Curs 22

decembrie

PROCESELE ECOSISTEMICE ÎN VIAŢA PĂDURII

6.1. Generalităţi
Odată cu trecerea arborilor de la existenţa izolată la traiul în comun, pe lângă procesele fiziologice
individuale încep să se manifeste şi procese colective (ecosistemice), ca rezultat al condiţionărilor reciproce
dintre componentele pădurii. Seria acestor procese începe cu regenerarea, se continuă cu constituirea stării de
masiv care, condiţionând creşterea fiecărui exemplar arborescent în parte, contribuie la elagarea tulpinilor,
grăbind diferenţierea înălţimilor. La rândul său, diferenţierea stă la baza eliminării naturale a arborilor, prin
care se pregăteşte şi întreţine desfăşurarea succesiunii speciilor forestiere.
La realizarea acestor procese colective participă totalitatea organismelor vii şi în special etajul arborilor,
de aceea au un caracter de masă, a căror desfăşurare depinde de două grupe de factori (cauze):
• factori interni (biologici), reprezentaţi prin ansamblul însuşirilor ereditare ale arborilor.
• factori externi (bioecologici), reprezentaţi de complexul factorilor mediului intern şi extern al pădurii,
de natură climatică, edafică, orografică, biotică şi antropică.
În desfăşurarea proceselor colective, de fiecare dată, unul din factorii menţionaţi ajunge, prin influenţa
exercitată, să se impună ca factor determinant.
În acelaşi timp, procesele colective nu se desfăşoară independent, ci au loc în cele mai diferite şi mai
complexe legături cauzale. Fiecare dintre aceste procese prezintă un program propriu şi este guvernat de
anumite legi specifice. Dar, cu toate că au loc într-o succesiune organică, ele acţionează de fiecare dată asupra
pădurii prin rezultanta lor globală. Din nevoi metodologice, înţelegerea conţinutului şi mecanismului lor de
influenţare asupra structurii şi funcţionării pădurii se va face prin analiză şi prezentare separată.

6.2. Regenerarea pădurii

6.2.1. Definiţii şi clasificări

În sens larg, regenerarea se referă la procesul de reînnoire sau de refacere a unei păduri îmbătrânite,
exploatate sau distruse din vreo cauză oarecare (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Prin regenerare, în locul fiecărei generaţii de pădure se instalează o alta tânără şi, astfel, regenerarea se
impune ca o verigă de legătură între generaţii, asigurând continuitatea acesteia în timp şi în spaţiu.
Regenerarea pădurii este înţeleasă, în mod obişnuit, ca regenerare a arboretului dar, în cadrul
ecosistemului forestier are loc, concomitent şi cu ritmuri diferite, şi reproducerea din generaţie în generaţie a
tututor componentelor vegetale şi animale ale acestuia.
Regenerarea pădurii (virgină sau cultivată) se desăvârşeşte în strânsă legătură cu toţi factorii interni
(biologici) şi externi (bioecologici) menţionaţi, care pot favoriza, îngreuna sau chiar împiedica desfăşurarea sa
normală.

- 44 -
Curs 22
decembrie

Astfel, pădurea virgină se regenerează exclusiv din sămânţă şi numai sub influenţa factorilor mediului
natural în trei modalităţi: sub masiv (adăpost), în marginea masivului sau pe teren descoperit. Regenerarea sub
adăpost a pădurii virgine prezintă caracter continuu în pădurile pluriene şi periodic în cele echiene. Cu toate că
şi în pădurea virgină arborii unor specii produc lăstari sau drajoni, aceştia pot da naştere unei noi păduri doar
în mod excepţional.
Şi în pădurea cultivată procesul de regenerare se poate desfăşura sub masiv, în marginea masivului şi
pe teren descoperit, desfăşurarea procesului amintit având o dinamică diferită de la caz la caz. În pădurea
cultivată, modalităţile specifice de regenerare sunt mult mai diverse, respectiv (Drăcea, 1923-1924; Toumey şi
Korstian, 1947):

• regenerarea naturală (din sămânţă, lăstari, drajoni, sămânţă şi lăstari, sămânţă şi drajoni), atât sub
influenţa factorilor de mediu, cât şi a omului.

• regenerarea artificială (din sămânţă sau butaşi), numai sub influenţa omului şi care se aplică pe scară largă
în silvicultura practică.

• regenerarea mixtă (naturală şi artificială), apărută datorită nevoii ca procesul, odată declanşat, să fie
desăvârşit cât mai rapid, cu eforturi financiare cât mai mici şi cu efecte cultural-economice cât mai mari.
În funcţie de materialul de regenerare utilizat în întemeierea pădurii cultivate s-au diferenţiat:
• regenerarea generativă (din sămânţă, sexuată), naturală sau artificială.
• regenerarea vegetativă (asexuată), fie naturală (din lăstari sau drajoni), fie artificială (din butaşi sau puieţi
produşi prin multiplicare vegetativă, din culturi de celule sau ţesuturi).

• regenerarea mixtă (generativă şi vegetativă).

Procesul de întemeiere a pădurii se încheie atunci când masa exemplarelor tinere instalate pe suprafaţa
de regenerat ajunge la independenţă biologică şi constituie o nouă stare de masiv, fiind capabilă să inlocuiască
vechea pădure matură sau bătrână.

6.2.2. Regenerarea naturală a pădurii cultivate

6.2.2.1. Regenerarea naturală din sămânţă

Regenerarea naturală a pădurii se bazează pe capacitatea arborilor de a produce, timp îndelungat,

sămânţa care, ajunsă în condiţii de mediu prielnice, poate da naştere la noi indivizi.
Pentru asigurarea regenerării arboretului se cer îndeplinite trei condiţii, respectiv:
1. Să existe suficienţi arbori maturi, capabili să fructifice abundent şi să însămânţeze corespunzător întreaga
suprafaţă.
2. Solul să prezinte insuşiri favorabile germinării seminţelor şi răsăririi plantulelor.
3. Seminţişul valoros instalat să beneficieze în continuare de condiţiile necesare pentru creşterea şi
dezvoltarea normală până la constituirea noii păduri tinere.

- 45 -
Curs 22
decembrie

În linii mari, în desfăşurarea procesului de regenerare naturală din sămânţă se disting trei etape distincte:
(1) fructificarea arborilor, (2) germinarea seminţelor şi răsărirea plantulelor, respectiv (3) creşterea şi
dezvoltarea seminţişului.

(1) Fructificarea arborilor. Aceasta începe la o anumită vârstă, când arborii ajung la maturitate, şi se
desăvârşeşte printr-o succesiune de faze, respectiv:
(a) Maturitatea arborilor
(b) Diferenţierea şi formarea mugurilor floriferi
(c) Înflorirea şi polenizarea
(d) Fecundarea şi formarea seminţelor
(e) Maturaţia seminţelor şi coacerea fructelor (f) Diseminarea fructelor şi seminţelor, faze care au o
dinamică variabilă cu natura speciei, condiţiile staţionale şi acţiunea factorilor perturbanţi.
Astfel, (a) maturitatea arborilor are loc după culminarea creşterii în înălţime când, pe măsura răririi
coronamentului, arborii beneficiază de mai multă lumină şi încep să producă şi organe de reproducere. Trecerea
la maturitate a arborilor se realizează la vârste diferite, în funcţie de specie (tab. 20), temperament, mod de
regenerare, clasă Kraft etc.

Tab. 20. Vârsta la care începe fructificarea la principalele specii forestiere (din Miulescu şi Bakoş, 1972)

Specii Vârsta la care începe fructificarea…(ani)

În stare izolată În masiv
Larice, pini 25-30 30-40
Molid 30-35 50-60
Brad 50-60 60-70
Stejar pedunculat, fag 40-50 70-80
Gorun 50-60 70-80
Tei, paltin de câmp, carpen 20-25 30-40
Mesteacăn, anin, plop tremurător 15-20 20-30
Salcâm 5 6-10

Astfel, speciile de lumină şi cu sămânţa uşoară (larice, pini, mesteacăn, salcâm etc.) încep să fructifice
la vârste mai mici decât cele de umbră şi cu sămânţa grea. La aceeaşi specie, arborii proveniţi din lăstari
fructifică mai repede decât cei din sămânţă. În masivul pădurii, cel mai repede fructifică arborii cei mai înalţi
(predominanţi) şi cei de la lizieră, în timp ce arborii cei mai mici (dominaţi sau deperisanţi) pot să nici nu
ajungă la fructificaţie până la termenul exploatării. Fructificaţia începe mai timpuriu şi angajează mai mulţi
arbori în arboretele rărite, iar producţia lor de sămânţă într-un an de fructificaţie este mai mare.
Condiţiile staţionale influenţează sensibil vârsta trecerii la maturitate (dar şi durata, periodicitatea şi
intensitatea fructificaţiei). În acest sens, s-a constatat că pe staţiunile călduroase şi uscate de pe versanţii

- 46 -
Curs 22
decembrie

însoriţi, unde arborii au, în general, o longevitate mai scurtă şi creşterea vegetativă mai diminuată, fructificaţia
începe mai timpuriu. În schimb, în regiunile mai nordice şi pe staţiunile mai înalte, mai umede şi mai răcoroase,
arborii ajung la fructificaţie mai târziu.
(b) Diferenţierea şi formarea mugurilor floriferi. Formarea mugurilor este dependentă de
însuşirile ereditare individuale, în care mecanismele hormonale joacă un rol decisiv, dar depinde şi de mersul
vremii, de desimea arboretului, de gradul de luminare a coroanelor arborilor etc.
În general, la speciile care înfloresc primăvara devreme (alun, anin, plopi, sălcii, ulmi), mugurii floriferi
se diferenţiază în primăvara sau vara anului precedent. La celelalte specii, mugurii floriferi se formează la
sfârşitul verii anului precedent şi chiar în primăvara anului în care are loc înflorirea.
(c) Înflorirea şi polenizarea. Epoca înfloririi diferă în funcţie de specie, de ansamblul condiţiilor
de mediu şi mai ales de mersul vremii în anul respectiv. Astfel, înflorirea la aceeaşi specie întârzie, de regulă,
cu 4-6 zile la creşterea altitudinii cu 100 m dar, în raport cu orografia terenului, se pot produce şi modificări în
decalarea înfloririi, generate de inversiunile termice sau de expoziţia versantului (tab. 21).

Tab. 21. Date fenologice medii pentru principalele specii forestiere

(prelucrare după Tomescu et al., 1967)

Specia Staţia fenologică Altitudinea, latitudinea şi Înflorirea Începutul Perioada generală de

longitudinea (început) coacerii coacere a seminţelor
seminţelor
Molid Şapte Izvoare 980-1100 m 21 V 29 IX 21 X
precoce (O.S. Borsec) 46°56’ lat. N; 25°22’ long. E
Molid Şapte Izvoare 980-1100 m 7 VI 18 X 16 XI
tardiv (O.S. Borsec) 46°56’ lat. N; 25°22’ long. E
Molid Arboretumul 430 m 6V 29 IX 9X
Mihăeşti 45°17’ lat. N; 25°02’ long. E
Molid Poiana Stânii (O.S. 1255 m 26 V 25 IX 4X
Sinaia) 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E
Brad Piatra Arsă 1020 m 17 V 26 IX 7X
(O.S. Sinaia) 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E
Brad Arboretumul 430 m 2V 23 IX 2X
Mihăeşti 45°17’ lat. N; 25°02’ long. E
Larice Piatra Arsă 1020 m 23 IV 24 IX 1X
(O.S. Sinaia) 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E
Larice Ciolpani (O.S. 100 m 12 IV - 9 IX
Snagov) 44°41’ lat. N; 26°05’ long. E
Fag Piatra Arsă 1020 m 19 V 11 IX 20 IX
(O.S. Sinaia) 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E
Fag Teiş 300 m 13 IV 5 IX 21 IX
(O.S. Orşova) 44°42’ lat. N; 22°24’ long. E
Gorun Tismana 360-460 m 12 IV 22 IX 7X
45°04’ lat. N; 22°55’ long. E
Gorun Cioanca (Cluj) 500 m 5V 26 X 13 XI
46°46’ lat. N; 23°36’ long. E

- 47 -
Curs 22
decembrie

Stejar Noroieni 128 m 30 IV 14 IX 1X

(Satu-Mare) 47°48’ lat. N; 22°53’ long. E
Stejar Bratovoieşti 70 m 22 IV 30 IX 15 X
(Craiova) 44°19’ lat. N; 23°48’ long. E

Răcirea bruscă a vremii sau apariţia îngheţurilor târzii în timpul înfloririi pot însă compromite parţial
sau total înflorirea.
La cele mai multe specii, receptivitatea pentru polenizare a florilor femele coincide cu perioada diseminării
polenului şi durează 2-3 zile la pin şi 2-5 zile la carpen, stejar, paltin, mesteacăn etc. Diseminarea polenului se
face mai ales cu ajutorul vântului (anemofilă) dar şi al insectelor (entomofilă), ca la tei, salcâm, paltin, scoruş.
La speciile cu polenizare anemofilă, producţia de polen este mult mai mare decât la cele entomofile.
(d) Fecundarea şi formarea seminţelor. Perioada scursă între polenizare şi fecundare la speciile
forestiere este de numai câteva zile la larice, ulm, salcie, plop, creşte până la 4-6 săptămâni în cazul stejarului
şi ajunge la 12-14 (sau chiar mai multe) luni la pin, cer şi ienupăr. Florile nefecundate produc seminţe sterile
sau se usucă şi cad la scurtă vreme după trecerea epocii fecundării.
(e) Maturaţia seminţelor şi coacerea fructelor. Maturaţia seminţelor se consideră realizată
atunci cînd embrionul este complet dezvoltat şi capabil să germineze. Concomitent cu maturaţia seminţelor
sau după aceasta se realizează şi coacerea fructelor, atunci cînd toate învelişurile sunt definitiv formate,
căpătând coloraţia şi consistenţa specifice.
În general, maturaţia şi coacerea se realizează în anul înfloririi, dar la pin silvestru, cer, stejar roşu, etc.
acestea au loc numai în toamna celui de-al doilea an (specii cu maturaţie bienală), iar la ienupăr în al doilea
sau chiar al treilea an. După cum se observă din tab. 21, epoca coacerii variază cu natura speciei şi condiţiile
staţionale, între care mersul vremii în anul respectiv joacă un rol determinant.
(f) Diseminarea fructelor şi seminţelor. Diseminarea (modul natural de răspândire a fructelor
şi seminţelor) are loc, la unele specii (ulmi, plopi, sălcii, mesteacăn, castan, fag, stejar, brad, pin strob), la scurt
timp după maturaţie şi coacere. La alte specii (molid, pini, larice, duglas, frasin, salcâm, tei, carpen, anin, paltin
de munte etc), diseminarea întârzie mult timp peste iarnă şi se prelungeşte până în primăvara anului următor.
Fructele şi seminţele care diseminează toamna după coacere se păstrează peste iarnă în stare latentă pe
solul pădurii, menţinerea calităţii lor fiind condiţionată de însuşirile mediului în care ajung. La speciile cu
diseminare întârziată, menţinerea calităţii seminţelor este condiţionată în special de starea vremii din perioada
de latenţă, în care fructele rămân pe arbori.
Viteza de diseminare, ca şi distanţa până la care pot fi împrăştiate seminţele, depind în mod obişnuit de
greutatea şi forma acestora, precum şi de agenţii de diseminare (vânt, păsări, animale, ape, înclinarea versanţilor
etc). Astfel, la speciile cu seminţe uşoare ori cu organe specializate de zbor gen aripioare sau smocuri de peri
(anini, frasini, acerinee, mesteacăn, sălcii), diseminarea cu ajutorul vântului sau apei se poate face la depărtări
de ordinul zecilor sau sutelor de metri (tab. 22).

- 48 -
Curs 22
decembrie

Tab. 22. Distanţa de diseminare prin vânt a seminţelor unor specii forestiere din Europa (din Baker, 1950)

Distanţa de diseminare, exprimată în…..

Genul înălţimi medii de arboret (Schlich, 1910) metri (Vanselow, 1931)
Betula 4-8 -
Ulmus 4-8 50
Larix 4-8 50
Picea 3-4 50
Pinus (sylvestris) 3-4 50
Alnus 3-4 50
Acer 2-3 30
Fraxinus 2-3 30
Tilia 1-2 30
Abies 1-2 30

Speciile cu seminţe grele (stejar, castan, fag, brad) se împrăştie, în general, pe cale gravitaţională, doar
prin simpla cădere sub coroana arborilor. Acestea sunt diseminate, pe distanţe şi în proporţii mai mici, şi de
către animale şi păsări, ca şi prin alunecare pe versant, fără însă ca şansele lor de a se regenera în spaţii care
depăşesc proiecţia suprafeţei coroanelor semincerilor să crească simţitor.
Ca rezultat al capacităţii de diseminare s-a produs în timp migraţiunea speciilor sau deplasarea lor şi
colonizarea unor teritorii noi. Migraţiunea speciilor se poate realiza în două moduri (Dengler, 1935):
• treptat (migraţiunea treptată), care are loc din aproape în aproape şi este caracteristică speciilor cu sămânţa
mai grea.
• pe sărite (migraţiunea pe sărite) care are loc prin împrăştierea seminţelor mai uşoare la distanţe mari. În
acest mod, seminţele ajung în centre de migrare de unde, pe măsură ce produc din nou sămânţă, speciile
se deplasează atât din aproape în aproape cât şi pe sărite, putând pune mai repede stăpânire pe spaţii întinse.
Se apreciază că, prin migraţiunea pe sărite, viteza de migrare se poate mări de până la 1.000 de ori.
Periodicitatea fructificaţiei reprezintă numărul de ani, mai mult sau mai puţin constant, care se scurge
între două fructificaţii abundente, în acelaşi arboret (Drăcea, 1923-1924). Periodicitatea diferă în funcţie de
însuşirile speciei (tab. 23).

Tab. 23. Periodicitatea fructificaţiei la principalele specii forestiere

Specia Periodicitatea fructificaţiei după… (ani)

Vanselow, 1931 Rubţov, 1958 Miulescu şi Bakoş, 1972
Molid 3-5 3-4 3-5
Pin silvestru 2-4 2-4 2-4
Larice 6-10 3-5 3-5
Brad 2-3 3-4 2-3

- 49 -
Curs 22
decembrie

Fag 5-6 4-7 4-8

Gorun 5-6 4-6
Stejar 2-4 3-7 4-8
Tei ± anual ± anual 1-2
Anin ± anual 2-3 anual
Carpen 2 2-3 anual
Mesteacăn ± anual 2-3 anual

Între doi ani consecutivi cu fructificaţie abundentă, numiţi ani de fructificaţie generală sau ani de
sămânţă, pot exista şi ani cu fructificaţie slabă, numiţi ani de fructificaţie parţială sau ani de stropeală
(stropitură) (Drăcea, 1923-1924).
În condiţii staţionale mai favorabile, periodicitatea fructificaţiei este mai mică iar cantitatea şi calitatea
fructelor şi seminţelor sunt mai ridicate. Cu cât speciile se îndepărtează de optimul ecologic, cu atât
periodicitatea creşte. Astfel, pinul silvestru fructifică la limita superioară a pădurii abia o dată la 50-100 ani, în
pinetele din Scandinavia periodicitatea se reduce la 10-20 ani, iar la noi, în Belgia sau în Marea Britanie, este
de numai 3-4 (5) ani (Boudru, 1989; Savill, 1991). De asemenea, în timp ce stejarul pedunculat fructifică în
România la 4-8 ani, în pădurile din nord-vestul Franţei (Normandia) sau în Marea Britanie fructifică abundent
la 3-4 (5) ani sau chiar mai des (Savill, 1991), iar în cele belgiene la 8-10, chiar 12 ani (Boudru, 1989).
Intensitatea fructificaţiei (producţia de fructe şi seminţe) depinde de natura şi starea pădurii, de vârsta
şi însuşirile arborilor componenţi, precum şi de condiţiile staţionale. Aceasta se exprimă în mod obişnuit prin
producţia de fructe sau seminţe estimată la unitatea de suprafaţă (număr de seminţe/ha sau kg seminţe/ha) (tab.
24).

Tab. 24. Producţia de seminţe la hectar a principalelor specii forestiere (din Enescu, 1969)

Specia Producţia de seminţe, kg/ha

Medie Amplitudinea de variaţie*
Molid 13 0,2-90
Pin 10 0,02-80
Brad 25 3-100
Larice 15 2-80
Fag 150 5-300
Gorun 300 10-1.000
Stejar pedunculat 400 20-1.500
Frasin comun 30 15-100
Tei 50 10-200
Paltin de câmp 100 20-225
Salcâm 10 1-20
Anin negru 20 1-40
*amplitudinea maximă nu reprezintă cifra-record

- 50 -
Curs 22
decembrie

Într-un an de fructificaţie, cantitatea de fructe şi seminţe produsă depinde de poziţia ocupată de arbori
(clasa Kraft) în structura verticală a pădurii. Astfel, arborii predominanţi, cu coroanele bine luminate, ajung
mai repede la maturitate şi fructifică mai intens.
La arborii dominanţi şi codominanţi intensitatea se reduce evident, în timp ce arborii dominaţi şi copleşiţi
fructifică extrem de slab (tab. 25).

Tab. 25. Producţia arborilor de molid din diferite clase Kraft, raportată la producţia recoltată din arborii din
clasa I, considerată 100% (după Tomescu et al., 1960, din Constantinescu, 1973)

Clasa Kraft I II III IV V

Producţia de seminţe, în procente 100 42 11 1,5 0,4

Producţia de fructe şi seminţe se distribuie inegal în coroana arborilor. În acest sens, în arboretele de
molid, brad, duglas, pin strob, cvercinee, s-a constatat că treimea superioară a coroanei, care beneficiază de cel
mai mare aflux de lumină, produce cea mai mare cantitate de fructe şi seminţe. În schimb, la larice, pin silvestru,
mesteacăn (specii cu temperament de lumină), fructele se formează în toată coroana.
Se apreciază că, în perioada maturităţii, intensitatea fructificaţiei sporeşte treptat până după momentul
culminării creşterii în volum, se menţine apoi constantă o anumită perioadă de timp, după care începe să scadă.
Reuşita regenerării naturale este puternic influenţată de numărul arborilor seminceri, de repartiţia lor mai
mult sau mai puţin uniformă pe suprafaţa de regenerare, precum şi de factorii ecologici care favorizează sau
împiedică procesul amintit. De aceea, pregătirea pădurii pentru o mai bună regenerare constă din extragerea
arborilor necorespunzători ca specie sau conformare, prin care se favorizează fructificaţia speciilor sau
exemplarelor mai valoroase sub raport fenotipic sau genotipic.
2. Germinarea seminţelor şi răsărirea plantulelor. În mediul pădurii, seminţele căzute pe sol
în urma diseminării parcurg o perioadă de repaus vegetativ (stare latentă, dormanţă), care poate dura câteva
zile (ulmi, sălcii, plopi), câteva luni (răşinoase, fag, stejar, gorun) sau chiar peste un an, cum este cazul la
frasin, tei, carpen. Chiar şi la brad, fag, gorun şi duglas, unde majoritatea seminţelor căzute toamna germinează
şi răsar în cursul primăverii, rămân încă seminţe care răsar în perioada de vară sau chiar în primăvara anului
următor.
Seminţele speciilor cu tegument gros şi foarte rezistent (salcâm, glădiţă, zâmbru) germinează cu
dificultate în mediul pădurii, ceea ce obligă la regenerarea acestor specii pe alte căi, după forţarea seminţelor.
Procesul germinării seminţelor şi răsăririi plantulelor este condiţionat de realizarea unor temperaturi
pozitive, de umezeală ridicată şi aeraţie suficientă, condiţii care sunt în general asigurate în mediul intern al
pădurii şi în apropierea masivului. În plus, germinarea seminţelor este influenţată şi de grosimea litierei,
precum şi de acţiunea unor factori ecologici perturbatori.

- 51 -
Curs 22
decembrie

Germinarea şi răsărirea se consideră încheiate când tulpiniţa străbate solul de deasupra şi, apărând la
suprafaţă, începe nutriţia autotrofă. Este evident că acest proces prezintă durată şi dinamică de desfăşurare
diferite de la o specie la alta, iar plantulele au o vitalitate variabilă, ca urmare a însuşirilor individuale de natură
genetică, a modului de înrădăcinare, a momentului de apariţie, a mersului vremii, a competiţiei cu pătura
erbacee etc.
3. Dezvoltarea seminţişului. În cadrul acestei ultime etape în regenerarea naturală, din sămânţă,
a pădurii se diferenţiază două faze cu particularităţi şi momente de realizare diferite: (a) faza de plantulă şi (b)
faza de tineret.
(a) Faza de plantulă. Prin plantule se înţelege seminţişul în dezvoltarea lui din primul sezon de
vegetaţie, de la apariţie până la lignificarea completă. Cu toate că, după o fructificaţie bogată, se instalează un
număr mare de plantule (uneori de ordinul milioanelor), ele prezintă o sensibilitate pronunţată faţă de diverşii
factori ai mediului şi, ca urmare, eliminarea naturală este extrem de intensă şi se soldează fie cu reducerea
drastică a concentraţiei plantulelor, fie cu dispariţia lor integrală (tab. 26).

Tab. 26. Variaţia numărului plantulelor într-un făget pur şi echien (din Stănescu et al., 1970)

Specificări u.m. 20 IV* 5V 18 V 16 VI 15 VII 15 VIII 13 IX 14 X 13 XI

Număr de plantule la hectar mii buc - 1079,2 1060,8 930,8 732 408,8 361,2 312 312
Procent de eliminare la plantule % - - 1,7 13,7 32,2 62,1 66,5 71,1 71,1

În aceasta fază, factorii climatici joacă un rol foarte important, uneori chiar decisiv. Astfel, reducerea
cantităţii de lumină sub punctul de compensaţie poate conduce la dispariţia în masă a plantulelor şi
compromiterea regenerării (Negulescu şi Damian, 1966; Stănescu et al., 1970). De aceea, arboretul matur
trebuie rărit la timp, corespunzător exigenţelor ecologice ale seminţişului speciilor de valoare, fără însă ca
ansamblul celorlalţi factori ecologici să devină nefavorabil. Plantulele speciilor de umbră (fag, brad), fiind mai
sensibile la geruri, arşiţe şi uscăciune, suportă bine o umbrire nu prea puternică a arboretului matur, fiind însă
serios afectate de mediul terenului complet descoperit. Acesta este însă suportat fără probleme de seminţişul
speciilor de lumină (pin silvestru, larice, mesteacăn, plop tremurător, salcie căprească), precum şi al molidului,
care este mai puţin sensibil la factorii ecologici vătămători de tipul gerurilor, arşiţei sau secetei.
Căldura poate fi uneori hotărâtoare în existenţa plantulelor, aşa cum este cazul îngheţurilor târzii sau
chiar timpurii, ca şi al arşiţelor şi secetei estivale, care sunt mult mai periculoase pe terenul descoperit decât
sub masiv. Ca urmare, plantulele apărute în interiorul masivului au mai multe şanse să se menţină decât cele
de pe teren descoperit.
Umiditatea solului şi atmosferei pot juca un rol de seamă în supravieţuirea şi creşterea plantulelor, aşa
cum este cazul exceselor de apă sau al uscăciunii din orizonturile superioare de sol care, chiar dacă sunt de
scurtă durată, pot fi extrem de dăunătoare.

- 52 -
Curs 22
decembrie

Caracteristicile fizice, troficitatea minerală şi azotată ale solului pot avea un rol considerabil,
condiţionând vigoarea de creştere a plantulelor şi capacitatea lor de concurenţă în competiţia cu celelalte etaje
de vegetaţie (Badea, 1966).
Factorii orografici se reflectă de asemenea sensibil, mai ales indirect, în existenţa şi dezvoltarea
plantulelor (Negulescu şi Ciumac, 1959).
Plantele şi animalele pădurii au asupra seminţişului o acţiune cu atât mai nefavorabilă cu cât concentraţia
lor numerică este mai mare.
(b) Faza de tineret. Începe din al doilea sezon de vegetaţie şi durează până în momentul constituirii
pentru prima oară a stării de masiv.
În aceasta fază, seminţişul dispune de o capacitate mereu sporită de rezistenţă la factorii vătămători
periculoşi. Odată ce puieţii cresc şi se dezvoltă sporesc însă şi exigenţele lor faţă de lumină, apă şi săruri
minerale, iar arboretul matern, care îndeplinea un rol protector în cazul regenerării sub masiv, devine factor
limitativ pentru dezvoltarea noii generaţii. Astfel, seminţişul de mesteacăn rezistă sub masivul pădurii doar un
an, cel de stejar pedunculat 2-3 ani, cel de gorun 4-6 ani, cel de molid 20-30 de ani în timp ce seminţişul de
brad poate suporta umbra arboretului matern până la 40-50 de ani, rămânând însă de talie redusă (1-2 m
înălţime) (Negulescu şi Săvulescu, 1965). Dacă însă umbrirea masivului se prelungeşte mai mult decât duratele
amintite puieţii se usucă şi există riscul compromiterii regenerării.
Pe măsură ce arboretul matern este supus la intervenţii (tăieri) repetate, cu rolul de reducere progresivă
a consistenţei acestuia până la înlăturarea sa integrală, se activează şi creşterea seminţişului, care pune temeinic
stăpânire pe sol şi ajunge la independenţă biologică, constituind starea de masiv.

6.2.2.2. Regenerarea naturală vegetativă

Se bazează pe însuşirea de care dispun arborii anumitor specii de a se reface sau reîntineri din anumite
părţi ale tulpinii sau rădăcinii (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Regenerarea naturală vegetativă a pădurii se realizează din lăstari sau drajoni. La anumite specii,
regenerarea vegetativă se poate produce şi prin marcotare sau altoire, însă aceste procese au doar caracter
individual şi nu angajează pădurea în ansamblu.
a. Regenerarea din lăstări a pădurii. Aceasta constă din proprietatea unor specii lemnoase de a forma
lăstari pe cioata rămasă după tăierea tulpinii. Lăstarii se formează în două modalităţi (Hartig, 1852, în Boppe,
1889):
- pe partea exterioară a cioatei, între tăietură şi nivelul solului, din mugurii dorminzi (proventivi) şi se
numesc lăstari proventivi.
- la partea superioară a cioatei, în ţesutul de cicatrizare (zona de calus) format între scoarţă şi lemn, din
mugurii adventivi (întâmplători), numiţi lăstari adventivi (fig. 11).

- 53 -
Curs 22
decembrie

Fig. 11. Formarea lăstarilor proventivi (P)şi adventivi (A) pe o cioată (din Piussi, 1994)

Dintre aceştia, lăstarii proventivi sunt mai valoroşi deoarece se fixează mai bine pe cioată, au o vigoare
superioară, îşi formează repede rădăcini proprii şi se individualizează în timp scurt, sunt mai puţin expuşi la
putregai şi au o longevitate mai mare.
Lăstarii cresc la început primind seva brută absorbită de rădăcinile cioatei pe care s-au format, dar cu
timpul îşi crează sisteme radicelare proprii, în timp ce cioata putrezeşte. Aşa este cazul la tei, unde lăstarii
proventivi apar la nivelul coletului, ceea ce permite individualizarea lor relativ rapidă (figura 12).

Fig. 12. Formarea lăstarilor la tei (din Drăcea, 1923-1924)

a - imediat după tăiere; b – cioată în curs de putrezire; c – individualizarea lăstarilor

Capacitatea de lăstărire a arborilor variază în funcţie de diverşi factori, dintre care natura speciei, vârsta
arborilor şi condiţiile staţionale sunt cei mai importanţi. Astfel, această facultate este prezentă la majoritatea
foioaselor între care lăstăresc viguros şi pe o perioadă mai lungă doar stejarul, gorunul, cerul, gârniţa, carpenul,
aninii, sălciile, plopii, teii, jugastrul, arbuştii (corn, sânger, alun, soc negru, păducel, salbă, etc.).
Lăstăresc bine, dar numai în tinereţe, salcâmul, fagul, paltinii, frasimul şi mesteacănul. Între răşinoasele
autohtone lăstăreşte doar tisa, la care se adaugă între cele exotice Sequoia sempervirens, Sequoiadendron
giganteum, Cryptomeria japonica, Taxodium distichum, Pinus rigida, P. serotina etc.

- 54 -
Curs 22
decembrie

Capacitatea de lăstărire variază cu vârsta în sensul că este foarte viguroasă în primii ani, după care
slăbeşte pe măsura înaintării în vârstă astfel încât, de la 30-40 ani, practic încetează. Excepţie de la această
situaţie fac cvercineele, castanul bun, carpenul, ulmul, aninii, la care capacitatea de lăstărire se prelungeşte
peste această vârstă şi poate chiar depăşi 100 de ani, ca la cvercinee (Fron, 1923), deşi vitalitatea lăstarilor
descreşte considerabil cu vârsta cioatei (Drăcea, 1923-1924)
La aceeaşi specie şi vârstă a arboretului, capacitatea de lăstărire este mai viguroasă pe staţiunile cele mai
bogate şi slăbeşte pe măsură ce condiţiile de vegetaţie se înrăutăţesc. În regiunile mai calde, aşa cum sunt limita
inferioară a arealului unei specii sau expoziţiile însorite, cioatele produc mai mulţi lăstari, dar se epuizează mai
repede.
De remarcat că regenerarea din lăstari a pădurii poate avea loc numai în anul tăierii tulpinilor astfel încât,
dacă, dintr-o cauză oarecare, lăstarii produşi după tăiere sunt distruşi, regenerarea vegetativă poate fi
compromisă.
Lăstarii prezintă la început o creştere mai viguroasă decât puieţii din sămânţă, întrucât beneficiază de
sistemul radicelar al cioatei (fig. 13).

SC (lăstari) SC (sămân ţă)

20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
0 5 10 15 20 25 30 35
vârsta, ani

Fig. 13. Variaţia creşterii medii a producţiei totale în salcâmetele din clasa a I de producţie
regenerate din lăstari şi puieţi din sămânţă (din Giurgiu et al., 1972)

Dar, deşi pot constitui starea de masiv chiar în primul sau al doilea an, scăpând mai repede de concurenţa
celorlalte etaje de vegetaţie, după 10-15 ani lăstarii de salcâm sunt depăşiţi în creştere de exemplarele din
sămânţă şi rămân evident inferiori în privinţa producţiei de masă lemnoasă.
Arborii proveniţi din lăstari prezintă curburi la bază, sunt frecvent atacaţi de putregai transmis de la
cioată iar, la aceeaşi vârstă, realizează dimensiuni mai mici şi au o proporţie a lemnului de lucru (lemn gros)
mai scăzută decât cei din sămânţă (figura 14).

- 55 -
Curs 22
decembrie

Fig. 14. Variaţia procentului de lemn de lucru gros (diametrul la capătul subţire mai mare de 24 cm) în
gorunetele din clasa a II-a de producţie regenerate din lăstari şi samânţă (din Giurgiu, 1979)

Arboretele regenerate repetat din lăstari prezintă, la fiecare nouă generaţie, o proporţie tot mai ridicată
de putregai, au o stare de vegetaţie tot mai lâncedă şi calitate a tulpinilordin ce în ce mai slabă.
(2) Regenerarea din drajoni a pădurii. Drajonii sunt lăstarii care iau naştere din mugurii adventivi
formaţi pe rădăcini (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Fenomenul apariţiei drajonilor este întâlnit la
arborii sănătoşi cu rădăcini trasante, superficiale (situate nu mai profund de 5-6 cm de la suprafaţa solului) şi
subţiri (diametrul, în general, de maximum 1 (2) cm) (fig. 15).

Fig. 15. Drajonarea la arborii forestieri (din Fischesser, 1981)

Drajonii apar şi ca rezultat al rănirii rădăcinilor superficiale aparţinând unor specii de foioase.
Capacitatea de drajonare variază, ca şi lăstărirea, cu specia, vârsta şi condiţiile staţionale. Astfel, dintre speciile
forestiere întâlnite la noi drajonează viguros cenuşerul, plopii (tremurător, alb, negru), salcâmul, aninul alb,
teii, ulmii, unele sălcii, cireşul, sorbul, arbuştii (cătina albă, porumbarul, sângerul, alunul, etc).

- 56 -
Curs 22
decembrie

Spre deosebire de lăstărire, realizată pe cioată sau mai ales pe părţile laterale ale acesteia, drajonii se
întind până la distanţe apreciabile de cioata-mamă. Astfel, drajonii salcâmului apar uneori la 10 m de cioată
(Popescu, 1954), valoare egală cu cea specifică cireşului (Pryor, 1988, în Nicolescu şi Nicolescu, 2002).
Drajonii de sorb se întind până la 10, chiar 20 m (Lanier et al., 1990, în Nicolescu şi Nicolescu, 2003), în timp
ce cei de plop tremurător apar până la 35 m de cioată (Gulisaşvili, în Tkacenko, 1955).
La aceeaşi specie (cum este cazul salcâmului), exemplarele din drajoni cresc, în primii 10-15 ani, mai
lent decât cele din lăstari, după care raportul dintre ele se inversează. În schimb, drajonii nu prezintă curburi la
bază, se individualizează mai rapid de rădăcina-mamă (la 4-5 ani în cazul salcâmului – Tănăsescu, 1971) şi
sunt mai sănătoşi (prezintă o pondere a putregaiului, care este transmis din rădăcina-mamă, mai redusă decât
la arborii din lăstari).
În plus, regenerarea pădurii prin drajonare este mai sigură deoarece drajonii se formează atât în anul
tăierii tulpinilor, cât şi în următorii 2 (chiar 3) ani, apariţia acestora fiind favorizată de rănirea rădăcinilor
superficiale prin colectarea lemnului exploatat.
După cum s-a menţionat, (3) marcotarea la speciile forestiere este caracteristică doar unor exemplare
(arbori) şi nu arboretelor. În mod natural, pot fi întâlnite cazuri de marcotaj la fag, jneapăn, molid, etc.
(4) Concreşterea este o altă modalitate de regenerare pe cale vegetativă, întâlnită foarte frecvent în
pădure. Acestea pot să apară între ramurile aceluiaşi arbore, între tulpinile arborilor vecini sau, cel mai frecvent,
între rădăcinile arborilor aceleiaşi specii sau ale unor specii înrudite. Fenomenul concreşterii prezintă
importanţă deoarece unele exemplare pot beneficia în plus de aportul de sevă brută adus prin rădăcinile
arborilor exploataţi. Tot ca rezultat al concreşterii, unele cioate (numite cioate vii) ajung să vegeteze un timp
după tăiere, prin aceasta efectul hidrologic şi antierozional al pădurii menţinându-se şi după eliminarea
arboretului.

6.2.3. Regenerarea pădurii virgine

Regenerarea pădurii virgine are loc numai din sămânţă şi este dependentă de capacitatea de fructificare
a arboretului, de modul de diseminare a seminţelor, de calitatea acestora, precum şi de mediul în care au loc
germinarea seminţelor, răsărirea plantulelor, creşterea şi dezvoltarea seminţişului instalat.
În general, pădurea virgină produce suficientă sămânţă şi oferă condiţii ecologice favorabile regenerării
fără riscuri, astfel încât continuitatea sa nu este decât rareori ameninţată de diverşi factori vătămători, între care
intervenţia umană joacă un rol central.
În pădurea virgină s-au evidenţiat două căi principale pentru regenerarea acesteia: (1) sub masiv şi (2)
pe teren descoperit.
(1) Regenerarea sub masiv, care a asigurat perenitatea pădurilor virgine, reprezintă calea sa
normală de reînnoire. Acest mod de regenerare este favorizat de capacitatea ridicată a arborilor maturi de a
produce sămânţa necesară, precum şi de condiţiile ecologice ale masivului care favorizează instalarea şi

- 57 -
Curs 22
decembrie

dezvoltarea seminţişului. Ca factor limitativ principal în regenerarea sub masiv acţionează regimul de lumină
din pădure, care poate fi deficitar în anumite perioade şi tipuri de structuri, acestuia putându-se adăuga alţi
factori perturbanţi, care acţionează în special pe parcursul desăvârşirii regenerării.
Regenerarea sub masiv a pădurii virgine se poate produce în două moduri, continuu şi în valuri.
Regenerarea sub masiv cu caracter continuu este specifică pădurilor pluriene constituite din specii mai
rezistente la umbrire. În astfel de păduri unii arbori groşi, ajunşi la vârsta longevităţii fiziologice, se usucă şi
cad şi lasă loc pentru instalarea şi dezvoltarea unei noi generaţii de seminţiş. În acest fel, în spaţiul pădurii
virgine are loc permanent, dar mereu în alte locuri şi după fiecare an de fructificaţie, însămânţarea unor porţiuni
favorizate în actul regenerării. Ca rezultat, eliminarea naturală şi natalitatea se desfăşoară după o dinamică
asemănătoare, iar în pădure se menţine aproximativ acelaşi număr de arbori, precum şi acelaşi tip de structură.
Regenerarea sub masiv în valuri este specifică arboretelor cu structură echienă sau relativ echienă.
Aceste arborete sunt formate din numeroşi arbori cu vârste şi dimensiuni apropiate care, o perioadă lungă, nu
permit regenerarea însă, pe măsura înaintării în vârstă, arboretul se răreşte continuu şi fructifică abundent,
permiţând instalarea unei noi generaţii, a unui val nou. Într-o perioadă de timp variabilă, noul arboret pune
stăpânire pe întreaga suprafaţă, împiedicând, asemenea generaţiei anterioare, orice nouă regenerare, până când
şi acesta îmbătrâneşte şi se răreşte suficient, permiţând apariţia unui nou val de regenerare.
(2) Regenerarea pe teren descoperit reprezintă calea de refacere a pădurii virgine distrusă sub
acţiunea unor calamităţi naturale. Prin eliminarea integrală a etajului arborescent solul rămâne complet
descoperit şi, în consecinţă, dispare şi mediul specific pădurii virgine. Astfel, regenerarea întâmpină serioase
dificultăţi, factorii limitativi fiind lipsa materialului seminologic şi a protecţiei arboretului matur. Aceasta este
condiţionată de capacitatea de migraţie a seminţelor produse de arborii şi arboretele vecine, de rezistenţa
puieţilor la condiţiile mediului extern, de presiunea competiţiei la care sunt supuşi etc.
În condiţiile terenului descoperit, refacerea pădurii se realizează în urma unor procese succesionale,
adesea de lungă durată, între speciile pioniere, care sunt primii ocupanţi ai terenurilor goale, şi cele de bază.
Un caz particular al regenerării pe teren descoperit îl reprezintă înaintarea pădurii virgine în staţiuni
unde nu a existat sau a dispărut cu mult timp în urmă, staţiuni care i-au (re)devenit în timp favorabile şi în care
aceasta se poate instala prin migraţie din aproape în aproape sau pe sărite.
Este evident că, dacă nu intervin alţi factori perturbatori, pădurea virgină instalată pe teren descoperit se
va regenera în generaţiile ulterioare sub masiv, prin una din formele amintite (continuu sau în valuri).

- 58 -