1.

Definiți fitocenoza și asociația vegetală

Fitocenoza sau comunitatea de plante este o asociere de fitopopulaţii
ecologice, formată pe o suprafaţă cu anumite condiţii de mediu abiotic şi
caracterizată prin relaţii determinante între plante, între acestea şi mediul abiotic
(Doniţă, 2007). Elementele constitutive ale comunităţilor vegetale sunt indivizii.
Indivizii unei specii între care nu există barieră genetică şi care se găsesc
laolaltă pe o suprafaţă de câţiva metrii pătraţi sau poate chiar kilometrii pătraţi,
formează populaţia acelei specii. Totalitatea populaţiilor acelor specii de plante
care se găsesc în acelaşi loc formează o comunitate vegetală.
Asociaţia vegetală poate fi definită deci, ca o grupare de specii de plante
care cresc împreună într-o anumită zonă şi care prezintă o asociere sau o
afinitate de un anumit tip între ele. Ideea de asociere sau afinitate este foarte
importantă şi implică faptul că anumite specii cresc împreună în anumite zone şi
în anumite condiţii de mediu cu o frecvenţă mai mare decât cea datorată
întâmplării. Altfel spus, asociaţia vegetală reprezintă o grupare de populaţii de
plante aparţinând atât unor specii euribionte, care formează masa asociaţiei cât
şi unor specii stenobionte – edificatoare ( tipice, definitorii, caracteristice)
pentru asociaţia respectivă.
2. Unitățile superioare și inferioare asociației
3. Raportul dintre floră și vegetație
În condiţiile climatului temperat, între flora şi vegetaţia unei regiuni pot exista
următoarele raporturi:
 flora poate fi bogată, dar vegetaţia săracă, fapt întâlnit de ex pe stâncăriile
calcaroase, unde pe unitatea de suprafaţă se dezvoltă numeroase specii
erbacee, dar cu puţini indivizi, fără însă a realiza o închegare puternică a
puţinelor tipuri de fitocenoze din care fac parte
 flora poate fi săracă iar vegetaţia bogată, lucru întâlnit de ex în mlaştinile
eutrofe (păpurişuri, pragmitete), în comunităţile nitrofile, etc. În aceste
situaţii, flora este reprezentată de puţine specii, dar indivizii au o creştere
vegetativă foarte bună
 flora este săracă şi vegetaţia tot săracă, adică număr rdus de specii dar şi de
fitocenoze, situaţie întâlnită în cazul dunelor de nisip ori pe terenurile
sărăturate
 floră şi vegetaţie bogată, situaţie rară la noi dar întâlnită în regiunile tropicale
umede, unde vegetaţia se dezvoltă luxuriant, dar şi numărul de specii este
foarte mare. La noi asemenea situaţii pot fi întâlnite în Delta Dunării, în
special în pădurea de pe grindul Letea
În concluzie, pentru a stabili resursele vegetale ale unei regiuni este necesară
atât cunoaşterea florei cât şi a vegetaţiei
 4. Trăsăturile principale ale fitocenozei
 Sunt organizare sub formă de pâlcuri de forme și mărimi variabile, cu
structură mozaicată, ocupând stațiuni cu condiții ecologice unitare;
 Relațiile de interdependență, compoziția floristică, structura și
fizionomia fitocenozelor se păstrază un timp îndelungat.
 Părțile componente ale unei fitocenoze se numesc sinuzii, fiecare sinuzie
reunind populațiile unor specii diferite, dar care aparțin la aceeași
bioformă.
 Este sediul acumulării substanțelor organice de către plantele verzi;
 Reprezintă un sistem suprapopulațional deschis și dinamic, armonizat
cu ansamblul factorilor ecologici globali și locali, aflat într-un continuu
schimb de energie și materie pentru a-și menține integralitatea și a-și
perfecționa mecanismele de autoreglare.
 Reprezintă individul de asociație, respectiv unitatea elementară
constitutivă a covorului vegetal, sau un eșantion concret dintr-o grupare
vegetală abstractă (asociația vegetală).
 Dinamica fitocenozei este controlată și coordonată de sistemul biocenotic
și ecosistemic căreia îi aparține, prin intermediul unor mecanisme
specifice.

5. Funcția de producție a fitocenozei

6. Releveul fitosociologic

7. Fizionomia fitocenozelor
Suma Calitativă și cantitativă, constantă și caracteristică a însușirilor
morfologice ale unei fitocenize poartă numele de fizionomie. Ca și în cazul
habitusului plantelor, fizionomia fitocenozei poate fi observată, caracterizată și
recunoscută de la o oarecare distanță. Cunoașterea fizionomiei diverselor tipuri
de fitocenoze prezintă importanță în stabilirea, pe teren, a traseelor de urmat și
în alegerea suprafețelor de probă care vor fi apoi studiate analitic.
De obicei, fizionomia fitocenozelor este imprimată de specia sau de speciile
edificatoare, de formele biologice dominante. Dar, în oricare punct al arealului
de răspândire al unei asociații, complexul de specii din fitocenozele acesteia își
va pune amprenta, ajustând și cizelând caracteristicile întregului. Spre exemplu:
- fizionomia unui făget este imprimată de fag (Fagus sylvatica – specie
dominantă), dar ea este întregită de celelalte specii arborescente (carpen,
cireș, arțar, paltin, tei, etc), de stratul arbuștilor (corn, alun, salbă râioasă,
păducel, zmeur, etc) și de ecl al ierburilor (vinariță, ferigi, mierea ursului,
colțișor, pochivnic, măcrișul iepurelui, etc);
- o pajiște de iarba câmpului (Agrostis capillaris) va avea fizionomia
determinată de acest edificator, dar ea va fi mozaicată de ponderea
cantitativă mai crescută sau mai redusă a speciilor caracteristice și
însoțitoare.
Pentru a ilustra diferențele de fizionomie a diferitelor fitocenoze, s-au schițat
într-o formă simplificată specii lemnoase care formează: brădet, molidiș, pinet,
făget, stejăret și cărpinet, destul de net distincte unele de altele.
Deci, fizionomia constituie o caracteristică importantă a fitocenozelor, care
se va păstra atâta timp cât nu vor acționa o serie de influențe externe sau interne,
a căror intensitate să depășească forțele interne de autoreglare a complexului
cenotic.
8. Aspectul fitocenozelor
Aspectul unei fitocenoze reprezintă înfățișarea calitativă și cantitativă a
caracterelor morfologice pe care o fitocenoză o are într-un anumit moment din
ciclul său anual. Această diferă de la un anotimp la altul, dar este și repetatibșă
periodic, dacă nu intervin factori care să frâneze manifestarea bioritmurilor
codificate în informația genetică a fitopopulațiilor componente. Aspectul se
integrează în limitele fizionomiei, având, în condițiile climatului nostru,
următaorea succesiune: vernal, estival, autumnal și hibernal. Spre exemplu:
- Făgetul menționat anterior va avea și aspectul vernal caracterizat
prin deschidrea mugurilor și apariția frunzelor arborilor și
arbuștilor, de înflorirea ghioceilor, brândușelor de primăvară,
păștițelor, toporașilor, etc. Aspectul estival este marcat de
maturizarea frunzelor arburilor și arbuștilor, de anteza unor specii
ierboase sciadofile, cum ar fi: vinarița, sugelul galben, nu-mă-uita,
firuța și păiușul de pădure erc. Aspectul autumnal impresionează
prin galbenul și ruginiul frunzelor, prin bogăția litierei, în care se
mai remarcă pâlcurile de mușchi și frunzele unor ferigi. Aspectul
hibernal relevă ochiului o adevărată grafică a arborilor desfrunziți,
 pe fundalul covorului de zăpadă evidențiindu-se și mai bine
sinuziile de lucheni corticoli.
9. Diagnoza speciilor
10.Bioformele
11.Zona stepei – caracterizare, exemple de specii și asociatii vegetale
caracteristice stepei
Stepa reprezintă acea suprafață de teren lipsită de vegetație lemnoasă sau
foarte slab reprezentată prin câteva specii de arbuști sau subarbuști, ce formează
tufișuri pitice, dar bine reprezentată printr-o vegetație erbacee caracteristică.
Toate acestea se datorează condițiilor de climă și de sol.
În componența comunităților vegetale tipice stepei un rol important îl au
efemeroidele, efemerele și plantele anuale.
Stepa din România este o prelungire a întinselor stepe nordice din nordul
Ucrainei, ce se continua cu cele din Asia central.
În Oltenia există o stepă artificală rezultată în urma activităților antropogene.
Stepa se caracterizează prin precipitații foarte scăzute 350 – 400 mm annual ,
temperature foarte ridicate vara și foarte scăzute iarna, media anuală fiind de
peste 10,50 C , umiditate atmosferică foarte scăzută. Vântul este permanent și
foarte puternic, jucând un rol foarte important deoarece datorită lui este absent
vegetația arboricolă. El are o acțiune mecanică dar si fiziologică. Acțiunea
fiziologică constă în pierderea dezechilibrului dintre absorția apei din sol și
pierderea ei prin transpirație.
Solurile zonale sunt reprezentate prin cermoziomuri sau soluri bălane. Cele
azonale sunt nisipuri și sărăturile marine și continentale. Apa freatică e la mare
adâncime.
Asociații vegetale: Agropyretum cristate – asociația primară cea mai
reprezentativă
Stipo ucrainicae – Festucetum culesiacae – grupare
primară în Dobrogea
Botriochloetum eschaemi, Chrysopogonetum grylli,
Artemisio austriacae, Poetum Bubosae
Vegetația lemnoasă este reprezentată de tufișurile de
porumbar cu păducel – Pruno spinosae – Crataegetum, iar în Dobrogea
Paliuretum – spinae Christi

12.Zona silvostepei - caracterizare, exemple de specii și asociatii vegetale

caracteristice silvostepei
 Silvostepa este zona ce face trecea de la zona stepei la zona nemorală (zona
pădurilor de stejar). Spre deosebire de stepă unde nu întâlnim vegetație
arboricolă, în silvostepă pădurile sunt reprezentate sub formă de pâlcuri izolate.
În țară este prezentă în Câmpia Joasă a Banatului și Crișanei, sudul
Munteniei și Olteniei, masivul nordic și o parte din sud vestul Dobrogei și
Câmpia Nordică și estică a Moldovei.
Rocile cele mai frecvente sunt loessul, nisipurile și marnele, iar în Dobrogea
domină calcarele, șisturile și sporadic roci erupticve din cristalinul hercinic.
Solurile dominante sunt cermoziomurile levigate, rendzinele și cele aluvionare
în Dobrogea.
Temperaturi medii anuale de 9,5 0 – 10,50 C, precipitații anuale de 450 – 600
mm și o reducere a perioadei de secetă.
Vegetația lemnoasă este reprezentată prin specii de Quercus. Fzionomie
caracteristică (înălțime relativ mică, trunchiuri torsionate, coronament redus,
strat arbustiv și erbaceu bine dezvoltat)
Subzona silvostepei nordice – climat mai rece și mai puțin uscat
Subzona silvostepei sudice – climat mai cald și mai uscat
Pădurile din silvostepa Moldovei și parțial Transilvania sunt dominate de
Aceri tatarico – Quercetum roboris și Quercetum pubescentis.
În sud silvostepa este alcătuită din asociații edificate de stejarul brumăriu:
Quercetum pedunculiflorae sau variante locale de păduri de tufan: Galio
dasypodi – Quercetum pubescentis.
În Muntenia Quercetum pedunculiflorae – cerris
În Transilvania doar tufanul formează asociații zonale: Lithospermo
purpuro-coeruleae – Quercetum pubescentis
13.Zona nemorală - caracterizare, exemple de specii și asociatii vegetale
caracteristice acestei zone

14.Enumerați etajele de vegetație din Oltenia și dați exemple de specii

caracteristice lor