CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE

Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune.

Fig. 2. Simetria organismelor vegetale:

1 - simetria radiară (floare de Geranium sp.); 2 - simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis); 3 - monosimetria

(frunză); 4 - simetria zigomorfă (floare de Viola sp. şi Lamium maculatum); 5 – simetria dorsiventrală; d - faţa dorsală;

v - faţa ventrală.

1. Simetria. Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi împărţit în părţi

mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie.

Simetria radiară (actinomorfă, polisi-metrie). Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de simetrie

rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale. Acest tip de simetrie se întâlneşte la organe cilindrice, alungite (rădăcină,

tulpină, peţiol), unele flori şi fructe (Fig. 2.1.). Semn convenţional: *.

Simetria bilaterală (bisimetrie). Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie, perpendiculare unul pe

altul, ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare, egale (dreapta – stânga, anterior – posterior). Acest tip

de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă), unele flori (Dicentra

spectabilis – cerceii Doamnei, Galium aparine – lipicioasă) ş.a. (Fig. 2.2.). Semn convenţional: +.

Monosimetria (simetria dorsiventrală). Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie. Structurile cu

simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală. Florile monosimetrice se numesc zigomorfe. Ex.: organe

turtite (talul lichenilor, eutalul hepaticelor, tulpini modificate, frunzele), unele flori (Fig. 2: 3–5). Semn convenţional: ·|·;

÷.

Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. – ulm), flori (Valeriana sp. – odolean) ş.a.

2. Orientarea în spaţiu. Particularitate comună tuturor organismelor vegetale. În funcţie de direcţia de creştere se

deosebeşte:

– creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală, cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos; ex. rădăcina) sau

negativ (cresc de jos în sus; ex. tulpina); în general aceste structuri au simetrie radiară sau bilaterală;

– creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul. Aceste structuri

au în general simetrie dorsiventrală. Ex.: tulpini repente, ramuri culcate la pământ, majoritatea frunzelor ş.a.

3. Sisteme de ramificaţie; ramificaţia cormului

Ramificaţia dicotomică (terminală). Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală, comună (picior) care se ramifică din

vârf în două axe egale sau inegale de ordin I; acestea la rândul lor, se ramifică, tot din vârf, în alte două axe egale sau

inegale de ordin II etc. Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp., Selaginella

sp.).

Ramificaţia isotomă (eudicotomică, izopodială, monopodială). Axele succesive de diferite ordine sunt egale (Fig. 3.1.).

Ramificaţia anisotomă (anizopodială, simpodială). Pe picior se formează două axe inegale. De regulă numai axa mai

mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său. Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe

compuse numite simpodiu (Fig. 3.2.).

Ramificaţia laterală. Axele succesive pornesc subterminal, lateral de pe axa principală.

Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin întregul sistem de

ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig. 3.3.). Ex.: tulpini de conifere ( Abies sp., Picea sp., Pinus sp., Larix

sp.). În cazul rădăcinii, rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica

generând rădăcini de ordin superior.

Ramificaţia simpodială (cimoasă). „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită

dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite; axele au o creştere determinată (definită) (Fig. 3.4.). Acest tip de

ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee.

Fig. 3. Sisteme de ramificaţie:

1 - ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială); 2 - ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială); 3 - ramificaţia

laterală monopo-dială (racemoasă); 4 - ramificaţia laterală simpodială (cimoasă); p - picior; 1-5 - axe succesive de

vârste şi ordine diferite.

UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ

Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea lor, pe baza

principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării). Unitatea taxonomică de bază utilizată

în toate sistemele de clasificare este specia.

Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex. subspecia), iar cei de rang superior se numesc supraspecifici (gen,

familie, ordin, clasa etc.).

 LICHENI

(Regnul Fungi, Încreng. Lichenophyta)

Lichenii sunt un grup aparte de organisme, rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau

mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic,

structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză.

Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni.

Licheni gelatinoşi. Talul gelatinos are aspect subţire, membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros, gelatinos în

stare umedă. Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră; ex. Nostoc

sp.) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. Ex.: Collema sp.

Licheni crustoşi. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta

(suprafaţa stâncilor, trunchiul arborilor). În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe.

Licheni frunzoşi (foliacei). Tal lamelar, foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsi-ventrală, fixat parţial de

substrat (sol, scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine); corpul său sau cel puţin

marginile sunt ridicate de pe substrat.

Licheni tufoşi (fruticuloşi). Au aspectul unor tufe mici ± ramificate, verticale sau pendule cu simetrie radiară. Când

sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos.

Culoarea talului, criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă, galbenă, cenuşie, brună,

neagră, verde, albăstruie, roşie etc.

După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii)

şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor); corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea

scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei); tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol); lignicoli (pe lemne şi

putregaiuri); muscicoli (pe muşchi) etc.

Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş.a.). Ciuperca constitutivă se

poate înmulţi şi asexuat prin spori, formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii. Apoteciile se prezintă ca

nişte mici discuri, cu diametrul de câţiva milimetri, ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). Culoarea apoteciilor

variază, fiind de obicei diferită de cea a talului pe care se formează. În apotecii se formează spori care eliberaţi

germinează, dând naştere la hife de ciupercă. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare, vor da naştere unui nou

lichen.

Observaţii. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică, alimentară, chimică).

Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor

metabolice, substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece, cu toate că majoritatea

acestor substanţe au o reacţie acidă, ele nu au compoziţia acizilor).

Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte

grupe de plante. Prin intermediul acizilor lichenici, care au o accentuată acţiune corozivă, lichenii reuşesc să dezagrege

rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol, pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale.

Datorită sensibilităţii lor deosebite, lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor

condiţii ecologice staţionare.

Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor; lichenii

foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor

paraziţi animali periculoşi. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe

radioactive; în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze

însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea

acestora.

Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls.

Ascolichenes, Ord. Discolichenes.

Licheni crustoşi

Graphis sp. (Fam. Graphidaceae). Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag, carpen,

tei). Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie, uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. Prezenţa

talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare, neregulat ramificate, proeminente deasupra talului şi a

scoarţei, şanţate, paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). Ex.: Graphis

scripta (trăieşte pe ritidom de fag).

Rhizocarpon geographicum (Fam. Lecideaceae). Lichen saxicol de culoare galben verzuie, cu contur neregulat; apoteciile

apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. 4.1.).

Licheni frunzoşi

Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. Stictaceae). Lichen corticol rar saxicol. Tal mare (până la 40 cm), adânc lobat, cu

suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie, iar pe cea inferioară, gălbuie

sau brună, cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave, albe şi nude) (Fig. 4.2.).

Parmelia furfuracea (Fam. Parmeliaceae). Lichen corticol. Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre

faţa inferioară. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie, netedă, cu aspect prăfos; faţa inferioară de culoarea neagră

(Fig. 4.3.). În păduri sunt frecvente de asemenea: P. caperata, P. cetrarioides ş.a.

Peltigera canina (Fam. Stictaceae). Lichen corticol sau tericol. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. Tal de

culoare cenuşie (verde-albăstruie), neted şi lucios pe faţa superioară, alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig. 4.4.).

Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. Teloschistaceae). Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor, stânci,

pietre. Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari, portocalii (Fig. 4.5.).

Licheni tufoşi
Cetraria islandica – lichenul de Islanda, lichen de munte (Fam. Parmeliaceae). Specie tericolă ce creşte în tufe dese,

compacte. Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie. Răspândit în pajişti

montane şi alpine (Fig. 4.6.). În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis.

Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam. Cladoniaceae). Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii

brune. Ramificaţii erecte, alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui), netede, cu ramificaţiile terminale curbate în jos, toate în

aceeaşi parte (Fig. 4.7.). Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig.

4.8.), Cladonia sylvatica, Cladonia coniocraea ş.a.

Fig. 4. Licheni crustoşi (1), foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10):

1 - Rhizocarpon geographicum;

2 - Lobaria pulmonaria;

3 - Parmelia furfuracea;

4 - Peltigera canina;

5 - Xanthoria parietina;

6 - Cetraria islandica;

7 - Cladonia rangiferina;

8 - Cladonia pixidata;

9 - Thamnolia vermicularis;

10 - Usnea barbata;

ap - apotecii.

Thamnolia vermicularis (Fam. Usneaceae). Lichen tericol, frecvent întâlnit în pajiştile alpine. Tal cilindric, fistulos, ascuţit

la capete, de culoare albă (alb-cenuşiu), simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig. 4.9.).
Usnea florida – mătreaţa bradului, barba ursului (Fam. Usneaceae). Lichen corticol. Tal filamentos, ramificat, de culoare

cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. Talul poartă la vârf apotecii mari, disciforme, mai

închise la culoare. Usnea barbata (asemănătoare cu prima, dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile

coniferelor (Fig. 4.10.).

BRIOFITE (MUŞCHI)

(Regn Plantae, Subregn. Bryobionta, Încreng. Bryophyta)

Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede: păduri, pajişti,

zone mlăştinoase etc.

Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. Pe gametofit (monoic sau dioic) se formează organe de

reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi). După realizarea fecundaţiei se

formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. Sporofitul mic, de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit.

După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol), saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe scoarţa

copacilor).

Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic.

Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. Hepaticae).

Ex.: Marchantia polymorpha – fierea pământului, coada rândunicii (Ord. Mar-chantiales, Fam. Marchantiaceae). Muşchi

tericol ce vegetează în păduri de amestec, în biotopuri foarte umede şi răcoroase. Tal foliaceu, lamelar, de culoare

verde-închis, ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. Plantă dioică.

La maturitate, pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o formaţiune cu

aspect discoidal, situată apical, cu marginile ondulate (Fig. 5.1.). Anteridiile se diferenţiază pe faţa superioară a discului,

în camere anteridiale (Fig. 5.2.).

Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma unui disc cu 7–9

braţe alungite (Fig. 5.3.). Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig. 5.4.). Sporogonul de dimensiuni

reduse, este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig. 5.4.).

Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se formează pe gametofit

(Fig. 5.1.). După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format, propagulele pot genera noi indivizi.

Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum, Metzgeria conjugata ş.a.

Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls. Bryatae/Musci).

Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi, tulpiniţă şi frunzuliţe. Tulpiniţa ortotropă sau

plagiotropă, simplă sau ramificată, scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat prin rizoizi.

Frunzuliţele sunt simple, mici, sesile, ascuţite sau obtuze, cu marginea întreagă sau dinţată.
Fig. 5. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 - fragment de tal % cu un anteridiofor; 2 - secţiune longitudinală

prin anteri-diofor; 3 - fragment de tal &cu arhegoniofori; 4 - sec-ţiune longitudinală prin arhegoniofor; an - anteridie; ar

- arhegon; lb - lobi; pc - picior (peduncul); per - pericheţiu; pp - pseudo-periant; pr - propagule; rzi - rizoizi; sp -

sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii; st - stomate.

Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor. Majoritatea muşchilor frunzoşi sunt

dioici, prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli.

Ex.: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. Polytrichales, Fam. Polytrichaceae). Pe tulpiniţa lungă,

cilindrică, erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig. 6.1.).

Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor), setă şi capsulă (Fig. 6: 1a, 1b). Piciorul se prinde de gametofit

de unde absoarbe substanţe nutritive. Seta este cilindrică, lungă şi are rolul de a conduce substanţele nutritive

absorbite de picior spre capsulă. Capsula este alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel). În urnă se

formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori (briospori). În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele

arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. 6: 1a).

Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. Dicranales, Fam. Dicranaceae), Hylocomium proliferum (Ord.

Hypnobryales, Fam. Hypnaceae), Hypnum cupressiforme (Ord. Hypnobryales, Fam. Hypnaceae), Mnium affine, Mnium

punctatum (Ord. Eubryales, Fam. Mniaceae), Neckera crispa (Ord. Isobryales, Fam. Neckeraceae), Polytrichum

juniperinum (Ord. Polytrichales, Fam. Polytrichaceae), Rhytidiadelphus triquetrus (Ord. Hypnobryales, Fam.

Rhytidiaceae) (Fig. 6: 2–7).

 Fig. 6. Briofite cu tal cormoid: 1 - Polytrichum commune; 1a - fragment de gametofit & cu sporofit/sporogon; 1b -

sporogon (detaliu); ap - apofiza; op - opercul; sc - scufie; s - setă; ur - urna; 2 - Dicranum scoparium; 3 - Hylocomium

sp.; 4 - Hypnum cupressiforme; 5 - Mnium affine; 6 - Neckera crispa; 7 - Rhytidiadelphus triquetrus.

Tulpini supraterane metamorfozate

Tuberule şi bulbile. La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se tuberizează

transformându-se în tuberule sau în bulbile. Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe

planta mamă, cad pe pământ, se înrădăcinează şi generează noi plante.

Sepalele pot fi persistente sau caduce. La Papaver sp. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.

Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate, în general diferit colorate, dispuse în alternanţă cu sepalele.

Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă, partea inferioară, îngustată a petalei, cu care aceasta se prinde de

receptacul. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.

 Fig. 59. Forma petalelor: 1 - orbiculară (Ranunculus acris); 2 - oval-lanceolată (Nymphaea alba); 3 - unguiculată

(Cheiranthus cheiri); 4 - bilobată (Stellaria media); 5 - tetralobată (Lychnis flos-cuculi). Petale transformate în

organe nectarifere: 6, 7, 8 - cornet nectarifer la Aconitum sp. (6), Helleborus sp. (7) şi Trollius europaeus (8); 9 -

pinten nectarifer la Viola odorata.

Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp., Solanum sp., Ranunculus acris), oval-lanceolată (Nymphaea alba),

unguiculată (Cheiranthus cheiri), bilobată (Stellaria media), tetralobată (Lychnis flos-cuculi), emarginată (Rosa sp.,

Rubus sp.) etc. (Fig. 59: 1–5).

 Fig. 60. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 - Fragaria vesca; 2 - Sinapis arvensis; 3 - Stellaria media.

Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 - floare de fabacee (Pisum sativum); 4a - corola etalată; al - alae/aripi

(petale laterale); ca - carena (petale inferioare); ve - vexilum (petala superioară); 5 - Veronica polita.

La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. fiecare petală este

considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară, bazal, câte o glandă nectariferă); cornete

nectarifere (Aconitum sp. – omag, Helleborus sp. – spânz, Trollius europaeus – bulbuci); pinten nectarifer provenit

din petala anterioară (Linaria sp., Orchis sp., Viola sp.) (Fig. 59: 6–9). La Helleborus sp. toate petalele sunt

transformate în cornete nectarifere. Glandele nectarifere (nectarine), ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează

nectarul.

Corola este dialipetală, când petalele sunt libere (Ranunculaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Fabaceae, Caryophyllaceae,

Apiaceae ş.a.) şi gamopetală, când petalele sunt concrescute (Solanaceae, Ericaceae, Convolvulaceae, Asteraceae

ş.a.).

Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Rosaceae), Sinapis arvensis –

muştar sălbatic (Fam. Brassicaceae), Stellaria media – rocoină (Fam. Caryophyllaceae) (Fig. 60: 1–3).

Fig. 61. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1, 2 - tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa

(2); 3 - hipocrateriformă (Syringa vulgaris); 4 - infundibuliformă (Calystegia sepium); 5 -

globuloasă (Vaccinium myrtillus); 6 - campanulată (Campanula rotundifolia).

Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. (Fam. Scrophulariaceae) (Fig. 60.5.). Corola papilionată

carac-teristică reprezentanţilor Fam. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare, rotundă

(steag, stindard, vexilum), două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor

externe (luntriţa, carena). Ex.: Pisum sativum (Fig. 60.4.).

 Fig. 62. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 - personată la Linaria vulgaris; 1a - floare văzută în profil; 2,

3 - bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. (3); 4 - capitul la Leucanthemum vulgare; 4a - floare tubuloasă cu

simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei); 4b - floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei); 5 -

floare ligulată de Taraxacum officinale; C - corola; K - caliciu; lgc - ligula corolei; lbi - labium inferior; lbs - labium

superior; ovr - ovar; pin - pinten; sta - stamine; stg - stigmat; sti - stil.

Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg

(Arctium lappa, Nicotiana tabacum); hipocrateriformă (Syringa vulgaris); infundibuliformă – tubul corolei se

lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp., Convolvulus sp., Datura stramonium); campanulată – sub formă

de clopoţel (Campanula sp.); globuloasă, aproape sferică (Vaccinium sp.); urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre

bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. (Fig. 61).

Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi:

– personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona); la Linaria sp. partea

anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. 62.1.);

– bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior, alcătuit din două

petale posterioare concres-cute şi labium inferior, format din petala anterioară concrescută cu cele două petale

laterale. Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam. Lamiaceae (Labiatae). Ex.: Lamium maculatum, Pedicularis

sp., Salvia sp. (Fig. 62: 2,3).

 Fig. 63. Perigon (P): 1, 2 - dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. (2); 3 - gamotepal la Muscari sp.; 4 - diali- şi

gamotepal la Orchis sp.; 5 - P alcătuit din bractei la Luzula sp.; 6 - P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-

plectus lacustris; 7 - P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium; l - labelum.

– ligulată – corola are un tub scurt la bază, care se continuă lateral cu un limb – ligula, rezultat din concreşterea

petalelor. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. Asteraceae (Compositae). Ex.: Leucanthemum vulgare,

Taraxacum officinale ş.a. (Fig. 62: 4,5).

Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp., Colchicum autumnale, Galanthus nivalis, Iris sp., Lilium

sp., Scilla bifolia ş.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp., Polygo-natum latifolium ş.a.) (Fig. 63: 1–3).

La Orchis sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale, unele concrescute iar altele libere. Ciclul extern de elemente este

format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară, nepereche, liberă; în ciclul intern cele două tepale

posterioare rămân libere, iar tepala anterioară, nepereche, se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. 63.4.).

Perigonul este sepaloid, când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp., Rumex sp., Urtica sp.) şi petaloid când

elementele lui sunt colorate (Daphne sp., Galanthus nivalis, Lilium sp.).

Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp., Scirpus sp.), peri (Eriophorum sp.) sau poate fi absent – flori nude

(Carex sp., Carpinus sp., Fraxinus sp., Salix sp.) (Fig. 63: 5–7; Fig. 64).

Androceu

Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. O stamină este alcătuită

din filament staminal, conectiv şi anteră (Fig. 65.1.).

Fig. 64. Flori nude: 1 - Salix sp., ament %; 1a - floare %; 1b - ament &; 1c - floare &; 2 - Carex sp., floare %; 2a -

floare &.

Filamentul staminal, partea sterilă a staminei este subţire, cilindric, de lungime variabilă, simplu sau ramificat (Fig.

65: 1,2).

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul

poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte ( Lamium sp., Thymus

sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul

de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte ( Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae)

(Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.
 Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a -

stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A

dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A

gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum

perforatum.

După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi

gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente.

Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis

acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee),

triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri

de stamine (Fig. 65: 6–10).

Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi

alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare

întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de

Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere.

La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae,

Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4).

Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei.

Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor

conţine gameţii masculini.

După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha

sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.).

După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de

filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află

la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a

filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale

(2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4).

Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor

laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor –

dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a.

Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp.,

Trollius europaeus).

Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu

Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin.

După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe

receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae,

Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar

celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior –

gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile
concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae,

Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G

semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine.

După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte

fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae),

tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7).

După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp.,

Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele

concrescute.

Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă

ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând

atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu

eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele

acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G

bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la

Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la

Ranunculus sp.; 7a - carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.;

9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11 - G pentacarpelar lizicarp

la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului; ovr - ovar; sti - stil; stg - stigmat.

Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar, stil şi stigmat (Fig.

69: 1,2).
Ovarul este partea bazală, voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.

Stilul este o prelungire a ovarului, variabil ca formă, ce face legătura între ovar şi stigmat. Stilul poate fi: terminal –

aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor); lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.); ginobazic – stil

inserat la baza ovarului (Alchemilla sp., Fragaria sp., Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. Boraginaceae)

(Fig. 70: 1–3).

După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori

diferite aparţinând aceleiaşi specii, ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil). Ex.: Primula sp. (Fig.

70.4.). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.

Fig. 70. Stil ginobazic: 1 - Alchemilla sp.; 2 - Fragaria vesca; 3 - Symphytum officinale. Hetero-stilie la Primula

veris: 4 - floare longistilă; 4a - floare brevistilă; sti - stil.

Stigmatul este partea terminală a stilului, adaptată morfologic pentru reţinerea polenului.

Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp., Primula sp.), bifid (Arnica montana, Lamiaceae), trifid

(Campanula sp., Crocus sp.), cvadrifid (Epilobium sp.), pentafid (Geranium sp.), lobat (Lilium sp.), disciform şi

stelat (Papaver sp.), filiform şi papilos (Plantago sp., Nardus stricta), papilos (Festuca sp.), gol/găunos (Viola sp.),

foliaceu (Iris sp.) etc. (Fig. 71).

Fig. 71. Tipuri de stigmat: 1 - globoid (Primula sp.); 2 - bifid (Arnica montana); 3 - trifid (Crocus sativus); 4 - trilobat

(Lilium sp.); 5 - disciform şi stelat (Papaver sp.); 6, 7 - filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata

(7); 8 – papilos (Festuca sp.); 9 - gol/găunos (Viola tricolor); 10 - foliaceu (Iris germanica).

Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae, Poaceae).

Tipuri de flori după repartiţia sexelor

După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu

(75–78% dintre angiosperme); flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu; flori asexuate (agame) –

flori sterile, fără androceu sau gineceu.

Tipuri de plante după repartiţia sexelor

Fig. 72. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 - plante cu flori bisexuate/ hermafrodite; 2 - plantă agamonoică;

3 - plantă monoică; 4 - plantă dioică; 5 - plantă ginandromonoică (trimonoică); 6 - plantă ginomonoică; 7 - plantă

andromonoică; 8 - plantă ginandrodioică; 9 - plantă androdioică; 10 - plantă ginodioică.

După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii, se deosebesc (Fig. 72): plante cu flori bisexuate – toţi

indivizii unei specii au numai flori hermafrodite; plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi

individ (unele asteracee); plante monoice – au flori unisexuate, masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp.,

Corylus avellana, Fagus sylvatica ş.a.); plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba,

Urtica dioica ş.a.); plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai

aceleiaşi specii.

După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ, pe doi sau trei indivizi, plantele poligame pot fi: poligam-monoice,

poligam-dioice şi poligam-trioice.

Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice

(trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine, feminine şi bisexuate (Acer sp., Leontopodium alpinum,

Saponaria sp.); ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis);

andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp., Veratrum album).

Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Şi acest tip de

plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al

aceleiaşi specii; ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp., Salvia pratensis,

Thymus sp.); androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala, Pulsatilla

montana).
Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi, având flori bisexuate, masculine şi feminine sau alte

combinaţii. Ex.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine, indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori

bisexuate.

Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi:

– spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale, dispoziţie ce

caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae);

– verticilată (ciclică, în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea

angiospermelor);

– hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri, iar elementele androceului şi gineceului sunt

dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris, Ranunculus sp., Trollius europaeus).

În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi:

monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele; Fraxinus sp., Salix sp.), diciclice (au

două cicluri de elemente K+A sau K+G; Betulaceae, Corylaceae, Fagaceae, Urticaceae), triciclice, tetraciclice

(Apiaceae, Boraginaceae, Iridaceae, Primulaceae, Solanaceae, Scrophulariaceae), pentaciclice (Aceraceae, Lamiaceae,

Liliaceae), hexaciclice (Brassicaceae). Majoritatea angiospermelor sunt tetra- şi pentaciclice.

În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp.), dimere

(Papaveraceae), trimere (Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.), tetramere (Rubiaceae), pentamere (Primulaceae,

Linaceae), polimere (Crassulaceae).

Formule şi diagrame florale

Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive

ale unei flori (numărul lor, raporturile dintre ele), având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări

florale.

Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale, litere şi cifre.

Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă; ·|· – simetrie zigomorfă; + – simetrie bilaterală; 5 – flori spirociclice; P

– perigon; K – caliciu; C – corola; A – androceu; G – gineceu; } – flori bisexuate; |, ~ – flori unisexuate masculine sau

feminine. Poziţia gineceului. G superior – Ex.: G(5) G semiinferior – Ex.: G (5)- ; inferior – Ex.: G(5).

Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Ex.: K 5, C5, A5, G5. Când numărul de elemente este

nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil

(coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Când concresc elemente aparţinând la două verticile

diferite, sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. Ex.: [C (5) A5] – stamine concrescute

pe tubul corolei. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K (5), C(5), A(5),

G(5).
Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori; ea stabileşte locul fiecărui element floral şi

raporturile dintre elementele florale. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care, reuneşte într-o singură

schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare.

Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc, pe faţa externă,

o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane; staminele se redau prin forma secţiunii transversale a

anterei; gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului; bracteea în axila căreia se află floarea se

reprezintă la fel ca şi sepalele; axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic.

Construirea diagramei florale. La o floare spirociclică, iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele

florale în ordinea succesiunii lor. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse

elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu

numărul de cicluri; se reprezintă axa florală şi bracteea, iar pe cercurile concentrice trasate, de la exterior spre interior,

caliciul, corola, androceul şi gineceul, utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între

elementele florii.

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie

de termeni specifici.

Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verde-albăstruie, albăstrui-

cenuşiu (suriu), pruinos (brumat), olivacee (de culoare verde-bruniu). Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe

ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Frunze

variegate – frunze care au 2–3 culori. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Frunze

maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense, Lamium maculatum).

Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus

purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii); rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale

frunzelor de Festuca rubra); sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea).

Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la

Trisetum flavescens); lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea), ohroleuce – de culoare alburiu-

galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca).

Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale, tuberculi, rizomi).

Fructul

Fructul, organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu

participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. La formarea fructului înafară de ovar pot

participa: stilul (Clematis sp.), stigmatul (Papaver sp.), receptaculul (Fragaria sp.), hipsofilele (Corylus sp.).

Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie.

Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine

peretele fructului – pericarp.

Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior), mezocarp (zona mijlocie, în

general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat.

Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.

Fig. 73. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - folicula la Helleborus sp.; 1a - dehiscenţa ventricidă; 2 - păs-taie la

Pisum sativum; 2a - dehiscenţa dorsi-ventricidă; 3 - păstaie la Vicia sp.; 4 - lomenta la Coronilla varia; 5 - silicva la

Cheiranthus cheiri; 5a -dehiscenţa silicvei; 6 - silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris; 6a - dehiscenţa

siliculei; 7 - silicula latiseptă la Lunaria annua; 7a - dehiscenţa siliculei.

Ţinând seama de consistenţa pericarpului, dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor, se

deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula, nuca, baca şi drupa.

Capsula este un fruct cu pericarp uscat, dehiscent la maturitate. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai

multe tipuri de capsule.

Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a

marginilor carpelei. Ex.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 73.1.).

Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a

marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. Ex.: Pisum sativum

(mazăre), Vicia sp. (măzăriche) (Fig. 73: 2,3).

 Fig. 74. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - septicidă (Colchicum autumnale); 1a - dehiscenţa septicidă; 2 -

loculicidă (Tulipa sp.); 2a - dehiscenţa loculicidă; 3 - septifragă (Datura stramonium); 3a - dehiscenţa septifragă; 4 -

septifragă la Viola tricolor; 4a – dehiscenţa septifragă; 5 - pixidă (Anagallis arvensis); 6 - poricidă (Papaver

somniferum); 7 - denticidă (Primula veris); 8 - capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense; af - axa

florii; ca - carpele la maturitatea fructelor; sm - sămânţă; stg - stigmate; rst - rostru.

Lomenta – fruct asemănător unei păstăi, gâtuite între seminţe; la maturitate se fragmentează trans-versal în articule

care conţin fiecare câte o sămânţă. Ex.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. 73.4.).

Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar, bilocular; între carpelele fertile se află un perete despărţitor

(replum) pe care sunt dispuse seminţele. Fructul matur se deschide în două valve, prin 4 linii longitudinale, de jos în

sus, câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Ex.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. 73.5.).

Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Ex.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului),

Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. 73: 6,7).

Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve, prin linii longitudinale în peretele fructului, de la vârf până la bază.

Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene

(Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă); capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele

(Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.); capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor

(Datura stramonium – ciumăfaie, Viola sp.) (Fig. 74: 1–4).

Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis, Hyoscyamus niger, Plantago

sp.) (Fig. 74.5.).

Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat

(Papaver sp.) (Fig. 74.6.).

Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. Ex.: Primula sp. (Fig. 74.7.).
La Geranium sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele

care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. 74.8.).

Nuca este un fruct cu pericarp uscat, indehiscent la maturitate. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se

deosebesc mai multe fructe de tip nucă.

Fig. 75. Tipuri biologice de fructe. Nuca: 1 - achenă cu papus (Asteraceae); 2 - achenă (Matricaria perforata); 3 -

diachenă (Carum carvi); 4 - poliachenă (Ranunculus sp.); 4a - achenă; 5 - tetraachenă (Symphytum sp.); 6 -

cariopsă (Triticum sp.); 7, 8, 9 - samara la Ulmus glabra (7), Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9); 10 -

disamara (Acer pseudoplatanus); 11 - poliachene la Fragaria sp. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos);12 -

poliachene la Rosa sp. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos, cupuliform); em - embrion; p - peri; pp - papus; r

- rostru; s - şanţ.

Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă, neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta

printr-un singur punct (Corylus avellana, Aste-raceae) (Fig. 75: 1,2). Monoachena (mononucula) se formează dintr-o

singură carpelă (Polygonum sp.). Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează

reprezentanţii Fam. Apiaceae (Fig. 75.3.). Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la

maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp., Boraginaceae, Lamiaceae) (Fig. 75.5.). Poliachena

(polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp., Ranunculus sp., Rosa sp.) (Fig. 75.4.). La Fragaria

sp., Rosa sp. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.75: 11,12).

Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. 75.6.).
 Fig. 76. Tipuri biologice de fructe. Baca: 1 - Atropa belladonna; 2 - Solanum dulcamara; 3 - fruct cărnos dehiscent

(Paris quadrifolia); 4 - Convallaria majalis; 5 - fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere; 5a - fruct deschis.

Drupa: 6 - polidrupă la Rubus idaeus; 6a - secţiune longitudinală prin polidrupă; 6b - drupeolă în secţiune

longitudinală; dr - drupeolă; end - endocarp; ep - epicarp; mz - mezocarp; r - receptacul cărnos; sm - sămânţa.

Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm

(Ulmus sp.), bilateral la mesteacăn (Betula sp.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.) (Fig. 75: 7–9).

Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.) (Fig. 75.10.).

Baca este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Ex.: Atropa belladonna, Convallaria

majalis, Solanum dulcamara (Fig. 76: 1,2,4). La o serie de specii (Impatiens noli-tangere, Paris quadrifolia) fructele

cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. 76: 3,5).

Drupa este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. Polidrupa –

este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Ex.: Rubus idaeus (Fig. 76.6.).

Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe.

Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).

CORMOFITE

(Regn Plantae, Subregn. Cormobionta, Încreng. Pteridophyta, Pinophyta şi Magnoliophyta)

Cormul este alcătuit din organe vegetative, ce asigură nutriţia plantei (rădăcina, tulpina şi frunzele) şi organe

reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei.

6.1. ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE

6.1.1. RĂDĂCINA

Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. Funcţii principale: fixează planta în sol,

absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. Funcţii secundare: organ de

înmagazinare a substanţelor de rezervă, de multiplicare vegetativă ş.a.

După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini.

1. Rădăcini normale. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Baza lor se

racordează la baza tulpinii.

2. Rădăcini adventive. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau

subterane), ramuri sau frunze dar, îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Pe tulpină, rădăcinile adventive se

formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri), în număr determinat sau nedeterminat.
La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Pteridofitele mature nu prezintă, de obicei, rădăcină

principală. Rădăcinile obişnuite sunt adventive, formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod).

La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol, câte două de o parte şi de

alta (Urtica dioica – urzica mare); câte două, de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă); una

sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria – untişor, Cardamine pratensis – stupitul cucului); pe porţiuni

nedeterminate ale tulpinii (Salix sp. – salcie); mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă,

Veronica beccabunga – bobornic) (Fig. 7.1.).

Fig. 7. Tipuri de rădăcini: 1 - rădăcini adventive la Veronica beccabunga; 2 - rădăcini contractile la Crocus sativus; 3 -

rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix; A, B - bulb la suprafaţa solului şi retras în sol; f - frunză; raf - rădăcini

adventive fixatoare; ra - rădăcini adventive; rc - rădăcini contractile; spt - suport; t - tulpină.

Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă), Galium odoratum

(vinariţă), Rosa sp., Viola sp. (viorele, toporaşi) ş.a.

La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini

adventive. La orhidee embrionul nu are radiculă. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate

rădăcinile sunt adventive.

3. Rădăcini metamorfozate. Prezintă modificări adaptative, morfologice şi structurale (metamorfoze), cauzate de

condiţiile mediului în care trăiesc; sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice.

3.1. Rădăcini contractile. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea

creşterii lor în lungime. Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne. Scoarţa externă,

alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora, se încreţeşte. Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit.

Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor.

Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea lui Solomon); etalează mai

bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. – capul/potcapul călugărului, Plantago media –

pătlagină, Taraxacum officinale – păpădie); servesc la adâncirea în sol a plantulelor, bulbilor, tuberculilor pentru ca

rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă ( Colchicum
autumnale – brânduşa de toamnă, Crocus vernus – brânduşe de primăvară, Crocus sativus – şofran, Lilium martagon –

crin de pădure, Scilla bifolia – viorele) (Fig. 7.2.).

3.2. Rădăcini fixatoare. La plantele care se dezvoltă pe sol, tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol

de fixare şi absorbţie. Când planta urcă pe trunchiul unui arbore, tulpina generează rădăcini adventive mai scurte,

exclusiv fixatoare. Ex.: Hedera helix – iederă (Fig. 7.3.).

3.3. Rădăcini tuberizate. Prezintă o creştere particulară în grosime, prin formarea de ţesuturi parenchimatice, în care

se acumulează substanţe de rezervă. Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov);

radicele, (Filipedula vulgaris – aglică); rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria, Orchis sp.) (Fig. 8: 1–4).

Fig. 8. Rădăcini tuberizate: 1 - rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota; 2 - radicele tuberizate la Filipen-dula

vulgaris; 3, 4 - rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp. (4).

3.4. Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri. Unele

plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane.

După rolul pe care îl îndeplinesc, mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau

la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave. Mugurii

adventivi sunt întâlniţi atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig. 9). Ex.: Cirsium arvense (pălămidă), Neottia

nidus-avis (trânji), Populus sp. (plop), Rosa canina (măceş), Rubus idaeus (zmeur), Rumex acetosella (măcriş mărunt),

Taraxacum officinale (păpădie), Vaccinium myrtillus (afin) ş.a.

Fig. 9. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 - Rumex acetosella; 2 - plante lemnoase (arbori).

Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni, iar acest mod de îmmulţire vegetativă,

drajonare.
 Tipuri morfologice de rădăcini

În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă, rămuroasă şi

fasciculată.

Rădăcini pivotante. Rădăcina principală este bine dezvoltată, având formă de pivot (ţăruş); radicelele sunt subţiri şi

scurte (Fig. 10.1.). Ex.: Abies alba (brad), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Pinus sp. (pin), Taraxacum sp.,

Trifolium sp. (trifoi).

Rădăcini rămuroase. Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi

unele de altele (Fig. 10.2.). Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii

fructiferi.

Rădăcini fasciculate (fibroase, firoase). Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu

rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi

grosime şi lungime, întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). Tip de rădăcină ce

caracterizează angiospermele monocotiledonate.

La reprezentanţii Fam. Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind

înlocuită de rădăcini adventive (Fig. 10.3.); la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate.

Fig. 10. Tipuri morfologice de rădăcini: 1 - pivotantă; 2 - rămuroasă (Picea abies); 3 - fasciculată (Poaceae).

Rădăcini simbionte

Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din

care beneficiază ambii parteneri.

1. Rădăcini cu nodozităţi. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi, cauzate de o serie

de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp.). Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea

şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate

sintetiza, iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei. Nodozităţile au

forme, dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele.
Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam. Fabaceae (Fig. 11.1.).

2. Plante micorizice. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci.

Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri). Ciuperca furnizează plantei superioare apa,

sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. Ciupercile

micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne

(endotrofe).

Micorize externe (ectotrofe). Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară,

formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. 11.2.). Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri

bogate în humus. Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori, arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante

erbacee perene din păduri. Ex.: Abies alba (brad), Acer sp. (arţar, paltin), Alnus sp. (arin, anin), Carpinus sp. (carpen),

Corylus avellana (alun), Fagus sylvatica (fag), Larix sp. (larice, zadă), Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia

secunda (perişor), Pinus sylvestris (pin), Populus sp. (plop) ş.a.

Micorize interne (endotrofe). Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter- şi

intracelular (Fig. 11.3.). Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase. Ex.: Gentiana sp. (ghinţură),

Lycopodium sp. (brădişor, pedicuţă), Mercurialis perennis (brei), Nardus stricta (ţăpoşică), Pinus mugo (jneapăn, jep)

ş.a.

Pentru reprezentanţii Fam. Ericaceae, Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii, prezenţa lor condiţionând

dezvoltarea plantei.

Fig. 11. Rădăcini simbionte: 1 - rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae); 1a - nodozităţi mărite; 2 - micoriză ecto-trofă; 3

- micoriză endotrofă.

Haustori

Haustorii caracterizează angiospermele parazite. Aceste plante nu prezintă rădăcini, sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi

asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe. Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false),

organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi

holoparazite.
Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi), parţial parazite (din cauza lipsei

rădăcinilor). Ex.: Euphrasia sp. (silur), Melampyrum sp. (ciormoiag), Pedicularis sp., Rhinanthus sp. (clocotici).

Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare, fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de

clorofilă. Ex.: Cuscuta sp. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp., Medicago sp. – lucerna, Salvia sp. –

salvie, Thymus sp. – cimbrişor, Trifolium sp. – trifoi, Urtica sp. – urzică); Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită

pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş.a.

TULPINA

Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă, alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri, frunze, flori

şi ulterior fructe şi seminţe.

Tulpini supraterane

Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate.

1. Tulpini supraterane nearticulate. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte

apropiate unele de altele. Ex.: caudex – tulpină scurtă, cărnoasă, neramificată, cu o rozetă de frunze la bază şi o

durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală). Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată. Ex.: Jovibarba

sp.

2. Tulpini supraterane articulate. Sunt caracterizate prin internoduri lungi, ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate

unele de altele. După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate.

Fig. 12. Tulpini supraterane articulate: 1 - caulis (Lamium maculatum); 2 – culm (Triticum aestivum); 3 -

calamus (Carex sp.); 4 - scap (Primula veris).

Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă), verde, moale (puţin sclerificată), fistuloasă sau plină. Carac-

terizează plantele erbacee anuale sau bienale. Ex.: majoritatea plantelor din Fam. Ranunculaceae, Brassicaceae,

Apiaceae, Lamiaceae, Asteraceae (Fig. 12.1.).

Culm (pai) – tulpină simplă, neramificată, cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate;

caracterizează majoritatea plantelor din Fam. Poaceae (Fig. 12.2.).

Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente.

Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. Tulpina este caracteristică plantelor din Fam. Cyperaceae

şi Juncaceae (Fig. 12.3.).

Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte), groasă, prevăzută cu o rozetă de frunze bazale; de pe această tulpină

se ridică o axă complet lipsită de frunze, care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap

florifer). Ex.: Allium sp., Galanthus nivalis (ghiocel), Plantago sp. (pătlagină), Primula sp. (ciuboţica cucului),

Taraxacum sp. (Fig. 12.4.).

Orientarea în spaţiu

După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope.

1. Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare.

Tulpini drepte (erecte). Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic. La

unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat, îndreptat într-o parte sau în jos. Astfel de tulpini se

numesc nutante. Ex. Carduus nutans, Galanthus nivalis, Silene nutans.

Tulpini urcătoare (scandente). Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi, cu stereom ± dezvoltat.

Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini

agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile.

Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate, de orice suport pe care îl pot ajunge (altă

plantă, garduri, ziduri etc.). Ex.: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini, emergenţe (Rosa sp.), peri în

formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă); plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară, foliară (Vicia sp.);

tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix). Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe

alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale, producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp., Solanum

dulcamara – lăsnicior).

Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica, învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). Ex.: Convolvulus

arvensis (volbură), Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană

(în special pentru cele lemnoase).

2. Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism), cu

stereom slab dezvoltat. Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase.

Tulpini procumbente. Tulpini culcate pe sol, cu vârful îndreptat în sus, fără să formeze rădăcini adventive (Fig. 13.1.).

Ex.: Polygonum aviculare (troscot).

Tulpini prostrate. Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ, fără a-şi ridica vârful (Fig. 13.2.). Ex.: Salix reticulata

(salcie pitică), Thymus pulcherrimus (cimbrişor).

Tulpini repente (culcate). Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig. 13.3.). Ex.: Lysimachia

nummularia (gălbioară), Trifolium repens (trifoi alb târâtor).

Tulpini ascendente. Tulpină plagiotropă la bază, după care devine erectă (Fig. 13.4.). Ex.: Stellaria nemorum

(steluţă), Veronica serpyllifolia (şopârliţă).

Tulpini decumbente (culcate). Tulpină supraterană la început ascendentă, apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat, fixată

prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig. 13.5.). Ex.: Thymus serpyllium (cimbrişor).

Fig. 13. Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 - procumbentă; 2 - prostrată; 3 - repentă; 4 - ascendentă; 5 - decumbentă;

6 - geniculată; 7 - plante stolonifere.

Tulpini geniculate. Tulpini orizontale sau oblice la bază; de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se

îndreaptă în sus (Fig. 13.6.). Ex.: Alopecurus geniculatus.

Plante stolonifere. Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni.

Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig.

13.7.). Ex.: Ajuga reptans (vineţică), Antennaria dioica (parpian), Fragaria vesca (fragi de pădure), Glechoma

hederacea (rotun-gioară), Hieracium pilosella (vultu-rică), Potentilla anserina (coada racu-lui), Potentilla reptans (cinci

degete), Ranunculus repens (floare de leac), Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii).

Consistenţa tulpinii. După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale, nesclerificată), căr-noase (tulpină

suculentă) şi lemnoase (tulpină dură, sclerificată).

Aspectul exterior al tulpinii. După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice, comprimate sau prismatice (Fig.

14.). Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. – rogoz), 4 muchii

(reprezentanţii Fam. Lamiaceae, unii reprezentanţi ai Fam. Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii.
Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae,

Apiaceae); striată, când dungile sunt fine etc.

Tulpini metamorfozate

Fig. 14. Forma tulpinii: 1 - tulpină cilindrică; 2 - tulpină sulcată; 3-7 - tulpini prismatice.

Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la

condiţiile speciale ale mediului. Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare.

Tulpini subterane metamorfozate

Tulpinile subterane (rizomi, bulbi, tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile, prin care

acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee

perene.

Rizomi. Sunt tulpini simple sau ramificate, de obicei cărnoase, alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste)

sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila

unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi. Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori.

După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi.

Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă, verticală (Fig. 15.1.). Ex.: Primula veris (ciuboţica cucului), Taraxacum sp.

(păpădie).

Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. 15.2.). Ex.: Convallaria majalis (lăcrămioare,

mărgăritar), Equisetum arvense (coada calului), Iris sp. (stânjenel), Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). Rizomii

plagiotropi pot fi şerpuitori, de forma literei S. Ex.: Polygonum bistorta – răculeţ (Fig. 15.3.).

După formă rizomii pot fi: cilindrici, comprimaţi, tuberiformi (Iris sp.), filiformi (Convallaria majalis), coraliformi

(Corallorhiza trifida) (Fig. 15.4.).

Fig. 15. Rizomi: 1 - rizom ortotrop (Primula veris); 2 - rizom plagiotrop (Convallaria majalis); 3 - rizom şerpuitor

(Polygonum bistorta); 4 - rizom coraliform (Corallorhiza trifida).

 Ramificaţia rizomilor

Ramificaţia monopodială. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită, continuă), iar

tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari. Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig. 16.1.). Ex.:

Convallaria majalis, Maianthemum bifolium (lăcrămiţă), Oxalis acetosella, Paris quadrifolia (dalac). Tulpina multor ferigi

este reprezentată de un rizom monopodial.

Ramificaţia simpodială. Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal; vârful rizomului iese afară

din sol în fiecare an, odată cu formarea tulpinii florifere. Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale

diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure, care

se va transforma, în anul următor în tulpină floriferă (Fig. 16.2.). Ex.: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi

alţi reprezentanţi ai Fam. Liliaceae şi Iridaceae.

Fig. 16. Ramificaţia rizomilor: 1 - ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia); 2 - ramificaţia simpodială

(Polygonatum multiflorum); ci - cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani; f - frunză; fl - floare; mt - mugure

terminal; ra - rădăcini adven-tive; rz - rizom; tfl - tulpină floriferă; I-V - tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite.

La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. Ex.: Lamium galeobdolon (gălbiniţă),

Lamium album (urzică moartă), şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam. Lamiaceae.

Stoloni subterani. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi, subţiri, cu internoduri lungi

şi noduri puţin evidente; în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive. Stolonii subterani servesc la propagarea

plantei, având rolul de a îndepărta, cât mai mult, plantele tinere de planta mamă. Plantele tinere se formează fie din

mugurii terminali, fie din cei axilari situaţi pe stoloni. Ex.: Convallaria majalis, Elymus repens (pir târâtor), Equisetum

sp. ş.a. (Fig. 15.2.).

Tuberculi. Tuberculii sunt microblaste groase, bogate în substanţe de rezervă. Frunzele sunt reduse la nişte solzi ±

evidenţi. Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere. Forma tuberculilor variază: ovală,

globuloasă, alungită, comprimată. Ex.: Helianthus tuberosus (napi porceşti, topinambur), Solanum tuberosum (cartof)

(Fig. 17).
 Fig. 17. Tuberculi: 1 - Solanum tuberosum; 2 - Helianthus tuberosus.

Bulbo-tuberi. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi, compacţi, înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate, care poartă

unul sau câţiva muguri. Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb. Primăvara, din mugurii bulbo-tuberilor

rămaşi în sol peste iarnă, se formează tulpini supraterane florifere, iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire).

Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali. Bulbo-tuberii noi se pot forma din muguri

situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig. 18.1.).

Bulbi. Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă.

Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată, puternic turtită (disciformă), cu noduri foarte apropiate. La noduri

se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. Frunzele externe (tunici, catafile) sunt uscate. Pe partea

inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. Pe tulpina disciformă, în axila frunzelor se

dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire.

Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele; prezintă o tulpină

disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari, membranoase,

uscate, de culoare brună. Ex.: Allium cepa, Hyacinthus orientalis (zambila), Muscari comosum (ceapa ciorii), Scilla

bifolia (vioreaua) (Fig. 18.2.).

Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi); prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase, mai

mici şi mai înguste, care se acoperă parţial, ca nişte solzi. Ex.: Lilium candidum (crin alb), Lilium martagon (crinul de

pădure) (Fig. 18.3.).

Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. Liliaceae, Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate).

Fig. 18. Tipuri de bulbi: 1 - bulbo-tuber la Crocus sativus; 2 - bulb tunicat la Hyacinthus orientalis; 3 - bulb solzos la

Lilium candidum; bt - bulbo-tuber tânăr; m - mugure de înlocuire; mt - mugure terminal; ra - rădăcini adventive; td -

tulpină disciformă; tu - tunici uscate.

FRUNZA

Frunza este un organ lateral al tulpinii, monosimetric, dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric), cu creştere limitată.

Funcţii principale: fotosinteza, respiraţia şi transpiraţia. Funcţii secundare (frunze metamorfozate): protecţie, absorbţie,

înmaga-zinare de substanţe de rezervă, nutriţie heterotrofă, reproducere vegetativă.

Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional

1. Cotiledoane (Fig. 21.1.). Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze embrionare,

germinative). În timpul germinaţiei seminţei, cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp., majoritatea

monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad, Carpinus sp. – carpen,

Fagus sylvatica – fag, Pinus sp. – pin, Trifolium sp. – trifoi ş.a. ) (Fig. 21: 2–5).

Fig. 21. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 - reprezentare sche-matică. Cotiledoane şi

nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 - Abies alba; 3 - Acer sp.; 4 - Fagus sylvatica; 5 - Carpinus sp.; cat -

catafile; cot - cotiledon; h - hipocotil; hf - hipsofile; nmf - nomofile; ptf - protofile; rp - rădăcina prin-cipală; rs -

rădăcini secundare.

În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă, cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă acumulate, se

usucă şi cad. Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme, două la dicotiledonate sau un cotiledon la

monocotiledonate.

2. Catafile (frunze inferioare) (Fig. 21.1.). Organe reduse, incomplet constituite în comparaţie cu frunzele tipice.

Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane. Catafilele au în general culoare

brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase. Ex.: Acer pseudoplatanus (paltin de munte), Populus

sp. (plop) ş.a.

3. Nomofile (frunze propriu-zise, frunze mijlocii). Sunt frunze verzi, complet dezvoltate, tipice. Protofilele (frunze

primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă. Se formează imediat după cotiledoane, în loc de

catafile sau după acestea. Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă

de acestea (Fig. 21.1.). Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp.), mai puţin lobate (Acer sp.), solitare, cu

trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature

(Fig. 21.1.).

4. Hipsofile (frunze superioare). Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină. Protejează florile sau inflorescenţele

(Fig. 21.1.). Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se formează muguri, flori sau

inflorescenţe; elementele involucrului şi ale involucelului (Fam. Apiaceae şi Asteraceae); glumele şi paleele din

inflorescenţa gramineelor (Fam. Poaceae); elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp., Potentilla sp.);
bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica); bracteea ce însoţeşte floarea de

la Galanthus sp. (ghiocel), Arum maculatum (rodul pământului), Arum orientale ş.a.

Morfologia frunzei

Pteridofite (Încreng. Pteridophyta)

Fig. 22. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 - Lycopodium clavatum; 1a - microfilă; 1b -

spic sporifer (stobil); 1c - sporofilă cu sporange reniform; 2 - Equisetum telmateia, tulpină asimilatoare şi sporangiferă;

2a - microfile unite, dispuse la noduri; 2b - spic sporifer; 2c - sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici; 3 -

macrofilă la Polypodiaceae (schemă); bfr - baza frunzei; lm - lamină (limb); ra - rădăcini adventive; rh - rahis; rz -

rizom; scv - scvame; I, II, III – segment primar, secundar şi terţiar.

La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă. Din punct de vedere

morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile.

Microfilele sunt frunze mici, scvamiforme, nedife-renţiate în peţiol şi lamină. Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls.

Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig. 22:1,2). La majoritatea speciilor, micro-filele sunt dispuse spiralat, foarte apropiat,

astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp.).

Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penat-divizată) (Fig. 22.3.).

Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi, aripi, pinna), dispuse

pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II

(segmente secundare) care, la rândul lor, se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) şi chiar de

ordinul IV. Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare). Macrofilele caracterizează

ferigile din Cls. Polypodiatae.

Nervaţiunea. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp., Selaginella sp.). La pteridofitele

macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică, penată (Polypodium vulgare), palmată (Pteridium sp.) etc.
Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare, vegetative), numite trofofile şi fertile

(purtătoare de sporangi/sporangifere), numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui, Botrychium lunaria

– limba cucului ş.a.) (Fig. 23.1.). Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele

funcţii (Cystopteris sp. – feriguţă, Dryopteris sp. – ferigă, Asplenium sp. ş.a.) (Fig. 23.2.).

Fig. 23. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 - Ophioglossum vulgatum; 1a - trofofilă; 1b -

sporofilă cu spic sporifer; 1c - segment fertil cu sporangi (detaliu); 2 - Dryopteris filix-mas (habitus); 2a - segment de

ordin I cu sori; 2b - segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă; 2c - induzie (detaliu); 2d - secţiune

transversală prin lamină la nivelul unui sor; 2e - sporange deschis ce eliberează sporii; in - induzie; lm - lamina; spr -

sporange.

Pinofite (Încrengătura Pinophyta)

La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici, numeroase, aciculare sau solziforme, întregi, lipsite de peţiol sau slab

peţiolate, dispuse spiralat, opus, rar verticilat; frunzele au nervaţiune uninervă. Frunzele sempervirescente, rar caduce

(Larix sp.) sunt izolate sau grupate în fascicul.

La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate, cu baza lăţită, disciformă (Fig. 24.1.). La

căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă, plată. La Picea abies (molid) frunzele sunt ascuţite la vârf, pungente

(înţepătoare), dispuse pe câte o proeminenţă (Fig. 24.2.); la uscare se desprind de pe ramuri, lăsând o cicatrice

rombică (ramurile sunt aspre la pipăit).

 Fig. 24. Tipuri de frunze la pinofite. Frunze aciculare: 1 – Abies alba; 2 – Picea abies; 3 - Pinus sylvestris; 4 -

Juniperus communis.

Pinus sp. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste).

Frunzele acicu-lare lungi, sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig. 24.3.). La Larix sp. (larice) frunzele

aciculare, moi, sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste.

Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare, ţepoase, dispuse verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig.

24.4.).

Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă, sclerenchim dezvoltat etc.) care le măreşte rezistenţa la

uscăciune.

Magnoliofite (Încreng. Magnoliophyta/Angiospermatophyta)

O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb), peţiol şi baza frunzei (Fig. 25). După modul de alcătuire al laminei

se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse.

Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte.

Fig. 25. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx - apex; bf - baza frunzei; blm - baza laminei; dn -

dinţi; inc - incizii; lb - lob (segment); mg - margine; pl - peţiol;

sn - sinus; snb - sinus bazal; st - stipele.

Lamina

Lamina partea principală a frunzei, este foarte variabilă ca formă; în descrieri ea este raportată la o formă geometrică

de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut.

Forma laminei (Fig. 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris, Populus tremula); romboidală, de forma

unui romb prelung alungit (Betula pendula); reniformă (Asarum europaeum); triunghiulară (Atriplex patula);

eliptică, asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica, Plantago media); ovată, de forma unui ou (Syringa vulgaris, Pyrus

communis); obovată, de forma unui ou inversat, cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus avellana);
cordată/cordiformă, de forma inimii, cu vârful în sus (Viola odorata, Symphytum cordatum, Tussilago farfara, Tilia

cordata); deltoidă, de forma literei greceşti delta (Populus nigra); lanceolată, lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată,

cu aspect de lance (Salix alba, Plantago lanceolata, Galium odoratum); ovat-lanceolată, lamina de două ori mai lungă

decât lată (Amaranthus retroflexus); sagitată, de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia); scutată, în formă

de scut (Rumex scutatus); cuneată/cuneiformă, lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia); falcată,

în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum, Carex curvula); spatulată, de forma unei spatule (Bellis perennis);

hastată, lamina are forma unui vârf de lance, la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella, Salvia glutinosa);

liniară, lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae); ensiformă, în formă de sabie (Iris germanica, Typha sp.,

Gladiolus sp., Inula ensifolia); setacee, lungă, rigidă şi foarte subţire (Festuca sp., Nardus stricta); cilindrică şi plină

(Sedum acre); fistuloasă, goală la interior (Allium cepa).

Fig. 26. Tipuri morfologice de frunze - forma laminei: 1 - circulară (orbiculară); 2 - romboidală; 3 - reniformă; 4 -

triunghiulară; 5 - eliptică; 6 - ovată; 7 - obovată; 8 - cor-dată (cordiformă); 9 - deltoidă; 10 - lanceolată; 11 - ovat-

lanceolată; 12 - sagitată; 13 - scutată; 14 - cuneată; 15 - falcată; 16 - spatulată; 17 - hastată; 18 - liniară; 19

- ensiformă; 20 - setacee; 21 - cilindrică, plină; 22 - fistuloasă.

Baza laminei (Fig. 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis), cordată (Viola odorata), sagitată (Isatis tinctoria,

Sagittaria sagittifolia), hastată (Rumex acetosella, Atriplex patula), reniformă (Asarum europaeum), cuneată (Bellis

perennis, Atropa belladonna), atenuată (Viola persicifolia), acută sau ascuţită (Salix alba), dilatată (Sonchus

oleraceus), auriculată (Nicotiana tabacum), inegală sau asimetrică (Ulmus sp.).

 Fig. 27. Forma bazei laminei: 1 - rotundă; 2 - cordată; 3 - sagitată; 4 - hastată; 5 - reniformă; 6 - cuneată; 7 -

atenuată; 8 - acută (ascuţită); 9 - dilatată; 10 - auriculată; 11 - inegală (asimetrică).

Vârful laminei (Fig. 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix alba), acuminat –

vârf lung, ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus, Urtica dioica), obtuz, neascuţit (Cruciata laevipes, Viscum

album), rotund (Cotinus coggygria, Vaccinium uliginosum), retezat sau trunchiat (Coronilla varia), emarginat sau

ştirbit (Alnus glutinosa, Colutea arborescens, Trifolium sp.), obcordat (Oxalis acetosella), cuspidat – lung şi îngust

(Verbascum phlomoides), mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta), spinos – terminat

cu un spin (Cirsium vulgare) etc.

Fig. 28. Vârful laminei (formă): 1 - acut; 2 - acuminat; 3 - obtuz; 4 - rotund; 5 - retezat; 6 - emarginat; 7 -

obcordat; 8 - cuspidat; 9 - mucronat; 10 - spinos.

Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite.

La frunzele cu marginea întreagă (Fig. 29.1.) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris), ondulată (Reseda lutea),

aspră sau scabră (poacee şi ciperacee), ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere), încreţită (Rumex crispus), involută

– răsucită spre faţa superioară (Pinguicula vulgaris, Festuca sp., Poa alpina), revolută – răsucită spre faţa inferioară

(Primula sp., Vaccinium vitis-idaea) etc.

Fig. 29. Marginea laminei: 1 - întreagă; 2 - dinţată; 3 - serată; 4 - crenată; 5 - sinuată.

Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi, perpendiculari faţă de nervura

mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana, Tussilago farfara, Urtica urens); serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre

vârful laminei şi incizii mici, ascuţite (Urtica dioica, Salix alba, Veronica chamaedrys); crenată – cu dinţi rotunjiţi şi

incizii ascuţite (Epilobium montanum, Viola sp.); sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus tremula) (Fig. 29: 2–5).

Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea

chamaedryfolia, Petasites hybridus), margine dublu-serată (Betula pendula, Carpinus betulus), margine dublu-

crenată/bicrenată (Glechoma hederacea, Salvia pratensis) etc.

Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată, iar segmentele proeminente formează lobi. După

dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă

de nervura mediană a laminei) şi palmat-lobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă

cu vârful peţiolului).

După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul

jumătăţii laminei, fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei, partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii

laminei, dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig. 30).

Fig. 30. Marginea laminei cu incizii profunde: 1 - frunză penat-lobată; 2 - frunză penat-fidată; 3 - frunză penat-

partită; 4 - frunză penat-sectată; 5 - frunză palmat-lobată; 6 - frunză palmat-fidată; 7 - frunză palmat-partită; 8 -

frunză palmat-sectată.

Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite, bipenat-sectate, tripenat-sectate etc.

(Fig. 31: 1–3).

Frunza runcinată. Lamina prezintă lobi inegali. Ex.: Taraxacum officinale (frunză penat-fidată, cu dinţi de formă

neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig. 31.4.).

Frunza lirată. Frunză penat-fidată, partită sau sectată, cu lobul terminal mult mai mare decât cei laterali, care sunt din

ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază. Ex.: Brassica napus, frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale, Anthyllis

vulneraria ş.a. (Fig. 31.5.).

Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor, arbuştilor şi a plantelor erbacee),

pieloasă (scorţoasă, tare), cărnoasă (Sedum sp.).

Fig. 31. Frunze cu incizii profunde: 1 - frunză bipenat-partită; 2 - frunză bipenat-sectată; 3 - frunză tripenat-

sectată; 4 - frunză runcinată; 5 - frunză lirată.

Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare.

Nervaţiune penată. Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale, secun-dare şi de alte

ordine, ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-reticulată). Tip de nervaţiune

întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus sylvatica, Populus sp., Quercus sp.) (Fig. 32.1.).

Nervaţiune palmată (digitată). Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei; nervurile laterale se

dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană. Ex.: Acer platanoides, Acer pseudo-platanus, Hedera helix (Fig. 32: 2,3).

Nervaţiune paralelă. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei. Tip de nervaţiune prezent la cele

mai multe monocotiledonate (Fig. 32.4.).

Fig. 32. Nervaţiunea: 1 - penată; 2, 3 - palmată; 4 - paralelă; 5, 6 - arcuată; 7 - pedată.

Nervaţiune arcuată. Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza acesteia. Tip de

nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea, Parnassia palustris, Plantago media) şi monocotiledonate

(Convallaria majalis, Maianthemum bifolium, Polygo-natum sp.) (Fig. 32: 5,6).

Nervaţiune pedată. Nervurile laterale se ramifică unilateral, numai spre marginea de la baza laminei. Ex.: Helleborus

purpurascens (Fig. 32.7.).

Peţiolul

Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină, orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină. Frunzele cu peţiol se

numesc peţiolate, iar cele lipsite de peţiol sunt sesile.

Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus), com-primat lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus

tremula), dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris), auriculat – prevăzut cu nişte

urechiuşe (Brassica napus), canaliculat – scobit longitudinal, în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc.

Fig. 33. Frunze sesile: 1 - frunză sesilă propriu-zisă; 2 - frunză amplexicaulă; 3 – frunză perfoliată; 4 –

frunză decurentă; 5 - frunze concrescute (connate).

Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig. 33.1.); ample-xicaule – baza laminei încon-jură

parţial tulpina (Brassica napus, Lamium amplexicaule, Thlaspi arvense) (Fig. 33.2.); perfoliate – cele două jumătăţi ale

laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de

tulpină (Bupleurum perfoliatum, Bupleurum rotundifolium) (Fig. 33.3.); decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina

şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee, pe o singură parte sau pe ambele părţi ( Symphytum

officinale, Verbascum thapsiforme, Carduus sp., Cirsium sp.) (Fig. 33.4.); connate/concrescute – baza unei frunze

concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş.a.) (Fig. 33.5.).

Baza frunzei

Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină.

La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină), parte mult extinsă a bazei frunzei care

înconjură complet pe o anumită lungime tulpina, la nivelul nodului.

 Fig. 34. Baza frunzei - teaca (vagina): 1 - teacă umflată (Apiaceae); 2 - teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae);

3 - teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae); 4 - frunze reduse la teacă (Juncus sp.); lm - lamină; tc -

teacă.

Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor. La unele apiacee

(umbelifere) teaca este umflată, voluminoasă (Fig. 34.1.).

La reprezentanţii Fam. Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig. 34.2.). La reprezentanţii Fam.

Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig. 34.3.). Unele frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus

sp., Scirpus sp.) (Fig. 34.4.).

Anexe foliare

Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele, ohrea (ochrea), ligula.

1. Stipele. Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei, de regulă perechi, cu rol în apărarea mugurilor foliari. Prezenţa

sau absenţa stipelelor, natura, forma, dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc la

determinarea speciilor.

Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica), concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp., Trifolium medium,

Trifolium pratense), concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. 35: 1–4).

După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus), reniforme (Salix caprea), semicordate (Crataegus

sp., Trifolium campestre), hastate (Lathyrus sp.), lanceolate (Galium aparine), solziforme (Fagus sylvatica) (Fig. 35.1.;

35: 4–9).

Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica), de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp.), mai mari ca frunzele, cu

rol important în fotosinteză (Lathyrus sp.) (Fig. 35).

După poziţie se deosebesc: stipele laterale, care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica, Viola

sp.); stipele axilare situate între peţiol şi tulpină; stipele opuse peţiolului; stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu

frunze opuse, la care stipelele concresc două câte două. La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de

nomofile, au aceeaşi formă şi mărime cu acestea, dar se deosebesc de nomofile prin faptul că din axila stipelelor nu se

dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig. 35.10.).
Fig. 35. Anexe foliare - stipele: 1 - stipele libere (Fagus sylvatica); 2-3 - stipele concrescute cu o margine a peţiolului

(Trifolium sp., Rosa sp.); 4 - stipele cordiforme, concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus); 5 - stipele reniforme (Salix

caprea); 6 - stipele semicordate (Trifolium campestre); 7 - stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus

monogyna); 8 - stipele hastate (Lathyrus sp.); 9 - stipele lanceolate (Galium aparine); 10 - stipele interpeţiolare

(Cruciata laevipes); f - frunză; st - stipele.

Fig. 36. Anexe foliare: 1 - ohrea la Fagopyrum esculentum; 2 - ligula la Poa trivialis; 3 - ligula la Poa pratensis; 4 -

urechiuşe la Hordeum vulgare; lm - lamina; lig - ligula; o - ohrea; tc - teacă; ur - urechiuşe.

După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus sylvatica, Ulmus sp.) şi stipele

per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu stipele).

2. Ohrea. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii. Înveleşte şi protejează

baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă, de consistenţă membranoasă sau

scorţoasă, întreagă, ciliată sau sfârtecată. Este o formaţiune specifică plantelor din Fam. Polygonaceae ( Fagopyrum

esculentum, Polygonum sp., Rumex sp.) (Fig. 36.1.).

3. Ligula. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. Este o formaţiune cu rol protector, aflată la limita

dintre teacă şi lamină; ligula continuă teaca, de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe tulpină.

Ligula este caracteristică poaceelor, ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are

dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis), oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis),

sfârtecată/lacerată (Festuca sp.), ciliată (Dichanthium ischaemum), păroasă (Eragrostis sp.) (Fig. 36: 2,3).
Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule), structuri

considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze

tulpina (Fig. 36.4).

Frunze compuse

Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole, prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul)

şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I, II sau de ordin mai înalt.

În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse.

1. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului.

Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole, datorită foliolei terminale (Robinia pseudacacia, Rosa sp.,

Sorbus aucuparia ş.a.) (Fig. 37.1.).

Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp., Pisum sativum,

Vicia sp. ş.a.) (Fig. 37: 2–4).

2. Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului: frunze trifoliolate

(Lotus corniculatus, Trifolium sp. ş.a), frunze pentafoliolate (Lupinus sp.), frunze 5–9 foliolate (Aesculus

hippocastanum) etc. (Fig. 37: 5,6).

Fig. 37. Frunze compuse: 1 - frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia; 2, 3, 4 - frunze paripenat compuse la

Lathyrus sp.; 5, 6 - frunze palmat compuse, trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp. (6).

Dispoziţia frunzelor pe tulpină

În general, dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau specii de plante.

Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză; dispoziţia cel mai frecvent întâlnită

(Fig. 38.1.).

Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze, dispuse de o parte şi de alta a tulpinii. Cele mai

multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele

nodului superior sau inferior. Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină;

frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. Dispoziţia decusată este întâlnită la

reprezentanţii familiilor Urticaceae, Lamiaceae, Caryophyllaceae, Scrophulariaceae ş.a. (Fig. 38.2.).

Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante. Acest tip de dispoziţie

se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp.), pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme (Galium sp.,

Lysimachia vulgaris, Paris quadrifolia ş.a.) (Fig. 38.3.).

Frunze rozulare bazale. La o serie de plante (Bellis perennis, Capsella bursa-pastoris, Taraxacum officinale ş.a.)

frunzele sunt dispuse la baza tulpinii, în rozetă (Fig. 38.4.).

Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină

În general forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii. De la această

regulă există şi o serie de excepţii.

Fig. 38. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 - dispoziţie alternă; 2 - dispoziţie opusă; 3 - dispoziţie verticilată; 4 -

frunze rozulare bazale.

Anisofilia. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi constă în

existenţa unor frunze de formă, dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel. Caracterizează

plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au

toate aceeaşi formă şi mărime. Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie, formă şi mărime de cele de pe

ramurile ortotrope.

Fig. 39. Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Anisofilia: 1 - Selaginella helvetica;

1a - frunze tetrastihe inegale (detaliu); 2 - Atropa belladonna.

La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope, frunzele, dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale; pe laturile

tulpinii există două serii de frunze mari, iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici (Fig. 39.1.).

La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur; pe ramurile plagiotrope frunzele de pe

faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă.

La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod. Frunzele dispuse lateral sunt mai mari,

eliptice; frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. 39.2.).

Mozaic foliar. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor

frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii. Lamina frunzei este adusă în lumină prin

lungimea diferită a peţiolurilor. Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori.

La Acer pseudoplatanus, Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat. Pe ramurile plagiotrope frunzele

ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. Frunzele laterale sunt mai mici (au

peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte. Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate

între frunzele laterale (Fig. 40.1.). Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix),

plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum, Geranium sp., Capsella sp.) ş.a.

Heterofilia. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi dimensiuni diferite.

Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. Ex.: la Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-

lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale, alungite, întregi (Fig. 40.2.); la Ranunculus cassubicus frunzele bazale

au lamina rotundă, întreagă, iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig. 40.3.). O serie de plante prezintă frunze

de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar.

Fig. 40. Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Mozaic foliar: 1 - Acer

pseudoplatanus. Heterofilia: 2 - Hedera helix; 3 -

Ranunculus cassubicus.

Frunze metamorfozate

Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative,

ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte.

Frunze cu rol protector. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector (Carduus

acanthoides, Carduus nutans, Carlina vulgaris, Cirsium arvense, Xanthium spinosum ş.a.) (Fig. 41.1.).

Frunze cu rol de agăţare. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport

pentru a susţine planta; provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. Ex.: peţiol transformat în cârcei

(Clematis vitalba); frunze complet transformate în cârcei, rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp.); frunze

parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole (Vicia sp.) (Fig. 41.2.).

Frunze cu roluri nutritive speciale. Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă

complementară ce caracterizează plantele insectivore. Ex.: Pinguicula sp. (foaie grasă), plantă insectivoră care poate

fi întâlnită în pajiştile montane, pe locuri turboase (Fig. 41.3.). Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri

glandulari: peri mari, pluricelulari, care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici, sesili,

capitaţi (cu o parte terminală globuloasă), care elaborează enzime proteolitice. După ce insecta a fost reţinută de perii

glandulari pluricelulari, lamina frunzei se pliază spre faţa superioară, acoperind insecta pe care apoi o digeră.

Peri

Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. Totalitatea perilor de pe un organ poartă numele de

perozitate/părozitate.

Fig. 41. Frunze metamorfozate: 1 - spini la Carduus nutans; 2 - cârcei foliari la Vicia sepium; 3 - frunze cu roluri

nutritive speciale la Pinguicula vulgaris.

În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor, densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la

suprafaţa organului respectiv:

– glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri, glande (Impatiens noli-tangere, Sedum vulgare);

– glabrescent – organ aproape lipsit de peri;

– pubescent – organ acoperit cu peri fini, scurţi, moi, drepţi şi mai rari (Betula pubescens);
– hirsut – organ prevăzut cu peri lungi, drepţi, dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de Hieracium

alpinum, Arabis hirsuta, Knautia arvensis);

– hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus, Pulmonaria officinalis);

– hispid – organ acoperit cu peri lungi, rigizi, deşi şi ţepoşi (Echium sp., Leontodon hispidus);

– sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi, fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba);

– lanat – organ acoperit cu peri deşi, albi, lânoşi, lungi, creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp. lanatum);

– scabru – organ aspru, prevăzut cu peri foarte scurţi, mici, aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi

tulpini aspru păroase la Boraginaceae, Poa sp., Calamagrostis sp.);

– vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi, lânoşi, moi, drepţi, deşi, slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de

Hieracium villosum);

– tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi, moi, foarte deşi şi încâlciţi, formând o pâslă albă-argintie de peri

(Arctium tomentosum);

– setiform – organ acoperit cu peri lungi, rigizi, groşi şi rari;

– setos – organ abundent acoperit cu peri lungi, rigizi, subţiri, dispuşi neregulat (Symphytum officinale, Papaver

rhoeas);

– glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha

sp.);

– glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa, frunze de Hyoscyamus niger);

– pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului.

Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină), arahnoideu (peri ca pânza de păianjen),

barbat (peri lungi pe un organ), dispers (peri rari pe un organ) ş.a.

ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA

Cls. Lycopodiatae

Ord. Lycopodiales

Fam. Lycopodiaceae

Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium. Plante erbacee, perene. Tulpini repente si

ascendente, ramificate dicotomic sau pseudomonopodial, fara noduri evidente, prinse de substrat prin radacini

adventive. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime), sesile, uninerve, înguste, fara ligula, dispuse spiralat, diferentiate în

trofofile si sporofile. Sporangii dispusi în axila sporofilelor, sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati în

spice sporifere mai mult sau mai putin distincte.

Ex.: Lycopodium alpinum (bradisor), Lycopodium annotinum (cornisor), Lycopodium clavatum (pedicuta), Lycopodium

selago (bradisor) (Fig. 77).

Ord. Selaginellales

Fam. Selaginellaceae
Fig. 77. Fam. Lycopodiaceae: 1 - Lycopodium annotinum; 1a - sporofila cu sporange; 1b - microfila; 2 - Lycopodium

clavatum; 3 - Lycopodium selago; 3a - sporofila cu sporange; 3b - microfila. Fam. Selaginellaceae: 4 - Selaginella

helvetica; 4a, 4b - sporofile cu sporangi; 4c - microfila cu ligula; 4d - frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala); 4e

- frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala).

Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori). Plante erbacee de dimensiuni reduse.

Tulpini repente, ramificate dicotomic, fixate de substrat prin radacini adventive. Frunze mici, sesile, moi, egale sau

inegale, dispuse opus sau altern, prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea

apei). Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile. Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate, sunt grupati în

spice sporifere situate pe ramurile ascendente.

Ex.: Selaginella helvetica, Selaginella selaginoides (Fig. 77).

Cls. Equisetatae

Ord. Equisetales

Fam. Equisetaceae
 Fig. 78. Fam. Equisetaceae: 1 - Equisetum arvense, tulpina fertila (de primavara); 1a - tulpina sterila,

asimilatoare (de vara); 2 - Equisetum sylvaticum, tulpina sporifera; 2a - tulpina sterila, asimilatoare;

2b - portiune de rizom; 3 - Equisetum palustre.

Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). Plante erbacee, perene. Tulpini

subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate, prevazute cu noduri si internoduri distincte.

Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E. hyemale, E.

palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde, brune, fertile cu spice sporifere dispuse terminal si tulpini mai

înalte, sterile, verzi (asimilatoare), ramificate (E. arvense, E. sylvaticum). Frunze uninerve, reduse la scvame

(neasimilatoare), dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune, dintate. Sporofile de forma peltata (scut),

grupate terminal sub forma de spice sporifere; fiecare sporofila poarta 5–12 sporangi.

Ex.: Equisetum arvense, Equisetum hyemale (pipirig, pipirigut de munte), Equisetum palustre (barba ursului),

Equisetum pratense, Equisetum sylvaticum (rusinea ursului), Equisetum telmateia, Equisetum variegatum

(pipirig) (Fig. 78).

Cls. Filicatae

Ord. Ophioglossales

Fam. Ophioglossaceae

Ferigi erbacee, perene. În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din doua parti

distincte: o parte sterila, întreaga sau divizata, verde, asimilatoare (trofofila) si o parte fertila, galben-brunie care

poarta sporangi (sporofila).

 Fig. 79. Fam. Ophioglossaceae: 1 - Botrychium lunaria; 1a - vârful unei ramificatii cu sporangi. Fam.

Polypodiaceae: 2 - Asplenium ruta-muraria; 2a - foliola cu sori; 3 - Asplenium trichomanes; 4 – Polystichum

lonchitis; 5 - Asplenium scolopendrium.

Ex.: Botrychium lunaria (limba cucului, iarba dragostei) (Fig. 79.1.).

Ord. Polypodiales

Fam. Polypodiaceae

Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite. Plante perene cu rizom. Frunze: trofosporofile, rar întregi,

frecvent variat divizate, lung petiolate, de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant).

Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei, prezinta inel mecanic de dehiscenta. Sorii de forme variate

(reniformi, rotunzi, alungiti, liniari) prezinta sau nu induzie.

Fig. 80. Fam. Polypodiaceae: 1 - Blechnum spicant; 1a - foliola cu induzie de pe frunza sporifera; 2 -

Cystopteris fragilis; 2a - foliola cu sori; 3 - Polypodium vulgare.

Ex.: Asplenium ramosum (poci-toc, rugina), Asplenium ruta-muraria (ruginita), Asplenium scolopendrium (navalnic,

limba cerbului), Asplenium trichomanes (strasnic), Athyrium filix-femina (spinarea lupului), Blechnum spicant (scarita

muntelui), Cystopteris fragilis (feriguta de stânca), Cystopteris montana (feriga de piatra), Dryopteris carthusiana

(feriga), Dryopteris dilatata (feriga), Dryopteris filix-mas (feriga), Polypodium vulgare (feriguta, iarba dulce),

Polystichum aculeatum (creasta cocosului), Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig. 79: 2–5, Fig. 80).

ÎNCRENG. PINOPHYTA (GYMNOSPERMATOPHYTA)

CLS. PINATAE

ORD. PINALES

Fam. Pinaceae

Arbori cu tulpina ramificată monopodial. Frunze aciculare, pungente/înţepătoare (Picea abies), cu vârf emarginat (Abies

alba) sau moi (Larix sp.), scurt peţiolate, sempervirescente, rar caduce (Larix sp.). Frunzele solitare sau grupate în

fascicule pe microblaste (Larix sp., Pinus sp.), sunt dispuse spiralat (Picea abies), spiralat şi orientate pectinat (Abies

alba) sau altern (Larix sp.). Plante unisexuate, monoice cu flori grupate în conuri. Conurile masculine sunt mici, solitare

sau grupate în inflorescenţe racemoase. Conurile feminine sunt mari. Seminţe aripate. Plantele prezintă în organele

vegetative şi reproducătoare canale rezinifere.

Ex.: Abies alba (brad), Larix decidua (larice, zadă), Picea abies (molid), Pinus mugo (jneapăn, jep), Pinus sylvestris

(pin) – cultivat în plantaţii (Fig. 81; Fig. 82.1.).

Fig. 81. Fam. Pinaceae: 1 - Abies alba; 1a - rămurică cu flori |; 1b - frunza; 1c - frunză în secţiune transversală; 1d -

con ~; 1e - solz carpelar cu bractee; 1f - solz carpelar cu două seminţe; 2 - Larix decidua; 2a - ramură tânără cu flori |,

~ şi frunze aciculare grupate în fascicule; 2b - conuri ~ mature; 2c - sămânţa aripată; 3 - Picea abies; 3a - ramură cu
 două flori ~; 3b - inflorescenţa ~ tânără (erectă); 3c - con ~ matur (pendul); 3d - frunză; 3e - frunză în secţiune

transversală; 3f - solz carpelar fără seminţe; 3g - sămânţa aripată.

Fam. Cupressaceae

Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp.). Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare, grupate câte trei într-un

verticil (Juniperus sp.). Flori unisexuate grupate în conuri mici. Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice,

verzi, apoi albastru-negricioase.

Ex.: Juniperus communis (ienupăr), Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig. 82.2.).

Fam. Taxaceae

Ex.: Taxus baccata (tisa) (Fig. 82.3.). Arbore/arbust dioic. Nu prezintă canale rezinifere. Frunze sempervirescente

liniare, moi, turtite dorsi-ventral, dispuse altern, discolore (verde închis pe faţa superioară şi verde gălbui pe cea

inferioară). Flori masculine grupate la baza frunzelor, pe ramurile terminale. Flori feminine solitare (formate din trei

verticile de carpele cu un ovul terminal, erect). Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu, cărnos (singura parte netoxică

din planta care conţine un alcaloid, taxina).

Fig. 82. Fam. Pinaceae: 1 - Pinus mugo; 1a - frunze în fascicul; 1b - sămânţa aripată. Fam. Cupressaceae: 2 -

Juniperus communis; 2a - pseudobacă. Fam. Taxaceae: 3 - Taxus baccata, ramură cu flori | (planta |); 3a - floare |;

3b - frunză; 3c - frunză în secţiune transversală; 3d - ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~); 3e - sămânţa fără

aril.

ÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTA (ANGIOSPERMATOPHYTA)

CLS. MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE)

Subcls. Magnoliidae (Polycarpicae)

Ord. Ranunculales
 Fam. Ranunculaceae

Plante erbacee (rar lemnoase), perene, bianuale şi anuale. Rădăcina principală lipseşte. Tulpinile subterane

(rizomiforme, bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive. Frunze bazale peţiolate; frunze superioare

sesile, nestipelate (excepţie Thalictrum sp.), întregi, lobate sau palmat-sectate, dispuse altern, rar opus (Clematis sp.).

Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase, bisexuate, actinomorfe şi rar zigomorfe (Aconitum sp., Aquilegia sp.).

Elementele florii sunt dispuse spiralat, hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic. Înveliş floral: perigon sau periant.

Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din petale transformate; alteori acestea se află la baza

petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un solzişor. Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. Gineceu

superior, pluricarpelar, apocarp. Fruct multiplu: capsulă (polifolicule), nucă (poliachene) sau bacă.

Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥; K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1

Obs. Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina, adonitoxina, helleborina) şi alcaloizi

(aconitina, decozina).

Ex.: Aconitum anthora (omag galben), Aconitum moldavicum (omag), Aconitum toxicum (omag), Aconitum vulparia

subsp. lasianthum (omag), Actaea spicata (orbalţ), Anemone narcissifolia (oiţe), Anemone nemorosa (păştiţa albă),

Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă, floarea Paştelui), Aquilegia nigricans subsp. nigricans (căldăruşe), Aquilegia

transsilvanica (căldăruşe), Caltha palustris (calcea calului), Clematis alpina (curpen de munte), Delphinium elatum

subsp. elatum (nemţişor), Helleborus purpurascens (spânz), Hepatica transsilvanica (crucea voinicului), Isopyrum

thalictroides (găinuşi), Pulsatilla alba (sisinei de munte, dediţei), Ranunculus acris (piciorul cocoşului), Ranunculus

alpestris, Ranunculus carpaticus, Ranunculus cassubicus, Ranunculus ficaria (untişor, sălăţică, grâuşor), Ranunculus

montanus (piciorul cocoşului de munte), Ranunculus oreophilus, Ranunculus platanifolius, Ranunculus repens (floare de

leac), Thalictrum aquilegifolium (rutişor), Trollius europaeus (bulbuci) (Fig. 83; Fig. 84).
 Fig. 83. Fam. Ranunculaceae: 1 - Aconitum anthora; 2 - Caltha palustris; 2a - polifoliculă; 2b - sămânţa; 3 –

Isopyrum thalictroides; 3a - nectarină; 3b - polifoliculă.

Ord. Papaverales

Fam. Papaveraceae

Plante erbacee. Frunze simple, alterne, nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe

cimoase. Caliciu cu două sepale caduce. Corola alcătuită din 4 petale libere, diferit colorate. Fruct: capsulă (silicvă,

capsulă poricidă).

Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2)

Obs. Plante bogate în alcaloizi (morfina, tebaina, narcotina, codeina, papaverina) cu laticifere anastomozate care conţin

latex incolor sau colorat în alb, portocaliu etc.

Ex.: Chelidonium majus (rostopască, iarbă de negi, negelariţă), Papaver alpinum ssp. corona-sancti-stephani (mac

galben de munte), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. 85.1.).

Fig. 84. Fam. Ranunculaceae: 1 - Actaea spicata; 1a - bace; 2 - Ranunculus montanus; 3 - Ranunculus repens; 3a -

achenă; 4 - Pulsatilla alba.

Subcls. Hamamelidae (Amentiferae)

Ord. Urticales

Fam. Ulmaceae

Arbori cu frunze simple, alterne, asimetrice la bază şi stipele caduce. Florile bisexuate, monoice, solitare sau dispuse în

glomerule, apar înainte de înfrunzire. Perigon gamotepal. Fruct: nuculă aripată/samară. Formula florală: P(5) A5 G(2)
Ex.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig. 85.2.).

Fam. Urticaceae

Plante erbacee cu frunze simple, opuse, serate, cu peri urticanţi. Flori mici unisexuate, monoice sau dioice, pe tipul 4,

dispuse în inflorescenţe cimoase contractate. Fruct: achenă.

Formula florală: | P4A4; ~ P4G(2) Obs. Plante cu fibre folosite în industria textilă.

Ex.: Urtica dioica (urzica mare), Urtica urens (urzica mică) (Fig. 85.3.).

FORME BIOLOGICE

CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME ECOLOGICE

FORME BIOLOGICE

Formele biologice (forme de viaţă, bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii diferite, evoluţie care

le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare. Cel mai acceptat sistem de clasificare a

bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate, în timpul sezonului nefavorabil, structurile de regenerare ale

plantelor, respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). Categorii de forme biologice:

Terofite (Therophyta, T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de

seminţe sau spori, în condiţiile în care organele vegetative se degradează. Ex.: Papaver sp. (Fig. 137.1.).

Hemicriptofite (Hemicryptophyta, H) – specii erbacee perene, cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane, dar

localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului, astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale, de zăpadă sau/şi

litieră. Ex.: Achillea sp., Fragaria sp., Lysimachia sp., Ranunculus repens, Taraxacum sp. (Fig. 137.2.).

Criptofite (Cryptophyta, Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă:

– Geofite (Geophyta, G) – plante de uscat, cu organele de rezistenţă (bulbi, rizomi, tuberculi, muguri radiculari,

rădăcini tuberizate) situate în sol. Ex. Anemone sp., Crocus sp. (Fig. 137.3.).

– Hidrofite (Hydrophyta, Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în mediul

acvatic. Ex.: Nymphaea sp., Nuphar sp.

Camefite (Chamaephyta, Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa

solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră. Ex.: Trifolium repens,

Vaccinium sp., Vinca sp., plante-perniţe (Minuartia sedoides, Silene acaulis) (Fig. 137.4.).

Fanerofite (Phanerophyta, Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de

suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig. 137.5.). În cadrul acestui grup se

disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m), mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0,3–2 m înălţime).

Epifite (Epiphyta, Ep) – cormofite fixate pe arbori. Ex. Viscum sp.

 Fig. 137. Forme biologice: 1 - terofite (Papaver sp.); 2 - hemicriptofite; 2a - Taraxacum sp.; 2b - Ranunculus

repens; 2c - Lysimachia sp.; 3 - geofite; 3a - Anemone sp.; 3b - Crocus sp.; 4 - camefite; 4a - Vinca sp.; 4b -

Vaccinium sp.; 5 - fanerofite (Fagus sylvatica).

Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice

Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în consecinţă,

prezenţa unor anumite plante, pe un anumit teritoriu, reflectă caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu.

Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă caracteristicile ecologice ale

habitatelor pe care le populează.

Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă, căldură, lumină, substanţele minerale din sol şi poate

trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi.

Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab indicatoare; alte

plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic şi aceste specii sunt

bune indicatoare.

Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite grupe de plante în

funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic.

Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă

Grupele de plante, alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al solului din

perioada estivală mijlocie, cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna, solul poate să aibă o umiditate mai ridicată.

În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază:

1. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice), care cresc pe soluri permanent umede până la

submerse, având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp., Nuphar sp.).
2. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre, cu adaptări la un mediu permanent umed, fie în sol, fie în

atmosferă (plante palustre). Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite. Ex.: Carex remota,

Equisetum sylvaticum, Impatiens noli-tangere, Juncus sp.

3. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. Ex.: Actaea spicata, Aegopodium

podagraria, Allium ursinum, Circaea lutetiana, Corallorhiza trifida, Festuca gigantea, Leucanthemum waldsteinii, Luzula

sylvatica, Lycopodium selago, Moneses uniflora, Paris quadrifolia, Polygonatum verticillatum, Polystichum lonchitis,

Ranunculus carpaticus, Salvia glutinosa, Saxifraga cuneifolia, Scrophularia nodosa, Stachys sylvatica, Symphytum

cordatum.

4. Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderată. Ex.: Campanula

abietina, Dentaria bulbifera, Dryopteris filix-mas, Epilobium montanum, Euphorbia amygdaloides, Festuca rubra, Galium

odoratum, Geranium robertianum, Hieracium transsilvanicum, Lamium galeobdolon, Lycopodium clavatum, Mercurialis

perennis, Mycelis muralis, Phleum pratense, Polygonatum latifolium, Pulmonaria rubra, Symphytum tuberosum,

Trifolium pratense.

5. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Ex.: Polytrichum juniperinum

(briofită), Bruckenthalia spiculifolia, Campanula persicifolia, Campanula rapunculoides, Filipendula vulgaris,

Melampyrum bihariense, Origanum vulgare, Potentilla argentea, Veronica chamaedrys.

6. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă, suportând o secetă

prelungită a aerului şi a solului. Ex.: Genistella sagittalis, Muscari comosum.

7. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant. Ex.:

Dicranum scoparium, Polytrichum commune, Rhytidiadelphus triquetrus (briofite), Alliaria petiolata, Athyrium filix-

femina, Calamagrostis arundinacea, Chrysosplenium alternifolium, Deschampsia flexuosa, Galium schultesii, Homogyne

alpina, Lapsana communis, Luzula luzuloides, Orthilia secunda, Petasites albus, Rubus hirtus, Sanicula europaea,

Soldanella hungarica, Stellaria holostea, Stellaria nemorum, Vaccinium myrtillus.

Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor, mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor.

Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate:

– Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii (Pinus mugo, Soldanella pusilla);

– Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate.

Factorul termic

Plantele sunt organisme poikiloterme, temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant; adaptările termice

ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice, prezenţă care serveşte şi ca indicator termic.

Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice, limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de

pe glob cu aceeaşi temperatură). Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală

sau mai mare de 10°C, sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C, reprezintă cel mai

important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. În funcţie de comportamentul
plantelor faţă de factorul termic se deosebesc, pentru ţara noastră, mai multe grupe de specii, răspândite diferenţiat pe

zone şi etaje de vegetaţie.

Menţionăm că la speciile cu areal larg, chiar în condiţiile ţării noastre, există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă

de căldură, astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite.

Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute, în condiţiile foarte

friguroase din climatul alpin, cu temperaturi medii anuale negative (–2,5 – 0,5°C); formează în parte etajul alpin (al

pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine.

Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig, cu temperaturi medii anuale între –0,5°C şi +2°C

din climatul subalpin, ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului); (1700) 1800–2200 m altitudine.

Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal, rece şi umed, cu temperaturi medii

anuale între 2–4°C (4,5°C), ce corespunde etajului boreal (al molidului); 1300–1700 (1850) m altitudine.

Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură, răspândite în climatul temperat răcoros şi umed, între

izotermele anuale 4,5–7,5°C, corespunzător în mare parte subetajului fagului; 800–1300 m altitudine.

Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile), răspândite între izotermele

7,5°C şi 10,5°C; aici domină climatul continental de dealuri. Din punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul

gorunului, zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică.

Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de câmpie, cu temperaturi

medii anuale mai mari de 10,5°C. Din punct de vedere al vegetaţiei, acest grup de plante este răspândit şi formează în

bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili, silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei.

Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. La noi în ţară cresc în spaţii adăpostite şi

încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale).

Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente.

Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii

Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat, în decursul timpului, formarea unor adaptări variate în funcţie de

intensitatea iluminării. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină; de

fapt, toate speciile au nevoie de lumină, dar toleranţa faţă de lumină este diferită. În funcţie de acest factor se

deosebesc 4 grupe de plante.

Heliofite (specii heliofile, fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de stepă, de

nisipuri, deşerturi, de sărături).

Sciadofite (specii sciadofile, heliofobe, plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină, fiind adaptate la o

intensitate redusă a acesteia. Ex.: plantele din păduri (Impatiens noli-tangere, Oxalis acetosella, Paris quadrifolia,

ferigile din păduri).

Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două; plantele din această categorie cresc în plină lumină,

dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră. Ex.: plante din poieni, pajişti mezofile, păduri ( Fragaria

vesca, Hedera helix, Leucanthemum vulgare).

Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii.

Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului

După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor, exprimată prin valoarea pH în orizonturile superioare, se deosebesc

mai multe categorii de plante şi soluri.

Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut:

– Specii slab acidofile (pH = 6,8–6,0). Ex.: Athyrium filix-femina, Campanula abietina, Carex remota,

Chrysosplenium alternifolium, Dentaria glandulosa, Dryopteris filix-mas, Epilobium montanum, Leucanthemum

waldsteinii, Orthilia secunda, Petasites albus, Polygonatum verticillatum, Pulmonaria rubra, Ranunculus carpaticus,

Scrophularia nodosa, Stellaria nemorum, Symphytum cordatum.

– Specii moderat acidofile (pH = 6,0–5,0). Ex.: Corallorhiza trifida.

– Specii puternic acidofile (pH = 5,0–4,5). Ex.: Deschampsia caespitosa, Moneses uniflora, Polystichum lonchitis.

– Specii excesiv acidofile (pH = 4,5–4,0). Ex.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită), Calamagrostis arundinacea,

Genistella sagittalis, Homogyne alpina, Luzula luzuloides, Lycopodium selago, Soldanella hungarica, Vaccinium myrtillus.

– Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4,0. Ex: Polytrichum commune, Polytrichum juniperinum

(briofite), Bruckenthalia spiculifolia, Deschampsia flexuosa, Luzula sylvatica, Lycopodium clavatum, Vaccinium vitis-

idaea.

- Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7,2–6,8). Ex.: Aegopodium podagraria,

Alliaria petiolata, Circaea lutetiana, Eupatorium cannabinum, Festuca gigantea, Geranium phaeum, Lamium maculatum,

Mercurialis perennis, Muscari comosum, Paris quadrifolia, Polygonatum latifolium, Solanum dulcamara, Stachys

sylvatica, Valeriana officinalis.

- Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6,8–8,5). Ex.: Bupleurum falcatum.

- Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH, fără să le fie afectată creşterea, dezvoltarea şi

reproducerea.

Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive

Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil deosebindu-se

mai multe categorii de soluri. Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai

ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi.

Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10). Ex.: Polytrichum commune,

Polytrichum juniperinum (briofite), Lycopodium clavatum, Genistella sagittalis, Vaccinium vitis-idaea.

Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30). Ex.: Dicranum scoparium, Rhytidiadelphus

triquetrus (briofite), Lycopodium selago, Bruckenthalia spiculifolia, Deschampsia flexuosa, Homogyne alpina, Luzula

luzuloides, Soldanella hungarica, Vaccinium myrtillus.

Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50). Ex.: Campanula abietina,

Corallorhiza trifida, Deschampsia caespitosa, Melampyrum bihariense, Moneses uniflora, Polystichum lonchitis.

Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80). Ex.: Athyrium filix-femina, Carex remota,

Dentaria bulbifera, Dryopteris filix-mas, Equisetum sylvaticum, Euphorbia amygdaloides, Galium aparine, Geranium

robertianum, Petasites albus, Polygonatum multiflorum, Pulmonaria rubra, Ranunculus carpaticus, Salvia glutinosa,

Sanicula europaea, Scrophularia nodosa, Stellaria nemorum, Symphytum cordatum.

Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Ex.: Alliaria petiolata, Circaea lutetiana, Festuca

gigantea, Mercurialis perennis, Muscari comosum, Potentilla recta, Polygonatum latifolium, Solanum dulcamara,

Valeriana officinalis.

Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Ex.: Eupatorium cannabinum, Geranium

phaeum, Lamium maculatum.

Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. Ex.: Dactylis glomerata, Fagus

sylvatica, Galium schultesii, Hieracium transsilvanicum, Leucanthemum waldsteinii, Maianthemum bifolium, Oxalis

acetosella, Poa nemoralis.

Tipul de săruri din sol sau din apă

În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc:

- Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot; s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu (NH 4+) al unor

soluri, pe care se dezvoltă luxuriant. Ex.: Alnus glutinosa, Atropa belladonna, Chelidonium majus, Datura stramonium,

Hyoscyamus niger, Rubus idaeus, Urtica dioica.

- Specii calcifile (calcicole, calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare cantitate de cationi de

Ca++. Ex.: Campanula carpatica, Eritrichium nanum, Leontopodium alpinum, Linaria alpina.

- Specii halofile – preferă mediile slab, mediu sau puternic salinizate.

În opoziţie se disting specii nitrofobe, calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis, Lycopodium clavatum) şi halofobe.

Textura solului

În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc:

– Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor;

– Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase, sărace în humus;

– Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri, pietrişuri sau grohotişuri mărunte;

– Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus;

– Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri;

– Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi, pe coaste puternic înclinate sau pe brâne;

– Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri;
– Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale.

Specii care indică alte caractere edafice

Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Ex.: Actaea spicata, Aegopodium

podagraria, Anemone nemorosa, Carex sylvatica, Circaea lutetiana, Dentaria glandulosa, Euphorbia amygdaloides,

Galium odoratum, Geranium robertianum, Lamium galeobdolon, Mercurialis perennis, Paris quadrifolia, Polygonatum

latifolium, Polygonatum verticillatum, Pulmonaria rubra, Salvia glutinosa, Sanicula europaea, Stachys sylvatica, Stellaria

nemorum, Symphytum tuberosum.

Specii indicatoare de soluri compacte. Ex.: Lysimachia nummularia, Muscari comosum, Potentilla argentea, Potentilla

recta.

Specii producătoare de înţelenire. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului îndeosebi în condiţii

favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului).

Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene, bazale, ale plantelor sunt întreţesute, formând o pâslă

continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese, între care râmân totuşi spaţii neînţelenite.

– Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia, Deschampsia caespitosa, Deschampsia flexuosa,

Luzula sylvatica, Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis-idaea.

– Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea, Juncus effusus, Luzula luzuloides.

Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor, rizomilor şi stolonilor. Ex.:

Dentaria bulbifera, Lamium galeobdolon, Paris quadrifolia, Polygonatum latifolium, Polygonatum verticillatum,

Ranunculus carpaticus, Symphytum cordatum.

ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI

Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici (ai solului). Teritoriul

României este situat în întregime în climatul temperat, acolo unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat,

caracteristic Europei de vest şi centrale, cu climatul temperat excesiv al Europei de est. Datorită acestui fapt pe de o

parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte, vegetaţia ţării noastre este foarte variată.

Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de la ecuator spre poli,

zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de vegetaţie principale:

– Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti);

– Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu păduri izolate);

– Zona nemorală (a pădurilor de stejar).

În teritoriile deluros-muntoase, în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se diferenţiază altitudinal în

etaje de vegetaţie.

Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine;

– subetajul inferior, al pădurilor de gorun (Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m altitudine;

– subetajul superior, al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350 (1450) m altitudine.

Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine.

Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine.

Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine.

Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul pădurilor de fag şi de

amestec; etajul boreal; etajul subalpin; etajul alpin (Fig. 138).

În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. Pe o suprafaţă de circa 300 km 2 Bucegii adăpostesc

aproximativ 1.185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din numărul total de specii cunoscut în întreaga

ţară).

1. Etajul nemoral – subetajul superior, al pădurilor de fag şi de amestec: 600 (700)–1350 (1450) m altitudine

Trasee: 1. Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga; 2. Sinaia – Valea Rea (Mţii. Baiului); 3. Sinaia – Cabana Piscul

Câinelui (Muntele Piscul Câinelui); 4. Sinaia – Poiana Stânei – Poiana „Sfârşitul lumii” (cota 1400); 5. Sinaia – Buşteni –

Valea Cerbului – Cabana Gura Diham; 6. Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada Urlătoarea ş.a.

Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad, molid sau ambele). În

această zonă se află de asemenea brădete, precum şi făgete pure de mare altitudine.

Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie 1400 m, oscilând între

1400–1500 m altitudine).

În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele izolate şi scunde care se

pot afla şi la altitudini mai mari), astfel încât deasupra acestei limite, pot fi întâlnite numai făgete pure sau făgete cu

molid.

Altitudini Vegetaţia
Etaje/subetaje de vegetaţie Observaţii

medii caracteristică

2500 Etajul alpin

Tundră alpină

(al pajiştilor alpine) Pajişti de coarnă

2400

– peste 2000 – 2200 m (Carex curvula)

2300 Limita superioară a

jnepenişurilor
2200 Etajul subalpin Tufărişuri de jneapăn,

smirdar,

(al jneapănului) ienupăr, afin,

2100

1700 (1850) – 2000 (2200) merişor,

2000 arin de munte.

1900 Pajişti

Molid cu Limita superioară

1800

larice; tufărişuri a vegetaţiei

arborescente

Etajul boreal Limita superioară

1700 Molidişuri

(al pădurilor de molid) a pădurii

1600 1300 (1450) – 1750 (1850) Pajişti

1500

Păduri de amestec: Limita superioară

1400

fag cu molid; a fagului

Limita superioară
1300 făgete pure

a bradului

Etajul nemoral;
1200 Păduri de amestec: fag

subetajul pădurilor de fag şi brad;

şi de amestec fag, brad şi molid;

1100

600 (700) – 1350 (1450) m brădete, făgete

1000 Pajişti

900

Limita inferioară
800

a bradului
 700 Făgete pure sau cu

carpen

600

Fig. 138. Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi*

Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad, molid sau ambele)

Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica, Abies alba, Picea abies.

Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides, Acer pseudoplatanus, Fraxinus excelsior, Populus tremula, Sorbus aucuparia,

Ulmus glabra ş.a.

Arbuşti: Carpinus betulus, Corylus avellana, Evonymus verrucosus, Lonicera xylosteum, Rosa pendulina, Salix silesiaca,

Sambucus nigra, Sambucus racemosa, Spiraea chamaedryfolia ş.a.

Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea spicata, Anemone nemorosa,

Athyrium filix-femina, Calamagrostis arundinacea, Chamerion angustifolium, Circaea lutetiana, Dentaria bulbifera,

Dentaria glandulosa, Dryopteris filix-mas, Epilobium montanum, Euphorbia amygdaloides, Festuca altissima, Fragaria

vesca, Galium odoratum, Galium schultesii, Geranium robertianum, Hieracium transsylvanicum, Isopyrum thalictroides,

Lamium galeobdolon, Luzula luzuloides, Mercurialis perennis, Moehringia trinervia, Mycelis muralis, Orthilia secunda,

Oxalis acetosella, Paris quadrifolia, Poa nemoralis, Polygonatum verticillatum, Pulmonaria officinalis, Pulmonaria rubra,

Ranunculus carpaticus, Rubus hirtus, Scrophularia umbrosa, Stellaria nemorum, Symphytum cordatum, Urtica dioica,

Valeriana montana, Valeriana officinalis, Valeriana tripteris, Veronica urticifolia ş.a.

În drumul spre Poiana Stânei, pe Piatra Arsă, în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”, pe suprafeţe mici se află arborete

de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare rare de fag, brad şi molid. În pătura erbacee pot fi

remarcate printre altele: Aconitum toxicum, Geranium phaeum, Lunaria rediviva, Polystichum lonchitis, Valeriana

sambucifolia ş.a.

În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria, Cardamine impatiens,

Sanicula europaea, Salvia glutinosa, Senecio ovatus ş.a. În zone cu umiditate pronunţată vegetează Chrysosplenium

alternifolium, Impatiens noli-tangere, iar în cele cu apă stagnantă în sol Carex remota, Equisetum sylvaticum ş.a.

În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului, vegetaţia erbacee este

reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice: Campanula latifolia, Carduus personatus, Chaerophyllum

hirsutum, Cirsium oleraceum, Crepis paludosa, Doronicum austriacum, Festuca gigantea, Filipendula ulmaria, Lapsana

communis, Lunaria rediviva, Petasites albus, Rumex alpestris, Stachys sylvatica, Telekia speciosa ş.a.

Brădete
În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse, în special în masivele forestiere de la poalele versantului

prahovean, în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului.

Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de briofite: Dicranum sp.,

Mnium sp. ş.a

Pajişti

Pajiştile, cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt reprezentate pretutindeni, începând

din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte (maxima extensie în zona alpină).

În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care menţionăm: Achillea millefolium,

Achillea stricta, Acinos alpinus, Alopecurus pratensis, Antennaria dioica, Arabis hirsuta, Arenaria serpyllifolia,

Arrhenatherum elatius, Bellis perennis, Botrychium lunaria, Briza media, Campanula glomerata, Campanula serrata,

Campanula patula, Campanula persicifolia, Cardamine pratensis, Carex ovalis, Carlina acaulis, Carum carvi, Centaurea

phrygia, Centaurea pseudophrygia, Cerastium arvense, Chaerophyllum aromaticum, Cruciata glabra, Crepis biennis,

Crocus vernus, Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata, Daucus carota, Deschampsia caespitosa, Echium vulgare,

Euphrasia stricta, Festuca pratensis, Gentiana acaulis, Gentianella austriaca, Gentiana utriculosa, Heracleum

sphondylium, Hieracium pilosella, Hypericum maculatum, Leontodon autumnalis, Leontodon hispidus, Leucanthemum

vulgare, Linum catharticum, Luzula campestris, Myosotis sylvatica, Origanum vulgare, Parnassia palustris, Phleum

pratense, Pimpinella saxifraga, Plantago lanceolata, Plantago media, Poa pratensis, Polygala vulgaris, Polygonum

bistorta, Prunella vulgaris, Ranunculus acris, Ranunculus montanus, Rhinanthus angustifolius, Rhinanthus minor, Rumex

acetosa, Scorzonera rosea, Stellaria graminea, Stellaria media, Thymus pulegioides, Trifolium aureum, Trisetum

flavescens, Trollius europaeus, Veratrum album, Veronica chamaedrys, Veronica officinalis, Veronica serpyllifolia ş.a.

Zăvoaie de anin alb (Alnus incana)

Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni, pe malul Prahovei.

De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea. Flora însoţitoare, foarte

variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi numeroase specii din pajiştile învecinate alături

de: Alopecurus geniculatus, Anchusa officinalis, Barbarea vulgaris, Cirsium arvense, Diplotaxis muralis, Epilobium

hirsutum, Euphorbia stricta, Inula britannica, Linaria vulgaris, Myosoton aquaticum, Papaver rhoeas, Pastinaca sativa,

Salix alba, Salix fragilis, Salix triandra, Saponaria officinalis, Verbascum nigrum ş.a.

2. Etajul boreal

1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine

Trasee:1. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m); 2. Platoul Bucegi – Piciorul Pietrei Arse – Poiana

Stânei.

Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului, până la limita superioară a

zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor (păduri pure de molid). La limita superioară a etajului se

întâlnesc de asemenea şi păduri de larice.

 Molidişuri

În acest etaj în păduri, specia dominantă este molidul (Picea abies) însoţit de o serie de arbori, arbuşti şi subarbuşti cu

prezenţă sporadică: Acer pseudoplatanus, Sorbus aucuparia, Sambucus racemosa, Salix silesiaca, Spiraea

chamaedryfolia, Rosa pendulina, Lonicera xylosteum ş.a.

Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă: Adenostyles pyrenaica,

Chaerophyllum hirsutum, Corallorhiza trifida, Deschampsia flexuosa, Doronicum carpaticum, Doronicum columnae,

Dryopteris carthusiana, Homogyne alpina, Leucanthemum waldsteinii, Luzula sylvatica, Maianthemum bifolium,

Melampyrum sylvaticum, Moneses uniflora, Polystichum lonchitis, Saxifraga cuneifolia, Sedum vulgare, Soldanella

hungarica, Stellaria nemorum, Veronica urticifolia alături de briofite (Dicranum sp., Hylocomium sp., Polytrichum sp.,

Rhytidiadelphus triquetrus ş.a.)

Frecvent, în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitis-idaea.

Pe calcare, pe care se formează soluri bogate în humus, slab acide, mai fertile, flora stratului inferior al pădurii conţine

multe specii de „mull”: Epilobium montanum, Euphorbia amygdaloides, Lamium galeobdolon, Pulmonaria rubra, Salvia

glutinosa, Ranunculus carpaticus ş.a.

Laricete

La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc, pe alocuri, arborete de larice ( Larix decidua) sau

larice cu molid. Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de arbori pe suprafeţe relativ restrânse, către limita

superioară a zonei forestiere (remarcabile îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici).

Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major, Carduus personatus, Carex sempervirens,

Doronicum austriacum, Festuca carpatica, Festuca versicolor, Heracleum palmatum ş.a.

Pajişti

Pajiştile, instalate pe locul molidişurilor defrişate, au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20 cm (40 cm

inflorescenţele). Dacă nu se păşunează, pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime.

Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium, Agrostis rupestris,

Anthoxanthum odoratum, Campanula abietina, Deschampsia caespitosa, Festuca supina, Geum montanum, Hieracium

aurantiacum, Leontodon autumnalis, Ligusticum mutellina, Lotus corniculatus, Luzula luzuloides, Pedicularis verticillata,

Poa media, Potentilla ternata, Prunella vulgaris, Rumex acetosella, Trifolium repens ş.a.

Vegetaţia stâncăriilor, bolovănişurilor şi grohotişurilor

Pe stâncăriile umbrite din păduri, se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes, Campanula carpatica, Clematis alpina

(liană), Cystopteris fragilis, Moehringia muscosa, Poa nemoralis, Polypodium vulgare, Saxifraga cuneifolia, Sedum

vulgare, Valeriana sambucifolia precum şi diferite specii de briofite.

3. Etajul subalpin (al jneapănului)

1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine

Trasee: 1. Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele; 2. Buşteni – Cabana

Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului – Cabana Caraiman – Cabana Babele ş.a.

Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn, ienupăr, arin de munte, afin şi merişor. În

vegetaţia naturală a etajului, tufărişurile (asociaţii vegetale formate din arbuşti/tufe) ocupă cele mai întinse suprafeţe.

Spre limita superioară a etajului devin din ce în ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi pajiştile.

Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea alpină. Rariştile de arbori care

se întâlnesc în partea inferioară a etajului, sunt constituite din grupe sau exemplare izolate de molid sau larice cuprinse

în masa de jnepeniş. Arborii au trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos, iar înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea

creşte. La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine) înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a jnepenişului.

Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo)

Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse, al Jepilor Mari ş.a.

Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de umiditatea atmosferică şi

acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de ger).

Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri, se întind pe sol, ramurile şi vârfurile ridicându-se la înălţimi

până la 2 m. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure; printre jnepeni se observă rar exemplare scunde

de molid sau larice.

Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de specii din celelalte etaje

(elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină) care se ridică în acest etaj numai la adăpostul

jnepenilor: Calamagrostis arundinacea, Deschampsia flexuosa, Doronicum austriacum, Gentiana punctata, Homogyne

alpina, Luzula sylvatica, Oxalis acetosella, Soldanella hungarica, Vaccinium myrtillus precum şi o serie de briofite

(Hylocomium sp., Rhytidiadelphus triquetrus ş.a.) care formează pe alocuri covor continuu.

Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari, Jepii Mici ş.a.).

Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium)

Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime. Specia apare în rariştile din etajul inferior, dar cea mai mare

dezvoltare o are în acest etaj, mai ales pe platoul Bucegilor, culmile interioare şi culmile nordice, pe versanţii însoriţi, pe

soluri sărace, acide. Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protecţia contra gerului, dar o condiţie importantă este

aceea ca zăpada să se topească repede, pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetaţie.

Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea).

Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul. Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul vegetează în pâlcuri, fâşii sau

formează trepte de-a lungul coastei. Spaţiile dintre tufe este ocupat cu specii din pajiştile subalpine sau de pâlcuri de
azalee de munte (Loiseleuria procumbens). În alte zone (coastele şi şeile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens

formează covoare dese şi scunde, continue sau întrerupte de eroziuni eoliene.

Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti: Agrostis rupestris, Alyssum

repens, Androsace chamaejasme, Armeria alpina, Campanula alpina, Carex rupestris, Deschampsia flexuosa, Festuca

supina, Geum montanum, Hedysarum hedysaroides, Helianthemum alpestre, Homogyne alpina, Juncus trifidus,

Juniperus sibirica, Ligusticum mutellina, Luzula spicata, Oxytropis campestris, Polygonum viviparum, Potentilla ternata,

Sedum alpestre, Silene acaulis, Soldanella hungarica, Trifolium repens.

Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula)

Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş.a.

Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar pătrund frecvent şi în

etajele inferioare. În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn pe versanţii permanent umezi şi pe văi.

Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic înclinate, mai ales pe

versanţii exteriori ai masivului Bucegi. Aceste „drumuri de avalanşe” pot fi distinse de la distanţă pe anumite coaste de

munte care, sunt marcate de sus şi până jos prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de munte, întinse ca nişte

panglici de-a lungul jgeaburilor.

Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă, singura specie lemnoasă care poate

supravieţui în aceste condiţii. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate marei elasticităţi a tulpinilor şi înrădăcinării

foarte puternice.

Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri.

Buruienişuri

Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin, în lungul pâraielor, văilor înguste, dar şi pe flancurile

înierbate ale văilor, în condiţii de umiditate atmosferică relativ ridicată.

Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte, asociaţii vegetale alcătuite

dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă. Majoritatea speciilor sunt de talie înaltă, ceea ce conferă

caracterul de vegetaţie luxuriantă (1–1,5 m înălţime).

Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum carpaticum. Alături de alte specii

silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum, Adenostyles alliariae var. kerneri, Astrantia major, Carduus

personatus, Cirsium erisithales, Crepis paludosa, Deschampsia caespitosa, Doronicum austriacum, Doronicum columnae,

Filipendula ulmaria, Heracleum palmatum, Leucanthemum waldsteinii, Ligularia sibirica, Ranunculus platanifolius,

Valeriana sambucifolia ş.a.

În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă Calamagrostis arundinacea însoţită

de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp. lasianthum, Bupleurum falcatum, Centaurea kotschyana, Digitalis

grandiflora, Trifolium alpestre ş.a.

În locurile fostelor stâne, pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt instalate buruienişuri alcătuite

din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii: Chaerophyllum aromaticum, Rumex alpestris, Urtica dioica,

Veratrum album ş.a.

Pajişti

Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din zona subalpină a Bucegilor.

Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime. Alături de Festuca supina mai apar frecvent: Agrostis rupestris, Alchemilla

flabelata, Anthoxanthum odoratum, Campanula abietina, Campanula alpina, Carex sempervirens, Geum montanum,

Hieracium alpinum, Ligusticum mutellina, Luzula campestris, Luzula spicata, Pedicularis verticillata, Poa alpina,

Polygonum viviparum, Potentilla ternata, Primula minima, Ranunculus montanus ş.a.

Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului şi prezintă un strat de

15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. Printre speciile constante din aceste pajişti menţionăm: Agrostis rupestris,

Campanula abietina, Deschampsia caespitosa, Festuca supina, Hieracium aurantiacum, Lotus corniculatus, Luzula

luzuloides, Nardus stricta, Phleum alpinum, Poa media, Potentilla ternata, Trifolium repens ş.a.

Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie prin excelenţă invadantă.

Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma păşunatului intensiv. Alături de ţăpoşică se află relativ puţine

alte specii: Anthoxanthum odoratum, Deschampsia flexuosa, Geum montanum, Ligusticum mutellina, Luzula

campestris, Potentilla ternata, Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum.

Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a platoului Bucegilor unde,

întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului.

Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii, Anthemis carpatica subsp. pyrethriformis, Armeria alpina, Avenula

versicolor, Dianthus glacialis subsp. gelidus, Dryas octopetala, Erigeron uniflorus, Festuca amethystina, Festuca

bucegiensis, Galium anisophyllon, Gentiana acaulis, Gentiana verna, Geum reptans, Homogyne alpina, Juncus trifidus,

Leontodon montanus subsp. pseudotaraxaci, Minuartia recurva, Minuartia sedoides, Myosotis alpestris, Pedicularis

oederi, Phyteuma orbiculare, Pinguicula vulgaris, Plantago atrata, Ranunculus oreophilus, Rhinanthus alpinus, Salix

reticulata, Saxifraga aizoides, Sedum atratum, Sesleria coerulans, Silene acaulis, Soldanella hungarica, Soldanella

pusilla, Taraxacum alpinum, Vaccinium uliginosum, Veratrum album, Veronica serpyllifolia ş.a. la care se adaugă o serie

de licheni (Cetraria islandica, Thamnolia vermicularis), briofite (Polytrichum juniperinum) şi pteridofite (Selaginella

selaginoides).

În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic Deschampsia caespitosa,

Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris, Equisetum sylvaticum, Juncus effusus ş.a.

Pajiştile de brâne calcaroase

Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. În aceste pajişti sunt localizate

un număr mare de specii termofile, fotofile, calcicole, rezistente la uscăciune. Speciile dominante sunt Festuca rupicola

subsp. saxatilis, Festuca amethystina, Carex sempervirens la care se asociază un mare număr de alte specii: Centaurea
kotschyana, Dianthus tenuifolius, Iris ruthenica, Knautia longifolia, Linum extraaxillare, Onobrychis montana subsp.

transsilvanica, Pimpinella saxifraga, Saxifraga demissa, Scorzonera rosea, Thlaspi dacicum, Thesium kernerianum, ş.a.

Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi

Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului, ca şi multe endemisme şi rarităţi floristice.

Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii dominante: Festuca amethystina, Festuca versicolor

şi Bellardiochloa variegata. Alte specii însoţitoare: Alyssum repens, Biscutella laevigata, Bupleurum diversifolium,

Carduus kerneri, Cerastium transsilvanicum, Geranium caerulatum, Gymnadenia conopsea, Hypochaeris uniflora, Iris

ruthenica, Senecio papposus, Trifolium montanum ş.a.

Pe brânele de pe versanţii abrupţi, însoriţi vegetează Leontopodium alpinum.

Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici, pajiştile, dezvoltate în condiţii de insolaţie mai redusă şi înzăpezire

mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi Sesleria coerulans alături de alte specii: Bartsia alpina, Dryas

octopetala, Festuca versicolor, Hedysarum hedysaroides, Pedicularis oederi, Ranunculus oreophilus, Salix reticulata ş.a.

Vegetaţia stâncăriilor, bolovănişurilor şi grohotişurilor

Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului.

Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa, Campanula cohlearifolia,

Cerastium alpinum subsp. lanatum, Draba haynaldii, Galium anisophyllon, Gypsophila petraea, Minuartia verna,

Oxytropis halleri, Saxifraga paniculata, Saxifraga corymbosa, Sedum hispanicum, Trisetum alpestre, Viola alpina.

Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus, Anthemis carpatica subsp.

pyrethriformis, Galium anisophyllon.

Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. Aici se află frecvent: Achillea schurii, Arabis alpina,

Draba kotschyi, Geum reptans, Lloydia serotina, Ranunculus alpestris, Saxifraga androsacea, Saxifraga demissa,

Saxifraga moschata, Saxifraga oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum.

Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei rarităţi: Linaria alpina,

Rumex scutatus şi Papaver pyrenaicum subsp. corona-sancti-stephani.

4. Etajul alpin (al pajiştilor alpine)

– peste 2000 (2200) m altitudine

Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul.

Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. Vegetaţia este alcătuită predominant din tufărişuri scunde

(întâlnite şi în etajul subalpin), pajişti, plante de stâncării şi bolovănişuri.

Întinderea acestui etaj este redusă şi, în ciuda condiţiilor grele de viaţă, învelişul vegetal este destul de diversificat şi

alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme.

 Pajişti alpine

Pajişti de Carex curvula (coarnă)

Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin, nu depăşesc 5–10 cm înălţime. Sunt întâlnite pe platoul Caraimanului şi

Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi, fiind proprii rocilor silicioase. Alături de Carex curvula în aceste pajişti

mai sunt prezente: Campanula alpina, Festuca bucegiensis, Gnaphalium supinum, Juncus trifidus, Phyteuma confusum,

Primula minima, Salix herbacea, Sedum alpestre, Soldanella pusilla ş.a. precum şi briofite (Polytrichum juniperinum) şi

licheni (Cetraria islandica, Thamnolia vermicularis).

Pe coame, şei, versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice speciale ale acestor ţinuturi,

determinate în primul rând de temperaturi scăzute, vânturi puternice şi uscăciune.

Covorul vegetal discontinuu şi neomogen, este de regulă alcătuit din plante foarte scunde, în mare parte formând

„perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime).

Plantele nu formează pajişti continue, ci cresc în smocuri sau tufe izolate. Aceste asociaţii de „tundră alpină” se

evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia sedoides sau a coloniilor de Primula minima însoţite

frecvent de: Armeria alpina, Campanula alpina, Cerastium alpinum subsp. lanatum, Dianthus glacialis subsp. gelidus,

Festuca bucegiensis, Luzula spicata, Viola alpina.

În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici), în condiţii de îndelungată înzăpezire, se întind pâlcurile de Salix

reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii, Armeria alpina, Dryas octopetala, Pedicularis oederi, Primula minima,

Saxifraga androsacea, Silene acaulis.

Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care stagnează vremelnic apele produse

din topirea zăpezilor.

PLANTE PERICLITATE, VULNERABILE ŞI RARE; ENDEMITE; PLANTE OCROTITE.

REZERVAŢII NATURALE DIN MUNŢII BUCEGI

În zona montană şi alpină vegetează numeroase plante rare care, în consecinţă, trebuiesc ocrotite. Pentru a preciza

măsura şi modul în care speciile sunt ameninţate sunt folosite o serie de categorii diferenţiate dintre care menţionăm:

– taxoni periclitaţi (E) = taxoni în pericol de stingere (extincţie) a căror supravieţuire este improbabilă dacă factorii

cauzali continuă să acţioneze sau ale căror populaţii au fost sărăcite până la nivelul critic (Fig. 139; Fig. 142; Fig. 146);

– taxoni vulnerabili (V) = taxoni consideraţi posibil să treacă în prima categorie în viitorul apropiat, dacă factorii

cauzali continuă să acţioneze; sunt incluşi taxoni dintre care cei mai mulţi au populaţii în descreştere din cauza

supraexploatării şi a distrugerii extensive a habitatelor sau a altor tulburări de mediu (Fig. 139; Fig. 140; Fig. 141; Fig.

143; Fig. 145; Fig. 147);

– taxoni rari (R) = taxoni cu populaţii mondiale mici, care în prezent nu sunt ameninţaţi dar care se află sub risc ca

urmare a arealului lor restrictiv (Fig. 139; Fig. 140; Fig. 141; Fig. 142; Fig. 143; Fig. 144).

O altă categorie de taxoni, care au o semnificaţie naţională sau mondială o reprezintă endemitele, taxoni cu o arie

restrânsă la o anumită regiune naturală. Fenomenul apartenenţei unor taxoni la un teritoriu geografic determinat, relativ
limitat, uneori la o arie extrem de redusă este inclus în noţiunea de endemism. O serie din aceşti taxoni pot face parte

din categoriile de plante periclitate, vulnerabile sau rare pe când alţi taxoni sunt nepericlitaţi (Nt) (Fig. 139; Fig. 140;

Fig. 142; Fig. 143; Fig. 144 Fig. 146; Fig. 147).

O serie de specii sunt ocrotite în toată ţara, regional şi în rezervaţii naturale: Angelica archangelica, Armeria

alpina, Daphne blagayana, Dianthus spiculifolius, Gentiana lutea, Hepatica transsilvanica, Heracleum carpaticum, Larix

decidua, Leontopodium alpinum, Nigritella nigra, Nigritella rubra, Rhododendron myrtifolium, Saxifraga demissa, Secale

montanum, Taxus baccata, Trollius europaeus ş.a. (Fig. 145; Fig. 146; Fig. 147). Este de menţionat faptul că

jnepenişurile (edificate de Pinus mugo) sunt ocrotite pe tot cuprinsul ţării.

Nr. crt. Taxon Familia Grad deEndemite

periclitare

1. Achillea schurii AST R End.*

2. Aconitum vulparia subsp. lasianthum RAN Nt End.*

3. Aconitum toxicum RAN Nt End.***

4. Alyssum repens BRA Nt End.***

5. Anacamptis pyramidalis ORC V

6. Androsace chamaejasme PRI V

7. Angelica archangelica API V

8. Anthemis carpatica subsp. pyretriformis AST R End.*

9. Aquilegia transsilvanica RAN R End.**

10. Arnica montana AST V

11. Campanula carpatica CAM R End.**

12. Campanula transsilvanica CAM V End.***

13. Carduus kerneri AST R End.***

14. Carex capillaris CYP R

15. Carex fuliginosa CYP R

16. Carex rupestris CYP R

17. Centaurea kotschyana AST R End.***

18. Centaurea pinnatifida AST R End.*

19. Cerastium transsilvanicum CRY R End.*

20. Corallorhiza trifida ORC R

21. Dactylorhiza incarnata ORC R

22. Dactylorhiza maculata ORC R

23. Dactylorhiza sambucina ORC R

24. Daphne blagayana THY V

25. Dentaria glandulosa BRA Nt End.**

26. Dianthus glacialis subsp. gelidus CRY R End.*

27. Dianthus spiculifolius CRY V End.*

28. Dianthus tenuifolius CRY Nt End.*

29. Doronicum carpaticum AST R End.***

30. Draba haynaldii BRA V End.*

31. Eritrichium nanum BOR E End.*

32. Festuca amethystina POA R

33. Festuca bucegiensis POA R End.*

34. Festuca carpatica POA R End.**

35. Gentiana acaulis GEN R

36. Gentiana lutea GEN E

37. Gentiana punctata GEN R

38. Geranium caeruleatum GER R End.***

39. Geum reptans ROS R

40. Gladiolus imbricatus IRI R

41. Godyera repens ORC R

42. Gymnadenia conopsea ORC R

43. Gypsophila petraea CRY R End.***

44. Hedysarum hedysaroides FAB R

45. Hepatica transsilvanica RAN Nt End.**

46. Heracleum carpaticum API V End.**

47. Heracleum palmatum API Nt End.*

48. Hesperis oblongifolia BRA R End.*

49. Hieracium transsylvanicum AST Nt End.***

50. Iris sibirica IRI R

51. Leontodon montanus subsp.AST R End.*

pseudotaraxaci

52. Leontopodium alpinum AST E

Nr. crt. Taxon Familia Grad deEndemite

periclitare

53. Leucanthemum waldsteinii AST R End.**

54. Linaria alpina SCR R

55. Linum extraaxillare LIN Nt End. ***

56. Lloydia serotina LIL R

57. Loiseleuria procumbens ERI R

58. Neotia nidus-avis ORC R

59. Nigritella nigra ORC E

60. Nigritella rubra ORC E

61. Onobrychis montana subsp.FAB R End.*

transsilvanica

62. Ophrys insectifera ORC E

63. Orchis militaris ORC R

64. Orchis morio ORC R

65. Orchis ustulata ORC R

66. Oxytropis halleri FAB R

67. Papaver alpinum subsp. corona-sancti-PAP V End.*

stephani

68. Phyteuma confusum CAM R

69. Pinguicula alpina LEN R

70. Pinguicula vulgaris LEN R

71. Plantago atrata PTG R

72. Primula halleri PRM R

73. Pseudorchis albida ORC R

74. Pulmonaria rubra BOR Nt End.***

75. Ranunculus carpaticus RAN R End.**

76. Rhododendron myrtifolium ERI V

77. Salix retusa SAL R

78. Saxifraga demissa SAX V End.*

 79. Secale montanum POA R

80. Senecio papposus AST Nt End. ***

81. Sesleria coerulans POA Nt End. ***

82. Silene nutans subsp. dubia CRY Nt End.**

83. Soldanella hungarica PRM R

84. Soldanella pusilla PRM R

85. Symphytum cordatum BOR Nt End.**

86. Taxus baccata TAX V/R

87. Thesium kernerianum SAN R End.*

88. Thlaspi dacicum BRA R End.***

89. Thymus comosus LAM Nt End.*

90. Thymus pulcherrimus LAM R End.*

91. Traunsteinera globosa ORC R

92. Trollius europaeus RAN V

93. Vaccinium uliginosum ERI R

94. Veronica alpina SCR R

95. Veronica aphylla SCR R

96. Veronica baumgartenii SCR R End.**

97. Viola alpina VIO R

98. Viola dacica VIO R End.***

* Endemit cu areal restrâns ± la România

** Endemit carpatic
*** Endemit carpato-balcanic

Fig. 139. Plante rare şi endemite prezente în Masivul Bucegi

Fig. 140. Plante rare şi endemite: 1 - Oxytropis halleri (R); 1a - carenă; 1b - fruct/păstaie; 2 - Ranunculus carpticus

(R/End.); 3 - Papaver alpinum subsp. Corona-sancti-stephani (V/End.); 3a - capsulă; 4 - Dianthus glacialis subsp.

gelidus (R/End.); 5 - Dianthus tenuifolius (Nt/End.).

Fig. 141. Plante rare: 1 - Viola alpina (R); 2 - Loiseleuria procumbens (R); 2a - faţa inferioară a frunzei; 3 - Vaccinium

uliginosum (R); 3a - rămurică cu flori; 4 - Primula halleri (R); 5 - Androsace chamaejasme (V); 6 - Soldanella hun-

garica (R); 6a - capsulă.

Fig. 142. Plante rare şi endemite: 1 - Gentiana acaulis (R); 2 - Eritrichium nanum (E/End.); 2a - floare în secţiune

longitu-dinală; 3 - Veronica alpina (R); 4 – Pingui-cula vulgaris (R); 5 - Plantago atrata (R); 6 - Phyteuma confusum

(R); 7 - Campanula carpatica (R/End.); 7a - fruct tânăr cu caliciu persistent.

Fig. 143. Plante rare şi endemite: 1 - Achillea schurii (R/End.); 2 - Arnica montana (V); 3 - Anthemis carpatica (R).
Fig. 144. Plante rare şi endemite: 1 - Centaurea kotschyana (R/End.); 1a, 1b, 1c - foliole involucrale de jos, mijloc şi

de sus de la un calatidiu; 1d - fruct/achenă; 2 - Doronicum carpaticum (R/End.); 3 - Hieracium transsylvanicum

(Nt/End.); 4 - Lloydia serotina (R).

Fig. 145. Plante ocrotite în toată ţara, regional şi în rezervaţii naturale: 1 - Angelica archangelica (V); 1a - fruct;

2 - Daphne blagayana (V), exemplar înflorit; 2a - exemplar steril.

 Fig. 146. Plante ocrotite în toată ţara, regional şi în rezervaţii naturale: 1 - Gentiana lutea (E); 2 -

Leontopodium alpinum (E); 3 - Hepatica transsilvanica6 (Nt/End.); 4 - Nigritella rubra (E).

Fig. 147. Plante ocrotite în toată ţara, regional şi în rezervaţii naturale: 1 - Rhododendron myrtifolium (V); 1a -

capsulă; 1b - sămânţa; 2 - Saxifraga demissa (V/End.); 3 - Trollius europaeus (V); 3a - polifoliculă.

Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi

Bogăţia şi diversitatea lumii plantelor din Bucegi, cu numeroase rarităţi, specii endemice şi asociaţii vegetale unice, a

determinat înfiinţarea de rezervaţii naturale, menite a ocroti anumite biocenoze şi peisaje specifice acestor munţi.
Rezervaţia Bucegi este alcătuită din trei porţiuni distincte, dintre care una situată pe versanţii exteriori, abrupţi ai

masivului şi două mai mici, aşezate în bazinul văii Ialomiţa.

Rezervaţia principală are o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor şi constituie o fâşie

continuă de-a lungul versanţilor exteriori ai masivului, de la Sinaia până la şeaua Strunga. Ea se desfăşoară pe

aproximativ 6680 ha, fiind unul dintre cele mai extinse spaţii de acest gen din ţară. Limita inferioară se află în jurul

valorilor de 1000–1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor, iar cea superioară la peste 2500 m altitudine (Vf. Omul,

2507 m).

Rezervaţia cuprinde pădurile ce îmbracă poalele versantului prahovean (între Valea Izvorul Dorului şi Valea Cerbului),

jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă şi Jepi, abrupturile din zona subalpină şi alpină ale munţilor Jepii Mici,

Caraiman şi Coştila, cât şi cele ale culmilor nordice.

Rezervaţia include o zonă ştiinţifică de protecţie absolută, în suprafaţă de circa 250 ha, care se întinde de-a lungul

versanţilor răsăriteni, abrupţi ai Jepilor Mici şi Caraimanului. În această zonă este interzis păşunatul începând din anul

1955.

În zona forestieră rezervaţia cuprinde brădeto-făgete (ex. cele din pădurea Piatra Arsă), cu brazi monumentali înalţi

până la 50 metri şi de asemenea, unul dintre cele mai frumoase brădete pure din Bucegi, situat la poalele Jepilor Mari,

deasupra localităţii Poiana Ţapului (în drumul spre cascada Urlătoarea).

Dintre speciile cu răspândire sporadică în Carpaţi menţionăm Taxus baccata (tisa), care se află în exemplare izolate sau

în mici pâlcuri în câteva staţiuni: la stâncile „Sf. Ana”, pe Valea Peleşului, sub stâncile Franz Josef de sub Poiana Stânei

şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă, pe Jepii Mici ş.a.

O altă raritate în cuprinsul masivului este Evonymus latifolius (salba moale), care se află numai în cuprinsul acestei

rezervaţii, în apropiere de stâncile „Sf. Ana”, în pădurea Jepii Mari şi pe Valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici.

Pe alte văi (V. Peleşului, V. Babei, V. Urlătorilor) există luxuriante buruienişuri de depresiune montane şi subalpine.

Vegetaţia stâncăriilor înierbate şi a grohotişurilor de calcare de la stăncile „Sf. Ana” (Sinaia) se remarcă prin rarităţile

Syringa vulgaris (unica staţiune din Bucegi) şi iedera albă (Daphne blagayana), elemente termofile mai rare. Stânca

„Clopoţel” din pădurea Piatra Arsă reprezintă singura staţiune în Bucegi a plantei termofile, calcicole, Teucrium

montanum.

În zona alpină, cele mai reprezentative grupări vegetale sunt pajiştile de pe brânele versanţilor abrupţi, însoriţi ai

Jepilor, Caraimanului şi Coştilei. Aceste pajişti adăpostesc numeroase endemisme ale Carpaţilor româneşti: Centaurea

pinnatifida, Cerastium transsilvanicum, Dianthus tenuifolius, Geranium caeruleatum, Onobrychis montana subsp.

transsilvanica, Silene nutans subsp. dubia, Thlaspi dacicum, Thymus pulcherrimus ş.a.

Pe clinele nordice ale abruptului Jepilor şi Coştilei se întind jnepenişuri, tufărişuri de smirdar, pajişti de brâne, asociaţii

de stâncării şi asociaţii de sălcii pitice.

În afară de rezervaţia principală, care include teritorii considerabile, în Bucegi s-au mai înfiinţat mici rezervaţii botanice.

Rezervaţia botanică Vf. Omul (2500 m altitudine) cuprinde plante caracteristice pentru tundra alpină.
Rezervaţia botanică Babele (2200 m altitudine) în care sunt ocrotite de asemenea plante specifice crestelor bătute de

vânturi.

HERBORIZAREA, PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR

Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare, aranjate pe coli speciale şi ordonate în funcţie de tematica

acestuia.

Se cunosc mai multe tipuri de herbare, clasificate după o serie de criterii: herbare taxonomice – cuprind taxoni

vegetali aranjaţi în ordine sistematică; herbare fitocenologice – cuprind taxoni vegetali grupaţi în fitocenoze;

herbare ecologice – plantele sunt grupate în funcţie de biotopul din care au fost colectate; herbare fenologice –

cuprind taxoni vegetali ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de înflorire şi fructificare etc.); herbare

morfologice – sunt inserate specii diferite, grupate după criterii morfologice (tipul de aparat vegetativ, tipul de organ

vegetativ – rădăcina, tulpina, frunza – sau reproducător – floarea ş.a.); herbare cu plante utile omului şi animalelor

(herbare cu plante alimentare, medicinale, furajere, melifere, ornamentale, herbare cu plante tehnice etc.).

Alcătuirea herbarelor

Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea, uscarea prin presare,

determinarea (identificarea taxonilor), aranjarea pe coli şi conservarea plantelor.

1. Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor.

Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig. 148):

– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor pe teren, facilitând

observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman;

– deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole împreună cu porţiunea lor

subterană;

– cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe substrat (scoarţa arborilor,

pietre, lemne, pământ);

– dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă unele grupe taxonomice

de talofite;

– botanieră (cutie specială din tablă, de formă cilindrică) în care se depozitează temporar plantele colectate pe teren; în

lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic;

– presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat după colectare; presa este

formată din două plăci de placaj sau carton, de formă dreptunghiulară (30 x 45 cm), ce pot fi strânse cu chingi sau

benzi de cauciuc, între care se prind colile de sugativă (sau foile de ziar), intercalându-se şi câteva coli de carton gofrat

pentru a asigura aerisirea;

Fig. 148. Ustensile necesare colectării plantelor: 1 - deplantor; 2 - cosor; 3 - daltă; 4 - lopăţică; 5 - botanieră; 6 -

presă de teren.

– hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar, necesară la presarea plantelor pe teren;

– etichete pe care se vor nota imediat după colectare, denumirea plantei (dacă aceasta poate fi identificată pe teren),

localitatea, staţiunea, altitudinea, expoziţia şi data colectării;

– caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate;

– harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în teren;

– altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinară sau montană, pentru aprecierea

corectă a altitudinii staţiunilor. Prin staţiune se înţelege totalitatea factorilor de mediu ce acţionează asupra plantelor

dintr-o anumită localitate sau dintr-un loc determinat (relief, altitudine, expoziţie, tipul de sol, pH etc.).

Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice.

Lichenii datorită particularităţilor lor biologice, pot fi colectaţi în tot timpul anului. Este de preferat ca materialul biologic

să fie colectat pe timp umed, când talurile nu se rup.

Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat împreună cu o porţiune din

acesta. Pentru lichenii saxicoli, crustoşi se va utiliza dalta şi ciocanul, cu ajutorul cărora se pot obţine fragmente din

stânca pe care se dezvoltă aceştia.

Observaţii:

– fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat, acordându-se o atenţie deosebită marginii talului şi

apoteciilor (peritecii), care trebuie să însoţească eşantionul, fiind caractere de determinare;

– lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili, trebuie manipulaţi cu multă atenţie; pentru lichenii gelatinoşi, uscaţi se

recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi, ceea ce le conferă elasticitatea necesară.

– probele colectate se ambalează imediat, separat, în pliculeţe numerotate, confecţionate în prealabil în acest scop (Fig.

149).

Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor. Exemplarele „complete” se curăţă

bine de resturile organice şi minerale. Pentru muşchii care înmagazinează multă apă este necesară îndepărtarea
acesteia prin tamponare cu hârtie sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi bine aerisit. Muşchii presaţi se

pun de asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. 149).

Fig. 149. Schema modului de confecţionare a pliculeţelor

pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor.

Cormofite. La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea plantei de substrat împreună

cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi, tuberculi, bulbo-tuberi sau bulbi).

Observaţii:

– plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă;

– se colectează numai plante sănă-toase, complete, cu toate organele vege-tative (rădăcină, tulpină, muguri, frunze) şi

reproducătoare (spice sporifere, sori, conuri, flori); dacă pentru determinare sunt necesare şi fructele, aceeaşi plantă va

fi colectată în diferite stadii fenologice (în perioada de înflorire şi după maturarea fructelor);

– plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral; de la plantele erbacee de dimensiuni mari se pot îndepărta

acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică;

– organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea, pentru a putea fi mai uşor presate şi

uscate;

– de la plantele lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt strict necesare pentru

determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri, flori, fructe, iar uneori şi eşantioane de ritidom);

– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie, dar nu se vor lua niciodată toate plantele

întâlnite, iar în cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta nici una; prezenţa plantei va fi notată în caiet şi dacă

este posibil i se va face o fotografie;

– de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus menţionate;

– plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau pungi de material plastic.
 2. Presarea şi uscarea

Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale, în mod similar la toate grupele de plante. Cormofitele

terestre transportate în laborator, trebuiesc imediat presate şi uscate.

Fiecare plantă se curăţă bine de pământ, se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de ziar.

Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. Frunzele şi florile se vor etala (se vor întinde) foarte bine; cel

puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la determinare să se poată analiza cu uşurinţă ambele feţe

foliare. Florile vor fi de asemenea, cât mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza detaliată a componentelor lor.

Înainte de a fi aşezate pe coli, organele tuberizate (rădăcini, rizomi, bulbi şi tuberculi) vor fi secţionate, de regulă

longitudinal, reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora.

Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse, pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe exemplare din aceeaşi

specie.

Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate datele menţionate.

Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi, potrivindu-se pe dimensiunile hârtiei,

cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii, frunzelor şi florilor.

Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele, se pune aşa numitul „strat tampon” format din două sau trei coli de

sugativă sau hârtie de ziar.

Plantele cu spini, ghimpi, cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat.

Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat subţire de vată hidrofilă care

asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor.

Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel, încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o formă perfect

paralelipipedică. Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între plăcile presei şi se strânge cu chingi. În

lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50 cm) care se aşează peste pachetul de plante, iar peste aceasta o

greutate corespunzătoare care să asigure presarea optimă. Plantele trebuiesc ţinute în presă până la completa uscare

fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele).

Plantele se usucă în decurs de mai multe zile, dar este necesar ca „stratul tampon” să fie schimbat în fiecare zi, hârtia

umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig. 150). Putem să ne dăm seama dacă plantele sunt complet uscate,

prin atingere cu mâna; dacă nu sunt reci înseamnă

 Fig. 150. Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor.

3. Determinarea

Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. Pentru determinarea taxonilor sunt utilizate:

determinatoare pentru grupul respectiv (talofite, cormofite), albume, atlase etc. În determinatoare sunt incluse cheile

dichotomice, diagnozele, desenele şi fotografiile habitusului taxonilor sau a unor caractere morfologice şi anatomice

esenţiale. Comparând caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele incluse în chei, diagnoze, desene şi

fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine specimenului respectiv.

4. Montarea plantelor pe colile de herbar

După uscare, presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar. Colile de herbar sunt cartoane

duplex, albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm.

Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată, de circa 2–3 mm lăţime.

În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde: denumirea ştiinţifică (genul

şi specia) şi populară, localitatea, staţiunea, altitudinea şi numele celui care a colectat şi determinat planta.

Talofitele (licheni, muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale, confecţionate din coli albe de hârtie (Fig. 149). Acestea

la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. În funcţie de mărimea pliculeţelor pe aceeaşi coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe,

având însă grijă ca plicurile de pe o coală să alterneze cu cele de pe coala anterioară şi următoare (Fig. 151.1.).

Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă, dacă aceasta este mare sau mai multe, în cazul celor mai mici, dar care

trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific. Dacă este posibil se vor lipi pe aceeaşi planşă mai

mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice (Fig. 151: 2–4).

După lipirea tuturor plantelor, colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături, clase, ordine, familii, genuri

şi specii) sau în alt mod, în funcţie de scopul pentru care a fost întocmit herbarul respectiv.
Fig. 151. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar: 1a, 1b, 1c. Modalităţi de aranjare a cormofitelor

pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2), medie (3) şi mare (4).