4.

PLANTE TUBERCULIFERE

În cultura plantelor de câmp sunt răspândite două plante cu tuberculi:

cartoful şi topinamburul.

4.1. CARTOFUL

Cartoful aparţine familiei Solanaceae, genul Solanum, care cuprinde peste

200 de specii, dintre care mai importante specii cultivate sunt S. tuberosum, plantă
de zi lungă, şi S. adigenum, plantă de zi lungă cultivată la altitudini de 3 000 –
4 000 m.
Rădăcina. La plantele provenite din seminţe se formează rădăcina
embrionară pivotantă cu ramificaţii secundare. Mai târziu, de pe nodurile subterane
ale tulpiniţei pornesc şi rădăcinile adventive.
La plantele de cartof care se înmulţesc prin tuberculi iau naştere rădăcinile
primare, care pornesc atât din mugurii de la baza colţilor, cât şi din mugurii de la
baza porţiunilor tulpinale subterane.
De-a lungul perioadei de vegetaţie apar şi rădăcinile stolonifere, câte 3-5
grupate în jurul fiecărui stolon. Majoritatea acestor rădăcini ramifică abundent,
alcătuind un sistem radicular fibros, bine dezvoltat.
Stolonii sunt ramificaţii suculente, care pornesc din mugurii tulpinii
subterane. La o plantă se pot găsi 10-15 stoloni. Ei sunt cilindrici, mai groşi decât
rădăcinile, de lungimi diferite în funcţie de soi şi au o poziţie orizontală sau oblică.
Prin natura lor, stolonii sunt tulpini subterane. Stolonii poartă nişte frunze
modificate (solzişori), la subsuoara cărora se află muguri laterali, din care pornesc
noi ramificaţii stolonifere.
Tuberizarea vârfului stolonilor nu este întotdeauna dependentă de perioada
de înflorire a plantelor. Sunt soiuri care nu înfloresc niciodată şi, totuşi, formează
tuberculi (Iuliperle).
 Lungimea stolonilor determină aşezarea mai compactă sau mai laxă a
tuberculilor în cuib.
Stolonii lungi formează un număr mic de tuberculi şi cu aşezare împrăştiată
în cuib.
La soiurile târzii stolonii sunt mai lungi comparativ cu soiurile precoce.
Tuberculii sunt formaţiuni tulpinale subterane şi iau naştere prin îngroşarea
părţii terminale a stolonilor. Tuberculii au la început forma unor noduli neregulaţi,
care, pe măsură ce cresc în lungime şi în grosime, iau forma tuberculului matur,
specifică soiului.
La un tubercul de cartof se disting:
– o parte bazală sau ombilicală, prin care tuberculul se fixează de stoloni;
– o parte superioară, mai tânără, care poartă mugurele terminal, denumită
regiunea coronară.
Pe suprafaţa tuberculului se găsesc ochii repartizaţi în spirală, pornind de la
ochiul terminal spre bază. Numărul, ca şi modul de repartizare a ochilor, diferă de
la un soi la altul. De obicei, ochii sunt mai numeroşi în treimea superioară a
tubercului, se răresc şi dispar în partea inferioară.
Pe un tubercul de cartof se găsesc de la 5 la 15 ochi bine formaţi.
Dispoziţia, forma şi adâncimea ochilor sunt caractere de soi.
Ochii pot fi mai scurţi şi mai alungiţi, mai adânciţi, şterşi sau proeminenţi.
Un ochi este format dintr-un rudiment al frunzei de pe tuberculul tânăr, rudiment
numit sprânceană, la subsuoara căruia se găsesc trei muguri dorminzi. Sprânceana
poate fi mai mult sau mai puţin proeminentă. După ce tuberculul şi-a parcurs
repausul germinal, în condiţii corespunzătoare de temperatură, începe să crească
iniţial mugurele din mijloc şi, în cazul când acesta este rupt, pornesc ceilalţi
muguri laterali.
Mugurii din ochii de la vârf dau lateralii cei mai viguroşi.
 Anatomia tuberculului de cartof

În secţiune transversală, la tuberculul de cartof se disting următoarele zone:

1. Epiderma, o pieliţă fină, care spre maturitate se exfoliază, formându-se
periderma.
2. Periderma se formează treptat de la partea ombilicală spre cea apicală.
Periderma (coaja) este de culoare diferită, albă, alb-gălbuie, roz sau roşie. Culoarea
este mai intensă la tuberculii cultivaţi pe soluri mai reci şi mai umede, la tuberculii
proaspăt recoltaţi şi la tuberculii umezi. Odată cu formarea peridermei se formează
şi lenticelele la suprafaţa tubercului, cu rol asemănător stomatelor.
Cu ochiul liber se pot distinge, într-o secţiune transversală prin tubercul,
coaja propriu-zisă, inelul de fascicule vasculare şi măduva.
La microscop se observă în peridermă (scoarţa secundară) următoarele
ţesuturi:
a) Suberul, compus din mai multe rânduri de celule turtite, moarte, regulat
aşezate şi cu pereţii coloraţi în brun. Suberul protejează tuberculul de transpiraţie,
leziuni şi dăunători.
b) Felogenul, format dintr-un singur strat de celule cu conţinut
protoplasmatic bogat, prin activitatea cărora ia naştere la exterior suberul, iar în
interior felodermul.
c) Felodermul este alcătuit din celule parenchimatice, dispuse în şiruri
radiale regulate. La soiurile cu tuberculii coloraţi, în partea superioară a
felodermului se găsesc 1-2 straturi de celule cu pigmenţi roz, roşii sau violeţi.
 Fig. 57. Secţiune prin tuberculul de cartof (vedere microscopică)
înv – înveliş; sc – scoarţă; fc – fascicule libero-lemnoase;
m1 şi m2 – măduvă

Suberul, felogenul şi felodermul alcătuiesc împreună scoarţa sau periderma,

care poate fi netedă sau aspră. Asperitatea mai pronunţată indică un conţinut mai
ridicat de amidon.
3. Parenchimul amidonos este gros de 3-10 mm, se subţiază în dreptul
ochilor şi este alcătuit din celule dispuse regulat, pline de grăuncioare de amidon.
4. Inelul de fascicule vasculare bicolaterale are două rânduri de fascicule
liberiene – liber extern (floem extern) şi liber intern (floem intern), între care se
află lemnul (xilemul) puţin dezvoltat.
Liberul intern poartă denumirea de liber perimedular şi se formează datorită
activităţii zonei cambiale suplimentare, care determină îngroşarea tuberculului de
cartof.
5. Parenchimul medular este format din parenchim liberian secundar şi
perimedular, care face legătura cu măduva propriu-zisă de formă atelată.
Parenchimul medular este mai afânat şi mai sărac în amidon comparativ cu
perenchimul amidonos.
6. Măduva propriu-zisă are forma stelată şi este mai bine dezvoltată la
tuberculii maturi decât la cei tineri. Este bogată în apă şi are aspect transparent.

Caractere morfologice, care pot servi drept criterii

de recunoaştere a soiurilor de cartof, după tubercul

Tuberculii de cartof prezintă următoarele caractere distincte:

1. Forma tuberculului se determină după indicele calculat dintre raportul
lungime : lăţime : grosime.
După formă, tuberculul poate fi rotund, rotund-oval, oval, oval-reniform,
alungit-oval, alungit-cilindric, alungit-curbat. În raport cu indicele lăţime :
grosime, tuberculul poate fi turtit sau plin. Formele intermediare sunt variabile în
funcţie de sol. Într-un sol tasat, forma tuberculului poate fi denaturată.

Fig. 58. Structura anatomică a tuberculului de cartof

s – suber; fg – felogen; fd – feloderm;
a – parenchim cu grăuncioare de amidon;
fasc – fascicul libero-lemnos
2. Fiecărui soi îi este specifică o anumită categorie de mărime. Astfel, sunt
tuberculi:
– foarte mari (peste 100 g);
– mari (80-100 g);
– mijlocii (50-80 g);
– mici (până la 50 g).
3. Culoarea cojii poate fi: albă, gălbuie, galbenă, roz, roşie sau violacee.
Coaja poate fi subţire şi fină, netedă, lucioasă sau mai groasă, aspră-rugoasă şi
reticulată.
4. Ochii tuberculilor se diferenţiază după următoarele caractere: numărul,
adâncimea, mărimea, specificul sprâncenelor (sprâncenaţi sau nesprâncenaţi),
distribuirea ochilor pe tubercul.
5. Colţul crescut la lumină reprezintă un caracter morfologic constant. Colţii
se deosebesc de la un soi la altul prin pigmentaţie, prin formă şi perozitate.
Culoarea colţului la lumină este, de regulă, aceeaşi cu pigmentaţia tulpinii (roz,
violacee, violacee spre albastru sau verde).
 6. Culoarea miezului la tubercul poate fi albă-lăptoasă, gălbuie, galbenă sau
miezul colorat în violaceu (cartofi pentru salată).
De regulă, soiurile cu coaja roz, roşie sau violacee prezintă în interiorul
miezului un inel pigmentat în aceeaşi nuanţă cu a cojii.
7. Criteriul de apreciere după fierberea tuberculilor: gradul de sfărâmare,
făinozitate, gustul, decolorarea pulpei la aer, culoarea pulpei. Culoarea pulpei se
notează astfel: A1 – alb curat; A2 – alb-cenuşiu; G1 – gălbui; G2 – galben; G3 –
galben-intens.
Tulpina aeriană se dezvoltă din mugurii tuberculilor, numărul de vrejuri
fiind determinat de numărul de colţi care au pornit de pe tubercul. Tulpinile sunt
ierboase, cu un port erect sau semierect, simple sau ramificate.
Înălţimea tulpinilor este cuprinsă între 30 şi 150 cm, iar grosimea între 0,6 şi
1,2 cm. În secţiunea transversală tulpinile sunt rotunde la bază şi sub pedunculul
floral, iar în rest sunt poligonale, triunghiulare sau pătratice. Pe muchii se pot găsi
aripioare mai late sau mai înguste, drepte sau sinuoase.
La începutul vegetaţiei tulpinile sunt pline, spre maturitate devin fistuloase,
ţesutul parenchimatic medular se destramă, lăsând un gol. Nodurile sunt
întotdeauna pline. Culoarea tulpinii este verde sau pigmentată. La soiurile cu
tuberculii violeţi sau roşii tulpina apare roşcată. Spre maturitate la soiurile timpurii
tulpinile se îngălbenesc şi treptat se usucă, devenind lignificate. La soiurile tardive
tulpinile se menţin verzi şi după maturizarea tuberculilor.
Pe tulpini se găsesc perişori, a căror densitate variază de la un soi la altul,
fiind corelată şi cu pubescenţa colţilor crescuţi la lumină.
Frunzele sunt inegale şi întrerupte – imparipenat-sectate, alcătuite din 2-6
perechi de foliole laterale principale şi cu foliola terminală, de obicei, mai mare.
Perechile de foliole mari alternează cu perechi de foliole intermediare mai mici.
Foliola terminală poate fi concrescută cu prima pereche de foliole sau numai cu
una din acestea. Foliolele sunt de formă elipsoidală, oval-lanceolată sau rotundă,
cu vârful mai mult sau mai puţin acut, cu suprafaţa netedă sau zbârcită, cu
epiderma inferioară mai des sau mai rar glandulos-păroasă.
 Culoarea foliolelor poate fi verde-închis, verde-gălbui sau verde-cenuşiu, cu
aspect lucios sau mat.
Fixarea foliolelor pe ax este variabilă în funcţie de soi – mai rar, mai dens
sau suprapus.
Pe lângă foliolele principale mai există şi foliole de gradul II, care fie că se
formează pe peţiolul foliolelor principale, fie că pornesc de la locul de inserţie al
foliolelor principale, fie că sunt intercalate între perechile de foliole principale.
Soiurile de cartof se mai deosebesc şi prin mărimea foliolelor. La unele
soiuri foliolele sunt mici şi ascuţite, la altele – mari şi ovoidale.

Fig. 59. Diferite frunze de cartof

Florile pornesc de la lăstarii floriferi, care se formează începând de la al 10-

15-lea nod tulpinal. Pedunculii floriferi se pot forma şi la subsuoara frunzelor de pe
tulpina principală. Lungimea pedunculilor, pigmentaţia şi pubescenţa sunt
specifice pentru fiecare soi.
Majoritatea soiurilor au forma mugurelui floral rotundă sau rotundă-ovală,
culoare albă-gălbuie sau verzuie, aceştia putând fi păroşi, puţin păroşi sau glabri.
Florile sunt reunite în inflorescenţe terminale, care sunt sub formă de cimă
simplă, când pedunculul floral poartă numai două ramuri secundare, şi cimă
compusă, când cele două ramuri secundare formează ramificaţii terţiare.
Florile sunt prinse de pedunculul florifer cu ajutorul unui pedicel, articulat la
mijloc cu un inel de suber.
 Din acest punct florile sau fructele se desprind uşor şi cad. Floarea este
alcătuită pe tipul 5: caliciul gamosepal, format din 5 lacinii concrescute la bază,
lanceolate, acute.
Corola este gamopetală, alcătuită din 5 petale albe, violacee, violet-închis,
albastre sau roz, roz-violacee, în partea centrală cu o stea mai intens colorată.
Androceul este format din 5 stamine scurt-filamentoase cu anterele galbene
reunite sub forma unui trunchi de con ce înconjoară stilul. De regulă, anterele de
culoare gălbuie sunt foarte sărace în polen, spre deosebire de cele portocalii, care
sunt foarte bogate. Bogăţia în polen este corelată direct cu capacitatea de
fructificare. Gineceul este alcătuit dintr-un ovar superior bilocular, un stil lung cu
un stigmat de forma unei gămălii.
Intensitatea şi durata înfloritului constituie o însuşire caracteristică de soi.
Soiurile timpurii, de regulă, nu înfloresc sau înfloresc foarte rar, la aceste soiuri
florile sunt avortate în faza de boboc. Polenizarea este autogamă, se întâlnesc, însă,
şi cazuri de alogamie.
Fructul este o bacă rotundă, cărnoasă, la maturitate verde-violacee ori
albăstruie cu reflexe argintii. Miezul cărnos conţine 50-100 de seminţe mici,
ovoidale, turtite, de culoare alb-gălbuie sau cenuşiu-murdară.

Fig. 60. Tipuri de inflorescenţe la cartof

1 – cimă simplă; 2 – cimă compusă

Fig. 61. Morfologia florii la cartof

 A – Elementele florii; 1 – mugur floral; 2 – pedicel, caliciu şi corolă văzute
pe partea inferioară; 3 – corolă şi stamine;
B – Schema unei flori: 1 – sepală; 2 – petală; 3 – stigmat; 4 – stil; 5 – anteră;
6 – filament staminal; 7 – ovul

Clasificarea speciei Solanum tuberosum

Culoarea Culoarea Culoarea cojii
Galbenă Roşie Violetă Bicoloră Galbenă cu
florii miezului
pete roşii
Convar. Convar. Convar. Convar. Convar.
Tuberosum Rubrum Violaceum Bicolor Eragariipum
Roşie Albă Tuberosum Rubrum Ulmense – Fragarium
Galbenă luteocarno- brachysty- Rossicum – Vartegatum
sum lum
Albă Albă Albiflorum Erythroceros Violaceum – Marmoratum
Galbenă Utiliasmum Californi-cum Leonbardi- – –
anum
Albăstruie Albă Alatum Caesium Ibbelianum Bicolor Tigrinum
Galbenă Lutescens Tener Bassicum Flavescens Coloratum
Flori Albă Alaudium Aflorum Deficiens – –
avort în Galbenă Cucumerium Julianum Uniforme Holsaticum
faza de
boboc

Evaluarea calitativă a tuberculilor de cartofi

O importanţă deosebită prezintă cunoaşterea substanţei uscate şi a părţii

componente principale a substanţei uscate – amidonul.
Determinarea conţinutului de amidon şi a substanţei uscate se face pe cale
directă şi pe cale indirectă.
În industrie se practică în mod obişnuit metoda indirectă, care, deşi nu este
atât de exactă, este, totuşi, mult mai rapidă decât metoda directă.

Determinarea conţinutului de substanţă uscată a tuberculilor

 Această determinare se bazează pe paralelismul, care s-a constatat că există
între masa specifică a tuberculului şi procentul de substanţă uscată.
Masa specifică a cartofului se determină raportând masa tuberculilor la masa
volumului de apă deslocuit prin scufundarea acestora.
Masa specifică a cartofului poate fi exprimată prin formula:
A
M.sp.  , din care:
AB

M.sp. – masa specifică;

A – greutatea tuberculilor cântăriţi în aer;
B – greutatea aceloraşi tuberculi scufundaţi în apă.

Cunoscând masa specifică cu ajutorul unor tabele calculate de Remy şi

Ehrenberg, se poate afla substanţa uscată şi numărul de amidon.
Procentul de amidon se determină aflând iniţial numărul de amidon prin
scăderea coeficientului 5,752 din suprafaţa uscată. Din numărul de amidon se
scade 1,5 (care reprezintă conţinutul aproximativ de zahăr), rezultatul obţinut
constituie conţinutul procentual de amidon aflat în cartof.
Pentru a ajunge de la substanţa uscată direct la procentul de amidon, se
scade următoarea formulă:
U  90
Nr.amidon  , din care:
20

U – greutatea a 5 kg de cartofi sub apă.

Presupunând că greutatea a 5 kg de cartofi sub apă este egală cu 470 g,

folosind formula amintită, numărul de amidon obţinut este de 19,0%.
În vederea determinării procentului de substanţă uscată şi a numărului de
amidon, se folosesc în laborator următoarele metode:
Se pregăteşte o soluţie concentrată de sare de bucătărie, în care se introduce
1 kg de tuberculi de cartofi uscaţi, curaţi şi uniformi ca mărime. Potrivim
concentraţia soluţiei prin adăugare de sare de bucătărie sau apă, după nevoie, până
ce jumătate din numărul tuberculilor din proba amintită pluteşte la suprafaţa
soluţiei şi cealaltă jumătate s-a depus la fundul vasului. În acest caz, concentraţia
soluţiei are o anumită greutate specifică, care este egală cu greutatea specifică a
tuberculilor din proba analizată. Greutatea specifică a soluţiei o citim, pe
areometrul căreia în tabelul de calcul pentru 5 kg cartofi (Remy-Ehrenberg)
cântăriţi în apă, îi corespunde un anumit procent de substanţă uscată şi un anumit
număr de amidon.
Se foloseşte un coş de sârmă, a cărui tară se face după apă. Se cântăresc 5 kg
de tuberculi de cartofi curaţi, pe care apoi îi cântărim şi sub apă în coşul de sârmă.
Masa specifică este dată de formula:
A
M.sp.  ,
AB

Fig. 62. Determinarea amidonului cu ajutorul balanţei

Balanţa se compune din următoarele părţi:
– un ax vertical fixat pe un trepied;
– un sector gradat, curbat, care indică % de amidon;
– o pârghie trifurcată: – un braţ pentru echilibrarea balanţei, iar altul se
termină cu un indicator, care culisează pe sectorul gradat de formă
curbată;
– două coşuri pentru cântărirea probelor de tuberculi (lucrarea să se
efectueze în serie);
– două greutăţi de 1000 g, care se înşurubează pe axul vertical;
 – un vas metalic cu un semn în interior, care indică nivelul constant de
apă al vasului.
Se aduce axul balanţei în poziţie verticală cu ajutorul rozetelor de calare de
la trepied. Se umple vasul cu apă până la marcaj (25 mm sub marginea superioară).
Apa să aibă temperatura de 17°C. Se introduce coşul în apă şi-l purtăm prin apă
până se elimină bulele de aer de pe pereţii coşului. Cele două greutăţi însemnate cu
1000 de pe axul vertical se înşurubează pe pârghiile balanţei (braţul II şi III).
Greutatea mobilă de la cursorul pârghiei (braţul I) se mută de la poziţia iniţială spre
dreapta, astfel încât indicatorul de pe scala gradată să fie la gradaţia 9%. După ce s-
a echilibrat balanţa, se aduce greutatea mobilă în poziţia iniţială, iar în coşul
balanţei se introduc 1000 g de cartofi cântăriţi la o balanţă tehnică. Se scufundă
coşul cu cartofi în apă şi se agaţă de braţul balanţei, putându-se citi direct pe
cadran procentul de amidon.
Când se fac determinări la proba de 500 g, balanţa se reglează ca şi pentru
1000, cu următoarele menţiuni: greutăţile de 1000 să se aducă înapoi la locul iniţial
de pe axul vertical. Apa din vas se completează permanent până la marcaj. Cartofii
să fie curaţi şi uscaţi. Apa se schimbă ori de câte ori se constată impurităţi multe în
vas. Dacă se folosesc tuberculii uzi, la masa de 1000 g sau 500 g se adaugă 50 g.
Determinarea recoltei biologice. Recolta biologică a cartofului se
determină înainte de recoltare. Pentru determinare este necesar să se ştie numărul
de tufe de cartof la 1 ha, care se determină pe calea calculării lor pe câmpurile
evidenţiate pe diagonală, şi greutatea tuberculilor mari–mijlocii dintr-o tufă. La
analiza plantelor scoase se determină de asemenea masa vrejurilor dintr-o tufă
pentru a stabili cota ei în masa biologică totală.
Fazele de creştere şi dezvoltare. Fazele principale de creştere şi dezvoltare
sunt: încolţirea, înmugurirea, înflorirea şi atrofierea vrejurilor.
Fazele de încolţire se observă la apariţia din sol a vlăstarilor de cartof, care
se produce la a 15-22-a zi după sădirea tuberculilor, în funcţie de soiul şi condiţiile
de creştere. Lăstarii dezvoltaţi în tuberculi, la 18-20 de zile după încolţire formează
în vârf o inflorescenţă nu prea mare în formă de cârcel ramificat, alcătuită din
muguri nu prea mari. În acest timp se stabileşte faza de îmbobocire. Peste 20-30 de
zile după aceea apare faza de înflorire. Ultima fază – ofilirea şi atrofierea vrejurilor
– se observă, de obicei, numai la soiurile timpurii de cartof în regiunile de nord de
cultivare a lui. Se recomandă determinarea fazei începerii formării tuberculilor,
care la diferite soiuri apare în termene diferite. Începutul acestei faze însă nu se
evidenţiază clar, de aceea este greu de determinat.

Evaluarea producţiei la cartof

La cartofii timpurii, care se recoltează în mod obişnuit la sfârşitul lunii mai,
şi în luna iunie, evaluarea se face în perioada înfloritului, iar la soiurile de vară şi
de toamnă în a doua jumătate a lunii august.
Tehnica de evaluare este similară cu cea aplicată şi descrisă la sfecla pentru
zahăr, prin recoltarea de porţiuni de rând de câte 10 m, amplasate la distanţe egale,
pe diagonala tarlalei.
Numărul de puncte este de 5 la suprafeţele sub 25 ha şi 10 la suprafeţele mai
mari.
Se recoltează tuberculii, se curăţă de pământ şi apoi se cântăresc, stabilindu-
se producţiile medii la metru pătrat şi hectar.
Exemplu:
– producţia medie pe 10 m = 15 kg;
– distanţa între rânduri = 0,60 m;
15
– producţia la 1 m 2   2,5 kg ;
10  0.60

– producţia la hectar = 2,5 x 10 000 = 25 000 kg.

La culturile neirigate, dată fiind importanţa precipitaţiilor în intervalul dintre

evaluare şi maturare (lunile iulie-august), producţia evaluată va fi corectată, după
cum urmează:
– la precipitaţii reprezentând 90-120% din „normala zonei” se menţine
producţia evaluată;
 – la precipitaţii între 70 şi 90 % din normala zonei, recolta evaluată se
reduce cu 40 %;
– la precipitaţii peste 120 %, producţia din calcul se majorează cu 5-11 %.
Rezultatele obţinute de studenţi cu prilejul efectuării evaluării vor fi
înregistrate în fişa de calcul, modelul de mai jos:

4.2. TOPINAMBURUL

Particularităţile structurii plantelor

Topinamburul – Helianthus tuberosus – face parte din familia Asteraceae.
După aspectul extern, precum şi după structura organelor vegetative, topinamburul
este foarte asemănător cu floarea-soarelui, de care se deosebeşte prin prezenţa
lăstarilor subterani – stoloni, la capetele cărora se dezvoltă tuberculii.
Tuberculul, plantat în pământ, formează, de obicei, un singur lăstar, care,
ieşind la suprafaţa solului, se dezvoltă sub forma unei tulpini puternice, atingând
1,5-2 m înălţime. Părţile tinere ale tulpinii sunt acoperite cu perişori destul de lungi
şi aspri, care apoi mor.
Frunzele sunt dispuse pe tulpină în verticele de câte 2-3 frunze, însă această
dispoziţie în verticele, pe măsura dezvoltării tulpinii, adeseori se modifică.
Frunzele sunt mari (15-20 cm lungime), ovate, ascuţite la vârf, dinţate pe margini.
Pe faţa inferioară, atât nervurile, cât şi peţiolul frunzei, sunt acoperite cu perişori
deşi.
Inflorescenţa este un mic calatidiu (de 3-4 cm în diametru), asemănător ca
structură cu calatidiul de floarea-soarelui. Calatidiul pe partea inferioară este
acoperit cu frunzişoare înguste, ţepoase, formând un involucru.
Florile sunt galbene, cele de la margine sunt ligulate, de obicei sterile, iar
cele interne – tubulate. Staminele, în număr de cinci, sunt concrescute numai prin
anterele lor sub forma unui tub. Ovarul este unilocular cu un stil galben-portocaliu,
ce trece prin partea internă a tubului staminal. Stigmatul este bifid cu lobii în
spirală. Staminele şi stigmatul se ridică puţin deasupra corolei.
 Fig. 63. Topinambur
1 – aspectul general al plantei; 2 – partea subterană; 3 – tuberculii

Fructul este o achenă cu un pericarp pielos, cu două membrane în partea

superioară şi cu o mică sămânţă oleaginoasă înăuntru.
După cum am arătat mai sus, tuberculul pus în pământ formează un lăstar ce
iese la suprafaţă. Pe partea subterană a acestui lăstar se formează lăstari laterali (în
număr de cel mult doi), ce ies, de asemenea, la suprafaţa solului şi formează
tulpini. Restul de lăstari subterani se transformă în stoloni cu tuberculi ce se
dezvoltă în vârfurile lor.
Tuberculii de topinambur se formează în urma dezvoltării în grosime a
ultimelor 10-12 internoduri ale stolonului. Aceste internoduri, sau, mai corect,
nodurile ce le separă, se observă şi pe tuberculii ajunşi la maturitate. Pe suprafaţa
tuberculilor, ca şi la cartof, sunt dispuşi ochii, însă aceştia, de obicei, nu formează
adâncituri, ci mici proeminenţe la exterior.
 Rădăcinile de topinambur se dezvoltă de la nodurile subterane ale tulpinilor
şi străbat solul sub forma unei reţele dese.
Rădăcinile secundare se formează, de asemenea, şi la nodurile tuberculilor.
5. Plantele rădăcinoase

Dintre plantele rădăcinoase, mai răspândite în ţara noastră sunt: sfecla –

Beta Vulgaris, familia Chenopodiaceae, morcovul – Daucus Carota, familia
Apiaceae, napul sau broajba – Brassica napus rapifera, turnepsul – Brassica rapa
rapifera, din familia Brassicaceae, şi cicoarea – Cichorium intzbus, familia
Asteraceae.
Rădăcinoasele sunt plante bienale. În primul an de vegetaţie formează
pivotul cu rozeta de frunze, iar în anul doi, fiind plantat, rizocarpul formează lăstari
floriferi şi fructe. Sunt însă şi abateri de la ciclul normal de creştere şi dezvoltare,
când în primul an formează lăstari floriferi şi în anul doi de viaţă nu formează
lăstari floriferi. Un asemenea fenomen în primul caz se numeşte plantă floriferă, în
al doilea caz – plantă nefloriferă.
Aceste abateri apar în legătură cu condiţiile de vernalizare şi lumină, care la
sfecla pentru zahăr reprezintă o temperatură de +0 +8oC timp de 15-20 de zile,
umiditate suficientă şi acces de aer.
Trebuie să menţionăm că plantele de sfeclă, chiar şi de acelaşi soi sau hibrid,
pot avea durate diferite ale stadiilor de dezvoltare. Unele plante de sfeclă izbutesc
să parcurgă ambele stadii şi să dea încă în primul an de viaţă, în special în cazul
unei temperaturi în timpul primăverii sau în cazul prelungirii orelor diurne de
lumină şi în condiţii de hrană şi umiditate abundente.
Pentru stadiul de lumină sfecla are nevoie numaidecât de lumină, substanţe
nutritive, umiditate şi aer. În stadiul acesta temperatura poate să ajungă până la 20-
22°C.
Dacă primăvara, de la semănat până la apariţia unei perechi de frunze, este
răcoroasă şi temperatura se menţine de lungă durată +4°C, atunci creşte excesiv
procentul plantelor florifere, care reduc randamentul de zahăr prin lemnificarea
pivotului şi îngreunarea tăierii tăiţeilor pentru zahăr. Şi invers, dacă primăvara este
călduroasă şi în depozite rizocarpii se păstrează la temperaturi mai mari de 8 oC,
încât la sortare se ofilesc, atunci, fiind plantaţi, ei nu asigură suficienţi lăstari
floriferi şi reduc randamentul de seminţe.
În terminologia agricolă se înţelege adeseori prin seminţe nu numai
seminţele propriu-zise, dar şi fructe sau chiar fructe compuse, adică acele părţi ale
plantei care pot servi ca material de semănat. Astfel, la plantele rădăcinoase sunt
considerate drept seminţe nu numai seminţele propriu-zise, ca cele de turneps şi
napi de mirişte, dar şi fructele şi mericarpurile de morcov, precum şi glomerulele
de sfeclă. Pentru plantele rădăcinoase, noi vom întrebuinţa terminologia agricolă.
Seminţele de sfeclă, denumite adeseori glomerule de sfeclă, reprezintă nişte
fructe concrescute între ele sau compuse. Numărul de fructe ce alcătuiesc
glomerulele este diferit şi variază, de obicei, între 2 şi 6, din care cauză mărimea
glomerulelor poate fi destul de variată. În timpul coacerii fructelor, sepalele se
lignifică şi se concresc cu peretele uscat al fructului. În felul acesta, glomerulele de
sfeclă se prezintă ca fiind concreşteri de fructe învelite de sepale lignificate,
concrescute şi ele cu fructele.

Fig. 64. Fructe de sfeclă (a), morcov (b) şi turneps (c)

1 – glomerulă; 2 – fructul sfeclei, nuculă; 3 – sămânţa de sfeclă; 4 – fructul
morcovului (aspect din partea laterală); 5 – secţiune transversală
 Fiecare din fructele ce alcătuiesc o glomerulă reprezintă o mică nuculă, în al
cărei vârf se păstrează stigmatul trilobat al pistilului. Vârful fructului matur e
reprezentat printr-un căpăcel mai plan sau mai bombat ce poate fi îndepărtat destul
de uşor. După înlăturarea căpăcelului, se poate observa în interiorul ovarului o
cavitate, în care se găseşte sămânţa aşezată în poziţie orizontală.
Sămânţa de sfeclă posedă un tegument lucios de culoare brună. Ea este
comprimată şi curbată în formă de inel. Sămânţa este compusă din embrion, curbat
aproape ca un inel, înconjurând substanţa proteică de rezervă a seminţei, care
datorită acestui fapt apare situată în centru.
Embrionul este format din două cotiledoane cu un muguraş între ele, dintr-
un hipocotil şi o radiculă embrionară.
Sămânţa de morcov este reprezentată prin jumătăţi de fruct (diachene). În
felul acesta, fructul de morcov este o mică achenă (până la 3 mm lungime), de
formă ovală, care se desface destul de uşor în două părţi.
Jumătăţile ce alcătuiesc fructul prezintă o formă alungit-ovată. Pe partea
dorsală a fiecărei seminţe sunt dispuse câte 4-5 coaste longitudinale, bine
proeminente, acoperite cu ghimpişori fini şi deşi. Dedesubtul coastelor se găsesc
nişte canale longitudinale pline cu uleiuri eterice. Acestui ulei i se datorează
mirosul seminţelor de morcov.
Seminţele de turneps şi de napi de mirişte sunt extrem de asemănătoare între
ele şi pot fi greu deosebite. Ele sunt mai mici decât seminţele de morcov, au o
formă globuloasă şi o culoare brun-închis, aproape neagră.
Seminţele de cicoare sunt muchiate, puţin turtite, uneori slab-curbate. La
capătul lat al seminţei se găseşte o margine membranoasă sub forma unor franjuri
albe. Culoarea seminţelor este de la brună până la neagră, iar suprafaţa e prevăzută
cu coaste longitudinale.
Din punct de vedere botanic, seminţele de cicoare sunt fructe monosperme,
numite achene.

Determinarea rădăcinoaselor după plantulele răsărite

 Dacă seminţele plantelor rădăcinoase sunt puse în condiţii de germinaţie
(căldură, umezeală şi oxigen în cantitate suficientă), se umflă şi încep să
încolţească. Încolţirea se produce atunci când radicula şi hipocotilul încep să
crească şi, străbătând tegumentul seminţei, ies la exterior. Cotiledoanele, însă,
rămân un timp oarecare în interiorul fructului, din care cauză (de exemplu la
sfeclă) se păstrează o legătură între substanţele nutritive din sămânţă şi părţile în
creştere, deoarece aceste substanţe nutritive sunt absorbite de către cotiledoane şi
sunt transmise plantulei tinere. La seminţele de turneps şi de napi de mirişte
substanţele nutritive sunt cuprinse chiar în cotiledoane.
În momentul când substanţele nutritive din sămânţă sunt utilizate complet,
cotiledoanele ies la suprafaţa solului şi înverzesc. În felul acesta cotiledoanele
reprezintă un fel de prime frunze adevărate ale plantelor rădăcinoase.
Cotiledoanele de sfeclă şi de morcov, ieşite la suprafaţa solului, au, în
general, o formă alungită şi prin aceasta se deosebesc destul de evident de
cotiledoanele scurte, late şi emarginate la vârf cum sunt la napii de mirişte şi la
turneps.
În timpul dezvoltării ulterioare a rădăcinoaselor, din mugurul situat între
cotiledoane se formează prima frunză adevărată. După aceasta urmează frunza a
doua, a treia etc. Aceste prime frunze încă nu sunt complet dezvoltate, dar chiar şi
aşa ele sunt destul de tipice şi de caracteristice pentru diferitele specii de plante
rădăcinoase.
 Fig. 65. Încolţirea şi apariţia plantulelor la sfeclă:
1. Sămânţa (nuculă); 2. Radicela; 3. Hipocotile; 4. Cotiledoane; 5. Muguraşul

Fig. 66. Frunze de plante rădăcinoase

1 – sfeclă; 2 – morcov; 3 şi 4 – napi de mirişte
 Caracterele de deosebire ale plantulelor răsărite
Caracterele Sfecla Morcovul Turnepsul Napii de Cicoarea
mirişte
Cotiledoanele Lungi, Lungi, aproape Ovale, Ovale, Obovate, în
lanceolate liniare emarginate la emarginate la partea de sus
vârf vârf lat-rotunjite
emarginate
Limbul primei Întreg Puternic sectat Întreg sau slab- Întreg sau slab- Întreg, la
frunze lobat lobat margine
puţin
emarginat
Forma primei Ovală Sectată Ovală Ovală Alungit-
frunze obovată
Suprafaţa Netedă Netedă sau cu Des-păroasă Netedă sau cu Netedă, cu
primei frunze perişori rari şi perişori rari perişori rari
scurţi şi scurţi
Culoarea Verde-intens Verde Verde-deschis Verde-închis Verde
primei frunze
Stratul de Lipseşte Lipseşte Lipseşte Există Lipseşte
ceară de pe
suprafaţa
frunzei

Determinarea plantelor rădăcinoase după frunze

După ieşirea la suprafaţa solului a primelor cotiledoane, dezvoltarea
ulterioară a plantei urmează în direcţia formării suprafeţei de asimilare foliare şi a
rădăcinii, adică a primelor frunze adevărate şi a ramificaţiilor laterale mici ale
rădăcinii, apoi în direcţia îngroşării rădăcinii principale şi a depunerii în aceasta a
rezervei de glucide.
Dezvoltarea adevăratelor frunze are loc în felul următor. Din muguraşul
situat între cotiledoane începe să se dezvolte prima frunză adevărată, după care
urmează cea de-a doua, apoi a treia etc. Frunze noi se formează în tot cursul de
dezvoltare a plantei, ele apărând mereu în centrul rozetei foliare, iar cele bătrâne
sunt împinse către periferia capului rădăcinii.
 Plantele rădăcinoase se pot deosebi foarte uşor după frunze şi chiar speciile
foarte apropiate cum sunt turnepsul şi napii de mirişte pot fi recunoscute foarte
uşor.

Fig. 67. Cicoarea

1 – inflorescenţă; 2 – frunze; 3 – rizocarpi
Deosebirea plantelor rădăcinoase după frunze
Caracterele Sfecla Morcovul Napii de Turnepsul Cicoarea
mirişte
Limbul foliar Întreg Puternic şi Întreg sau slab- Întreg sau slab- Întreg, mai
mărunt sectat sectat sectat rar sectat
Forma frunzei Cordiformă; – Alungit-ovală Alungit-ovală Alungită,
mai mult sau uşor eliptică
mai puţin
triunghiulară
Suprafaţa Netedă Netedă Netedă Păroasă Netedă
frunzei
Culoarea Verde Verde Verde-închis Verde-deschis Verde
Stratul de ceară Lipseşte Lipseşte Există Lipseşte lipseşte
 Determinarea plantelor rădăcinoase după rădăcini
După răsăritul plantulelor, paralel cu formarea masei de frunze, are loc şi
dezvoltarea rădăcinii.
Rădăcina la plantele rădăcinoase reprezintă organul în care se depozitează
substanţele nutritive de rezervă. Absorbţia apei şi a substanţelor minerale se
realizează cu ajutorul sistemului de rădăcini laterale, bogat ramificate, şi care
pătrund în sol la o mare adâncime.
Pentru a cunoaşte particularităţile externe ale structurii rădăcinii, cel mai
bine este de început cu studierea rădăcinii de sfeclă pentru zahăr.
Rădăcina sfeclei pentru zahăr se împarte în sens vertical în trei părţi:
epicotil ,hipooitil şi rădăcina propriu-zisă. O astfel de împărţire a rădăcinii este
determinată, în mare măsură, de către originea acestor părţi, dar ea prezintă şi o
importanţă practică.

Fig. 68. 1 – sfecla pentru zahăr; 2 – sfecla furajeră

Epicotil este partea superioară a rădăcinii, care poartă frunzele. Limita

inferioară a epicotilului coincide cu linia ce trece prin baza frunzelor inferioare ale
plantei.
Epicotilul rădăcinii este de origine tulpinală. Conul creşterii sale ulterioare
este situat chiar în centru. Din cauza aceasta frunzele cele mai de jos sau externe
sunt frunzele cele mai bătrâne, iar cele mai de sus (superioare) sau interne sunt cele
mai tinere.

Fig. 69. Structura rădăcinii

a – epicotilul; b – hipocotilul; c – rădăcina propriu-zisă

Epicotil rădăcinii se dezvoltă în întregime deasupra solului. El se lignifică

cel mai puternic şi, dintre toate părţile rădăcinii, este cel mai sărac în zahăr.
Hipocotilul rădăcinii este o formă mai mult sau mai puţin cilindrciă, care la
sfecla de zahăr se prezintă ca partea foarte îngustă a rădăcinii, situată între
epicotilul şi rădăcina propriu-zisă a plantei; el nu poartă nici frunze şi nici rădăcini
laterale. Limita superioară a hipocotilului coincide cu limita inferioară a
epicotilului rădăcinii.
Hipocotilul se formează pe seama creşterii intense a hipocotilului. În cazul
semănatului la o anumită adâncime, însă hipocotilul se poate dezvolta mai
puternic, luând asupra lui o parte din funcţiile rădăcinii propriu-zise, adică
formarea de rădăcini laterale. Hipocotilul, asemenea capului, se dezvoltă mai ales
deasupra solului, şi numai o parte din el se găseşte în pământ. În scopuri tehnice şi
furajere, hipocotilul are valoare parţială, atât în ce priveşte conţinutul de substanţe
nutritive, cât şi în ce priveşte lipsa părţilor lignificate.
La toate soiurile, aceste radicele laterale sunt dispuse sub forma a două şiruri
verticale. Ele se observă cel mai bine pe rădăcinile sfeclei pentru zahăr, precum şi
pe rădăcinile lungi, conice, ale soiurilor de sfeclă furajeră, ce sunt crescute adânc
în pământ. La soiurile de sfeclă ce-şi dezvoltă cea mai mare parte din rădăcină
deasupra solului şi care formează o parte subterană relativ mică, radicelele laterale
prezintă două şiruri relativ scurte. Aceste şiruri de radicele laterale sunt dispuse în
acelaşi plan cu primele frunze neadevărate, cotiledonare, ale sfeclei, pe cele două
părţi laterale ale rădăcinii.
Adeseori, din cauza unei oarecare răsuciri a rădăcinii însăşi, se observă o
curbare în formă de spirală şi a radicelelor laterale.
Soiurile de morcov au radicelele laterale dispuse nu în două, ci în patru şiruri
verticale, la distanţe apropape egale între ele.
În interiorul unui şir, radicelele sunt dispuse rar, din care cauză şirurile la
morcov nu sunt atât de evidente ca la sfeclă. Urmele dispoziţiei radicelelor laterale
devin mai evidente la morcov în anul al doilea de cultură.
Rădăcinile de cicoare sunt destul de asemănătoare, după conformaţia lor
externă, cu rădăcinile de morcov.
La napii de mirişte şi la turneps radicelele laterale sunt dispuse în partea
inferioară a rădăcinii, iar dispoziţia radicelelor laterale nu se supune unei reguli,
aşa încât aceste radicele nu alcătuiesc şiruri verticale.
Napii de mirişte şi turnepsul se deosebesc între ele după acest caracter în
felul următor:
Rădăcinile de turneps se termină cu un pivot lung (rădăcina pivotantă), de-a
lungul căruia sunt dispuse rădăcini laterale. Restul din suprafaţa rădăcinii, chiar şi
în partea subterană, este lipsit aproape complet de radicele laterale. Dacă pe
suprafaţa părţii inferioare se întâlnesc radicele laterale în mod excepţional, ele sunt
dispuse extrem de rar.
Napii de mirişte nu au rădăcină pivotantă în cazurile tipice. Rădăcinile lor
globuloase formează ramificaţii pe întreaga lor suprafaţă inferioară. Uneori aceste
ramificaţii sunt mai mari şi atunci se ramifică şi ele.
Dispoziţia radicelelor pe rădăcinile de plante rădăcinoase este cea mai tipică
pentru speciile indicate. Totuşi, deseori, în condiţiile naturale de cultură, această
structură tipică nu există, iar deosebirile indicate mai sus devin şterse. În cazul
acesta, pentru determinarea speciilor de rădăcinoase după rădăcină, trebuie să
recurgem la alte caractere, mai ales la forma şi culoarea rădăcinii.
Forma rădăcinii. Forma rădăcinii este în legătură cu dezvoltarea fiecărei
părţi a ei şi variază şi în funcţie de soi. În mod foarte general şi aproximativ toate
soiurile de rădăcinoase se pot clasa după forma rădăcinilor în trei grupe.
Prima grupă prezintă rădăcini alungite după o direcţie verticală. Lungimea
acestor rădăcini depăşeşete cam de 3-4 ori grosimea lor.

Fig. 70. Deosebirea plantelor rădăcinoase după pivot

1 – sfeclă; 2 – morcov; 3 – turneps; 4 – nap sau broajbă

În această grupă se pot cita următoarele forme de rădăcini:

1. Conică – groasă în partea superioară şi îngustată în mod uniform înspre
vârful rădăcinii (ca exemplu pot servi diferitele soiuri de morcov furajer);
2. Cilindrică – cu diametrul egal în partea superioară şi în partea inferioară
(de exemplu majoritatea rădăcinilor lungi ale soiurilor de turneps).
În terminologia practică, gâtul şi capul adeseori sunt reunite sub numele
general de cap, în opoziţie cu partea subterană a plantei, reprezentată prin rădăcină.
Rădăcina propriu-zisă reprezintă partea inferioară, mai mult sau mai puţin
conică a rădăcinii. Trăsătura ei caracteristică o constituie prezenţa rădăcinilor
secundare, situate la sfeclă sub forma a două şiruri longitudinale, uneori puţin
oblice, din cauza curbării în spirală a rădăcinii întregi.
Prin urmare, limita superioară a rădăcinii propriu-zise este reprezentată prin
linia ce uneşte radicelele cele mai de sus ale ambelor şiruri. Aceeaşi linie va servi
drept limita inferioară a gâtului.
 Rădăcina propriu-zisă se dezvoltă în întregime în pământ. Pentru
întrebuinţarea industrială şi cea furajeră ea reprezintă o parte tot atât de valoroasă
ca şi gâtul. La recoltare se pierde numai partea cea mai de jos (ce nu trece de 1 cm
grosime), precum şi toate radicelele laterale.
În condiţii anormale poate avea loc o ramificare puternică a rădăcinii
propriu-zise, aşa încât în locul unei singure rădăcini conice apar câteva ramificaţii
mai puţin mari ale rădăcinii, ceea ce determină o mare scădere a valorii acestui
produs.
În cazul acesta rădăcina propriu-zisă se abate de la structura sa tipică.
Luând cunoştinţă de trăsăturile generale ale structurii rădăcinii plantelor de
rădăcinoase, să trecem acum la particularităţile de diferenţiere a lor.
Rădăcinile laterale. O particularitate caracteristică pentru diferenţierea
speciilor de rădăcinoase este dispoziţia pe rădăcină a unor mici ramificaţii,
reprezentate prin radicele laterale.
Grupa a doua are rădăcini de formă generală globuloasă. Lungimea lor, de
obicei, nu depăşeşte mai mult decât de două ori lăţimea, însă cel mai adeseori pot
fi egale, iar uneori chiar lungimea este mai mică decât lăţimea.
În această grupă se pot cita următoarele forme de rădăcini:
1. Sferică – cu diametrele egale după toate direcţiile şi, prin urmare,
asemănătoare cu o sferă;
2. Ovală – reprezentând o sferă alungită după direcţia unui singur
diametru;
3. Plată – asemănătoare cu o sferă puternic turtită de sus în jos (de
exemplu, soiul de napi de mirişte Krasnoselskaia).
Grupa a treia are rădăcinile puţin alungite, dar în acelaşi timp şi groase şi se
prezintă ca o trecere între primele două.
Forma cea mai tipică de rădăcină din grupa aceasta este cea de sac,
reprezentând un cilindru nu prea lung, dar lat, sau de sac cu gura legată (de
exemplu, sfecla-de-Eckendorf).
 Fiecare dintre formele enumerate se poate găsi ca atare sau în combinare cu
toate celelalte. În cazul din urmă, adeseori conturul general al rădăcinii poate fi
greu de determinat.
De asemenea, fiecare formă, chiar atunci când este tipică, poate fi exprimată
în mod diferit. Astfel, alături de forma de sac tipică există una mai scurtă, al cărei
aspect exterior va fi puţin deosebit.
Culoarea rădăcinii. Noţiunea de culoare a rădăcinii este destul de
convenţională, însă chiar în cazul unei mici deprinderi, această convenţionalitate se
învaţă uşor.
Culoarea externă a rădăcinilor de plante rădăcinoase, vorbind în general,
poate fi extrem de variată (acest lucru a fost indicat mai sus). Chiar şi în cazul
acestui caracter se poate face o oarecare delimitare între specii.

Fig. 71. Forma diferită a rădăcinilor

1 – conică; 2 – cilindrică; 3 – ovală; 4 – sferică; 5 – plată

Culoarea pulpei. Culoarea pulpei rădăcinii este categoric mai puţin variabilă
decât culoarea învelişurilor externe. Fără să ne oprim asupra examinării detaliate a
acestui caracter, putem indica numai particularităţile fundamentale ale speciilor.
Sfecla pentru zahăr are, de regulă, pulpa rădăcinii de culoare albă. Sfecla
furajeră are culoarea pulpei de obicei albă, uneori cu inele galbene, sau e de
culoare roz, rareori galbenă.
Culoarea cea mai obişnuită a pulpei rădăcinii de morcov furajer este albă,
portocalie, portocalie-roşie şi roşie, având pulpa din regiunea gâtului de culoare
mai închisă.
Cicoarea are, de obicei, pulpa rădăcinii de culoare albă.
La napii de câmp şi la turneps culoarea pulpei poate fi albă şi galbenă.
 O mare răspândire prezintă soiurile cu pulpa de culoare galbenă,
caracteristice printr-un mare conţinut de substanţă uscată în rădăcină. În afară de
aceasta, ele se păstrează bine în cursul iernii. Există o corelaţie constantă între
culoarea cojii de pe partea subterană a rădăcinii şi culoarea pulpei. Soiurile cu
coaja galbenă au o pulpă galbenă, cele cu coaja albă – una albă.

Caracterele celor mai importante plante rădăcinoase după rădăcini

Caractere Sfeclă Morcovul Turnepsul Napii de Cicoarea

mirişte
Dispoziţia Sub forma a Patru şiruri Pe rădăcina Pe toată Şiruri
radicelelor două şiruri verticale de pivotantă suprafaţa verticale
laterale verticale de radicele rare (pe inferioară a
radicele dese pe patru prelungirea rădăcinii
pe ambele părţi rădăcinii propriu-zise
părţi laterale laterale ale propriu-
ale rădăcinii rădăcinii zise)
Forma Diferită Lungă Diferită Rotunjită Lungă
rădăcinii
Culoarea La cea de Albă, Albă, Albă, Albă
părţii zahăr este portocalie, galbenă galbenă
subterane a albă, la cea roşie
rădăcinii furajeră este
galbenă,
portocalie,
roşie
Culoarea La cea de Albă, Verde, Verde, Albă
părţii din zahăr este portocalie, violacee violacee
rădăcina albă, la cea verde
situată furajeră este
deasupra galbenă-
solului cenuşie,
roşie-
violacee
Culoarea La cea de Albă, Albă, Albă, Albă
pulpei zahăr este portocalie, galbenă galbenă
rădăcinii albă, la cea roşie
furajeră este
albă,
galbenă,
roză
Gustul Dulce Dulceag De ridiche De ridiche, Amar
rădăcinii ceva mai
dulce

Particularităţile gustative ale rădăcinilor de la cele cinci specii de plante

rădăcinoase sunt destul de deosebite. Rădăcina de sfeclă are un gust dulce, mai ales
cea a sfeclei pentru zahăr. Soiurile furajere de morcov au un gust dulceag bine
cunoscut, asemănător aceluia al soiurilor comestibile, dar într-un grad mai slab.
Napii de mirişte şi turnepsul prezintă un gust foarte slab de ridiche, napii de mirişte
fiind puţin mai dulci şi cu un gust mai plăcut decât turnepsul. Rădăcinile de cicoare
au un gust amar.
Pentru o mai bună claritate, dăm mai jos o succintă prezentare a celor mai
importante caractere de diferenţiere a plantelor rădăcinoase după rădăcini.

Structura anatomică a rădăcinii

Structura anatomică a rădăcinii plantelor rădăcinoase se studiază cel mai
bine la microscop, cu ajutorul unui obiectiv mic, iar apoi, pentru precizarea unor
detalii, cu ajutorul unui obiectiv mare. Totuşi, prima examinare, pentru orientare,
se poate face cu ochiul liber, date fiind dimensiunile mari ale rădăcinii, precum şi
deosebirile destul de evidente între elementele acesteia.
 O astfel de examinare a structurii rădăcinii se face cu ajutorul unor secţiuni
transversale a unei porţiuni care să cuprindă aproximativ două treimi din diametrul
rădăcinii. Pentru un studiu mai complet al structurii este suficientă o secţiune ce
cuprinde toate elementele componente, dispuse, începând de la periferie către
centru şi de la centru către periferie, pe două direcţii radiare opuse. Secţiunile se
tratează cu fluoroglucină şi acid clorhidric (sau cu sulfat de anilină), pentru a pune
în evidenţă elementele lignificate ale rădăcinii.
Structura primară a rădăcinii plantelor rădăcinoase. Să ne familiarizăm
mai întâi cu structura primară a rădăcinii plantelor rădăcinoase, luând drept
exemplu sfecla.

Fig. 72. Structura primară a unei rădăcini tinere de sfeclă (secţiune

transversală)
e – vasele lemnului primar; c – cambiu; l – liberul primar; p – periciclu;
b – locul de formare a radicelelor laterale; e – endoderm; sc – scoarţa primară a
rădăcinii

Structura primară a rădăcinii plantelor rădăcinoase ţine de tipul general de

structură a rădăcinii. În secţiunea transversală făcută printr-o rădăcină tânără de
sfeclă se pot deosebi uşor două părţi: scoarţa primară, formată din celule
parenchimatoase cu pereţi subţiri, şi cilindrul central, cu o structură mai
complexă.
Scoarţa rădăcinii adeseori poate fi diferenţiată într-o scoarţă externă şi una
internă. Scoarţa externă este formată din celule mai mult sau mai puţin muchiate,
ce sunt strâns alipite una de alta şi fără meaturi între ele. Scoarţa internă este
formată din celule mai rotunjite, având meaturi între ele. Din cauză că celulele
devin din ce în ce mai mici spre centrul rădăcinii, celulele scoarţei interne apar
dispuse mai mult sau mai puţin radiar.
Stratul extern al scoarţei se numeşte exoderm. El are proprietatea de a se
cutiniza şi a înlocui rizoderma în acele părţi ale rădăcinii unde aceasta s-a pierdut
împreună cu perii radiculari.
Stratul intern al scoarţei se numeşte endoderm. Celulele acestui strat sunt
alipite de periciclu, care reprezintă stratul extern al cilindrului central. Celulele
endodermului prezintă pereţii radiari şi cei interni îngroşaţi şi care treptat se
suberifică. În faza matură aceste celule nu mai posedă protoplast. În acest inel de
celule impermeabile pentru apă, unele celule rămân cu pereţii subţiri, ce nu se
suberifică. Acestea sunt aşa-numitele celule de pasaj. Ele sunt dispuse în dreptul
fasciculelor de lemn ale cilindrului central, din care cauză se scurtează drumul de
absorbţie a apei din scoarţa primară în interiorul vaselor.
Stratul exterior de celule al cilindrului central, periciclul, înconjoară partea
lui internă, care este formată din lemn, liber şi ţesut fundamental (celule
parenchimatoase) situat între primele două.
Privind secţiunea transversală a rădăcinii, pe diametrul ei, se observă o fâşie
de vase (structura biradiară). Vasele cele mai mici se găsesc la cele două capete
opuse ale fâşiei, în centrul ei se află, de obicei, 1-2 vase mari.
De la vasele mici ale lemnului primar duce spre periferia rădăcinii, lărgindu-
se evident câte o rază medulară primară.
În afară de fâşia lemnului primar, în cilindrul central al rădăcinii se găsesc
două porţiuni semilunare corespunzătoare cu liberul primar, ce vin în contact şi ele
cu periciclul şi care sunt separate de lemnul primar prin porţiuni de ţesut
fundamental, format din celule fine parenchimatoase.
Periciclul din rădăcina sfeclei este continuu şi este reprezentat printr-un
singur strat de celule. În el are loc destul de devreme formarea radicelelor laterale.
Radicela tânără, crescând, străpunge păturile scoarţei şi iese la exterior.
În felul acesta se prezintă structura primară a rădăcinii.
 Atât vasele lemnoase, cât şi părţile liberiene ale rădăcinii sunt în legătură cu
elementele corespunzătoare ale tulpinii. Prin urmare, structura radiară a rădăcinii
(razele fasciculelor vasculare de lemn şi ale celor de liber) trebuie să se modifice,
iar întreg cilindrul central, continuându-se în tulpină, trebuie să se transforme într-
un sistem de fascicule fibro-vasculare obişnuite. Această regrupare a elementelor
are loc în regiunea hipocotilului, sau, la rădăcina matură, în gâtul ei, din care cauză
gâtul are o structură variabilă la diferitele lui nivele.
Structura secundară a rădăcinii plantelor rădăcinoase. Modificările
ulterioare, ce survin în rădăcină şi în hipocotilul plantelor rădăcinoase, au loc după
apariţia primelor frunze adevărate. Aceste modificări, la majoritatea plantelor
rădăcinoase, încep în celulele fine parenchimatoase ale cilindrului central, situate
sub liberul primar. Aici apar două arcuri cambiale, ce sunt curbate paralel cu
liberul primar şi se întind până la periciclu. Aceste arcuri cambiale, împreună cu
porţiunile de periciclu cuprinse între ele, formează la început un inel oval,
neregulat, de celule în stare de diviziune (cambiu), care în mod treptat, datorită
activităţii celulelor, capătă forma unui cerc.
Celulele cercului cambial, apărut în felul acesta, formează către centrul
rădăcinii elementele lemnului secundar, iar către periferie, elementele liberului
secundar. În acelaşi timp, are loc în masa lemnului şi a liberului secundar formarea
de pături de ţesut parenchimatos dispuse radiar, formând razele medulare
secundare. Numărul acestor raze secundare întrece cu mult numărul celor primare.
Atât razele secundare, cât şi cele primare, sunt formate din celulele
parenchimatoase, care nu sunt lignificate şi sunt mai mari decât celulele
parenchimului lemnos.
Liberul secundar, împreună cu celulele parenchimatoase ale razelor radiare,
formează aşa-numita scoarţă secundară, învelită cu un strat subţire de suber.
Creşterea scoarţei secundare, precum şi formarea suberului, determină exfolierea
scoarţei primare împreună cu endodermul (năpârlirea rădăcinii).
Să examinăm particularităţile structurii secundare a rădăcinii la diferite
plante rădăcinoase.
 Morcovul. Făcând o secţiune transversală printr-o rădăcină matură de
morcov (cam prin partea ei de mijloc), vom observa, în primul rând în partea
centrală, o mică porţiune fuziformă, de culoare mai închisă, reprezentând lemnul
primar, înconjurat cu un strat de lemn secundar, conţinând fascicule de vase
lemnoase.
Vasele de lemn sunt dispuse sub forma unor benzi radiare, de culoare mai
închisă şi alternează cu alte benzi, mai deschise, tot radiare, reprezentând razele
medulare.
Lemnul este înconjurat de un inel subţire de cambiu, şi în majoritatea
cazurilor se prezintă sub forma unui cerc, cam în partea centrală a secţiunii; uneori,
însă, are forma unei linii sinuoase închise.
La exteriorul inelului de cambiu se găseşte inelul liberului secundar, la care
se poate observa, de asemenea, striaţia radiară. Această striaţie este determinată de
alternanţa benzilor radiare subţiri de tuburi liberiene cu benzile mai late ale
ţesutului parenchimatos, ce conţine substanţele de rezervă.
În sfârşit, la periferie se găseşte o fâşie îngustă de celule parenchimatoase,
protejate la exterior de către suber.
Masa principală din rădăcină este reprezentată la morcov prin liberul
secundar dezvoltat mult, a cărui suprafaţă întrece cam de trei ori suprafaţa
cilindrului central format din lemn. Cea mai mare parte din liberul secundar este
formată din parenchimul puternic dezvoltat şi alcătuit din celule mari, iar o parte
mică din el este alcătuită din tuburi ciuruite. În regiunea liberului se găsesc depuse
substanţele de rezervă ale rădăcinii.
La microscop, structura anatomică a rădăcinii poate fi studiată mai detaliat,
iar trăsăturile caracteristice ale structurii, precum şi fiecare ţesut în parte, se disting
mai clar. Pentru a pune mai bine în evidenţă elementele ţesutului lemnos, este bine
de a se trata secţiunea cu fluoroglucină şi acid clorhidric. Acest lucru este util
pentru examinarea atât microscopică, cât şi macroscopică a structurii anatomice a
rădăcinii.
 Secţiunea longitudinală făcută prin rădăcina propriu-zisă nu schimbă
situaţia. Ca şi în cea transversală, partea centrală este ocupată de o fâşie îngustă a
lemnului primar, pe ale cărei părţi laterale sunt dispuse fâşiile mai late ale lemnului
secundar cu fascicule de lemn, separate de liberul secundar prin linii subţiri de
cambiu.
În gâtul şi în capul rădăcinii, la acest aspect, se mai adaugă şi prezenţa, în
partea centrală, a măduvei, care se îngustează către bază şi se termină în regiunea
gâtului fără a trece mai departe în rădăcina propriu-zisă. Măduva este colorată în
mod uniform şi este înconjurată de o fâşie de lemn, dispus, în secţiunea
longitudinală, pe ambele părţi ale ei.
Cicoarea. Structura anatomică a rădăcinii de cicoare este asemănătoare cu
structura rădăcinii de morcov.
Turnepsul. Pregătind o secţiune transversală prin partea centrală a rădăcinii
de turneps (mai bine de la un soi cu rădăcina lungă), se poate observa în partea
centrală, cu ajutorul unei lupe sau chiar cu ochiul liber, o mică pată, puţin alungită,
fusiformă şi de culoare mai închisă, reprezentată prin lemnul primar.
De la lemnul primar pornesc în sens radiar benzi întrerupte de culoare
închisă. Chiar în centru sau în apropierea acestuia aceste benzi sunt mai des
întrerupte şi sunt formate adeseori din nişte insuliţe izolate. În apropierea periferiei
aceste benzi devin continue, în formă de pană, către suprafaţa rădăcinii.
Între benzile de culoare închisă se dispun, de asemenea, radiar nişte benzi de
culoare albă-mat, ce alcătuiesc ţesutul fundamental al rădăcinii de turneps.
Dacă secţiunea se tratează cu fluoroglucină şi cu acid clorhidric, atunci în
benzile radiare de culoare închisă şi în insuliţele separate ale ţesutului apar puncte
de culoare roşie, ce indică prezenţa în aceste locuri a membranelor lignificate ale
vaselor de lemn. Acest fapt permite să distingem, în benzile de culoare închisă,
benzi radiare de culoare deschisă ce reprezintă razele medulare.
În felul acesta, masa fundamentală a rădăcinii de turneps este formată din
lemn secundar (cu lemnul primar în centru), care se dezvoltă din activitatea
cambiului, şi care alcătuieşte sub forma unei fâşii înguste un inel continuu de
culoare deschisă.
La exteriorul cambiului se găseşte, sub forma unui inel îngust, liberul
secundar împreună cu razele medulare, de asemenea scurte şi de culoare deschisă,
dispuse în sens radiar.
La exterior, rădăcina de turneps este protejată de suber.
Dacă se face o secţiune microscopică, care să treacă prin toate ţesuturile,
începând de la periferie şi până la centru şi dacă se tratează cu fluoroglucină şi acid
clorhidric, adăugându-se şi o mică cantitate de iod în iodură de potasiu, atunci apar
la microscop toate părţile descrise, în mod şi mai evident.
La microscop se poate observa că vasele sunt reunite în grupe mici,
independente, care nu formează un inel continuu, ci sunt dispuse în mod izolat
printre celulele mici parenchimatoase.
Razele medulare ale lemnului sunt formate din celule parenchimatoase mai
mari, umplute cu un conţinut cu atât mai bogat, cu cât sunt dispuse mai aproape de
periferia rădăcinii. În fâşia îngustă a liberului secundar sunt dispuse porţiuni
formate din tulpini ciuruite.
La marginea externă a liberului secundar, pe două părţi opuse ale rădăcinii,
paralel cu lemnul primar, situat în centrul rădăcinii, sunt dispuse fâşii înguste,
fusiforme, ale liberului primar, împinse către periferie de către lemnul şi liberul
secundar ce s-au dezvoltat pe socoteala activităţii cambiului. Din cauza
dimensiunilor mici, aceste fâşii înguste de liber primar sunt puţin evidente şi se pot
recunoaşte cu greu.
Napii de mirişte. Structura anatomică a rădăcinii de napi de mirişte este
extrem de asemănătoare cu cea de turneps. Totuşi, examinând secţiunea făcută prin
rădăcina napilor de mirişte, este mai greu de recunoscut dispoziţia părţilor
componente din cauza complicităţii mai mari a pulpei şi, deci, a transparenţei mai
slabe. Trebuie de făcut o secţiune foarte subţire, pentru a o putea examina nu
numai în lumina reflectată, dar şi prin transparenţă.
 La microscop, asemănarea dintre structura rădăcinii napilor de mirişte şi a
rădăcinii de turneps se observă uşor. Pentru napii de mirişte este caracteristică
dispersarea şi izolarea ceva mai mare a fasciculelor lemnului secundar. La napii de
mirişte aceste fascicule sunt mai puţine pe unitatea de suprafaţă decât la turneps.
Sfecla pentru zahăr. Făcând, în felul arătat pentru celelalte plante
rădăcinoase, o secţiune transversală prin rădăcina propriu-zisă de sfeclă, vom
observa în centru structura normală a rădăcinii: lemnul primar sub forma unei fâşii,
două grupe de lemn secundar, un inel de cambiu şi două grupe de liber (primar şi
secundar).
În jurul părţii normale a rădăcinii sunt dispuse în formă de inele concentrice
fascicule conducătoare, formate din liber, lemn şi cambiu. Aceste fascicule sunt
înconjurate de parenchim, ce conţine zahăr. Distanţa dintre aceste inele este mai
mare în partea centrală a rădăcinii şi devine din ce în ce mai mică către periferia
rădăcinii.
Dacă secţiunea trece prin locul de unde pornesc rădăcinile laterale, atunci în
secţiunea transversală apar benzi de fascicule fibrovasculare ce se îndreaptă către
rădăcinile laterale.
O astfel de structură este legată de trecerea structurii primare în cea
secundară, iar apoi în cea terţiară. Structura secundară a rădăcinii la sfeclă este
aceeaşi ca şi la celelalte plante rădăcinoase. Ea a fost examinată mai sus. Să trecem
acum la structura terţiară.
În scoarţa secundară a plantei rădăcinoase, formată pe socoteala activităţii
primului inel cambial, începe procesul modificărilor terţiare. Către exteriorul
liberului primar apare, în parenchimul scoarţei secundare, un al doilea inel de
cambiu.
După ce a dat naştere la elementele lemnului către interior şi la cele de liber
către exterior, sub forma unor fascicule cu celule parenchimatoase între ele, acest
al doilea inel de cambiu îşi încetează activitatea şi moare. Atunci în locul lui apare
către exterior la oarecare distanţă de el un al treilea inel de cambiu, provenit în
urma diviziunii generaţiilor următoare ale aceloraşi celule formative, care au dat
naştere şi la primul inel. În acelaşi fel apare mai târziu inelul al cincilea, al şaselea
etc.
În felul acesta corpul rădăcinii de sfeclă este alcătuit din elementele rezultate
din activitatea câtorva inele cambiale, apărute în mod succesiv unul în locul altuia.
Mai departe are loc creşterea fiecărei zone în grosime, fapt care explică
distanţele dintre inelele de vase, mai mari în partea centrală, mai bătrână, a
rădăcinii şi mai mici în cea externă, mai tânără.
Privind secţiunea longitudinală, se observă că planul în care sunt situate
vasele lemnului primar reprezintă în acelaşi timp planul după care sunt dispuse
cotiledoanele şi planul celor două şanţuri laterale ale rădăcinii de sfeclă, din care
pornesc rădăcinile laterale.
Făcând o secţiune longitudinală care să treacă prin rădăcina de sfeclă, vom
constata, chiar în centru, vasele lemnului primar dispuse longitudinal, care în
partea superioară pornesc în mod divergent înspre două laturi ale capului (înspre
cotiledoane).
De ambele părţi ale vaselor centrale sunt dispuse vasele ce aparţin la
celelalte inele concentrice, care în partea superioară se ramifică şi ele.
În regiunea gâtului se observă bine regruparea fasciculelor fibrovasculare, ce
se îndreaptă de la rădăcină către frunze, precum şi anastomozele dintre ele.

Fig. 73. Secţiune transversală prin rădăcina de sfeclă

K1, K2 , K3 , K4 – inele succesive de fascicule fibro-vasculare
 Fig. 74. Secţiune longitudinală prin rădăcina de sfeclă trecând prin planul
cotiledoanelor
1 – 6 – peţiolii frunzelor; pc – punct de creştere; v – primordiu foliar; f – fascicule
fibrovasculare ce se continuă în cotiledoane; d – fasciculul ce se continuă în prima
frunză; a – anastomoze între vase

În partea superioară a capului se găseşte punctul său de creştere, sau vârful

vegetativ, în care sunt concentrate frunzele cele mai tinere şi înspre care se
îndreaptă fasciculele periferice, cele mai tinere.
Sfecla furajeră. Sfecla furajeră este asemănătoare prin structura sa
anatomică cu sfecla pentru zahăr şi se deosebeşte numai prin numărul cu mult mai
mic de inele. Rădăcina sfeclei furajere atinge dimensiuni mari şi de obicei întrece
de mai multe ori mărimea rădăcinii de sfeclă de zahăr. Datorită acestui fapt,
distanţa dintre inelele fasciculelor fibro-vasculare este mai mare la sfecla furajeră,
iar ţesutul dintre ele are o structură mai afânată.
Mersul dezvoltării la rădăcina sfeclei furajere, precum şi formarea noilor
ţesuturi nu se deosebesc cu nimic de ale rădăcinii sfeclei pentru zahăr.
Examinarea, precum şi studiul structurii anatomice a plantelor rădăcinoase
pot fi făcute cu ajutorul secţiunilor microscopice, executate chiar în cursul
studierii. Pentru a studia, însă, în mod comparativ plantele rădăcinoase, este bine să
avem totdeauna preparate gata făcute. Aceste preparate pot fi bine alese şi colorate.
Aranjate într-o anumită succesiune, ele vor da un aspect fidel al modificărilor
succesive în structura anatomică a rădăcinilor în cursul dezvoltării lor.
Pentru a desena structura observată la microscop este bine să folosim camera
clară.

Determinarea plantelor rădăcinoase după infloriscenţă

Rădăcinile plantelor rădăcinoase, puse în pământ în anul al doilea, formează

tulpini ce poartă frunze tulpinale şi flori.
Frunzele tulpinale la sfeclă şi la morcov sunt, în general, asemănătoare cu
cele bazale. Ele se deosebesc de acestea, în primul rând, prin dimensiuni mai mici,
iar la sfeclă prin peţiolul mai scurt. La napii de mirişte şi la turneps frunzele
tulpinale au forma unui triunghi mai mult sau mai puţin alungit. Frunzele tulpinale,
superioare şi mijlocii, sunt mai late la turneps decât la napii de mirişte şi cuprind
tulpina în mod complet prin baza lor. La napii de mirişte baza frunzelor cuprinde
tulpina numai pe jumătate.
Florile plantelor rădăcinoase sunt grupate în inflorescenţe. Inflorescenţele la
sfeclă au forma unor mici verticele, alcătuite din 2-6 flori, situate de-a lungul
întregii tulpini şi a ramificaţiilor ei laterale, de obicei în partea lor superioară.
Florile sunt hermafrodite, de tipul cinci, cu un periant simplu, sepaloid, verzui şi cu
o mică bractee florală. Ovarul florii este prevăzut cu un stigmat trilobat şi cu un
ovul semianatrop în interior.
Inflorescenţa la morcov are forma unei umbele compuse, formată din
umbelule mici. Florile ce compun umbela sunt albe. Învelişul floral este simplu,
format din cinci petale de culoare albă. Uneori culoarea petalelor este violetă sau
roz.
Staminele, în număr de cinci, alternează cu petalele. Ovarul este infer,
bilocular, cu două stile. Staminele ajung la maturitate mai devreme decât
stigmatele florii respective. Acestea din urmă rămân mici cât timp anterele unei
flori se găsesc încă în stare proaspătă, deschisă.
Florile la morcov sunt, de obicei, hermafrodite. Rareori la morcovul cultivat
se întâlnesc flori unisexuate, mascule şi femele, mai rar se întâlnesc flori lipsite
complet de organele sexuale. Un astfel de fenomen se poate întâlni şi la morcovul
sălbatic.
Florile morcovului au o aromă datorată unui disc nectarifer dispus în mod
aparent în floare.
La turneps şi la napii de mirişte inflorescenţele sunt dispuse în vârful
tulpinilor sau ramurilor. Inflorescenţele reprezintă un fel de ciorchine puţin alungit,
însă la turneps, din cauza alungirii pedunculilor, după deschiderea florilor
inferioare ele capătă aspectul unor corimbe mai mult sau mai puţin plate.
Inflorescenţa este formată dintr-un număr diferit de flori, prevăzute cu pedunculi
cam de 1,5 ori mai lungi decât florile sau egale cu ele.

Fig. 75. Vârful tulpinii florifere şi floarea de sfeclă

 Florile sunt de tipul patru, cu învelişul floral dublu. Corola este formată din
patru petale. Acestea sunt dispuse în formă de cruce, având o lungime de 1,5-1,8
mm, sunt galbene-portocalii sau galbene ca lămâia. Există o oarecare legătură între
culoarea petalelor şi cea a pulpei rădăcinii. Astfel, florile galbene-portocalii sunt
caracteristice soiurilor cu pulpa rădăcinii galbenă; cele galbene ca lămâia –
soiurilor cu pulpa albă.
Inflorescenţele de cicoare au forma unor calatidii situate de-a lungul tulpinii.
Florile sunt ligulate. Culoarea petalelor corolei este albastru-deschis.
Florile plantei rădăcinoase, pentru a putea fi utilizate în determinarea
speciilor, trebuie să fie proaspete, înflorite, ceea ce nu este greu de obţinut prin
transplantarea din câmp în vase a unui mare număr de plante. Însă, deoarece
înfloritul la plantele rădăcinoase nu poate să coincidă totdeauna cu data când este
nevoie de flori, acestea trebuie păstrate sub forma unor exemplare de ierbar sau sub
formă de material fixat în alcool.
Caracterele florilor de plante rădăcinoase pot fi redate pe scurt în felul
următor:

Caracterele inflorisceţelor de plante rădăcinoase

Caracterele Sfecla Morcovul Turnepsul Napii de Cicoarea
mirişte
Inflorescenţ Mici Umbelă Corimb Ciorchine Calatidiu
ele verticele cu compusă alungit mic
flori, din mici
aşezate de-a umbelule
lungul
tulpinii
Tipul florii De tipul De tipul De tipul De tipul Ligulat
cinci cinci patru patru
Învelişul Simplu, Simplu, Dublu Dublu Dublu
floral sepaloid petaloid
Culoarea Verde Albă, Portocalie Portocalie Albastră
petalelor rareori palid sau galbenă sau galbenă
colorată ca lămâia ca lămâia

Determinarea substanţei uscate din rădăcină

Întreaga cantitate de substanţe organice şi minerale din materialul studiat
poartă numele de substanţă uscată.
Dacă determinarea substanţei uscate se face prin uscarea directă a
materialului, atunci conţinutul în procente se numeşte suma substanţelor uscate a
materialului spre deosebire de substanţele uscate solubile în apă, care se determină
prin metode indirecte (areometru, refractometru etc.).
Uscarea. Procedeul cel mai simplu şi în acelaşi timp direct pentru
determinarea substanţei uscate este uscarea unei probe de pastă.
Într-un termostat simplu uscarea durează 6 ore – la temperatura de 90-
100°C; în termostatul cu aer rarefiat temperatura se menţine la 105-110°C în tot
timpul uscării, făcând o rarefiere de 500-600 mm în tubul cu mercur.
După uscare, care durează de obicei 6 ore, paharul sau capsula se trec în
exicator şi apoi se cântăresc; se introduc din nou în etuvă pentru 1 oră, apoi în
exicator, după care urmează iarăşi o cântărire.
În felul acesta se procedează până când ultimele două cântăriri vor da
rezultate identice sau diferenţa între cifre nu va fi mai mare de 0,001 g. În cazul
când diferenţa este mai mare, uscarea se continuă.
Succesiunea de operaţii în cazul determinării substanţelor uscate, prin uscare
directă, este următoarea:
1. Mai întâi se face tara (capsulei sau paharului);
2. Apoi se ia substanţa cercetată (4-5 g de pastă) şi din nou se procedează
la cântărire; din diferenţa dintre ambele cântăriri se determină greutatea
substanţei luate;
3. Vasul cu substanţa se introduce în termostat şi se usucă până la
greutatea constantă; diferenţa între ultima greutate a vasului cu
 substanţă şi greutatea vasului ne dă greutatea substanţei uscate din proba
luată.

De exemplu:
A. Dacă greutatea paharului + a substanţei luate este ……………36,8595 g;
greutatea paharului ……………………………………………32,6350 g;
atunci greutatea produsului luat în studiu este ………………. 4,2245 g;
B. Dacă greutatea paharului + a produsului uscat este ………………33,6553 g;
greutatea paharului ……………………………………………32,6350 g;
atunci greutatea substanţei uscate este ……………………… 1,0203 g;
C. În cazul acesta procentul de substanţă uscată va fi egal cu:
1,0203 x 100 = 24,45%.
4,2245

Analiza calitativă a rădăcinilor de sfeclă pentru zahăr

În vederea stabilirii epocii optime de recoltare, a însuşirilor de calitate ale
diferitor soiuri, ca şi a recoltelor de sfeclă în general, se preconizează efectuarea
anumitor determinări de laborator, în timpul vegetaţiei, înainte de recoltare şi după
recoltarea rădăcinilor.
În acest scop se ridică probe de specii ţinând seama de recomandările STAS-
ului, după cum urmează:
– când sfecla este în lan nerecoltată, numărul de rădăcini ce trebuie analizate,
este de cel puţin 30 de bucăţi în condiţiile unui lan uniform ca vegetaţie;
– când se cere să se facă analiza rădăcinilor ce se transportă în căruţe, în
camioane sau în vagoane, se recomandă să se ia cel puţin 30 de rădăcini din
fiecare căruţă, 60-80 de bucăţi din fiecare camion şi cel puţin 200 de bucăţi
din fiecare vagon;
– rădăcinile se vor lua proporţional cu masa lotului de analizat din diferite
categorii şi din diferite straturi ale vehiculului, respectând greutatea maximă
admisibilă a lotului de 30 de tone de sfeclă;
 – privind mărimea rădăcinilor, se recomandă să se reţină pentru analiză
rădăcini de sfeclă mici, mijlocii şi mari; nu se iau pentru analiză rădăcini de
sfeclă vestejite, rupte, rănite, bolnave, cu ramificaţii sau pigmentaţii.
Rădăcinile de sfeclă se trimit imediat la laborator, deoarece de la sfeclele
păstrate mult timp sau transportate la distanţe mari nu se pot obţine rezultate
concludente, din cauza pierderilor de apă sau de zahăr, datorită schimbărilor de
temperatură. Proba de rădăcini de sfeclă trimisă la laborator se analizează
împreună cu rădăcina.

Extragerea probelor din rădăcinile de sfeclă pentru zahăr

Extragerea probelor din rădăcinile de sfeclă se poate face cu:

– burghiul electric, care scoate proba de sfeclă sub formă de terci bine
mărunţit:
– maşina manuală de tip Herles, care scoate mai întâi proba sub forma unui
dop, după care se pune la presat, pentru transformarea lui în terci;
– maşina răzătoare, care scoate proba de sfeclă sub formă de terci,
începând de la cap şi până la vârful rădăcinii;
– se mai foloseşte şi procedeul de recoltare a probei sub forma unei pene
triunghiulare. Aceasta cuprinde zona de la ultima cicatrice a frunzei până
la baza rădăcinii de 1 cm grosime, iar în adâncime, până la axul central al
rădăcinii. Proba astfel extrasă, se curăţă de coajă şi se răzuieşte.
Cu primele două maşini se recomandă să se scoată proba sub un unghi de
45o şi nu perpendicular pe axul central al sfeclei. Probele scoase sub un unghi de
45o, dau rezultate mai scăzute, până se străpunge sfeclă. În acest fel, proba va
cuprinde zahăr din diferite ţesuturi ale rădăcinii.
Indiferent ce metodă se va folosi la extragerea probelor, se vor evita cele
două şiruri paralele, de o parte şi de alta a rădăcinii tuberizate, unde se formează
rădăcinile absorbante, deoarece aici sfecla conţine un procent mai mare de zahăr.
 Proba extrasă după una din metodele descrise mai sus se va omogeniza
înainte de a fi supusă analizelor.

Determinarea conţinutului de substanţă uscată aparentă

Substanţa uscată a sfeclei este compusă din zaharuri, acizi organici, pectine,
grăsimi, substanţe răşinoase, colorante şi aromate, aminoacizi, amide acide, baze
organice, lectine, proteine şi cenuşă.
Substanţa uscată la sfeclă se determină prin trei metode.
1. Terciul de sfeclă se usucă în etuvă la temperatura de 105°C, timp de 2 ore
şi jumătate în fiole de sticlă, până la greutatea constantă. Substanţa uscată aflată se
exprimă în procente faţă de greutatea probei de terci.
2. Se determină densitatea sucului sfeclei cu ajutorul areometrului Brix sau
Ballings, constituit după principiul areometrului pentru lichidele mai grele ca apa.
Cu cât sucul este mai bogat în substanţă uscată, cu atât areometrul va arăta o
valoare mai mare (Densitatea sucului poate fi mărită datorită atât substanţelor
solubile din suc, cât şi restului de celule ce plutesc în interiorul sucului).
3. În câmp, ca şi în laborator, se foloseşte frecvent metoda determinării
substanţei uscate cu ajutorul refractometrului, care necesită 2-3 picături de suc din
rădăcina de sfeclă.
Determinarea substanţei uscate cu ajutorul refractometrului se bazează pe
legătura ce există între indicele de refracţie a luminii şi concentraţia soluţiei.
Indicele de refracţie depinde de mediul prin care trece raza de lumină şi variază în
funcţie de temperatură şi concentraţia mediului.
Indicii refractometrului reprezintă procentul de substanţă uscată din suc.

Fig. 76. Determinarea conţinutului de substanţă uscată solubilă

a – refractometru de câmp;
 b – luarea probei cu sonda;
c – obţinerea sucului prin presare

Pentru a calcula conţinutul de zahăr existent în rădăcină, procentul de

substanţă uscată se înmulţeşte cu coeficientul 0,83. De exemplu, dacă substanţa
uscată este 21,4%, conţinutul de zahăr va fi egal cu 21,4 x 0,83 = 17,7%.
Refractometrul de câmp este format din: două tuburi 3 şi 4, camera 5, cu
două prisme, una superioară de luminare şi alta inferioară de determinare, unde se
găseşte şi obiectivul, ocularul 1, şuberul de reglare 2 şi scala.
Pe prisma inferioară se pun câteva picături din sucul cercetat. Apoi camera
se închide. Pentru citire se stabileşte ocularul prin învârtire în aşa fel încât
diviziunile de pe scală şi limita dintre partea întunecată şi luminoasă a câmpului
vizual să fie cât mai evidentă.
Citirea pe scală se face de jos în sus, însă la limita dintre partea întunecată şi
luminoasă, fiecare diviziune fiind egală cu 0,2%.

Observaţii: Înainte de a proceda la determinare, pe prisma inferioară se pun

câteva picături de apă distilată şi se reglează punctul zero al refractometrului.
Anexe la refractometru sunt:
1. O sondă cu care se ia proba dintr-o rădăcină, care s-ar găsi în pământ sau
în laborator.
2. O presă mică (în care se introduc bucăţile sau terciul), din care se stoarce
sucul direct pe prisma de determinare (mai frecvent în condiţii de câmp).

Pregătirea sucului normal al sfeclei în vederea determinării

refractometrice în laborator: se pregăteşte o probă medie de 1 kg de terci din pulpa
de sfeclă. Această cantitate se înfăşoară într-o bucată de pânză albă şi uscată şi se
presează la o presă de mână de laborator. Sucul normal stors din pânză se
colectează într-un pahar curat şi uscat. Din proba de suc pregătită se filtrează o
cantitate mică de suc printr-un filtru curat şi uscat, într-un pahar uscat. Din filtrat
după o amestecare uşoară se iau 1-2 picături cu o baghetă rotunjită la capăt şi se
aşază direct pe prisma refractometrului. Odată cu măsurarea brixului se face
măsurarea temperaturii la care s-a făcut determinarea. În acest caz, valoarea
brixului se va corecta după indicaţiile tabelului anexă. Pentru temperaturi mai mari
de 20°C, corecţia citită pe tabele se adaugă la valoarea brixului găsit, iar pentru
temperaturi mai mici de 20°C, corecţia se scade din brixul citit.
 Corecţia brixului citit în funcţie de temperatură

Brixul 5 10 15 20 30 40 50 60 70 75
citit, %
Temp. Brixul se va micşora sau se va mări cu:
o
C
15 0,25 0,27 0,31 0,32 0,34 0,33 0,36 0,37 0,36 0,36
16 0,21 0,23 0,26 0,27 0,27 0,31 0,31 0,32 0,31 0,39
17 0,16 0,18 0,20 0,20 0,22 0,23 0,23 0,23 0,20 0,17
18 0,11 0,12 0,14 0,14 0,15 0,16 0,k16 0,15 0,12 0,09
19 0,06 0,07 0,08 0,08 0,08 0,09 0,09 0,08 0,07 0,05
21 0,06 0,07 0,07 0,07 0,07 0,07 0,07 0,07 0,07 0,07
22 0,12 0,14 0,14 0,14 0,14 0,14 0,14 0,14 0,14 0,14
23 0,18 0,20 0,20 0,21 0,21 0,21 0,23 0,21 0,22 0,22
24 0,24 0,26 0,26 0,27 0,28 0,28 0,30 0,28 0,29 0,29
25 0,30 0,32 0,32 0,34 0,36 0,36 0,38 0,36 0,36 0,36
26 0,36 0,39 0,39 0,41 0,43 0,42 0,44 0,43 0,44 0,44
27 0,43 0,46 0,46 0,48 0,50 0,51 0,55 0,52 0,50 0,51
28 0,50 0,53 0,55 0,58 0,59 0,63 0,60 0,57 0,57 0,59
29 0,57 0,60 0,61 0,62 0,66 0,67 0,71 0,68 0,65 0,67
30 0,64 0,67 0,70 0,71 0,74 0,75 0,80 0,76 0,73 0,75

Oricare ar fi metoda folosită pentru determinarea substanţelor uscate la

sfeclă, este necesar să se facă cel puţin două determinări. Diferenţa dintre o
determinare şi alta nu trebuie să depăşească 0,3%. Conţinutul de substanţă uscată
determinat cu refractometrul este cu cca 5% mai mare decât “digestia” sfeclei
(conţinutul de zahăr al sfeclei) şi cu cca 4% mai mare decât polarizaţia sucului
normal (procentul de zahăr determinat din susul “normal”).

Determinarea coeficientului de puritate

Coeficientul de puritate ne indică procentul de zahăr care se găseşte la un
moment dat în substanţa uscată a sfeclei. De coeficientul de puritate ne servim la
determinarea epocii de recoltare a sfeclei, la compararea soiurilor de sfeclă între
ele şi în vederea stabilirii recoltei diferitor soiuri.
Coeficientul de puritate K = % zahăr în suc × 100 .
% substanţă uscată
 De exemplu, dacă substanţa uscată este 19% şi zahărul în suc 16%,
coeficientul de puritate:
K = 16 × 100 = 84,2%.
19
După felul de determinare a substanţei uscate (cu etuva sau cu
refractometrul) se disting coeficienţii de puritate:
1.Coeficientul de puritate real
K = % zahăr în suc × 100
% substanţă uscată (gravimetrică).
2. Coeficientul de puritate aparent:
K = % zahăr în suc x 100
% substanţă uscată (cu refractometrul).
Valoarea coeficientului de puritate aparent este foarte apropiată de valoarea
coeficientului de puritate real.
Limitele aproximative ale calităţii sfeclei privind coeficientul de puritate
sunt următoarele:
– până la valoarea de 80% – coeficient de puritate mic;
– între valorile 80 şi 90% – coeficient de puritate bun;
– peste 90% – coeficient de puritate foarte bun.

Determinarera indicelui valorii tehnice

În vederea aprecierii producţiei de zahăr se determină indicele valorii
tehnice (I), care este egală cu:
I = coeficientul de puritate x % zahăr .
100

Indicele valorii tehnice este foarte bun când este cuprins între 14 şi 16,5%;
Indicele valorii tehnice este mediu între 12–14%;
Indicele valorii tehnice este mic între 10–12%.
 Fazele de creştere şi dezvoltare a plantelor. În anul de însămânţare se
înregistrează următoarele faze de dezvoltare a rădăcinoaselor: formarea plantulelor
– apariţia la suprafaţa solului a colţilor şi desfacerea frunzelor cotiledonate. Mai
departe se evidenţiază formarea primei – a treia perechi de frunze. În aceste faze de
dezvoltare se efectuează o metodă importantă de îngrijire a semănăturilor de plante
rădăcinoase – săparea (sau înlăturarea plantelor de prisos).
Mai departe apariţia noilor frunze duce la spălarea lor în intervalele dintre
rânduri.
Spre sfârşitul vegetaţiei frunzele vechi ale plantelor rădăcinoase încep treptat
să se atrofieze. Frunzele unite ale plantelor din rândurile megieşe se desfac,
dezgolind intervalele dintre rânduri. În primul an de viaţă a plantelor, această
ultimă fază de dezvoltare a rizocarpilor se numeşte faza de desfacere a frunzelor în
intervalele dintre rânduri.
În primul an de viaţă a plantelor se evidenţiază următoarele faze de creştere
şi dezvoltare: „furculiţa” – frunzele cotiledonate, prima pereche de frunze
adevărate, prima–a doua pereche, a patra–a cincea pereche de frunze, unirea
frunzelor în rânduleţe, unirea frunzelor în intervalele dintre rânduri, maturizarea
tehnică.
La temperatura şi umiditatea favorabilă a solului germenii (frunzele
cotiledonate) apar peste 6-7 zile după faza „furculiţei”. Peste 5-8 zile după încolţire
se formează prima pereche de frunze adevărate, după ea apare a doua, a treia, a
patra şi a cincea pereche. Mai departe frunzele se desfac câte una la două-trei zile,
iar la mijlocul vegetaţiei – la una-două zile. În primul an de viaţă plantele de sfeclă
formează 60-90 de frunze. Activitatea fiecărei frunze durează aproximativ 25 de
zile. Suprafaţa optimă a frunzelor constituie 40-50 mii m2 pe ha.
În faza de 2-3 perechi de frunze adevărate se lucrează la rărirea
semănăturilor, la formarea desimii plantelor. Întârzierea cu rărirea duce la scăderea
recoltei plantelor rădăcinoase.
Perioada de vegetaţie a sfeclei în primul an de viaţă poate fi împărţită
convenţional în 3 perioade (durata fiecăreia este de aproximativ 50 de zile).
 În prima perioadă (mai-iunie), se formează frunzele şi sistemul radicular. În
a doua perioadă (iulie-august), se formează rizocarpul şi continuă creşterea
frunzelor. În a treia perioadă (septembrie-octombrie), se măreşte greutatea
rizocarpului, are loc acumularea zahărului.
Durata perioadei de vegetaţie a sfeclei în primul an viaţă este de 150-170 de
zile, în funcţie de biologia solului şi condiţiile de cultivare.

Determinarea producţiei biologice. Recolta biologică a plantelor

rădăcinoase se determină în ajunul recoltării. Se iau câte 10 plante la rând în 10
rânduri pe diagonala câmpului. Se calculează masa plantelor, rădăcinilor şi
frunzelor, numărul mediu de frunze uscate şi verzi la o plantă, suprafaţa de
alimentare a plantelor, numărul de rădăcini la 1 ha.
Evaluarea producţiei la sfecla pentru zahăr

Componentele producţiei
Densitatea plantelor, mii/ha;
Masa plantelor, g;
Masa frunzelor pe plantă, g;
Masa rădăcinii;
Raportul masei rădăcinii faţă de masa frunzelor, %;
Componenţa fracţionară a rădăcinii după masă, %:
– mai puţin de 100 g;
– de la 100 la 400 g;
– de la 400 la 800 g.
Indicii
Se procedează la executarea următoarelor determinări:
– se recoltează plantele pe câte 10 m, în 5 locuri pentru suprafeţele de până
la 50 ha şi 10 locuri pe suprafeţele mai mari amplasate pe diagonala parcelei la
distanţă egală;
– plantele recoltate se decoletează, se curăţă de pământ şi se cântăresc;
 – se stabileşte recolta medie la metru pătrat şi apoi se raportează la hectar.
Exemplu – producţia medie pe 10 m = 20 kg.
– distanţa între rândurile plantelor 0,45 m;
20
– producţia la 1 m2= 10  0.45
= 4,4 kg;

– producţia la 1 ha = 4,4 x 10 000 = 44 000 kg.

Unitatea....
Fişa de calcul
a evaluării producţiei la sfecla pentru zahăr

Nr. Nr. sau Supra- Desimea Nr. Greutatea Producţia evaluată Obs.
crt. denumir faţa, ha medie, de medie a Medie kg/ha Totală t
ea nr. prob rădăcinilor
tarlalei plante/h e de pe 10
a mp, kg

Total
Data................

6. PLANTE OLEAGINOASE

Oleaginoasele incluse plante ale căror seminţe, fructe conţin ulei Vegetal –
lipide.
În cadrul plantelor uleioase deosebim: oleaginoase propriu-zise, cultivate
exclusiv pentru ulei (floarea-soarelui, şofrănelul, rapiţa, colza, rapiţa navetă,
camelina, muştarul vânăt şi alb, ricinul, perilla, lalemantia, susanul, crambele) şi
oleaginoase cu utilizare multilaterală, la care uleiul este obţinut ca produs
secundar (bumbacul, inul, cânepa, soia, arahidele, teişorul etc.).
Unele specii se deosebesc morfologic şi biologic, altele sunt asemănătoare şi
greu de deosebit, îndeosebi cele din familia Brasicaceae.
Apartenenţa plantelor oleaginoase la familiile botanice
Floarea-soarelui – Hilianthus annuus – familia Asteraceae;
Şofrănelul – Carthamus tinctorius – familia Asteraceae;
Ricinul – Ricinus – familia Euphorbiaceae;
Susanul – Sesamum indicum – familia Pedaliaceae;
Macul – Papaver somniferum – familia Papaveraceae;
Lalemantia – Lallemantia iberica – familia Lamiaceae;
Perila – Perilla acymoides – familia Lamiaceae;
Rapiţa-colza – Brassica napus oleifera – familia Brassicaceae;
Rapiţa-naveta – Brassica rapa oleifera – familia Brassicaceae;
Camelina – Camelina sativa – familia Brassicaceae;
Muştarul-alb – Sinapis alba – familia Brassicaceae;
Muştarul-vânăt – Brassica juncea – familia Brassicaceae.
 Fazele de creştere şi dezvoltare a culturilor oleaginoase

Cultura Încolţirea Îmbobocirea Înflorirea Maturizarea

Floarea- Apariţia pe Frunzele Înflorirea Îngălbenirea
soareleui suprafaţa solului a exterioare- florilor părţii dorsale a
cotiledoanelor coşuleţe ovulare coşuleţului,
formează o uscarea
steluţă florilor
ovulare
Şofrănel Aceeaşi Aceeaşi Apariţia Colorarea
frunzuliţelor brună a
colorate în coşuleţelor,
centrul uscarea
coşuleţelor florilor
tubulare
Muştar, rapiţă Apariţia pe Apariţia Deschiderea Uscarea şi
suprafaţa solului a primelor primei flori colorarea în
cotiledoanelor inflorescenţ brun a păstăii
e
Ricin Apariţia pe Apariţia Căderea Îngălbenirea şi
suprafaţa solului a ciucurelor bracteelor colorarea
cotiledoanelor din teaca brună a
frunzelor ciucurelor
tulpinii
Susan Aceeaşi Apariţia Deschiderea Colorarea
bobocilor în primei flori brună a
teaca fructelor de
frunzelor jos 5-6
Arahide Apariţia primei Aceeaşi Aceeaşi Solidificarea
frunze adevărate boabelor, o
uşoară
eliminare din
 ele a seminţei
Camelina şi Apariţia Apariţia Aceeaşi Colorarea
lallemantia cotiledoanelor primelor brună a
inflorescenţ fructelor de
e jos 56

Conţinutul şi calitatea uleiului la plantele oleaginoase

Cultura Conţinutul de Indicele iodic Indicele Indicele de

ulei în seminţe acetic saponificare
absolut uscate,
%
Floarea-soarelui 35-36 119-164 0,1-2,4 180-186
Şofrănelul 25-32 115-155 0,8-5,6 194-203
Susanul 48-63 103-112 0,2-2,3 186-195
Muştarul alb 30-40 92-112 0,06-8,5 170-184
Muştarul vânăt 35-47 92-119 0,1-3,0 182-183
Rapiţa de toamnă 45-50 94-112 0,1-11,0 167-185
Rapiţa de 33-44 101 2 187
primăvară
Arahidele 41-56 83-103 0,03-2,24 182-207
Ricinul 47-58 81-86 0,1-11,0 167-185
Lalemantia 23-37 162-203 0,8-4,4 181-185
Perila 26-49 181-206 0,6-3,9 189-197
Camelina 25-46 132-153 0,2-12,1 184-188
Macul 46-56 131-143 – 189-198
 Fig. 77. Fructe de plante olaginoase
1 – floarea-soarelui; 2 – şofrănel; 3 – ricin; 4 – susan; 5 – perilla; 6 – mac; 7 –
lallemantia; 8 – muştar-vânăt; 9 – muştar-alb; 10 – camelină;
11 – rapiţă
 Determinarea plantelor oleaginoase ale deferitor familii după seminţe şi fructe

Fructele Seminţele
Specia Lungimea, Lungimea,
Tipul fructului Forma Suprafaţa Culoarea Forma Suprafaţa Culoarea
mm mm
Uşor tetrangulară, Ovată, la
Glabră, uşor- Neagră,
Floarea- îngustă către partea capătul
Achenă 7-20 costată pe cenuşie, 5-18 Netedă Albă
soarelui interioară, la capete îngust
suprafaţă brună
rotunjită ascuţită
Oval tetrangulară,
îngustă către partea Glabră, cu Ovată, la
interioară, la capătul patru coaste capătul
Şofrănel Achenă 6-12 Albă 3-10 Netedă Galben-deschis
superior cu o longitudinal îngust
suprafaţă circulară, evidente ascuţită
plată
Pestriţă, fondul
Capsulă Rotundă, rotund-ovală Ghimpoasă Verde, roşie, Ovală sau cenuşiu sau brun
Ricin 10-35 5-30 Netedă
triloculară cu septe între loji sau netedă roşie-brunie slab-ovată cu pete brune
sau roşii
Cu un
Alungită, în secţiune Brun-deschis desen slab-
Capsulă Albă, galbenă,
Susan 40 transversală pătratică Păroasă sau închis, 2,7-4 Ovată proeminent
tetraoctoculară brună, neagră
sau dreptunghiulară brun-roşiatică sub formă
de puncte
 Slab-ovată,
Reticulată Cenuşie,
Perilla Patru nucule 2-3 Rotundă Glabră Brun-deschis 2-2,5 aproape
în relief galbenă, brună
rotundă
Lallemanti Alungit- Brun-închis sau
Patru nucule 4-6 Rotundă Glabră Brun-închis 4-5 Aspră
a ovată vişiniu-închis
Sferică, ovală, uneori Albă, galbenă,
Brun-roşcată, Reniformă,
Macul Capsulă 15-55 turtită în partea Glabră 1 Alveolară roşie, cenuşie,
brună slab-turtită
superioară sau costată brună
 Determinarea plantelor oleaginoase din familia Brasicaceae după caracterul seminţelor

Forma Mărimea, Culoarea Suprafaţa Gustul Mucilagiul de pe % de

Specia MMS MH
seminţelor mm seminţelor seminţelor seminţelor seminţe umiditate
Rapiţă-colza Globuloasă 1,5-2,4 Mature sunt Alveolară Ierbos, Lipsă 4-4,5 64-66 35
cenuşiu- uneori cu
închis, gust de napi
aproape
negre,
lucioase; cele
necoapte
brun-roşiatice
Rapiţă- Neregulat 1,2-1,8 Roşii-brune Reticulată cu Ierbos Lipsă 3-3,5 66-68 28
navetă globuloasă cu ochii reţelei
o radiculă mai mari
pronunţată
Camelină Oval-alungită 1,5-2,5 Galbene, Mărunt Ierbos, cu Mucilaginoase 0,7-1,6 60-70 25
portocalii, aveolară gust de
galbene-roşii ridiche
 Determinarea plantelor oleaginoase din familia Brasicaceae după fructe

Forma şi Forma de
Nervaţiunea Deschiderea silicvei la
Specia Forma silicvei Lungimea, cm Suprafaţa lungimea seminţe
valvelor maturaţie
rostrului obţinută
Rapiţă-colza Îngustă, dreaptă 5-10 Netedă O nervură Subţire, egal cu Se deschide 20-40
sau curbată, cu principală şi cele 1/5-1/6 din
poziţie orizontală laterale puţin lungimea
faţă de tulpină evidenţiate valvelor (10-20
mm lungime)
Rapiţă-navetă Îngustă, dreaptă 3-8 Netedă sau puţin Idem Conic-alungită, Se deschide 18-26
sau curbată, cu grafată cu vârf subţire
poziţie verticală egal cu 1/3-1/4
paralelă cu din lungimea
tulpina valvelor, rar mai
lung
Camelină Obovată, 0,6–1,3 Netedă – 1,1-2,0 mm Se deschide 7–8
piriformă lungime
 Determinarea plantelor oleaginoase din familia Brasicaceae după tulpină, frunze şi flori

Tulpina Frunza Inflorescenţa

Specia Talia, Culoarea Nr. de Observaţii
Culoarea Ramificarea Bazală Mijlocie Superioară Tip
cm florilor flori
Rapiţă colza 50-150 Albastră De jos din Peţiolată, Peţiolată, Sesilă, Racem Galben- 20-40 Bobocii
unghi mare lirat-penat- lirată, amplexicaulă, deschis- deasupra
sectată, albăstruie întreagă, anterală cu florilor
albăstruie lanceolată, pată roşie deschise;
glabră, albăstruie în vârf aspect de
varză
Rapiţă 20-100 Verde De sus sub Peţiolată, Puţin sectată, Întreagă, sesilă, Corimbiform Galbenă 20-45 Bobocii sub
navetă unghi mic lirat-penat- verde-închis pubescentă, aurie, florile
sectată, verde-închis anterale deschise;
pubescentă, fără pată aspect de
verde-închis ridiche, de
muştar
sălbatic
Camelină 25-85 Verde-pal De sus, Sesilă, sau Lanceolată, Lanceolată, Racem Galben- pal 20-40 -
ramificat scurt sesilă, slab- sesilă, slab-
paralel cu peţiolată, păroasă păroasă
axul lanceolată,
principal slab-păroasă
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

6.1. FLOAREA-SOARELUI

Floarea-soarelui aparţine familiei Asteraceae, genul Helianthus.

În clasificarea actuală floarea-soarelui, Helianthus annuus, cuprinde două
specii separate: Helianthus cultus – floarea-soarelui cultivată şi Helianthus
ruderalis – floarea-soarelui. În componenţa primei specii intră toate formele
cultivate. Specia a doua cuprinde diferite forme. Aceste forme au o tendinţă de
ramificare puternică a tulpinii, formează calatidii mici, precum şi achene mici ce se
scutură la maturitate.
Floarea-soarelui cultivată – Helianthus cultus Wenzl. – se împarte, la
rândul ei, în două subspecii:
Subsp. Sativus – floarea-soarelui de câmp;
Subsp. Ornamentalis – floarea-soarelui decorativă.

I. II.
Fig. 78. I. Încolţirea şi apariţia plantelor de floarea soarelui:
1. Pericarp; 2. Radicela; 3. Hipocotile; 4. Cotiledoane; 5. Muguraşul
II. Floarea-soarelui
a) planta în faza de înflorire;
b) calatidiul: 1 – receptacul; 2 – frunze; 3 – flori ligulate; 4 – flori tubuloase;
c) componentele florii: 5 – bractee; 6 – caliciu; 7 – corolă; 8 – anteră;
9 – stigmat; 10 – ovar;
d) fructul: achenă
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Floarea-soarelui este o plantă cu polenizare încrucişată, ceea ce îngreunează

mult clasificarea diferitor forme şi soiuri. După structura achenelor, toate formele
de floarea-soarelui sunt reunite în trei grupe fundamentale, ce se deosebesc prin
următoarele particularităţi.
1. Floarea-soarelui comestibilă. Particularitatea caracteristică acestei grupe
este tulpina înaltă şi groasă, ce atinge 4 m înălţime, frunzele mari şi un singur
calatidiu cu un diametru de la 17 până la 45 cm.
Achenele sunt mari, cu o coajă groasă, costată. Miezul (sămânţa) nu umple
întreaga cavitate a fructului, din care cauză floarea-soarelui comestibilă are achene
cu un mare procent de coji, variind între 46 şi 56 %, lungi de 11-23 mm şi late de
7,5–12 mm.
2. Floarea-soarelui de ulei. Plantele din această grupă sunt mai mici, au o
tulpină mai subţire, simplă sau ramificată, ce nu trece de 1,5–2,5 m înălţime.
Calatidiul este de asemenea mai mic, cu un diametru de 14–20 cm.
Achenele sunt mai mici, având 7-13 mm lungime şi 4-7 mm lăţime.
Coaja achenelor este subţire, netedă, miezul umple întreaga cavitate a
fructului. Procentul de coji este de 40-43.
3. Floarea-soarelui intermediară. Grupa a treia este intermediară între
primele două. După unele caractere ea se apropie de floarea-soarelui de mâncat,
după altele de floarea-soarelui de ulei.
Astfel, după înălţimea tulpinii, mărimea frunzelor şi dimensiunile
inflorescenţei şi ale achenelor, grupa aceasta se aseamănă cu floarea-soarelui

Fig. 80. Achene de floarea-soarelui

a – comestibile; b – de ulei; c – intermediară (stânga – întreagă, dreapta – în
secţiune)
de mâncat; după gradul de umplere a achenelor cu miez, este apropiată de floarea-
soarelui de ulei, deşi nu corespunde în totul cu aceasta. Lungimea achenelor la
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

floarea-soarelui intermediară este de 11-15 mm, lăţimea de 7,5-10 mm. Procentul

de coji – de 48-52 mm.
Rădăcina este formată dintr-un pivot care străbate solul până la cca 2,5 m,
din care pornesc rădăcinile laterale puternic ramificate, răspândite pe o rază de 70-
125 cm.
Tulpina este erectă, viguroasă, rotundiformă în secţiune, plină cu un ţesut
medular afânat, aspru-păroasă şi lemnificată la maturitate. Diametrul bazal al
tulpinii variază între 2 şi 10 cm.
Înălţimea tulpinii este de 1,8-2,2 m la soiurile şi hibrizii cultivaţi pentru ulei
şi de 3-5 m la formele furajere.
Frunzele sunt lung-peţiolate, mari, lungi de 10-40 cm, oval-cordate, cu
marginea aerată, acoperite cu peri scurţi, aspri şi rari.
Exceptând primele 2-3 perechi de frunze care sunt aşezate opus, restul
frunzelor sunt dispuse altern.
Numărul frunzelor pe plantă este corelat cu perioada de vegetaţie şi
înălţimea tulpinii, variind între 23 şi 36.
Florile sunt grupate în calatidii (capitule) cu diametrul de la 10 la 40 cm,
într-o inflorescenţă formându-se între 600 şi 10 000 de flori. Calatidiul este format
dintr-un receptacul discoidal, drept, convex sau concav, pe suprafaţa căruia se
găsesc dispuse sub formă de spirală, de la exterior spre interior şi de la stânga spre
dreapta, alveolele în care sunt aşezate florile.
Receptaculul este înconjurat de 2-3 rânduri de bractee sesile, păroase, de
formă triunghiulară.
Florile sunt de două tipuri: ligulate şi tubulate.
Florile ligulate sunt sterile, asexuate sau unisexuate, posedând uneori
stamine incomplet dezvoltate. Ele sunt mari, au lungimea de 4-10 cm, lăţimea de 2
cm, sunt viu colorate în galben-auriu şi sunt aşezate pe un singur rând dispus
marginal.
Florile tubulate sunt hermafrodite, fertile, formate dintr-un caliciu de 2-4
sepale, reduse la simpli solzişori, corola gamopetală, formată din 5 petale,
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

androceul de tip sinanter, alcătuit din 5 stamine, gineceul format dintr-un ovar
inferior, bicarpelar, uniocular, uniovular, un stil filiform şi stigmat bifid, acoperit
cu peri unicelulari, cu aspect catifelat.
Fructul este o achenă alungită şi ascuţită spre bază, lungă de 8-25 mm, lată
de 4-13 mm şi cu o grosime de 5-7 mm.
Soiurile şi hibrizii cultivaţi pentru ulei au lungimea achenei aproape egală cu
lăţimea. Achena este formată din pericarp (neaderent) şi sămânţă. Pericarpul
reprezintă 20-56 % din masa fructului şi este format din: epicarp, mezocarp şi
endocarp. Diferenţiat, spre exteriorul mezocarpului, între suber şi sclerenchim, la
soiurile pentru ulei, la peste 95% din achenă se găseşte stratul fitomelan
(carbogen), strat ce imprimă rezistenţa la atacul moliei (Homoesoma nebulella).

Fig. 82. – Secţiune prin pericarpul achenei

a – celule epidermice; b – ţesut cu suber; c – strat carbogen; d – celule de
sclerenchim

Sămânţa este formată din tegumentul seminal şi embrional, alcătuit din două
cotiledoane, tigela, gemula şi primordiul radiculei, stânga – fără strat carbogen,
dreapta – cu strat carbogen.
Fazele de creştere şi dezvoltare. În dezvoltarea florii-soarelui se observă
următoarele faze: încolţire, începutul formării coşuleţului, înflorire, maturizare.
Pentru una dintre cele mai răspândite grupe de floarea-soarelui, şi anume cel
cu coacere mijlocie, durata perioadelor interfazate constituie: de la însămânţare
până la încolţire 37-43 de zile, de la începutul formării coşuleţului până la înflorire
27-30 şi de la înflorire până la maturizare 44-50 de zile. Durata totală a perioadei
de vegetaţie e de 120-140 de zile.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Se recomandă de a evidenţia următoarele faze de dezvoltare: încolţire;

formare a frunzelor (de la încolţire până la a patra–a cincea pereche de frunze
adevărate); diferenţierea (de la a patra–a cincea până la a noua–a zecea pereche de
frunze); creşterea activă (de la a noua–a zecea pereche de frunze până la înflorire);
înflorire; formarea şi umplerea seminţelor; maturizarea.

Caracterele distinctive a grupelor de floarea-soarelui

după conformaţia achenelor

Grupa Grupape Grupa

Caractere
comestibilă ntru ulei intermediară
Înălţimea tulpinii 2-4 m 1,5-2,5 m 2-3 m
Grosimea Groasă Subţire Groasă
Ramificarea Slabă Mai bogată Slabă
Dimensiunile frunzelor Mari Mici Mari
Diametrul calatidiilor 17-45 cm 14-20 mm 15-30 cm
Lungimea achenei 11-23 mm 7-13 mm 11-15 mm
Lăţimea achenei 7,5-12 mm 4-7 mm 7,5-10 mm
Grosimea cojii Groasă Subţire Groasă
Gradul de umplere a Mijlociu de
Neumplută Umplută
achenei cu miez umplută
Coastele de pe coajă Bine
Lipsesc Există
pronunţate
Procentul de coji 46-56% 40-43% 48-52%

Determinarea prezenţei stratului carbonogen în achene

Prin stratul carbogen se înţelege prezenţa în coaja achenelor a unui strat de

celule mecanice, situat între ţesutul de suber şi cel de sclerenchim. Stratul
carbonogen protejează achenele de floarea-soarelui împotriva atacului moliei
florii-soarelui.
Prezenţa stratului carbonogen este proprie majorităţii soiurilor actuale de
floarea-soarelui, totuşi caracterul heterozigot al acestor soiuri, legat de polenizarea
încrucişată a florii-soarelui, duce la apariţia unor plante lipsite de stratul carbogen,
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

al căror procent, în cazul lipsei controlului corespunzător, poate să ajungă destul de

mare. Datorită acestui fapt, determinarea prezenţei sau absenţei stratului carbogen
la materialul de semănat prezintă o mare importanţă, constituind unul din
procedeele pentru aprecierea calităţii achenelor. Respingerea materialului de
semănat pe baza prezenţei unui procent mare de achene necuirasate constituie una
dintre măsurile preventive pentru protecţia florii-soarelui împotriva atacului
moliei.
Determinarea prezenţei sau absenţei stratului carbogen se poate face în
primul rând prin cercetarea cojii achenelor la microscop. La examinarea
microscopică a preparatelor în secţiune transversală prin coaja achenelor cu sau
fără stratul carbogen, apare evidentă prezenţa la primele forme a unui strat negru,
aparte, dispus sub stratul de celule de suber. Stratul acesta negru reprezintă tocmai
stratul carbogen. La achenele necuirasate el lipseşte, iar la cele cuirasate se întinde
sub forma unei fâşii pe alocuri întrerupte. Pe o secţiune microscopică făcută prin
coaja achenelor cuirasate, se pot observa următoarele straturi succesive de celule.
Startul extern, relativ subţire, este reprezentat prin epidermă. Sub epidermă se
găsesc câteva straturi de celule de suber, iar sub acesta un strat negru de celule
cuirasate şi, în sfârşit, mai către interior, sub stratul cuirasat, se găsesc celule de
sclerenchim cu pereţii îngroşaţi.
În practica de laborator se întrebuinţează câteva metode simple, indirecte,
pentru determinarea prezenţei sau absenţei cuirasate, care sunt destul de precise şi
în acelaşi timp extrem de rapide. Aceste metode sunt destinate pentru achenele
cenuşii, cenuşii-dungate şi pentru achenele negre.
Pentru achenele cenuşii şi cenuşii-dungate se folosesc următoarele două
metode:
1. Metoda zgârierii, prin care de pe partea de coajă colorată mai deschis a
achenei (de exemplu, de pe coasta laterală albă a achenei), se îndepărtează
epiderma şi suberul, cu mare atenţie. Procedând astfel, la achenele cuirasate se
observă un strat negru situat sub primele două ţesuturi. În cazul când stratul negru
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

carbogen nu apare după îndepărtarea primelor două straturi, înseamnă că achenele

nu sunt cuirasate.
2. Metoda opăririi – achenele de floarea-soarelui se introduc într-un pahar
în care se toarnă apă clocotită, în aşa fel ca toate achenele să fie acoperite. După
răcirea apei până la temperatura camerei, achenele cuirasate capătă o culoare
închisă, aproape neagră, pe când cele necuirasate, dimpotrivă, capătă o culoare mai
deschisă, devenind cenuşii-deschis.
Pentru achenele de culoare neagră sau pentru toate celelalte care sunt
colorate în mod uniform într-o culoare închisă, aceste metode nu se pot întrebuinţa,
deoarece pigmentul negru din straturile externe ale cojii este de aceeaşi culoare cu
stratul cuirasat. În astfel de cazuri se recurge la metode chimice de determinare.
3. Metoda tratării cu bicromat sulfuric – achenele se introduc în pahare în
care se toarnă bicromat sulfuric, în aşa fel încât toate achenele să fie acoperite.
Bicromatul sulfuric este format din 85 de părţi (volume) de soluţie saturată de
bicromat de potasiu şi 15 părţi de acid sulfuric concentrat.
Seminţele se ţin timp de 5-10 minute în acest amestec, la temperatura
camerei, în care timp are loc decolorarea ţesutului epidermic şi a ţesutului de
suber, iar la achenele cuirasate apare evident pigmentul stratului cuirasat, care este
insolubil în acest amestec. Prin urmare, achenele cuirasate, după tratarea lor cu
bicromat sulfuric rămân negre, iar cele necuirasate se decolorează şi devin
albicioase.
În toate cazurile de determinare a prezenţei stratului carbogen se iau două
probe de achene, a câte cel puţin 100 de bucăţi fiecare. După stabilirea analizei se
calculează numărul achenelor cuirasate şi se exprimă în procente faţă de numărul
total de achene cuprinse în probele luate.
Acest procent exprimă gradul de cuirasare.

Determinarea procentului de coji

Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Se cântăresc 10 g de achene în două repetiţii. Apoi cojile se desfac şi se

scoate miezul, care se cântăreşte separat. Prin diferenţă se află masa cojilor. Se
calculează media aritmetică a celor două repetiţii, iar rezultatul se exprimă în
procente faţă de masa iniţială a probei.

Evaluarea producţiei la floarea-soarelui

Componentele producţiei
Densitatea plantelor, mii/ha;
Înălţimea plantelor, cm;
Masa plantei, g;
Masa capitulului, g;
Masa seminţelor de pe un capitul, g;
Masa capitulului fără seminţe, g;
Masa tulpinii, g;
Diametrul capitulului, cm;
Cantitatea de seminţe în capitul, %;
Masa a 1000 de seminţe, g;
Recolta , t/ha:
– tulpini;
– capitule fără seminţe;
– seminţe.

Se execută după uscarea florilor, când seminţele au ajuns la culoarea

caracteristică soiului (hibridului).
În prealabil se execută о examinare atentă a tarlalei, făcându-se notări cu
privire la uniformitatea culturii şi starea fitosanitară a acesteia.
Pentru tarlalele uniforme, numărul de puncte va fi de:
– 5 puncte pentru suprafeţe sub 50 ha;
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

– 10 puncte pentru suprafeţe de peste 50 ha.

În fiecare punct se aleg porţiuni de rând de 10 m lungime, de pe care se
recoltează capitulele, se treieră, se cântăresc seminţele pentru fiecare рrоbă, se
extrage media şi apoi se calculează producţia la hectar.
Exemplu:
– producţia medie pe 10 m = 1800 g;
1800
– producţia la 1 m2 = 10  0.80
= 225 g;
225  10500
– producţia la hectar = 1000
= 2 250 kg.

Se rectifică producţia pentru umiditatea STAS, care la floarea-soarelui este

de 10 %.
Rezultatele obţinute de studenţi cu prilejul evaluării vor fi înregistrate în fişa
de calcul de mai jos:

Fişa de calcul
a evaluării producţiei de floarea-soarelui

Nr. Nr. sau Supra- Nr. Desimea Greutate Producţia Obs.

Medie Totală a tarlalei
crt. denumi- faţa, ha de medie la a medie
adusă la STAS
rea prob m.p. a
rezultată adusă
tarlalei e seminţel
kg/ha la STAS
or la 10
m.p., kg

Total
Data................
6.2. RAPIŢA
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Rapiţa face parte din familia Brassicaceae, genul Brassica.

În cultură se găsesc două specii:
1. – Brassica napus ssp. Oleifera – rapiţa-colza cu formele:
– Brassica napus ssp. Oleifera biennis – forma de toamnă, productivă şi
cu conţinut ridicat de ulei ;
– Brassica napus ssp. Oleifera var. annuus – forma de primăvară.
2. Brassica rapa ssp. Oleifera – rapiţa-navetă cu formele:
– Brassica rapa Oleifera var. autumnale
– Brassica rapa Oleifera var. annuus.
Rădăcina este pivotantă, pătrunde în sol până la 60-100 cm şi chiar mai
mult, cantitatea cea mai mare a rădăcinilor fiind în stratul de sol cuprins între 25-
40 cm.
Tulpina este erectă, rotundă, ramificată, înaltă de 100-120 cm, uneori chiar
200 cm.
Frunzele bazale sunt peţiolate, lirate, penat-crestate, cu lobul terminal mare,
oval, cu marginile neregulat dinţate. Lobii laterali sunt formaţi din 2-4 perechi de
formă ovală sau triunghiulară. Frunzele din etajul mijlociu sunt lanceolat-alungite
şi sesile, iar cele superioare sunt alungit-lanceolate cu baza cordat-amplexicaulă.

Fig. 83. Rapiţă

a – partea superioară a plantei;
b – silicvă
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Inflorescenţa este un racem alungit, cu florile destul de mari, de culoare

galbenă, pe tipul 4.
Fructul este o silicvă, lungă de 5-10 cm, formată din 2 valve convexe, cu
reţea de nervuri vizibilă, un perete median, terminată cu un rostru subţire şi scurt.
Numărul silicvelor pe o plantă poate ajunge la 800.
Seminţele sunt neregulat-sferice, de culoare cafeniu-închis. Pe suprafaţa
tegumentului sunt prezente mici alveole. MMS – 3-4,5 g. În apă seminţele nu
produc mucilagiu.
Principalele caracteristici ale formelor cultivate

Caractere Rapiţa-colza Rapiţa-navetă

Tulpina
Înălţime, cm 50-150 20-100
perozitarea glabră sau păroasă la fin pubescentă cu
bază perişori scurţi
culoarea albăstruie slab-albăstruie
Frunzele
rozeta peţiolate, lirat- Peţiolate, lirat-
penat-sectate, lobul penat, sectate, lobul
terminal mare, oval, terminal mare, oval
2-4 perechi de lobi 1-5 perechi de lobi
laterali; păroase pe laterali
faţa inferioară
tulpinile mijlocii lirate mai puţin sectate
tulpinile superioare semiamplexicaule amplexicaule
culoarea frunzelor albăstruie verde
Inflorescenţa
forma racem corimbiformă
culoarea florilor galben-deschis galben-suriu
staminele cu pată la vârf fără pată
alte caracteristici ale florile nedeschise florile nedeschise
inflorescenţei sunt aşezate în sunt aşezate în
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

partea superioară partea inferioară

Silicvele
lungimea 5-10 cm 3-8 cm
forma şi lungimea subţire, egal cu 1/5- conic alungit, cu
rostrului 1/6 din lungimea vârf subţire, egal cu
valvelor 1/3-1/4 din
lungimea valvelor
Seminţele
numărul 20-40 18-20
culoarea cenuşiu-închis roşcat-brun
suprafaţa alveolară reticulată, cu ochii
reţelei mari
mărimea, mm 1,5-2,4 1,2-1,8
MMS, g 4-4,5 3-3,5
MH, kg 64-66 66-68
%, ulei 35-45 28-40

6.3. MUŞTARUL

Muştarul aparţine familiei Brassicaceae, genul Brassica. Cea mai mare

importanţă o prezintă muştarul-alb şi în mai mică măsură muştarul-negru. Fiecare
specie cuprinde mai multe varietăţi.
Muştarul-alb – Sinapis alba (sin. Brassica alba) cuprinde un număr de 7
varietăţi, dintre care în cultură se găsesc:
1. Sinapis alba var. vulgaris, cu seminţe de culoare galben-deschis;
2. Sinapis alba var. melanosperma, cu seminţe închise la culoare, brun-
deschis sau brunii-roşcate, uneori cu o nuanţă violacee.
Muştarul-negru – Sinapis nigra (sin. Brassica nigra), cuprinzând un număr
de 5 varietăţi, dintre care în cultură se găseşte Sinapis nigra var. occidentalis.
Muştarul-vânăt – Sinapis juncea (Brassica juncea), cu un număr de 8
varietăţi, dintre care în cultură mai frecvent întâlnită este Sinapis juncea var.
sareptana.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Particularităţile morfologice ale principalelor specii de muştar

Specificare Sinapis alba Sinapis nigra Sinapis juncea

1 2 3 4
Tulpina Erectă, înaltă de 30- Erectă, înaltă de Are o înălţime de
100 cm, ramificată, 100-300 cm, 30-150 cm,
cilindrică, păroasă, cilindrică, păroasă pubescentă la
finstriată şi fistuloasă la bază, glabră şi bază, tare şi
ramificată în ramificată
partea superioară.
Ramurile sunt
orientate în sus,
formând un unghi
ascuţit cu tulpina.
Frunzele Frunzele bazale sunt Toate frunzele Frunzele bazale
lung peţiolate, lat- sunt lung- sunt pubescente,
ovate, lirat-penat- peţiolate, cele mari, lirat-penat-
sectate, cu 2-3 perechi inferioare sunt sectate, uneori
de lobi ovat-alungiţi lirat-penat- întregi, iar la unele
dinţaţi. Frunzele compuse, cele varietăţi sunt
superioare au un mijlocii şi puternic crestate şi
număr mic de lobi şi superioare sunt creţe. Frunzele
sunt scurt peţiolate. lirat-penat-fidate superioare sunt
Toate frunzele sunt sau lobate. glabre, lanceolate
acoperite cu peri aspri. Ultimele 2-3 şi necrestate. Între
perechi de lobi etaje sunt frunze
sunt întregi şi cu forme de
foarte înguste, tranziţie.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Inflorescenţa Inflorescenţa este
grupată în racem dens
la început, mai târziu
alungit. Alcătuită pe
tipul 4. Pedicelii florali
sunt păroşi, de 5–8
mm lungime, bobocii
florali sunt elipsoidali.
Florile sunt de culoare
galbenă, în număr de
20-100.
1 2
Fructul Silicvă de 2,5-4 cm,
prevăzută cu un rostru
puternic comprimat
lateral, în formă de
sabie, egal sau mai
lung decât silicva.
Valvele sunt trinervate, comprimat
gâtuite puternic,
păroase. Unghiul de
inserţie al silicvei este
aproape drept.
puţin păroase pe
faţa inferioară.
Inflorescenţa este Inflorescenţa este
un racem, alcătuit alcătuită pe tipul 4,
pe tipul 4. Bobocii grupată în racem.
florali sunt glabri. Culoarea florilor
Numărul de lobi este galben-aprins.
este de 20-50. Numărul florilor
este de 25-80.
3 4
Silicvă de 1,5-2 cm Silicvă cu lungimea
lung, prevăzută cu de 2,5-5 cm, de
un rostru cilindric formă liniară,
scurt. Silicva are tetraunghiulară,
forma subţire. Rostrul
tetraunghiulară, silicvei este scurt şi
subţire. Nervura
îngustată spre principală şi cele
capete. Valvele laterale ale
sunt glabre şi cu valvelor sunt
nervură mediană evidente. Unghiul
evidentă. Unghiul de inserţie al
de inserţie al silicvelor este
silicvelor este ascuţit.
ascuţit.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Sămânţa Într-o silicvă se găsesc Într-o silicvă se Seminţele sunt în

găsesc 8-18
4-6 seminţe număr de 16-20.
seminţe, mai mici
globuloase, cu ca la specia Forma este sferică,
precedentă, cu
diametru de 1,7-2,5 de culoare brun-
diametrul de 0,95-
mm, glabre sau 1,6 mm. Culoarea închis sau galben,
seminţelor este
cenuşii, fiind punctată. cu suprafaţa
cafenie până la
MMS este de 3-6,5 g. negru. MMS 1,1- reticulată.
3,35 g.
Substanţe
30,2-39,8 35,7 35,2-47,0
grase, %
Ulei eteric 0,1-1,1 1,1 0,5-1,7

Fig. 84. Muştar

1,2 – muştar-vânăt; 3, 4 – muştar-alb
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

6.4. ŞOFRĂNELUL

Şofrănelul aparţine familiei Asteraceae, genul Carthamus, cuprinzând 11

specii, dintre care numai una este cultivată – Carthamus tinctorius.
Rădăcina este puternic ramificată.
Tulpina este erectă, înaltă de 20-60 cm, corimbos-ramificată, glabră, de
culoare alb-gălbuie sau violacee, lucioasă, acoperită cu frunze până sub
inflorescenţă.
Frunzele inferioare sunt asesile, cele mijlocii şi superioare
semiamplexicaule, glabre, lanceolate sau alungit-ovate, cu marginile spinos-
dinţate.
Florile, grupate în calatidii globuloase, cu diametrul de 3-3,5 cm, sunt
tubuloase, hermafrodite, pe tipul 5, cu o culoare iniţială portocalie, care apoi
devine roşie. La baza calatidiilor se găsesc foliolele involuote, care pot fi spinos-
dinţate sau nedinţate. Pe o plantă se pot forma un număr de 24-60 de calatidii,
fiecare format din 25-60 de flori.
Fructul este o achenă, piriformă, prevăzută cu 4 muchii, de culoare deschisă,
albă-sidefie. MMS este de 24–40 g. Procentul de ulei este de 35-40%, procentul de
coji – 28-30%.

Fig. 85. Şofrănel

1 – aspectul general al plantei; 2 – inflorescenţă cu ţeapă;
3 – inflorescenţă fără ţeapă
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

6.5. RICINUL

Genul Ricinus aparţine familiei Euphorbiaceae. Răsăritul şi dezvoltarea

ulterioară a plantei se fac, în linii generale, la fel ca şi la floarea-soarelui şi
şofrănel.
Ricinul este o plantă ierboasă perenă, ajungând uneori până la o înălţime de 5
m.
Tulpina e dreaptă, goală înăuntru, sulcată, la unele soiuri acoperită cu ceară.
Grosimea mijlocie a tulpinii de aproximativ 2,5 m, ajungând uneori până la 5 m.
De la tulpina principală pornesc ramificaţiile laterale al căror număr variază după
soiul şi condiţiile de cultură. Atât tulpina principală, cât şi ramificaţiile laterale se
termină în vârf cu câte o inflorescenţă.

Fig. 86. Ricin

Aspectul general al plantei
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Frunzele sunt mari, lung-peţiolate, cu un limb lobat, a cărui lăţime variază

de la 25 până la 70 cm.
Florile sunt mici, verzi, adunate într-o inflorescenţă de forma unui ciorchine
conic sau oval, mai mult sau mai puţin dens. Florile au un înveliş floral simplu şi
sunt unisexuate: mascule şi femele. La florile mascule în interiorul învelişului
floral se găseşte un mare număr de stamine. La florile femele se găseşte un ovar cu
trei stigmate bifide. Atât florile mascule, cât şi cele femele sunt grupate într-o
singură inflorescenţă, la care florile mascule sunt dispuse în partea superioară a
ciorchinelui.
Fructul de ricin, care se dezvoltă după fecundarea florilor femele, este o
capsulă triloculară, cu câte o sămânţă în fiecare lojă. Mărimea capsulei depinde de
soi şi variază de la 10 până la 35 mm. Pe suprafaţa capsulei sunt dispuşi destul de
des spini mari, dar există forme ale căror capsule sunt netede. Culoarea capsulei
este variată (verde, rozie, roşie, brună). În timpul coacerii, la majoritatea soiurilor
cultivate de ricin, capsulele plesnesc (se deschid) şi aruncă seminţele; la altele,
capsulele se desfac numai în loji, iar la alte soiuri nu se deschid de loc.
Seminţele sunt de formă ovată, acoperite cu un tegument tare, lucios şi
fragil. La capătul anterior al seminţei se găseşte o excrescenţă mică sub formă de
gurgui, reprezentând caruncula. Lungimea seminţelor, în funcţie de soi, variază
între 5 şi 30 mm. Culoarea seminţelor este pestriţă. Fondul principal este brun sau
roşu. Pe acest fond sunt dispuse pete cenuşii-deschis sau rozii, dând un aspect
pestriţ culorii seminţelor.

Determinarea subspeciilor de ricin

În sistematica anuală, în cadrul genului Ricinus au fost stabilite, de către

Popova, trei specii separate:
– ricinul cu fructe mici – Ricinus microcarpus;
– ricinul cu fructe mari – Ricinus macrocarpus;
– ricinul-de-Zanzibar – Ricinus zanzibarinus (Ricinus communis).
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Subspeciile se deosebesc după formă şi mărimea capsulei, după felul de

deschidere, după mărimea seminţelor şi după particularităţile organelor vegetative.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Caracterele Ricinul persan Ricinul-roşu

1 2 3
Tulpina
Înălţimea 2,5 m 3m
Ramificarea Mijlocie Puternică
Culoarea Verde, la bază roşie Roşie sau brună
Stratul de ceară Există Lipseşte
Frunzele
Tinere Brune Roşii
Mature Verzi Verzi cu nervaţiunea roşie
Ciorchinii
Lungimea Lungă, până la 80 cm Mai scurtă
Numărul de 40-300 15-60
capsule
Florile
Culoarea Verde-albăstruie Rozie, roşie, brună, mai
rar verde-închis
Capsula
Lungimea 16-20 mm 25-27 mm
Culoarea Verde sau verde- Rozie, roşie ca sângele
albăstruie
Lojile Delimitate printr-un Delimitate printr-o
şănţuleţ evident proeminenţă filamentoasă,
şănţuleţul lipseşte
Suprafaţa Cu spini lungi (15-40 pe Cu spini lungi (60 de bucăţi pe
o lojă) mai rar glabre suprafaţa unei loji), mai rar
glabre
Deschiderea Dehiscente Indehiscente
Seminţele
Lungimea 8-13 mm 16-20 mm
Culoarea Brună Vişiniu-închis
Mozaicul Cenuşiu-deschis Roziu
Caruncula Lipseşte Există

6.6. SUSANUL
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Susanul – Sesamum indicum – face parte din familia Pedaliaceae.

Formele cultivate de susan sunt plante ierboase cu o tulpină dreaptă, atingînd
50-150 cm înălţime. Tulpina este muchiată, patru- sau opt-unghiulară, ramificată,
păroasă. Ramificaţia tulpinii variază în funcţie de forma susanului. La formele
puţin ramificate, ramurile sunt grupate aproape de baza tulpinii; la formele puternic
ramificate, ramurile sunt dispuse în tot lungul tulpinii principale.
Frunzele sunt alterne sau opuse, peţiolate, cu limbul păros. Forma limbului
foliar variază în legătură cu poziţia frunzei pe tulpină. La unele forme toate
frunzele sunt întregi, însă cele inferioare sunt mai mari şi mai late; în partea
superioară a tulpinii frunzele sunt mai mici. La alte forme, frunzele inferioare sunt
împărţite în trei lobi (în afara primelor 4-5 frunze), cele superioare sunt întregi,
înguste, lanceolate. În legătură cu acest caracter există şi forme de trecere.
La subsuoara frunzelor se găsesc florile, în număr de 1-3, mai rar mai multe,
prevăzute cu un peduncul scurt. Florile sunt pe tipul cinci.
Caliciul şi corola sunt pubescente. Caliciul este gamopetal, pentalobat,
tubulos, bilabiat, cu un labium umflat. Culoarea caliciului este diferită şi variază, în
legătură cu forma de susan, de la albă şi rozie până la violacee. Caliciul gamosepal,
cu cinci dinţi, aproape regulat. Staminele sunt cinci; una din ele însă nu se
dezvoltă. Staminele sunt prinse de obicei la baza corolei. Ovarul pubescent este
prevăzut cu un stil şi un stigmat bi- sau tetralobat.
Fructul este o capsulă, plată, alungită, păroasă, formată din patru carpele.
Marginile carpelelor sunt curbate către interior şi la unele forme alcătuiesc pereţii
despărţitori în interiorul capsulei.
Capsulele mature se deschid prin valve longitudinale; pereţii transversali,
concrescuţi cu valvele capsulei, împiedică seminţele să se scuture, pe când pereţii
transversali, ce nu sunt concrescuţi cu valvele, nu reţin seminţele şi ele se scutură.
Lungimea capsulelor este în medie de aproximativ 4 cm, lăţimea de 0,9 cm,
deşi dimensiunea lor variază foarte mult.
Seminţele sunt dispuse în lojile capsulei sub formă de şiruri verticale, drepte,
în număr de 4 sau 8. Seminţele sunt mici, ovate, de 2,7-4 mm lungime şi 1,9 mm
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

lăţime. Culoarea seminţelor este destul de variată – de la albă, galbenă, brun-

deschis până la brună sau aproape neagră cu diferite nuanţe.

Determinarea subspeciilor şi a varietăţilor de susan

Specia cultivată de susan se împarte în două subspecii principale, care la

rândul lor se subîmpart într-un număr de varietăţi. Deosebirea între cele două
subspecii constă în următoarele.
1. Sesamum indicum subsp. Bicarpellatum. Capsula este formată din două
carpele, în secţiune transversală, având forma unui dreptunghi alungit.
Corola este formată din cinci petale concrescute. Caliciul este pentalobat.
Stigmatul – bilobat.

Fig. 87. Susan

aspectul general al plantei;

2. Sesamum indicum subsp. Quadricarpellatum. Capsula este formată din

patru carpele, în secţiune transversală de formă pătratică. Numărul
sepalelor şi al petalelor este mai mare de cinci. Stigmatul tetralobat.
Această subdiviziune corespunde cu răspîndirea geografică a formelor ce
alcătuiesc fiecare subspecie.
Cea mai larg răspîndită este subspecia cu ovarul bicarpelar.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

În interiorul acestei subspecii sunt stabilite două grupe de varietăţi: asiatică

– proles asiaticum şi de Abisinia – proles abyssinicum.
Plantele din grupa asiatică au un port mijlociu. Frunzele, în partea inferioară
a tulpinii, sunt întregi sau slab lobate, de lăţime mijlocie, în cea superioară sunt
înguste.
Varietăţile şi soiurile din această grupă sunt mai rezistente la secetă.
Plantele din grupa abisiniană sunt viguroase, cu un frunziş bogat. Limbul
foliar este lat, lobat şi chiar sectat. Varietăţile acestei grupe sunt mai pretenţioase
în privinţa umidităţii, se coc relativ tardiv.

6.7. MACUL
Genul Papaver, din familia Papaveraceae, cuprinde un număr de 90 de
specii, răspândite mai ales în emisfera nordică: specia cultivată este Papaver
somniferum.
Această specie cuprinde 7 subspecii:
1. ssp. Subspontanem – macul dehiscent, cu tulpina ramificată, pe ea
formându-se 20-60 de capsule dehiscente, cu pereţii subţiri.
2. ssp. Eurasiaticum – macul eurasiatic, puţin ramificat, cu 1–5 capsule
mari, indehiscente, de formă conică, rotunjită sau ovală. Frunzele sunt mari, cu
marginea gofrată.
3. ssp. Tianshanscum – macul-de-Tianşan, cu capsule mari, dehiscente şi
frunze mijlocii cu marginea întreagă.
4. ssp. Indicum – macul-de-India, plante cu talia mică, cu capsule mari şi
mijlocii, ovale.
5. ssp. Anatolicum – macul-de-Anatolia, cu capsule mari şi mijlocii, de
forme diferite.
6. ssp. Centro-asiaticum – macul central-asiatic, cuprinde plante cu talia
mare şi frunze mari de forme diferite.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

7. ssp. Mongolicum – macul-de-Mangolia, plante cu talia mijlocie, cu

capsule mari, diferite ca formă.
Dintre aceste subspecii, pentru sămânţă se cultivă ssp. Eurosiaticum,
celelalte subspecii cultivându-se pentru producerea de opiu.
Rădăcina este pivotantă, pătrunde în sol până la 100 cm adâncime, iar
ramificaţiile laterale sunt răspândite pe o rază de 40-50 cm.
Tulpina are o înălţime de 60-150 cm, este erectă, puţin ramificată, glabră,
rareori păroasă, mai ales sub floare, cu suc lăptos-alb. Tulpina are o rezistenţă bună
la cădere. Tulpina şi frunzele sunt acoperite cu un strat ceros.

Fig. 88. Macul

a – ramură de mac în faza de înflorire; b – capsulă de mac

Frunzele bazale sunt peţiolate, cele din partea inferioară a tulpinii, ca şi cele
din etajul din mijloc sunt scurt-peţiolate, frunzele superioare sunt sesile,
amplexicaule. Sunt dispuse altern, forma limbului fiind alipsoidal-alungită sau
lanceolată, cu margini neregulat închise, glabre.
Florile sunt solitare, fiecare ramificaţie terminându-se cu o floare mare (10-
14 cm diametru), lung pedunculată.
Fiecare floare este alcătuită din două sepale glabre, caduce, patru petale
diferit colorate (violete, albe, roz sau roşii), rotunde, cu margini întregi, la bază cu
sau fără maculă. Androceul este format dintr-un număr mare de stamine, gineceul
din mai multe carpele concrescute, ovarul este globulos, cu numeroase ovule,
stigmat sesil, persistent.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fructul este o capsulă globuloasă, uniloculară, multiseptată, ovoidă sau

ovoid-turtită, de 2-7 cm lungime şi sub 6 cm în diametru. Fructul este glabru,
terminat în partea superioară cu discul stelat al stigmatului persistent. Formele de
mac cu capsulă dehiscentă sunt puţin răspândite în cultură. Într-o capsulă se găsesc
2000-4000 de seminţe.
Seminţele sunt uniforme, mici, cu suprafaţa reticulată, diferit colorate (albe,
albastre, roz, cafenii sau albastru-negru). MMS este 0,5-0,6 g, MH 59-60
conţinutul de ulei 40-50%.

Caracterele de recunoaştere a varietăţilor de mac

aparţinând ssp. Eurasiaticum

Culoarea Culoarea Culoarea Culoarea Varietatea

florilor marginii maculei de la seminţelor
petalei baza petalei
Albă Albă Violetă Albă Candidum
Roşie Roşie Violetă Roşcate sau Violacea-
cenuşii rubrum
Roşie Roşie Violetă Rozii Roseo-
spermum
Roşie Roşie Violetă Albe sau Leuco-
galbene spermum
Roşie Roşie Albă cu Galbene Renicem
marginea
violetă
Roşie Roşie Albă Galbene Roseolum
Violetă Violetă Violet-închis Cenuşii sau Griseum
roşcate
Violetă Violetă Violet-închis Roz Rubrespemum
Violetă Violetă Albă Roşcată Subgriseum

6.8. PERILA
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Perilla ocymoides face parte din familia Lamiaceae şi cuprinde două

varietăţii:
– var. cruciformis, cu aşezarea florilor în inflorescenţă în cruce;
– var. segmentiformis, cu aşezarea florilor în inflorescenţă în segmente.
Perila este o plantă anuală, ierboasă.
Particularităţile morfologice

Fig. 89. Perila. Aspectul general al plantei

Rădăcina este pivotantă, putând pătrunde în sol până la 160 cm în

profunzime şi cca 150 cm lateral.
Tulpina este erectă, patrunghiulară, puternic ramificată, pubescentă.
Înălţimea tulpinii este cuprinsă între 40 şi 100 cm.
Frunzele sunt peţiolate, aşezate opus, acoperite cu peri mari glandulari, de
culoare albicioasă. Forma limbului este cuneat-ovată, crenat-dinţată.
Florile sunt grupate în inflorescenţe paniculate, laxe, formate din raceme
spiciforme, axiale sau terminale, lungi de 3-10 cm. Florile sunt mici, de culoare
albă sau roşiatică, grupate în verticile pe axul inflorescenţei.
Fructul este o nuculă, globuloasă, uşor turtită, de culoarea de la alb la brun,
cu suprafaţa reticulată.
MMS este de 2-4,2 g, MH – 52 kg.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Conţinutul de substanţe grase al fructelor este de 45%.

Conţinutul de ulei eteric este de 0,25%.

6.9. LALLEMANTIA
Particularităţile structurii plantelor
Lallemantia – Lallemantia iberica este o plantă ierboasă anuală din familia
Labiatae, cultivată în câmp pentru seminţele sale bogate în ulei.
Tulpina e dreaptă, verticală, de 20-50 cm înălţime, mai mult sau mai puţin
ramificată, în legătură cu desimea semănatului.
Frunzele de Lallemantia sunt întregi, alungite, opuse. În partea inferioară a
plantei, frunzele sunt mai mari, peţiolate, către partea superioară sunt mai mici şi
aproape sesile.
Florile sunt adunate în verticile false (3-5 flori), hermafrodite, cu învelişul
floral dublu. Caliciul tubulos, cu cinci dinţi. Corola bilabiată, puţin mai lungă decât
caliciul. Culoarea corolei este albă sau rozie, mai rar albastră; stamine – patru.
Ovarul – suber, cu patru loje.
Bracteele florale sunt cuneate, cu 5-6 dinţi lungi, aristiformi.
Fructul este format din patru nucule mici (seminţe), învelite în caliciu.
Seminţele sunt mici, puternic alungite, de 4-5 mm lungime, brun-închis sau
vişiniu-închis, mate, cu hil dublu, de culoare deschisă la bază.
Greutatea absolută a seminţelor este de 4-5 g.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 90. Lallemantia. Aspectul general al plantei

6.10. CRAMBE
Genul Crambe, din familia Brassicacea, cuprinde 10 specii, dintre care în
cultură a fost luată specia Crambe abyssinica.
Rădăcina este pivotantă, cu numeroase ramificaţii laterale, subţiri, care
pătrund adânc în sol.
Tulpina este erectă, cilindrică şi foarte ramificată. Înălţimea tulpinii este de
80-120 cm.
Frunzele bazale sunt lung-peţiolate, ovale, cu limbul mare, glabru. Frunzele
etajului mijlociu sunt penat-sectate, mai înguste, iar cele superioare sunt lanceolate
şi sesile.
Florile sunt alcătuite pe tipul 4, de culoare albă, grupate în racem.
Fructul este o siliculă cu o singură sămânţă.
Seminţele sunt globuloase, de culoare galbenă. Conţinutul în ulei nesicativ al
seminţei este de cca 35%.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

6.11. CAMELINA (LUBIŢ)

Genul Camelina, familia Brassicaceae, în cultură au fost luate două specii:
– camelina sativa Carantz – camelina de primăvară;
– camelina silvestria Wallter – camelina de toamnă.
Rădăcina este pivotantă, slab dezvoltată. Tulpina este erectă, cu o înălţime
de 30-100 cm, ramificată în partea superioară. Baza tulpinii poate fi glabră sau
prevăzută cu peri scurţi.
Frunzele tulpinale sunt triunghiular-lanceolate, la bază sagitat-
amplexicaule.
Marginea limbului este întreagă sau dinţat-denticulată. Pot fi glabre sau
prevăzute cu peri dispersaţi, atât ramificaţi, cât şi simpli.
Florile sunt grupate în racem, dense, care după înflorire se alungesc.
Alcătuirea florilor este pe tipul 4, având corola de culoare galben-deschis.
Fructul este o siliculă, rotunjită, piriformă, de 7-9 mm lungime. Valvele
siliculei sunt tari, convexe, uneori gâtuite.
Seminţe, în fiecare siliculă, se găsesc un număr de 7-10, de culoare galben-
portocalie, străbătute de un şanţ longitudinal. MMS este egal cu 0,7-1,55 g, MH –
70-80 kg. Seminţele conţin 30-35% de ulei sicativ.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 91. Camelină

Determinarea varietăţilor de lubiţ

Întreaga diversitate a formelor de primăvară ale lubiţului cultivat şi ale celui
sălbatic – Camelina sativa crantz este reunită în cinci varietăţi fundamentale.
Dintre acestea două sunt forme tipice de buruieni, ce infestează culturile de
in, iar a treia se prezintă ca o formă intermediară, aşa încât numai două varietăţi
sunt cultivate mai mult sau mai puţin intens.
Deosebirea principală între cele două varietăţi mai importante de lubiţ se
reduce mai ales la gradul diferit de ramificare a tulpinii principale.
1. Camelina sativa var. glabrata este varietatea cultivată comună,
reprezentată prin plante cu ramificare mijlocie.
2. Camelina sativa var. caucasica Sinskaja este varietatea cultivată cu
răspândire largă în Gruzia şi în Armenia, caracterinzându-se printr-o ramificare
puternică a tulpinii.
Restul caracterelor acestor două varietăţi sunt de asemenea, într-o măsură
oarecare, diferite, dar nu prezintă o mare importanţă pentru recunoaştere, deoarece
se întrepătrund mult.

Determinarea substanţei grase brute din seminţele

plantelor oleaginoase
Scopul cultivării plantelor oleaginoase îl constituie seminţele ce conţin
substanţe grase vegetale. Conţinutul ridicat de grăsimi, pe lângă celelalte,
caracterizează calitatea superioară a seminţelor. Din această cauză, determinarea
procentului de grăsimi din seminţe reprezintă principala metodă pentru aprecierea
lor.
Determinarea conţinutului de grăsime brută din seminţe poate fi făcută prin
diferite procedee. Cel mai rapid şi mai întrebuinţat în practica de laborator este
procedeul extragerii substanţei grase cu eter cu ajutorul aparatului Soxhlet.
Cantitatea substanţei grase se determină prin cântărirea directă a substanţei grase
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

brute extrase cu eter (după înlăturarea eterului prin distilare). Actualmente se

întrebuinţează un procedeu mai simplu pentru determinarea substanţelor grase –
prin cântărirea restului din seminţe după extragerea substanţelor grase. Procedeul
acesta din urmă este nu numai simplu, dar în acelaşi timp şi mai comod în cazul
determinării în masă a substanţei grase brute, deoarece permite încercarea mai
multor probe de seminţe, în mod simultan, în acelaşi aparat Soxhlet. Acest
procedeu este descris mai jos.
Aparatul Soxhlet este format din trei părţi, reunite între ele. Partea
superioară a aparatului este reprezentată printr-un refrigerent întors, pe care se
fixează tubul cu clorură de calciu, care fereşte eterul de a absorbi vapori de apă din
atmosferă. Refrigerentul este unit cu partea de mijloc a aparatului, ce reprezintă
extractorul propriu-zis, în care se introduce proba de seminţe luată pentru
determinare. Extractorul are două tuburi. Prin unul din ele, fixat mai sus, se ridică
vaporii de eter, din balonul situat sub extractor, şi pătrund în refrigerent; prin
celălalt, în formă de sifon, soluţia cu eter, cu o parte de grăsime extrasă din
seminţe, se scurge din nou în balon. Partea inferioară mai îngustă a extractorului
este reunită cu partea inferioară a aparatului printr-un balon, în care se toarnă eter.
Întregul aparat se aşază pe o baie marină, care se menţine la temperatura de
45-50°C, cu un încălzitor electric, pentru a evita aprinderea eterului. Când se fac
analize numeroase, se reunesc câteva aparate pe aceeaşi baie marină, formând un
singur dispozitiv.
Determinarea grăsimii brute cu ajutorul acestui aparat se face în felul
următor. O mică probă de seminţe, aproximativ 5 g, se striveşte într-un mojar de
porţelan şi apoi se împachetează într-o hârtie de filtru. Atât mojarul, cât şi pistilul
se şterg cu bucăţele de hârtie de filtru care se introduc, de asemenea în acelaşi
pacheţel. Pacheţelul se introduce într-o fiolă de cântărire, se pune la uscat şi se
cântăreşte la început fără probă. Apoi fiola de cântărire împreună cu pacheţelul şi
cu proba luată se usucă într-un termostat timp de 4 ore la temperatura de 100-
115°C. Pentru a se evita denaturarea compoziţiei seminţelor şi a substanţelor grase,
uscarea nu se face până la greutatea constantă. De obicei uscarea durează 4 ore,
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

după care fiola de cântărire ce conţine pacheţelul cu proba se pun la răcit într-un
exicator, apoi se cântăreşte, şi după aceea pacheţelul se introduce în extractorul din
aparat. În cazul când pacheţelele au dimensiuni mici, se pot introduce mai multe
într-un extractor.
Balonul cu eter se încălzeşte pe baia marină până la temperatura de 45-50°C.
Vaporii de eter se ridică prin tubul extractorului în refrigerent, unde se
condensează şi se scurg în extractor. Atunci când extractorul aparatului se umple
cu eter până la marginea superioară a tubului de la sifon, extractul cu eter, ce s-a
format în extractor, se scurge din nou în balon, iar în extractor începe să se
acumuleze o nouă cantitate de vapori condensaţi de eter. O astfel de umpler–golire
alternativă a extractorului trebuie să aibă loc continuu, cam de zece ori pe oră.
Pentru o bună funcţionare a aparatului, în balon trebuie turnată o cantitate de
eter ceva mai mare decât cea necesară pentru umplerea extractului. Pacheţelele cu
probe de seminţe introduse în extractor trebuie acoperite bine cu eter, deci nu
trebuie să se ridice mai sus de marginea superioară a tubului sifon. Pentru ca eterul
să nu se volatilizeze brusc, fierberea eterului nu trebuie să fie prea puternică. Eterul
(etilic sau de petrol) trebuie să fie uscat şi pur.
Se recomandă, uneori, ca durata extragerii să se determine după lipsa
oricărui precipitat sau pete pe sticlă după evaporarea a câtorva picături din soluţia
eterică, ce se scurge din extractor. Metoda aceasta însă este prea puţin precisă,
deoarece după extragerea completă a substanţelor grase eterul continuă să extragă
unii compuşi greu solubili. De aceea, extragerea se limitează după timpul de
funcţionare a aparatului. Dacă extractorul aparatului se umple în cursul unei ore de
cel puţin zece ori, în acest caz o funcţionare a aparatului timp de 6 ore de obicei
este absolut suficientă penru extragerea completă a tuturor probelor introduse în el.
După terminarea lucrării, pachetele cu probe se scot din exicator şi se
introduc din nou în fiolele de cântărire respective, care sunt puse iarăşi în termostat
pentru înlăturarea eterului. După această operaţie, fiolele din exicator se cântăresc.
Diferenţa între prima şi a doua cântărire a fiolelor cu probe reprezintă cantitatea de
substanţe grase ce a fost extrasă din probele luate. După greutatea iniţială a probei
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

de seminţe şi greutatea de substanţe grase extrase din ea se stabileşte conţinutul în

procente de substanţe grase din seminţe. Astfel, dacă: greutatea fiolei uscate cu
pacheţelul fără probă este a; greutatea aceleiaşi fiole cu pacheţelul şi cu proba de
seminţe după uscare este b; greutatea aceleiaşi fiole cu pacheţelul şi cu probe după
extragere atunci greutatea probei luate pentru analiză este egală eu (b-a), iar
greutatea substanţei grase extrase din ea este (b–c). În cazul acesta, procentul de
substanţe grase conţinute în seminţe poate fi determinat după următoarea formulă:
(b - c) ×100
substanţa grasa = ---------------- .
(b - a)
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

7. PLANTE AROMATICE ŞI MEDICINALE

Caractere generale
Plantele aparţinând acestei grupe au însuşirea comună de a conţine în
diferitele lor organe uleiuri esenţiale, uleiuri volatile sau eterice. Acestea sunt
substanţe aromate cu aspect uleios, volatile la temperatură obişnuită,
neinflamabile, insolubile în apă, solubile în alcool etilic şi eter, cu densitatea mai
mică decât apa. Conţinutul în ulei esenţial (eteric) este redus (0,2-1,5 %, rar 3-7%)
şi se află depozitat în organele secretoare, care pot fi:
1) peri secretori sau glandulari;
2) solzi glandulari;
3) canale secretoare.
1. Perii secretori iau naştere prin modificarea celulelor epidermice şi sunt
aşezaţi la exteriorul tulpinii, a frunzelor sau a învelişurilor florale. Ei sunt formaţi
dintr-un picior uni- sau pluricelular (2-3 celule) şi o celulă terminală secretoare, cu
citoplasmă densă în care se acumulează uleiul eteric.
2. Solzii glandulari, spre deosebire de peri, au un suport scurt şi mai multe
celule secretoare. La mentă sunt obişnuit 8 celule secretoare prinse de un disc pe
un mic suport format din 1-2 celule. Uleiul secretat de celulele secretoare se adună
între membrană şi cuticulă. Prin apăsare, cuticula se rupe şi uleiul este pus în
libertate. În general, solzii glandulari sunt răspândiţi la plantele din familiile
Lamiaceae, Asteraceae, Cannabaceae etc.

3. Canalele secretoare, denumite şi organe secretoare interne, după modul

cum iau naştere, sunt de două feluri:
a) schizogene;
b) lizogene.
a) Canalele secretoare schizogene se prezintă astfel: mai multe celule
secretoare alungite formează un manşon în jurul unei cavităţi (lacună colectoare),
care apoi se umple cu ulei eteric. În afara manşonului de celule secretoare se
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

găsesc celule cu pereţi lignificaţi şi cu lemn larg, care formează un manşon

protector.
În secţiune transversală, canalul secretor apare sub forma unui tub,
înconjurat de un manşon de celule secretoare, care apoi este înconjurat de
manşonul protector.
b) Canalele secretoare lizogene se formează prin resorbţia membranelor
unui grup de celule, care se transformă în canal secretor.
Canalele secretoare, comparativ cu perii şi solzii secretori, păstrează în
condiţii mai bune şi timp mai îndelungat uleiul eteric.

7.1. LAVANDA ( levănţica )

Lavanda aparţine familiei Lamiaceae, genul Lavandula, care cuprinde cca
30 de specii. Denumirea genului vine de la latinescul “lavre” – a spăla, planta
fiind folosită în trecut la băi. Pentru cultură, cea mai importantă este Lavandula
angustifolia (sin. L. vera, L. officinalis). Această specie are mai multe varietăţi, din
care cea mai importantă este var. delphinensis (lavandă mică), apoi var. fragrans
(lavandă mijlocie). Mai puţin răspândite sunt: Lavandula latifolia (sin. L. spica)
numită lavanda spaniolă. Lavandula hybrida (L. intermedia), numită lavandin sau
lavandă englezească, un hibrid între Lavandula lanata (cultivată în Spania). L.
angustifolia are 2n = 36, 42, 48, 50, 54. L. angustifolia este o specie europeană,
creşte spontan în bazinul mediteraneean (sudul Franţei, Italiei, Spaniei şi Greciei),
pe versanţii meridionali ai Alpilor francezi, între 700-1800 m. L. latifolia creşte în
acelaşi areal, însă la altitudini mai mici (între 400-700 m), iar la limita între cele
două specii (600-800 m) apare hibridul natural reverşonul (lavandinul). L. vera
produce un ulei volatil de calitate superioară, însă este mai puţin productivă şi mai
pretenţioasă la condiţiile pedoclimatice decât L. hybrida (lavandin), care este mai
tardivă cu 10-14 zile decît L. angustifolia.
Soiurile omologate: Alba 7, Chişiniovscaia 32, Chişiniovscaia 90,
Moldoveanca 4, Vis magic 10.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 92. Lavandă. Aspectul general al plantei

LAVANDULA VERA (L. angustifolia). Este un semiarbust vivace, cu

perenitate mare (20-30 de ani). Rădăcina este lignificată, puternică, groasă de 2-3
cm, adâncă până la 2 m şi cu numeroase ramificaţii. Tulpina are numeroase
ramificaţii, formând o tufă aproape globuloasă, înaltă de 30-70 cm. Ramificaţiile
bătrâne sunt lignificate, brune, cu scoarţa exfoliată, cele tinere sunt patrunghiulare,
pubescente, iar coloritul general este verde-cenuşiu. Ramificaţiile care poartă
inflorescenţele au 25-30 cm lungime şi poartă frunze numai în partea inferioară, iar
cele sterile sunt mai scurte şi foliate complet. Frunzele sunt dispuse opus, întregi,
sesile, liniar-lanceolate, cu vârful ascuţit şi marginea răsucită în sus, lungi de 2-5
cm şi late de 3-5 mm (cele superioare mai mari, cele inferioare mai mici). Frunzele
mai des-păroase pe dos sunt prevăzute cu peri glanduloşi, gălbui. Florile sunt
dispuse în partea terminală a ramurilor în inflorescenţe asemănătoare cu un spic
(3–7 cm lungime), formate din 3-8 pseudoverticile, fiecare cu 2-7 flori labiate,
scurt-pedunculate. Florile sunt compuse dintr-un caliciu cilindric (5-6 mm
lungime), cu 4 dinţi scurţi, albăstrui, des-păros şi glandulos; corola de cca 10 mm
lungime, albastră, cu labiul superior adânc, bilobat, iar cel inferior, cu 3 lobi
înguşti; androceul din 4 stamine dispuse în tubul corolei; gineceul cu ovar superior,
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

la baza căruia se găseşte glanda nectariferă disciformă, stilul de 3-3,5 mm lungime

şi stigmatul inegal bifurcat. Înflorirea are loc în iunie–iulie. Polenizarea este
alogamă entomofilă; după cum s-a arătat, lavanda este o valoroasă plantă meliferă.
Fructele sunt nucule, brune, lucioase, ovoidale, de cca 2 mm lungime şi 1 mm
grosime; sunt grupate câte 4 la baza caliciului persistent; MMS este de cca 0,9-1 g.
Conţinutul în principii active: ulei eteric – 1-7 % (flori uscate). Calitatea
uleiului este dată de estenlinalol, din care linalilocetatul este principal (60 %).
Utilizarea produsului brut: acţiune sedativă, utilizat ca aromatizant. Intră în
componenţa tutunului antiastmatic. Uleiul se utilizează în parfumerie, cosmetică,
industria săpunului şi a detergenţilor.

7.2. MENTA (Izma-bună)

Aparţine familiei Lamiaceae, genul Mentha, care cuprinde numeroase specii
şi varietăţi, care se hibridează uşor între ele. Speciile cultivate sunt hibrizi naturali,
îndepărtaţi, între specii spontane, în general autosterili, care se înmulţesc pe cale
vegetativă. Mai importante din punct de vedere economic sunt: M. piperita (mentă,
ismă-bună sau mintă), M. arvensis var. piperascens (menta japoneză); M. crispa.
sin. M. spicata. var. crispa (mentă-creaţă). Din producţia mondială de ulei volatil,
58 % provine de la M. arvensis var. piperascens; 29 % de la M. piperita şi 13 % de
la M. spicata. Utilizări medicinale are şi specia Mentha rotundifolia. Specia
spontană Mentha longifolia ssp. molissima var. rocheliana, cu miros deosebit de
plăcut şi intens, conţine 1,38-1,44 % ulei volatil în frunzele uscate, bogat în
linalool (unele provenienţe, 81,6-82,7 %, altele 49,5-62,1 %).
M. piperita şi M. crispa sunt hibrizi naturali între Mentha spicata (Mentha
viridis) şi Mentha aquatica. Specia M. spicata (M. viridis) este considerată şi ea un
hibrid între M. longifolia (M. silvestris) cu M. rotundifolia.
Mentha piperita cuprinde două subspecii: ssp. eupiperita, care se apropie
morfologic de M. spicata (M. viridis); ssp. citrata, apropiată mai mult de M.
aquatica. În cultură este M. piperita.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

S-a constatat că şi frunzele au conţinut diferit în ulei volatil, cele mai tinere
(frunzele superioare) conţin de 1-2 ori mai mult ulei volatil decât cele inferioare. În
uleiul volatil de mentă, în general, s-au identificat cca 40 de compuşi.
Componentul principal al uleiului volatil de mentă este mentolul, al cărui conţinut
total (liber şi legat) este cuprins între 47-73,6%, urmat de mentonă (7,4-25,4%) şi
mentofuran (2-5 %, în cantitate mare imprimă gust amărui). În herbă predomină
mentona în faza vegetativă, iar in cea generativă predomină mentolul. La plantele
umbrite şi în anii ploioşi se reduce proporţia de mentol şi creşte cea de mentonă.
Florile sunt ceva mai bogate în ulei volatil decât frunzele. Uleiul de flori este mai
sărac în mentol (36-37 %) şi mai bogat în mantonă (26-42 %) şi mentofuran (26-
37%).

Fig. 93. Mentă. Aspectul general al plantei

Menta este o plantă ierboasă, perenă, cu rizomi şi stoloni, iar partea aeriană
puternic ramificată. Rădăcina în primul an de vegetaţie este formată dintr-un pivot
brun-gălbui, cu numeroase ramificaţii fibroase. Spre sfârşitul anului întâi de
vegetaţie rădăcina principală este înlocuită de rădăcini adventive crescute din
partea inferioară a tulpinii (rizomul). Rizomul este alcătuit din partea inferioară a
tulpinii; se lignifică şi dezvoltă la suprafaţă un suber. El este format din internoduri
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

şi noduri, de la care pornesc rădăcini şi stoloni subterani, patrunghiulari, albicioşi,

groşi de 0,5-0,8 cm. La nodurile stolonilor se formează frunze mici, rădăcini
adventive şi noi lăstari aerieni. Stolonii ramifică şi cresc în direcţie orizontală cu
20-50 cm pe an, ducând la autoextinderea plantei. Tulpina aeriană este ascendentă
sau erectă, înaltă de 50-100 cm cu patru muchii, glabră sau cu peri scurţi pe
muchii, de culoare verde sau cu nuanţe violacee. La baza tulpinii iau naştere
stoloni aerieni, care formează la noduri rădăcini adventive, frunze mici şi lăstari.
Din nodurile mijlocii şi superioare ale tulpinii se formează ramificaţii dispuse
opus. Frunzele sunt dispuse opus, scurt-pedunculate, oval-lanceolate, ascuţite la
vârf, de 3-8 cm lungime şi 1,5-2,5 cm lăţime, cu marginea serată, faţa superioară
netedă, cea inferioară cu nervuri evidente; frunzele tinere mai păroase, iar cele
mature au perii mai ales pe nervurile de pe faţa inferioară. Suprafaţa foliară este
dependentă de înălţimea tulpinii, de numărul de ramificaţii şi de frunze. S-a
constatat că desimea glandelor oleifere la unitatea de suprafaţă este în corelaţie
inversă cu suprafaţa medie a frunzei. Volumul glandelor nu este influenţat de
mărimea frunzelor, iar desimea mai mare a glandelor nu influenţează negativ
volumul mediu al acestora. În general, proeminenţele cu volum mai mare ale unei
glande au conţinutul de ulei volatil mai mic. Florile sunt grupate în cime
spiciforme la subsuoara frunzelor de la vârful tulpinii principale şi a ramificaţiilor.
Florile sunt zigomorfe, scurt-pediculate, de cca 7 mm, caliciul este cilindric-
campanulat, cu 5 dinţi lanceolaţi violeţi şi 10 nervuri proeminente. Corola glabră,
violacee, lungă de cca 7 mm, este alcătuită din 4 lobi (unul puţin mai lat),
androceul format din 4 stamine de lungime aproape egală; ovarul este superior cu
stigmat bifidat. Florile sunt hermafrodite, însă sunt şi unele unisexuat femele.
Menta înfloreşte din luna iunie până în septembrie. Fructele tetranucule, ovoide, de
cca 1 mm lungime, late de 0,5 mm cu suprafaţa brună-lucioasă, sunt dispuse în
caliciul persistent. La formele vechi cultivate, fructele ajungeau rareori la
maturitate şi în proporţie foarte redusă. O tufă normal dezvoltată producea în
medie o singură sămânţă. În ultimul timp, s-au ameliorat unele biotipuri autofertile,
cu o capacitate mai mare de fructificare, deschizând noi posibilităţi în ameliorare,
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

prin aplicarea hibridării sexuate. Pe toate organele vegetative aeriene se găsesc

glande oleifere, densitatea mai mare aflându-se pe partea dorsală a frunzelor.
Fazele de vegetaţie (şi durata) la mentă sunt: răsărirea (10-15 zile); ramificarea
(60-70 de zile); butonizarea (10-15 zile); înfloritul (20-25 de zile durează
deschiderea florilor la inflorescenţa principală), faza în care planta ajunge la
maturitatea tehnică.
Soiuri omologate: Krasnodarskaia 2, Razdolinaia, Simferopoliskaia 200,
Zagrava.

7.3. TRANDAFIRUL PENTRU ULEI

Specia cultivată este Rosa damascena (trandafir pentru ulei, trandafir-de-
lună, trandafir-de-Damasc) din familia Rosaceae.

Fig. 94. Trandafirul. Aspectul general al plantei

Rosa damascena are 2n =14 cromozomi. Rosa damascena este un arbust cu

înrădăcinare adâncă, tulpina (1,5-2 m înălţime) ramificată, cu ghimpi, frunze
imparipenat compuse (5-7 foliole), florile dispuse în inflorescenţă (tip dihaziu cu
3-5 flori), având corola bătută cu multe petale (roşii sau roz), caduce, fructe false
(tip măceaşă), adesea caduce. Mugurii florali şi florile se formează pe lemn de
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

vârstă de un an. Principala utilizare a acestei plante aromatice este în industria

parfumurilor şi în cosmetică, uleiul său volatil fiind foarte mult apreciat. Cel mai
apreciat ulei volatil de trandafir în lume este cel bulgăresc, preţul lui depăşind
preţul aurului. În scop farmaceutic uleiul de trandafir se foloseşte ca aromatizant
(unguente, creme etc). Se studiază în Bulgaria şi în alte ţări posibilităţile utilizării
lui în terapeutică. Mierea în care s-au macerat petale de trandafiri (Rosatum) se
foloseşte în micoze bucale şi afte la sugari.
Soiuri omologate: Lani, Miciurinca, Raduga.

7.4. CORIANDRUL
Coriandrul aparţine familiei Apiaceae. Formele cultivate aparţin speciei
Coriandrum sativum, are 2n=22. Este originară din bazinul mediteraneean. După
diametrul fructelor specia a fost împărţită în două varietăţi: var. vulgare, cu fructul
mare (3–5 mm diametru) şi var. microcarpum, cu fructul mic (1,5–3 mm diametru)
şi cu conţinut mai ridicat în ulei volatil. Soiurile cultivate la noi în ţară aparţin var.
vulgare.

Fig. 95. Coriandru. Aspectul general al plantei

Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Soiul omologat: de Paşcani.

Este o plantă anuală, erbacee, cu tulpina cilindrică, fin striată, dreaptă, cu
ramificaţii la vârf, variind ca înălţime între 40 şi 100 cm. Frunzele inferioare sunt
de obicei întregi, cordiforme, cele tulpinale sunt bi- sau tripenate, iar cele din
vârful tulpinii sunt scurt peţiolate şi divizate în lacinii înguste. Florile sunt mici, de
culoare albă, roz, violet sau galben, grupate în umbele compuse 3-5-7-radiale.
Înfloritul are loc în lunile iulie–august. Plantele verzi răspândesc un miros de
ploşniţă; la maturitate însă, capătă miros plăcut, aromat. Fructele – diachene conţin
1-2 % ulei eteric.

7.5. FENICULUL
Feniculul aparţine familiei Apiaceae. Specia este Foeniculum vulgare, sin.
Foeniculum officinale, Foeniculum capillaceum, Anethum foeniculum.
Foeniculum vulgare are 2n = 22. Specia Foeniculum vulgare prezintă 2
subspecii, mai multe varietăţi şi numeroase forme cultivate. Ssp. vulgare (sin. ssp.
silvestre), apare spontan în zona mediteraneeană. Formele cultivate în scop
medicinal şi în parfumerie aparţin ssp. capillaceum, var. vulgare. Var. vulgare
(fenicul amar) are fructe mici de culoare mai închisă, iar var. dulce (fenicul dulce)
are fructe mai lungi de culoare verde-gălbui. Materialul existent în cultură este
foarte heterogen, iar lucrările de ameliorare sunt dificile.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 96. Fenicul. Aspectul general al plantei

Soiul omologat: Mărţişor.

Feniculul este o plantă ierboasă, bienală sau perenă. În cultură poate să
fructifice şi în primul an, dacă se seamănă primăvara devreme. Culturile se menţin
până la 5 ani, obţinându-se producţii mari şi constante. Prin scuturarea fructelor,
cultura se îndeseşte. Rădăcina este pivotantă, cărnoasă, lungă de 20-30 cm, groasă
până la 2 cm şi cu puţine ramificaţii laterale. Tulpina este erectă, înaltă de 1-2 m,
cilindrică, fistuloasă, cu suprafaţa fin striată, brumată, glabră şi ramificată.
Frunzele sunt 3-4 penat-sectate, cu segmente foarte înguste, filiforme şi mucronate
la vârf (asemănătoare cu cele de mărar). Cele inferioare au 25-30 cm lungime şi
sunt cu vagina bine dezvoltată (lungă de 3-6 cm) în formă de glugă. Florile sunt
grupate câte 12-20 umbelule, iar umbelulele se grupează câte 8-16 în umbele, fără
involucru sau involucel. Florile sunt alcătuite pe tipul 5, ca şi la celelalte
umbelifere. Caliciul este redus; corola formată din 5 petale mici, galben-aurii, lat
povate, îndoite spre interior de 1,5 mm lungime; 5 stamine cu anterele ceva mai
lungi decât petalele, iar giniceul inferior. Fructul este o diachenă ovoidal-
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

cilindrică, lungă de 4-10 mm, lată de 1,5-4 mm, cenuşiu-brun-verzui, cu cele două
mericarpuri separate, pe fiecare mericarp cu 5 proeminenţe (coaste) longitudinale,
deschise la culoare şi foarte evidente, cele două marginale mai dezvoltate; miros
aromat şi gust dulceag. Înfloreşte în iulie–august sau chiar septembrie.
Fructele de fenicul (Foeniculi fructus) conţin ulei volatil, ulei gras, proteine
şi glucide. Foeniculum herba se poate folosi pentru extragerea uleiului volatil.
Conţinutul în ulei volatil al fructelor diferă în funcţie de varietate şi
provenienţă. Astfel, la varietatea amară (v. vulgare), plantele provenite din centrul
şi estul Europei au 3,44-7,20% ulei volatil, unele provenite din India ajung la
8,5%. Fructele provenite de la varietatea dulce (v. dulce) sunt mai sărace în ulei
volatil, cele provenite din Franţa, Italia, Iugoslavia conţin 1,7-3,8%, iar cele din
Egipt, 2,45-3,5% ulei volatil. În anii mai secetoşi şi călduroşi, conţinutul în ulei
volatil este mai mare. Conţinutul în ulei volatil este mai mic în anul I, deoarece
coacerea se face pe timp mai răcoros şi în condiţii de lumină mai redusă (fructifică
mai târziu) decât în anii următori. Componentul principal al uleiului volatil este
anetolul (transanetolul), care reprezintă 50-75% (la varietatea amară) şi 78-90% (la
varietatea dulce).

7.6. CHIMIONUL
Aparţine familiei Apiaceae. Specia cultivată este Carum carvi, sin. Carum
decusatum, C. aromaticum; Pimpinella carvi are 2n=20, 22 cromozomi.
Chimionul cultivat este plantă ierboasă bienală, în anul I formează o rozetă
de frunze, iar in anul II tulpina floriferă. Rădăcina este pivotantă, cărnoasă,
deschisă la culoare, groasă de 1,5-2 cm, adâncă (30-40 cm), puţin ramificată.
Tulpina se formează numai în anul doi, este erectă, înaltă până la 100 cm,
fistuloasă, muchiată, ramificată. Frunzele în anul I, dispuse în rozetă, sunt lung
peţiolate, 2-3 penat-sectate, de 20-40 cm. În anul II, frunzele inferioare sunt mai
lung peţiolate, bipenate, cu 6-12 perechi de segmente de ordinul I, iar cele
superioare sunt sesile, bipenate, cu lacinii filiforme, slab-mucronate. Florile sunt
dispuse în umbele compuse din 5-15 radii inegale, cu umbelule compuse, la rândul
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

lor, din 10-13 flori, situate pe pedicele inegale, fără involucru şi involucel (formate
din hipsofile reduse, caduce). Florile sunt alcătuite pe tipul 5; caliciul redus la 5
dinţişori mici; corola formată din 5 petale albe (capitate), roz sau roşietice; 5
stamine în alternanţă cu petalele; giniceul bicarpelar prelungit cu două stiluri
capitate. Înflorirea are loc din aprilie până in iulie. Fructul este o diachenă formată
din două mericarpuri libere, dispuse pe un carpofor bifidat, aproape până la bază.
Mericarpurile au 3-6 mm lungime şi până la 2 mm grosime, sunt uşor arcuite,
înguste spre capete, de culoare cenuşie-brună, cu 5 proeminenţe (coaste) evidente,
de culoare mai deschisă.

Fig. 97. Chimion. Aspectul general al plantei

MMS este de cca 2,5 g, iar MH de cca 50 kg. Fructele mature prezintă miros
aromat şi gust înţepător. Uleiul volatil este acumulat în canale longitudinale
dispuse în pereţii fructului, câte 6 canale în fiecare mericarp. Conţinutul fructelor
în ulei volatil constituie 2,5-6,5%. Uleiul de chimion este format, în proporţie de
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

50-60%, din carvonă, urmată de limonen (cca 40 %), cantităţi mici de hidrocarburi
terpenice (pinen, terpinen, mircen etc.), alcooli (carviol, dihidrocarviol, linalool
etc.), aldehide şi cetone (aldehidă acetică, furfural, dihidrocarvonă etc.) şi altele.
Fructele de chimion, alături de uleiul volatil mai conţin 15-18% ulei gras, 20-25%
glucide, 18,9-25% proteine şi 5-8% cenuşă.

7.7. ANASONUL
Aparţine familiei Lamiaceae. Specia cultivată Pimpinella anisum; sin.
Anisum vulgare.
Anasonul este o plantă ierboasă, anuală. Rădăcina este pivotantă, subţire,
albă, relativ slab dezvoltată. Tulpina are 40-75 cm înălţime, este erectă, glabră,
striată, cilindrică, ramificată în partea superioară. Frunzele sunt diferenţiate după
etaj. Cele inferioare (2-3), dispuse altern, sunt întregi, lung peţiolate, ovate, cu
marginea dinţată. Frunzele tulpinale inferioare sunt peţiolate (3-5), lobate şi cu
marginea dinţată. Frunzele tulpinale superioare sunt sesile (2-3), penat-sectate, cu
foliole liniar-lanceolate, iar cele din vârful tulpinii simplu tripenat-sectate, trilobate
sau întregi. Florile sunt dispuse în 7-15 umbele compuse, fără involucru, cu câte 5-
15 flori. Florile sunt pe tipul 5, fără caliciu. Corola este formată din 5 petale albe,
lungi de cca 1,5 mm, ciliate pe margini, în vârf cu un lobuşor îndoit spre interior.
Androceul este format din 5 stamine, iar gineceul dintr-un ovar inferior, bicarpelar,
prelungit cu două stigmate capitate. Fructul este diachenă măruntă cu lungimea de
3-5 mm şi lăţimea de 2-3 mm, compus din două mericarpuri greu separabile, de
formă ovoidală, acoperite cu peri scurţi. Culoarea este cenuşiu-verzui sau galben-
cenuşiu. Pe fiecare mericarp sunt cinci coaste de culoare mai deschisă. Fructele au
miros aromat şi gust dulceag. MMS este de 3-3,5 g, iar MH de cca 36 kg.
Anasonul înfloreşte în lunile iunie–iulie. Înflorirea durează 25-35 de zile. Perioada
de vegetaţie este de 120-130 de zile. Anasonul se cultivă pentru fructe (Anisi
fructus; Anisi vulgaris fructus), care conţin ulei volatil, ulei gras şi substanţe
proteice.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 98. Anason. Aspectul general al plantei

Conţinutul de ulei volatil în fructe variază în limite largi (1,5-6%), în funcţie

de provenienţă. Mai bogate sunt cele cultivate în ţările mai calde, Siria (5-6%),
Italia, Spania (3-3,5%), Bulgaria (2,9-6%), decât cele din zonele mai reci, cum ar fi
Canada (1,05-1,1%).

7.8. SALVIA
Salvia (şerlai, iarba-Sfîntului-Ioan) este plantă cultivată pentru ulei eteric.
Uleiul eteric al salviei cu aromă plăcută este compus din linalol, linalil
acetat, un compus caracteristic sclorelolul (C20H36O2), hidrocarburi alifatice
saturate şi nesaturate. În inflorescenţe constituie 0,250,5% din greutatea brută.
Dintr-o tonă de inflorescenţe se obţine 1,21,5 kg de ulei eteric.
Uleiul se foloseşte pe larg în industria: parfumurilor, la fabricarea
săpunurilor ş.a. În industria alimentară salvia se întrebuinţează pentru aromatizarea
vinurilor, a berii şi băuturilor nealcoolice. În medicină uleiul eteric de salvie se
foloseşte ca antiseptic şi pentru tratamentul radiculitei.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Seminţele salviei conţin 25-32% de ulei gras cu însuşiri tehnice înalte. El

este folosit în producţia ceramicii etc.
Salvia – Salvia sclarea este o plantă erbacee perenă din familia lamiaceelor.
Seminţele de la o plantă sunt biologic neomogene, variate. Din unele cresc
plante care, fiind semănate înainte de iarnă, înfloresc în primul an de vegetaţie –
acestea-s forme anuale de primăvară, altele în primul an de vegetaţie formează
numai rozeta cu frunze, iar în anul al doilea înfloresc şi fructifică – acestea-s forme
de iarnă bienale. Aproximativ 2-3 % de plante care înfloresc în primul an suportă
25°C şi fructifică în anul al doilea, al treilea şi chiar în anul patru de vegetaţie.
Plantele anuale care înforesc în primul an de vegetaţie, ca regulă, în timpul
iernii pier.
Rădăcina este pivotantă, pătrunde în sol până la 2 m. În stratul arabil salvia
dezvoltă o reţea deasă de rădăcini active, hrănitoare.
Tulpina este erectă, cu patru muchii, ramificată, în partea de jos lemnificată,
în cea de sus ierboasă, ajungând la 2 m înălţime, acoperită cu perişori scurţi şi se
termină cu o inflorescenţă în formă de panicule de 40-70 cm lungime.
Frunzele sunt opuse, mari, cu peţiolul lung, oval-cordiforme, slab sau
puternic pubescente, în funcţie de asigurarea plantelor cu umezeală.
La o insuficienţă de umezeală, frunzele formează pe suprafaţă o pubescenţă
păroasă, care apără limbul frunzei de supraîncălzire de razele solare şi reduce
intensitatea transpiraţiei.
Florile sunt mari, bisexuate, cu pedunculi scurţi, câte 3-5 în semiverticile de
culoare roz-violet, albastru-deschis, mai rar albă.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 99. Salvie. Aspectul general al plantei

Floarea are 4 stamine: 2 bine dezvoltate şi 2 mai scurte. Înfloreşte salvia în
luna iunie timp de 25-30 de zile. Florile din inflorescenţă se desfac câte 8-12 pe zi:
la început semiverticilele din partea de jos a ramurii centrale şi de pe ramurile de
ordinul întâi, iar pe urmă treptat se desfac şi celelalte flori.
Fructul este o nucuşoară rotundă, uşor comprimată prin părţi, cu un desen în
formă de plasă – sită.
Seminţele sunt în formă ovată, de 2,4-2,7 mm lungime, de culoare cafeniu-
deschis, până la cafeniu-închis. MMS este de 3-5 g.
Soiuri omologate: Dacia 50, Dacia 99, Moldavschi 404, Nataly Clary,
Victor.

7.9. ROINIŢA
Roiniţa face parte din familia Lamiaceae. Specia cultivată este Melissa
officinalis.
Melisa vine de la grecescul „melissa” – albină, plantă având cunoscute
însuşiri melifere. Roiniţa este o plantă perenă care se menţine în cultură 46 ani. Are
în sol un rizom legnificat de cca 30 cm lungime, cu numeroase rădăcini adventive,
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

iar de la noduri, stoloni ascendenţi. Tulpina este înaltă de 50-100 cm, erectă,
ramificată, patrunghiulară, pubescentă spre partea superioară. Anual, tulpinile se
refac din mugurii de pe colet. Frunzele sunt dispuse opus, cu peţiolul de 1-3,5 cm,
limbul ovat (3-6 cm lungime şi 2-5 cm lăţime), cu marginea crenat-serată, păroase,
cu aromă şi gust plăcut. Florile sunt labiate, grupate câte 10-20 în pseudoverticile
la subsuoara frunzelor din vârful ramurilor. Caliciul bilabiat, de 6-8 cm lungime.
Corola de 8-12 mm, alb-gălbuie, albă sau alb-liliachie, cu labiul superior mai lung
ca cel inferior. Androceul este format din 4 stamine. Gineceul are un ovar superior,
dispus pe o glandă nectariferă, stilurile fiind de lungimea staminelor. Fructele,
nucule alungit-ovoide, brune, lucioase, cu o pată albă la bază, lungi de 1,5-2 mm,
sunt grupate câte patru în caliciu persistent. MMS este de cca 0,6 g. Roiniţa se
cultivă pentru frunze (Melissae folium) sau toată partea aeriană a plantei (Melissae
herba) pentru extragerea uleiului.

Fig. 100. Roiniţă. Aspectul general al plantei

Frunzele şi celelalte organe ale plantei conţin ulei volatil, însă în cantitate
mică. Astfel, conţinutul în ulei volatil în frunze şi herba proaspătă este de 0,05-
0,15%, iar în planta uscată 0,10-0,35%, conţinând mai multe aldehide terpenice
(32-42%), în primul rând citral sub formă de amestec al celor doi izomeri cis şi
trans, geranial şi neral. Citralul imprimă mirosul şi gustul de lămâie. Uleiul de
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

melisă mai conţine citronelal, alcooli terpenici (geraniol, linalool, citronelol),

hidrocarburi terpenice (pinen, limonen etc.).
Soiuri omologate: Floarea-stupului şi Lămâiţă.

7.10. ISOPUL
Isopul aparţine familiei Lamiaceae. Specia cultivată este Hyssopus
officinalis, care cuprinde următoarele subspecii şi varietăţi: ssp. officinalis var.
vulgaris, cu flori albastru-violet (f. cyaneus) sau roşu-carmin (f. ruber) sau albe (f.
albus), var. decussatus, var. angustifolius şi ssp. canescens.
Isopul este o plantă perenă care în cultură creşte şi produce 10-15 ani. În sol
are un rizom brun şi rădăcini verticale. Tulpina este ramificată, lignificată la bază,
erbacee în partea superioară, patrunghiulară şi slab-păroasă. Frunzele sunt dispuse
opus, scurt-peţiolate până la sesile, glabre, alungit-lanceolate (2-4 cm lungime şi
0,5-0,8 cm lăţime), cu margini întregi. Florile sunt grupate în pseudoverticile,
dispuse la subsuoara frunzelor superioare, formând o inflorescenţă lungă de 20 cm,
cu un spic unilateral. Floarea este constituită dintr-un caliciu tubulos cu cinci dinţi
aproape egali; corola bilabiată colorată violaceu (rar roz sau albă), cu labiul
superior scurt şi bilobat, iar cel interior trilobat. Androceul format din patru
stamine erecte; gineceul cu ovar superior. Înfloreşte din iunie în septembrie.
Fructele sunt nucule, câte 4 în caliciu persistent, de formă ovoidală, uşor trunchiată
(lungime 2-2,5 mm, lăţime 1-1,5 mm), netede, iar în contact cu apa devin
mucilaginoase. Plantele nerecoltate la timp diseminează şi ocupă spaţiile libere din
jur. Isopul se cultivă pentru partea aeriană (Hyssopi herba), în stare uscată sau
proaspătă.
Conţinutul de ulei volatil în herba proaspătă este de 0,07-0,29%, iar în cea
uscată – 0,20-1,5%. Mai bogate în ulei volatil sunt florile, urmate de frunze şi
vârfurile înflorite, tulpinile conţinând cantităţi foarte mici. Herba recoltată are
conţinutul în ulei volatil mai mare (cu cca 33%) decât cea din toamnă. Principalul
component al uleiului volatil este pinocamfona (24-50%), în proporţie mai mare în
formele cu flori albastre decât în cele cu flori roşii.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 101. Isop. Aspectul general al plantei

Soiuri omologate: Safir 1.

7.11. VALERIANA
Valeriana face parte din familia Valerianaceae, genul Valeriana, care
include zeci de specii: mai importante sunt V. officinalis var. sambucifolia, V.
collina (V. officinalis var. tenuifolia), V. exaltata (V. officinalis var. latifolia), V.
procurrens, V. pratensis, V. officinalis var. angustifolia (valeriana japoneză).
Din punct de vedere practic importanţă au două specii: V. officinalis şi V.
sambucifolia.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Caracterele de recunoaştere a speciilor din genul Valeriana

Organul plantei V. officinalis V. sambucifolia

Stoloni în general fără întotdeauna cu
stoloni aerieni stoloni aerieni
Frunzele bazale:
– numărul foliolelor 7-11 3-5
– lăţimea foliolelor, cm 1-3,5 peste 5
Frunzele tulpinale:
– lăţimea foliolei, cm 1-2 4- 6
Fructul:
– lungimea, mm 1,8- 4 4- 5
– lăţimea, mm 0,8-1,5 1,5- 1,8
– MMS, g 0,49- 0,78 0,88- 0,9

Fig. 102. Valeriană. Aspectul general al plantei

Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Valeriana este o plantă perenă, formând la început o rozetă de frunze, apoi

(vara sau din anul al doilea) tulpinile florifere. Cultura pentru producţia de rădăcini
se menţine numai un an. În sol formează un rizom tronconic (lung de 2-4 cm, gros
de 1-3 cm, de culoare brunie la exterior şi albicioasă la interior), prevăzut cu
stoloni scurţi şi un sistem radicular (adventiv) format din 60-70 de rădăcini de
ordinul întâi cu numeroase ramificaţii. Rădăcinile după uscare au un miros
caracteristic. Tulpina are înălţimea de 50-150 cm sau chiar 200 cm, ramificată în
partea terminală. Este erectă, cilindrică, brăzdată la suprafaţă şi fistuloasă. Frunzele
sunt imparipenate, cele bazale peţiolate, cele tulpinale sesile, cu 11-23 de foliole
liniar lanceolate, întregi sau serat-dinţate. Florile sunt mici, de culoare roz sau albă,
grupate în inflorescenţe, raceme corimbiforme terminale. Caliciul este redus,
corola semipetală (3-7 mm), androceul este format din 3 stamine care depăşesc în
lungime corola, gineceul este tricarperal cu stigmatul trilobat. Înfloreşte din luna
mai până în septembrie. Fructele sunt achene ovoidale de cca 3 mm lungime, cu o
nervură pe faţă şi 3 pe dos, de culoare galben-brunie, prevăzute cu o mică egretă de
peri; MMS de cca 0,5 g.
Valeriana (odoleanul) este una dintre cele mai vechi şi mai importante plante
medicinale. Valeriana derivă de la latinescul valeri (a fi puternic, a fi sănătos),
arătând însuşirile sale terapeutice.
Materia primă o constituie rizomul şi rădăcina (Valerianae rhizoma cum
radicibus, Valerianae rhizoma et radicibus).
Întreaga plantă conţine ulei volatil, însă mai bogate sunt părţile subterane.
Conţinutul în ulei volatil al rădăcinilor proaspete este 0,05-0,22%, iar în cele
uscate 0,2–2,43% în funcţie de biotip şi de condiţiile de cultură. Uleiul volatil de
valeriană conţine esteri ai borneolului, în proporţie mai mare (9,54%) fiind
izovalerianat de bornil (care imprimă mirosul specific materiei prime), precum şi
formeat, acetat şi butirat de bornil; apoi pinen, camfen, dipenten, citren etc. Dintre
ceilalţi compuşi ai materiei prime sunt: acidul izovalerianic, acidul valerenic (cu
acţiune antispasmatică, similar cu a papavirinei), alţi acizi organici (formic, acetic,
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

butiric, malic), alcaloizi, rezine, alcooli, antibiotice, tanin, enzime, săruri minerale
etc.

7.12. GĂLBINELELE
Gălbinelele fac parte din familia Asteraceae, genul Calendula, specia
Calendula officinalis. Numele genului derivă de la latinescul „calendae” şi
diminutivul „ula”, însemnînd calendar mic. Florile plantei se deschid la răsăritul
soarelui şi se închid la apus, semnificând un calendar.
Soiuri omologate: Diana, Nataly.
Plantă anuală, rar bienală. Rădăcina este pivotantă, de cca 20 cm lungime şi
până la 1 cm grosime, bine ramificată. Tulpina are cca 40-70 cm înălţime, cu
ramificaţii terminate cu câte o inflorescenţă. Frunzele alterne, sesile, cele inferioare
sunt spatulate (se usucă la înflorire), celelalte sunt îngust obovate până la slab
dinţate, acoperite cu peri scurţi. Florile sunt grupate în capitule (antodii) terminale,
înconjurate de două rânduri de frunze involucrare, pe receptacul având mai multe
rânduri de flori ligulate marginal, galben-portocalii, iar în interior flori tubuloase.
Înfloreşte din iunie până în septembrie–octombrie (până la primele geruri).
Fructele sunt achene curbate (în formă de seceră), lungi de 8-18 mm şi late de 2-9
mm, fără papus şi cu ţepi mici, mai ales pe suprafaţa convexă. MMS este de cca 10
g.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 103. Gălbenele. Aspectul general al plantei

Gălbenelele se cultivă ca plantă ornamentlă, iar în scop medicinal pentru

flori (Calendulae flos), pot fi flori cu receptacul (Calendulae flos cum receptaculis)
sau flori fără receptacul (Calendulae flos sine receptaculis).
Florile conţin saponozide triterpenice (derivaţi ai acidului glucuronil
oleanolic), cca 3% de carotenoide (licopina, α- şi β-caroten, xantofila etc.);
flavonoide şi glicozide flavonice; ulei volatil (cca 0,02%); substanţe amare
mucilagii (până la 4 %); vitamina C etc.

7.13. ARMURARIUL
Aparţine familiei Asteraceae, specia cultivată este Silybium marianum.
Soiuri omologate: Argintiu, Fortificator.
Armurariul este cultivat ca plantă anuală. Rădăcina este fusiformă, bine
dezvoltată. Tulpina are 50-150 cm înălţime şi este striată. Frunzele sunt mari (8-15
cm lungime), nepeţiolate (amplexicaule), cu nervuri terminate cu ghimpi. Florile
sunt tubuloase de culoare roşie, grupate în capitule (antodii) mari (4-5 cm) cu
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

involucru ghimpos. Înflorirea are loc din iulie în septembrie. Fructele sunt achene
alungite (6-8 mm lungime), de culoare brunie, cu papus. MMS este de cca 30 g.
Materia primă este formată din fructe (achene). Fructele conţin diferite principii
active din care se prepară silibină şi silimarină, ale căror extracte au acţiune
hepatoprotectoare.

Fig. 104. Armurariu. Aspectul general al plantei

7.14. BUSUIOCUL
Busuiocul aparţine familiei Lamiaceae, genul Ocimum. Specia cultivată este
Ocimum basilicum, are 2n=48. Ocimum vine de la grecescul „okimon”, numele
plantei la vechii greci. În alte ţări se cultivă şi speciile O. Canum, O. Gratissimum,
O. Sanctum şi alte specii tropicale.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig.105. Busuioc. Aspectul general al plantei

Soiuri omologate: Purpuriu.

Busuiocul este o plantă anuală, erbacee, cu perioada de vegetaţie scurtă (cca
100 de zile). Rădăcina este ramificată, fibroasă, de culoare brună. Tulpina este de
30-60 cm înălţime, ramificată, tetramuchiată, păroasă, mai ales spre vârf. Frunzele
sunt dispuse opus, peţiolate, cu limbul ovat, ascuţit la vârf, distanţat dinţat, glabru
şi lucios, cu lungimea de 3-5 cm şi lăţimea de 2-2,5 cm. Florile sunt grupate câte 5-
6 în pseudoverticile în partea superioară a ramurii, formând inflorescenţe
spiciforme. Florile au caliciul bialbiat (labiul superior reniform şi mare), corola are
labiul superior cu 4 dinţi, iar culoarea albă sau roz, androceul este format din 4
stamine, iar gineceul are stigmatul ieşit afară din corolă. Înflorirea are loc din iulie
până în septembrie. Fructele sunt nucule, grupate câte patru în caliciu persistent, de
formă ovoidală, de 1,5-2 mm lungime şi 1 mm lăţime, de culoare brun-închis
(negricioase). MMS de cca 1,2-1,7 g; în mediu umed devin mucilaginoase. Planta
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

are un miros aromatic specific. De la busuioc se foloseşte planta aeriană (Basilici

herba) în stare uscată sau proaspătă. Conţinutul de ulei volatil în herba este de 0,1-
0,5 %. Uleiul volatil, în funcţie de biotip, conţine estragol (metilchavicol), linalool,
eugenol, citral, camfor, cineol etc. Uleiul volatil de busuioc are acţiune
antibacteriană.
Recoltarea
Această operaţie cere, în primul rând, ca persoana care colectează o specie
vegetală medicinală s-o cunoască suficient de bine pentru a evita o eventuală
confuzie, care, de cele mai multe ori, poate avea urmări destul de serioase pentru
cel care o va folosi.
Dacă persoana care intenţionează să recolteze o plantă medicinală are
îndoieli asupra identităţii acesteia, ea este sfătuită să consulte fie farmacistul, fie
profesorul de ştiinţe naturale, fie specialistul agricol, persoane care lucrează în
regiunea respectivă.
Recoltarea organelor subterane, adică a rădăcinilor, rizomilor, bulbilor şi a
tuberculilor se face primăvara timpuriu sau toamna târziu. Înainte de a se trece la
efectuarea acestei operaţii trebuie să se verifice atent dacă s-a identificat specia
dorită, deoarece pot surveni cele mai frecvente confuzii din cauza absenţei părţii
aeriene, şi, în special, a florilor – elemente care uşurează simţitor recunoaşterea
plantei respective.
Recoltarea mugurilor foliari. După cum se ştie, aceste organe se formează
toamna, iar recoltarea lor se face primăvara timpuriu, când planta îşi intensifică
activitatea vegetativă.
Recoltarea frunzelor, deşi, în general, are loc primăvara, atunci când acest
organ a ajuns la o dezvoltare normală, variază de la specie la specie. În cazul
plantelor erbacee recoltarea cea mai adecvată corespunde epocii lor de înflorire. De
asemenea, mai trebuie amintit că frunzele care conţin uleiuri volatile trebuie
recoltate pe timp noros, iar celelalte pe vreme cu soare.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Recoltarea florilor are loc atât cu puţin timp înainte de înflorire, adică în
boboc, cât şi în timpul înfloririi, însă în niciun caz mai târziu, adică după ce floarea
s-a trecut.
Recoltarea părţilor aeriene, adică a plantelor fără rădăcină (a ierbii) se
face când plantele sunt înflorite, în aşa fel ca produsul rezultat să conţină cât mai
multe flori.
Recoltarea fructelor variază în funcţie de natura fructului; astfel, în cazul
fructelor cărnoase, recoltarea lor se recomandă să se facă atunci când ele sunt
complet dezvoltate (ex. fructele de afin, de ienupăr etc.), iar cele uscate – înainte
de deschiderea lor, când seminţele sunt deplin dezvoltate. Această operaţie se
efectuează toamna până la căderea brumei.
Recoltarea seminţelor în scopuri terapeutice trebuie făcută când seminţele
au ajuns la maturitate, iar în cazul când fructele care le conţin sunt dehiscente –
înainte de deschiderea lor spontană (seminţele de muştar, de in, de mac etc.).
Recoltarea scoarţei (cojii), fie de pe tulpini, fie de pe ramuri şi chiar de pe
rădăcini se execută primăvara până în momentul formării primelor frunze,
deoarece, pe de o parte, acum scoarţa conţine o cantitate suficientă de principii
active, iar, pe de altă parte, ea se poate desprinde uşor de partea lemnoasă a
organului respectiv. Indiferent de anotimp şi de organul folosit, se recomandă ca
recoltarea să se facă pe vreme uscată, fără umiditate şi cu soare, exceptând
organele ce conţin uleiuri volatile.

Uscarea
Uscarea este un factor important, de care depinde calitatea materiei prime
vegetale, deoarece în momentul recoltării ea conţine o cantitate importantă de apă,
care variază de la organ la organ; astfel, seminţele conţin 5-10%, frunzele 60-90%,
organele subterane 75-85%, iar florile până la 90%. Această cantitate ridicată de
apă poate determina fie declanşarea unor procese enzimatice, fie mucegăirea lor,
care are aceleaşi efecte asupra factorilor răspunzători de activitatea terapeutică a
plantelor medicinale recoltate.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Uscarea produselor vegetale s-a practicat de oameni din timpurile cele mai
îndepărtate, iar procesele folosite în acest scop au fost şi sunt în permanenţă
perfecţionate.
Această operaţie se poate efectua pe două căi, şi anume:
– pe cale naturală (cea mai la îndemână);
– pe cale artificială, care se foloseşte de unităţile specializate.
Uscarea pe cale naturală se poate face, în funcţie de organul recoltat, fie în
aer liber şi la soare, fie la umbră.
Uscarea în aer liber şi la soare se foloseşte cu predilecţie în cazul rădăcinilor
şi rizomilor, a unor fructe şi seminţe şi chiar a unor flori (lumânărică, soc etc.).
Acest mod de uscare se poate folosi cu succes în regiunile calde şi mai secetoase
ale ţării. În regiunile de deal uscarea la umbră este cea mai recomandabilă, podurile
caselor, magaziilor şi şoproanelor acoperite cu tablă sau cu ţiglă şi bine aerisite,
corespunzând cel mai bine acestei destinaţii; în acest scop se mai pot folosi şi unele
încăperi ale casei.
Indiferent de modul de uscare utilizat, această operaţie trebuie făcută imediat
după recoltare şi se efectuează în strat subţire, pe rame de lemn prevăzute cu site
de sârmă sau de tifon.
Vârfurile florale şi florile trebuie uscate cu mai multă atenţie pentru a-şi
păstra culoarea. În cazul când uscarea se face direct la soare, ele se vor acoperi cu
hârtie.
Materialul pus la uscat, exceptând frunzele şi florile, se întoarce zilnic, în
timpul acestei operaţii evitându-se încingerea lui, ceea ce determină şi o pierdere a
cantităţii de principii active.
Practica a demonstrat că frunzele şi florile pot fi socotite suficient de uscate
când foşnesc la atingere, iar părţile subterane, ramurile şi scoarţele, când se rup cu
zgomot la îndoire.
Trebuie atras atenţia să nu se usuce în acelaşi timp şi în acelaşi loc (încăpere
sau pod) plante sau organe de plante medicinale puternic mirositoare cu altele
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

lipsite de miros, deoarece acestea din urmă vor lua mirosul celor dintâi; de
asemenea, să nu se usuce plantele netoxice alături de cele toxice.
Experienţa a mai arătat că un produs vegetal poate fi socotit de bună calitate
atunci când îşi păstrează după uscare culoarea, mirosul natural, când rămâne întreg,
nefărâmiţat şi nemestecat cu alte specii sau cu impurităţi şi corpuri străine.

Conservarea
După uscare plantele şi organele de plantă trebuie păstrate în pungi duble de
hârtie, în cutii de lemn sau carton, se etichetează şi se depozitează în încăperi
curate, uscate şi la adăpost de alte mirosuri.
În general, se recomandă ca plantele medicinale, după recoltare şi uscare, să
fie reînnoite după 1-3 ani; se va da prioritate florilor şi frunzelor, în special celor
care conţin uleiuri eterice, scoarţele, rădăcinile şi tulpinile dovedindu-se a avea o
durată de conservare mai îndelungată.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

8. TUTUNUL
Tutunul face parte din familia Solanaceae, genul Nicotiana. În cultură se
cunosc două specii principale: Nicotiana tabacum – tutun şi Nicotiana rustica –
mahorcă.
Rădăcina tutunului este pivotantă, cu l0-15 ramificaţii secundare,
răspândite pe o rază de 50-60 cm. Pivotul pătrunde în sol până la adâncimea de
150-200 cm. Din totalul masei radiculare, 71-78% creşte la nivelul orizontului
arabil.
Tulpina este erectă, înalta de 80-300 cm, rotundiformă sau costată în
secţiune, simplă sau ramificată în partea superioară. Suprafaţa tulpinii este
glandulos-păroasă.
Forma plantei (sagoma, habitusul) poate fi: cilindrică, elipsoidală, ovoidală,
conrăsturnat, două conuri unite prin baza lor.

Fig. 106. Sagoma (habitusul plantei)

1 – cilindrică; 2 – elipsoldală; 3 –ovoidală; 4 – conică; 5 – con cu vârf întors; 6 –
două conuri unite prin baza lor

Fig. 107. Poziţia frunzei faţă de tulpină

Frunzele sunt simple, întregi, sesile sau peţiolate, aşezate altern, lungi de 5-
100 cm. Poziţia frunzelor faţa de tulpină este o particularitate de soi, putându-se
întâlni: până la 35° poziţie verticală, 35-45° poziţie oblic-verticală, 45-65° poziţie
oblică, 65-80° poziţie oblic-orizontală, peste 80° poziţie orizontală.
În funcţie de rapoartele dintre lungime şi lăţime, dintre lungime şi distanţa
de la bază la linia lăţimii maxime a limbului foliar (indicele de ovalitate), la tutun
se întâlnesc o diversitate de forme ale frunzei.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 108. Forma limbului frunzei

1 – rotundă; 2 – cordiformă; 3 – eliptic-rotundă; 4 – eliptică; 5 – ovală; 6 –
obovală; 7 – romboidală; 8 – lanceolată; 9 – eliptic-lanceolată; 10 – oval-
lanceolată; 11 – oboval-lanceolată.

Suprafaţa limbului frunzei poate fi: netedă, mărunt-încreţită, mijlociu-

încreţită, puternic-încreţită, ondulată.

Raporturi pentru câteva forme de frunze

Forma Raportul diametrelor Indicele de ovalitate
rotundă l,0-1,2 2
ovală 1,5-2,0 2
lat-ovală 1,5 3
eliptică 1,5-2,9 2
lanceolată 2,7 2

Fig. 109. Forma suprafeţei frunzei

1 – netedă; 2 – mărunt încreţită; 3 – mijlociu încreţită; 4 – puternic încreţită; 5 –
ondulată.

Forma vârfului limbului frunzei poate fi: ascuţită, mijlociu-ascuţită, slab-

ascuţită, scurt-acuminată; rotunjit-obtuză, lung-acumimată, mucronată.

Fig. 110. Forma vârfului frunzei

Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

1 – ascuţită; 2 – mijlociu-ascuţită; 3 – slab-ascuţită; 4 – scurt-acuminată; 5 –

rotunjit-obtuză; 6 – lung-acuminată; 7 – mucronată

Forma bazei limbului frunzei poate fi: peţiolată, semipeţiolată, sesilă;

rotundă, cordiformă, gât de vioară, peţiolată cu auriculele înguste, peţiolate cu
auriculele mijlocii, peţiolată cu auricule late.

Fig. 111. Forma bazei limbului frunzei

l – peţiolată; 2 – semipeţiolată; 3 – sesilă; 4 – rotundă; 5 – cordiformă; 6 – gât de
vioară; 7 – peţiolată cu auricule înguste; 8 – peţlolată cu auricule mijlocii; 9 –
peţiolată cu auricule late.

Apendicii de la baza frunzei pot fi: auricule inegale, auricule amplexicaule,

decurente lungi inegale, decurente inegale.
Frunzele sunt pubescente, acoperite atât cu peri neglandulari, cât şi cu
perişori glandulari (scurţi şi lungi), secretori de substanţe răşinoase, neplăcut
mirositoare şi cu gust amar.
Nervaţiunea limbului foliar, atât sub aspectul pronunţării, cât şi al unghiului
de dispunere a nervurilor secundare faţă de nervura principală, care reprezintă 15-
30% din greutatea totală a frunzelor, constituie un caracter de soi.
Numărul frunzelor pe plantă, în funcţie de soi, variază între 12 şi 40.
Florile hermafrodite, organizate pe tipul 5, sunt dispuse în inflorescenţe
terminale, racemos paniculate, de formă sferică, semisferică, hexagonală sau con
cu vârful în jos.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 112. Forme de inflorescenţă

1 – sferică; 2 – semisferică; 3 – hexagonală; 4 – semisferică (tip 2); 5 – con cu
vârful în jos

Pedunculul scurt, caliciul gamosepal, format din sepale inegale şi

persistente, corola gamopetală, alungit tubuloasă, colorată în alb, roz sau roşu,
androceul format din 5 stamine scurte, concrescute bazal cu tubul corolei, ovarul
superior bilocular, stilul mai lung decât staminele, terminat cu un stigmat bilobat,
constituie principalele particularităţi ale florii tutunului.
Fecundarea este predominant autogramă, frecventă fiind însă şi alogamia
entomofilă.
Fructul este o capsulă biloculară, acoperită cu caliciu persistent, cu 2000-
4000 de seminţe.
Seminţele sunt mici, reniforme, acoperite cu reticulaţii cu baza lucioasă, de
culoare brun-roşcată, MMS – 0,07-0,1 g.
Mahorca de asemenea este o planta anuală, cu tulpina dreaptă, ramificată
(uneori de la bază), păroasă şi lipicioasă.
Frunzele sunt peţiolate, groase, ovate, cordate sau alungite.
Inflorescenţa are forma unui ciorchine paniculiform. Florile sunt
pedunculate, cu bractee sau lipsite de aceste formaţiuni. Caliciul are forma unei
cupe, este pentalobat, cu un lob mai mare. Corola este de 2-3 ori mai lungă decât
caliciul, uşor păroasă. Tubul corolei este umflat, verzui, gura strâmtă, partea
răsfrântă netedă, gălbuie, cu cinci lobi scurţi.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fructul este o capsulă ovată sau semiglobuloasă, cu o sudură în vârf mai

mult sau mai puţin pronunţată.
Cele mai importante caractere de deosebire dintre tutun şi mahorcă sunt date
în tabel:

Caractere Nicotiana tabacum Nicotiana rustica

Tulpina în secţiune transversală Rotundă Crestată
Peri glandulari lungi Peri simpli şi
Perozitatea
şi scurţi glandulari
Sesile sau peţiolate,
Frunzele Peţiolate
decurente
Netedă sau slab-
Suprafaţa frunzelor Gofrată
gofrată
Vârful frunzei Ascuţit Rotunjit
Formă de cupă
Campanulată (pâlnie
Forma corolei (strânsă în partea
deschisă)
superioară)
Culoarea corolei Alb, roz, roşie Galben-verzuie
Anterele Cu perişori Lipsite de perişori
Curbate în partea
Filamentele staminelor Drepte
superioară
MMS 0,07-0,11 g 0,18-0,25 g
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 113. 1 – Plantă de tutun; 2 - Mahorcă

Sortarea, ambalarea şi condiţiile tehnice de recepţionare a foilor de tutun

Fazele tehnologice la care sunt expuse foile de tutun, de la recoltare şi până
la sortarea lor în vederea predării la fabricile de ţigarete, sunt: dospirea sau
îngălbenirea, fixarea culorii, înşiratul şi uscarea lor.
În vederea predării, foile de tutun nefermentate se sortează în conformitate
cu cerinţele N.I. 511/1974.
Aşezarea în păpuşi constă în aşezarea unui număr de 15-25 de foi, una peste
alta, şi legarea lor la bază cu rafie sau pănuşi de porumb.
Aşezarea în stocuri este identică, pachetele de l0-12 foi la tutunurile cu foaie
mare şi 20-25 de foi la soiurile cu foaie mică şi mijlocie rămân nelegate.
Aşezarea în fascicule. Spre deosebire de metodele descrise, foile în număr
de l0-15, fără a fi întinse, se aşază într-un mănunchi, care se leagă la bază cu o
foaie de tutun împăturită în lungime.
Indiferent de modul de aşezare, respectarea claselor de calitate este
obligatorie.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Ambalarea tutunului astfel sortat se face în teancuri sau baloturi.

Fig. 114. Păpuşi de tutun

Fig. 115. Fascicule de tutun

Fig. 116. Tutun ambalat în: l – teancuri; 2 – baloturi

Teancul presupune aşezarea păpuşilor, fasciculelor sau stocurilor pe două
rânduri, cu cotoarele în afară şi strânse cu ajutorul unui cleşte din şipci legate între
ele.
Balotul se formează identic teancului, ambalarea însă se face în pânză,
lăsându-se descoperite capetele balotului.
Clasarea tutunului uscat nefermentat este efectuată de comisii de specialişti
de la fabricile de ţigarete, împreună cu delegatul unităţii predătoare, prin
comparare cu mostrele de referinţă.

Evaluarea producţiei la tutun

După efectuarea prealabilă a examenului de ansamblu asupra uniformităţii
culturii şi a stării fitosanitare, pe fiecare tarla se vor delimita suprafeţe de 1 ar, în
mai multe puncte, pe diagonală, în funcţie de suprafaţa tarlalei respective.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Numărul de puncte va fi:

până la 10 ha ................. 5;
între 10 şi 20 ha………….. 7;
între 20 şi 50 ha ................. 10;
peste 50 ha.......................... 15.

Elementele necesare pentru a evalua producţia sunt următoarele:

– suprafaţa cultivată;
– numărul mediu de plante pe un ar;
– numărul mediu de frunze (foi) pe plantă;
– numărul mediu de frunze (foi) cе intră la 1 kg de tutun uscat.
Numărul mediu de plante/ar se face prin numărarea acestora în fiecare punct
şi calcularea numărului mediu:
– Determinarea numărului mediu de foi (frunze) pe plantă într-o probă se
face prin alegerea la fiecare probă a unui rând pe care plantele să reprezinte media
sub aspectul dezvoltării.
Pe acest rând se numără plantele şi numărul total de frunze. Prin împărţirea
numărului total de frunze la numărul total de plante se obţine numărul mediu de
frunze (foi) la о plantă. Se calculează media numărului de frunze la о plantă pentru
toate punctele şi se calculează numărul mediu de frunze/plantă pentru toată tarlaua.
– Înmulţind numărul mediu de plante la 100 m 2 cu numărul mediu de
frunze/plantă, se determină numărul mediu de frunze la 100 m2.
– Împărţind numărul mediu de frunze de pe 100 m2 la numărul mediu de
frunze/plantă, se determină numărul mediu de frunze la 100 m2.
– Împărţind numărul mediu de frunze de pe 100 m 2 la numărul mediu de foi
ce intră la 1 kg de tutun uscat, se obţine producţia medie de tutun la 100 m 2,
producţia care se raportează la hectar şi apoi la suprafaţa tarlalei, pentru a obţine
producţia totală.

Numărul de probe I II III IV V Media

Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Nr. mediu de 390 385 420 395 405 399

plante la 1 m2
Numărul mediu de 20 23 20 22 21 21
foi pe plantă la 1
m2

Numărul mediu de foi pe 100 m2 = 399 x 21 = 8 379.

Producţia medie de tutun pe 100 m2 = 8 379 : 530 foi uscate/kg = 15,8 kg.
Producţia medie de tutun la 1 ha = 15,8 x 100 = 1 580 kg.
Rezultatele obţinute de studenţi cu prilejul efectuării lucrării vor fi
înregistrate în fişa de calcul anexată.

Fişa de calcul
a evaluării producţiei de tutun, soiul................
producţia..............

Nr. Nr. sau Supra- Nr. Nr. Nr. de Nr. de Cantitate Producţia evaluată
crt. denumir faţa, ha de mediu de frunze la frunze la a tutun la (tutun uscat)
ea plant frunze pe 100 m.p. 1 kg 100 m.p. kg/ha Total t

tarlalei e la plantă tutun

100 uscat
m.p.

Data................
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

9. HAMEIUL
Hameiul aparţine familiei Cannabinaceae, genul Humulus, care cuprinde
patru specii:
– Humulus lupulus – hameiul european;
– Humulus japonicus – hameiul japonez;
– Humulus americanus – hameiul american;
– Humulus acandenis – hameiul agăţător.
Specia cultivată pentru bere este Humulus lupulus.
După culoarea lăstarilor, perioada de vegetaţie şi origine, soiurile cultivate
au fost clasificate în trei grupe:
I. Soiurile din grupa hameiului-roşu (hameiul nobil) cu lăstari de culoare
roşie, cuprinde soiuri precoce şi semiprecoce (l00-130 de zile), mai puţin
productive, aromate, cu conţinut mai scăzut de substanţe amare, originar din
Europa centrală.
II. Soiurile din grupa hameiului-verde (hameiul industrial) au coardele verzi,
sunt semitârzii şi târzii, productivi şi cu conţinut mai bogat de substanţe amare, dar
mai puţin aromate, extinse în culturi în Anglia, Belgia, SUA, etc.
III. Soiurile din grupa hameiului cu lăstari violeţi (hamei industrial),
semitardive sau tardive, foarte productive, bogate în substanţe amare, sunt cultivate
în zonele umede şi răcoroase din Anglia, Belgia şi SUA.
Hameiul este o plantă vivace, menţinută pe plantaţii 10-20 de ani,
longevitatea ei fiind însă mult mai mare (80-100 de ani).
Sistemul radicular al hameiului este format din rădăcini principale, care
pornesc din butuc şi din rădăcini adventive.
Rădăcinile principale, în număr de 6-40, sunt puternic ramificate, au o
lungime de 3-5 m şi diametrul de 2 cm.
Rădăcinile adventive (anuale) pornesc din nodurile subterane ale coardelor
şi se găsesc numai în straturile superficiale ale solului.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Tulpina este formată dintr-un rizom cărnos, lung de 30~40 cm şi în diametru

de le-15 cm, cu partea superioară globuloasă, care poartă denumirea de butuc.

Fig. 117. Partea subterană a hameiului

b – butucul; rp – rădăcinile principale; c – coardele; r.a. – rădăcinile
adventive (rădăcini care pornesc anual de pe coarde); s – locul de tăiere a coardelor

În condiţiile unei tehnologii bune, butucul se găseşte sub nivelul solului cu

l0-15 cm.
Din mugurii situaţi pe partea globuloasă a butucului, anual se formează 5-20
de coarde, formate din noduri şi internoduri goale, cu secţiune hexagonală, pe
muchii cu peri simpli sau bifurcaţi, care ajută la fixarea coardelor. Coardele sunt
volubile şi încolăcesc suporţii de la stânga spre dreapta. Culoarea lăstarilor
(coardelor) este diferită, întâlnindu-se soiuri cu coarde de culoare roşie, verde şi
violet.
Frunzele sunt opuse, lung-peţiolate, pentalobate la baza coardelor, trilobate
la mijlocul coardei şi simple în vârful ei. La baza fiecărei perechi de frunze se
găsesc două stipele transparente. Marginea limbului foliar este dinţată. Epiderma
inferioară a frunzelor este glabră şi de culoare verde-deschis, în timp ce epiderma
superioară este aspru-păroasă şi de culoare verde-închis.
Inflorescenţa. Hameiul este o plantă unisexuat-dioică. Inflorescenţa masculă
este o cimă axilară racemiformă.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 118. Porţiune de lăstar la plante de hamei, cu frunză şi inflorescenţă

Florile mascule sunt formate dintr-un periant sepaloid, cu cinci lacinii libere,
de culoare galben-verzuie şi din 5 stamine dispuse în faţa diviziunilor periantului.
Inflorescenţele la planta femelă sunt amenţi axilari, în formă de conuri, lungi
de 2-6 cm, cu diametrul de 1-3 cm.
Un con este format dintr-un rahis ondulat, pe care se prind bractee
protectoare, câte două la fiecare călcâi de rahis. Bracteele sunt de formă ovală, cu
vârful ascuţit. Florile sunt grupate câte 2-6 (frecvent câte două) la subsuoara
fiecărei bractee. O floare este formată dintr-un periant rudimentar, cu marginile
recurbate spre interior, un ovar unilocular, cu un singur ovul, fără stil, şi două
stigmate lungi şi pufoase. La baza bracteelor se găsesc numeroşi perişori
glandulari, pluricelulari, la început de forma unor cupe plate, care secretă lupulină,
un praf galben-auriu, format dintr-un amestec de răşini, uleiuri volatile şi substanţe
amare. Fructul este o achenă ovală lungă de 3-4 mm.

Fig. 119. Inflorescenţă şi flori femele la hamei

Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

A – porţiune de lăstar cu frunză şi inflorescenţă femelă la hamei; B – floare

femelă de hamei

Aprecierea calităţii conurilor de hamei

Aprecierea calităţii conurilor prin analize chimice este dificilă, fapt pentru
care aprecierea valorii lor tehnologice se face pe baza criteriilor morfologice.
La l00 de conuri se fac următoarele aprecieri:
– mărimea conurilor, prin măsurarea lungimii şi a diametrului. Sub acest
aspect se cere ca ele să fie uniforme, întregi şi cât mai mari;
– se determină, procentual, numărul de conuri depreciate de boli şi
dăunători;
– se apreciază culoarea, luciul, elasticitatea, buchetul, gustul amar şi
numărul de bractee. Umiditatea admisă este de 13 %.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

10. PLANTELE BOSTĂNOASE

Din grupa plantelor bostănoase fac parte trei specii principale cultivate:
harbuzul, dovleacul şi zămosul. Toate aceste trei plante fac parte din familia
Cucurbitacee şi prezintă multe caractere comune în structura lor. Toate sunt plante
anuale cu o rădăcină puternică pivotantă, formând multe ramificaţii laterale, cu o
tulpină târâtoare lungă, cu frunze mari, întregi sau lobate şi cu cârcei. Plantele au
flori unisexuate, monoice. Florile sunt mari până la 2 cm şi mai mult în diametru,
galbene, galbene-portocalii sau de alte nuanţe ale culorii galbene. Învelişul floral
regulat, de tipul cinci. Corola la bază este concrescută cu caliciul. Florile mascule
au cinci stamine. Florile femele au un pistil format din trei (mai rar 4-5) carpele,
având uneori stamine rudimentare. Fructul este o bacă polispermă de dimensiuni
mari.
Cu toată marea lor asemănare, pepenele-verde, pepenele-galben şi
dovleacul se deosebesc între ei printr-o serie de particularităţi şi, în primul rând,
prin fructele lor ce au structură, gust, deci şi întrebuinţări diferite. Din cauza
aceasta vom examina speciile amintite în mod separat.

10.1. HARBUZUL

Harbuzul este o plantă anuală cu tulpini târâtoare sub formă de vrejuri şi

ramificate, atingând 4-5 m lungime.
Frunzele sunt, de obicei, sectate în şapte lobi laţi care se suprapun sau
numai se ating. Uneori lobii frunzei sunt sectaţi la rândul lor. Vârfurile lobilor
sunt rotunjite.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 120. Principalele tipuri ale frunzelor de harbuz

Limbul foliar la diferitele soiuri variază ca mărime, ca formă şi ca număr de lobi,

de la unul puternic sectat şi cu lobi înguşti până la unul cu marginea aproape
întreagă. Conformaţia cea mai tipică pentru un soi o are limbul al 15–20-lea de pe
vrejul principal, începând de la rădăcină.

Fig. 121. Formele fructelor de harbuz

Tulpinile şi frunzele sunt acoperite cu o pâslă deasă de perişori. Pe tulpini

există cârcei compuşi, ramificaţi, agăţători.
Florile sunt de culoare galben-deschis, cu un peduncul scurt. Florile femele
sânt mai mari ca cele mascule. Florile mascule apar înaintea celor femele.
Fructele sunt mari, de la 14 până la 35 cm lungime sau chiar mai lungi, de
obicei de formă sferică sau alungită, cu o suprafaţă netedă de culoare verde-închis
şi cu un desen variat de dungi, de reţea sau de pete.
Pulpa miezului fructului este reprezentată prin placenta mult dezvoltată,
având consistenţă, frăgezime şi culoare foarte variată (albă, galbenă, portocalie,
roşie).
Seminţele, în număr mare (de la 30 până la 1 000 în fiecare fruct), sunt plate,
cu un contur oval, destul de mari, de la 1 până la 1,5 cm lungime şi de culori
diferite (albe, galbene, cenuşii, verzi, roşii, negre), uneori având diferite desene.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Recunoaşterea principalelor specii de harbuz

Formele cultivate de pepene-verde sunt clasate de către C.I. Pangalo în două

specii bine distincte. Una din ele este Gitrullus edulis cuprinzând formele obişnuite
comestibile de pepene verde, alta este Citrullus colocynthoides, având mai ales
importanţă furajeră.
Aceste specii se deosebesc între ele mai ales după fructele lor. Fructele
pepenelui verde comestibil au carnea colorată, moale, fină, dulce. La pepenele
verde furajer carnea este albă, puţin verzuie, foarte compactă, dură, se taie greu cu
cuţitul, nu este dulce, uneori chiar puţin amară. Totuşi, există şi alte multe
deosebiri.
În tabelul redat mai jos sunt indicate caracterele specifice ale speciilor indicate.

Caracterele C. edulis C. colocynthoides

Lungimea tulpinii principale Mai mică Mare
Numărul de ramificaţii de
ordinul al doilea Foarte multe Puţine (5-8)
Forma limbului foliar Alungită Scurtă
Culoarea florii Cenuşie-galbenă Portocalie-galbenă
Culoarea stigmatului Verzuie Galbenă
Forma stigmatului Pentagonală Rotunjită
Caracteristica cărnii Fină, fragedă Dură, consistentă,
câlţoasă
Gustul cărnii Dulce Fad sau amar
Culoarea cărnii Roşie, rozie, galbenă, albă Alb-verzuie
Forma seminţelor Cu carunculă Fără carunculă

10.2. DOVLEACUL
Dovleacul este o plantă anuală, cu o dezvoltare puternică, cu o tulpină
viguroasă, târâtoare şi ramificată, atingând o mare lungime.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Frunzele au un peţiol lung, cu limb foliar mare, de obicei cu marginea

întreagă, mai rar sectat în cinci lobi. Cele mai tipice ca formă sunt frunzele a 10–a
15-a de pe tulpina principală, începând de la rădăcină.

Fig. 122. Principalele tipuri ale frunzelor de dovleac

Fig. 123. Formele fructelor de dovleac

Tulpinile şi frunzele sunt acoperite cu perişori, ce se transformă pe nervuri

în nişte ţepi. Pe tulpină se găsesc cârcei ramificaţi şi agăţători.
Florile sunt de culoare galbenă-portocalie. Florile mascule, spre deosebire
de cele femele, sunt prevăzute cu un pedicel lung.
Fructele sunt sferice, turtite, elipsoidale sau de o altă formă oarecare, de
mărimi diferite, adeseori foarte mari. Culoarea fructelor este albă, galbenă,
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

portocalie, cenuşie, brună etc. Carnea fructelor are nuanţe diferite, de la una
albicioasă până la una portocaliu-închis.
Seminţele sunt relativ mari, plate, lat-ovale, de obicei albe sau galben-
deschis.

Recunoaşterea principalelor specii de dovleac

Formele ce se întâlnesc în cultură fac parte mai ales din trei specii principale
de dovleac. Una dintre aceste specii este Cucurbita maxima – dovleacul mare
furajer, alta este Cucurbita pepo, având forme comestibile şi furajere, şi, în sfârşit,
Cucurbita moscata este dovleacul comestibil, muscat, tardiv.
Fără a face o descriere amănunţită pentru fiecare dintre aceste specii, vom
indica într-un tabel sinoptic caracterele fundamentale de deosebire dintre ele.

Caracteristicile C. maxima C. moschata C. pepo

Tulpina Cilindrică Rotund-muchiată Evident-muchiată,
culcată
Forma tulpinii Reniformă, slab- Reniformă, cordat- Cordată, dublu-lobată
lobată lobată şi lobată
Perozitatea Perişori fini Perişori fini Ţepi fini
Petalele Rotunjite, răsfrânte Ascuţite, răsfrânte Ascuţite, drepte
Culoarea Galbenă Verde şi roşie- Portocalie
stigmatului portocalie
Codiţa fructului Cilindrică Muchiată, mai Evident muchiată,
groasă lângă fruct prismatică
Forma Globulos-turtită şi Alungită Obovată
dominantă a sferică
fructului
Carnea fructului Fragedă Compactă, fină Fibroasă, mai dură
Seminţele Mari, netede, cu o Mijlocii, albe Mijlocii şi mici,
dungă la margine murdar cu o dungă gălbui-albe, cu o dun-
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

nu prea evidentă pe margine evidentă, gă evidentă pe mar-

de culoare mai gine
închisă
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

10.3. ZĂMOSUL

Zămosul este o plantă anuală, cu tulpina târâtoare. Frunzele sunt, de obicei,

întregi, rareori divizate în cinci lobi.

Fig. 124. Principalele tipuri ale frunzelor de zămos

Tulpinile şi frunzele sunt acoperite cu perişori, care pe suprafaţa nervurilor

sunt transformaţi în ţepi. Pe tulpini se găsesc cârcei simpli, neramificaţi.
Florile sunt galbene, mai multe la subsuoara frunzelor. Florile femele sunt
dispuse pe ramurile tulpinii.
Fructele sunt ovate, elipsoidale, sferice sau de alte forme. Există pepeni
galbeni cu fructe segmentate, cu formă de şarpe etc. Suprafaţa fructelor poate fi
netedă, gofrată sau cu zbârcituri. Pe suprafaţă, adeseori se formează crăpături
suberificate sau nesuberificate, având direcţia şi desimea variate. Aceste crăpături
formează uneori la suprafaţa fructelor o reţea continuă cu aspecte foarte variate.
Seminţele de zemos sunt mai mici decât cele de dovleac şi de pepene verde,
de fоrmă ovală, albe, galben-deschis sau de o altă culoare mai închisă.

RECUNOAŞTEREA PRINCIPALELOR SPECII DE ZĂMOS

Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Se cunosc multe specii de zămos. Dintre acestea se cultivă în diferite ţări

vreo 13-14 specii, ce prezintă calităţi gustative destul de variate. Speciile cele mai
cunoscute clasificate sunt redate mai jos:

Fig. 125. Formele fructelor de zămos

1. Zămosul cu fructul mic – Melo microcarpus. Fructele sunt mici, nu sunt

dulci, dar foarte aromate. Se întrebuinţează ca plante decorative sau pentru aroma
lor. Lungimea fructelor este de aproximativ 4-5 cm, culoarea brună-roşiatică. Se
cultivă în diferite ţări.
2. Zămosul cantalup – Melo cantalupa. Fructe de mărimi diferite, de la mici
până la destul de mari, comestibile, cu gust şi aromă plăcută. Culoarea este galbenă
sau portocalie, forma turtită sau rotunjită, adeseori segmentată. Se cultivă în
Europa.
3. Zămosul cassaba – Melo cassaba. Fructele sunt destul de mari, cu un gust
plăcut, dulci, dar lipsite de aromă. Forma fructului este rotunjită sau slab-turtită,
adeseori segmentată. Se cultivă în Asia Centrală şi în Asia Mică.
4. Zămosul zard – Melo zard. Fructele sunt destul de mari, în stare
proaspătă nu sunt gustoase, ci după un anumit timp de păstrare capătă calităţi
gustative bune. Forma fructului este ovală, culoarea galben-închis. Se cultivă în
Asia Centrală şi în Armenia (,,dutma”).
5. Zămosul adjur – Melo adzhur. Fructele în stare de maturitate nu sunt
comestibile. Se mănâncă ovarul tânăr, lung de 20 cm, ca şi castraveţii. Fructele
coapte sunt alungite, uneori curbate, de culori diferite. Se cultivă în Asia Mică.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

6. Zămosul în formă de şarpe – Melo flexuosus. Fructele mature au până la 2

m lungime, sunt curbate ca nişte şerpi, nu sunt comestibile. Ca şi la specia
precedentă, se consumă ovarele tinere. Se cultivă în Asia Centrală.

11. PLANTE TEXTILE

Aspecte generale
Din multitudinea de specii vegetale cu proprietatea de a forma fibre
celulozice în ţesuturile părţilor aeriene, se cultivă doar un număr restrâns. Acestea
se clasifică, în mod obişnuit, în funcţie de organul din care se extrag fibrele:
1. Specii la care fibrele se formează în frunze, prin modificarea unor
celule ale nervurilor. Cele mai importante specii din acest grup sunt:
 Sisalul (A. gavvesisalnia Perinee, fam. Amaryllidaceae), plantă perenă,
tropicală, produce fibre grosiere, rezistente, folosite la fabricarea sforilor,
frânghiilor etc., cultivată în zona tropicală din America;
 Inul-de-Noua-Zeelandă (Phormiumm tenax, fam. Liliaceae), cultivată în ţara de
origine, Australia, şi în sud-estul Asiei, pentru fibre grosiere utilizate la
confecţionarea pânzei de sac şi pentru ambalaje, dar şi a aţei, sforilor etc.
 Iuca (Yucca filamentosa, fam. Liliaceae), plantă perenă, originară din America.
Din frunzele ei uscate se extrag fibre cu mare rezistenţă la rupere, ce servesc la
fabricarea sforilor pentru legat baloturi şi a pânzei de sac.
 Cânepa-de-Manila (Musa textilis, fam. Musaceae), plantă tropicală, perenă, din
care se extrag fibre grosiere, lucioase, albe şi rezistente la rupere, neîntrecute
pentru fabricarea sforilor.
2. Specii cu fibre localizate în ţesuturile tulpinii. La aceste plante,
fibrele se formează din celule generate de periciclu şi sunt denumite obişnuit fibre
periciclice. Înglobează multe specii, dintre care următoarele se cultivă pe suprafeţe
mari:
 Inul pentru fibre (Linum usitatissimum, fam. Linaceae), plantă anuală, cultivată
în climatul răcoros şi umed pentru fibre subţiri, rezistente, lucioase, cu variate
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

utilizări industriale.
 Cânepa pentru fibre (Cannabis sativa, fam. Cannabaceae), plantă anuală, cu
cerinţe mai reduse faţă de umiditate decât inul, produce fibre mai grosiere şi
mai aspre, dar mai rezistente la putrezire decât cele de in.
 Ramia (Boehmeria nivea şi B. utllis, fam. Urticaceae), plantă perenă, cultivată
în arealul bumbacului pentru fibrele sale lungi (22-25 cm), cu neîntrecută
fineţe, luciu şi rezistenţă la rupere şi cu multiple utilizări industriale, inclusiv
fabricarea hârtiei pentru bancnote.
 Iuta (Chorchoruss capsularis si C. olitorius, fam. Tiliaceae, specii anuale,
subtropicale, cultivate în sud-estul Asiei), se consideră cea mai importantă
plantă producătoare de fibre pentru frânghii, pânză de sac, preşuri etc.
 Chenaful (Hibiscus cannabinus, fam. Malvaceae), originar din regiunile sudice
ale Africii, se cultivă în sudul Asiei, are fibrele cu fineţe apropiată fibrelor
inului, nu absorb apă, poate înlocui iuta la confecţionarea sacilor destinaţi
produselor higrofile (zahăr, ciment), a pânzeturilor pentru ambalaje şi mobilă.
 Teişorul (Abulilon avicennae, fam. Malvaceae), plantă anuală, cultivată în
China şi Rusia, cu fibrele mai grosiere decât ale cânepei, dar mai rezistente la
putrezire, se utilizează în aceleaşi scopuri, dar şi la izolarea cablurilor.
1. Specii care formează fibrele pe tegumentul seminţei. Aceste fibre provin din
celulele tegumentului extern al seminţelor. Grupul are un singur reprezentant:
 Bumbacul (Gossypium hirsutum, bumbac păros; G. barbadense, bumbac
egiptean, ambele originare din America si Gossypium herbaceum, bumbac
erbaceu, originar din Indochina, toate aparţinând fam. Malvaceae).
După repartiţia arealului de cultură, ce se corelează cu cerinţele faţă de
căldură, plantele textile se clasifică în: plante cultivate în zone nordice (inul pentru
fibre); plante cu arealul în climat temperat: cânepa, teişorul; plante ale zonelor
sudice: bumbacul, iuta, sisalul, ramia.
Importanţa plantelor textile se datorează fibrelor celulozice, care constituie
produsul principal, cu variate utilizări în multe domenii industriale, dar îndeosebi
în industria textilă. Datorită însuşirilor lor, fibrele textile vegetale rămân de
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

neînlocuit în fabricarea multor produse, mai ales în fabricarea ţesăturilor destinate

lenjeriei. Tot în acest scop, fibrele de bumbac şi de in se amestecă în proporţie de
33-66% cu cele sintetice.
Unele plante textile (in, cânepă, bumbac) au seminţele bogate în ulei,
fiind în acelaşi timp şi plante oleaginoase. Lemnul, după extragerea
fibrelor din tulpini, constituie un valoros combustibil.

11.1. BUMBACUL
Este o plantă anuală sau perenă.
Rădăcina este pivotantă, cu adâncimea de 2-2,5 m, are ramificaţii secundare
puternice, care se răspândesc în jurul plantei la 1,2-1,5 m. Majoritatea rădăcinilor
sunt răspândite în straturile superficiale ale solului. Sistemul radicular se dezvoltă
mai repede decât partea aeriană (în aproximativ o lună şl jumătate–două de la
însămânţare), fapt ce dă bumbacului o mare rezistenţă la secetă.
Tulpina este dreaptă, glabră sau păroasă, lignificată, ramificată puternic,
uneori chiar de la bază, înălţimea este de 0,5-1,5 m (5-6 m la formele vivace).
Planta are două feluri de ramuri, deosebite după locul de inserţie pe tulpină
şi după particularităţile morfologice şl fiziologice.
a) Ramuri vegetative sau monopodiale, obişnuit 2-4 la număr, care sunt
situate la baza tulpinii. Ele formează cu tulpina un unghi ascuţit şi au o creştere
terminală. Pe aceste ramuri se găsesc frunzele dispuse în spirală.
b) Ramuri fructifere sau şimpodiale situate deasupra monopodiilor, începând
cu ramificaţia 3-6 şi formând cu tulpina un unghi obtuz, aproape drept. Aceste
ramuri au creştere neterminală. Fiecare internod poartă la vârf un mugure care dă
naştere unei flori atunci când internodul şi-a terminat creşterea. Creşterea mai
departe a ramurii are loc printr-un mugure terminal, ce apare sub floare cu 20-25
de zile înainte de deschiderea ei; noul internod creşte la fel ca şi cel precedent,
formând şi el o floare. Datorită acestui fel de creştere, ramurile simpodiale apar
frânte, în zig-zag.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 126. Ramură vegetativă (monopodială) de bumbac (bobocul e situat pe o

ramificaţie laterală a ramurii vegetative)

Fig. 127. Ramură fructiferă (simpodială) de tipul indefinit la bumbac

Fig. 128. Ramură fructiferă (simpodială) de tipul definit la bumbac

Precocitatea unui soi este legată de înălţimea la care se formează simpodiile:

cu cât se formează mai sus pe tulpină, cu atât ele vor fructifica mai târziu.
Ramurile florifere, simpodiile, pot fi scurte, formate dintr-un singur internod,
denumite în acest caz de tip zero, tip finit sau limitat; altele sunt lungi, formate din
mai multe internoduri şi se numesc de tip nefinit sau nelimitat. Lungimea
internodurilor este de 3-25 cm.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fazele de creştere şi dezvoltare. În timpul observaţiilor fenologice asupra

semănăturilor de bumbac, de obicei se observă următoarele faze: încolţire,
îmbobocire, înflorire şi maturizare.
Faza de încolţire începe odată cu apariţia la plante la suprafaţa solului a
primei frunze. În condiţiile favorabile aceasta de obicei se întâmplă la a 10-12-a zi
după însămânţare. A doua frunză apare peste 5-6 zile după prima, iar fiecare frunză
următoare – peste 3-5 zile.
La a 7-8-a zi în teaca frunzei a patra–a cincea sau mai sus se dezvoltă primul
lăstar fructifer (primul boboc). Pentru bumbac aceasta se consideră ca un început al
fazei de îmbobocire.
Apariţia bobocilor pe tufa de bumbac se produce în două direcţii: de-a
lungul lăstarului fructifer (pe orizontală) şi în spirală în sus, pe lăstarii fructiferi
amplasaţi mai sus. În conformitate cu termenele de apariţie a bobocilor, decurge şi
înflorirea. De la formarea primului boboc până la deschiderea primei flori trec 25-
35 de zile, ceea ce coincide cu formarea lăstarului fructifer nouă-zece.
Următoarea fază – înflorirea. Florile pe plantă se deschid de jos în sus în
grup sau conuri. În primul con intră primele trei flori, amplasate pe trei lăstari
inferiori, mai aproape de tulpină. Al doilea con se formează din florile nivelului
doi pe primii trei lăstari şi din primele flori pe lăstarii patru-şase; în al treilea con
intră florile din nivelul trei de pe lăstarii unu-trei, florile nivelului doi pe lăstarii
patru-şase, şi primele flori de pe lăstarii şapte-nouă. Astfel, primul con constă din
trei flori, al doilea – din şase, al treilea – din nouă etc.
Ultima fază – maturizarea. De la înflorire până la deschiderea primei capsule
(începutul maturizării) trec aproximativ 50-65 de zile. Toată perioada de la
însămânţare până la începutul maturizării la soiurile de bumbac cu fibre medii
constituie 130-140 de zile, la soiurile cu fibre subţiri – 145-160 de zile.
Frunzele. Cele cotiledonale sunt întregi, reniforme. Frunzele tulpinale sunt
inserate în spirală pe ramurile vegetative şi altern pe ramurile fructifere. Primele
frunze adevărate sunt întregi, iar cele ce apar mai târziu au 3-7 lobi (cele tulpinale
superioare au un număr mai mare de lobi). Sunt lung-peţiolate, prevăzute la bază
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

cu două stipele ce cad de timpuriu. Culoarea frunzelor este verde sau roşiatică de
diferite nuanţe, cu faţa inferioară păroasă. Culoarea, perozitatea, forma (lanceolată,
ascuţită, triunghiulară, lată) şi adâncimea lobilor sunt caractere de specie. Pe faţa
inferioară a frunzelor, de-a lungul nervurilor, se găsesc glande nectarifere.
Frunzele sunt persistente şi verzi până la căderea primei brume.

Fig. 129. Floare de bumbac

a – bractee florale; b – altere; c – corolă

Florile sunt dispuse solitar pe ramurile simpodiale, la subsuoara frunzelor.

Floarea este pedunculată, protejată de 3 bractee mari de culoare verde-închis, cu
marginile dinţate (cu 9-11 dinţi) sau întregi şi cu nerveţiuni pronunţate. Forma ca şi
poziţia dinţilor sunt caractere de specie. Rolul bracteelor este de a proteja şi de a
hrăni mugurele floral şi fructul, deoarece ele persistă până la maturitatea deplină a
acestuia. La baza bracteelor se află glande nectarifere, formate din grupuri de peri
glandulari de formă sferică. Odată cu deschiderea fructului bracteele cad.
Floarea este alcătuită din: caliciu, format din 5 sepale concrescute, cu
marginea dinţată, ondulată sau netedă (în funcţie de specie). Culoarea caliciului
este verde-deschis, sepalele fiind prevăzute cu glande secretoare; corola compusă
din 5 petale mari, libere, asimetrice, concrescute la bază, care în boboc sunt
răsucite; androceul reprezentat de numeroase stamine – 40-50, uneori chiar 100,
ale căror filamente sunt concrescute la partea inferioară, formând о соloană
staminiferă, care îmbracă de jur împrejur stilul. Stamina este formată dintr-un
filament scurt şi o anteră cu doi saci polinici de forma unei potcoave, care conţin
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

numeroase grăuncioare de polen; giniceul este format dintr-un ovar superior cu 3-5
carpele cancrescute, fiecare lojă conţinând în medie 4-8 ovule.
Stilul este lung, terminat cu un stigmat 3-5-lobat.
Polenizarea este autogamă, alogamia se întâlneşte în procent de 3-5% (în
cazuri rare 25-28%), produsă de insecte.

Fig. 130. Bumbac comun

1 – floare; 2 – capsulă închisă; 3 – capsulă deschisă; 4 – fibre

Fructul este о capsulă cu 3-5 loji, fiecare lojă conţinând 4-8 seminţe, deci o
capsulă are 12-40 de seminţe. Capsula are formă ovală, rotundă sau alungită, cu
vârful ascuţit, având suprafaţa netedă sau zbârcită, de culoare verde sau roşiatică la
vârf, valvele răsfrângându-se în afară, permiţând astfel apariţia fibrelor.

Fig. 131. Structura seminţei de bumbac

Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

1 – cotiledoane; 2 – radiculă; 3 – tegument cu puf

Sămânţa este lung ovală (piriformă, de culoare castaniu-închis, cu lungimea

de 5-8 mm şi grosimea de 3-6 mm. Sămânţa are o parte mai bombată şi una mai
ascuţită (regiunea micropilară). Seminţele sunt acoperite cu peri scurţi, de culoare
cenuşie, verzuie sau brună, ce constituie pâsla, denumită linters, care persistă la
egrenare, şi cu peri lungi, care reprezintă fibrele textile – lintul. Există soiuri lipsite
complet sau parţial de pâslă. MMS este de 70-120 g. MH este de 40 kg, ulei în
seminţe 30-35%, tegumentul seminal reprezintă 35-40% din greutatea seminţei.
Lint-ul este alcătuit din peri unicelulari, cu lungimea de l6-50 mm şi
grosimea de 15-32 de microni, care constituie fibra tehnică. Fibra tehnică
reprezintă 28-40% din masa totală a seminţei, într-o capsulă găsindu-se 50 000–
100 000 de fibre.
Privită la microscop, fibra de bumbac are aspectul unei panglici răsucite în
formă de spirală (la fibrele mature 9 răsuciri pe 1 mm). Răsucirea dă o mare
rezistenţă firului tors şi se consideră că se datorează depunerilor spiralate de
celuloză în pereţii celulelor, precum şi faptului că în timpul creşterii, pentru a
pătrunde mai uşor printre celelalte fibre, fibra unicelulară sе răsuceşte.
La exterior fibrele sunt îmbrăcate într-o cuticulă formată din cutină şi
substanţe ceroase, datorită cărora permeabilitatea pentru apă şi gaze este foarte
redusă. De însuşirile cuticulei depinde luciul şi aspectul mătăsos sau mai puţin
mătăsos al fibrei. Fibrele neajunse la maturitate au lumenul mare, sunt nerăsucite,
se torc greu şi nu se pot colora. Rezistenţa fibrelor este de 36 kg/mm2.

Sistematica
Bumbacul face parte din familia Malvaceae, genul Gossypium, care
cuprinde 20 de specii cultivate şi spontane. Speciile cultivate sunt împărţite în două
secţii:
1. Secţia Herbacea: Gossypium arboreum şi Gossypium herbaceum,
originare din Asia, având 26 de cromozomi în celula somatică (n=13).
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

2. Secţia Hirsuta: Gossypium hirsutum, Gossypium barbadense şi

Gessypium tomentosum, originare din America Centrală şi de Sud, cu 52 de
cromozomi (n=26).
Mai larg răspândite în cultură sunt speciile:
Gossypium arboreum – plantă perenă, originară din India şi Indochina,
cunoscută sub denumirea de bumbac arborescent.
Gossypium herbaceum – originar din centrul Asiei şi estul Africii, unde se
întâlneşte şi în flora spontană.
Gossypium hirsutum – (bumbacul păros, Upland), originar din America
Centrală. Este specia care se cultivă şi la noi în ţară.
Gossypium barbadense – bumbacul egiptean, Sea-Island, originar din Peru
şi Bolivia.
Bumbacul Gossypium herbaceum. Este un semiarbust, cu tulpina principală
destul de groasă, atingând 1-1,5 m înălţime; lăstari acoperiţi cu perişori de lungimi
diferite, rareori glabri. Frunzele sunt 3-7-lobate; lobii lat-ovaţi, îngustaţi spre bază.
Florile sunt mici, cu o pată roşie-vişinie pe petalele corolei. Bracteele florale sunt
lat-triunghiulare, cu dinţi scurţi, triunghiulari, curbaţi către interior. Capsula este
circulară, mică, de obicei din patru valve, cu un vârf rotunjit la capătul superior,
slab dehiscentă la maturitate. Fibrele sunt scurte, până la 25 mm lungime, relativ
groase. Seminţele prezintă şi fibre scurte.
Вumbасul соmun – Gossypium hirsutum. Semiarbust, având înălţimea de
1-1,5 m, cu o tulpină puternică şi cu lăstari laterali dezvoltaţi şi prevăzuţi cu
perişori de aceeaşi lungime. Frunzele sunt 3-5-lobate; lobii scurt-triunghiulari.
Florile de mărime mijlocie, nu prezintă pată pe petalele corolei. Bracteele florale
sunt cordiforme, mari, cu dinţi lungi şl drepţi. Capsula circulară, mare, de obicei cu
4-5 valve, cu un rostru în vârf, deschizându-se larg la maturitate. Fibrele sunt mai
lungi decât la specia precedentă, de 28-32 mm lungime, şi mai fine. Seminţele sunt
îmbrăcate cu puf.
Bumbacul peruvian sau ,,egiptean” – Gossypium barbadense. Este un
semiarbust, de 1-3 m înălţime. Tulpina, prevăzută cu numeroase ramuri lungi şi
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

glabre. Frunzele sunt 3-5-lobate, cu lobi triunghiulari alungiţi. Florile sunt mari, cu
o pată roşie-vişinie pe petalele corolei. Bracteele florale sunt mai mult sau mai
puţin triunghiulare, cu dinţi lungi curbaţi către exterior. Capsula destul de mare,
conică, cu un vârf alungit şi cu suprafaţa fin alveolară, deschizându-se larg la
maturitate. Fibrele sunt lungi, de 35-50 mm, fine, seminţele golaşe sau numai
parţial îmbrăcate cu puf.
Toate speciile de bumbac sunt plante perene, dar în cultură sunt folosite ca
plante anuale, deoarece pier la temperatură mai mică de zero grade.
Determinarea structurii recoltei. Pentru determinarea structurii recoltei de
bumbac se evidenţiază nu mai puţin de 50 de plante, care cresc în locurile cele mai
tipice ale câmpului, în ziua recoltării de pe fiecare plantă evidenţiată se taie toate
capsulele (deschise şi închise), se calculează numărul lor şi imediat se determină
greutatea capsulelor deschise, iar a celor închise – după uscarea lor până la starea
aerian-uscată. Apoi din toate capsulele se scoate bumbacul-brut şi se cântăresc
aparte capsulele deschise şi închise, se înlătură din seminţe fibrele şi la fel se
cântăresc.

11.2. INUL PENTRU FIBRE

Rădăcina este pivotantă, de cca 70-100 cm lungime, subţire, cu ramificaţii
de ordinul I de cca 25 cm şi de ordinul II de cca 12 cm etc., cu creştere continuă
până la înflorit, după care creşterea devine neînsemnată.
Tulpina este erectă, cilindrică, glabră, cu o talie de 70-130 cm, cu grad de
ramificare diferit, în funcţie de specie, soi şi scopul culturii. La inul cultivat pentru
fuior, lungimea tehnică (utilă) a tulpinii (porţiunea dintre punctul de inserţie al
cotiledoanelor şi punctul de ramificare), prezintă o deosebită importanţă.
Părţile tulpinii de in, reprezintă restul de rădăcină 5-9%, hipocotilul 3-6%
lungimea tehnică 70-90%, partea ramificată 2-15% din greutatea plantei smulse şi
fără seminţe. Diametrul tulpinii este o însuşire importantă, fiind luat în considerare
la recepţionarea tulpinilor.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Frunzele sunt mici, sesile, glabre, cerate, îngust-lanceolate, cu marginile

întregi, dispuse altern pe tulpină.
Culoarea frunzelor este verde-deschis. La maturitate frunzele sunt
caduce, începând de la bază spre fructificaţii.
Florile, grupate în cime rare, sunt lungi, pedunculate, hermafrodite,
constituite pe tipul 5, cu petale albastre, albe sau roz (în funcţie de soi). Fecundaţia
este autogamă, fecundaţia alogamă nefiind exclusă.
Fructul este o capsulă sferică sau ovală, ascuţită în partea superioară,
formată din 5 loji. Fiecare lojă este împărţită în două, printr-un perete incomplet.
În mod obişnuit, într-o capsulă se formează 5-8 seminţe.
Sămânţa este ovoidal turtită, rostrată, de culoare brun-închis, brun-deschis
sau galben (în funcţie de soi), cu suprafaţa netedă, lucioasă, lungă de 4-9 mm, lată
de 2-3 mm şi groasă de 1,5 mm.
Prezenţa celulelor epidermice mucilagigene face ca seminţele în contact cu
apa să devină lipicioase, motiv pentru care nu se admit tratamente pe cale umedă.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 132. Plantele diferitor grupe de in

1 – de fibre; 2-3 – intermediar; 4 – de ulei; 5 – in târâtor; 6 – lungimea
totală a tulpinii; 7 – lungimea tehnică; 8 – inflorescenţa; 9 – locul de
măsurat diametrul tulpinii

Inul aparţine familiei Linaсеaе, genul Linum, cuprinde peste 200 de specii,
dintre care următoarele 5 sunt mai importante:
1. Linum angustifolium Huds, specie perenă, bienală sau anuală, cu tulpini
drepte, subţiri, înalte de 20-60 cm, slab-ramificate spre vârf, frunze înguste, flori
albastre sau roz, capsule dehiscente, seminţe brun-lucioase, mici şi slab-rostrate.
2. Linum crepitans, specie anuală. Plantele pronunţat cerate, înalte de
20-60 cm, slab-ramificate şi cu capsulele dehiscente la maturitate.
3. Linum bienne M111, formă de toamnă, cu tulpini târâtoare în timpul
iernii, primăverii şi toamnei şi care se ridică vara înaintea înfloririi. Se cultivă în
ţări cu ierni blânde (Italia, Franţa, Spania etc). Conţine fibre de calitate inferioară.
4. Linum humille Mill, specie anuală, pronunţat ramificată aproape de la
bază, înaltă de 30-50 cm, cu frunze şi capsule numeroase, apreciată pentru
obţinerea de forme cultivate pentru ulei.
5. Linum usitatissimum L., sau inul pentru fuior, este specia anuală
descrisă anterior, căreia îi aparţin soiurile cultivate pentru fuior şi care se grupează
în trei tipuri:
- inul pentru fuior, cu tulpini înalte, subţiri şi foarte slab-ramificate;
- inul pentru ulei, cu tulpini scunde şi ramificate de la bază;
-inul intermediar sau mixt, cultivat pentru ambele scopuri.

Structura anatomică a tulpinii de in

Analizând la microscop secţiunea transversală făcută în porţiunea de mijloc

a tulpinii de in, se observă următoarele părţi anatomice :
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

- Epiderma, formată dintr-un rând de celule alungite, turtite, cu pereţii

exteriori îngroşaţi, uşor bombaţi, acoperiţi de o cuticulă uşor-cerată şi străbătută de
stomate (21–48 ре mm).
– Scoarţa, alcătuită din 2-7 straturi de celule parenchimatice cu pereţi subţiri,
bogate în grăuncioare de clorofilă, cu excepţia ultimului rând (endodermul) ale
cărui celule conţin grăuncioare de amidon.
– Cilindrul central include următoarele părţi:
– periciclul, din care iau naştere fibrele tehnice, grupate în fascicule
înconjurate cu parenchim periciclic;
– fasciculele liberiene primare şi secundare;
– cambiul, format din celule meristematice;
– lemnul primar şi secundar, alcătuit din vase, celule lemnoase şi traheide,
toate puternic lignificate.
– măduva, formată din celule parenchimatice mari, cu pereţii subţiri, care pe
măsura maturizării plantei se comprimă, determinând apariţia lacunei medulare a
tulpinii.
Partea valoroasă a tulpinii de in o constituie fibrele tehnice, aşezate
concentric, pe un singur rând, sub formă de fascicule lungi de 30-130 cm. În
componenţa fiecărui fascicul de fibră tehnică se află 10-40 de fibre elementare.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 133. Structura anatomică a tulpinii

de in; 1 – cuticula; 2 – epiderma; 3 –
Fig. 134. Fibra tehnică şi fibra
scoarţa; 4 – fascicul de fibre; 5 – fibre; 6
elementară de in; a – fibra tehnică; b –
– lemnul; 7 – măduva
fibra elementară

Fibre elementare sunt celulele sclerificate, prismatic fusiforme, lungi de 25-

30 mm şi groase de 16-20 microni. Ele au pereţii puternic îngroşaţi şi cu un
conţinut de 72-80% de celuloză. Pereţii fibrelor elementare sunt alcătuiţi din mai
multe straturi fine, numite lamele, şi anume: lamela mediană, lamela primară şi
lamela secundară.
Lamela mediană constituie stratul exterior al fibrelor elementare, fiind
formată în cea mai mare parte din substanţe pectice şi din lignină. Lamela mediană
asigură legarea fibrelor elementare între ele. Fibrele elementare sunt aşezate în
cadrul fasciculului din fibre tehnice în aşa fel încât fiecare fibră elementară creşte
mai sus decât cea din vecinătatea interioară a ei. Lamela primară este foarte
subţire, în timp ce lamela secundară ocupă 98% din volumul fibrei elementare,
fiind alcătuită din celuloză pură.
Fiecare din cele trei lamele este alcătuită din numeroase benzi fine, numite
fibrile, ce se întind de la un capăt la altul al celulei, având o orientare oblică de 5-
10°, spre dreapta sau spre stânga, faţă de axul longitudinal al fibrei elementare.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

La in, fibrele stratului exterior al lamelei secundare sunt orientate spre

dreapta, iar cele din stratul central, spre stânga. La cânepă fibrilele sunt orientate
spre stânga.
Repartizarea fibrelor în tulpina de in diferă atât cantitativ, cât şi calitativ.
Astfel, la baza tulpinii, fibrele sunt mai groase, reprezentând cca 12% din greutatea
acestei porţiuni de tulpină, spre mijlocul lungimii tulpinii fibrele elementare sunt
mai lungi, mai rezistente şi mai elastice, reprezentând cca 35% din greutatea
acestei porţiuni de tulpină.
Înspre partea superioară a tulpinii, conţinutul de fibre scade la 25-30%, iar
grosimea şi lungimea fibrelor elementare devine neuniformă.
Fazele de creştere şi dezvoltare. La inul pentru fuior se observă
următoarele faze: încolţirea, faza brăduţului, îmbobocirea, înflorirea, faza coacerii
verzi, faza coacerii galbene, faza coacerii complete a seminţelor.
Plantele de in de obicei apar peste 6-7 zile după însămânţare. Ele au frunze
cotiledonate nu prea mari şi între ele un mugurel, din care apoi se dezvoltă lăstarul
cu frunze adevărate, flori şi capsule. Faza de încolţire se evidenţiază la apariţia la
suprafaţa solului a 10% din plante.
Faza brăduţului începe aproximativ peste 25-30 de zile după însămânţare,
când plantele ating înălţimea de 5-10 cm şi mai mult, au 6-8 perechi de frunze
adevărate. Această fază se caracterizează prin creştere lentă a lăstarilor în înălţime
şi dezvoltare rapidă a sistemului radicular.
Faza de îmbobocire se evidenţiază la apariţia primului boboc pe lăstarul
principal. Ea decurge 20-25 de zile. Creşterea plantelor în înălţime în această
perioadă constituie 3-5 cm pe zi, şi în lăstari se acumulează intensiv fibrele.
Faza de înflorire începe când primul boboc se transformă în floare. Ea
constituie în medie 6-8 zile. Creşterea plantelor la începutul fazei încetineşte, iar la
sfârşitul ei total încetează.
Faza de maturizare este legată de dezvoltarea completă a germenelui şi
transformarea lui în fruct de culoare brună. Durata fazei e de 18-20 de zile. În ea se
deosebesc coacerea verde, timpurie galbenă, galbenă şi completă.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Coacerea verde începe după terminarea fazei de înflorire. În această fază

lăstarii şi capsulele sunt încă verzi. Se usucă şi se îngălbenesc numai frunzele în
partea a treia de jos a plantei. Seminţele la strivire elimină un lichid de culoarea
laptelui. La recoltarea inului în faza coacerii verzi, seminţele aproape nu se
formează, fibrele sunt subţiri şi nerezistente.
La coacerea timpurie galbenă frunzele părţii inferioare a tulpinii se scutură,
iar celelalte, cu excepţia celor din vârf, se îngălbenesc. Seminţele în capsule devin
galben-deschis. La recoltarea inului în această fază fibrele sunt de o calitate
superioară.
În faza coacerii galbene toate frunzele se îngălbenesc, se păstrează numai
cele din vârful tulpinii, capsulele încep să se coloreze în brun, seminţele sunt
cafeniu-deschis, calitatea fibrelor puţin scade.
La coacerea completă a inului toate frunzele cad, tulpinile şi capsulele
capătă o culoare brună, fibrele se înăspresc, pierzând din calitate.
La recoltarea inului pentru fibre cea mai bună fază este coacerea timpurie
galbenă. Inul recoltat în această perioadă dă o cantitate mai mare de fibre lungi de
calitate superioară. Seminţele, către momentul respectiv, s-au format definitiv şi,
după maturizarea lor completă, sunt bune pentru însămânţare – este aşa-numita
coacere tehnică a inului. Perioada coacerii tehnice a inului pentru fuior durează 8-
10 zile, însă pe timp canicular ea poate fi mai scurtă.
În faza coacerii galbene în gospodăriile semincere se recoltează soiurile
selecţionate de in pentru fuior, iar în faza coacerii complete – soiurile de in
oleaginos.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fazele de vegetaţie a inului

În cursul perioadei de vegetaţie, inul pentru fuior trece prin următoarele
faze: cotiledonală, brădişor, îmbobocire, înflorire şi maturitate.

Determinarea principalelor însuşiri ale tulpinii de in

Pentru cunoaşterea valorii tehnologice a tulpinii de in se fac în mod obişnuit
următoarele determinări;
a) lungimea tehnică sau utilă;
b) diametrul tulpinii;
c) analiza procentuală a diferitor părţi ale tulpinii;
d) analiza procentuală a părţilor tehnice ale tulpinii. În acest scop, conform
STAS l40, se iau 2 probe a câte 1 kg dintr-un lot de l 000 kg de tulpini uscate.
a) Determinarea lungimii tehnice se face cu ajutorul unei rigle, la un
număr de l00 de plante, după care se deduce media şirului de variaţie. Cunoaşterea
acestei însuşiri este necesară, deoarece în această porţiune se găseşte cel mai mare
procent de fibră şi de cea mai bună calitate. Ea reprezintă porţiunea tulpinală
cuprinsă între locul de inserţie al cotiledoanelor şi prima ramificaţie florală.
Tulpinile de in pentru fibră se clasifică pe 5 calităţi, ale căror caracteristici
sunt redate în tabelul anterior.
b) Determinarea grosimii tulpinii se face paralel cu determinarea lungimii
utile, la acelaşi număr de plante, folosind un şurub micrometru sau un şubler, cu
care să măsoară diametrul tulpinii în porţiunea de mijloc a lungimii utile, după care
se deduce media.
c) Аnaliza procentuală a diferitor părţi ale plantei se face pentru
cunoaşterea valorii de întrebuinţare a plantei (fibre, mixt sau pentru ulei). În acest
scop se cântăresc 50 de plante din proba de 1 kg. Se decapsulează seminţele, se
vântură şi se cântăresc. Se taie rădăcinile la locul de inserţie al cotiledoanelor şi se
cântăresc. Se separă prin tăieri lungimea utilă de partea ramificată. Se cântăresc
ambele părţi, făcând calculul procentual pe care-l reprezintă greutatea fiecărei părţi
cântărite (seminţe, rădăcini, lungimea utilă, ramificaţii). Se însumează aceste patru
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

valori procentuale şi, prin diferenţa faţă de 100, se stabileşte şi valoarea

procentuală a plevei (învelişul capsulelor). Din interpretarea acestor valori aflăm
uşor valoarea tehnologică a soiului analizat.
d) Culoarea tulpinii se determină la întreaga probă de 1 kg.
e) Tulpinile atacate de cuscută şi rugină sau lovite de grindină se
determină numeric din întreaga probă de 1 kg.
f) Prezenţa plantelor de buruieni se determină în greutate din întreaga
probă de 1 kg.
Determinarea recoltei biologice. Se iau probe de plante de pe terenuri cu
suprafaţa de 0,25 m2, amplasate în diferite locuri tipice ale câmpului. Pe terenuri nu
prea mari se aleg 5 parcele, pe cele mari – 10 şi mai multe.
Pe fiecare parcelă toate plantele de probă sunt smulse cu tot cu rădăcină şi se
numără. Din ele, fără a alege, se iau 100 de plante şi se determină înălţimea lor
medie şi lungimea tehnică medie a tulpinii (cm). Apoi li se taie rădăcinile, iar
tulpinile se cântăresc.
După aceasta, la 20 de plante se calculează numărul de capsule şi de
seminţe, se deduce indicele mediu la o plantă. Treierând snopul, se calculează
aparte greutatea paielor şi a seminţelor (%) din masa de plante, greutatea a 1000 de
seminţe (g), şi se efectuează recalcularea rezultatelor obţinute raportat la 1 ha.

11.3. CÂNEPA
Cânepa face parte din familia Cannabinaceae, genul Cannabis, care
cuprinde două specii:
1. Cannabis sativa – cânepa obişnuită, cultivată pentru fibre şi sămânţă.
2. Cannabis indica – cânepa indiană cultivată pentru extragerea alcaloizilor
din care se prepară haşişul, narcotic puternic. Este răspândită în India, Afganistan,
Iran, Siria, Israel, Africa de Nord.
Cercetătorii clasifică specia Cannabis sativa, care este cea mai răspândită în
cultură, în mai multe unităţi taxonomice.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

În cadrul subspeciei Cannabis sativa culta, care are un areal foarte întins, cu
condiţii ecologice foarte diferite, sunt cuprinse forme cu o mare variabilitate în
ceea ce priveşte caracterele morfologice, însuşirile fiziologice, biochimice şi
tehnologice, grupate în 4 prolesuri (grupe ecologice).
Cânepa nordică. Este răspândită mai ales în regiunea nordică. Se
caracterizează prin înălţime mică (20-60 cm), ramificare slabă, tulpină subţire cu
frunze puţine şi fructe mici. Perioada de vegetaţie este de 80-90 de zile.
Cânepa Rusiei centrale. Este cea mai răspândită. Se caracterizează prin
înălţime mijlocie (125-150 cm), printr-o tulpină relativ subţire, neramificată, cu un
număr mijlociu de frunze, şi mărime mijlocie a frunzei, cu 5-7 lacinii. Greutatea
absolută a fructelor este de 15-17 g. Perioada de vegetaţie este de 90-110 zile.
Cânepa sud-ucraineană. Tulpina de 130-175 cm înălţime, cu multe frunze.
Frunze de mărime mijlocie, cu 7-9 lacinii. Greutatea absolută a fructelor de 16-18
g. Perioada de vegetaţie este de 100-120 de zile.
Cânepa caucaziană. Tulpina de 2,5-3 m înălţime, de obicei cu 4-6 muchii,
cu o mică lacună la mijloc; de culoare verde-închis sau verde, slab-ramificată.
Frunze mari, cu 7-11 lacinii. Fructe mari, cenuşiu-închis, cu mozaic. Greutatea
absolută a fructelor este de 17-19 g. Perioada de vegetaţie este de 120-130 de zile.
Este atacată foarte slab de către Orobanche.
Cânepa de Mozdok. Tulpina de 2-3 m înălţime, cu lacună foarte mică în
interior, de un verde-deschis, cu mare tendinţă spre ramificare. Frunzele nu sunt
mari, cu o lacinie centrală proeminentă, ceea ce atribuie frunzei o formă
triunghiular-ovală. Vârfurile laciniilor sunt alungite.
Peţiolul frunzei este scurt, subţire, aproape de 2 ori mai scurt decât lacinia.
Fructe mici, de culoare închisă, cu desen pestriţ. Greutatea absolută a fructelor este
de 8-10 g. La baza fructelor este o potcoavă evidentă. După uşurinţa cu care se
scutură fructele, cânepa de Mozdok se aseamănă cu formele sălbatice de cânepă.
Perioada de vegetaţie este de 110-125 de zile. Este atacată destul de puternic de
Orobanche.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Cânepa italiană. A fost introdusă în cultură la noi în anul 1930. Tulpina este
de 3,5-4 m înălţime, cu puţine frunze, de culoare galbenă-verzuie, de obicei cu şase
muchii, cu o mică lacună în centru, scurt-păroasă. Frunze mari, deseori cu 9-11
lacinii late. Vârful şi baza laciniilor sunt îngustate, marginile sunt dinţate puternic.
Conturul frunzei este rotunjit oval. Peţiolul frunzei este gros, lung, aproximativ
60% din lungimea laciniei centrale a frunzei. Fructe mari, cenuşii-închis, cu
mozaic evident. Greutatea absolută a fructelor este de 18-20 g. Coaja fructelor este
subţire şi fragilă. Fructele se scutură destul de uşor. Perioada de vegetaţie este de
120-135 de zile. Nu este atacată de Orobanche.
Cânepa japoneză. Tulpina este de 3,5-4 m înălţime, verde-deschis, în timpul
maturităţii galbenă-verde, uneori cu antocian, multicostată, cu o mare lacună în
centru şi cu perişori aspri şi deşi pe suprafaţă. Frunzele sunt mari, cu 9-13 lacinii
late. Vârful laciniilor este rotunjit, baza ascuţită, dinţii de la marginea laciniilor
sunt mijlocii, conturul frunzei este în general rotunjit. Peţiolul frunzei este lung,
cam 60-75% din lungimea laciniei centrale. Fructele sunt mari, cenuşii-deschis,
lucioase, cu desen slab-pronunţat. Greutatea absolută a fructelor este de 22-24 g.
Coaja fructelor este destul de groasă, relativ tare, gradul de scuturare mic. Perioada
de vegetaţie este de 145 de zile. Puternic atacată de Orobanche.
Tipurile sudice de cânepă (caucaziană, de Mozdok, italiană) sunt reunite, de
obicei, sub denumirea generală de „cânepă sudică”. Soiurile de cânepă sudică
prezintă o mare importanţă practică şi pentru regiunile principale de cultura
cânepii, datorită productivităţii lor mari de fibre.
Rădăcina еste dezvoltată, cu numeroase ramificaţii secundare, majoritatea se
dezvoltă până la adâncimea de 30-40 cm, putând ajunge, în terenurile uşoare, până
la 1-2 m. Lateral rădăcina este răspândită pe o rază de 50-80 cm. Plantele mascule
au sistemul radicular mai superficial şi mai puţin dezvoltat decât plantele femele.
Tulpina este dreaptă, viguroasă şi rigidă (are o bună rezistenţă la cădere), cu
secţiunea rotundă la bază şi pătrată sau hexagonală spre vârf, acoperită cu peri
glandulari. Este ierboasă în primele faze de vegetaţie, lignificată spre maturitate,
fistuloasă. Înălţimea tulpinii este de 1-3-7 m, iar grosimea variază între 0,5 şi 6 cm
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

în funcţie de desimea plantelor, mal groasă la bază, având o formă uşor conică.
Numărul internodurilor este foarte variabil – 5-10-25 în funcţie de înălţime, iar
lungimea lor este cuprinsă între 5 şi 40 cm, cele mai lungi găsindu-se la mijlocul
plantelor.
Frunzele cotiledonale sunt simple, slab-dinţate, iar cele tulpinale lung
peţiolate, compus-palmate cu 3-13 (de obicei 7-11) foliole inserate pe toată tulpina
la distanţe mari (6-7 сm), cele bazale opus, iar cele de la vârf altern foliolele sunt
oval-lanceolate, păroase, cu margini puternic dinţate, acoperite cu peri protectori
unicelulari) şi peri secretori (pluricelulari). Spre maturitate frunzele bazale cad,
rămânând cele de la vârf. Frunzele reprezintă 18-21 % din masa plantei.
Floarea. Cânepa este o plantă unisexuat-dioică.
Florii mascule, (cânepa de vară) sunt grupate în cime bipare la vârful
tulpinii. Inflorescenţa poate fi mai deasă sau mai rară. Floarea este pedunculată,
alcătuită dintr-un perigon format din 5 foliole libere, verzi-gălbui sau albe, lungi de
5-6 mm, tare adăpostesc 5 stamine cu antere.
Florile femele (cânepa de toamnă) sunt grupate în glomerule mai rare sau
mai compacte, la subsuoara frunzelor de la vârful tulpinii sau ramificaţiilor
tulpinale. Florile sunt foarte mici, abia vizibile cu ochiul liber, dispuse câte două
(foarte adesea câte una) la subsuoara unei bractee. Fiecare floare este adăpostită de
câte o bracteolă în formă de coif, persistentă până la maturitatea fructului.
Bracteola are culoarea verde-închis şi este prevăzută pe faţa exterioară cu peri
protectori şi peri glandulari bogaţi în substanţe aromatice. Sub bracteola se găseşte
un perigon întreg, transparent, care înconjoară ovarul numai la bază. Gineceul este
bicarpelar. O carpelă este fertilă, iar cealaltă sterilă. Carpela fertilă este formată
dintr-un ovar şi două stigmate filiforme mai lungi decât ovarul, de culoare albă-
sidefie sau roşie-purpurie. Polenizarea este alogamă, anemofilă.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 135. Partea superioară a plantei de cânepă

1 – masculă; 2 – femelă

Fructul este o nuculă, denumită în mod curent sămânţă, sferic-ovoidală,

uşor-turtită, cu lungimea de 4-5 mm şi grosimea de 2-3 mm. Culоагеа este verde-
cenuşie-argintie, mai rar roşcată sau neagră, prevăzută cu marmoraţiuni. MMS este
egal cu 16-26 g; MH – 48-60 kg. Seminţele conţin circa 32% de ulei sicativ. Ele
reprezintă 10-12% din masa totală a plantei.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Caracterele de recunoaştere a cânepei de vară şi a celei de toamnă

Caractere Cânepa de vară Cânepa de toamnă
(masculă) (femelă)
Culoarea plantei gălbuie verde
Aparatul foliar slabdezvoltat bogat
Lungimea ramurilor lungi scurte
Inflorescenţa laxă (cimă bipară) compactă, mai ales către
vârf (glomerul)
Poziţia florilor pe ramuri scurte, în cime la subsuoara frunzelor
bipare în vârful tulpinilor
Învelişul floral din 5 frunzişoare o frunzişoară fidată într-
о parte
Stamine 5 lipsă
Ovarul şi stigmatul lipsă unilocular, cu stigmate
penate

Structura anatomică a tulpinii

Într-o secţiune transversală făcută la mijlocul unei tulpini tinere se deosebesc
următoarele ţesuturi:
1. Epiderma, formată dintr-un singur strat de celule cu pereţii externi
bombaţi şi cutinizaţi. La plantele tinere celulele epidermice sunt bogate în
clorofilă; pe măsură ce plantele se dezvoltă, clorofila dispare. Epiderma este
prevăzută cu numeroşi peri protectori de formă conică, care se desprind uşor,
lăsând o cicatrice. Stomatele sunt în număr mai redus decât la in,10-60/cm2.
2. Scoarţa, alcătuită din mai multe straturi de celule parenchimatice şi
colenchimatice de formă alungită, care conţin grăuncioare de clorofilă, cristale de
oxalat de calciu şi substanţe de rezervă. Tulpina cânepei este brăzdată de la bază
spre vârf, mai mult spre vârf, în dreptul crestelor scoarţa este mai groasă decât în
şanţuri. La baza tulpinii, unde crestele longitudinale lipsesc, scoarţa are aceeaşi
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

grosime de jur împrejurul tulpinii.

3. Cilindrul central, format din:
– periciclul, alcătuit din fascicule (mănunchiuri, de fibre înglobate în
parenchimul periciclic. Fibrele sunt formate din celule sclerenchimatice cu pereţii
îngroşaţi (alcătuiţi din celuloză), de formă triunghiulară sau poliedrică în secţiune,
unite între ele prin lamele mediane de lignină şi pectină. De ţesutul parenchimatic
fasciculele de fibră sunt legate cu pectină.
La tulpinile subţiri se găseşte un inel de fascicule de fibre primare. Acest
inel începe de la baza tulpinii şi se dezvoltă puternic spre mijlocul ei, subţiindu-se
spre vârf. Conţine fibrele cele mai lungi, mai rezistente şi deci cele mai valoroase.
La tulpinile mai groase apar mai multe inele de fascicule – fibre secundare. Aceste
fibre se formează spre maturitatea plantei, sunt aşezate în interiorul fibrelor
primare, sunt mai subţiri, mai puţin compacte şi mai scurte.
Din punct de vedere practic interesează numai fibrele primare, deoarece
fibrele secundare, fiind mai scurte şi mai subţiri, se pierd în puzderie la prelucrarea
mecanică a cânepei. Fibrele secundare prezintă importanţă pentru sporirea
rezistenţei la cădere a tulpinii;
– liber, format din vase liberiene;
– cambiu, format din celula meristematice, generatoare de liber spre exterior şi
lemn spre interior;
– lemn, alcătuit din vase lemnoase şi celule lemnoase cu rol mecanic şi de
transport al sevei. Lemnul reprezintă circa 60% din greutatea totală a tulpinii, ceea
cе înseamnă că la o recoltă de 5 000 kg de tulpini, 3 000 kg sunt lemn;
– măduvă, formată din celule mari poligonale, cu pereţi subţiri, bogaţi în cristale de
oxalat de calciu. La maturitate măduva se resoarbe, dând lacuna medulară.
Din punct de vedere practic, importanţă prezintă pariciclul, format din
fascicule de fibre elementare. Un fascicul de fibre este alcătuit din 10-50 de fibre
elementare. Fibra elementară, sau celula fibroasă, are lungimea de 15-30 mm, iar
grosimea – 10-15 microni. Forma fibrelor elementare este alungită, cu capetele
turtit-rotunjite sau uneori ramificate, spre deosebire de fibrele de in, care au ambele
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

capete ascuţite. În secţiune orele sunt aproape rotunde în stadiul tânăr şi neregulat
poligonale spre maturitate, iar pereţii sunt foarte îngroşaţi şi lumenul foarte mic.
Suprafaţa exterioară a fibrei elementare este de regulă netedă, numai în rare cazuri
apar deformaţiuni, care depreciază valoarea tehnică. Culoarea fibrei este galben-
argintie. Culoarea verde indică recoltatul prematur, iar culoarea brună indică atac
de boli criptogamice. Rezistenţa fibrelor de cânepă este de 91,8 kg/mm 2. Procentul
de fibre diferă în funcţie de sexul plantei, plantele mascule au 16-22% de fibre, iar
cele femele – 15-19%.

Fig. 136. Secţiune transversală prin tulpina de cânepă

a – cuticulă; b – epidermă; c – scoarţă; d – fascicule de fibre; e – lemn; f -
măduvă

11.4. CHENAFUL
Chenaful, Hibiscus cannabinus, din familia Malvaceae, este o plantă anuală,
ierboasă, întâlnită sub denumirea de zămoşiţă, sau cânepă-de-Bombay.
Rădăcina pivotantă, profundă, cu numeroase ramificaţii laterale.
Tulpina dreaptă, înaltă în medie de 2 m, cu un diametru de 2 cm, este
formată din numeroase internoduri. Tulpina este fin striată, rotundă sau colţuroasă
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

în secţiune transversală, prevăzută cu ghimpi rari şi ascuţiţi pe toată lungimea; are

o culoare verde, cu o uşoară nuanţă roşie-violacee. Ramificaţiile tulpinale sunt
puţine şi pornesc de la baza tulpinii.
Frunzele sunt peţiolate, de culoare verde, diferă ca formă în funcţie de
aşezare lor pe tulpină. Frunzele bazale sunt simple, de formă ovală sau cordiforme,
cele mijlocii sunt palmate, formate din 5-7 lobi, iar cele superioare sunt lanceolate.
Florile sunt mari, solitare, scurt-pedunculate, aşezate la subsuoara frunzelor.
Caliciul este dublu, cel extern este format din 10 hipsofile aciculare, iar cel intern
din 5 sepale rugoase. Corola este formată din 5 petale de culoare galben-deschis cu
pete vişinii la bază. Androceul format din 50-80 de stamine de culoare roşie,
dispuse în 5 cercuri concentrice, aşezate ca la bumbac, pe un cilindru.
Fructul este o capsulă ovală cu 5 loji, cele bazale conţin 3-5 seminţe, iar cele
superioare 1-3 seminţe.
Seminţele sunt de culoare cenuşie, de formă neregulată, aproape
triunghiulară şi au MMS până la 18 g, iar procentul de grăsimi variază între 22 şi
25%.
Structura anatomică a tulpinii este asemănătoare cu cea a cânepii. Procentul
de fibre din tulpină este de 16-19%.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 137. Chenaf. Aspectul general al plantei

11.5. TEIŞORUL
Teişorul, Abutilen theophrasti, este o plantă anuală, ierboasă, din familia
Malvaceae. Se cultivă pentru producţia de tulpini, din care se extrage fibra
industrială, ce se găseşte în proporţie de 20-24%.
Rădăcina este pivotantă, bine dezvoltată, cu multe ramificaţii laterale, care
pătrund adânc în pământ.
Tulpina este viguroasă, dreaptă, cilindrică, tomentoasă, rotundă în secţiune
transversală,cu o talie de 1,8-4 m. Este ramificată numai în partea superioară. Pe
toată lungimea ei, tulpina este acoperită cu două feluri de perişori, unii scurţi şi
deşi, alţii mai rari, aspri.
Frunzele sunt alterne, lung-peţiolate, mari, tomentos-păroase, catifelate,
rotunde sau oval cordiforme, cu vârful ascuţit, dinţate.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Florile sunt aşezate solitar, la subsuoara frunzelor, şi sunt scurt-pedunctulate.

Pedunculul floral este mai scurt decât peţiolul frunzelor. Caliciul este pubescent,
are 5 dinţi, corola campanulată, cu 5 petale de culoare portocalie sau galbenă, uşor-
sinuate şi uneori cu pete de culoare închisă la bază; androceul este format din
numeroase stamine concrescute, ce înconjoară gineceul, care e format dintr-un
ovar plurilocular, superior, cu 5 sau mai multe stigmate concrescute. Polenizarea
este autogamă.
Fructul este o capsulă pubescentă, de culoare cenuşiu-închis sau negrie, cu
15-20 de loji, în fiecare lojă a fructului găsindu-se câte 3-5 seminţe.
Seminţele sunt mici, de formă neregulat reniformă, de culoare cenuşie,
acoperite la bază cu nişte perişori scurţi, ţepoşi, de culoare roşie. MMS variază
între 15 şi 16 g, iar conţinutul în ulei este de 18-20 %.

Fig. 138. Teişor

1 – Partea superioară a tulpinii; 2 – Floarea; 3 – Fructul

11.6. RAMIA
Ramia, sau cânepa chinezească Boehmeria nivea, face parte din familia
Urticaceae. Se cunosc 2 specii de ramie cultivată:
1. Ramia-verde – Boehmeria utilis.
2. Ramia-albă – Boehmeria nivea.
Frunzele de ramia-albă sunt acoperite pe faţa inferioară cu perişori albi.
Ramia-albă prezintă la noi în cultură răspândire şi importanţă mai mare.
Deosebirea între aceste 2 specii poate fi făcută după următoarele caractere:
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Boehmeria utilis Blume. Limbul foliar este cuneat la bază, mai scurt decât
peţiolul.
Boehmeria nivea Hook, et Arn. Limbul foliar este rotunjit la bază sau
semicuneato-cordiform, mai lung decît peţiolul.
Rădăcina porneşte din rizomii vivaci şi lignificaţi, răspândiţi la 30-40 cm
adâncime.
Tulpina este anuală, formată din numeroase tije drepte, cu o talie între 1,5-2
m şi cu diametru de 1-2 mm, o tufă având 5-20 de tulpini. Tulpinile sunt fin şi des-
păroase.
Frunzele sunt lat-ovale, cu vârful ascuţit, alterne sau opuse, lung-peţiolate,
dinţate pe margini. Pe partea superioară sunt de culoare verde-închis, iar pe partea
inferioară albe-argintii, tomentoase.
Florile. Planta este unisexuat-monoică, florile sunt mici, grupate în ciorchini
deşi; cele bărbăteşti în partea inferioară, iar cele femeieşti în partea superioară a
inflorescenţei.
Fructul este o achenă alungită, cu o singură sămânţă.
În condiţii prielnice de climă ramia poate să dea mai multe recolte pe an (în
India ajunge chiar la 6 recolte). Extragerea fibrelor se face din tulpini, care se
topesc ca cele de cânepă. Fibra de ramia este cea mai rezistentă fibră vegetală (de
22 de ori mai rezistentă decât fibra de bumbac), iar sub raport calitativ este
neîntrecută.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 139. Ramie. Partea superioară a tulpinii cu inflorescenţe female (sus) şi

mascule (jos)

Sistematica
Ramia aparţine familiei Urticaceae, genul Boehmeria, care cuprinde peste
120 de specii. Mai importante sunt următoarele:
Boahmeria utilis Decaisme – ramia-verde. Este cea mai productivă, dar mai
pretenţioasa faţă de factorii de vegetaţie. Se cultivă numai în regiunile tropicale şi
subtropicale, în Arhipeleagul malaiez şi în India.
Boehmeria nivea Hook şi Arn (forma chinensis) – ramia-albă, este mai puţin
pretenţioasa faţă de sol şi climă, se cultivă şi în climatul temperat. Este răspândită
în China, Japonia, nordul Africii şi America de Nord.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

12. IERBURI FURAJERE LEGUMINOASE

Leguminoasele includ o grupă importantă de specii din familia Fabaceae, cu
conţinut ridicat de substanţe proteice şi săruri minerale, care sunt bine consumate
de toate speciile de animale, îmbunătăţesc însuşirile fizico-chimice ale solului, dau
producţii mari şi au capacitate bună de otăvire.
Ierburile leguminoase perene includ următoarele specii:

1. Trifolium pratense – trifoi-roşu. 9. Onobrychis arenaria – sparceta-de-

2. Trifolium repens – trifoi-alb. nisip.
3. Trifolium hibridum – trifoi hibrid. 10. Onobrychis viciifolia – sparceta
4. Medicago sativa – lucernă sinilie. comună.
5. Medicago falcata – lucernă 11. Lotus corniculatus – ghizdei
galbenă. comun.
6. Melilotus albus – sulfină-albă.

7. Melilotus officinalis – sulfină-

galbenă.
8. Onobrychis transcaucasia –

sparceta transcaucaziană.

Ierburile leguminoase anuale:

1. Ornithopus sativus – seradelă comună.
2. Vicia sativa – măzărichea de primăvară.
3. Vicia villosa – măzărichea-de-toamnă viloasă.
4. Vicia panonica – măzărichea-de-toamnă panonică.
5. Trifolium resupinatum – trifoi persan.

Ierburile leguminoase furajere sunt prezentate prin specii anuale (Trifolium

campestre, Vicia sativa), bienale (sp. Melilotus) sau perene (Trifolium pratense,
Trifolium repens, Medicago sativa).
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Majoritatea ierburilor leguminoase sunt excelente plante furajere, valoarea

lor furajeră fiind determinată de conţinutul ridicat în substanţe proteice. Ierburile
leguminoase participă la îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului şi la
îmbogăţirea acestuia cu azot.
Sistemul radicular este pivotant, bine dezvoltat, pătrunzând adânc în sol,
până la câţiva metri (la Medicago sativa 8-10 m şi chiar mai mult). Datorită acestui
mod de alcătuire a sistemului radicular, ierburile leguminoase supravieţuiesc cu
uşurinţă perioadelor de secetă.
O caracteristică principală a plantelor din această familie o constituie faptul
că ele se dezvoltă (pe pivot sau pe rădăcini laterale ) nodozităţi în care trăiesc
bacterii aerobe. Aceste bacterii din genul Rhizobium fixează azotul din aer.
Între rădăcină şi tulpină se găseşte o porţiune mai îngroşată care se află la 1-
2 cm adâncime în sol şi poartă denumirea de colet. Pe colet se găsesc numeroşi
muguri din care iau naştere tulpinile aeriene. Coletul se menţine în viaţă atât cât
trăieşte planta.
Tulpinile sunt alcătuite din noduri şi internoduri, iar ca port pot fi:
ortotrope, caz în care lăstarii cresc mai mult sau mai puţin vertical şi planta capătă
aspectul unei tufe laxe (Trifolium pratense, Medicago sativa etc.); târâtoare, la
care lăstarii cresc culcat pe sol şi de la nodurile acestor tulpini se formează rădăcini
superficiale şi lăstari relativ scurţi, ce se termină cu frunze sau cu flori (Trifolium
repens); agăţătoare, la care lăstarii sunt prevăzuţi cu cârcei, cu ajutorul cărora se
agaţă de plantele din apropiere (Vicia sativa etc.). În secţiune tulpinile pot fi
circulare sau muchiate.
Frunzele la majoritatea speciilor din această familie sunt compuse.
Frunzele compuse, după numărul şi modul de dispunere a foliolelor, se
împart în mai multe categorii:
 frunze trifoliate la Trifolium pratense – cele trei foliole eliptice, scurt- şi
egal-peţiolate, se prind pe peţiolul frunzei; la Medicago sativa, dintre cele trei
foliole oblanciolate, dinţate în treimea superioară, foliola mijlocie este mai lung-
peţiolată decât cele laterale;
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

 frunze palmate compuse sunt la speciile genului Lupinus – foliolele

pornesc din vârful peţiolului comun;
 frunze penat-compuse, la care deosebim un peţiol comun, pe a cărui
porţiune superioară sunt inserate foliole de-o parte şi de alta. Frunzele penat-
compuse pot fi:
a) paripenat-compuse la genul Vicia – numărul foliolelor este cu soţ,
rahisul terminându-se cu un cârcel.
b) imparipenat-compuse la genul Onobrychis – numărul foliolelor este
impar, rahisul terminându-se într-o singură foliolă.
La baza frunzelor se găsesc două formaţiuni de consistenţă foliacee
sau membranoasă ce poartă numele de stipele. Mărimea, forma şi raportul lor cu
peţiolul variază de la caz la caz şi servesc ca elemente de recunoaştere a diferitor
specii de leguminoase.
Floarea este pe tipul cinci, zigomorfă, cu învelişul floral dublu, format din:
caliciu şi corolă. Caliciul, format din 5 sepale verzi, unite la bază.
Corola, formată din 5 petale libere de forme şi mărimi diferite. Petala
mediană superioară mai mare, numită vexil (steag sau stindard), acoperă alte două
petale laterale, numite aripioare. Acestea, la rândul lor, acoperă alte două petale cu
poziţie inferioară, concrescute parţial la vârf, formând luntriţa. Fiecare petală are
două părţi bine distincte: unguicula, partea inferioară, mai îngustă, şi lamina sau
limbul, partea superioară, lăţită.
Androceul este format din zece stamine, nouă stamine sunt unite prin
filamentele lor, formând un tub deschis spre partea superioară, iar stamina a 10-a,
cea superioară, este liberă, acoperind jgheabul format din staminele unite.
Gineceul este format dintr-o singură carpelă cu poziţie superioară. Ovarul
este unilocular, cu unul sau mai multe ovule.
Florile leguminoaselor pot fi solitare (Vicia sativa), dar de cele mai multe
ori sunt grupate în inflorescenţe de diferite tipuri: capitul (Trifolium pratense),
racem (Melilotus sp.), umbelă (Lotus sp.).
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fructul este o păstaie (fruct simplu, uscat, dehiscent) de forme şi mărimi

diferite: dreaptă şi cilindrică (Lotus corniculatus), în formă de seceră (Medicago
falcata), răsucită în formă de spirală (Medicago sativa).
La unele leguminoase păstaia este indehiscentă nuculiformă (Onobrychis).
Fructele pot fi monosperme sau polisperme.
Seminţele prezintă o variabilitate extrem de mare atât în ceea ce priveşte
forma, mărimea, cât şi culoarea. La exterior prezintă tegumentul seminal, pe
suprafaţa căruia se găseşte o cicatrice numită hil, care nu este altceva decât locul
unde a fost prins funiculul de ovul.
Tegumentul seminal (culoarea, luciul), hilul, mărimea şi forma lor sunt
elemente importante în recunoaşterea seminţelor de leguminoase.
Trebuie reţinut faptul că, de multe ori, culoarea şi luciul seminţei se schimbă
în raport cu vechimea şi cu momentul recoltării seminţelor.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Caracterele seminţelor de ierburi leguminoase

Mărimea
Specia Forma Culoarea Suprafaţa Hilul
(mm)
Seminţele
Cordată,
Trifoiul-roşu Galbenă şi violacee Lucioasă 1,75-2,25 Circular, mic
asimetrică
Sulfina -//-//-//- Brun-deschis sau pal-verzuie Mată 1,75-2,25 -//-//-//-
Lucerna
-//-//-//- Cenuşie-galbenă -//-//-//- 1,75-2,0 -//-//-//-
galbenă
Trfoiul-alb Cordată, simetrică Galbenă, brună şi roşiatică Lucioasă 1-1,25 -//-//-//-
Trifoiul-roz Verde-închis până la neagră,
-//-//-//- -//-//-//- 1-1,25 -//-//-//-
(hibrid) rareori gălbuie
Lucerna Reniformă (rareori
Cenuşie-galbenă Mată 2,25-2,5 -//-//-//-
cultivată cordată)
Slab-reniformă,
Ghizdeiul Brună, rareori verzuie -//-//-//- 1,25-1,5 -//-//-//-
rotunjită
Trifoiul încarnat Ovală Roşiatică-brună Lucioasă 2,25-2,5 -//-//-//-
Trifoiul
Ovată Brun-închis şi deschis -//-//-//- - -//-//-//-
alexandrin
De la galben-deschis până la
Trifoiul persan Sferică sau eliptică -//-//-//- - -//-//-//-
aproape neagră
Îngust, de culoare
Măzărichea Sferică Galbenă-brună până la neagră,
-//-//-//- 4,5-5 deschisă; 1/5-1/6
comună (comprimată) adeseori cu un desen
din circumferinţă
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Oval, de culoare
Măzărichea de
Sferică Neagră, fără desen Mată 3-4 închisă; 1/7-1/8 din
toamnă
circumferinţă
P ă s t ă i l e şi a r t i c u l e l e p ă s t ă i l o r
Sulfina-albă Rotunjit-ovată Cenuşiu-închis, brună-roşcată Reticulat-zbârcită 3,0-3,5 -
Transversal-
Sulfina-galbenă -//-//-//- -//-//-//- 2,5-3 -
zbârcită
Brună-roşcată, brună, verzuie-
Sparceta Ovat-colţuroasă Cu zbârcituri mari 6-7 -
cenuşie
În formă de Longitudinal
Seradella Verzuie-cenuşie 2,75-3 -
polobocel, turtită reticulat-zbârcită
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 140. Seminţele şi fructele ierburilor leguminoase furajere

1– trifoi-roşu; 2 – trifoi-roz; 3 – trifoi-alb; 4 – trifoi încarnat; 5 – sulfină-albă
(păstaie şi seminţe); 6 – sulfină-galbenă (păstaie şi seminţe); 7 – lucernă-galbenă; 8
– lucernă cultivată; 9 – sparcetă cu frunze de măzăriche (păstaie şi seminţe); 10 –
seradella (păstaie, articul din păstaie şi seminţe); 11 – măzăriche comună; 12 –
măzăriche de toamnă
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 141. Frunzele ierburilor leguminoase furajere

a – paripenate (măzărichea); b – imparipenate (sparceta); c – trifoliate (1 –
foliole dinţate la vârf – lucerna comună); 2 – stipele, egale ca mărime cu frunzele –
ghizdeiul; 3 – foliole dinţate pe toată mărimea frunzei – sulfina
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Caracterele frunzelor de ierburi leguminoase

Lungimea
Denumirea Nervura mediană Marginea
Frunzele Forma foliolelor peţiolului
ierburilor a foliolelor foliolelor
foliolelor
Nu întrece
Lată eliptică sau La toate egală, marginea Întreagă sau uşor
Trifoiul Trifoliate
obovată scurtă superioară a dinţată
foliolelor
Neregulat rombică sau
Ghizdeiul -//-//-//- -//-//-//- -//-//-//- -//-//-//-
obovată
Foliola mediană În partea
Întreagă sau la
Lucerna -//-//-//- Îngustă, alungit-eliptică are un peţiol mai superioară întrece
vârf emarginată
lung marginea foliolei
Emarginată sau
Lungimea mijlocie
Sulfina -//-//-//- -//-//-//- -//-//-//- dinţată pe toată
alungit-eliptică
marginea
Nu trece de
De mărimi şi forme
marginea
Sparceta Imparipenate diferite, mai mici către La toate egală Întreagă
superioară a
baza peţiolului
foliolei
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Alungit-ovală, egală pe
Seradella -//-//-//- -//-//-//- -//-//-//- -//-//-//-
toată lungimea
În partea
Paripenate, cu Alungit-liniară sau mai superioară trece
Măzărichea cârcei în loc de lată la bază, identică în -//-//-//- dincolo de -//-//-//-
foliola nepereche tot lungul frunzei marginea
foliolelor
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Deosebirea între cele mai importante leguminoase furajere după inflorescenţă

Lungimea
Denumirea Forma Poziţia florilor Culoarea
corolei
speciei inflorescenţei în inflorescenţă corolei
(mm)
Capitul sferic Roşie-
Trifoi-roşu Sesile 13-15
sau oval violacee
Trifoi-roz Capitul sferic Pedunculate 8-11 Roz
Trifoi-alb -//-//-//- -//-//-//- 8-11 Albă
Capitul alungit,
în partea
Trifoi încarnat Sesile 15-18 Roşu-aprins
superioară
cilindric
Albă cu o
Capitul alungit,
Trifoi alexandrin -//-//-//- – nuanţă
uneori conic
galbenă-rozie
Capitul
Trifoi persan -//-//-//- – Roz-liliachie
semisferic
Capitul Galben-
Ghizdeiul -//-//-//- –
umbeliform aprins
Albastră-
Lucerna Ciorchine scurt, Pedunculate
10-15 violacee sau
cultivată gros şi îndesat sau sesile
albastră
Cu pedunculi
Lucerna-galbenă -//-//-//- 10-13 Galbenă
scurţi
Ciorchine lung,
Sulfina-albă -//-//-//- 4-5 Albă
subţire
Sulfina-galbenă -//-//-//- -//-//-//- 4,5-5 Galbenă
Roz, pe
stindard sunt
Ciorchine lung, dungi
Sparceta -//-//-//- 6-12
gros longitudinale
de culoare
mai închisă
Seradella Umbelă mică -//-//-//- 10-12 Rozie-albă
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

din 3-5 flori

Florile la
Măzărichea subsuoara Violacee-
-//-//-//- 10-18
comună frunzelor câte roşie
1-2
Ciorchine lung,
Măzărichea de Violacee-
cu numeroase -//-//-//- 12-17
toamnă albastră
flori
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

2.1. LUCERNA
Face parte din genul Medicago, care cuprinde peste 60 de specii. Dintre
acestea numai câteva au importanţă economică mai mare, fiind introduse în
cultură.
Medicago sativa – lucerna-albastră, sau lucerna comună, este cea mai
răspândită în cultură.

Fig. 142. Lucernă

1 – comună albastră; 2 – galbenă

Medicago falcata – lucerna-galbenă, sau culbeceasa, introdusă în cultură

prin secolul al XIX- lea, este frecventă în flora spontană. Se cultivă în amestec cu
alte leguminoase şi cu graminee perene pe terenurile expuse, erodate. Este foarte
rezistentă la ger şi secetă, însă dă producţii mai mici decât lucerna albastră.
Medicago media. (sin. M. hybrida) – lucerna hibridă. Este un hibrid între
lucerna-albastră şi lucerna-galbenă. Este foarte rezistentă la ger şi la secetă şi mai
productivă decât lucerna-galbenă.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Caracterele celor mai importante specii de lucernă

Lucerna comună – Medicago Lucerna-galbenă –
Caracterele
sativa Medicago falcata
Culoarea florilor Violacee, cu nuanţe diferite Galbenă
Răsucite în spirală, cu una În formă de seceră sau
Păstăile
până la cinci spire drepte
Foliole
Mărimea Mari şi mijlocii Mici
Înguste, aproape îngust-
Forma Alungit-eliptice sau obovate
lanceolate
Gradul de perozitate Slab sau mijlociu păroase, cu Puternic păroase, cu
pe faţa inferioară perişori scurţi, mai rar lungi perişori lungi

Lucerna este o plantă perenă care trăieşte 7-10 ani sau chiar mai mult. În
condiţii deosebite de îngrijire se poate menţine circa 30 de ani, însă perioada
optimă de folosire este mult mai scurtă, şi anume 4-5 ani.
Formează rădăcini pivotante, ramificate, care cresc foarte repede. În condiţii
favorabile ajung în primul an până la adâncimea de 2-3 m, iar în anii următori până
la 10-12 m sau chiar mai mult. Această masă enormă de rădăcini îi permite nu
numai să reziste la secetă, ci şi să scoată din straturile profunde ale solului cantităţi
însemnate de elemente nutritive, care rămân în stratul superior al solului. Lucerna
în primii 3-5 ani, lasă circa 1 870 kg de rădăcini care aduc la suprafaţă, printre alte
elemente, şi circa 128 kg N la hectar.
Tulpina principală este evidentă numai la plantele tinere. Mai târziu, din ea
nu rămâne decât partea inferioară, numită colet, care se îngroaşă foarte mult. Din
colet se formează lăstari în fiecare primăvară şi după fiecare coasă sau păşunat.
Lăstarii sunt ramificaţi şi erecţi şi au înălţimea de 60-100 cm. Ei cresc în aşa fel
încât dau plantelor aspectul de tufă.
Fazele de creştere şi dezvoltare a lucernei. La lucerna pentru semănat, ca
şi la alte specii de lucernă, se evidenţiază următoarele faze de dezvoltare, în care se
produc cele mai importante modificări morfologice: faza de încolţire – apariţia la
suprafaţa solului a frunzuliţelor cotiledonate şi a primei frunze adevărate;
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

ramificarea – formarea lăstarilor de gradul doi şi a următorilor lăstari; înmugurirea

– formarea inflorescenţelor în teaca frunzelor; înflorirea – desfacerea florilor; faza
creşterii de primăvară – apariţia la suprafaţa solului a lăstarilor cu fructe.
Soiuri omologate: Altuna, Avanta, Alpha, H-28, Ilan, Rassvet, Svitoci.

12.2. TRIFOIUL
Este o plantă perenă care trăieşte 2-5 ani. Rădăcina este pivotantă, puternic
ramificată şi ajunge în sol până la adâncimea de 2,5-3 m. Masa principală a
rădăcinilor, şi anume circa 75%, este repartizată însă în straturile superficiale ale
solului. Rădăcinile cresc la început mult mai repede decât partea aeriană şi au
însuşirea de a se contracta, trăgând coletul în sol, care astfel este mai bine protejat
împotriva temperaturilor scăzute din timpul iernii. În primul an coletul se afundă în
sol la 2-3 cm şi ajunge în anul al 3-lea la 4-6 cm.
Lăstarii sunt ramificaţi, au înălţimea de 30-70 cm şi cresc în aşa fel încât
planta formează tufe.
Printre speciile de trifoi cultivate prezintă importanţă: Trifolium pratense –
trifoiul-roşu.
Specia aceasta era împărţită mai înainte în două tipuri fundamentale, şi
anume: trifoiul de o singură coasă şi trifoiul sudic de două coase. Astăzi, specia
este împărţită în cinci subspecii. Aceste subspecii nu prezintă o valoare de
producţie egală şi în cultură au răspândire diferită:
1. Subspecia trifoiului de o singură coasă...............................subsp. filiosum;
2. Subspecia trifoiului de două coase sau nordice..............subsp. intervallare;
3. Subspecia trifoiului oriental................................................subsp. orientale;
4. Subspecia trifoiului sudic sau de două coase......................subsp. sativum;
5. Subspecia trifoiului mediteraneean...........................subsp. mediterraneum.

Aceste subspecii prezintă o valoare inegală din punct de vedere practic,

precum şi o răspândire diferită în culturi.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Subspeciile principale ale trifoiului-roşu sunt: trifoiul de o singură coasă şi

trifoiul sudic, de două coase. Deprinderea de a deosebi aceste două subspecii are o
mare importanţă pentru utilizarea lor practică corectă.

Fig .143. Trifoi-roşu

1 – aspectul general al plantei; 2 – ramură cu inflorescenţe
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Caracterele celor mai importante subspecii ale trifoiului-roşu

Subspecii ale trifoiului-roşu
Caractere De o singură coasă, Trifoiul sudic de două
subsp. Filiosum coase, subsp. Sativum
Caracteregenerale
Înălţimea plantei Până la 1,5 m Până la 1 m
Felul de viaţă De toamnă De primăvară
Rezistenţa la îngheţ Ridicată Slabă
Primulandeviaţă
Înfloritul
Plante rare Majoritatea plantelor
(semănat fără a fi protejat)
Timpul de înflorire A 70–120-a zi A 60–80-a zi
O rozetă de frunze dese Rozetă mică, tufă puţin
Forma tulpinii
(nu formează tufe) laxă
Anulaldoileadeviaţă
Înfloritul Tardiv Timpuriu
Numărul de internoduri
În medie 7-9 În medie 5-7
ale tulpinii principale
Gradul de înfrăţire Puternic Slab
Gradul de ramificare -//-//-//- -//-//-//-
Forma stipelelor Îngustă, lungă Mai lată şi scurtă
Tulpinile Lungi, groase Scurte, subţiri

12.3. SPARCETA
Sparceta este o plantă perenă care trăieşte 10-15 (20) de ani. Formează
rădăcini puternice, pivotante, profunde. Din cauza aceasta se acumulează în sol,
după 1-2 ani, cantităţi mari de materie organică, echivalente ca efect cu 20-40 t/ha
gunoi de grajd. Sistemul radicular al sparcetei se deosebeşte de al altor
leguminoase prin câteva particularităţi. Astfel, rădăcinile se ramifică la adâncimi
mai mari, de cele mai multe ori sub stratul arabil al solului. Rădăcina creşte foarte
încet în primul an de vegetaţie, reprezentând numai ¼ din cantitatea de rădăcini
produsă în 4 ani. Pe rădăcini se formează o cantitate mult mai mare de nodozităţi
decât la lucernă. Acestea ajung să prezinte până la 10 % din masa de rădăcini.
Rădăcinile sparcetei au însuşirea de a asimila din sol compuşii greu solubili
ai fosforului, potasiului şi calciului, care nu sunt accesibili pentru alte plante.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Sparceta creşte în formă de tufe alcătuite din lăstari ascendenţi mai mult sau
mai puţin ramificaţi, înalţi de 1-1,2 m. Frunzele sunt imparipenate sau se termină
uneori cu două foliole. Ele reprezintă un procent relativ ridicat din producţia totală.
Florile sunt grupate câte 20-100, în raceme alungite, au culoarea roşu-
deschis cu diferite nuanţe şi se deschid începând din partea inferioară a racemului.
Durata înfloririi unei inflorescenţe este de 7-10 zile, iar a unei culturi de 20-25 de
zile. Păstăile sunt semirotunde, cu o lungime de 6 mm, dens pubescente, cu 3-8
dinţi puţin dilataţi cu lungimea de 1-2 mm. Masa a 1 000 de păstăi constituie 14-24
g. Se cultivă ca tip de iarnă; asigură două coase pe an, nu este pretenţioasă faţă de
sol; este rezistentă la secetă. Dintre soiurile testate în Republica Moldova, cel mai
reuşit este soiul Iujnoukrainski. Sparceta aparţine genului Onobrychis, care include
mai multe specii, însemnătate mai mare având următoarele specii: sparceta comună
(O. viciifolia), sparceta de nisip (O. arenaria), sparceta transcaucaziană (O.
antasiatica).

Caracterele celor mai importante specii de sparcetă

Sparceta
Sparceta comună – Sparceta de nisip –
transcaucaziană –
Caracterele Onobrychis Onobrychis
Onobrychis
viciaifolia arenaria
antasiatica
Forma ciorchinelui Ovată cu bază lată, Cilindrică, cu bază Fusiformă, îngustă,
(începutul în partea îngustă, în partea în partea
deschiderii florilor superioară superioară rotunjită superioară îngust-
inferioare) rotunjită ascuţită
Desimea florilor Dese Rare Rare
de pe ciorchinele
înflorit
Mărimea Stindardul mai Stindardul mai Stindardul mai
stindardului lung decât carena scurt decât carena scurt decât carena
cu 1 mm sau egal cu aceasta sau egal cu aceasta
Fragilitatea Mijlociu de fragile, Fragile, goale Rigide, pline
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

tulpinilor semipline înăuntru înăuntru înăuntru

Forma foliolelor Eliptică, mai rar Ovată, cu un vârf Lanceolată,
lanceolată rotunjit aproape subulată
Mărimea păstăilor Mijlocii şi mari, de Mijlocii şi mari, de Mici, de 4,5-5,5
6-8 mm lungime 6-8 mm lungime mm lungime
Dinţii de pe păstăi Lungi sau mijlociu Lipsesc Scurţi, mai rar de
de lungi lungime mijlocie

Fig. 144. Sparceta

1 – sparceta comună; 2 – sparceta transcaucaziană; 3 – sparceta de nisip

Fazele de creştere şi dezvoltare a sparcetei. În mersul ontogenezei la

sparcetă se observă următoarele faze: încolţirea – apariţia frunzelor cotiledonate la
suprafaţa solului; ramificarea – apariţia lăstarilor de gradul doi şi a celor următori;
îmbobocirea – apariţia bobocilor pe axa de gradul întâi; maturizarea seminţelor.

12.4. SULFINA
Sulfina este o plantă bienală sau anuală, prevăzută cu un sistem radicular
pivotant, profund, bine dezvoltat, care îi permite să folosească apa şi hrana din
straturile mai adânci ale solului. Creşte foarte repede după semănat şi formează
tulpini înalte de peste 1-1,5 m, puternic ramificate. Perioada de vegetaţie este de
90-120 de zile.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Sulfina face parte din genul Melilotus. În flora spontană se află un număr
mare de specii, însă în cultură nu sunt introduse decât două, şi anume:
Melilotus albus – sulfina-albă. Aceasta se recunoaşte cu uşurinţă în timpul
înfloritului, după culoarea albă a florilor. Este specia cea mai răspândită în cultură,
datorită conţinutului scăzut de cumarină şi faptului că este mai precoce cu 7-10 zile
decât sulfina-galbenă. În cultură se află şi o varietate anuală, denumită var.
annualis. În unele ţări s-au creat soiuri de sulfină-albă fără cumarină sau cu un
conţinut scăzut de cumarină.
Melilotus officinalis – sulfina-galbenă. Se recunoaşte după florile sale de
culoare galbenă. Dă producţii mai mici decât sulfina-albă şi se întăreşte mai repede
decât aceasta spre maturitate.

Fig. 145. Sulfină

Caracterele celor mai importante specii de sulfină

Sulfina-galbenă – Melilotus
Caractere Sulfina-albă – Melilotus albus
officinalis
Înălţimea plantelor 50-300 cm 50-300 cm
Forma foliolelor Lat-ovale Rotund-ovate
Culoarea florilor Albă Galbenă
Forma păstăilor Eliptice Ovate
Suprafaţa păstăilor Reticulat-zbârcită Transversal-zbârcită
De obicei se păstrează
Vârful păstăii Cu un rostru scurt, ascuţit
pistilul persistent
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

12.5. GHIZDEIUL
Se întâlnesc cinci specii de ghizdei, însă importanţă furajeră are numai
ghizdeiul obişnuit – Lotus corniculatus.
Tulpinile lungi de 40-50 cm, subţiri, ramificate.
Frunzele trifoliate, foliolele mici, neregulate rombice sau ovate, rar înguste,
lanceolate. Stipele cordate, de lungime egală cu foliolele.
Inflorescenţa este un mic capitul umbeliform, cu 3-6 flori, cu pedunculi
scurţi. Florile sunt galben-aprins.
Fructul este o păstaie de 2-3 cm lungime, îngustă, puţin moniliformă, uşor
turtită, polispermă.
Seminţele sunt mici, sferice, de culoare brună, mai rar brună-roşiatică sau
verzuie. Greutatea absolută a seminţelor este de 1-1,5 g.

Fig. 146. Ghizdei

12.6. SERADELA

ORNITOPUS SATIVUS
Această plantă, care aparţine familiei Fabaceae nu este atât de răspândită în
cultură la noi, cu toate că are importanţă în producerea nutreţului bun care se poate
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

folosi verde, uscat sau ca păşune. Seradela este şi o plantă meliferă şi se mai poate
folosi cu succes ca îngrăşământ verde.
Seradela are o rădăcină pivotantă, cu ramificaţii care pătrund adânc în
pământ. Tulpina este foarte ramificată, păroasă, nerezistentă la cădere şi înaltă de
50-80 cm. Frunzele sunt imparipenat-compuse şi sunt fin-păroase. Florile, alcătuite
la fel ca la toate leguminoasele, sunt de culoare roz şi unite câte 2-5 pe acelaşi loc.
Fecundaţia este autogamă. Fructul este o păstaie articulată, lungă de 2-4 cm şi de
culoare galbenă-cafenie, care conţine 4-7 seminţe reniforme, de culoare galbenă şi
lungi până la 2 m. În timpul treieratului păstaia nu se desface, ci se frânge în
bucăţi, fiecare conţinând câte o sămânţă. Greutatea a 1000 d este de seminţe 3-5 g
şi greutatea hectolitrică de 44–47 kg.

Seradelă
a – ramură; b – păstăi; c – inflorescenţă

12.7. MĂZĂRICHEA
Măzărichea este o plantă anuală, mai rar bienală, cu rădăcini profunde,
abundent ramificată, mai ales în stratul superficial al solului. Măzărichea de
primăvară şi măzărichea ungurească sunt autogame, iar cea păroasă alogamă.
Înfloritul, formarea păstăilor şi maturitatea seminţelor se produc eşalonat în timp,
începând din partea inferioară a plantei. Perioada de vegetaţie este de 100–140 de
zile la măzărichea de primăvară şi de 240–300 de zile la măzărichea care se
seamănă toamna.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Măzărichea face parte din genul Vicia, care cuprinde aproape 150 de specii.
În cultură sunt introduse numai câteva specii.
Vicia sativa – măzărichea comună. Seminţele sunt mari, sferice, uşor
comprimate, puţin lucioase. Culoarea lor variază de la galben-brună până la brun-
închis, aproape neagră, la suprafaţă adeseori cu un desen de culoare închisă sub
formă de pete. Hilul este îngust, liniar, de culoare închisă, având 1/5-1/6 din
lungimea circumferinţei.
Vicia villosa – măzărichea de toamnă. Seminţele sunt puţin mai mărunte
decât la măzărichea obişnuită, sferice, mate. Culoarea neagră, uneori cu o nuanţă
violacee. Hilul este mai scurt, oval-alungit, de culoare închisă, cu o dungă de
culoare deschisă la mijloc, ocupă 1/7-1/8 din întreaga circumferinţă.
Vicia pannonica – măzărichea panonică, albă sau ungurească, este o plată
care se seamănă toamna.

Fig. 148. Măzăriche

1 – comună de primăvară; 2 – viloasă
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

13. IERBURILE GRAMINEE

Plantele din această grupă fac parte din familia Poaceae. În ţara noastră se
întâlnesc peste 260 de specii de graminee, din care circa 70% sunt perene.
Gramineele anuale sunt mai puţin răspândite.
Principalele graminee perene sunt:
Firuţa – Poa pratensis.
Golomăţul – Dactylis glomerata.
Raigrasul italian – Lolium multiflorum.
Raigrasul comun, sau zizania – Lolium perenne.
Raigrasul înalt, ovăscior – Arrenatherum elatius.
Păiuşul de livadă – Festuca pratensis.
Pirul siberian – Agropyrum sibiricum.
Pirul pectinat – Agropyrum pectiniforme.
Pirul gras – Cynodon dactylon.
Timoftica – Phleum pratense.
Obsiga nearistată – Bromus inermis.

Ierburile graminee anuale:

Părângul, dughia – Setaria italica moharium.
Ciumiza – Setaria italica maxima.
Meiul african, sau perlat – Pennisetum thyphoides.
Paiza – Echinochloa frumentacea.
Iarba-de-Sudan – Sorgum sudanense.

Determinarea ierburilor graminee după inflorescenţă

După structura inflorescenţei, ierburile graminee furajere se pot împărţi în
trei grupe:
1) graminee cu spic (inflorescenţa este un spic);
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

2) graminee cu panicul spiciform (inflorescenţa este un panicul spiciform

sau un spic fals);
3) graminee cu panicul (inflorescenţa este un panicul).
În grupa gramineelor cu spic intră reprezentanţii a două genuri fundamentale
– Agropyrum şi Lolium. Deosebirea principală între ele în ce priveşte structura
inflorescenţei constă în următoarele.

Caracterele Poziţia spiculeţelor pe Numărul de glume dintr-un spiculeţ

rahis
Spiculeţele aşezate pe Toate spiculeţele au câte două
Agropyrum –
rahisul spicului cu partea glume situate pe cele două părţi ale
pir
lor lăţită spiculeţului
Toate spiculeţele (în afară de cel
Spiculeţele aşezate pe terminal) au câte o singură glumă
Lolium –
rahisul spicului cu partea situată pe o parte a spiculeţului
raigras
lor îngustă (coastă) (partea opusă este îndreptată spre
rahis)

Fig. 149. Tipuri de inflorescenţă la ierburi graminee

a – spic; b – panicul spiciform; c – panicul
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Cele mai importante caractere de deosebire a speciilor de pir

Pir cu spic lat Pir cu spic îngust
Caracterele A.
A. cristatum A. pectiniforme A. sibiricum
desertorum
Spice
Ovată sau Ovată sau Scurt-liniară,
Forma Liniară
alungit-ovată alungit-ovală cilindrică
Lungimea (cm) 1,5- 5 1,5- 6,5 5-15 2,5- 7
Lăţimea (cm) 1- 2,3 1- 2,5 0,5- 1,2 0,5- 0,9
Pectinată, fără Pectinată, cu Nu este
Poziţia
spaţii între spaţii evidente Pectinată pectinată
spiculeţelor
spiculeţe între spiculeţe (alipite)
Densitatea
(nr. de spiculeţe 4- 7 4- 5 3- 4 3- 4
pe 1 cm)
Paleea inferioară
Perozitatea Des-păroasă Glabră Glabră Glabră
Lungimea (mm) 5- 7 5- 7 6- 8 5- 6
Aristele
Până la 1
Lungimea (mm) 3- 4 3- 4 mm sau 2- 3
lipsesc

Poa pratensis – firuţa, este o plantă graminee perenă. Formează numeroşi

rizomi ramificaţi. Paniculul este răsfirat.
Deschampsia caespitosa – păiuşul-de-pădure, este o plantă graminee perenă,
formând tufe înalte sub formă de insuliţe.
Agrostis alba şi Agrostis vulgaris – iarba-câmpului. Ambele specii sunt
plante graminee perene cu rizomi puternic dezvoltaţi la prima specie şi scurţi la
specia a doua. Sunt foarte asemănătoare după inflorescenţele lor. La Agrostis alba
paniculul înainte de înflorire este răsfirat, iar după înflorire se strânge. La Agrostis
vulgaris după înflorire paniculul rămâne răsfirat.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Numărul de
Speciile flori într-un Glume Palee Ariste
spiculeţ
Ascuţite, cu
Ascuţite, aproape
mult mai scurte
Poa pratensis 3 egale, cea externă Lipsesc
decât
prevăzută cu o carenă
spiculeţele
Rotunjite,
Daschampsia Rotunjite cu patru
2 aproape egale Există
caespitosa dinţi
cu spiculeţele
Ascuţite cu o coastă
Ascuţite, mai groasă pe partea
Agrostis 1 lungi decât dorsală, paleea internă Lipsesc
spiculeţele de 2 ori mai lungă
decât cea externă

Deşi există o mare asemănare între cele două specii cu panicul, Bromus şi
Festuca, ele se diferenţiază prin următoarele:
Vârful paleei
Speciile Numărul nervurilor de pe glume Stigmatele
externe
Bromus Pe cele inferioare 1 sau 3-5, pe Pe părţile laterale
Lăţit
inermis cele superioare 2 sau mai multe ale ovarului
Nu e lăţit,
Festuca Pe cele inferioare 1, pe cele
deseori În vârful ovarului
pratensis superioare 3
îngustat

Bromus inermis – obsigă, este o plantă graminee perenă. Bine înfrunzită,

atinge 1,5 m înălţime. Paniculul înainte de înflorire este unilateral, în timpul
înfloririi devine răsfirat.
Fistuca pratensis – păiuşul-de-livadă, este o plantă graminee cu tufă laxă,
bine înfrunzită, cu un panicul răsfirat.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Celelalte trei graminee rămase se deosebesc bine după inflorescenţele lor de

restul speciilor.
Dactylis glomerata – golomăţul, este o plantă graminee perenă. Formează
tufe puternice, laxe, destul de înalte. Paniculul este format din spiculeţe adunate
mai multe la un loc.
Arrenatherum elatius – ovăsciorul, este o plantă graminee perenă, formând
tufe laxe bine înfrunzite. Paniculul este răsfirat, după înflorire devine strâns.
Sorghum sudanense – iarba-de-Sudan, este o plantă graminee anuală, cu
tulpina înaltă. Paniculul este răsfirat, strâns.
Păiuşul de livadă este o plantă care aparţine grupului de graminee cu tufă
rară. Creşte înalt de 100-120 cm şi formează o rădăcină puternică fasciculată.
Ligula este mică de 1-2 mm lungime, iar urechiuşele sunt mari. Inflorescenţa este
un panicul lung de 10-20 cm, cu câte 1-2 ramificaţii la noduri. Ramificaţiile
superioare poartă câte 1-3 spiculeţe, iar cele inferioare câte 6-8. Fiecare spiculeţ
are câte 4-8 flori. Păiuşul de livadă înspică la sfârşitul lunii mai şi înfloreşte la
începutul lunii iunie. Seminţele sunt foarte asemănătoare cu cele de raigras, având
o formă îngust-alungită şi fiind lipsite de aristă. Greutatea a 1 000 de seminţe este
de 1,85 g.
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Cariopse îmbrăcate, cu un vârf aristiform

Golomăţul – Drept, rotund, de 1 mm Cea externă e Galben-
Trimuchiată 5-7 Cca 1 mm
Dactylis glomerata lungime carenată deschis
Pirul fără rizom –
-//-//-//- 8-11 Idem, dar cu peri 2-3 mm -//-//-//- -//-//-//-
Agropyrum tenerum
Pirul crestat – Proeminent, lat în
Cea externă
Agropyrum -//-//-//- 5-6 partea superioară, cu o 3-4 mm -//-//-//-
despăroasă
cristatum adâncitură
Pirul pectinat –
Cea externă
Agropyrum -//-//-//- 5-6 -//-//-//- -//-//-//- -//-//-//-
glabră
pectiniforme
Pirul siberian –
Cea externă
Agropyrum -//-//-//- 5-6 -//-//-//- 1 mm -//-//-//-
glabră
sibiricum
Cariopse îmbrăcate, prevăzute cu o aristă
Ovăsciorul – De la baza paleei
Lanceolată La bază cu Galbenă-
Arrenatherum 8-10 - e geniculată, de
(2 flori) perişorii lungi verde-deschis
elatius 15-20 mm
Raigrasul italienesc Plat, lat în partea În partea Paleea internă
Lanceolată, Verzuie-
– Lolium 5-6,5 superioară de 1,5-2 mm superioară a ciliată pe
ovată cenuşie
multiflorum lungime paleei de 5-6 mm margine
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Caracterele distinctive principale ale ierburilor graminee

Denumirea Forma Mărimea, Rahisul Lungimea Paleele Culoarea paleei

speciei mm aristelor sau a
vârfurilor
aristiforme
Cariopse îmbrăcate, mai mici de 3 mm lungime
Timoftica – Ovată 1,5-1,75 Lipseşte Lipseşte Nu sunt Argintie
Phleum transparente
pratense
Iarba câmpului Lanceolată 1,5-1,75 -//-//-//- -//-//-//- Transparente, Albă
– Agrostis alba lucioase
Firuţa – Poa Trimuchiată 2,25-2,75 Subţire, drept -//-//-//- Cea externă cu o Verzuie-cenuşie
pratensis carenă, mate
Dughie – S.L. Ovată 2,25-2,5 Lipseşte -//-//-//- Pieloase, lucioase Galbenă, roşie,
Mcharium brună
Cariopse îmbrăcate, mai mari de 3 mm, fără ariste
Păiuşul de Lanceolată 6-7 Drept, rotund, de 2,2 - Aspre, cea internă Verzuie-cenuşie
livadă – mm lungime în formă de luntre
Festuca
pratensis
Raigrasul -//-//-//- 5,5-6,5 Comprimat, în partea - -//-//-//- -//-//-//-
comun – superioară lat de 1-1,5
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Lolium perenne mm lungime

Obsiga Lat-lanceolată 9-12 Drept, rotund, oblic - Cea externă în Cenuşiu-închis,
nearistată – retezat, de 3 mm partea superioară uneori violacee
Bromus inermis lungime lată
Iarba-de-Sudan Ovat-alungită 5-6 Două rahisuri păroase - Pieloase Galbenă, roşie-
– Sorghum (spiculeţ) brună
sudanense
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Seminţe de ierburi furajere graminee

1 – golomăţ; 2 – păiuş de livadă; 3 – raigras; 4 – raigras italian; 5 – pir târâtor;
6 – pir fără rizomi; 7 – pir crestat; 8 – pir de deşert; 9 – raigras înalt; 10 – obsigă
nearistată; 11 – pârâng;12 – iarbă-de-Sudan

Genul Agropyrum. Deosebirea dintre inflorescenţele celor şase specii

principale poate fi redusă la următoarele caractere fundamentale.
Agropyrum repens – pir târâtor, plantă înaltă, cu un frunziş bogat, peren, cu
un rizom bine dezvoltat.
Agropyrum tenerrum – pir fără rizom, plantă cu un frunziş bogat, peren,
formând tufă până la 1,5 m înălţime.
Agropyrum cristatum – pir crestat, formează o tufă laxă cu un frunziş bogat,
prezintă un spic lat, plantă perenă până la 1 m înălţime.
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Agropyrum pectiniforme – pir pectinat, asemănător cu specia precedentă

după caracterele sale morfologice.
Agropirum sibiricum – pir siberian, spic îngust, formează o tufă laxă, peren.
Agropyrum desertorum – pir de pustiuri, asemănător cu cel precedent după
caracterele morfologice.
Deosebirile principale după inflorescenţe între speciile de pir sunt redate în
tabelul care urmează:

Spicul Paleea inferioară

Lăţimea
Specia Glume Lungimea, Vârful
Densitatea Lăţimea spiculeţelor
mm aristiform
Înguste, alipite 2-3 mm
Pirul fără
Foarte lax Îngust de rahisul - 8-10 lungime sau
rizomi
spicului lipseşte
Pirul 1 mm lungime
Lax -//-//-//- -//-//-//- - 8-10
târâtor sau lipseşte
Foarte dens
(pe 1 cm câte Late, puternic Asimetrice,
Pirul 4-7 spiculeţe), îndepărtate de de-a lungul 3-4 mm
Lat 5-7
crestat fără distanţe rahis şi alipite carenei cu lungime
evidente între între ele perişori lungi
spiculeţe
Dens (pe 1 cm
Late, puternic
câte 4 – 5
îndepărtate de Asimetrice,
Pirul spiculeţe), dar 3-4 mm
Lat rahisul spicului, de-a lungul 5-7
pectinat cu spaţii lungime
dar nu sunt carenei aspre
evidente între
alipite între ele
spiculeţe
Mai puţin dens Late, aplecate în Netede de-a Până la 1 mm
Pirul
(pe 1 cm câte Îngust partea opusă lungul 6-8 lungime sau
siberian
3-4 spiculeţe) rahisului carenei lipseşte
Late, se
Pirul de
-//-//-//- -//-//-//- suprapun între -//-//-//- 5-6 2 mm lungime
pustiuri
ele

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 151.Golomăţ
1 – planta; 2 – inflorescenţa

Pirul crestat este o graminee perenă cu tufă rară, de talie mijlocie spre înaltă,
având înălţimea de 70-80 cm. Şi o masă bogată de frunze la baza tulpinilor. Limbul
frunzei este lat de 3-5 mm, cu urechiuşe foarte mici şi cu ligula foarte scurtă.
Inflorescenţa este un spic cu numeroase spiculeţe, formate din 5-7 flori, protejate
de 2 glume. Spiculeţele sunt aşezate de o parte şi de alta a rahisului, cu partea lată
spre rahis şi foarte apropiate între ele, încât se acoperă unele pe altele. Pirul crestat
înspică la sfârşitul lunii mai şi înfloreşte după 10-15 zile. Seminţele au formă
alungită şi măsoară 5-6 mm lungime şi 1 mm lăţime. MMS este de 1,5-2 g.
Genul Lolium cuprinde 2 specii principale ce se deosebesc mai ales după
gradul de aristare a spiculeţelor.
Lolium perenne – raigrasul comun, este o plantă perenă, formînd tufă laxă,
cu un număr mare de frunze în etajul inferior. Spicul este nearistat. Gluma este mai
lungă decât paleea alăturată ei.
Lolium multiflorum – raigrasul italienesc, asemănător cu cel precedent.
Spicul cu flori aristate în spiculeţe. Gluma mai scurtă decât paleea alăturată ei.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Dintre gramineele cu spic fac parte de asemenea:

Elymus sibiricus – perişorul siberian. Spicul de 15-25 cm lungime, aplecat.
Spiculeţele aristate. Aristele până la 2,5 cm lungime.
În grupa gramineelor cu panicul spiciform intră trei specii principale.
Deosebirile între inflorescenţele acestor specii sunt următoarele.
Phleum pratense – timoftica, este o plantă graminee perenă, formând o tufă
laxă, pînă la 1 m înălţime. Este bine înfrunzită.
Raigrasul englezesc este prima iarbă care a fost luată în cultură, datorită
însuşirilor sale preţioase, atât ca plantă de păşune, cât şi ca gazon pentru peluze,
terenuri de sport etc. Creşte în tufă rară, având o talie joasă spre mijlocie, care
atinge înălţimea de 50-60 cm. Rădăcina este fasciculată, lipsită de stoloni şi uneori
cu rizomi scurţi. Limbul frunzei este lat de 3-5 mm, ligula de 1-2 mm lungime şi
cu urechiuşele mici. Inflorescenţa este un spic, cu spiculeţe aşezate rar, de o parte
şi de alta a rahisului, cu muchia către rahis. Spiculeţele au câte 7-8 flori şi sunt
învelite de o singură glumă, afară de primul spiculeţ din vârful spicului care are 2
glume. Raigrasul englezesc înspică la mijlocul lunii mai, iar la sfârşitul lunii
înfloreşte. Seminţele sunt alungite, lungi de 5,5-6,5 mm şi late de 1-1,5 mm. MMS
este în medie de 2,5 g.
Raigrasul italienesc nu se găseşte în flora spontană a ţării noastre, însă este
cultivat, fiind o plantă de nutreţ valoroasă. Creşte mai viguros şi mai înalt decît
raigrasul englezesc, cu care se aseamănă mult. Raigrasul italienesc face parte din
grupa gramineelor cu tufă rară. La fel ca şi raigrasul englezesc, înspică la mijlocul
lunii mai şi înfloreşte la sfârşitul lunii. Seminţele se aseamănă ca mărime şi formă
cu cele de raigras englezesc şi se deosebesc de acestea prin faptul că paleea
inferioară la raigrasul italienesc are o aristă lungă de 4-5 mm. MMS este în medie
de 2,1 g.
Ovăsciorul, sau raigrasul înalt, este o graminee perenă cu tufă rară, de talie
înaltă, atingând până la 130-180 cm înălţime şi cu un sistem radicular puternic
dezvoltat. Urechiuşele lipsesc, iar ligula este lungă de 1-2 mm, retezată drept şi cu
marginile fin zimţate. Inflorescenţa este un panicul cu ramurile de jos mai lungi, iar

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

cele de sus mai scurte, având aspectul unui con. Spiculeţele au câte două flori, una
fertilă şi una sterilă, care sunt învelite în două glume membranoase şi inegale ca
mărime.
Ovăsciorul înspică pe la jumătatea lunii mai, iar la sfârşitul lunii înfloreşte.
Seminţele sunt cilindric-alungite, ascuţite la vârf şi prevăzute cu un smoc de
perişori la bază. Greutatea a 1 000 de seminţe este de 2,4 g în medie.
Ovăsciorul se dezvoltă destul de repede, producând seminţe chiar în anul
când a fost însămânţat. Dezvoltarea maximă o atinge în anul al doilea, iar durata
vieţii plantelor este de 3-4 ani.

Grupa gramineelor cu panicul spiciform cuprinde trei specii

Panicul
Speciile Spiculeţele Glume Palee
spiciform
Cilindric, cu Dispuse Neconcrescute
Phleum Două, fără
aspect de perie, perpendicular , rotunjite la
pratense ariste
aspru pe rahis vârf
Dispuse sub
Una cu arista
Alopecurus Cilindric, un unghi Concrescute,
ce pleacă de la
pratensis moale ascuţit cu ascuţite la vîrf
baza paleei
rahisul
Pieloase,
Setaria Cilindric, puţin Neconcrescute lucioase,
Adunate des în
italica subsp. lobat, cu sete , fine, ascuţite îmbracă strâns
formă de lobi
mocharim lungi la vârf bobul, fără
ariste

Timoftica este o graminee cu tufă rară, de talie înaltă, putând să ajungă până
la 100-110 cm înălţime. Rădăcina este fasciculată. Inflorescenţa este un panicul
spiciform, care nu formează lobi când este îndoit. Spiculeţele au câte o singură
floare. Timoftica înspică în prima jumătate a lunii iunie şi înfloreşte în a doua

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

jumătate a aceleiaşi luni. Seminţele sunt mici, ovale, de culoare alburie-sură şi au

greutatea a 1 000 de boabe de 1,5-2,5 g.
Obsiga este o graminee stoloniferă de talie înaltă, care creşte până la 135 cm
înălţime. Inflorescenţa este un panicul mare, care poartă mai multe spiculeţe,
fiecare format din 4-7 flori. Spiculeţele sunt învelite de două glume inegale ca
mărime.
Seminţele sunt turtite, de formă oval-lanceolată, ascuţite la vârf, de culoare
brună-cenuşie spre violet. MMS este în medie de 3,5 g.
În primul an de vegetaţie obsiga nu produce seminţe. Ea ajunge în
dezvoltare deplină în anii al III-lea şi al IV-lea de la semănat. Plantele trăiesc foarte
mult, în medie 10 ani. Obsiga este o plantă bună atât pentru coasă, cât şi pentru
păşunat, deoarece otăveşte repede şi suportă bine păşunatul.

Păiuş de livadă
1 – planta; 2 – inflorescenţa

Firuţa este o plantă de talie joasă spre mijlocie, putând să ajungă până la
înălţimea de 80 cm. Ea are o înfrăţire mixtă, adică formează lăstari care alcătuiesc

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

tufe rare şi alţii care pătrund în pământ, formând stoloni, la capătul cărora iau
naştere lăstari obişnuiţi. Caracteristic pentru firuţă este faptul că de-a lungul
limbului, de o parte şi de alta a nervurii mediane, se văd linii albe paralele.
Inflorescenţa este un panicul cu numeroase ramificaţii, care poartă spiculeţe
formate din mai multe flori.
Firuţa înspică devreme, la mijlocul lunii aprilie, iar la sfârşitul aceleiaşi luni
înfloreşte. Seminţele se coc neuniform, ceea ce nu constituie însă un neajuns,
deoarece ele nu se scutură. Sămânţa este mică, îngust-lanceolată şi ascuţită la vârf,
având 2-3 mm lungime şi 0,5 mm lăţime. La baza seminţei se găsesc numeroşi
perişori lungi şi un peduncul, care este drept, subţire şi lung de 0,5 mm. MMS este
în medie de 0,25 g.
Golomăţul este o iarbă cu talia înaltă de 120-150 cm, care formează tufe
rare. Rădăcina este fasciculată şi bine dezvoltată. Ligula este bine dezvoltată, de 4-
6 mm lungime şi ascuţită, iar urechiuşele lipsesc. Inflorescenţa este un panicul,
care are spiculeţele înghesuite în mai multe glomerule. Spiculeţul are 3-5 flori.
Golomăţul înspică în a doua jumătate a lunii mai şi înfloreşte spre sfârşitul
acestei luni. Greutatea a 1000 de seminţe este în medie de 1,2 g.
Primăvara, golomăţul porneşte devreme în vegetaţie şi creşte repede. Ritmul
de dezvoltare este însă lent, golomăţul ajungând la productivitatea maximă abia în
anii al treilea şi al patrulea de vegetaţie. Planta produce seminţe în anul al doilea de
la însămânţare. Ea trăieşte 6-8 ani, putând ajunge chiar până la 12.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 153. Raigras înalt

1 – planta; 2 – inflorescenţa

Fig. 154. Obsigă nearistată

1 – planta; 2 – inflorescenţa

METODE PENTRU APRECIEREA IERBURILOR

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Alegerea şi alcătuirea unei probe mijlocii de fân

Proba mijlocie de fân, luată pentru analiză, trebuie să caracterizeze
întreaga masă de fân. Din cauza aceasta în timpul luării unei probe mijlocii de fân
trebuie să respectăm următoarele reguli:
1. Greutatea unei mase de fân din care se ia proba pentru analiză nu trebuie
să depăşească, pentru fânul nepresat, 25 t, iar pentru cel presat – 50 t.
2. Proba medie trebuie să aibă o greutate de cel puţin 5 kg. Pentru alcătuirea
ei se iau, din fânul nepresat din diferite locuri, cel puţin 25 de smocuri a câte 200-
250 g fiecare. Din fânul presat proba medie nu se ia mai puţin de 3% din balot.
3. Smocurile luate se întind sub forma unui strat subţire pe o foaie de cort şi
se amestecă cu atenţie.
4. Din proba aceasta, prin alegere se iau din 10 locuri smocuri mici,
alcătuind o probă de cel puţin 500 g pentru analiza botanică.
5. În acelaşi timp cu alcătuirea probei mijlocii, se ia o probă pentru
determinarea umidităţii fânului. Această probă se formează din smocuri luate din
diferite părţi ale masei de fân şi trebuie să aibă o greutate de cel puţin 300 g. Ea se
introduce imediat într-un borcan de sticlă cu dop rodat.

Determinarea umidităţii fânului

Pentru determinarea umidităţii fânului, se ia din proba pregătită, ce se

păstrează în borcan ( cu dop rodat), cam 30 g, se fărâmiţează cu un foarfece în
bucăţi cam de 0,5 cm lungime. Apoi fânul astfel mărunţit se amestecă şi din el se
iau, cu ajutorul balanţei tehnice, trei probe a câte 5 g fiecare; acestea sunt introduse
în fiole cu capac, cântărite şi ele în prealabil.
Probele se usucă într-un termostat la temperatura de 130°C timp de 40 de
minute, apoi se ţin în exicator şi se cântăresc din nou. Umiditatea fânului se
exprimă în procente faţă de greutatea probei.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Pentru control trebuie făcute două analize paralele. Diferenţa între

determinări nu trebuie să fie mai mare de 1 %.
După gradul de umiditate fânul se subîmparte în felul următor:
 Uscat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . până la 15% umiditate;
 Mijlociu de uscat . . . . . . . . . . 15-17% umiditate;
 Jilav . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17-20% umiditate;
 Umed . . . . . . . . . . . . . . . . . . mai mult de 20% umiditate.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

14. CULTURI FURAJERE NETRADIŢIONALE

Un rol important în dezvoltarea producţiei nutreţurilor aparţine noilor culturi
furajere netradiţionale:
1. Silphium perfoliatum – silfia cu frunza perfoliată;
2. Rhaponticum charthamoides – rapontic;
3. Simphitum asperum – simfitum;
4. Crambe cordifolia – crambe cu frunza cordată;
5. Galega orientalis – ciumărea.
Aceste culturi au un şir de caractere agronomice pozitive şi negative.
Pozitive:
1. Sunt multianuale – folosirea lor constituie 12-15 ani.
2. Au o productivitate înaltă – 80-150 t/ha, pe când culturile furajere
tradiţionale – doar 25-50 t/ha.
3. Asigurarea unităţilor nutritive cu proteină digestibilă conform normelor
zootehnice.
4. Culturile netradiţionale au o capacitate ridicată de otăvire, asigurând, în
funcţie de cultură, 3-4 coase.
5. Suportă geruri de până la 40-45°C, iar primăvara, la începutul regenerării
– îngheţuri de 6-8°C.
6. Sunt rezistente la poligniri pe agrofonduri bogate.
7. Au o productivitate seminceră înaltă.
Negative:
1. Culturile furajere netradiţionale se coc neuniform şi se scutură.
2. Organele generative inserte etajate fac dificilă aplicarea maşinilor la
recoltare.
3. Seminţele multor culturi posedă un repaus îndelungat, din care cauză
trebuie stratificate, sau scarificate.
4. Seminţele, în procesul păstrării, îşi pierd capacitatea germinativă.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Productivitatea înaltă multianuală, valoarea nutritivă ridicată, însilozarea

bună, capacitatea de a vegeta de la început de primăvară până toamna
târziu compensează cu exces unele proprietăţi negative.

14.1. SILFIA CU FRUNZA PERFOLIATĂ

Familia Asteraceea, genul Silphium, care include mai mult de 30 de specii.

În plan furajer, este mai importantă specia S. perfoliatum.
Sistemul radicular este rizoidal cu rizomi, 80-90% din rădăcini sunt
repartizate în stratul de 10-15 cm, unele ajung la 2,5 m.
Tulpina atinge înălţimea de 2-3,5 m, cu 4-6-8 muchii. Numărul tulpinilor la
o plantă constituie 8-20.
Pe tulpina sunt dispuse opus frunzele alungit-eliptice.
Frunzele sunt sesile, la bază concrescute în tub, parcă ar fi străpunse de
tulpină.
Inflorescenţa este calatidiu cu diametrul de 3-5 cm. Pe fiecare tulpină sunt
situate până la 20 de capitule productive. Inflorescenţa are doua tipuri de flori, pe
margine galbene – pseudoligulate, gineceate, fructifere, iar la mijloc tubulare
bisexuate, sterile.
Polenizarea este alogamă entomofilă.
Fructul – achenă cu două aripi, alungit-cordată, compact comprimată, de
culoare surie-neagră.
Masa a 1 000 de seminţe este de 18-24 g, în fiecare capitul se coc 20-30 de
seminţe. De pe o plantă se pot recolta până la 450-500 de seminţe, sau 9-10 g.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fig. 155. Silfia cu frunza perfoliată

14.2. CRAMBE CU FRUNZA CORDATĂ

Crambe aparţine familiei Brassicaceae, genul Crambe, care include

aproximativ 30 de specii, dintre care mai productivă este varza-de-mare cu frunze
cordifilă. Rădăcina este pivotantă. Ramificarea rădăcinilor se produce în două
locuri – în stratul 0-50 cm şi 100-200 cm. Datorită acestei proprietăţi, crambe nu se
ofileşte nici pe secetă.
Tulpina are înălţimea până la 2,5 m, puternic ramificată, lungimea
internodurilor 10 cm. La o plantă se dezvoltă 3-7 tulpini.
Frunzele sunt foarte mari, peţiolate, cordifile, pe margine dinţate, acoperite
cu perişori. Inflorescenţa în formă de panicul, până la 1,7 m mărime, fără frunze,

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

conţine până la 25 de ramificaţii de ordinul întâi, inflorescenţe separate-racem 1,5-

2 mii pe ramificaţiile de ordinul doi–trei. În racem 15 flori.
Fructul este silicvă biarticulată, cu 1-2 seminţe. Masa a 1000 de seminţe 30-
35 g. La o plantă se formează până la 10 mii de seminţe.

Fig. 156.Crambe cu frunza cordată

14.3. SIMFITUM

Simfitum aparţine familiei Borginaceae. Se întâlnesc circa 30 de specii,

interes mai mare prezintă simfitum aspru.
Sistemul radicular este mixt, din rădăcină pivotantă şi rădăcini coronare –
aşa-numiţii rizomi.
Tulpina este goală, costată, în partea superioară se ramifică, înălţimea până
la 2 m, acoperită cu perişori aspri ghimpoşi. Plantele mature au câte 5-7 tulpini.
Frunzele sunt peţiolate, lungi de 50-70 cm, peţiolul atinge 30-50 cm. În subsuoara
frunzelor se formează tulpini laterale cu inflorescenţe în număr de până la 20-25.
În fiecare buclă se află până la 20 de flori. Se polenizează alogam.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Fructele sunt nucule, ovate, cafeniu-închis, în lungime 4-5 mm. Masa a 1000
de seminţe 8-10 g. De pe fiecare plantă se pot recolta până la 1000 de seminţe,
adică 8-10 g.
De pe 1 ha –1,0-1,5 quintale.

Simfitum

14.4. CIUMĂREA
Traducerea din limba greacă (galega) gala = lapte şi agein- a face, adică
plantă care face lapte
Genul Galega include 8 specii. Mai importantă este Galega orientalis.
Rădăcina este pivotantă, formează lăstari din rădăcină.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

În partea subterană a tulpinii se formează 3-4 muguri, iar la rădăcina principală, la

adâncimea de 7 cm se formează 2-18 rizomi, care cresc orizontal până la 30 cm şi
mai mult, pe urmă ies la suprafaţa solului şi formează lăstari. Astfel, regenerarea
plantei are loc pe contul mugurilor care iernează şi al rădăcinilor rizoidale.
Partea supraterestră a plantei constituie o tufă cu lăţimea de până la 135 cm.
Frunzele sunt compuse, imparipenate, cu lungimea de 30 cm, alcătuite din 9-15
foliole ovate. Inflorescenţa este racem din 30-70 de flori violete-albastre.
Lungimea racemului 20 cm.
Tulpina poartă pe ramificaţii 3-4 inflorescenţe. Fructul ciumărelei este
păstaie liniară de 2-4 cm. La maturitate păstaia crapă. Fiecare păstaie are 3-7
seminţe.

Fig. 158. Ciumărea. Aspectul general al plantei

14.5. RAPONTICUL
Genul Rhaponticum include 17 specii. Pentru cultivare este mai importantă
specia Rhaponticum charthamoides. Sistemul radicular este rizoidal. Masa
principală de rădăcini este situată în stratul solului de 20-30 cm. Tulpina este
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

ramificată, goală, pubescentă. Înălţimea până la 220 cm. Fiecare plantă poate să
formeze până la 4 tulpini generative.
Limbul foliar este penat-sectat. Frunzele inferioare sunt peţiolate,
superioare-sesile, penat-lobate sau întregi, nepubescente.
Inflorescenţa – calatidiu sferic, în diametru 5-8 cm.
Florile sunt bisexuate, alogame. Fructul – achenă cu patru muchii, costată,
lungimea 6-8 mm, de culoare sură, violetă, cafenie. Seminţele la vârf au papus
cafeniu, alcătuit din perişori cu lungimea de 1,5-1,6 mm. Numărul achenelor în
capitul este de 200-400 de bucăţi. Masa a 1000 de seminţe –14-16 g.
Coeficientul de înmulţire atinge 60 şi mai mult.

Fig. 159. Rapontic

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

15. CALCULAREA PRODUCŢIEI FITOTEHNICE

Calcularea tradiţională a producţiei planificate, este orientată pentru utilizarea

informaţiei cantitative şi calitative a resurselor de producţie, a elementelor
tehnologice performante diferenţiate în funcţie de particularităţile biologice ale
soiului sau hibridului şi de condiţiile pedoclimatice. Calcularea producţiei
presupune folosirea mai raţională a resurselor naturale pentru a obţine producţii
competitive şi ecologice. De asemenea, producătorul poate să compare producţia
reală obţinută în unitatea agricolă cu potenţialul productiv al soiului sau hibridului
şi să determine pierderile suportate la recoltare, transportare, curăţire, condiţionare,
păstrare şi nivelul produsului final.

15.1. Calcularea producţiei potenţiale după asigurarea cu radiaţie activă

fotosintetică (RAF)

Calcularea producţiei potenţiale după asigurarea cu radiaţie activă

fotosintetică se efectuează după următoarea relaţie:
 Q RAF  K
P.P.  ,
C  10 2
unde: P.P. este producţia potenţială absolut uscată, kg/ha;
K – coeficientul de convertire a RAF, %;
C – caloricitatea a 1 kg de substanţă organică, kcal.

După nivelul de convertire a RAF, A.A. Niciporovici a clasificat

semănăturile în modul următor:
– semănături slabe, cu coeficientul de utilizare a RAF – 0,5-1,5%;
– semănături bune – 1,5-3,0%;
– semănături record – 3,5-5,0%;
– teoretic posibile – 6,0-8,0%.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Razele solare dispersează raze de diferită lungime de undă şi intensitate. Razele

cu lungimea de undă mai mică de 380 nm, numite ultraviolete, sunt absorbite de
stratul de ozon. Ele ocupă cca 47 % din spectrul solar.
Spectrul vizibil ocupă diapazonul cu lungimea de undă de 380-760 nm. El este
numit radiaţie activă fotosintetică (RAF), constituind cca 46%, de diverse raze
color:
– violete – 390-455 nm;
– albastre – 455-585 nm;
– azurii, albastru-deschis – 485-505 nm;
– verzi – 505-550 nm;
– galbene – 575-585 nm;
– portocalii – 585-620 nm;
– roşii – 620-760 nm.

Percepţia în ansamblu asupra ochilor omului este acea de raze albe. Razele
solare cu lungimea de undă mai mare de 760 nm se numesc infraroşii, constituind
cca 7%, şi ele produc efect termic.
Suma radiaţiei active fotosintetice în perioada de vegetaţie la principalele
culturi:
– grâul comun de toamnă – 2,6·109 kcal/ha;
– porumbul – 3,5·109 kcal/ha;
– floarea-soarelui – 3,6·109 kcal/ha;
– sfecla pentru zahăr – 3,8·109 kcal/ha;
– lucerna – 4,4·109 kcal/ha.

Exemplu de calcul al producţiei potenţiale la grâul comun de toamnă:

Dacă ∑Q = 2,6·109 kcal/ha;
K = 3%;
C = 4000 kcal/kg s.u.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc
2,6  3
Atunci: P.P.   19500 kg / ha;
4000 100

Indicele de producţie al grâului comun de toamnă constituie 0,400.

Umiditatea de bază a boabelor standard – 14 %.
Producţia de boabe la umiditatea standard se transferă folosind următoarea relaţie:
P.P.s.u. 100
P.Pb.   I,
100  v

unde: P.Pb. – producţia potenţială de boabe absolut uscate, kg/ha;

P.P.s.u. – producţia potenţială kg/ha substanţă uscată;
v – umiditatea standard, %;
I – indicele de producţie, %.

Folosind indicatorii nominalizaţi, calculăm:

19500 100
P.Pb.   0,400  9060 kg / ha.
100  14

Coeficientul de convertire al RAF se calculează după următoarea relaţie:

P  C 10 2
K ,
 Q RAF

unde: K – coeficientul de convertire al RAF, %;

C – caloricitatea a 1 kg de substanţă uscată, kcal;
∑Q RAF – suma RAF în perioada de vegetaţie, kcal/ha.

15.2. Calculul producţiei real posibile după asigurarea cu umiditate

Folosind literatura respectivă, calculu producţiei posibile după asigurarea cu

umiditate se efectuează după următoarea relaţie:

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc
10W  D  0.8
P.P.  t/ha,
K

unde: P.P. – producţia posibilă, t/ha;

W – rezerva de umiditate în stratul de sol de 100 cm, mm;
D – depuneri atmosferice pe perioada de vegetaţie, mm;
K – coeficientul de consum al apei, t/ t masă uscată.

Exemplu:
Dacă rezerva de umiditate în stratul de 100 cm constituie 167 mm;
depunerile atmosferice pe perioada de vegetaţie constituie 326 mm;
coeficientul de consum al apei – 90 t,
atunci:
10167  326  0.8
P.P.   47,4 t/ha.
90

Coeficientul de producţie la sfecla pentru zahăr constituie:

umiditatea de bază – 80 %,
producţia de bază la umiditatea standard va fi:

47,4  0,609
P.P.   28,8 t/ha.
100

15.3. Calculul producţiei real posibile după potenţialul fotosintetic (PF)

Datele ştiinţifice confirmă corelarea directă între potenţialul fotosintetic şi

producţia vegetală absolut uscată.
PF formează cca 2,0-3,0 kg de boabe uscate, 1,9-2,3 kg de fân de ierburi
perene, 11-15 kg de tuberculi de cartof.

PF se caracterizează prin suma suprafeţei foliare zilnice pe toată perioada de

vegetaţie.

PF 
 L1  L2   T   L2  L3   T    ,
1 2
2 2

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

unde: L1 L2 L3 – suprafaţa foliară la începutul şi sfârşitul perioadei, mii m2/ha;

T1 T2 – durata de lucru a aparatului foliar, zile.

Semănături bune se consideră cele la care PF este > 2 mil. m2 zile /ha;
medii – 1,0-1,5 mil. m2 zile /ha;
slabe – 0,5- 0,7 mil. m2 zile /ha.

PF  10 5  RP  M ,

unde: RP. – recolta planificată, t/ha;

M – masa producţiei la 1 000 unităţi RP, kg.

După datele literaturii, 1000 un. PF poate asigura 3-3,5 kg boabe.

PF = 105·8·3 = 2,4 mil. m2 zile.

PF  10 5
Rp   8t / ha;
M

Productivitatea fotosintetică netă (PFN) se calculează după următoarea

relaţie:
PFN  Rb : PFS ,

unde: PFN – producţia fotosintetică netă, g/m2/sut.

Rb – producţia;
PFS – potenţialul fotosintetic al semănăturilor, mii.· m2·zile /ha.

15.4. Calcularea dozelor de elemente nutritive la producţia planificată

Îngrăşămintele minerale se calculează în funcţie de recolta planificată, ţinând

cont de exportul elementelor de nutriţie cu recolta şi de conţinutul lor în sol. Pentru

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

a obţine recolte medii pe soluri asigurate suficient cu substanţe nutritive, doza

elementelor de nutriţie se calculează prin metoda de bilanţ.

(100  R  E )(Cs  d  h  Ks) Dîo  Co  Ko

D.s.a. =  ,
Kîm 10

unde: D.s.a – doza elementului NPK ş.a. pentru asigurarea producţiei planificate,
kg/ha;
R – recolta planificată, t/ha;
E – exportul NPK cu o tonă de producţie, kg;
Cs – conţinutul NPK, mg/100 g sol;
d – densitatea aparentă, g/cm3;
h – adâncimea stratului de determinare, cm;
Ks – utilizarea elementelor nutritive din sol, %;
Kîm – utilizarea elementelor nutritive din îngrăşămintele minerale, %.
Dîo – doza îngrăşămintelor organice, t/ha;
Co – conţinutul de NPK în îngrăşăminte organice, kg/t;
Ko – coeficientul de utilizare a elementelor nutritive din îngrăşăminte
organice.

La planificarea recoltelor mari pe soluri cu fertilizare scăzută, dozele de

elemente nutritive pot fi calculate mai corect în baza următoarei formule:

R  E  Kr
D.s.a. = 100
,

unde: D.s.a. – doza NPK ş.a. pentru asigurarea producţiei planificate, kg /ha;
R – recolta planificată, t/ha;
E – exportul elementelor de nutriţie, kg/t;
Kr – coeficientul de restituire a elementelor extrase, %.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

MATERIALE INFORMATIVE

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Întocmirea fişei tehnologice privind cultivarea culturilor de câmp.

Fişa tehnologică reprezintă un proiect tehnologic elaborat cu scopul obţinerii
produselor planificate cu indicarea detailată a procedeelor agrotehnice.
Fişa tehnologică este un document provizoriu în baza căruia se
calculează consumurile directe, resursele materiale şi financiare necesare pentru
cultivarea plantelor de cultură mare.
Calculul consumurilor directe la 1 ha şi costului unitar al produselor:
consumurile directe includ următoarele elemente:
- costul seminţelor;
- costul îngrăşămintelor;
- costul mijloacelor de protecţie a plantelor;
- costul energiei electrice;
- costul serviciilor prestate de transportul auto;
- retribuirea muncii;
- uzura şi reparaţia curentă a tehnicii agricole.
Consumurile aferente seminţelor se determină în funcţie de norma de
semănat, preţul, consumurile de transport şi păstrare.
Consumurile aferente seminţelor se determină după următoarea relaţie:
Cs=N × P, (1)
unde Cs – consumurile aferente seminţelor, lei;
N – norma de semănat gravimetrică, kg/ha;
P – preţul unui kg, lei.
Consumurile aferente îngrăşămintelor se determină ţinând cont de
consumurile de transport şi păstrare, în baza relaţiei:
Cî=Dî × P, (2)
unde Cî – consumurile aferente îngrăşămintelor, lei;
Dî – doza de încorporare a îngrăşămintelor, kg;
P – preţul unui chintal de îngrăşăminte, lei.
Consumurile aferente mijloacelor de protecţie a plantelor se calculează în
mod analogic.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Consumurile de combustibil se calculează reieşind din norma de consum la

o unitate de lucrări, preţuri şi consumurile privind transportarea şi păstrarea
folosind relaţia:
Cc=V × n × P, (3)
unde Cc – consumurile aferente combustibilului, lei;
V – volumul de lucrări, t sau ha;
n – norma de consum a combustibilului la o unitate de lucrări, kg;
P – preţul 1 kg de combustibil, lei.
Consumurile aferente transportului auto se determină prin înmulţirea
volumului total de bunuri transportate în tone la distanţa de transportare în km şi la
costul unitar al 1 t/km în lei.
Consumurile aferente energiei electrice se calculează ţinând cont de normele
de consum de energie la o unitate de lucrări şi preţul energiei electrice în funcţie de
consumurile privind întreţinerea sistemului de aprovizionare cu energie.
Pentru determinarea consumurilor privind retribuirea muncii se calculează
fondul tarifar de retribuire a muncii în baza relaţiei:
Cr=k × t × A, (4)
unde Cr – consumurile privind retribuirea muncii, lei;
k – numărul de schimburi;
t – cota tarifară de schimb;
A – numărul salariaţilor care deservesc agregatele, persoane.
Consumurile privind uzura şi reparaţia curentă a tractoarelor şi maşinilor
agricole se calculează în baza normelor şi consumurilor privind reparaţia curentă în
% faţa de valoarea de intrare.
Cotele uzurii se calculează după relaţia:
K n
S , (5)
100  V  R

unde S – cota uzurii, lei/ha;

k – valoarea de intrare a tehnicii, lei;
n – norma uzurii, %;

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

V – timpul lucrat de tractoare şi maşinile agricole, ore;

R – randamentul agregatelor, ha.
În mod analogie se determină consumurile privind reparaţia curentă în calcul
la 1 ha.

Determinarea eficienţei consumului de energie la cultivarea culturilor

agricole

Principala direcţiei de economisire a energiei în fitotehnie este reducerea

consumurilor la obţinerea 1 MJ de energie de schimb la 1 t de produse, proteină
digestibilă, unităţi nutritive etc. la planificarea productivităţii 1 ha.
Actualmente este acceptată următoarea clasificare a resurselor energetice
utilizate la cultivarea culturilor de câmp:
1. Consumurile de energie materializate în resurse (maşini, unelte
agricole, îngrăşăminte, pesticide etc].;
2. Consumurile directe de resurse energetice: produse petroliere, energie
electrică, gaze naturale etc.;
3. Consumurile de energie aferente forţei de muncă sau muncă vie care
revine la 1 ha.
Consumurile de energie aferente maşinilor şi utilajului se determină în baza
echivalentului de energie la 1 oră de lucru a tractorului, maşinii, maşinilor agricole,
dispozitivelor de cuplare şi numărului de ore la executarea procedeelor tehnologice
la 1 ha.
Exemplu. Norma de lucru a tractorului T-150 în agregat cu plugul PLP-6-35
constituie 1,2 ha/oră, sau 1 ha va fi arat în 0,83 ore. Consumul de energie la acest
procedeu constituie:
(298 MJ + 147 MJ) · 0,83 = 369 MJ
În mod analogic se efectuează calcule pe fiecare procedeu.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Dacă lipseşte energia echivalentă la vreo marcă de maşină , atunci calculul

consumului de energie se efectuează reieşind din masa ei.
4308 kg × 0,107 = 460,9 MJ
Consumurile de energie aferente îngrăşămintelor se determină reieşind din
doză de administrare la 1 ha..
Exemplu. Sub grâul comun de toamnă se administrează 100 kg salpetru
amoniacal, 50 kg superfosfat dublu şi 40 kg de clorură de potasiu. Energia
echivalentă a 1 kg de îngrăşăminte fizice indicate constituie respectiv 29,95; 5,8 şi
4,98 MJ. Înmulţind cantitatea de îngrăşăminte la echivalentul respectiv obţinem
consumul de energie aferent îngrăşămintelor:
(100 × 29,95) + (50 × 5,8) + (40 × 4,98) = 3484 MJ/ha
Consumul de energie poate fi calculat şi după norma de substanţă uscată a
îngrăşămintelor la 1 ha.
De exemplu: doza N135P57K57.
În conformitate cu echivalentul de energie al 1 kg de substanţă activă a
îngrăşămintelor minerale (N – 86,8 MJ, P – 12,6 MJ, K – 8,3 MJ) consumul de
energie va constitui:
(86,8 × 135) + (12,6 × 57) + (8,3 × 57) = 12909 MJ/ha
Consumul de energie aferent administrării îngrăşămintelor organice se
determină în funcţie de lucrările executate: încărcarea, transportarea, administrarea,
în funcţie de echivalentul energetic al îngrăşămintelor organice (0,42 MJ/kg).
Consumul de energie aferent seminţelor se determină prin înmulţirea
normei de semănat gravimetric la ha la energia echivalentă consumată la
producerea materialului de semănat.
Exemplu. Norma de semănat a grâului comun de toamnă este 260 kg/ha, iar
consumul de energie totală la 1 kg de seminţe – 34,8 MJ. Deci, consumul de
energie aferent seminţelor constituie 260 × 34,8 = 9048 MJ.
Consumul de energie aferent resurselor de muncă se determină prin
înmulţirea numărului de ore necesare pentru executarea procedeelor tehnologice la
echivalentul energetic al 1 oră/om de lucru a unei categorii de salariaţi.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Consumul de muncă la deservirea tehnică şi reparaţia tehnicii agricole

constituie circa 25% din consumul total de muncă a tractoriştilor, şoferilor,
operatorilor.
Consumul de muncă la managementul procedeelor tehnologice constituie
cca 12% din suma consumurilor directe .
Consumul de energie aferent pesticidelor se determină prin înmulţirea
normei de consum a preparatului în kg s. a. la echivalentul lui energetic .
Exemplu. La cultivarea grâului comun de toamnă pentru protecţia de boli,
dăunători şi buruieni se cere orientativ la 1 ha de semănături la o lucrare: tratarea
seminţelor cu fungicid TMTC EVSC – 3,5 kg/t; insecticid Signol – 2 kg/t şi
erbicid Basagran 48SA – 2,0 l/ha.
Consumul de energie constituie (0,52 × 116,6) + (0,1 × 365) + (0,15 ×
116,6) + (0,5 × 419,6) = 324,4 MJ/ha.

Calculul consumului de energie totală aferentă resurselor de muncă la

cultivarea grâului comun de toamnă
Consumul Echivalentul
Categoria de Consumul
de muncă, energetic,
lucrători de energie, MJ
om·ore/ha om·ore/MJ
Tractorişti 4,96 60,8 302
Şoferi 0,5 60,3 30
Lucrători de
reparaţie (25% din - - -
lucrul mecanizat)
Lucrările de
1 33,3 33
câmp
Lucrători
tehnici –
ingenereşti (12%
0,9 67 63
din suma
consumurilor
directe)
Total 485

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Consumul energiei aferent combustibilului se determină prin înmulţirea

normei de consum a combustibilului la echivalentul energetic.
Exemplu. Norma de consum a combustibilului la volumul total de lucru
conform fişei tehnologice constituie 59 kg/ha. Echivalentul energetic al 1 kg de
motorină este egal cu 79,5 MJ. Consumul de energie aferent combustibilului va
constitui: 59 × 79,5 = 4690,5 MJ/ha.
l
Structura consumului de energie totală la 1 ha de semănături
Consumul de energie
Articolul la 1 kg de la 1 ha de %
produse semănături
Maşini şi utilaje
Seminţe
Îngrăşăminte minerale
inclusiv, cu azot
fosfor
potasiu
Combustibil şi lubrifianţi
Energie electrică
Pesticide
inclusiv, de tratat seminţele
insecticide
fungicide
erbicide
Muncă vie
inclusiv, tractorişti
lucrători de câmp
total

Conţinutul de energie în produsele principale şi secundare depinde de

nivelul şi conţinutul biochimic (proteină, glucide, lipide). În produsele culturilor de
câmp se determină cantitatea de substanţă uscată (SU) şi conţinutul proteinei brute
(PB), lipidelor (L), celulozei (C) şi substanţelor extractive neazotate (SEN).
Pentru determinarea indicatorilor nominalizaţi sunt necesare date de
laborator sau normative medii multianuale.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Volumul de energie a substanţelor organice constituie: glucide – 16,72

MJ/kg; proteine – 22,99 MJ/kg; lipide – 37,62 MJ/kg.
Cunoscând produsele şi volumul de energie se calculează suma energiei în
produse.
După determinarea consumului de energie la cultivarea culturii şi
conţinutului de energie în produse se efectuează estimarea eficienţei energetice la
cultivare culturii sau unui element tehnologic. Datele se înscriu în tabel.
Estimarea eficienţei energetice la cultivarea plantei de cultură mare
Indicatorii Cultura
Consumul de energie, MJ/ha
Produsele, t/ha
S-a obţinut energie în produsele de bază şi secundare, MJ/ha
Randamentul de energie net, MJ/ha
Coeficientul eficienţei energetice a semănăturii
Costul unitar energetic al boabelor (sau altor produse), MJ/t

Randamentul energetic net se determină ca diferenţa dintre energia

produselor şi consumul de energie totală la cultivarea culturii.
Coeficientul eficienţei energetice demonstrează raportul dintre randamentul
net la consumul de energie. Costul energiei obţinute cu produsele este consumul
energiei la o unitate de produse.

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
 Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Anexa 1

Fişa tehnologică de cultivare a grîului de toamnă

Suprafaţa cultivată 100 ha, productivitatea : boabe 3000 kg/ha, paie 2400 kg/ha
Cheltuieli de Fondul tarifar de
Volumul lucrărilor Componenţa Cerinţe Volumul muncă pentru tot salariu pentru tot Consum de
agregatelor agrotehnic de lucrări volumul de lucrări, volumul de lucrări, combustibil Lucrări de
e, indicii pe om-ore lei
transport,
Denumire calitativi schimb
t/km
a în în ha etalon marca marca mecani mecani pentru
lurărilor unităţi convenţional tractorului, maşinii -zatori muncit-
muncit- -zatori o total, c
fizice e combinei, agricole ori unitate
ori
automobilulu de
i lucrări,
kg
Dezmirişt- 100 ha 27,7 DT-75M LDG-10 Adîncim-ea
irea LBK-10 6...8 cm
după
25 ha 28 - 157,8 - 3,3 3,3 -
cultura
premărgă-
toare
Aratul DT-75M PLN-4- Adăncim-
35 ea 20...22
100 ha 122,4 5,4 ha 129,63 - 829,78 - 17,5 17,5 -
cm, cu
antitrupiţe
Reţinerea DT-75M SP- La
umidităţii 11+24BZ maturitate
100 ha 20,8 TS-1+ a fizică a 37 ha 18,92 - 106,62 - 2,7 2,7 -
grape solului
tîrşitoar
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
 Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

e
Pregătirea motor PS-10A Planriz- 0,5
seminţelor 25 t - electric l/t 67,6 t 2,59 2,59 9,61 7,54 - - -

Cultivaţia DT-75M SP-11+ Perpendic-

înainte de 2KPS- 4k lar sau pe
semănat diagonală
către
100 ha 37 26 ha 26,92 - 151,73 - 3,4 3,4 -
lucrarea de
bază la
adîncimea
5..7 cm
Încărcarea motor ZM-60 -
seminţelor 25 t - electric 215 ha 0,81 0,81 2,43 2,12 - - -

Transport- GAZ-53 ZAU-3 -

area şi
încărcarea
seminţelor 25 t - - - - - - - - 125
în
semănătoa
re
Încărcarea MTZ-80 PKU- Friabilita-
îngrăşăm- 0,8A te bună
-
intelor 15 t 0,45 136 t 0,77 3,09 2,56 8,03 0,3 0,05
minerale

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
 Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Transport- GAZ-53 - Nitroam-

area şi mofosca-
încărcarea 100 kg/ha,
îngrăşăm- salpetru
15 t - - - - - - - - 75
intelor amoniacal,
minerale în 50 kg/ha
semănăto-
are
Semănatul DT-75M SP-11+ în rînduri
cu 3SZ-3,6+ dese,
adminis- tăvălugi adîncime-a
trarea 4-5cm,
îngrăşăm-
intelor 100 ha 27,7 29 ha 24,14 72,41 154,14 240 2,8 2,8 -
minerale

Tăvălugire DT-75M SP-11+ După

după 100 ha 21,6 3ZKKŞ- semănat 67 ha 10,45 - 58,88 - 1,5 1,5 -
semănat -6
Transport- T-150K RJT-8 -
area apei 6t 1,29 60 t 0,7 - 3,48 - 1,8 0,11

Tratarea MTZ-80 OP- faza de 3

semănătu- 2000-2- frunze,
rii contra 30 ha 3,66 01 Fastac- 52 ha 4,04 - 22,76 - 0,95 0,29 -
dăunători- 0,12 kg/ha
lor
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
 Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Transport- T-150K RJT-8 -

20 t 4,3 60 t 2,23 - 11,6 - 1,8 0,36 -
area apei
Tratarea MTZ-80 OP- Faza de
semănătu- 2000-2- înfrăţire
rii contra 100 ha 12,2 01 52 ha 13,46 - 75,87 - 0,95 0,95 -
buruieni-
lor
Cosirea în SK-5 JVN-6A Perpendi-
brazde cular
semănătu-
30 ha - 15 ha 14 14 69,8 54,2 4,5 1,35 -
rii, faza
coacerea
în pîrgă
treieratul Don-1500 Umiditatea
brazdelor boabe-lor
30 ha - - 16..18% 12 ha 17,5 17,5 87,25 67,75 10,4 3,12 -

recoltarea Don-1500 - Faza de

directă coacere
deplină,
70 ha - umiditatea 10,7 45,79 45,79 228,32 177,29 12,8 8,96 -
boabelor
16...18%

Tranpota- KamAZ - -
rea 300 t - - - - - - - - 1500
producţiei

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
 Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

motor KZS-20Ş
Prelucra- electric Condiţio-
rea narea
boabelor boabelor,la
după umiditatea
recoltare şi - <20% - 80 t 26,25 52,5 87 136,5 - - -
300 t
depozitare uscarea
a unică,
>20%-
uscarea
dublă
Presarea MTZ-80 PRP-1,6 -
paielor 50 ha 9,8 7,2 ha 48,61 - 206,94 - 6 3 -

Încărcarea MTZ-80 PF-0,5 -

120 t 9,8 60 t 14 - 52,6 - 0,4 0,5 -
baloturilor
Transport- KamAZ - -
area 120 t - - - - - - - - 600
baloturilor
Aranjarea MTZ-80 PF-0,5 -
baloturilor 120 t 14,72 40 t 21 - 89,4 - 0,9 1,08 -

Total

313,42 449,91 208,69 2406,57 693,43 50,97 2300

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Anexa 2

Fişa consumului de energie la cultivara grâului comun de toamnă

Componenţa Echivalent Personalul de

Cheltuieli indirecte Cheltuieli directe
agregatelor energetic,MJ/ora serviciu Cheltuie
li totale

Volumul de lucru pe schimb,(7 ore)

energetice la

Cheltuieli de timp,ore
Denumirea lucrărilor

Volumul lucrărilor

seminţe,îngrăşăminte,pesticide. MJ
exploatarea carburant (energia
Munca lucrătorilor
maşinilor,MJ electrică)
Maşina agricolă

Maşina agricolă

Mecanizatori

Alţi lucrători
Propulsorul

Propulsor

100ha,MJ
Maşina agricolă

kg\ha (kWt•ha)
Propulsorul

oam.-h
MJ

MJ
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
Dezmiri
ştirea
100 DT-75M LDG-10 40,0 17,50 159,2 196,0 1 - - 2786 3430,0 2,3 12144 17,50 1064,0 19424,0
(6-
8cm),ha
Arătura
de
tomnă 110012,
100 DT-75M PN-4-35 5,7 122,80 159,2 22,7 1 - - 19550 2788,0 15,2 80256 122,80 7418,0
(20- 0
22cm),h
a
Grapare 100 DT-75M S- 52,0 13,40 159,2 56,0 1 - - 2133 750,0 1,7 8970 13,40 815,0 13826,0
a în 11U+BZ
două SS-
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

direcţii,
1,0/24
ha
Cultivaţi
SP-
a
16+KPS- 141,0 2905,0
înainte
100 DT-75M 4/3+BZS 34,0 20,60 159,2 49,4 1 - - 3280 3053,0 2,6 13728 20,60 1252,0 25108,0
de
S- 3,6 890,0
semâna
1,0/12
t,ha
Încărcar
ea
îngrăşă
mintelo 5,1 MTZ-80 PĂ-0,8A 225,0 0,14 76,8 94,1 1 2 - 11 13,0 0,19 5280 0,42 17,8 5321,8
r
mineral
e,t
Otrăvire
98,2
a motor
15 PS-10 100,0 1,05 12,0 33,1 1 3 (TMTD, - 34,5 - 57 4,20 168,7 358,7
seminţe electric
VSC)
lor,t
Încărcar
ea motor
15 3PS-60 76,0 1,37 12,0 60,6 - - - - 82,5 - 97 2,73 166,0 345,8
seminţe electric
lor,t
Transpo
rtarea
îngrăşă
GAZ- UZSA-
mintelo 5,1 16,0 2,24 - 54,3 - - - 292 122,0 - - 2,24 136,0 550,0
53A 40
r
mineral
e,t
Transpo
rtarea GAZ- UZSA-
15 13,0 8,08 - 54,3 - - - 859 439,0 - - 8,09 492,0 1790,0
seminţe 53A 40
lor, t
Semăna SP- 522000(
141 2596,0 565736,
tul cu 100 DT-75M 16+SZP- 38,0 18,41 159,2 1 3 seminţe 2931 2,4 12672 73,60 2558,5
188,9 10433,0 0
încorpo 3,6/3 )
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

rarea
îngrăşă
12546(î
mintelo
ngrăşă
r
m.)
mineral
e, ha
Tăvălugi
SP-
rea 141,0 1520,0
100 DT-75M 16+ZKK 65,0 10,78 159,2 1 - - 1716 1,2 6336 - - 14263,0
semănă 187,2 4036,0
Ş-6A/2
turii, ha
Convor
biri
telefoni 4036,0 0,1
ce
(48min)
Cosirea
în
100 SK-5 JVN-6 23,0 30,38 1132,5 232,1 1 - - 39405 7051,0 2,4 12672 30,38 1847,0 55975,0
brazde,
ha
Treierat
ul
100 SK-5 PMT-3A 17,0 41,16 1132,5 50,6 1 - - 19252 2083,0 4,3 22704 41,16 2502,0 46541,0
brazdel
or, ha
Transpo
rtarea
seminţe GAZ-
1320 - 153,0 - - - - - - 6070 - - - 60,40 3640,0 9710,0
lor de la 53A
combin
ă, t/km
Curăţire
a motor
110 ZAV-20 110,0 7,00 12,0 2450,0 - - - - 17150,0 - 363 7,00 426,0 17939,0
seminţe electric
lor, t
Transpo 1440 GAZ- - 153,0 - - - - 1 - 6869 - - - 65,90 4343,0 11212,0
rtarea 53A
seminţe
lor de la
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

combin
ă, t/km
Curăţire
a motor
120 ZAV-20 110,0 7,63 12,0 2450,0 1 - - - 18693,0 - 397 7,63 464,0 19554,0
seminţe electric
lor, t
Presare
a MTZ-
100 VTU-10 38,0 36,82 76,8 37,5 1 2 - 2828 690,0 1,9 10032 73,64 3468,0 17018,0
paielor, 80/2
ha
Aranjar
ea
110 MTZ-80 PF-0,5 75,0 10,20 76,8 89,3 1 2 - 790 918,0 1,1 6400 30,80 1300,0 9408,0
baloturi
lor, t
Aranjar
ea
120 MTZ-80 PF-0,5 75,0 11,20 76,8 89,3 1 2 - 860 1000,0 1,1 6950 33,60 1427,0 10237,0
baloturi
lor, t
Cheltui
894907,
eli
6
totale
În total
cu
aplicare
917271,
a
4
îngrăşă
mintelo
r

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Anexa 2
Caracteristica tehnică a cultivatoarelor pentru lucrarea de bază a solului
Lăţimea de lucru, Viteza de lucru, Adâncimea, Productivitatea, Consumul Consumul de muncă,
Marca
m km/oră cm ha/oră de motorină, kg/ha om oră/ha
Existente
KPĂ-3,8 3,8 10 16 2,9 9 0,34
KTS-10-2 10,5 10 15 5,9 12 0,17
KPŞ-8 8 12 12 9,5 8 0,1
KPZ-9,7 10 9,5 14 6,2 12 0,16
KL-2,8 2,8 7,5 23 2 14 0,5
KPG-2,2 2,15 8 30 2,5 16 0,4
KPG-250A 2,1 9 30 1,6 12 0,63
KPŞ-1 10 9,5 30 8,5 10 0,12
De perspectivă
KG-2,5/06 2,6 5...11 60 2 15 0,5
KTS-3,8 3,8 6...12 18 3 10 0,33
KPIR-3,6 3,6 7...12 16 2,5 12 0,4
KNK-4 4 Pînă la 12 8...17 4,8 - -
KNK-6 6 Pînă la 12 8...17 7,2 - -
AKM-4 4 7,2 8...16 2,87 - -
AKM-6 6 7,5 8...16 4,3 - -
KSN-3 3 6...12 Pînă la 20 3 - -
KSN-4 4 6...12 Pînă la 20 4,5 - -
KST-5,5 «Miguel» 5,5 8...15 6...16 4,3...8 - -
KL-1,8 2 8...12 16 1,7 8 0,58
KL-2,8 2,8 6...10 16 2,2 10 0,45
KGU-2,8 2,8 6...10 18 2,2 10 0,45
KL-5 5 7...12 16 4,25 12 0,24
KT-3,9G 4 6...12 16 3,4 10 0,3
De import
«Smaragd 9/400 K» 4 8...16 14 4,1 6 0,24
«Smaragd 9/600 K» 6 8...15 16 6,12 8 0,16
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

«Smaragd 7/300» 3 10...15 12 3,57 6 0,28

«Smaragd 9/400» 4 10...16 14 4,08 6 0,23
«Lemchen KG 403» 4 10...16 14 4,1 6 0,24
«Lemchen KG 603-2» 6 8...14 16 5,1 8 0,2
«Amazone SG 4002» 4 8...16 14 4,76 6 0,21
«Amazone SG 6003» 6 8...14 16 6,12 8 0,16

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Anexa 3

Coeficientul de folosire NPK din îngrăşăminte minerale

Cultura N P2O5 K 2O
Grâu de toamnă 0,55 – 0,80 0,15 – 0,45 0,55 – 0,95
Grâu de primăvară 0,45 – 0,75 0,15 – 0,35 0,55 – 0,85
Secara de toamnă 0,55 – 0,80 0,25 – 0,40 0,65 – 0,80
Orz 0,60 – 0,75 0,20 – 0,40 0,60 – 0,70
Ovăz 0,60 – 0,80 0,25 – 0,35 0,65 – 85
Porumb (boabe) 0,65 – 0,85 0,25 – 0,45 0,75 – 0,95
Mei 0,55 – 0,75 0,25 – 0,40 0,65 – 0,85
Hrişca 0,50 – 0,70 0,30 – 0,45 0,70 – 0,90
Sorg 0,55 – 0,80 0,25 – 0,35 0,65 – 0,85
Orez 0,60 – 0,85 0,25 – 0,30 0,75 – 0,90
Mazăre 0,50 – 0,80 0,30 – 0,45 0,70 – 0,80
Soia 0,50 – 0,75 0,25 – 0,40 0,65 – 0,85
Măzăriche:
- boabe 0,55 – 0,85 0,20 – 0,35 0,60 – 0,80
- masă verde 0,50 – 0,75 0,20 – 0,30 0,60 – 0,75
Floarea soarelui 0,55 – 0,75 0,25 – 0,35 0,65 – 0,95
Sfecla pentru zahăr 0,60 – 0,85 0,25 – 0,45 0,70 – 0,95
Sfecla furajeră 0,65 – 0,90 0,30 – 0,45 0,80 – 0,95
Cartof 0,50 – 0,80 0,25 – 0,35 0,85 – 0,95
Lucernă (fân) 0,80 – 0,95 0,30 – 0,45 0,80 – 0,95
Trifoi (fân) 0,75 – 0,90 0,30 – 0,40 0,75 – 0,90
Timoftica (fân) 0,80 – 0,90 0,25 – 0,35 0,75 – 0,85
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Obsiga nearistată 0,75 – 0,95 0,30 – 0,45 0,80 – 0,85

Porumb (masă verde) 0,60 – 0,85 0,25 – 0,40 0,75 – 0,95

Anexa 4

Coeficientul de folosire NPK din sol

Cultura N P2O5 K 2O
Grâu de toamnă 0,20 – 0,35 0,05 – 0,10 0,08 – 0,15
Grâu de primăvară 0,20 – 0,30 0,05 – 0,08 0,06 – 0,12
Secara de toamnă 0,20 – 0,35 0,05 – 0,12 0,07 – 0,14
Orz 0,15 – 0,35 0,05 – 0,09 0,06 – 0,10
Ovăz 0,20 – 0,35 0,05 – 0,11 0,08 – 0,14
Porumb (boabe) 0,25 – 0,40 0,06 – 0,18 0,08 – 0,28
Mei 0,15 – 0,35 0,05 – 0,09 0,06 – 0,09
Hrişca 0,15 – 0,35 0,05 – 0,09 0,06 – 0,09
Sorg 0,15 – 0,40 0,06 – 0,13 0,07 – 0,15
Orez 0,25 – 0,45 0,08 – 0,16 0,08 – 0,16
Mazăre 0,30 – 0,55 0,09 – 0,16 0,06 – 0,17
Soia 0,30 – 0,45 0,09 – 0,14 0,06 – 0,12
Măzăriche:
- boabe 0,25 – 0,40 0,06 – 0,10 0,05 – 0,11
- masă verde 0,20 – 0,35 0,06 – 0,09 0,05 – 0,10
Floarea soarelui 0,30 – 0,45 0,07 – 0,17 0,08 – 0,24
Sfecla pentru zahăr 0,25 – 0,50 0,16 – 0,15 0,07 – 0,14
Sfecla furajeră 0,20 – 0,45 0,05 – 0,12 0,06 – 0,25
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Cartof 0,20 – 0,35 0,07 – 0,12 0,09 – 0,40

Lucernă (fân) 0,30 – 0,65 0,05 – 0,18 0,06 – 0,16
Trifoi (fân) 0,30 – 0,65 0,05 – 0,18 0,06 – 0,16
Timoftica (fân) 0,15 – 0,25 0,03 – 0,10 0,08 – 0,12
Obsiga nearistată 0,30 – 0,45 0,06 – 0,16 0,07 – 0,18
Porumb (masă verde) 0,20 – 0,40 0,06 – 0,18 0,08 – 0,28

Anexa 5
Coeficientul de folosire a NPK din îngrăşămintele organice

Cultura N P2O5 K2O

Grâu de toamnă 0,20-0,35 0,30-0,50 0,50-0,70
Secară de toamnă 0,20-0,35 0,30-0,50 0,50-0,55
Ovăz 0,20-0,25 0,25-0,40 0,50-0,70
Orz 0,20-0,25 0,25-0,40 0,50-0,60
Cartof 0,20-0,30 0,30-0,40 0,50-0,70
Sfeclă pentru zahăr 0,15-0,40 0,20-0,50 0,60-0,70
Sfeclă furajeră 0,30-0,40 0,45-0,50 0,60-0,70
Porumb:
- boabe 0,35-0,40 0,45-0,50 0,65-0,75
- masă verde 0,30-0,35 0,40-0,45 0,60-0,65

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Coeficientul mediu de utilizare а elementelor de nutriţie din îngrăşăminte organice constituie 0,20-0,30 N; 0,3-0,50 P2O5; 0,50-
0,70 K2O în primul an, în funcţie de condiţiile pedoclimatice, şi în anul doi – 0,2 N; 0,25 P2O5 şi 0,2 K2O; iar în anul trei – 0,1 N;
0,1 P2O5 şi 0,1 K2O.
Anexa 6
Cheltuielile NPK de către culturile de câmp, kg/1 tonă producţie de bază

Raportul NPK în
Cultura N P2O5 K 2O Cheltuieli NPK la 1 t, kg
producţie
Grâu de toamnă 32,5 11,5 20,0 64,0 1:0,35:0,62
Grâu de primăvară 42,7 12,4 20,5 75,6 1:0,29:0,48
Secara de toamnă 31,0 13,7 26,0 70,7 1:0,44:0,48
Orz 25,0 10,9 17,5 53,4 1:0,44:0,70
Ovăz 29,5 13,1 25,8 68,4 1:0,45:0,88
Porumb (boabe) 30,3 10,2 31,3 71,80 1:0,34:1,03
Mei 33,0 10,2 32,6 75,8 1:0,31:0,99
Hrişca 30,0 15,1 39,1 84,2 1:0,50:1,30
Sorg 36,8 11,2 15,4 63,4 1:0,30:0,42
Orez 28,0 13,0 34,0 75,0 1:0,46:1,21
Mazăre 66,0 15,2 20,0 101,2 1:0,23:0,30
Soia 72,4 14,1 19,3 10,58 1:0,19:0,27
Măzăriche:
- boabe 62,3 13,1 15,6 91,0 1:0,21:0,25
- masă verde 22,7 6,2 10,0 38,9 1:0,16:0,26
Floarea soarelui 60,0 26,0 186,0 272,0 1:0,43:0,10
Sfecla pentru zahăr 5,9 1,8 7,5 15,2 1:0,30:1,27
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Sfecla furajeră 4,0 1,3 4,3 9,9 1:0,33:1,15

Cartof 6,2 3,0 14,5 23,4 1:0,50:2,34
Lucernă (fân) 26,0 6,5 15,0 47,5 1:0,25:0,58
Trifoi (fân) 19,7 5,6 15,0 40,3 1:0,29:0,80
Timoftica (fân) 15,5 7,0 20,4 42,9 1:0,45:1,32
Obsiga nearistată 22,0 6,4 17,6 46,0 1:0,29:0,80
Porumb (masă verde) 4,5 1,0 3,7 9,2 1:0,22:0,82
Sparceta 25,0 4,6 13,0 42,6 1:0,18:0,52

Anexa 7
Conţinutul de substanţe active în îngrăşămintele minerale
Conţinutul de substanţe active după
Îngrăşăminte
standard, %
Cu azot
Sulfat de amoniu 20,5
Azotatul de amoniu 34,5
Azotatul de sodiu 16,0
Azotatul de calciu 16,6
Ureea 46,0
Apa amoniacală 16,0 – 20,0
Amoniac anhidru 82,3
Cu fosfor
Superfosfat:
- Pulbere 14,0 - 18,7
- Granulat 18,7
- Amonizat din fosforite Caratau 14,0 - 18,7
- Dublu 36,0
- Triplu 48,0 - 50,0
Reziduuri fosfatice 10,0
Făină de fosforite 19,0 – 25,0
Superfosfat cu bor P 20,1/0,16 B
Cu potasiu
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Clorură de potasiu 60,0

Sare de potasiu 40,0
Sulfat de potasiu 48,0 – 50,0
Îngrăşăminte compuse
Conţinut
N P2O5 K 2O
Amofos din apatit 11,5 49,0 -
Amofos din fosforite Caratau 11,0 46,0 -
Nitrofosca 17,0 17,0 17,0
Nitrofos 23,0 23,0 -
16,0 16,0 16,0
Nitroamofosca
14,0 14,0 14,0
23,0 23,0 -
Nitroamofos 16,0 24,0 -
25,0 20,0 -
Diamoniufosfat 18,0 49,0 -
Nitroamofoscă cu bor 16,9 16,7 16,0
Îngrăşăminte complexe lichide 10,0 34,0 -

Anexa 8
Coeficientul de restituire а elementelor nutritive exportate cu producţia (Kr %), folosite la calcularea dozelor de îngrăşăminte
minerale la recolta planificată

N P2O5 K2O

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Leguminoasele anuale

Porumb, soia, mazăre

Floarea-soarelui
Floarea-soarelui
Conţinutul

Grâu, orz, ovăz

Toate culturile

Toate culturile
Lucernă
substanţelor
nutritive în
sol

Foarte scăzut 130 115 110 100 200 220 100 70

Scăzut 125 110 110 100 150 170 80 50
Mijlociu 115 60 90 75 120 120 70 40
Optim 110 60 90 75 100 100 60 30
Ridicat 100 25 75 60 50 50 10 0
Excesiv 80 0 0 0 0 0 0 0

Anexa 9
Suma radiaţiei active fotosintetice (RAF) în perioada de vegetaţie (semănatul– recoltarea) а culturilor de câmp în Republica Moldova, mld kcal/ha

Repartizarea RAF pe zone: Numărul Bilanţul de

Perioada de
de radiaţie,
vegetaţie Nord Centru Sud
decade kcal/cm2
Grâu de
martie–iunie 2,50 2,56 2,63 16,5 25,6
toamnă
Porumb mai–septembrie 3,41 3,46 3,54 15,5 34,1
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Floarea- aprilie–
3,50 3,56 3,65 15,5 35,6
soarelui septembrie
Sfecla pentru aprilie–
3,76 3,81 - 17,0 38,1
zahăr septembrie
aprilie–
Lucerna 4,21 4,43 4,56 21 44,3
octombrie

Anexa 10
Caloricitatea 1 kg de biomasă: kcal

Planta întreagă Producţia de bază

Grâu comun
de toamnă 4 450 4 550
de primăvară 4 500 4 600
Porumbul pentru boabe 4 100 4 200
Mazărea 4 710 4 900
Soia 4 800 4 900
Floarea-soarelui 4 450 4 620
Sfecla pentru zahăr 4 230 4 340
Cartoful 4 500 4 500
Lucerna 5 200 5 200

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Anexa 11
Resurse utilizabile de apă (media multianuală), mm
Rezerva de
Depuneri Resurse
umiditate într-un
atmosferice utilizabile de
strat de 1 m la
Zona Cultura în timpul apă,
începutul
vegetaţiei W=А+D
regenerării sau
culturii, D (0,8)
semănatului, A
Grâul de 167 211 336
toamnă
Nord, Porumbul 161 400 401
depuneri atm. Floarea- 167 305 411
în medie pe soarelui
an 515 Sfecla pentru 167 326 428
zahăr
Lucerna 167 382 473
Centru, Grâul de 155 200 315
depuneri atm. toamnă
în medie pe Porumbul 143 276 369
an Floarea- 155 277 369
476 soarelui
Sfecla de 155 298 393
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

zahăr
Lucerna 155 363 445
Grâul de 140 186 289
Sud, depuneri toamnă
atm. în medie Porumbul 140 255 399
pe an Floarea- 140 324 399
437 soarelui
Lucerna

Anexa 12
Indicii medii multianuali аi RAF (1945 – 1985), mil. kcal /ha

Luna VII
I II III IV V VI VII IX X XI XII
Zona I
5
Nord 144 222 414 537 702 768 795 657 486 288 117 102
232
5
Centru 156 216 414 591 780 861 909 771 549 351 147 102
847
5
Sud 165 222 408 528 717 759 846 780 579 372 156 123
655

Anexa 13
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Coeficientul de consum аl apei la culturile de câmp (m3/t de producţie) în

Republica Moldova

Martorul (fără Cu doze optime de

Cultura
îngrăşăminte) îngrăşăminte
Grâul comun de toamnă 1000-1200 700-800
Porumb pentru boabe 900-1000 500-600
Mazăre 1700-1900 1300-1400
Soia 1800-2000 1400-1500
Floarea-soarelui 1600-1800 1200-1300
Sfeclă pentru zahăr 1300-140 80-90
Lucernă

Anexa 14
Alegerea sitelor pentru curăţirea diferitor culturi

Cultura curăţată Mărimea orificiilor sitelor, mm

(ZVS-10, OVP-
B1 B2 B G
20 şi OS-4,5A)
Grâu 2,2-3,0 3,0-4,0 1,7-2,4; ǿ 2,5 1,7-2,4
Secară 2,2-2,6 3,0-3,5 1,7; ǿ 2,5 1,5-2,2
Orz 2,4-3,0 3,5-3,2 2,0-2,5; ǿ 2,5 2,0-2,6
Ovăz 2,0-2,4 2,0; ǿ 2,5 1,5-1,7; ǿ 2,5 1,7-2,2
Mei 1,7-2,0 1,7-2,0 1,5; ǿ 2,5 1,7
Hrişcă ǿ 3,0-4,0 ǿ 5,5-6,5 ǿ 3,0-3,5 ǿ 4,0
Mazăre ǿ 5,0-6,5 ǿ 8,0-10,0 ǿ 5,0 4,0-4,5
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Floarea-soarelui 4,0-5,5 ǿ 10,0 ǿ 5,0 4,0

Însemnătate: – sită cu orificii alungite; ǿ – diametrul orificiilor rotunde ale sitei.

Anexa 15
Cheltuielile minime de aer la ventilarea seminţelor

Umiditatea seminţelor, Debitul de aer la 1 t de seminţe, Înălţimea vracului,

% m3 m
Până la 20 60-80 2-3
21-24 100-120 1,0-1,5
Mai mult de 24 160-200 Până la 1,0

Anexa 16
Regimul uscării boabelor cerealelor pentru seminţe şi alimentare

Temperatura purtătorului de căldură în

Temperatura maximă a
Umiditatea seminţelor o uscătorie, oC
încălzirii seminţelor, C
Cultura siloz tobă
până la uscare, % seminţe seminţe
semincere alimentare seminţe seminţe
alimentare alimentare
Grâu, secară, orz, ovăz Până la 18 45 55 70 140 100 180
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Până la 20-21 45 52 65 120 165 210

Până la 26-27 43 50 60 110 - -
Mei Până la 18 40 42 65 80 - -
Până la 20-21 40 42 60 - - -
Până la 26-27 38 40 55 - - -
Mazăre, măzăriche, linte, Până la 18 45 - 60 70 - -
năut
Până la 20-21 43 - 55 - - -
Până la 26-27 40 - 50 - - -
Porumb Până la 18 45 50 60 100 - -
Până la 20 43 - 55 - - -
Până la 23 40 - 50 - - -

Anexa 17
Coeficientul transformării recoltei în unităţi semincere

Producţia
Cultura Producţia de bază Coeficientul Coeficientul
secundară
Grâu de toamnă Boabe 1 Paie 0,2
Boabe 1 Paie 0,2
Secară de toamnă
Masă verde 0,16 Paie -
Grâu de primăvară Boabe 1 Paie 0,25
Boabe 1 Paie 0,25
Orz de primăvară
Masă verde 0,16 - -
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Ovăz Boabe 0,8 Paie 0,25

Hrişcă Boabe 1 Paie 0,25
Linte Boabe 1 Paie 0,25
Mazăre Boabe 1 Paie 0,25
Boabe 1 Tulpini 0,25
Porumb
Masă verde 0,17 - -
Seminţe 1,47 Tulpini 0,25
Floarea-soarelui
Masă verde 0,16 - -
Sfeclă pentru zahăr Rizocarpi 0,26 Vrejuri 0,12
Cartof Tuberculi 0,25 - -
Sfeclă furajeră Rizocarpi 0,2 Vrejuri 0,11
Morcov furajer Rizocarpi 0,2 Vrejuri 0,11
Ierburi anuale Fân 0,4 - -
Ierburi multianuale Fân 0,5 - -
Fân 0,5 - -
Lucernă
Masă verde 0,11 - -
Fân 0,4 - -
Măzăriche cu ovăz
Masă verde 0,11 - -
Sparcetă Fân 0,4 - -
Măzăriche Masă verde 0,11 - -
Iarbă-de-Sudan Fân 0,4 - -
Morcov Rizocarpi 0,16 Vrejuri 0,11
Tutun - 1,65 - -
Cicoare - 0,26 - -
Ricin - 1,75 - -
Eterooleaginoase - 1,24 - -
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Anexa 18
Abaterile admise la funcţionarea OPŞ – 15-03, %

Norma de facto a încorporării lichidului, faţă de cea

± 10
calculată
Concentraţia lichidului de lucru, faţă de cea de bază ±5
Folosirea de facto a lichidului de lucru, faţă de cel calculat Cel mult 5
Neuformitatea dispersării soluţiei pe sol sau plante Cel mult 20
Leziuni mecanice ale plantelor Cel mult 1

Anexa 19
Conţinutul soluţiei unui singur dispersor, l/min

Viteza de lucru a agregatului, km/oră

Norma dată pentru utilizare, l/ha
6 8 10
75 0,375 0,5 0,625
80 0,4 0,54 0,67
90 0,45 0,6 0,75
100 0,5 0,66 0,83
110 0,55 0,74 0,9
120 0,6 0,8 1,0
130 0,65 0,87 1,08
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

140 0,7 0,94 1,16

150 0,75 1,0 1,25
160 0,8 1,07 1,3
170 0,85 1,1 1,4
180 0,9 1,2 1,5
190 0,95 1,26 1,588
200 1,0 1,3 1,6
210 1,05 1,4 1,75
220 1,1 1,406 1,83
230 1,15 1,41 1,91
240 1,2 1,6 2,0
250 1,25 1,66 2,08
260 1,3 1,7 2,16
270 1,35 1,8 2,25
280 1,4 1,86 2,3
290 1,45 1,9 2,4
300 1,5 2,0 2,5

Anexa 20
Conţinutul soluţiei unui singur dispersor

Presiunea de lucru, Conţinutul soluţiei unui singur depresor, l/min

………………….
kg/cm ………….
roşii albastre
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

2 0,79 1,22 0,49

3 0,98 1,42 0,57
4 1,17 1,63 0,65
5 1,31 1,82 0,73
6 1,45 2,02 0,82
7 1,55 2,18 0,90
8 1,66 2,34 0,99
9 1,73 2,50 1,05
10 1,81 2,67 1,11

Anexa 21
Conţinutul optim de elemente nutritive în plante
(% la s.a.)

Faza de Organul % la substanţa uscată

Nivelul
vegetaţie la analizat al
productivităţii N P2O5 K2O
luarea probei plantei
Orz
Înfrăţirea Toate frunzele 22-25 5,3 0,36 5
Mazăre
Apariţia
Toate frunzele 25-40 6 0,4 3
frunzei a 6-a
Secară de toamnă
Înfrăţirea Toate frunzele 35-40 4-5 0,53-0,66 5,2
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Grâu de toamnă
Înfrăţirea Toate frunzele 35-40 4-4,9 0,44-0,66 3,5-4,4

Anexa 22
Doza admisibilă a concentraţiei de nitraţi şi nitriţi în nutreţuri

Nitraţi (NO3) Nitriţi (NO2)

Tipul nutreţului
mg/kg product proaspăt
Nutreţuri grosiere (fân, paie) 1 000 10
Nutreţuri verzi 500 10
Siloz (senaj) 500 10
Nutreţ combinat 500 10
Cartof 300 10
Sfeclă furajeră 2 000 10
Boabe furajere şi produsele
300 10
prelucrării boabelor
Făină de ierburi 2 000 10
Macuc, şrot 200 10
Tăiţei uscaţi de sfeclă 800 10
Melasă 1 500 10

Anexa 23
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Conţinutul de energie în 1 kg de substanţă uscată, kj

Planta Producţia Producţia Sistemul

Cultura
întreagă de bază secundară radicular
Grâu:
- comun de toamnă 18 631 19 050 18 003 17 166
- comun de primăvară 18 841 19 259 18 129 17 250
- dur 19 050 19 427 18 213 16 915
Secară de toamnă 18 422 18 841 18 045 17 082
Orz 18 506 18 966 18 087 16 789
Ovăz 18 422 18 757 18 129 17 208
Mei 19 259 19 078 18 841 17 668
Hrişcă 19 008 19 343 18 422 17 501
Orez 18 129 18 506 17 752 17 040
Fasolea 19 971 20 641 19 175 17 668
Mazăre 19 720 20 515 18 966 17 585
Măzăriche şi amestecuri 19 678 20 097 18 422 17 501
Lucernă 21 771 21 771 21 771 18 547
Sorg 18 003 18 296 17 752 16 915
Porumb:
- boabe 17 166 17 585 16 747 16 328
- masă verde 16 328 16 328 16 328 16 328
Sfeclă pentru zahăr 17 710 18 171 17 626 16 747
Floarea-soarelui, seminţe 18 631 19 343 18 129 16 580
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Soia 20 097 20 515 12 959 18 547

Cartof 18 003 18 254 17 752 15 910
Rizocarpi furajeri 16 119 16 328 15 491 15 072
Ierburi multianuale, fân 18 841 18 841 18 841 18 296
Trifoi de câmp 19 678 19 678 19 678 18 841
Paie 15 910 15 910 15 910 -
Ierburi anuale, fân 16 328 16 328 16 328 15 491

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Anexa 24
Coeficienţii orientativi de consum al apei la culturile de câmp,
m3/t

Perioada de vegetaţie
Cultura
umedă medie uscată
Grâu de toamnă 350-450 450-500 550-525
Secară de toamnă 400-425 425-450 450-550
Orz 375-425 435-500 470-530
Grâu de primăvară 400-435 435-525 525-575
Ovăz 435-480 500-550 530-590
Porumb (boabe) 250-275 275-300 300-325
Cartof 150-175 175-200 200-225
Sfeclă furajeră 75-85 85-100 100-110
Porumb (siloz) 80-90 90-95 95-105
Măzăriche+ovăz (masă
100-110 110-120 120-130
verde)
Ierburi multianuale (fân) 500-550 550-600 600-700

Anexa 25
Raportul dintre producţia de bază şi cea secundară a culturilor

Cultura Raportul dintre Suma K Umiditatea

din masa din masa
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
 Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

producţiei
absolut cu
producţia de părţilor uscată umiditatea standard, %
bază şi cea standard
Secară de toamnă 1:2,0
secundară 3,0 0,333 0,387 14
Grâu de toamnă 1:1,5 2,5 0,400 0,465 14
Grâu de primăvară 1:1,2 2,2 0,455 0,530 14
Orz 1:1,1 2,1 0,476 0,553 14
Ovăz 1:1,3 2,3 0,435 0,506 14
Porumb:
- boabe 1:1,23 2,23 0,448 0,521 14
- siloz - - - 5,0 80
Sfeclă pentru zahăr 1:0,5 1,5 0,667 3,34 80
Sfeclă furajeră 1:0,4 1,4 0,714 4,76 85
Cartof 1:0,7 1,7 0,588 2,35 75
Trifoiu de câmp:
- fân - - - 1,19 16
- masă verde - - - 5,0 80
- fâneţe - - - 2,27 50

Anexa 27
Extrasul de NPK la culturile de câmp, kg la 100 kg de producţie
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Cheltuielile Raportul
Cultura N P2O5 K2O NPK la 1 t de N:P2O5:K2O
producţie, kg în producţie
Grâu de toamnă 3,25 1,15 2,00 6,40 1:0,35:0,62
Grâu de primăvară 4,27 1,24 2,05 7,56 1:0,29:0,48
Secară de toamnă 3,10 1,37 2,60 7,07 1:0,44:0,84
Orz 2,50 1,09 1,75 5,34 1:0,44:0,70
Ovăz 2,95 1,31 2,58 6,84 1:0,45:0,88
Porumb (boabe) 3,03 1,02 3,13 7,18 1:0,34:1,03
Mei 3,30 1,02 3,26 7,58 1:0,31:0,99
Hrişcă 3,00 1,51 3,91 8,42 1:0,50:1,30
Sorg 3,68 1,12 1,54 6,34 1:0,46:1,21
Orez 2,80 1,30 3,40 7,50 1:0,46:1,21
Mazăre 6,60 1,52 2,00 10,12 1:0,23:0,70
Soia 7,24 1,41 1,93 10,58 1:0,19:1,03
Măzăriche:
- boabe 6,23 1,31 1,56 9,10 1:0,21:0,99
- fân 2,27 0,62 1,00 3,89 1:0,16:1,30
Floarea-soarelui (seminţe) 6,00 2,60 18,60 27,20 1:0,43:3,10
Sfeclă pentru zahăr (rizocarpi) 0,59 0,18 0,75 1,52 1:0,30:1,27
Sfeclă furajeră (rizocarpi) 0,40 0,13 0,46 0,99 1:0,33:1,15
Cartof (tuberculi) 0,62 0,18 1,45 2,37 1:0,50:2,34
Lucernă (fân) 2,60 0,65 0,44 0,90 1:0,25:0,58
Trifoi de câmp (fân) 1,97 0,56 0,67 1,05 1:0,29:0,80
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Sparceta (fân) 2,50 0,46 1,30 4,26 1:0,18:0,52

Obsigă nearestată (fân) 2,20 0,64 1,76 4,60 1:0,29:0,80
Porumb (masă verde) 0,45 0,10 0,37 0,92 1:0,22:0,82

Anexa 28
Cheltuielile aproximative de resurse energetice şi de muncă

Producţia Resursele de
Lubrifianţi, Energie electrică,
Cultura planificată, muncă, om –
kg/ha kw ore/ha
kg/ha oră/ha
Cereale de
3 000-5 000 16-19 120-135 25-35
toamnă
Cereale de
2 000-4 000 14-17 115-130 15-30
primăvară
Leguminoase
1 500-2 000 13-15 115-130 17-28
pentru boabe
20 000-30
Cartof 90-120 150-230 90-110
000
Plante 50 000-70
100-130 170-240 20-40
rădăcinoase 000
Ierburi
6 000-8 000 5-7 55-75 5-10
multianuale (fân)
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Ierburi anuale
3 000-5 000 8-10 70-90 5-10
(fân)

Anexa 29
Coeficientul de folosire a apelor subterane

Adâncimea Soluri uşoare Soluri grele

Adâncimea încorporării sistemului radicular, m
apelor
până la 0,6 până la 1,0 până la 0,6 până la 1,0
subterane, m
1,0 0,4 0,55 0,35 0,5
1,5 0,1 0,25 0,25 0,35
2,0 0,05 0,15 0,1 0,25
3,0 - - - -

Anexa 30
Cheltuielile aproximative de energie la efectuarea operaţiilor tehnologice de bază, MJ/ha
Cultura şi producţia planificată, kg/ha
Plante Ierburi
Cereale de Leguminoa Ierburi
Cereale de Cartof, rădăci- multi-
Tipul lucrărilor toamnă, se pentru anuale
primăvară, 20000- noase, anuale
3000- boabe, (fân),
2000-4000 30000 50000- (fân),
5000 1500-3500 3000-5000
70000 6000-8000
Lucrarea 800- 800-900 800-900 950- 900- 100-120 800-900
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

solului,
semănatul, 900 1050 1000
plantatul
Pregătirea şi
încorporarea
55-70 50-65 35-55 50-70 60-65 20-40 20-35
îngrăşămintelor
minerale
Încorporarea
îngrăşămintelor 100- 150- 150-
- - - -
organice (20 – 130 160 160
40 t/ha)
Încorporarea
calcarului (4 – 35-50 - 35-40 - 35-40 35-40 -
7 t/ha)
Pregătirea
seminţelor 40-50 40-50 50-55 80-85 25-55 20-30 40-45
pentru semănat
Aplicarea
300- 200- 150-
preparatelor 300-450 200-300 - -
450 300 250
chimice
Cultivarea între - - - 100- 80- - -
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

rânduri 120 110

Recoltarea şi
1100- 1400- 1400- 2800- 3000- 1400- 1800-
transportarea
3000 2600 23000 4500 4900 2200 2500
producţiei
Prelucrarea
750- 550- 550- 80-
producţiei după 550-800 - -
1200 1000 820 100
recoltare

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Anexa 31

Conţinutul de substanţă organică şi energie în producţia culturilor de câmp.

Cultura Conţinutul de substanţă organică, % Conţinutul de energie, GJ/t

din s.u.
glucide proteine lipide glucide proteine glucide total
Boabe de cereale şi hrişcă
Grâu 84 14 2 14,1 3,2 0,8 18,1
Secară 85 13 2 14,2 3 0,8 18
Orz 86 12 2 14,3 2,8 0,9 18
Ovăz 82 12 6 13,7 2,8 2,3 18,8
Porumb 84 11 5 14 2,5 2 18,5
Mei 83,5 12 4,5 14 2,8 1,7 18,5
Sorg 88 10 2 14,7 2,3 0,8 17,8
Orez 91 7 2 15,1 1,8 0,8 17,7
Hrişcă 84 13 3 14 3 1,1 18,1
Seminţe de leguminoase pentru boabe
Mazăre comună 74 24 2 12,4 5,5 0,8 18,7
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Mazăre de câmp 77 21 2 12,9 4,8 0,8 18,5

Soia 42 40 18 7 9,2 6,8 23
Fasolea 67 30 3 11,2 6,9 1,1 19,2
Lintea 65 30 5 10,9 6,9 1,2 19
Bob furajer 70 28 2 11,7 6,4 0,8 18,9
Năut 75 23 5 12 5,3 1,9 19,2
Latir 70 28 2 11,7 6,4 0,8 18,9
Măzăriche 67 31 2 11,2 7,1 0,8 19,1
Lupin alb 52 38 10 8,7 8,7 3,8 21,2
Lupin galben 51 42 7 8,5 9,7 2,6 20,8
Lupin peren 58 36 6 9,7 8,3 2,3 20,3
Producţia secundară la umiditatea naturală
Paie de ierburi cerealiere 82 1 - 13,7 0,2 - 13,9
Paie de hrişcă 81 2 - 13,5 0,5 - 14
Tulpini de leguminoase 77 5 - 12,9 1,2 - 14,1

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Frunze de rădăcinoase şi 21 2 - 3,5 0,5 - 4

tuberculifere
Pleava 80 3 - 13,3 0,7 - 14
Rădăcinoase şi tuberculifere, masă brută
Sfecla pentru zahăr 25 2 0,1 4,2 0,5 0,1 4,8
Sfecla furajeră 23 1,5 0,1 3,9 0,4 0,1 4,4
Nap 25 2 0,1 4,2 0,5 0,1 4,8
Turneps 22 1,5 0,1 3,7 0,4 0,1 4,2
Morcov 23 2 0,2 3,9 0,5 0,2 4,6
Cartof 24 2 0,3 4 0,5 0,2 4,7
Topinambur 25 2 0,3 4,2 0,5 0,2 4,9
Ierburi leguminoase multianuale în faza de înflorire
Trifoi de luncă 82,5 16 1,5 13,8 3,7 0,6 18,1
Trifoi târâtor 78,5 20 1,5 13,1 4,6 0,6 18,3
Lucerna 79,5 19 1,5 13,3 4,4 0,6 18,3
Ghizdei 78,5 20 1,5 13,1 4,6 0,6 18,3
Sulfina albă 79,5 19 1,5 13,3 4,4 0,6 18,3
Sparceta 80,5 18 1,5 13,5 4,1 0,6 18,2
/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Ierburi graminee multianuale în faza de înflorire

Timoftica de pajişti 92 7 1 15,4 1,6 0,4 17,4
Obsiga nearistată 89 10 1 14,9 2,3 0,4 17,6
Păiuş de livadă 90 9 1 15 2,1 0,4 17,5
Golomăţ 87 12 1 14,6 2,8 0,4 17,8
Pir cristat 90 8 2 15 1,8 0,4 17,2
Pir siberian 84 14 2 14 3,2 0,8 18
Masa verde a leguminoaselor pentru boabe anuale în faza de umplere a păstăilor
Măzăriche de primăvară 77 21 2 12,9 4,8 0,8 18,5
Măzăriche de toamnă 79 19 2 13,2 4,4 0,8 18,4
Linte de praturi 75 23 2 12,5 5,3 0,8 18,6
Măzăriche furajeră 79 19 2 13,2 4,4 0,8 18,4
Mazăre comună 79 19 2 13,2 4,4 0,8 18,4
Bob furajer 81 17 2 13,6 3,9 0,8 18,3
Soia 76 22 2 12,7 5,1 0,8 18,6
Lupin galben 77 21 2 12,9 4,8 0,8 18,5

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc
Stepanida /conversion/tmp/scratch/496662946.doc

Lupin alb 77 21 2 12,9 4,8 0,8 18,5

Lupin cu frunza îngustă 82 17 2 13,7 3,9 0,8 18,4
Masa verde a gramineelor în faza de coacere în lapte

şi floarea soarelui în faza de înflorire

Secara 87 12 1 14,6 2,8 0,4 17,8
Ovăz 88 11 1 14,7 2,5 0,4 17,6
Porumb 90 9 1 15,1 2,1 0,4 17,6
Sorg 88 10 2 14,7 2,3 0,4 17,4
Floarea soarelui 88 10 2 14,7 2,3 0,4 17,4
Masa verde de borceaguri
Măzăriche + ovăz 81 17 2 13,6 3,9 0,8 18,3
Linte + ovăz 82 17 1 13,7 3,9 0,4 18
Mazăre + ovăz 83 15 2 13,9 3,5 0,8 18,2
Măzăriche de toamnă + secara 83 16 2 13,9 3,7 0,8 18,4
Soia + porumb 83 15 2 13,9 3,5 0,8 18,2

/conversion/tmp/scratch/496662946.doc