1

Particularitati morfologice si biologice la bumbac

Bumbacul face parte din familia Malvaceae, genul Gossypium care
cuprinde 35 de specii.
Cea mai răspândită este specia Gossypium hirsutum.
Se cultivă ca plantă anuală, perioada de vegetaţie este de 108-110
zile, fiind o plantă iubitoare de lumină, din acest motiv mai este
denumită şi “copilul soarelui”.
Rădăcina
Este pivotanată, ajungând până la 60-120 cm adâncime şi chiar 200-250 cm în zonele aride,
explorând un volum mare de sol (10 m³).
Masa principală de rădăcini se găseşte însă la 30-35 cm adâncime în sol.
Rădăcinile laterale apar în mai multe etaje şi se răspândesc până la 40-45 cm în jurul plantei.
Creşterea rădăcinii se face activ până înainte de înflorire după care diminuează în intensitate

Tulpina
Este erectă, înaltă de 50-100 cm, lignificată la maturitate în partea inferioară.
Creşterea tulpinii principale este terminală şi continuă (creştere monopodială).
Ramificaţiile tulpinii pornesc de la frunza a cincea sau a şasea şi sunt de două tipuri:
- monopodiale (vegetative), care sunt în număr de 2-4 şi se formează la baza plantei, aceste
ramificaţii poartă flori numai pe ramificaţiile lor secundare, flori care nu ajung la maturitate; acest tip
de ramificaţii formează cu axul tulpinii un unghi ascuţit
• simpodiale (fructifere), care sunt în număr de 5-15, se formează deasupra celor vegetative,
sunt mai subţiri, unghiul de inserţie pe tulpină este mai mare, creşterea primului internod se
termină cu o floare, apoi un mugure de sub floare continuă creşterea cu al doilea internod
care se termină şi el cu o floare şi aşa mai departe, alcătuid aşa numitele ramuri nedefinite.
Există tipuri de bumbac la care ramificaţile au creştere definită care formează un internod terminat
cu 1-3 flori, dar şi tipuri la care florile se formează la subsuoara frunzelor de pe tulpina principală,
acesta fiind tipul de bumbac ideal pentru recoltarea mecanizată.
Lastari monopodiali Lastari simpodiali

Frunzele
Sunt mici şi simple, la vârful şi baza tulpinii şi lobate cu 3-7 lobi la mijlocul tulpinii.
Florile
 2

Sunt solitare grupate câte 4-8 pe un simpodiu mediu, floarea este pe tipul cinci.
Fecundarea este predominant autogamă. Înflorirea se face treptat în aşa numitele conuri de
înflorire.
La noi în ţară se contează pe recolta primului con de înflorire şi parţial pe recolta celui de-al doilea
con.
Dacă pe fiecare plantă se formează 4-6 capsule, fiecare capsulă având 3 g, la o densitate de 120-140
mii plante/ha, se poate obţine o producţie de 1400-2100 kg bumbac brut/ha, ceea ce asigură
eficienţa acestei culturi.
Fructul
Este o capsulă cu 3-6 seminţe în fiecare lojă.
Seminţele sunt piriforme sau ovoide, cu MMB=60-120 g, MH=40-50 kg.
Tegumentul seminal are culoare brun-negricioasă, pe suprafaţa tegumentului seminal se formează
fibrele textile care sunt de două tipuri: lungi (lint) şi scurte (linters).

Fibrele la bumbac sunt unicelulare şi provin din câte o celulă epidermică a ovulului şi îngroşarea
membranei celulare prin depuneri spiralate de celuloză spre interior.
Pe o sămânţă se pot forma până la 10.000 fibre, în general de culoare albă, lungi de 20-25 mm şi
groase de 20-30 microni.
Fibre este răsucită şi aplatizată, la microscop apare ca o panglică în formă de spirală, reprezentând
30-40 % din bumbacul brut.
Dupa recoltare, bumbacul se transporta imediat la statiile de egrenat (operaţia de separare a
fibrelor de pe seminţe), unde se executa urmatoarele operatiuni: receptia, sortarea, uscarea,
curatirea de impuritati, egrenarea (separarea fibrelor de bumbac de seminte), lintersarea (separarea
fibrelor scurte de bumbac), presarea in baloti.

\Fibra este formata din

 Peretele fibrei compus din peretele primar si peretele secundar.
Peretele primar contine 20-25 lamele concentrice si un continut redus de celuloza, compus din doua
substraturi alcatuite dintr-o retea de  fibrile grosiere.
 3

La exterior prezinta o cuticula in care se regasesc insotitorii celulozei, care au rol de protectie a fibrei.
Peretele secundar contine 40-45 lamele concentrice, si este alcatuit din celuloza aproape pura.
partea principala a fibrei, compusa din lamele concentrice ( pana la 30 ), fiecare dintre ele fiind
constituita din manunchiuri de microfibrile cu o dispunere spiralata, cu un sens ce alterneaza de la o
lamela  la alta. Lamelele sunt separate intre ele prin membrane amorfe, compuse in principal din
celuloza dar si alti insotitori .
Canalul – de dimensiunea lui depinde gradul de maturitate al fibrei.
Aspectul  microscopic al fibrelor de bumbac difera in functie de gradul de maturitate. Forma
caracteristica a fibrelor mature este de tub cu rasucituri, cu un capat ascutit si unul zdrentuit, cu
lumenul deschis , iar sectiunea are o forma caracteristica de rinichi.

La microscop fibrele de bumbac se pot identifica cu usurinta deoarece au caracteristici diferite fata
de a altor fibre.
In sectiune longitudinala:
 - bumbacul nativ are forma de panblica rasucita;
- bumbacul mort este drept, cu indoituri caracteristice intr-un unghi drept;
 - bumbacul mercerizat este cilindric, usor ondulat.
In sectiune transversala:
bumbacul nativ este alungit, indoit, curbat in forma literei S, lumenul urmeaza forma conturului;
- bumbacul mort are perimetrul rotund, cu un cerc in interior;
-bumbacul mercerizat are perimetrul rotund, cu un punct in interior.
Aproape toate proprietatile fizico-mecanice ale fibrei de bumbac sunt determinate de gradul de
maturitate al bumbacului. Acesta este o caracteristica ce se refera la gradul de dezvoltare a peretilor
fibrei de bumbac.
Fibrele de bumbac nu ajung la acelasi grad de maturitate, in acelasi timp, chiar atunci cand provin de
la aceeasi planta sau de la aceeasi capsula. 
Gradul de maturitate depinde de soiul plantei, regiunea de cultura, conditiile climaterice din timpul
dezvoltarii plantei. De gradul de maturitate se tine seama la stabilirea loturilor de bumbac, stabilirea
operatiilor de innobilare (mercerizare, vopsire) .
Fibrele cu grad de maturitate scazut, in timpul prelucrarii, formeaza aglomerari de fibre numite
nopeuri, care influenteaza negativ aspectul cat si proprietatile mecanice ale produselor.
Prelucrarea inului şi cânepii în topitorii
Fibrele din tulpinile de in şi cânepă se separă de partea lemnoasă prin diferite procedee care poartă
numele de “topit”, aceste procedee fiind aplicate în unităţi specializate denumite topitorii.
Prelucrarea inului şi cânepii presupune operaţiile de: decapsulare, topirea tulpinilor şi prelucrarea lor
la turbină (meliţare).
Decapsularea se face cu maşini speciale şi constă în separarea capsulelor şi treieratul acestora de pe
tulpină, din capsule prin treierare rezultă 35-45 % sămânţă, 50 % pleavă şi 5-15 % pierderi.
Extragerea fibrelor din tulpinile inului şi cânepii cuprinde următoarele operaţii: topitul, uscatul,
zdrobitul, separarea fuiorului de puzderii, după care se face sortarea lui.
 4

În procesul topirii se distruge legătura realizată de pectină între fibrele vegetale şi restul părţilor
lemnoase ale tulpinii.
Separarea fibrelor vegetale se face prin metode biologice, chimice, fizice.
1.Topitul biologic
În climatul temperat topitul biologic este metoda cea mai avantajoasă din punct de vedere
economic.
La acest tip de topit dezagregarea pectinei se face de către microorganisme, în apă (bacterii) sau la
rouă (ciuperci şi bacterii).
Topitul în apă se poate face în condiţii aerobe sau anaerobe, în apă rece (neîncălzită artificial) sau în
apă caldă.
Topitul în apă
Topitul în apă anaerob se bazează pe degradarea substanţelor pectice de către bacterii
pectinolitice, însă principala bacterie care acţionează este Bacillus amyllobacter. Aceste bacterii
provin din sol unde se dezvoltă pe materia organică, odată cu tulpinile ajund în apa de topire unde
se înmulţesc. Pătrund în tulpină prin stomate şi spărturile tulpinii şi apoi descompun pectina care
leagă fibrele de celulele parenchimului.
Topitul în apă anaerob presupune trei faze principale: faza fizică, faza biologică preliminară şi faza
biologică principală.
Faza fizică este faza în care tulpinile se îmbibă cu apă, se elimină aerul din ţesuturi, ţesuturile
exterioare crapă, o parte din substanţele din tulpină sunt solubilizate, aceasta fiind hrana pentru
dezvoltarea bacteriilor.
Faza biologică preliminară este faza în care are loc înmulţirea bacteriilor, apa se tulbură şi are miros
aromat acrişor. Datorită descompunerii substanţelor organice solubile din tulpini se degajă CO2 şi
hidrogen, iar la suprafaţa apei se formează o spumă abundentă. Sub spumă se înmulţesc ciupercile
care împreună cu bacteriile formează o peliculă la suprafaţa apei care împiedică pătrunderea aerului.
Faza biologică principală în care are loc descompunerea pectinei sub acţiunea bacteriilor, a căror
activitate se desfăşoară la temeperatura de 35-37 ˚C.
Se produce mai puţină spumă, se rupe stratul de bacterii şi ciuperci de la suprafaţa apei, simţindu-se
miros neplăcut de acid butiric.
Se face primenirea lentă a apei, înlocuind zilnic 25 % din apă când rtopirul se face în apă caldă sau
100 % la două zile când topitul se face în apă rece.
Topitul biologic aerob (în apă) se face sub acţiunea bacteriei Bacillus comessi.
Prin amestecarea unui preparat bacterial cu Bacillus comessi în apă, insuflarea de aer comprimat şi
încălzirea apei, topirea se face într-un timp foarte scurt de 2 zile.
Topitul aerob şi anaerob se face în bazine construite din beton care pot fi amplasate în aer liber sau
în hale.
Apa trebuie să fie curată, cu pH-ul alcalin moderat.
Când topitul este gata tulpinile topite aflate în containere sau baloţi se scot din bazine se spală sub
jet de apă, apoi se trec în storcătorul mecanic şi instalaţia de uscare artificială. Tulpinile pot fi uscate
şi natural pe câmpuri de uscare care pot fi piste betonate sau pajişti, prin desfacerea snopilor şi
întinderea tulpinilor.
Tulpinile topite cu 14 % umiditate, se depozitează în hale acoperite 7-10 zile.
Topitul la rouă
Se practică numai la inul pentru fibră în zonele cu rouă abundentă, este un procedeu ieftin dar de
lungă durată şi uneori riscant.
 5

Topitul la rouă este posibil numai în regiunile în care cad anual 600-700 m precipitaţii, iar roua se
menţine în august şi septembrie mult timp, temperatura are valori între 15-16˚C, fără variaţii bruşte
şi vânturi uscate, cu umiditatea relativă a aerului peste 60 %.
Procedeul constă în expunerea tulpinilor la acţiunea apei din rouă şi ploi, tulpinile sunt întinse în
strat subţire pe pajişti.
Topitul la rouă se realizează în special sub acţiunea ciupercii Cladosporium herbarum, dar şi a unor
bacterii din genul Bacillus  (Bacillus subtilis, Bacillus mesentericus) şi a unor ciupercii care
acţionează pe timp cald (Cladosporium herbarum, Rhizopus nigricans) iar altele care acţionează pe
timp rece (Mucor hiemalis
Durata procesului de topire este dependentă de temperatură şi umiditate. În condiţii favorabile
durează 15-20 zile, iar în condiţii nefavorabile 30-40 zile.
Acest procedeu depinde mult de timp, este nevoie de 2 ha de pajişti pentru un hectar de cultură de
in pentru fuior, iar fuiorul obţinut este inferior celui topit în apă.
Topitul în apă se poate face şi în apă curgătoare, acesta fiind cel mai folosit procedeu pentru mici
producători de in şi cânepă. Durata topitului este mai lungă, însă fibrele obţinute sunt curate şi albe,
însă datorită poluării apelor topitul în ape curgătoare este reglementat prin lege.
2.Topitul chimic
Se bazează pe folosirea unor substanţe chimice (acid sulfuric, hidroxid de sodiu) care solubilizează
pectina.
Prezintă avantajul că durata este foarte scurtă (15-20 minute) dar odată cu distrugerea pectinei se
distruge şi lignina având loc cotonizarea.
3. Topitul fizic
Se bazează pe utilizarea vaporilor de apă caldă sub presiune, însă este o metodă costisitoare şi nu s-a
generalizat. Fibrele rezultate nu sunt de calitate de aceea sunt folosite la obţinerea ţesăturilor
grosiere.
După ce a avut loc topirea şi uscarea tulpinilor acestea sunt prelucrate mecanic pentru separarea
fibrelor de puzderii.
Mai întâi se face zdrobirea tulpinilor care poartă denumirea de meliţat, de la vechea unealtă folosită
pentru acestă operaţie.
Zdrobirea se face cu mori de zdrobit, formate din valţuri care zdrobesc lemnul în bucăţi de 1-1.5 cm.
Tulpinile zdrobite sunt trecute apoi la maşini speciale care separă fibrele de puzderii.
Se face apoi sortarea fuiorului după lungime, culoare, rezistenţă, elasticitate, luciu, fineţe, conţinut
de impurităţi.
Câlţii sunt sortaţi numai după rezistenţa la rupere şi procentul de puzderii.
Apoi atât fuiorul cât şi câlţii se balotează pe clase de calitate şi se depozitează în încăperi răcoroase şi
cu umiditate relativă de peste 70 %, unde fibrele absorb umiditate şi îşi îmbunătăţesc calitatea, până
când se face livrarea la filaturi

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ŞI BIOLOGICE ALE CARTOFULUI ( solanum

tuberosum L.)
Cartoful este o plantă anuală cu înmulţire prin tuberculi şi mai rar prin sămânţă, care aparţine fam.
Solanaceae, genul Solanum L. reprezentat printr-un număr mare de specii, dintre care trei sunt
cultivate.
 6

Datorită diversităţii mari de specii identificate, s-a simţit nevoia împărţirii genului în subgenuri, secţii,
subsecţii şi serii.
Specia Solanum tuberosum face parte din:
subgenul Pachistemonum
secţia Tuberarium
seria Tuberosa
Radacina
Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată când se dezvoltă din
tuberculi.
Rădăcina fasciculată este formată din ramificaţii:
primare, mugurale, care se formează la nodurile tulpinii subterane
secundare (sau stolonifere), care sunt grupate (3 - 5) în jurul fiecărui stolon.
Sistemul radicular este relativ puţin dezvoltat, reprezentând sub 8 - 10% din masa întregii plante, iar
în unele cazuri sub 5%; are însă o bună capacitate de absorbţie a apei şi elementelor nutritive.

Rădăcinile pătrund în sol până la 70 -100 cm (mai rar 150 - 200 cm) şi se răspândesc în jurul plantei
pe o rază 30 - 60 cm. Circa 50% din masa rădăcinilor se dezvoltă în stratul de sol arat.
Sistemul radicular este mai dezvoltat la soiurile tardive şi semitardive.
Rădăcinile cresc intens imediat după răsărire, masa cea mai mare înregistrându-se de la formarea
mugurilor florali, la înflorire, dezvoltarea rădăcinilor este influenţată de factori genetici, pedo-
climatici şi de tehnologie.
Morfologia cartofului şi ciclul-său de vegetaţie

Tulpina
La cartof tulpina cuprinde două porţiuni:
aeriană (epigee);
subterană.
Tulpina aeriană se formează din mugurii tuberculului la înmulţirea vegetativă sau din sămânţă la
înmulţirea generativă, este ierboasa, erectă la începutul vegetaţiei, semierectă sau culcată la
maturitate cu lungimea de 30 - 150 cm, mai rar 200 cm.
Tulpina epigee este de regulă rotundă în partea superioară şi prismatică, triunghiulară sau pătrată în
partea bazală, uneori aripată, având culoarea verde cu pigmentaţie brună-roşcată, albastră-violacee,
roşie-purpurie, acestea fiind caractere de soi.
 7

Creşterea intensă a părţii aeriene durează la diferitele soiuri între 37 şi 80 zile după răsărire.
În general când raportul dintre vrejuri şi tuberculi este de 1:1, tufa îşi încetează creşterea,
acumulându-se substanţe de rezervă în tuberculi.
La o cultură de cartof normal dezvoltată, greutatea tuberculilor în final, este de 3 ori mai mare decât
a vrejurilor (inclusiv frunze).
Numărul de tulpini ce se formează dintr-un tubercul oscilează între 4 şi 8, în funcţie de soi, formând
tufe de formă sferică sau conică, erectă, semierectă, culcată, răsfirată sau compactă.
Tulpina subterană este rotundă şi nearipată, pe ea formându-se rădăcinile şi stolonii.
Stolonii sunt ramificaţii ale tulpinii subterane, care se formează, de regulă, înaintea dezvoltării
lăstarilor axilari de pe tulpina epigee.
Stolonii în număr de 12 - 15 la o plantă, sunt scurţi (sub 10 - 15 cm) pentru a asigura formarea
grupată a tuberculilor în cuib, sunt mai groşi decât rădăcinile şi poartă frunze modificate (solzi) la
fiecare nod, având forma unor ramuri îngroşate, suculente, cărnoase, de culoare albă sau
pigmentate.
Ei au poziţie orizontală sau oblică în jos, cresc la început în lungime formând noduri şi internoduri,
apoi se îngroaşă, depăşind rădăcinile de care se diferenţiază. Stolonii îşi îngroaşă ultimele 10-12
internoduri la partea terminală, transformându-se în tuberculi de cartof.

Tuberculii au iniţial, forma unor noduli, ca apoi, prin creşterea în grosime (mai repede) şi în lungime
(mai încet), să capete mărimea şi forma caracteristică soiului.
Tuberculul este o tulpină subterană, tuberizată, ceea ce se deduce şi din prezenţa reminiscenţelor
foliare pe tuberculii tineri, lipsite de clorofilă, care, odată cu îngroşarea peridermului, se atrofiază
treptat, formând "sprânceana" ochilor.
Sub această formaţiune iau naştere mugurii dorminzi, grupaţi câte trei, formând ochiul propriu-zis al
tuberculului.
Tuberculul de cartof are o parte bazală sau „ombilicală” cu care se prinde de stolon şi o parte opusă,
numită „coronară”, apicală sau vârful care poartă mugurele terminal.
 8

Distribuirea ochilor pe suprafaţa tuberculului este în spirală, aflându-se mai mulţi pe partea
coronară. Numărul, mărimea şi adâncimea ochilor se diferenţiază în funcţie de specie şi soi.
Forma tuberculilor se apreciaza tinand seama de raportul dintre lungime (L) si latime (l) si intre
latime si grosime, dimensiunile fiind observate in sectiuni transversale si longitudinale.

Principalele forme sunt:

- rotund, rotund plat, oval-plin, oval-plat, lung-plin, lung-plat
La germinare se dezvoltă mai întâi mugurele din mijloc, iar ceilalţi doi, de rezervă, apar, de regulă,
după eventuala rupere a lăstarului principal.
Iniţierea formării tuberculilor (tuberizarea) are loc la 10 - 35 zile după răsărirea plantelor, iar
creşterea acestora durează 45 - 85 zile, perioadă considerată critică pentru apă şi substanţe
nutritive.
Tuberculul tânăr este protejat de epiderma care se exfoliază, locul ei fiind luat de înveliş - peridermă
sau coajă .
Periderma este elastică, densă, netedă rugoasă sau reticulată de culoare albă gălbuie, roză, pătată cu
galben, violacee sau roşie, în funcţie de specie şi soi.
Tuberculii încolţiţi la lumină formează nişte lăstari groşi şi viguroşi, scurţi şi pigmentaţi în
nuanţe antocianice variate, pubescenţi sau glabri, constituind caractere morfologice constante şi
specifice de soi.
În funcţie de raportul dintre lungimea şi lăţimea tuberculilor; se defineşte conturul acestora în
secţiune longitudinală astfel: rotund, rotund-oval, oval, oval-lung, lung-oval spre lung, lung.
După greutate, tuberculii sa împart în: mari (peste 120 g), mijlocii (80 -120 g), mici (40 - 80 g) şi
foarte mici (sub 40 g).
Structura anatomică a tuberculului este asemănătoare cu aceea a tulpinii şi stolonului.
Într-o secţiune transversală prin tubercul se poate vedea cu ochiul liber un inel mai intens colorat,
care porneşte-din partea ombilicală şi se apropie mai mult de epidermă în locul de dispunere a
ochilor .
Acest inel este format din vase libero-lemnoase prin care tuberculul se aprovizionează cu apă şi
elemente nutritive. Spre exteriorul acestui inel se situează periderma şi scoarţa, iar spre interior
parenchimul medular (măduva).
Periderma începe să se formeze de la partea ombilicală a tuberculului spre partea coronară şi se
compune din suber, felogen (zona generatoare de suber) şi feloderm spre interior. Suberul,
felogenul şi felodermul alcătuiesc scoarţa secundară sau periderma tuberculului.
După formarea suberului schimbul de gaze între tubercul şi atmosferă se face prin lenticele care se
formează sub stomate.
Fasciculele conducătoare sunt bicolaterale, cu floemul extern mai dezvoltat faţă de cel intern
Scoarţa (parenchimul cortical) este un ţesut parenchimatic cu celule pline cu grăunciori de amidon,
de formă elipsoidală, cu o stratificare concentrică în jurul hilului,cu porţiuni mai luminoase sau mai
întunecate, în funcţie de depunerea amidonului noaptea sau ziua.
Parenchimul medular (măduva) este zona de formă stelată, mai inchisa la culoare din mijlocul
tuberculului.
 9

Secţiune microscopică prin tuberculul de cartof

înv - înveliş; a- epiderma

sc- scoarţă; b- parenchim cortical (scoarta);
fc - fascicul conducător; c- zona perimedulara;
m1, m2 - parenchim medular d- parenchim medular;
Structura microscopică a tuberculului de cartof

A - tubercul de 2,5 mm; B - tubercul de 10 mm; C - tubercul matur;

sb - suber; fe -felogen; fel - feloderm;
sc - scoarţǎ;
lbe - liber extern;
lbi – liber intern;
cb - cambium;
lm - lemn;
D - celulǎ cu amidon
Amidonul se găseşte în proporţia cea mai mare în parenchimul cortical şi în primele zone ale
parenchimului medular, conţinutul de amidon variază de la 12-14 % la soiurile sărace până la peste
20 % la soiurile bogate
Amidonul din tuberculii de cartof este constituit din amiloză (15 - 25%) şi amilopectină (75 - 85%),
graunciorul de amidon din tuberculul de cartof se genereaza concentric pornind dintr-un punct (hil).
Frunzele, formate după germinarea seminţei sau pe lăstarii proveniţi din tuberculi, sunt mici şi
simple. Celelalte frunze sunt compuse şi imparipenat-sectate, au foliole de mărimi diferite care
alternează, foliola terminală fiind mai mare şi unită cu una sau ambele foliole laterale la unele soiuri.
Numărul de frunze pe tulpină oscilează între 8 şi 12, în funcţie de soi.
Foliolele au formă eliptică, ovală, ovoidală, cu vârful lung sau scurt acuminat.
Frunzele au culoarea verde-închis, verde-gălbuie sau verde-cenuşie, fiind lucioase sau mate.
Inflorescenţa şi florile
Florile sunt grupate în cime simple sau compuse.
 10

Floarea este formată dintr-un caliciu format din cinci sepale, parţial gamosepal, persistent pe fruct,
corola este formată din cinci petale de culoare albă, violacee-deschis sau închis, albastră, albastră-
violacee, roză-violacee, albă-gălbuie, cu tubul scurt şi limbul explanat. Androceul este format din
cinci stamine cu filamente scurte, concrescute la bază cu petalele şi între ele, având anterele conice
de culoare galbenă sau portocalie.
Pistilul se compune din ovarul rotund-oval format din 2-4 carpele, cu mai multe ovule, un stil şi un
stigmat glandulos, bilobat sau trilobat.
Polenizarea este predominant autogama, înfloritul şi durata lui variază în funcţie de soi şi condiţiile
climatice; la soiurile timpurii şi în zonele, mai calde înfloritul este mai slab şi de durată scurtă.
Plantele crescute în condiţii optime înfloresc şi fructifică mai bine.

Fructul este o bacă de formă sferică conică, cărnoasă, suculentă, indehiscentă şi polispermă (150 -
200 seminţe).
Baca are culoarea verde sau verde pigmentată în albastru sau violaceu.
Sămânţa este mică, de formă ovoidală-turtită, de culoare albă-gălbuie, cu capacitate germinativă
mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în lucrări de ameliorare.

Particularitati morfologice la floarea soarelui

Sistematica
Floarea-soarelui aparţine ordinului Compositales (Asterales), familia Compositae (Asteraceae),
subfamilia Tubuliflorae, genul Helianthus L. (de la grecescul helios= soare, anthos=floare). Genul
Helianthus are 70 de specii dintre care doar 4 sunt cultivate: Helianthus anuus, Helianthus tuberosus
(topinamburul), Helianthus cucumeriflorus şi Helianthus aigophyllius (două specii decorative).
Formele cultivate pentru seminţe aparţin speciei Helianthus annuus var. macrocarpus şi se
caracterizează prin plante anuale, monocefalice (cu o singură inflorescenţă).
Rădăcina
Este pivotantă, pivotul principal pătrunde în sol până la 2.-2.5 m, cea mai mare parte a rădăcinilor se
găsesc însă la adâncimea de 50-70 cm, iar ramificaţiile se răspândesc lateral pe o rază de peste 70
cm.
 11

Creşterea rădăcinii este uşor stânjenită de obstacole (straturi compacte), de aceea se acordă o
atenţie deosebită lucrărilor solului evitându-se formarea hardpanului, care limitează dezvoltarea
pivotului rădăcinii în adâncime.
Sistemul radicular are o creştere rapidă în primele faze de vegetaţie având numeroase ramificaţii,
cu foarte mulţi perişori absorbanţi şi o mare capacitate de absorbţie a apei şi sărurilor minerale.
Creşterea maximă a sistemului radicular este la începutul înfloritului.
Tulpina
Este dreaptă, neramificată, cilindrică, cu înălţimea cuprinsă între 60-220 cm, striată, acoperită cu
perişori scurţi şi aspri, iar la interior are ţesut medular în care se poate înmagazina apă.
Sunt considerate valoroase formele care au tulpina de înălţime mijlocie (140-160 cm) şi groasă (până
la 2.5 cm diametru la 1 m înălţime).
Creşterea tulpinii este foarte lentă până când plantele au 2-3 perechi de frunze, apoi ritmul de
creştere se măreşte ajungând la creşteri de 2-5 cm pe zi până în faza formării calatidiulu, după care
ritmul scade, creşterea tulpinii încetând spre sfârşitul înfloririi.
Tulpina are un diametru cuprins intre 2 si 6 cm, fiind mai subtire in partea de sus.
Inaltimea maxima a tulpinii variaza in functie de hibrid, de la 0.5 la 5 m.
Cei mai valorosi hibrizi sunt cei care au un diametru de 2.5 cm si o inaltime de 1 m.
Inaltimea redusa usureaza recoltarea mecanizata si creste rezistenta la frangere si cadere. 

Frunzele
Sunt simple, alterne, mari, lung peţiolate acopeite cu peri scurţi, aspri şi rari.
Forma limbului se schimbă în funcţie de poziţia pe plantă putând fi: ovat-cordate sau triunghiular
cordate.
Peţiolul este bine dezvoltat, lăţit la locul de prindere pe tulpină. Primele 2-3 perechi de frunze au
dispoziţie opusă.
 Număru frunzelor pe plantă este cuprins între 20-40, corelat cu tardivitatea hibrizilor şi
condiţiile de cultură, ultimile frunze sunt transformate în involucrul inflorescenţei.
 Hibrizii actuali au distanţa între frunze mai mică faţă de vechile soiuri, având o suprafaţă de
asimilaţie mai mare. Suprafaţa foliară este mare 30-40 mii m²/ha, iar intensitatea
fotosintetică este ridicată.
Suprafata foliara ajunge la apogeu la inflorirea plantei cand cresterea frunzelor inceteaza.
Suprafata de asimilatie la floarea soarelui este redusa dupa a doua jumatate a lunii iulie, prin uscarea
frunzelor de la baza.
ISF = DxLxlxnx0.5x0.75 în care;
D= Densitatea pl/m²;
L şi l = lungimea şi respectiv lăţimea celei mai mari frunze de pe plantă;
n=numărul mediu de frunze pe o plantă;
0.5 şi 0.75 =factori de corecţie
Pentru L, l şi n se folosesc valorile medii obţinute din măsurătorile efectuate la 10 plante.
O producţie mare este corelată cu anumite valori ale suprafeţei foliare: ISF= 1.5-1.7 în faza de buton
cu diametrul de 3 cm şi 2.5-3 în fenofaza de înflorire.
Inflorescenţa
Este compusă fiind un calatidiu sau capitul formată dintr-un receptacul cu formă discoidală (drept,
convex sau concav) protejat de frunze modificate, care cuprinde la exterior 1-2 rânduri de flori
ligulate, galbene-aurii (asexuate sau unisexuate femele) cu rol de a atrage insectele polenizatoare şi
 12

numeroase flori tubuloase hermafrodite, fertile (1200-2000 într -o inflorescenţă), care înfloresc
succesiv în cercuri concentrice.
Calatidiul se roteste dupa soare astfel incat, sa faca un unghi drept cu razele solare. Aceasta miscare
inceteaza la inceputul infloririi, cand acesta are o pozitite verticala fata de suprafata solului si se
orienteaza spre est, pe masura ce semintele ajung la maturitate calatidiul se inclina in mod diferit, la
unele soiuri ramanand erect.
Florile ligulate au formă lanceolată, cu lungimea de 6-10 cm şi lăţimea de 2-3 cm.
Florile tubuloase sunt separate între ele prin palei cu 2-3 lobi, la maturitate paleile devin tari
formând o structură alveolară care menţine seminţele pe calatidiu. Caliciul este format din două
sepale reduse care cad uşor, corola este gamopetală formată din 5 petale concrescute sub formă de
tub, staminele sunt în număr de 5 cu filamentele staminale libere, pistilul este format din două
carpele.
Polenizare este alogamă, entomofilă, polenul are viabilitate la lumină şi căldură 10 ore, pe timp
noros circa 24 ore, iar în condiţii de întuneric şi răcoare câteva zile.

La o floare deschisa, lungimea corolei este de 9-12 mm iar lungimea tubului corolei este de 5,1 si 6,2,
cu un diametru cuprins intre 1.7 si 2.3 mm.
Tubul corolei are si rolul de rezervor de nectar deoarece se ingusteaza spre baza si foreaza un inel in
interiorul caruia este dispus tesutul nectarifer.
Androceul are staminele concrescute prin anterele lor, cu filamente libere.
Staminele albicioase sunt in numar de 5, iar anterele sunt legate intre ele printr-o pielita fina,
elastica.
Anterele au varfurile late si includ tubul anterelor in stadiul de mugure, la partea superioara.
Graunciorii de polen sunt mari de 34-45 mm, cu forma sferica, de culoare galbena. Acestia au o
suprafata lipicioasa si excrescenta sub forma de ghimpi.
Partea feminina a florii reprezentata de gineceu este formata din ovar, stil si stigmat.
Ovarul inferior este format din doua carpele concrescute, cu o cavitate unica ce contine un singur
ovar.

Stilul este albicios si este plasat in interiorul tubului anterelor, purtand stigmatul.
Stilul are rolul de a raspandi polenul prin strapungerea anterelor si de a ridica stigmatul deasupra
polenului propriu, pentru a favoriza polenizarea incrucisata.
Stigmatul este bifurcat si acoperit cu peri pe partea exterioara. Stigmatul are rolul de a recepta
graunciorii de polen in vederea germinatiei acestora si realizarii fecundarii.
Glandele nectarifere sunt alcatuite din stomata de diferite marimi, forme si densitate.
Caracteristicile glandelor nectarifere legate de marime, numar si pozitie sunt corelate cu gradul de
atractivitate al albinelor.
Fructul
 13

Este o achenă, cu pericarpul de culori diferite (alb, cenuşiu, negru, vărgat) care reprezintă cca 25 %
din masa achenei. În alcătuirea pericarpului se întâlneşte un strat carbonogen care conţine cca 75 %
carbon, împiedicând atacul larvei moliei florii-soarelui (Homoeosoma nebulella).
Pericarpul de formează şi fără fecundare de aceea se întâlnesc “seminţe seci”, procentul acestora
este mai mare în centrul capitulului datorită unei mai slabe aprovizionări cu apă a acelei zone.
MMB este de 60-75 g, iar MH până la 45 kg, procentul de ulei în seminţe variază între 48-55 %.
Sămânţa propriu-zisă este închisă în fruct, fiind lipsită de endosperm.

După structura achenelor şi modul de utilizare, hibrizii de floarea-soarelui se împart în 3 grupe:

1. pentru ulei – la care achenele sunt mici, mai mult sau mai puţin ovale, coaja acenelor este subţire,
netedă de culoare neagră, cenuşie, pestriţă şi uneori albă. Miezul umple complet cavitatea fructului
şi are un conţinut mare de ulei, cojile deţin o proporţie mică de 30-45 %, MMB=40-100 g.
2. pentru consum – achena este mare, lungă, cu coajă groasă, costată, culoare albă sau vărgată.
Miezul umple ¾ din cavitatea achenei de aceea procentul de coji este mare 45-55 %, MMB=100-200
g.
3. intermediare – se folosesc atât pentru consum direct cât şi pentru ulei, forma achenelor este
asemănătoare cu a celor din grupa pentru ulei sunt însă mai mari.

Hameiul
Particularitati morfologice si biologice
Hameiul face parte din genul Humulus L., ordinul Urticales, familia Cannabaceae (Cannabinaceae).
În prezent sunt acceptate trei specii de hamei: Humulus lupulus, L. (hameiul european; hameiul
comun);
Humulus japonicus Sieb et Juk (hameiul japonez);
Humulus scandens Lour et Merrill (hameiul agăţător).
Soiurile cultivate apartin hameiului european.
Hameiul european este o plantă perenă, vivacitatea (de 40 ani) fiind asigurată de partea subterană:
rădăcini, butuc, stoloni, hameiştile se mentin în exploatare 10-20 ani.
Organele aeriene sunt regenerate şi pier în fiecare an.
Radacina
Sistemul radicular al hameiului este puternic, fiind format din 5-10 ramificaţii principale (cu grosimea
la bază de circa 2 cm), din care se formează o reţea bogată de rădăcini, care pătrund în sol până la 2 -
4 m.
Din partea subterană a coardelor se formează rădăcini adventive (de vară), care sunt răspândite în
stratul superficial al solului.

Organele subterane ale hameiului

 14

Tulpina
Tulpina este formata dintr-un butuc de 30 - 40 cm lungime şi 10 - 15 cm grosime; partea superioară
(capul butucului) are aspect globulos, neregulat, aflată la 10 - 15 cm sub nivelul solului (adâncime
menţinută prin tăierile la butuc).
Înmulţirea
Hameiul se poate înmulţi prin seminţe şi pe cale vegetativă (prin butaşi), înmulţirea prin seminţe
este utilizată în procesul de ameliorare pentru crearea de soiuri noi.
Hameiul fiind plantă unisexuat dioica, din sămânţă apar plante de ambele sexe (mascule şi femele)
cu o descendenţă heterogenă.
Pentru cultură prezintă importanţă plantele femele, astfel că, la înfiinţarea plantaţiilor de hamei, se
recurge la înmulţirea prin butaşi din soiuri recunoscute.
Germinaţia seminţelor de hamei are loc începând de la 5°C (optimul este la 20 - 25°C) şi se
desfăşoară eşalonat şi lent, datorită unor inhibitori de natură anatomică şi chimică.
Din sămânţă apare întâi rădăcina, la 1- 2 zile frunzele cotiledonate şi la 4 - 5 zile frunzele adevărate,
de tip cordat.
Plantele provenite din sămânţă formează în primul an de vegetaţie o rădăcină de 1 - 1,5 m şi coarde
de 2 - 4 m, iar din anul al doilea, dacă factorii de vegetaţie sunt favorabili, ajung la dezvoltarea celor
provenite din butaşi.

► Primele faze de creştere şi dezvoltare a plantelor de hamei provenite din sămânţă:

► 1 - răsărirea;
► 2 - 4 - apariţia primei frunze adevărate;
► 5 - 9 - înrădăcinarea şi formarea primelor patru perechi de frunze adevărate
 15

► Butaşii (partea subterană a coardelor) plantaţi pentru înmulţire emit primăvara (când
temperatura este de 4 - 5°C), la partea lor bazală, rădăcini adventive, iar de la cei 2 - 3 ochi
apar lăstari.
► In anul întâi de vegetaţie lăstarii (coardele) ajung la 4 - 5 m înălţime, când se folosesc butaşi
neînrădăcinaţi, iar în cazul butaşilor înrădăcinaţi lăstarii ajung la 7 - 8 m înălţime.
► Din anul al doilea de vegetaţie, în fiecare primăvară, din mugurii dorminzi aflaţi pe butuc se
formează lăstari în număr diferit, în funcţie de soi şi condiţiile de vegetaţie (fertilizare,
aprovizionarea solului cu apă etc.).

► Fazele pornirii în vegetaţie a lăstarilor de hamei:

► 1 - mugur;
► 2 - 3 - creşterea lăstarului înainte de răsărire;
► 4 - lăstar tânăr după răsărire.
► Lăstarii (coardele) care pornesc din butuc prin luna aprilie cresc foarte repede, atingând, în
faza cea mai intensă de creştere, 30 - 40 mm zilnic.
► Când au înălţimea de 50 - 80 cm, coardele se dirijează pe suporţi (sârme, sfori), de care se
fixează prin răsucire în sensul acelor de ceasornic şi cu ajutorul perilor agăţători dispuşi pe
muchiile coardelor (hexagonali în secţiune).
► Coardele sunt formate din mai multe internoduri de lungimi variabile, goale în interior,
despărţite de noduri pline cu măduvă.
► Porţiunea subterana a coardelor este mai groasă decât cea aeriană, cu internoduri scurte,
lignificate.
► Coardele principale emit doi lăstari la fiecare nod (de la subsuoara frunzelor) în ultima
decadă a lunii mai şi începutul lunii iunie, de lungime variabilă (0,5 - 2 m), în funcţie de
vigoarea soiului şi condiţiile de vegetaţie.
► Pe ramificaţiile laterale se formează inflorescenţele (conurile) la înălţimi diferite şi cu o
abundenţă în funcţie de soi, care caracterizează habitusul plantelor de hamei conduse pe
suporţi.
Frunzele
Frunzele se formează pe coarda principală şi lăstarii laterali, câte două la fiecare nod, formate din
peţiol şi limb, diferit lobat şi cu marginile dinţate
Lǎstari şi tipuri de frunze de hamei

Inflorescenta
Inflorescenţele mascule şi femele sunt dispuse pe plante diferite.
Inflorescenţele mascule sunt raceme dispuse axilar, cu lungimea până la 80 - 100 cm, cuprinzând
numeroase flori cu un înveliş format din cinci formaţiuni sepaloide şi cinci stamine.
 16

Florile femele sunt dispuse în amenţi pedunculaţi, care devin conuri ovate având diferite forme şi
mărimi în funcţie de soi. Conurile au 2 - 6 cm lungime şi 1- 3 cm diametru şi se compun dintr-un
peduncul, un rahis ondulat şi numeroase bractei care poartă florile propriu-zise şi fructele.
Rahisul poate avea ondulaţii rare sau dese şi poate fi de diferite grosimi, constituind un element
important în aprecierea calităţii conurilor (sunt apreciate conurile cu rahis fin şi ondulaţii dense).
Bracteele sunt de două tipuri:
exterioare (de acoperire), cu vârful ascuţit şi sărace în grăunciori de lupulină, având rol protector
pentru flori;
interioare (în număr dublu faţă de cele exterioare), la baza cărora se găsesc, de regulă, câte două
flori formate dintr-un înveliş (periant) în formă de scoică, un ovar unilocular, sesil şi stigmat bifidat.
Un con cuprinde 20 - 50 flori şi are circa 10 - 25 bractee acoperitoare şi 20 - 50 bractee florale
(interioare).
Inflorescenţele femele (conurile) încep să se formeze de la sfârşitul lunii iunie şi începutul lui iulie şi
ajung la maturitatea tehnică în a doua parte a lunii august sau începutul lui septembrie, în funcţie de
soi. Dezvoltarea completă a unui con se realizează în 10 - 24 de zile, după soi şi condiţiile de
vegetaţie.
Inflorescenţe şi flori mascule şi femele

► Componentele conului de hamei:

► 1 - con de hamei;
► 2 - bractee exterioară; 3 - bractee interioară; 4 - fruct;
► 5 - rahis

Fructul
Fructul, care apare în urma polenizării şi fecundării florilor femele (fenomen
nedorit în plantaţii) este nuculiform, globulos, cu diametrul de 2,5 - 3,5 mm, cu
MMB de 3 - 4 g şi de culoare galben-cenuşie.
Prezenţa fructelor în conuri determină deprecierea însuşirilor calitative pe
acestora
Grăunciorii de lupulină sunt produşi de glandele secretoare (peri glandulari)
dispuse la baza bracteelor, mai ales pe fata externă a acestora şi pe învelişul
florilor femele. Perii glandulari au la început forma unei cupe plate, care
formează lupulină.
 17

Perii secretă lupulina, un produs fǎinos, de culoare galbenă-aurie (la

maturitate), în forma de clopot dublu (sau disc), cu diametrul de 100 - 200
microni, având un miros plăcut, specific.
► Grăuncior de lupulină: a - începutul formării grăunciorului de lupulină;
► b şi c- grăuncior de lupulină

Particularităţi biologice şi morfologice la inul pentru ulei

Inul cultivat parţine familiei Linaceae, genul Linum specia Linum usitatissimum care are mai multe
subspecii:
- eurasiaticum prolens elongata inuri pentru fuior, cu tulpini înalte de peste 75 cm
- mediteraneum, inuri pentru ulei, cu tulpini sub 50 cm înălţime;
- transitorium, inuri mixte pentru ulei şi fibre, cu tulpini de 50-70 cm
Rădăcina
Este pivotantă, creşte intens în prima fază de vegetaţie, astfel că în faza de brădişor depăşeşte
partea aeriană de 10-15 ori şi îşi încetează creşterea la data înfloritului.
La inul pentru ulei sistemul radicular este mai dezvoltat decât la inul pentru fuior, ceea ce îi conferă
o mai mare rezistenţă la secetă inului pentru ulei.
Rădăcina are o capacitate slabă de folosire a compuşilor mai greu solubili din sol.
Tulpina
Este dreaptă, cu înălţimea sub 60 cm şi ramificată uneori chiar de la bază la inul pentru ulei şi mai
înaltă şi mai puţin ramificată (doar în partea superioară) la inul pentru fibră.
La început tulpinile au un ritm lent de creştere care se intensifică în intervalul dintre faza de brădişor
şi până la înflorire, când creşte cu 2-6 cm/zi.
Tulpina conţine 30-40 fascicule, având fiecare câte 30-40 fibre periciclice care dau utilizarea textilă a
inului.
Frunzele
Au formă liniar –lanceolată, sunt mici, alungite, numeroase (uneori peste 100) şi mai mari ca la inul
pentru fibră.
La maturitatea frunzele cad ceea ce favorizează îmburuienarea târzie şi poate crea dificultăţi la
recoltare.
Inflorescenţa
Este o cimă multipară cu 15-20 de ramificaţii
 18

Floarea este pe tipul 5, hermafrodită şi autogamă. Culoarea petalelor este foarte variabilă: albă,
albastră (mai frecvent), roz, violet.
Înflorirea unei culturi durează 15-20 zile, iar a unei flori câteva ore, în cursul dimineţii. Timpul ploios
lungeşte înfloritul şi stânjeneşte polenizarea, diminuând producţia.
Fructul
Este o capsulă cu caliciu persistent, cu 5 loji, conţinând maxim 10 seminţe. La maturitatea deplină
pedunculul capsulei se rupe uşor şi pierderile prin scuturarea fructelor pot fi însemnate.
Mărimea capsulelor este diferită, astfel la inul pentru ulei capsulele sunt mai mari faţă de inul pentru
fuior.

Sămânţa
Este netedă lucioasă, oblongă şi comprimată, cu vârful curbat de culoare cafenie, mai rar galbenă, cu
MMB de 7-8.5 g la inul mixt, iar la inul pentru fibră MMB = 3-4 g.
Sămânţa este protejată la exterior de tegument, iar la interior este embrionul înconjurat de un mic
albumen. În contact cu apa, tegumentul se umflă dând naştere unui muciulagiu caracteristic.
Citoplasma celulelor embrionului şi ale cotiledoanelor conţine picături fine de ulei bogat în acizi graşi
nesaturaţi, care se oxidează repede în aer (ulei sicativ).

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI MORFOLOGICE LA INUL PENTRU FIBRĂ

• Inul pentru fibre aparţine familiei Linaceae, genului Linum, specia Linum usitatissimum
subsp. eurasiaticum, prolens elongata.

Rădăcina

• Este pivotantă, slab ramificată, cu ramificaţii subţiri, care se dezvoltă pe o rază de 25 cm, cu
creştere continuă până la înflorit.

• Rădăcina principală pătrunde în sol până la 100 cm.

• Rădăcina are o capacitate slabă de solubilizare a elementelor nutritive în special a acidului

fosforic.

Tulpina

• Este dreaptă, cilindrică, subţire, glabră, cu înălţimea de 70-130 (150) cm, neramificată pe o
porţiune mare. Fibrele se formează în tulpină, în zona periciclului (fibre periciclice), fiind
celule sclerificate.

Lungime tulpinii de in se împarte din punct de vedere practic în trei părţi:hipocotil, lungimea tehnică
şi partea ramificată

• Hipocotilul este partea de sub cotiledoane, scurtă cu puţine fibre, nevaloroasă, care
reprezintă 3-6 % din greutatea plantei fără seminţe.

• Lungimea tehnică este partea de tulpină curpinsă între locul de inserţie al cotiledoanelor şi
locul de inserţie a celei de mai jos ramificaţii, din acestă porţine de tulpină a cărei grosime
este 0.5-3 mm însă ideal este să fie 1.3-1.7 mm, se obţin fibre lungi şi de cea mai bună
calitate, reprezintă 70-90 % din greutatea plantei fără seminţe.
 19

• Partea ramificată este dată de inflorescenţă, fibrele nu sunt valoroase şi reprezintă 2-15 %
din greutatea plantei fără seminţe.

Intr-o secţiune transversală prin tulpină la jumătatea înălţimii plantelor, se distinge următoarea
structură:

- epiderma, formată dintr-un strat de celule cu pereţii îngroşaţi, bombaţi, acoperiţi cu cuticulă, care
la rândul ei este acoperită cu un strat de ceară;

- scoarţa, formată din 2-7 rânduri de celule parenchimatice, care conţine pigmenţii clorofilieni;

- cilindrul central, care cuprinde periciclul, fascicule liberiene şi lemnoase şi măduva

• 1- maduva

• 2, 3 xilem

• 4- floem

• 5 - fibre

• 6- scoarta

• 7- epiderma

• În periciclu se formează fibrele din celule sclerificate înconjurate de parenchim periciclic de

aceea se numesc fibre periciclice.

• Măduva este formată din celule parenchimatice mari, care la maturitate se resorb şi tulpina
rămâna goală.

• Prin prelucrarea primară din tulpinile de in se obţine fuiorul şi câlţii.

• Fuiorul este alcătuit din fibre paralele, individualizate sau individualizabile, care rămân
paralele la piptănat.

• O fibră tehnică este un fascicul format din 10-40 de celule fibroase (fibre elementare) legate
între ele prin substanţe pectice şi lignină denumite şi fibre elementare.

• Fibrele elementare au lungimea de 13-38 mm şi grosimea 16-20 microni.

Peretele celulei fibroase nu este omogen, el este alcătuit din lamela mediană, primară şi secundară.

Lamela mediană este stratul exterior al fibrelor, leagă celulele fibroase între ele, fiind formată din
substanţe pectice şi lignină. La topitul normal lamela mediană rezistă ceea ce face ca fasciculele de
fibră să se separe întregi fără a se desface în fibre elementare.

Lamela primară este foarte subţire şi este alcătuită din celuloză.

 20

Lamele secundară este alcătuită din celuloză fiind foarte dezvoltată, ea fiind cea care imprimă fibrei
de in elasticitate, rezistenţă şi rigiditate.

•
Calitatea fibrelor de in depinde de:

• numărul fasciculelor,

• numărul celulelor fibroase dintr-un fascicul,

• forma fasciculelor.

• grosimea pereţilor celulelor fibroase.

• Calitatea fibrelor tehnice este dată de calitatea fibrelor elementare, care sunt cilindrice şi
ascuţite la capete.

• Procentul de fibre în tulpină este de 20-30 % fiind un caracter de soi (soiurile cultivate au
între 18-25 %), însă este dependent şi de condiţiile de cultură.

• Asftel la densităţi mai mari se obţin tulpini mai subţiri cu un conţinut mai mare de fibră.

• Fibra de in este printre cele mai rezistente fibre vegetale, rezistenţa la rupere fiind de 110
kg/mm².

• Câlţii sunt fibrele tehnice de calitate inferioară, încâlcite sau scurte, rezultate din meliţat.

Frunzele

• Sunt mici, sesile, glabre, cerate, dispuse altern. La maturitate sunt caduce, începând de la
bază spre fructificaţii.

Florile

• Sunt grupate în inflorescenţe de tip cimă, sunt pe tipul 5, hermafrodite. Fecundaţia este
autogamă.

Fructul

• Este o capsulă sferică sau ovală, formată din 5 loji.

• Sămânţa este ovoidal turtită, cu suprafaţa netedă, lucioasă, de culoare brun-deschis sau
galben.

• În contact cu apa seminţele devin lipicioase datorită celulelor epidermice mucilaginoase, de

aceea nu se admit tratamente umede la sămânţă.
 21

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI MORFOLOGICE LA CÂNEPA

• Cânepa face parte din familia Cannabaceae, genul Cannabis care cuprinde două specii:

• Cannabis sativa – cânepa pentru fibre;

• Cannabis indica – cânepa indiană.

• Cannabis sativa cuprinde trei ecotipuri (prolensuri): borealis (cânepa nordică),

medioruthenica şi australis (cânepa sudică).

• În Europa pentru fibre se cultivă Cannabis sativa prolens australis, care se caracaterizează
prin plante cu talia de 200-250 cm, perioada de vegetaţie peste 120 zile şi MMB=18-26 g.

• Cânepa este o plantă anuală, ierboasă, unisexuat dioică.

Rădăcina

• Este pivotantă, cu numeroase ramificaţii secundare, pătrunzând în sol până la adâncimea de

40-200 cm, în funcţie de ecotip, fiind mai dezvoltată la plantele femele faţă de cele mascule.

Tulpina

• Are lungimi cuprinse între 1.5-5 m, la început este ierbacee, apoi devine lemnoasă, dreaptă
sau uşor ondulată, ramificată în partea superioară.

• Plantele mascule sunt mai înalte decât cele femele cu 18-30 %.

• Numărul internodiilor (10-25) şi lungimea lor (5-40 cm) sunt variabile în funcţie de soi şi în
funcţie de poziţia pe tulpină, astfel internodiile de la mijlocul tulpinii sunt cele mai lungi.

• Diametrul tulpinii este influenţat de densitate şi de sex, astfel la plantele mascule şi în

culturile mai dese tulpinile sunt mai subţiri.

• Calitatea tulpinilor se apreciază ca şi la in după:

• lungimea tehnică (mai bună 150-200 cm),

• grosime (mai bune sunt cele subţiri de 6-8 mm),

• culoare (mai bună este galben-verde-deschis),

• lipsa ramificaţiilor,

• zvelteţea tulpinii care este dată de raportul dintre lungimea şi grosimea tulpinii si care este
un indice al conţinutului de fibre.

• Fibrele tehnice se formează în tulpină în zona periciclului ca şi la in. Sunt însă deosebiri în
ceea ce priveşte constituţia anatomică a celor două specii

Astfel la cânepă se întâlnesc următoarele deosebiri:

• - tulpina este acoperită cu perişori protectori şi glandulari;

• - capetele fibrei elementare are forme variabile (ascuţiă, tocită, rotunjită, măciucată, lăţită,
ramificată)

• - conţinut mai ridicat de lemn

 22

• Într-o secţiune transversală făcută la mijlocul tulpinii de cânepă se observă următoarea

structură:

• -epiderma, formată dintr-un strat de celule cu pereţii exteriori bombaţi, cutinizaţi şi cu

numeroşi perisori;

• - scoarţa, formată din mai multe straturi de celule bogate în clorofilă şi substanţe de
rezervă;

• - cilindrul central, alcătuit din periciclu, fascicule liberiene, fascicule lemnoase şi măduva;

Fibrele tehnice se formează la nivelul periciclului, pot fi dispuse pe un inel sau pe mai multe
inele, astfel la tulpinile subţiri fasciculele de fibre alcătuiesc un inel format dintr-un singur rând de
fascicule, iar la cele foarte groase, trei rânduri

• Fibrele tehnice sunt alcătuite din fibre elementare, numărul de fibre elementare într-un
fascicul variază între 10-50, mai frecvent 20. Lungimea fibrelor elementare este de 15-35
mm, cu o grosime de 10-25 microni.

• Rezistenţa la rupere este de 92 kg/mm², mai slaba decât la in.

• Procentul de fibră din tulpină este cuprins între 20-25 % fiind mai mic la tulpinile groase (sub
15 %) şi mai mare la cele subţiri (peste 30 %).

• Condiţiile de cultură care favorizează obţinerea de tulpini înalte şi subţiri (densitatea,

fertilizarea) duc la creşterea conţinutului de fibre.

• Plantele mascule au cu 1-2 % mai mare conţinutul de fibre şi de calitate mai bună decât
plantele femele.

• Cea mai mare producţie de fibră superioară calitativ, se obţine la sfârşitul înfloririi plantelor
mascule (după scuturarea polenului).

• Plantele femele sunt în număr ceva mai mare în lan, decât cele mascule.

Frunzele

• Cele dispuse în partea inferioară a tulpinii sunt mai rare şi opuse, iar cele din partea
superioară sunt mai dese şi dispuse altern.

• Fruzele sunt palmat-compuse, cu 3-13 foliole, inegal dezvoltate, de formă lanceolată,

dinţate pe margini şi aspre la pipăit. La baza frunzei se găses stipele mici.

• Suprafaţa frunzei este acoperită cu perişori glandulari care mai ales în timpul maturării
secretă o răşină lipicioasă cu miros pătrunzător şi cu efect narcotic, provocând de obicei
dureri de cap.

Florile

• Cânepa este o plantă unisexuat dioică (florile mascule şi femele sunt dispuse pe indivizi
separaţi) sau monoică (florile mascule şi femele sunt dispuse pe acelaşi individ).

• La cânepa dioică florile mascule sunt grupate în inflorescenţe de tip cimă la vârful plantelor
mascule (cânepa de vară) şi se deschid cu 5-7 zile mai târziu decât cele femele.
 23

• Florile femele sunt grupate în inflorescenţe de tip spic fals la vârful plantelor femele (cânepa
de toamnă), dispuse câte două axilar. Fiecare floare este învelită în câte o bractee, acoperită
cu numeroşi peri protectori şi peri glandulari, bogaţi în substanţe narcotice.

• Polenizarea este alogamă, anemofilă.

• Plantele mascule mor la câteva zile după polenizare, în timp ce plantele femele vegetează
încă 30-40 de zile după înflorire pentru maturizarea fructelor.

• Prezenţa în lan a celor două tipuri de plante ceează dificultăţi la recoltare deoarece plantele
mascule se usucă imediat după polenizare.

• De aceea există preocuparea amelioratorilor pentru obţinerea de soiuri de cânepă monoică

sau soiuri dioice cu maturizare simultană.

• La cânepa monoică, florile femele sunt dispuse la partea superioară a plantelor, iar cele
mascule grupate sub formă de ciorchine, sunt situate la baza inflorescenţei care poartă
florile femele.

Fructul

• Este o nuculă, globuloasă sau uşor comprimată lateral, de culoare cenuşie până la brun-
închis. Fructul conţine o singură sămânţă cu MMB=15-25 g şi MH=45 kg.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI MORFOLOGICE LA ŞOFRĂNEL CARTHAMUS TINCTORIUS

Familia Compositae

Şofrănelul este o plantă anuală, ierboasă , cu perioada de vegetaţie de 125-130 zile.

Rădăcina

Radacina este pivotantă, puternic ramificată, poate pătrunde în sol pana la 2 m.

Tulpina

Tulpina este erecta, cu înălţimea de 50-100 cm, glabra, cu numerose ramificatii în partea
superioară, de culoare albă-gălbuie sau cu nuanţe violacee, acoperită cu frunze până sub
inflorescenţă.

Frunzele

Sunt dispuse altern, glabre, pieloase cu marginile dinţate cu sau fără ţepi.

Frunzele inferioare sunt sesile, cele mijlocii şi superioare sunt semiamplexicaule.

Florile
 24

Sunt mici, tubulare, portocalii, alcatuite pe tipul 5. Florile sunt grupate in capitule,cu
diametrul de 2-4 cm. Pe o planta se pot forma 14-60 de capitule iar intr-un capitul se gasesc
25-60 de flori. Fiecare capitul formeaza circa 15-20 seminte.

Corola este alcatuita din 5 petale de culoare de la alb-galbui pana la rosu intens. Corola este
inconjurata de 5 sepale caracteristice pentru sofranel, lungi de 6-7 mm.

In jurul capitulului se gasesc frunze dispuse in rozeta. Urmeaza apoi involucrul alcatuit din
mai multe bractei, ce pot avea ghimpi pe margini. Bracteile care invelesc capitulul impiedica
scuturarea semintelor.

Florile sofranelului contin cartamina o substanta rosie, insolubila in apa, si un alt colorant,
denumit galben de sofranel solubil in apa.

Fructul

Fructul este o achena alungita cu marginile putin proeminente, ce se aseamana in mare

masura cu cel de floarea soarelui, numai ca este
mult mai mic.

Culoarea fructului este alba -sidefie. In multe cazuri semintele de sofranel sunt prevazute cu
un papus compus din membrane inguste provenite din sepalele care devin persistente.
Pericarpul reprezinta 28-30% din masa fructului.

MMB = 24-40 g, MH= 39-55 kg.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ŞI MORFOLOGICE LA RICIN

Ricinul face parte din familia Euphorbiaaceae, genul Ricinus, specia Ricinus communis.

În zona de origine (Africa şi Asia) ricinul este un arbust înalt de 10-12 m, cu tulpina
lignificată, iar coroana ajunge la 4-5 m diametru.

În climatul temperat ricinul este însă o plantă anuală, ierboasă, cu perioada de vegetaţie de
100-150 zile.

Rădăcina

Este pivotanată, bine ramificată, pătrunzând în sol până la 1.5-2 m, cu o suprafaţă mare de
absorbţie. Creştere rădăcinii este continuă până în faza formării inflorescenţei primare.
Rădăcina reprezintă 9-10 % din masa totală (uscată) a plantei.

Tulpina

Este dreaptă, ramificată, înaltă de 1-5 m, acoperită cu un strat de ceară. Înălţimea tulpinii şi
numărul ramificaţiilor este în funcţie de soi.
 25

După ce tulpina principală formează 5-12 internodii, îşi încetează creşterea şi apare racemul
primar, pe care se formează 60-90 % din producţia de seminţe.

Din mugurii tulpinali de sub racemul primar se formează 2-3 ramificaţii de ordinul I care
formează 4-7 internodii, se opresc din creştere, formând fiecare raceme secundare.

Tulpina reprezintă 35-40 % din masa totală (uscată) a plantei.

Frunzele

Sunt lung peţiolate, dispuse altern, mari, glabre, palmat lobate, cu 5-11 lobi. La baza limbului
şi la baza peţiolului se găsesc 3 glande nectarifere.

Suprafaţa foliară la hectar este de 20-35 mii m², frunzele reprezentând 9-12 % din masa
totală (uscată) a plantei.

Florile

Sunt dispuse în infloresecenţe de tip racem în vârful tulpinii principale şi al ramificaţiilor.

Florile sunt unisexuat monoice, florile mascule se găsesc la baza racemului iar cele femele în
vârful racemului.

Sunt întâlnite însă şi flori hermafrodite, la limita dintre cele două grupe de flori. Înflorirea
unei plante durează 3-5 săptămâni, polenizarea este alogamă entomofilă şi anemofilă

Fructul

Fructul este o capsulă, triloculară cu trei seminţe, de formă alungită până la sferică, cu
pericarpul neted sau acoperit cu ţepi, dehicentă sau indehiscentă.

Sămânţa

Seminţele sunt mari, de formă ovoid-alungită sau elipsoidală, acoperite cu tegument tare,
strălucitor, neted. Culoarea este cenuţie, cafenie, roşiatică mozaicate cu alb, cenuşiu sau
cafeniu deschis.

În zona micropilului se formează o excrescenţă cornoasă, numită caruncul.

Seminţele reprezintă 40-45% din masa plantei

MMB = 300-500 g, MH =45-55 kg. Conţinul de ulei în seminţe este de 50-60 %, iar al miezului
58-75 %.
 26

Particularitati morfologice si biologice la rapita

BRASSICA NAPUS VAR. OLEIFERA (rapiţa mare  ; rapiţa Belgiană)

Rapiţa face parte din familia Cruciferae, genul Brassica, pentru ulei se cultivă două specii :

Brassica napus ssp. oleifera (sin. Braasica napus var. arvensis) -rapiţa Colza cu două forme:

- forma de toamnă - Brassica napus ssp. oleifera var. autumnalis – cu plante mai viguroase,
mai productivă şi un conţinut de ulei mai mare

- forma de primăvară - Brassica napus ssp. oleifera var.annuua

Brassica campestris ssp. oleifera - rapiţa naveta sau rapiţa mică, de asemeni cu forme de
toamnă şi de primăvară;

Soiurile actuale aparţin rapiţei Colza.

Rădăcina

Germinaţia este epigee, rădăcina este pivotantă, slab ramificată, pătrunde în sol până la
adâncimi de 70-100 cm, masa principală de rădăcini este răspândită la adâncimi de 25-45
cm.

Rădăcina are o capacitate de solubilizare a compuşilor greu solubili mai redusă.

Tulpina este erectă, glabră, ramificată de jos sub un unghi mare, de culoare verde-albastrui,
înaltă de 1.2-2.0 m, rezistentă la cădere.

Mugurele din vârful tulpinii formează frunzele, apoi florile.

Frunzele

Ȋn funcţie de momentul apariţiei, frunzele de rapiţă sunt de mai multe feluri :

- cele autumnale, în număr de 5-6 sunt cele mai mari frunze, sunt lung peţiolate, lirat penat-
sectate, cu limbul larg şi cu lobul terminal mai mare şi se dezvoltă în formă de rozetă;

- cele de iarnă (mijlocii), în număr de 8-9, au peţiolul mai scurt, lirate şi limbul mai decupat;

- cele de primăvară (superioare) sunt sesile, lanceolate, amplexicaule.

Numărul de frunze pe o plantă de rapiţă este de 20-30. Culoarea frunzelor pe toată planta
este verde albrăstruie, acoperite de pruină şi cu perişori foarte rari.

Inflorescenţa este un racem, alcătuit din 20-40 flori, florile sunt pe tipul 4. Bobocii se găsesc
deasupra florilor deschise, florile au culoare galben deschis, anterele sunt pătate cu roşu în
vârf. Florile au petale lungi, iar pedicelul este lung de 6-10 cm şi formează un unghi aproape
drept cu axa ramificaţiei.

Polenizarea este predominant alogamă, entomofilă, însă poate avea loc şi polenizare
autogamă până la 30 %.

Fructul este o silicvă cu 10-30 seminţe, cu lungimea de 5-10 cm, îngustă, dreaptă sau
curbată, cu poziţie orizontală faţă de tulpină. Silicvele prezintă rostru lung de 1-2 cm. La
maturitatea deplină silicvele sunt dehiscente, însă au fost create soiuri la care fructul se
 27

menţine indehiscent până la 15 zile de la maturitatea deplină, usurând recoltarea

mecanizată

Sămânţa are formă globuloasă, cu diametrul de 1.5-2.4 mm, de culoare cafenie brună-
negricioasă, cu suprafaţa tegumentului seminal netedă, însă sub lupă apare alveolat, cu
alveole mari de formă ovală, cu gust de iarbă.

MMB este de 4.5-5.5 g, iar MH= 61-68 kg. Conţinutul de ulei variază între 40-50 %. Pentru
păstrare umiditatea de echilibru este de 8.5-10 % în funcţie de conţinutul în substanţe grase.

Numărul de seminţe/silicvă este de cca 20, maximul biologic variază între 27-35 de
seminţe/silicvă şi 8000-10000 silicve/m².

Muştarul alb – Sinapis alba muştarul negru- Sinapis nigra

Rădăcina

La muştarul negru este mai dezvoltată, cu coletul îngroşat şi pigmentat iar la muştarul alb
este puţin dezvoltată şi subţire.

Tulpina

La muştarul negru este înaltă de 100-150 cm, groasă şi rotundă, cu partea superioară
grabră, iar cea inferioară puţin păroasă, cu ramificaţiile în unghi ascuţit.

La muştarul alb tulpina este de 80-140 cm, cilindrică, uşor striată, cu peri pe toată suprafaţa,
iar ramificaţiile formează unghiuri mari ca şi la rapiţă, însă sunt mai scurte şi aspru păroase.

Frunzele

La muştarul negru, toate frunzele sunt lung peţiolate, cele de la baza tulpinii sunt lirat penat-
compuse, cele mijlocii sunt lirat penat-fidate, iar cele superioare sunt întregi şi
nepubescente, marginea frunzelor este dinţată.

La muştarul alb, frunzele au culoare verde –deschis, peţiolate, lat-ovate, cu limbul divizat pe
toată lungimea laminei, cu un lob mai mare şi obtuz dinţate.

Inflorescenţa

La muştarul negru florile au petale mici şi galbene cu pedicel scurt.

La muştarul alb, racemul este dens, petalele de mărime mijlocie, iar pedunculii florali de 1-3
cm, aproape orizontali şi aspru păroşi.

Fructul

La muştarul negru este o silicvă, dehiscentă, cu lungimea de 3-5 cm cu 4 coaste logitudinale,

cu rostru scurt şi mucronat.

La muştarul alb este o silicvă indehiscentă, cu lungimea de 2-4 cm, aspru păroasă şi cu 3 nervuri
longitudinale, cu rostru mai lung decât silicva şi aplatizat

Sămânţa

La muştarul negru sunt de culoare brună-roşiatică, cu suprafaţa reticulată ca un fagure, cu

gust amar picant (conţin sinigrină), cu MMB 2.3-2.5 g, MH = 63-75 kg şi conţin 35 % grăsimi.
Umezite formează mucilagii.
 28

La muştarul alb seminţele au culoare galbenă, sunt netede sau uşor reticulate, cu gust
picant, umezite formează mucilagii, iar sfărâmate emană un miros înţepător (conţin
sinalbină şi sinigrină), MMB =4.5-7 g, MH=64-72 kg şi conţin 30-45 % grăsimi.

Păstrarea producţiei de floarea-soarelui

 Umiditatea de păstrare a seminţelor de floarea-sorelui trebuie să fie cu atât mai scăzută cu

cât conţinutul de ulei este mai mare.

 De aceea umiditatea de echilibru se calculează ţinând cont de umiditatea părţii hidrofile

(care absorb uşor apă) din seminţe considerând că acestea se pot păstra bine când
umiditatea de păstrare este de 14 %.

 La seminţele de floarea-soarelui părţile hidrofobe sunt exprimate prin procentul de ulei.

Formula de calcul a umidităţii de echilibru este:

U % = 14 x (100 - % ulei)

100

 De exemplu dacă seminţele de florea-soarelui au un conţinut de ulei de 50 %, umiditatea de

echilibru va fi 

U % = 14 x (100-50) = 7 %

100

Evaluarea producţiei la floarea soarelui

 Cele două componente ale producţiei sunt :

 numărul de seminţe/m² - determinat ca produsul dintre numărul mediu de calatidii /m² şi

numărul mediu de seminţe pe calatidiu.

 masa medie a unei seminţe, exprimată prin MMB

 Pentru aflarea numărului de calatidii/m² se pot folosi două metode:

 Se numără calatidiile în mai multe puncte de evaluare, suprafaţa unui punct de evaluare
fiind de 28 m² (4 rânduri alăturate cu distanţa de 70 cm între rânduri, pe o lungime de 10 m).

 nr. caladitii /m² = suma calat. din punct. de eval

nr. punct. de eval. x supraf. unui punct

 b. Determinarea numărului de calatidii/m² se obţine prin produsul dintre numărul de

rânduri/m.l. şi numărul de calatidii/m.l.

Determinarea nr. de rânduri/m.l. se face la capătul lanului, perpendicular pe direcţia

rândurilor, numărând rândurile care se găsesc pe o lungime de 50 m, operaţia se repetă de mai
multe ori în funcţie de mărimea suprafeţei de evaluat, apoi de face media rezultatelor

 Nr. rânduri/m.l. = suma nr. de rânduri det. în fiecare punct

nxL
 29

 n= numărul de determinări

 L= lungime pe care se face determinarea

 Determinarea numărului mediu de caladii/m.l. –se face numărând calatidiile care se găsesc
pe o lungime de 10 m de rând, făcându-se mai multe dterminări în funcţie de mărimea
suprafeţei de evaluat.

 Nr. calatidii/m.l. = nr. de calatiidii det. în fiecare punct

nxL

 n= numărul de determinări

 L= lungime pe care se face determinarea

Numărul mediu de seminţe/calatidiu variază mult datorită mărimii diferite a calatidiilor, de

aceea din fiecare punct de evaluare se aleg 10 calatidii care se separă pe clase de mărime:

 calatidii mici –600-800 seminţe

 calatidii mijlocii – 800-1200 seminţe

 calatidii mari – peste 1200 seminţe

 apoi se calculează media ponderată a seminţelor pe calatidiu.

 MMB nu se determină, ci se foloseşte valoarea specifică hibridului evaluat.

 Pkg/ha = nr. calatidii/m² x nr. seminţe/ calatidiu xMMB

100

Exemplu:

Pkg/ha = 5 x 850 x 65 = 2 762

100

Particularitati morfologice si biologice la sfecla pentru zahar

Sfecla aparţine familiei Chenopodiaceae, genul Beta, care cuprinde
numeroase specii cu variabilitate mare de forme anuale, bianuale şi
perene.
În cultură se găseşte numai specia Beta vulgaris, care cuprinde patru
varietăţi
Beta vulgaris var. saccharifera L., din care fac parte soiurile cultivate
pentru zahăr;
Beta vulgaris var. crassa Alef, căreia îi aparţin soiurile furajere;
 30

Beta vulgaris var. cruenta L. şi Beta vulgaris var, cycla L., care cuprind formele
legumicole
Sfecla cultivată este o plantă bienală, în primul an de vegetaţie se formează „corpul sfeclei”,
rezultat din dezvoltarea puternică a părţii superioare a rădăcinii, hipocotilului şi epicotilului
şi rozeta de frunze, în anul al doilea se formează ramurile florifere care fructifică.

Pentru germinatie glomerulele de sfecla absorb 120-140% apa raportata la masa lor.

Structura şi germinatia la fructe mature

şi seminţe de Beta vulgaris

(AH) - etape vizibile în timpul germinaţiei la fructul de sfeclă pentru zahăr;

(A)- fruct uscat;

(B, E) - Operculum în deschidere; radicela denotă de faptul că vârful este încă ataşat de
micropilul endospermului şi de interior;

(C, D, F,H) - radicela apare prin stăpungerea straturilor de acoperire (testa şi endosperm);

(I, J) - Semințe la care facultatea germinativă s-a determinat prin îndepărtarea operculului
(căpăcelului);

(K) Structura microscopică a vârfului radicelei;

 31

(L) etape distincte de germinare a seminţelor de sfeclă pentru zahăr: seminţe uscate (1,2);
de la care s-a eliminat învelişul fructului (pericarpul) (1) pentru a face vizibil perispermul
embrionului;

în urma imbibiţiei s-a rupt TESTA (3) şi radicela ieşit afară prin straturile de acoperire (4-6).

(M), secţiunea printr-un fruct matur de sfeclă pentru zahăr. Embrionul acoperă complet
perispermul, care este bogat în amidon şi localizat în centrul seminţei.

(N), alcătuirea unei seminţe de sfeclă pentru zahăr;

Corpul sfeclei care se recoltează în primul an de vegetaţie (rizocarp sau, convenţional, "rădăcină"), în
greutate medie la sfecla pentru zahăr de circa 500 g este format din:

epicotil,

hipocotil,

rădăcină propriu-zisă

Epicotilul (capul sau coletul) este partea superioară care creşte afară din pământ, pe care, în
primul an, se formează rozeta de frunze, iar în al doilea an tulpinile florifere.

Este delimitat în partea inferioară de locul de inserţie al frunzei inferioare şi reprezintă circa
18% din greutatea corpului sfeclei şi, respectiv, circa 4 - 8% din lungimea sa.

Hipocotilul este porţiunea cuprinsă între epicotil şi rădăcina propriu-zisă, respectiv între
limita inferioară de inserţie a frunzelor şi partea superioară de inserţie a radicelelor.

Hipocotilul reprezintă la soiurile cultivate pentru zahăr 5 -10% din lungimea corpului sfeclei şi circa
28% din greutatea acestuia.

Rădăcina propriu-zisă este zona dintre hipocotil şi „coadă” adică zona unde diametrul scade
sub 1 cm.

Ea reprezintă circa 90% din lungimea corpului sfeclei şi respectiv, 55 - 60% din greutatea
acestuia. De-a lungul rădăcinii se găsesc două şănţuleţe din care pornesc rădăcinile laterale
subţiri, care se ramifică mult şi pătrund în sol până la 150 - 200 cm, iar lateral pe o rază de 50
- 60 cm.

Structura anatomică.

In faza cotiledonală rădăcina este formată din scoarţă primară şi cilindru central.

Scoarţa primară este formată din:

exoderm (rizoderm) la exterior, format dintr-un singur strat de celule strâns lipite şi uşor
suberificate, pentru protecţia rădăcinii;

parenchim, format din mai multe rânduri de celule diferite ca formă cu pereţi subţiri;
 32

endoderm, stratul intern al scoarţei, format din celule mai rotunjite.

Cilindrul central este alcătuit din:

periciclu, format dintr-un singur rând de celule;

ţesutul conducător reprezentat prin xilemul primar dispus biradial şi floemul primar dispus
sub formă semilunară, între vasele conducătoare se găsesc fâşii de parenchim.

Secţiune transversală prin rădăcina de sfeclă

A - faza tânără;

r -rizodermă;

s - scoarţă;

e - endoderm;

p - periciclu;

f - floem primar;

f’- xilem primar;

B - faza matură;

s - suber;

f’- felogen;

fd - feloderm;

l - liber;

lm 1 - lemn primar;

lm 2 - lemn secundar;

p -periciclu;

c – cambiu;

Prin diviziunea celulelor periciclice se formează un nou ţesut parenchimatic care presează
scoarţa primară, provocând fisurarea şi exfolierea acesteia („năpârlirea”).

După exfolierea scoarţei primare începe îngroşarea rădăcinii superioare şi a hipocotilului, ca

urmare a apariţiei de noi zone generatoare concretizate prin formarea de noi inele libero-
lemnoase despărţite prin parenchim, care constituie elementele structurii terţiare.

Aceste modificări se repetă până la formarea a 8 -12 inele cambiale la sfecla pentru zahăr.
 33

Ca rezultat al activităţii inelelor cambiale se formează „rădăcina tuberizată”, în parenchimul

căreia se depozitează substanţele de rezervă.

În concluzie, structura anatomică a rădăcinii ajunsă la maturitate se prezintă astfel:

periderma formată din suber, felogen şi feloderm;

parenchimul, care predomină în masa rădăcinii, format din celule de forme şi mărimi
diferite;

fasciculele libero-lemnoase, dispuse pe 8 - 12 inele concentrice mai dese la periferie şi mai

rare spre centru

Soiurile cultivate sunt grupate în patru tipuri după greutatea corpului sfeclei (rădăcina) şi
procentul de zahăr, astfel:

tipul E (de la „Ertragreich” - sfecla productivă) cuprinde soiurile cu rădăcina mare şi conţinut
de zahăr sub 18%,aceste soiuri au perioada lungă de vegetaţie şi sunt pretenţioase la
umiditate;

tipul N (normal) cuprinde soiuri mai bogate în zahăr cu circa 0,5% cu rădăcina mai mică, dar
care realizează producţii mari la ha fiind considerat tipul etalon;

tipul Z („Zuckerreich” Róüben - sfecla bogată în zahăr) cuprinde soiuri cu rădăcini conice, alungite şi
cu un conţinut de zahăr cu 0,8 - 1,6% mai mare decât tipul N.

Sunt soiuri mai precoce, lăstăresc mai puternic în anul I de cultură, sunt adaptate zonelor mai reci şi
sunt foarte pretenţioase faţă de sol;

tipul ZZ („Zuckerreichste” Róüben - foarte bogat în zahăr) grupează soiurile cu rădăcini conice
alungite, subţiri, cu 0,6- 1,1% mai mult zahăr decât tipul Z. Sunt foarte pretenţioase faţă de sol şi
asigură producţii mici la ha.

Aspect exterior al rădăcinilor sfeclei pentru zahăr din cele patru tipuri:

A - tipul E;

B-tipul N;

C-tipul Z;

D-tipul ZZ
 34

Frunzele

Primele două frunze cotiledonale îndeplinesc funcţia de asimilaţie timp de circa 20 de zile,
până la apariţia celei de a patra frunze adevărate. Acestea apar succesiv, numărul lor este
variabil, frecvent 30 - 40 dar pot să ajungă la 80 - 90, în funcţie de condiţiile agroecologice şi
soi. Durata de viaţă a frunzelor este de 30 - 70 zile.

Frunzele sunt lung peţiolate, limbul este oval-alungit cu suprafaţa netedă sau gofrată. Portul
frunzelor poate fi erect, semierect sau culcat, în prezent interesând soiurile cu frunzele
erecte care se pretează la mecanizarea lucrărilor de îngrijire.

Suprafaţa foliară maximă se atinge la 120 - 130 de zile de la semănat şi variază între 6.000 - 14.000
cm².

La începutul lunii iulie planta ajunge la un indice foliar de 4 - 5; creşterea frunzelor continuă şi atinge
indicele foliar maxim de (6 - 8 la începutul lunii august, după care urmează uscarea lor treptată).

Ramurile florifere se formează în al doilea an de vegetaţie din muguri de epicotil. Lăstarii

principali au înălţimea de 80 - 200 cm.

Frecvent lăstarii principali ramifică, mai dens sau mai lax, formând lăstari de diferite ordine
(II, III şi IV).

Pe lungimea ramurilor sunt inserate frunze mai mici, scurt-peţiolate, cu limb alungit.

Floarea

Sfecla are flori sesile, hermafrodite, constituite pe tipul 5.

Florile pot fi solitare, în cazul formelor monocarpe, totalizând un număr de 10.000 - 20.000
pe o plantă, înflorirea unei plante are loc de la lăstarul provenit din mugurele central spre
lăstarii proveniţi din mugurii de la bază spre vârf.

înflorirea unei plante durează 3-4 săptămâni, cu influenţe directe în maturizarea eşalonată a
seminţelor.

Polenizarea este alogamă, anemofilă şi entomofilă; pe stigmatul florii care îşi menţine
viabilitatea circa 2-3 zile, se depun 300 - 400 grăunciori de polen.

Fructul

La soiurile plurigerme fructul este un glomerul provenit din concreşterea carpetelor cu axul
inflorescenţei, cuprinzând 2-5 fructe simple (nucule), în flecare lojă seminală se găseşte câte
o singură nuculă, care nu se poate disemina decât după îndepărtarea unui căpăcel (tip
pixidă).

Soiurile monogerme au glomerule cu câte o singură nuculă.

Masa a 1.000 de glomerule este de 20 - 30 g la glomerulele plurigerme şi de 15 - 20 g la cele

monogerme, fiind mult influenţată de poziţia glomerulelor pe lăstar, vârsta lor, condiţiile
agrometeorologice.

Masa hectolitrică este de 20 -25 kg.

Sămânţa
 35

In cadrul glomerulelor plurigerme seminţele sunt de mărimi şi greutăţi diferite (2-6 mg) cea
mai mare fiind cea provenită din prima floare deschisă.

Forma seminţei este elipsoidală, rostrată, cu embrionul în formă de seceră, care înconjoară
perispermul, constituind ţesutul de rezervă de tip amidonos.

Embrionul este format din două cotiledoane mari, muguraş şi radiculă.

Saminta monogerma

Tutunul Nicotiana tabacum

 Tutunul aparţine familiei Solanaceae, genul Nicotiana L., cu circa 60 de specii, din care numai
doua prezintă interes din punct de vedere agricol şi industrial:

 Nicotiana tabacum L. - tutunul cu frunze sesile sau scurt peţiolate;

 Nicotiana rustica L. - „mahorcă”, cu frunze peţiolate, ambele specii fiind anuale, polimorfe şi
cu acelaşi număr de cromozomi (n = 24).

 În România se cultivă N. tabacum în exclusivitate.

 Specia N. tabacum cuprinde varietăţile: fruticosa, lancifolia, virginica, brasiliensis,

havanensis şi macrophylla.

 Soiurile de tutun au rezultat din hibridarea a două sau mai multe varietăţi, având
particularităţi morfologice, biologice şi calitative care le grupează în tipuri de tutun:

 oriental,

 semioriental,

 Virginia,

 de mare consum,

 Burley,

 pentru ţigări de foi.

 Tipul oriental se caracterizează prin frunze mici (lungimea frunzelor la etajul mijlociu, 20 - 25
cm), precocitate mare (de la plantare - înflorire 50 - 65 zile), ţesutul frunzelor catifelat şi
elastic; conţinutul în nicotină scăzut; conţinutul în hidraţi de carbon solubili ridicat; aromă şi
gust plăcute la fumat.
 36

 Tipul semioriental are frunzele mai mari (lungimea frunzelor la etajul mijlociu, 25 - 32 cm),
perioada de vegetaţie mai lungă (de la plantat la înflorit 75 -80 zile), ţesut foliar elastic,
conţinut în nicotină mai ridicat, conţinutul în hidraţi de carbon solubili mai scăzut, decât la
tipul oriental.

 Tipul Virginia se caracterizează prin frunze mult mai mari (lungimea frunzelor la etajul
mijlociu, 40 - 50 cm), perioada de vegetaţie mijlocie (de la plantat la înflorit 60 - 85 zile),
conţinut mijlociu de nicotină, conţinut în albumine scăzut.

 Tipul Burley se caracterizează prin plante cu frunze mari, perioada de vegetaţie lungă (de la
plantat la înflorit, 85 - 90 zile; conturul plantei conic, capacitate de producţie ridicată (peste
2.000 kg/ha frunze uscate). Frunza este fină, elastică, pretabilă la obţinerea ţigărilor de foi.

 Tipul de mare consum grupează soiuri cu frunzele mari, perioada de vegetaţie lungă,
conţinut ridicat în nicotină (1 - 5%), dar redus în hidraţi de carbon solubili.

 Tipul pentru ţigări de foi este caracterizat prin soiuri cu frunze mari, elastice, nefragile,
potrivite pentru confecţionarea ţigărilor de foi.

 Tipurile de tutun cultivate în România: a-Oriental (Djebel);

 b-Oriental (Molovata); c-Semioriental Ghimpati;

 d-Virginia;

 e-Burley;

 f-de mare consum (Banat).

 Rădăcina tutunului este pivotantă, groasă, profundă (150 - 200 cm), cu rădăcini laterale
puternic ramificate: masa principală a rădăcinilor ajunge în stratul de sol până la 20 cm
adâncime.

 După plantare, rădăcinile cresc mult mai repede decât părţile epigee, ajungând la 72,5 cm
după 35 zile de la plantare, faţă de 30 cm partea aeriană, în aceeaşi perioadă.
 37

 Tulpina este erectă, înaltă de 75-150 (200) cm, cilindrică, glandulos păroasă, uneori
muchiată.

 În partea superioară, de la subsuoara frunzelor, tulpina emite ramificaţii (copili) din

numeroşii muguri axilari.

 Cresterea tulpinii este accelerata in perioada de dinaintea infloritului si continua pana la

deschiderea primelor flori centrale din inflorescenta, dupa care cresterea se reduce ca ritm si
treptat inceteaza.

 Frunzele (foile) sunt simple, rotunde, ovale, lat-ovale, oval-alungite, eliptice sau lanceolate,
acuminate, sesile sau scurt-peţiolate, glandulos-păroase; sunt de culoare verde în diferite
nuanţe, în funcţie de soi şi vârsta plantei, mai mari la bază şi mai mici spre vârful plantei.
Limbul frunzei poate fi simetric sau asimetric (cu,vârful puţin îndoit); frunzele, sesile,
prezintă auricule sub forma unor aripioare. Lungimea frunzei oscilează de la 5 cm până la
100 cm. Frunza poate fi netedă sau ondulată, cu nervuri mai fine.

 Florile sunt dispuse în raceme sau panicule terminale, având caliciul din 5 sepale fidate,
tubulos campanulat sau ovoidal, corola gamopetală infundibuliformă, campanulată sau
alungit-tubuloasă, limbul cinci fidat de culoare albă, roz, roşie, verde-gălbuie; androceul are
5 stamine, iar gineceul este format din ovar cu două carpele, bilocular, stil filamentar şi
stigmat capitat sau uşor lobat.

 Înflorirea începe cu floarea centrală şi se face eşalonat în 25 - 30 de zile, iar de la formarea

bobocului floral la deschiderea florii trec circa 14 zile.

 Fructul este o capsulă biloculară, alungit-ovoidală, de culoare cafenie, cu 2.000-4.000

seminţe

 Sămânţa este mică, ovoidală, subreniformă, puţin turtită, cu hil pronunţat şi cu reticulaţii pe
întreaga suprafaţă. Embrionul este voluminos şi înconjurat de albumen.

 MMB oscilează de la 70 la 500 mg. Sămânţa conţine 37 - 45% ulei.