GHFRTSR

CUPRINS

INTRODUCERE...........................................................................................................................2
3. CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE..................................................2
4. UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ............................4
5. TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI..................................................5
5.1. LICHENI................................................................................................................................5
5.2. BRIOFITE (MUŞCHI)...........................................................................................................8
6. CORMOFITE..........................................................................................................................27
6.1. ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE.........................................27
6.1.1. RĂDĂCINA.......................................................................................................................27
6.1.2. TULPINA...........................................................................................................................32
6.1.3. FRUNZA............................................................................................................................37
6.2. STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ.............................................54
6.3.1. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA............................................................................80
Cls. Lycopodiatae........................................................................................................................80
Ord. Lycopodiales.......................................................................................................................80
Ord. Selaginellales......................................................................................................................81
Cls. Equisetatae...........................................................................................................................81
Cls. Filicatae................................................................................................................................82
Ord. Ophioglossales....................................................................................................................82
Ord. Polypodiale..........................................................................................................................83
6.3.2. ÎNCRENG. PINOPHYTA (GYMNOSPERMATOPHYTA)...........................................84
CLS. PINATAE..........................................................................................................................84
ORD. PINALES..........................................................................................................................84
6.3.3. ÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTA (ANGIOSPERMATOPHYTA).....................85
CLS. MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE)...................................................................85
Subcls. Magnoliidae (Polycarpicae)............................................................................................85
Ord. Ranunculales.......................................................................................................................86
Ord. Papaverales..........................................................................................................................87
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................156
 INTRODUCERE
3. CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE
Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune.

Fig. 2. Simetria organismelor vegetale:

1 - simetria radiară (floare de Geranium sp.); 2 - simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis); 3 -
monosimetria (frunză); 4 - simetria zigomorfă (floare de Viola sp. şi Lamium maculatum); 5 – simetria
dorsiventrală; d - faţa dorsală; v - faţa ventrală.
1. Simetria. Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi
împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie.
Simetria radiară (actinomorfă, polisi-metrie). Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de
simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale. Acest tip de simetrie se întâlneşte la organe cilindrice,
alungite (rădăcină, tulpină, peţiol), unele flori şi fructe (Fig. 2.1.). Semn convenţional: *.
 Simetria bilaterală (bisimetrie). Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie,
perpendiculare unul pe altul, ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare, egale (dreapta – stânga,
anterior – posterior). Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis
– grozamă), unele flori (Dicentra spectabilis – cerceii Doamnei, Galium aparine – lipicioasă) ş.a. (Fig. 2.2.).
Semn convenţional: +.
Monosimetria (simetria dorsiventrală). Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie.
Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală. Florile monosimetrice se numesc
zigomorfe. Ex.: organe turtite (talul lichenilor, eutalul hepaticelor, tulpini modificate, frunzele), unele flori (Fig.
2: 3–5). Semn convenţional: ·|·; ÷.
Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. – ulm), flori (Valeriana sp. – odolean) ş.a.
2. Orientarea în spaţiu. Particularitate comună tuturor organismelor vegetale. În funcţie de direcţia de
creştere se deosebeşte:
– creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală, cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos; ex.
rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus; ex. tulpina); în general aceste structuri au simetrie radiară sau
bilaterală;
– creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul.
Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală. Ex.: tulpini repente, ramuri culcate la pământ, majoritatea
frunzelor ş.a.
3. Sisteme de ramificaţie; ramificaţia cormului
Ramificaţia dicotomică (terminală). Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală, comună (picior) care
se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I; acestea la rândul lor, se ramifică, tot din vârf, în
alte două axe egale sau inegale de ordin II etc. Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale
(Lycopodium sp., Selaginella sp.).
Ramificaţia isotomă (eudicotomică, izopodială, monopodială). Axele succesive de diferite ordine sunt
egale (Fig. 3.1.).
Ramificaţia anisotomă (anizopodială, simpodială). Pe picior se formează două axe inegale. De regulă
numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său. Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi
dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. 3.2.).
Ramificaţia laterală. Axele succesive pornesc subterminal, lateral de pe axa principală.
Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin
întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig. 3.3.). Ex.: tulpini de conifere (Abies sp.,
Picea sp., Pinus sp., Larix sp.). În cazul rădăcinii, rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele)
care la rândul lor se pot ramifica generând rădăcini de ordin superior.
Ramificaţia simpodială (cimoasă). „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este
de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite; axele au o creştere determinată (definită)
(Fig. 3.4.). Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase
cât şi la cele erbacee.

Fig. 3. Sisteme de ramificaţie:

1 - ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială); 2 - ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială); 3
- ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă); 4 - ramificaţia laterală simpodială (cimoasă); p - picior; 1-5 -
axe succesive de vârste şi ordine diferite.

4. UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ

Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea
lor, pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării). Unitatea
taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este specia.
Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex. subspecia), iar cei de rang superior se numesc
supraspecifici (gen, familie, ordin, clasa etc.).
 5. TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI
5.1. LICHENI
(Regnul Fungi, Încreng. Lichenophyta)
Lichenii sunt un grup aparte de organisme, rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă
(ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. Corpul vegetativ rezultat (talul)
este total diferit morfologic, structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză.
Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni.
Licheni gelatinoşi. Talul gelatinos are aspect subţire, membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros,
gelatinos în stare umedă. Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă
albastră; ex. Nostoc sp.) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. Ex.: Collema sp.
Licheni crustoşi. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat
în acesta (suprafaţa stâncilor, trunchiul arborilor). În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor
golaşe.
Licheni frunzoşi (foliacei). Tal lamelar, foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsi-ventrală,
fixat parţial de substrat (sol, scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine); corpul
său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat.
 Licheni tufoşi (fruticuloşi). Au aspectul unor tufe mici ± ramificate, verticale sau pendule cu simetrie
radiară. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos.
Culoarea talului, criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă, galbenă, cenuşie,
brună, neagră, verde, albăstruie, roşie etc.
După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în
masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor); corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici
(cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei); tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol);
lignicoli (pe lemne şi putregaiuri); muscicoli (pe muşchi) etc.
Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş.a.). Ciuperca
constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori, formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii.
Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri, cu diametrul de câţiva milimetri, ce se prind de tal printr-un picioruş
(podeţiu). Culoarea apoteciilor variază, fiind de obicei diferită de cea a talului pe care se formează. În apotecii
se formează spori care eliberaţi germinează, dând naştere la hife de ciupercă. Dacă aceste hife întâlnesc alga
corespunzătoare, vor da naştere unui nou lichen.
Observaţii. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică,
alimentară, chimică). Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează
în cadrul proceselor metabolice, substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece,
cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă, ele nu au compoziţia acizilor).
Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni
improprii pentru alte grupe de plante. Prin intermediul acizilor lichenici, care au o accentuată acţiune corozivă,
lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol, pe care ulterior se
pot instala alte organisme vegetale. Datorită sensibilităţii lor deosebite, lichenii constituie indicatori valoroşi ai
gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare.
Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului
arborilor; lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii
optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile
lor o mare cantitate de substanţe radioactive; în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti
licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special
pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora.
Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi
din Cls. Ascolichenes, Ord. Discolichenes.
Licheni crustoşi
Graphis sp. (Fam. Graphidaceae). Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted
(fag, carpen, tei). Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie, uneori cu nuanţe brunii sau
albăstrui. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare, neregulat ramificate,
proeminente deasupra talului şi a scoarţei, şanţate, paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal
amintesc scrierea cuneiformă). Ex.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag).
Rhizocarpon geographicum (Fam. Lecideaceae). Lichen saxicol de culoare galben verzuie, cu contur
neregulat; apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. 4.1.).
Licheni frunzoşi
Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. Stictaceae). Lichen corticol rar saxicol. Tal mare (până la 40 cm),
adânc lobat, cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie, iar pe
cea inferioară, gălbuie sau brună, cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave, albe şi nude) (Fig. 4.2.).
Parmelia furfuracea (Fam. Parmeliaceae). Lichen corticol. Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi
uşor recurbaţi spre faţa inferioară. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie, netedă, cu aspect prăfos; faţa
inferioară de culoarea neagră (Fig. 4.3.). În păduri sunt frecvente de asemenea: P. caperata, P. cetrarioides ş.a.
Peltigera canina (Fam. Stictaceae). Lichen corticol sau tericol. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi
umbrite. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie), neted şi lucios pe faţa superioară, alb şi reticulat pe faţa
inferioară (Fig. 4.4.).
Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. Teloschistaceae). Specie frecvent întâlnită pe scoarţa
arborilor, stânci, pietre. Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari, portocalii (Fig.
4.5.).
Licheni tufoşi
Cetraria islandica – lichenul de Islanda, lichen de munte (Fam. Parmeliaceae). Specie tericolă ce creşte
în tufe dese, compacte. Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie.
Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig. 4.6.). În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis.
Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam. Cladoniaceae). Lichen tericol cu tal cilindric de culoare
cenuşie cu apotecii brune. Ramificaţii erecte, alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui), netede, cu ramificaţiile terminale
curbate în jos, toate în aceeaşi parte (Fig. 4.7.). Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia
pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig. 4.8.), Cladonia sylvatica, Cladonia coniocraea ş.a.
 Fig. 4. Licheni crustoşi (1), foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10):
1 - Rhizocarpon geographicum;
2 - Lobaria pulmonaria;
3 - Parmelia furfuracea;
4 - Peltigera canina;
5 - Xanthoria parietina;
6 - Cetraria islandica;
7 - Cladonia rangiferina;
8 - Cladonia pixidata;
9 - Thamnolia vermicularis;
10 - Usnea barbata;
ap - apotecii.
Thamnolia vermicularis (Fam. Usneaceae). Lichen tericol, frecvent întâlnit în pajiştile alpine. Tal
cilindric, fistulos, ascuţit la capete, de culoare albă (alb-cenuşiu), simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig.
4.9.).
Usnea florida – mătreaţa bradului, barba ursului (Fam. Usneaceae). Lichen corticol. Tal filamentos,
ramificat, de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. Talul poartă la vârf
apotecii mari, disciforme, mai închise la culoare. Usnea barbata(asemănătoare cu prima, dar mai rară)
vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig. 4.10.).

5.2. BRIOFITE (MUŞCHI)

 (Regn Plantae, Subregn. Bryobionta, Încreng. Bryophyta)
Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede:
păduri, pajişti, zone mlăştinoase etc.
Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. Pe gametofit (monoic sau dioic) se
formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi).
După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. Sporofitul mic, de scurtă durată
se dezvoltă pe gametofit.
După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol), saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe
scoarţa copacilor).
Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic.
Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. Hepaticae).
Ex.: Marchantia polymorpha – fierea pământului, coada rândunicii (Ord. Mar-chantiales, Fam.
Marchantiaceae). Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec, în biotopuri foarte umede şi răcoroase. Tal
foliaceu, lamelar, de culoare verde-închis, ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. Plantă dioică.
La maturitate, pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o
formaţiune cu aspect discoidal, situată apical, cu marginile ondulate (Fig. 5.1.). Anteridiile se diferenţiază pe
faţa superioară a discului, în camere anteridiale (Fig. 5.2.).
Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma
unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig. 5.3.). Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig. 5.4.).
Sporogonul de dimensiuni reduse, este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig. 5.4.).
Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se
formează pe gametofit (Fig. 5.1.). După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format, propagulele pot
genera noi indivizi.
Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum, Metzgeria conjugata ş.a.
Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls. Bryatae/Musci).
Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi, tulpiniţă şi frunzuliţe. Tulpiniţa
ortotropă sau plagiotropă, simplă sau ramificată, scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat
prin rizoizi. Frunzuliţele sunt simple, mici, sesile, ascuţite sau obtuze, cu marginea întreagă sau dinţată.
 Fig. 5. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 - fragment de tal % cu un anteridiofor; 2 -
secţiune longitudinală prin anteri-diofor; 3 - fragment de tal &cu arhegoniofori; 4 - sec-ţiune longitudinală prin
arhegoniofor; an - anteridie; ar - arhegon; lb - lobi; pc - picior (peduncul); per - pericheţiu; pp - pseudo-periant;
pr - propagule; rzi - rizoizi; sp - sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii; st - stomate.
Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor. Majoritatea
muşchilor frunzoşi sunt dioici, prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli.
Ex.: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. Polytrichales, Fam. Polytrichaceae). Pe
tulpiniţa lungă, cilindrică, erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig. 6.1.).
Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor), setă şi capsulă (Fig. 6: 1a, 1b). Piciorul se
prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. Seta este cilindrică, lungă şi are rolul de a conduce
substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. Capsulaeste alcătuită din urnă acoperită de un opercul
(căpăcel). În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori(briospori). În dezvoltarea sa
sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numităcaliptră/scufie
(Fig. 6: 1a).
Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. Dicranales, Fam. Dicranaceae), Hylocomium
proliferum (Ord. Hypnobryales, Fam. Hypnaceae), Hypnum cupressiforme (Ord. Hypnobryales, Fam.
Hypnaceae), Mnium affine, Mnium punctatum (Ord. Eubryales, Fam. Mniaceae), Neckera crispa (Ord.
Isobryales, Fam. Neckeraceae), Polytrichum juniperinum (Ord. Polytrichales, Fam.
Polytrichaceae),Rhytidiadelphus triquetrus (Ord. Hypnobryales, Fam. Rhytidiaceae) (Fig. 6: 2–7).
 Fig. 6. Briofite cu tal cormoid: 1 - Polytrichum commune; 1a - fragment de gametofit & cu
sporofit/sporogon; 1b - sporogon (detaliu); ap - apofiza; op - opercul; sc - scufie; s - setă; ur - urna; 2 -
Dicranum scoparium; 3 - Hylocomium sp.; 4 -Hypnum cupressiforme; 5 - Mnium affine; 6 - Neckera crispa; 7 -
Rhytidiadelphus triquetrus.

Tulpini supraterane metamorfozate

Tuberule şi bulbile. La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se
tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile. Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni
se detaşează de pe planta mamă, cad pe pământ, se înrădăcinează şi generează noi plante.
Sepalele pot fi persistente sau caduce. La Papaver sp. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.
Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate, în general diferit colorate, dispuse în alternan ţă
cu sepalele. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă, partea inferioară, îngustată a petalei, cu care aceasta se
prinde de receptacul. Totalitatea petalelor alcătuieştecorola.
 Fig. 59. Forma petalelor: 1 - orbiculară (Ranunculus acris); 2 - oval-lanceolată (Nymphaea alba); 3 -
unguiculată (Cheiranthus cheiri); 4 - bilobată (Stellaria media); 5 - tetralobată (Lychnis flos-cuculi). Petale
transformate în organe nectarifere: 6, 7, 8 - cornet nectarifer la Aconitum sp. (6), Helleborus sp. (7) şi
Trollius europaeus (8); 9 - pinten nectarifer la Viola odorata.
Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp., Solanum sp., Ranunculus acris), oval-lanceolată
(Nymphaea alba), unguiculată (Cheiranthus cheiri), bilobată (Stellaria media), tetralobată (Lychnis flos-cuculi),
emarginată (Rosa sp., Rubus sp.) etc. (Fig. 59: 1–5).
 Fig. 60. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 - Fragaria vesca; 2 - Sinapis arvensis; 3 -
Stellaria media. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 - floare de fabacee (Pisum sativum); 4a - corola
etalată; al - alae/aripi (petale laterale); ca - carena (petale inferioare); ve - vexilum (petala superioară); 5 -
Veronica polita.
La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp.
fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară, bazal, câte o glandă
nectariferă); cornete nectarifere (Aconitum sp. – omag, Helleborus sp. – spânz, Trollius europaeus – bulbuci);
pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp., Orchis sp., Viola sp.) (Fig. 59: 6–9). LaHelleborus
sp. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Glandele nectarifere (nectarine), ţesuturi localizate
frecvent în floare elaborează nectarul.
Corola este dialipetală, când petalele sunt libere (Ranunculaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Fabaceae,
Caryophyllaceae, Apiaceae ş.a.) şigamopetală, când petalele sunt concrescute (Solanaceae, Ericaceae,
Convolvulaceae, Asteraceae ş.a.).
Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Rosaceae),
Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Brassicaceae), Stellaria media – rocoină (Fam. Caryophyllaceae) (Fig.
60: 1–3).
 Fig. 61. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1, 2 - tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi
Arctium lappa (2); 3 - hipocrateriformă (Syringa vulgaris); 4 - infundibuliformă (Calystegia sepium); 5 -
globuloasă (Vaccinium myrtillus); 6 - campanulată (Campanula rotundifolia).
Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. (Fam. Scrophulariaceae) (Fig. 60.5.). Corola
papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară
mare, rotundă (steag, stindard, vexilum), două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare
alipite prin marginile lor externe (luntriţa, carena). Ex.: Pisum sativum (Fig. 60.4.).

Fig. 62. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 - personată la Linaria vulgaris; 1a - floare
văzută în profil; 2, 3 - bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. (3); 4 - capitul la Leucanthemum
vulgare; 4a - floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei); 4b - floare ligulată cu simetrie
zigomorfă (la periferia inflorescenţei); 5 - floare ligulată de Taraxacum officinale; C - corola; K - caliciu; lgc -
ligula corolei; lbi - labium inferior; lbs - labium superior; ovr - ovar; pin - pinten; sta - stamine; stg - stigmat; sti
- stil.
 Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui
tub lung ± larg (Arctium lappa,Nicotiana tabacum); hipocrateriformă (Syringa vulgaris); infundibuliformă –
tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp., Convolvulus sp., Datura stramonium);
campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.); globuloasă, aproape sferică(Vaccinium sp.); urceolată
– tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. (Fig. 61).
Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi:
– personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona); la
Linaria sp. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. 62.1.);
– bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior,
alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior, format din petala anterioară concrescută cu
cele două petale laterale. Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam. Lamiaceae (Labiatae). Ex.: Lamium
maculatum, Pedicularis sp., Salvia sp. (Fig. 62: 2,3).

Fig. 63. Perigon (P): 1, 2 - dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. (2); 3 - gamotepal la Muscari sp.;
4 - diali- şi gamotepal laOrchis sp.; 5 - P alcătuit din bractei la Luzula sp.; 6 - P alcătuit din bractei înguste şi
păroase la Schoeno-plectus lacustris; 7 - P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium; l - labelum.
– ligulată – corola are un tub scurt la bază, care se continuă lateral cu un limb – ligula, rezultat din
concreşterea petalelor. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. Asteraceae (Compositae). Ex.:
Leucanthemum vulgare, Taraxacum officinale ş.a. (Fig. 62: 4,5).
Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp., Colchicum autumnale, Galanthus nivalis,
Iris sp., Lilium sp., Scilla bifolia ş.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp., Polygo-natum
latifolium ş.a.) (Fig. 63: 1–3).
La Orchis sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale, unele concrescute iar altele libere. Ciclul extern de
elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară, nepereche, liberă; în ciclul
intern cele două tepale posterioare rămân libere, iar tepala anterioară, nepereche, se dezvoltă în mod deosebit
formând labelum (Fig. 63.4.).
Perigonul este sepaloid, când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp., Rumex sp., Urtica sp.) şi
petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp., Galanthus nivalis, Lilium sp.).
Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp., Scirpus sp.), peri (Eriophorum sp.) sau poate fi absent –
flori nude (Carex sp., Carpinus sp.,Fraxinus sp., Salix sp.) (Fig. 63: 5–7; Fig. 64).
 Androceu
Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. O stamină
este alcătuită din filament staminal, conectiv şi anteră (Fig. 65.1.).

Fig. 64. Flori nude: 1 - Salix sp., ament %; 1a - floare %; 1b - ament &; 1c - floare &; 2 - Carex sp.,
floare %; 2a - floare &.
Filamentul staminal, partea sterilă a staminei este subţire, cilindric, de lungime variabilă, simplu sau
ramificat (Fig. 65: 1,2).
Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi
diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente
scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae)
(Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica
sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată
de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus
avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam
(Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7- A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis
acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şiPisum sativum (9); 10 – A gamostemon
triadelf la Hypericum perforatum.
După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig.
65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente.
Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-
vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea),diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala
vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau
poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10).
Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.:
Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum,
floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă
de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere.
La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam.
Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4).
Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele
lojele anterei.
Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule
de polen ce vor conţine gameţii masculini.
După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul
florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.).
După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se
fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al
filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe –antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe
partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).
 Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum
autumnale (2),Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4).
Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la
nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează
la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vacciniumsp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă
valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a.
Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus
sp., Linum sp., Trollius europaeus).
Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).
Gineceu
Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin.
După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi:
superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine
(Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus
într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului –
flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar
celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae,
Campanulaceae, Asteraceae,Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine;
2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine.
După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum
sativum şi alte fabaceae, poacee),bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae,
Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp.,Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7).
 După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere
(Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) –
alcătuit din carpele concrescute.
Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură
cavitate/lojă ovariană (Viola sp.);eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa
lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.);
lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau
centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin
ovar; 2 - Gbicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G
pentacarpelar laLinum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G
policarpelar apocarp laRanunculus sp.; 7a - carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la
nivelul ovarului) la Linumsp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola
sp.; 10, 11 - G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la
nivelul ovarului; ovr - ovar; sti - stil; stg - stigmat.
Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar, stil şi
stigmat (Fig. 69: 1,2).
Ovarul este partea bazală, voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.
Stilul este o prelungire a ovarului, variabil ca formă, ce face legătura între ovar şi stigmat. Stilul poate
fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor); lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla
sp.); ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.,Fragaria sp., Symphytum officinale şi alţi
reprezentanţi ai Fam. Boraginaceae) (Fig. 70: 1–3).
După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori
heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii, ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt
(brahistil). Ex.: Primula sp. (Fig. 70.4.). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o
adaptare la polenizarea încrucişată.
 Fig. 70. Stil ginobazic: 1 - Alchemilla sp.; 2 - Fragaria vesca; 3 - Symphytum officinale. Hetero-stilie
la Primula veris: 4 - floare longistilă; 4a - floare brevistilă; sti - stil.
Stigmatul este partea terminală a stilului, adaptată morfologic pentru reţinerea polenului.
Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp., Primula sp.), bifid (Arnica montana, Lamiaceae),
trifid (Campanula sp., Crocus sp.),cvadrifid (Epilobium sp.), pentafid (Geranium sp.), lobat (Lilium sp.),
disciform şi stelat (Papaver sp.), filiform şi papilos (Plantago sp.,Nardus stricta), papilos (Festuca sp.),
gol/găunos (Viola sp.), foliaceu (Iris sp.) etc. (Fig. 71).

Fig. 71. Tipuri de stigmat: 1 - globoid (Primula sp.); 2 - bifid (Arnica montana); 3 - trifid (Crocus
sativus); 4 - trilobat (Lilium sp.); 5 - disciform şi stelat (Papaver sp.); 6, 7 - filiform şi papilos la Nardus stricta
(6) şi Plantago lanceolata (7); 8 – papilos (Festuca sp.); 9 - gol/găunos (Viola tricolor); 10 - foliaceu (Iris
germanica).
Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae, Poaceae).
Tipuri de flori după repartiţia sexelor
După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi
androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme); flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu;
flori asexuate (agame) – flori sterile, fără androceu sau gineceu.
Tipuri de plante după repartiţia sexelor
 Fig. 72. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 - plante cu flori bisexuate/ hermafrodite; 2 -
plantă agamonoică; 3 - plantă monoică; 4 - plantă dioică; 5 - plantă ginandromonoică (trimonoică); 6 - plantă
ginomonoică; 7 - plantă andromonoică; 8 - plantă ginandrodioică; 9 - plantă androdioică; 10 - plantă
ginodioică.
După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii, se deosebesc (Fig. 72): plante cu flori
bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite; plante agamonoice – plante cu flori bisexuate
şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee); plante monoice– au flori unisexuate, masculine şi feminine
pe acelaşi individ (Betula sp., Corylus avellana, Fagus sylvatica ş.a.); plante dioice – au flori masculine şi
feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba, Urtica dioica ş.a.); plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate
pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.
După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ, pe doi sau trei indivizi, plantele poligame pot fi:
poligam-monoice, poligam-dioice şi poligam-trioice.
Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri:
ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine, feminine şi bisexuate (Acer sp.,
Leontopodium alpinum, Saponaria sp.); ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate
(Parietaria officinalis); andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia
sp.,Veratrum album).
Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Şi
acest tip de plante sunt de 3 tipuri:ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi
feminine pe alt individ al aceleiaşi specii; ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ
(Glechoma sp., Salvia pratensis, Thymus sp.); androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi
diferiţi (Dryas octopetala, Pulsatilla montana).
 Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi, având flori bisexuate, masculine şi feminine
sau alte combinaţii. Ex.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine, indivizi cu flori feminine şi
indivizi cu flori bisexuate.
Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi:
– spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale,
dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae);
– verticilată (ciclică, în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile
(majoritatea angiospermelor);
– hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri, iar elementele androceului şi
gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris, Ranunculus sp., Trollius europaeus).
În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile
pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele; Fraxinus sp., Salix sp.),
diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G; Betulaceae,Corylaceae, Fagaceae, Urticaceae), triciclice,
tetraciclice (Apiaceae, Boraginaceae, Iridaceae, Primulaceae, Solanaceae,Scrophulariaceae), pentaciclice
(Aceraceae, Lamiaceae, Liliaceae), hexaciclice (Brassicaceae). Majoritatea angiospermelor sunt tetra- şi
pentaciclice.
În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha
sp.), dimere (Papaveraceae), trimere(Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.), tetramere (Rubiaceae), pentamere
(Primulaceae, Linaceae), polimere (Crassulaceae).
Formule şi diagrame florale
Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima
elementele constitutive ale unei flori (numărul lor, raporturile dintre ele), având astfel posibilitatea de a compara
între ele diferitele organizări florale.
Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale, litere şi cifre.
Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă; ·|· – simetrie zigomorfă; + – simetrie bilaterală; 5 –
flori spirociclice; P – perigon; K – caliciu; C – corola; A – androceu; G – gineceu; } – flori bisexuate; |, ~ – flori
unisexuate masculine sau feminine. Poziţia gineceului. G superior – Ex.: G (5) G semiinferior – Ex.: G (5)- ;
inferior – Ex.: G(5).
Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Ex.: K 5, C5, A5, G5. Când numărul
de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Elementele florii pot fi libere sau concrescute în
cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Când concresc elemente
aparţinând la două verticile diferite, sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute.
Ex.: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin
închiderea în paranteze rotunde: K(5), C(5), A(5), G(5).
Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori; ea stabileşte locul fiecărui
element floral şi raporturile dintre elementele florale. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care,
reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza
modul ei de organizare.
Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc, pe
faţa externă, o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane; staminele se redau prin forma
secţiunii transversale a anterei; gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului; bracteea în axila
căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele; axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se
reprezintă printr-un cerc mic.
Construirea diagramei florale. La o floare spirociclică, iniţial se va trasa o spirală pe care se vor
dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri
pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Ulterior se trasează un număr de
cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri; se reprezintă axa florală şi bracteea, iar pe cercurile concentrice
trasate, de la exterior spre interior, caliciul, corola, androceul şi gineceul, utilizând semnele convenţionale şi
păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii.
Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare
Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt
utilizaţi o serie de termeni specifici.
Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verde-albăstruie,
albăstrui-cenuşiu (suriu), pruinos (brumat), olivacee (de culoare verde-bruniu). Frunze concolore – au aceeaşi
culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze discolore –sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus
discolor). Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât
cea verde. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense, Lamium maculatum).
Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la
Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii); rubescente – roşietice (vaginile
roşietice ale frunzelor de Festuca rubra); sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus
sanguinea).
Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa
gălbuie la Trisetum flavescens);lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea), ohroleuce – de
culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca).
Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale, tuberculi, rizomi).
Fructul
Fructul, organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din
ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. La formarea fructului înafară
de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.), stigmatul (Papaversp.), receptaculul (Fragaria sp.), hipsofilele
(Corylus sp.).
Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie.
 Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora
peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.
Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior), mezocarp (zona
mijlocie, în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau
uscat.
Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.

Fig. 73. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - folicula la Helleborus sp.; 1a - dehiscenţa ventricidă;
2 - păs-taiela Pisum sativum; 2a - dehiscenţa dorsi-ventricidă; 3 - păstaie la Vicia sp.; 4 - lomenta la Coronilla
varia; 5 - silicva la Cheiranthus cheiri; 5a -dehiscenţa silicvei; 6 - silicula angustiseptă la Capsella bursa-
pastoris; 6a - dehiscenţa siliculei; 7 - silicula latiseptă la Lunaria annua; 7a - dehiscenţa siliculei.
Ţinând seama de consistenţa pericarpului, dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire
a seminţelor, se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula, nuca, baca şi drupa.
Capsula este un fruct cu pericarp uscat, dehiscent la maturitate. În funcţie de modul de deschidere se
deosebesc mai multe tipuri de capsule.
Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei
de sutură a marginilor carpelei. Ex.:Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 73.1.).
Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia
de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. Ex.:
Pisum sativum (mazăre), Vicia sp. (măzăriche) (Fig. 73: 2,3).
 Fig. 74. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - septicidă (Colchicum autumnale); 1a - dehiscenţa
septicidă; 2 -loculicidă (Tulipa sp.); 2a - dehiscenţa loculicidă; 3 - septifragă (Datura stramonium); 3a -
dehiscenţa septifragă;4 - septifragă la Viola tricolor; 4a – dehiscenţa septifragă; 5 - pixidă (Anagallis
arvensis); 6 - poricidă (Papaver somniferum); 7 - denticidă (Primula veris); 8 - capsulă ce se deschide în 5
mericarpii la Geranium pratense; af - axa florii; ca - carpele la maturitatea fructelor; sm - sămânţă; stg -
stigmate; rst - rostru.
Lomenta – fruct asemănător unei păstăi, gâtuite între seminţe; la maturitate se fragmentează trans-
versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Ex.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. 73.4.).
Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar, bilocular; între carpelele fertile se află un perete
despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. Fructul matur se deschide în două valve, prin 4 linii
longitudinale, de jos în sus, câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Ex.: Cheiran-thus cheiri
(micşunele) (Fig. 73.5.).
Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Ex.: Capsella bursa-pastoris (traista
ciobanului), Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. 73: 6,7).
Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve, prin linii longitudinale în peretele fructului, de la
vârf până la bază. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre
cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă); capsula loculicidă – se deschide pe nervura
mediană a fiecărei carpele (Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.); capsula septifragă – se deschide de o parte şi de
alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie, Viola sp.) (Fig. 74: 1–4).
Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis, Hyoscyamus
niger, Plantago sp.) (Fig. 74.5.).
Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe
stigmat (Papaver sp.) (Fig. 74.6.).
Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. Ex.: Primula sp. (Fig. 74.7.).
 La Geranium sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu
numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. 74.8.).
Nuca este un fruct cu pericarp uscat, indehiscent la maturitate. În funcţie de o serie de particularităţi ale
pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă.

Fig. 75. Tipuri biologice de fructe. Nuca: 1 - achenă cu papus (Asteraceae); 2 - achenă (Matricaria
perforata); 3 -diachenă (Carum carvi); 4 - poliachenă (Ranunculus sp.); 4a - achenă; 5 - tetraachenă
(Symphytum sp.); 6 -cariopsă (Triticum sp.); 7, 8, 9 - samara la Ulmus glabra (7), Betula pendula (8) şi
Fraxinus excelsior (9); 10 -disamara (Acer pseudoplatanus); 11 - poliachene la Fragaria sp. (achenele sunt
dispuse pe receptaculul cărnos);12 - poliachene la Rosa sp. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos,
cupuliform); em - embrion; p - peri; pp - papus; r - rostru; s - şanţ.
Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă, neconcrescută cu pericarpul sau
ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana, Aste-raceae) (Fig. 75: 1,2). Monoachena
(mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.).Diachena (dinucula) se formează dintr-un
gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. Apiaceae (Fig. 75.3.). Tetraachena(tetranucula) se
formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.,
Boraginaceae, Lamiaceae) (Fig. 75.5.). Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar
(Fragaria sp., Ranunculus sp.,Rosa sp.) (Fig. 75.4.). La Fragaria sp., Rosa sp. nuculele (fructele propriu-zise)
sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.75: 11,12).
Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela
(Poaceae) (Fig. 75.6.).
 Fig. 76. Tipuri biologice de fructe. Baca: 1 - Atropa belladonna; 2 - Solanum dulcamara; 3 - fruct
cărnos dehiscent (Paris quadrifolia); 4 - Convallaria majalis; 5 - fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-
tangere; 5a - fruct deschis.Drupa: 6 - polidrupă la Rubus idaeus; 6a - secţiune longitudinală prin polidrupă; 6b -
drupeolă în secţiune longitudinală; dr - drupeolă; end - endocarp; ep - epicarp; mz - mezocarp; r - receptacul
cărnos; sm - sămânţa.
Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul
seminţei la ulm (Ulmus sp.), bilateral la mesteacăn (Betula sp.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.) (Fig. 75:
7–9).
Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.) (Fig. 75.10.).
Baca este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Ex.: Atropa
belladonna, Convallaria majalis, Solanum dulcamara (Fig. 76: 1,2,4). La o serie de specii (Impatiens noli-
tangere, Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. 76: 3,5).
Drupa este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat.
Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Ex.: Rubus
idaeus (Fig. 76.6.).
Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe
cenantocarpe. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).

6. CORMOFITE
(Regn Plantae, Subregn. Cormobionta, Încreng. Pteridophyta, Pinophyta şi Magnoliophyta)
Cormul este alcătuit din organe vegetative, ce asigură nutriţia plantei (rădăcina, tulpina şi frunzele) şi
organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei.

6.1. ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE

MORFOLOGICE
 6.1.1. RĂDĂCINA
Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. Funcţii principale: fixează
planta în sol, absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. Funcţii
secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă, de multiplicare vegetativă ş.a.
După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini.

1. Rădăcini normale. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale
rădăcinii. Baza lor se racordează la baza tulpinii.
2. Rădăcini adventive. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini
(supraterane sau subterane), ramuri sau frunze dar, îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Pe tulpină,
rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri), în număr
determinat sau nedeterminat.
La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Pteridofitele mature nu prezintă, de
obicei, rădăcină principală. Rădăcinile obişnuite sunt adventive, formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod).
La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol, câte două de

o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare); câte două, de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria

officinalis – săpunariţă); una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria – untişor, Cardamine

pratensis – stupitul cucului); pe porţiuni nedeterminate ale tulpinii (Salix sp. – salcie); mai multe la fiecare nod

al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă, Veronica beccabunga – bobornic) (Fig. 7.1.).

Fig. 7. Tipuri de rădăcini: 1 - rădăcini adventive la Veronica beccabunga; 2 - rădăcini contractile la

Crocus sativus;3 - rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix; A, B - bulb la suprafaţa solului şi retras în sol;
f - frunză; raf - rădăcini adventive fixatoare; ra - rădăcini adventive; rc - rădăcini contractile; spt - suport; t -
tulpină.
 Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă),

Galium odoratum (vinariţă), Rosasp., Viola sp. (viorele, toporaşi) ş.a.

La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită
de rădăcini adventive. La orhidee embrionul nu are radiculă. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă
astfel încât toate rădăcinile sunt adventive.
3. Rădăcini metamorfozate. Prezintă modificări adaptative, morfologice şi structurale (metamorfoze),
cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc; sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice.
3.1. Rădăcini contractile. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după
terminarea creşterii lor în lungime. Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne.
Scoarţa externă, alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora, se încreţeşte. Rădăcinile contractile au un
aspect exterior încreţit. Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor.
Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea lui

Solomon); etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. – capul/potcapul

călugărului, Plantago media – pătlagină, Taraxacum officinale – păpădie); servesc la adâncirea în sol a
plantulelor, bulbilor, tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea

trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă,Crocus vernus –

brânduşe de primăvară, Crocus sativus – şofran, Lilium martagon – crin de pădure, Scilla bifolia – viorele)
(Fig. 7.2.).
3.2. Rădăcini fixatoare. La plantele care se dezvoltă pe sol, tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini
adventive cu rol de fixare şi absorbţie. Când planta urcă pe trunchiul unui arbore, tulpina generează rădăcini

adventive mai scurte, exclusiv fixatoare. Ex.: Hedera helix – iederă (Fig. 7.3.).

3.3. Rădăcini tuberizate. Prezintă o creştere particulară în grosime, prin formarea de ţesuturi
parenchimatice, în care se acumulează substanţe de rezervă. Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în

întregime (Daucus carota – morcov); radicele, (Filipedula vulgaris – aglică); rădăcinile adventive (Ranunculus

ficaria, Orchis sp.) (Fig. 8: 1–4).

 Fig. 8. Rădăcini tuberizate: 1 - rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota; 2 - radicele

tuberizate la Filipen-dula vulgaris; 3, 4 - rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis
sp. (4).
3.4. Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă
muguri. Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane.
După rolul pe care îl îndeplinesc, mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea

aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea
individului în caz de leziuni grave. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele erbacee cât şi la cele

lemnoase (Fig. 9). Ex.: Cirsium arvense (pălămidă), Neottia nidus-avis (trânji), Populus sp. (plop), Rosa

canina (măceş), Rubus idaeus (zmeur), Rumex acetosella (măcriş mărunt), Taraxacum officinale (păpădie),

Vaccinium myrtillus (afin) ş.a.

Fig. 9. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 - Rumex acetosella; 2 - plante lemnoase (arbori).

Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni, iar acest mod de
îmmulţire vegetativă,drajonare.
Tipuri morfologice de rădăcini
În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini:
pivotantă, rămuroasă şi fasciculată.
 Rădăcini pivotante. Rădăcina principală este bine dezvoltată, având formă de pivot (ţăruş); radicelele

sunt subţiri şi scurte (Fig. 10.1.). Ex.: Abies alba (brad), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Pinus

sp. (pin), Taraxacum sp., Trifolium sp. (trifoi).

Rădăcini rămuroase. Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu

se pot deosebi unele de altele (Fig. 10.2.). Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de
foioase şi la pomii fructiferi.
Rădăcini fasciculate (fibroase, firoase). Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este
înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. Aceste rădăcini
au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime, întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul).
Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate.
La reprezentanţii Fam. Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se
formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig. 10.3.); la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt
de asemenea fasciculate.

Fig. 10. Tipuri morfologice de rădăcini: 1 - pivotantă; 2 - rămuroasă (Picea abies); 3 - fasciculată
(Poaceae).
Rădăcini simbionte
Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de
convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri.
1. Rădăcini cu nodozităţi. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi,

cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp.). Bacteriile pătrund în celulele parenchimului
cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor. Din această simbioză bacteria
primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza, iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din
azotul molecular inaccesibil ei. Nodozităţile au forme, dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe
rădăcina principală cât şi pe radicele.
 Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam. Fabaceae (Fig. 11.1.).
2. Plante micorizice. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele
unor ciuperci. Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri). Ciuperca furnizează
plantei superioare apa, sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon
sintetizaţi de plantă. Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. Micorizele
pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe).
Micorize externe (ectotrofe). Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de
unde ies înafară, formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. 11.2.). Aceste micorize caracterizează
plantele care trăiesc în soluri bogate în humus. Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori, arbuşti)

dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri. Ex.: Abies alba (brad), Acer sp. (arţar, paltin),

Alnus sp. (arin, anin), Carpinus sp. (carpen), Corylus avellana (alun),Fagus sylvatica (fag), Larix sp. (larice,

zadă), Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pinus sylvestris(pin), Populus sp.
(plop) ş.a.
Micorize interne (endotrofe). Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se

dezvoltă inter- şi intracelular (Fig. 11.3.). Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase. Ex.:

Gentiana sp. (ghinţură), Lycopodium sp. (brădişor, pedicuţă), Mercurialis perennis (brei), Nardus stricta

(ţăpoşică), Pinus mugo (jneapăn, jep) ş.a.

Pentru reprezentanţii Fam. Ericaceae, Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii, prezenţa
lor condiţionând dezvoltarea plantei.

Fig. 11. Rădăcini simbionte: 1 - rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae); 1a - nodozităţi mărite; 2 -

micoriză ecto-trofă;3 - micoriză endotrofă.

Haustori
 Haustorii caracterizează angiospermele parazite. Aceste plante nu prezintă rădăcini, sunt lipsite sau nu
de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe. Rolul rădăcinilor este preluat de

haustori (rădăcini false), organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină. După gradul de parazitism se
disting plante hemiparazite şi holoparazite.
Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi), parţial parazite (din cauza

lipsei rădăcinilor). Ex.:Euphrasia sp. (silur), Melampyrum sp. (ciormoiag), Pedicularis sp., Rhinanthus sp.
(clocotici).
Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare, fără frunze sau cu frunze solziforme

lipsite de clorofilă. Ex.:Cuscuta sp. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp., Medicago sp. –

lucerna, Salvia sp. – salvie, Thymus sp. – cimbrişor, Trifolium sp. – trifoi, Urtica sp. – urzică); Lathraea

squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş.a.

6.1.2. TULPINA
Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă, alcătuită din noduri şi internoduri care poartă
muguri, frunze, flori şi ulterior fructe şi seminţe.
Tulpini supraterane
Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate.
1. Tulpini supraterane nearticulate. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare
frunzele sunt foarte apropiate unele de altele. Ex.: caudex – tulpină scurtă, cărnoasă, neramificată, cu o rozetă
de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală). Caudex-ul se termină printr-o axă
floriferă articulată. Ex.: Jovibarba sp.
2. Tulpini supraterane articulate. Sunt caracterizate prin internoduri lungi, ceea ce face ca frunzele să
fie îndepărtate unele de altele. După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini
articulate.
 Fig. 12. Tulpini supraterane articulate: 1 - caulis (Lamium maculatum); 2 – culm (Triticum
aestivum); 3 - calamus (Carexsp.); 4 - scap (Primula veris).
Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă), verde, moale (puţin sclerificată), fistuloasă sau
plină. Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. Ex.: majoritatea plantelor din Fam. Ranunculaceae,
Brassicaceae, Apiaceae, Lamiaceae, Asteraceae (Fig. 12.1.).
Culm (pai) – tulpină simplă, neramificată, cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile
umflate; caracterizează majoritatea plantelor din Fam. Poaceae (Fig. 12.2.).
Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără
noduri evidente. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. Tulpina este caracteristică
plantelor din Fam. Cyperaceae şi Juncaceae (Fig. 12.3.).
Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte), groasă, prevăzută cu o rozetă de frunze bazale; de pe
această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze, care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă
(tulpină floriferă/scap florifer). Ex.: Allium sp., Galanthus nivalis (ghiocel), Plantago sp. (pătlagină), Primula
sp. (ciuboţica cucului), Taraxacum sp. (Fig. 12.4.).
Orientarea în spaţiu
După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope.
1. Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau
urcătoare.
Tulpini drepte (erecte). Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom
puternic. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat, îndreptat într-o parte sau în jos.
Astfel de tulpini se numesc nutante. Ex. Carduus nutans,Galanthus nivalis, Silene nutans.
Tulpini urcătoare (scandente). Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi, cu stereom ±
dezvoltat. Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin
agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile.
Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate, de orice suport pe care îl pot
ajunge (altă plantă, garduri, ziduri etc.). Ex.: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini, emergenţe
(Rosa sp.), peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă); plante prevăzute cu cârcei de origine
caulinară, foliară (Vicia sp.); tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix). Unele plante
agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale, producându-se astfel o
împletire a acestora (Rubus sp., Solanum dulcamara – lăsnicior).
Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica, învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). Ex.:
Convolvulus arvensis (volbură),Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). Pentru plantele volubile se foloseşte
şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase).
2. Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de
geotropism), cu stereom slab dezvoltat. Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele
lemnoase.
 Tulpini procumbente. Tulpini culcate pe sol, cu vârful îndreptat în sus, fără să formeze rădăcini
adventive (Fig. 13.1.). Ex.: Polygonum aviculare (troscot).
Tulpini prostrate. Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ, fără a-şi ridica vârful (Fig. 13.2.). Ex.:
Salix reticulata (salcie pitică), Thymus pulcherrimus (cimbrişor).
Tulpini repente (culcate). Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig. 13.3.).
Ex.: Lysimachia nummularia (gălbioară),Trifolium repens (trifoi alb târâtor).
Tulpini ascendente. Tulpină plagiotropă la bază, după care devine erectă (Fig. 13.4.). Ex.: Stellaria
nemorum (steluţă), Veronica serpyllifolia(şopârliţă).
Tulpini decumbente (culcate). Tulpină supraterană la început ascendentă, apoi culcată pe sol şi cu
vârful ridicat, fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig. 13.5.). Ex.: Thymus
serpyllium (cimbrişor).

Fig. 13. Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 - procumbentă; 2 - prostrată; 3 - repentă; 4 - ascendentă; 5 -

decumbentă; 6 - geniculată; 7 - plante stolonifere.
Tulpini geniculate. Tulpini orizontale sau oblice la bază; de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de
creştere şi se îndreaptă în sus (Fig. 13.6.). Ex.: Alopecurus geniculatus.
Plante stolonifere. Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite
stoloni. Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se
dezvoltă noi plante (Fig. 13.7.). Ex.: Ajuga reptans (vineţică),Antennaria dioica (parpian), Fragaria vesca
(fragi de pădure), Glechoma hederacea (rotun-gioară), Hieracium pilosella (vultu-rică), Potentilla anserina
(coada racu-lui), Potentilla reptans (cinci degete), Ranunculus repens (floare de leac), Saxifraga cuneifolia
(iarba căşunăturii).
 Consistenţa tulpinii. După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale, nesclerificată), căr-
noase (tulpină suculentă) şilemnoase (tulpină dură, sclerificată).
Aspectul exterior al tulpinii. După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice, comprimate sau
prismatice (Fig. 14.). Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. –
rogoz), 4 muchii (reprezentanţii Fam. Lamiaceae, unii reprezentanţi ai Fam. Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau
mai multe muchii. Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale
profunde (Equisetaceae, Apiaceae); striată, când dungile sunt fine etc.
Tulpini metamorfozate

Fig. 14. Forma tulpinii: 1 - tulpină cilindrică; 2 - tulpină sulcată; 3-7 - tulpini prismatice.
Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Forma tulpinii apare ca rezultat al
adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului. Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile
primare pot deveni secundare.
Tulpini subterane metamorfozate
Tulpinile subterane (rizomi, bulbi, tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă
nefavorabile, prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Tulpinile subterane
caracterizează plantele erbacee perene.
Rizomi. Sunt tulpini simple sau ramificate, de obicei cărnoase, alcătuite din internoduri scurte
(microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini
adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi. Din muguri se dezvoltă
tulpini supraterane care poartă frunze şi flori.
După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi.
Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă, verticală (Fig. 15.1.). Ex.: Primula veris (ciuboţica cucului),
Taraxacum sp. (păpădie).
Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. 15.2.). Ex.: Convallaria majalis
(lăcrămioare, mărgăritar), Equisetum arvense (coada calului), Iris sp. (stânjenel), Oxalis acetosella (măcrişul
iepurelui). Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori, de forma literei S. Ex.:Polygonum bistorta – răculeţ (Fig. 15.3.).
După formă rizomii pot fi: cilindrici, comprimaţi, tuberiformi (Iris sp.), filiformi (Convallaria majalis),
coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. 15.4.).
 Fig. 15. Rizomi: 1 - rizom ortotrop (Primula veris); 2 - rizom plagiotrop (Convallaria majalis); 3 -
rizom şerpuitor (Polygonumbistorta); 4 - rizom coraliform (Corallorhiza trifida).
Ramificaţia rizomilor
Ramificaţia monopodială. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită,
continuă), iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari. Rizomul rămâne tot timpul în sol
(Fig. 16.1.). Ex.: Convallaria majalis, Maianthemum bifolium(lăcrămiţă), Oxalis acetosella, Paris quadrifolia
(dalac). Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial.
Ramificaţia simpodială. Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal; vârful
rizomului iese afară din sol în fiecare an, odată cu formarea tulpinii florifere. Creşterea rizomului se realizează
prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). Fiecare ramură laterală se termină la
rândul ei printr-un mugure, care se va transforma, în anul următor în tulpină floriferă (Fig. 16.2.).
Ex.:Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam. Liliaceae şi Iridaceae.

Fig. 16. Ramificaţia rizomilor: 1 - ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia); 2 - ramificaţia

simpodială (Polygonatum multiflorum); ci - cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani; f - frunză; fl -
floare; mt - mugure terminal; ra - rădăcini adven-tive; rz - rizom; tfl - tulpină floriferă; I-V - tulpini supraterane
de vârste şi ordine diferite.
La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. Ex.: Lamium
galeobdolon (gălbiniţă), Lamium album(urzică moartă), şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam. Lamiaceae.
Stoloni subterani. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi, subţiri, cu
internoduri lungi şi noduri puţin evidente; în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive. Stolonii
subterani servesc la propagarea plantei, având rolul de a îndepărta, cât mai mult, plantele tinere de planta mamă.
Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali, fie din cei axilari situaţi pe stoloni. Ex.:Convallaria
majalis, Elymus repens (pir târâtor), Equisetum sp. ş.a. (Fig. 15.2.).
 Tuberculi. Tuberculii sunt microblaste groase, bogate în substanţe de rezervă. Frunzele sunt reduse la
nişte solzi ± evidenţi. Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere. Forma tuberculilor
variază: ovală, globuloasă, alungită, comprimată. Ex.: Helianthustuberosus (napi porceşti, topinambur),
Solanum tuberosum (cartof) (Fig. 17).

Fig. 17. Tuberculi: 1 - Solanum tuberosum; 2 - Helianthus tuberosus.

Bulbo-tuberi. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi, compacţi, înveliţi de frunze modificate (tunici)
uscate, care poartă unul sau câţiva muguri. Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb. Primăvara, din
mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă, se formează tulpini supraterane florifere, iar mai târziu noi
bulbo-tuberi (de înlocuire). Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali. Bulbo-
tuberii noi se pot forma din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-
tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig. 18.1.).
Bulbi. Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă.
Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată, puternic turtită (disciformă), cu noduri foarte
apropiate. La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. Frunzele externe (tunici, catafile)
sunt uscate. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. Pe tulpina
disciformă, în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi
bulbi de înlocuire.
Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele; prezintă o
tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari,
membranoase, uscate, de culoare brună. Ex.: Allium cepa,Hyacinthus orientalis (zambila), Muscari comosum
(ceapa ciorii), Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. 18.2.).
Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi); prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze
cărnoase, mai mici şi mai înguste, care se acoperă parţial, ca nişte solzi. Ex.: Lilium candidum (crin alb), Lilium
martagon (crinul de pădure) (Fig. 18.3.).
Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. Liliaceae, Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme
monocotiledonate).
 Fig. 18. Tipuri de bulbi: 1 - bulbo-tuber la Crocus sativus; 2 - bulb tunicat la Hyacinthus orientalis; 3 -
bulb solzos la Lilium candidum; bt - bulbo-tuber tânăr; m - mugure de înlocuire; mt - mugure terminal; ra -
rădăcini adventive; td - tulpină disciformă; tu - tunici uscate.

6.1.3. FRUNZA
Frunza este un organ lateral al tulpinii, monosimetric, dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric), cu
creştere limitată. Funcţii principale: fotosinteza, respiraţia şi transpiraţia. Funcţii secundare (frunze
metamorfozate): protecţie, absorbţie, înmaga-zinare de substanţe de rezervă, nutriţie heterotrofă, reproducere
vegetativă.
Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional
1. Cotiledoane (Fig. 21.1.). Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze
embrionare, germinative). În timpul germinaţiei seminţei, cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee
(Vicia sp., majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba –
brad, Carpinus sp. – carpen, Fagus sylvatica – fag, Pinus sp. – pin, Trifolium sp. – trifoi ş.a. ) (Fig. 21: 2–5).

Fig. 21. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 - reprezentare sche-matică.
Cotiledoane şi nomo-file laplante cu germinaţie epigeică: 2 - Abies alba; 3 - Acer sp.; 4 - Fagus sylvatica; 5 -
Carpinus sp.; cat - catafile; cot - cotiledon; h - hipocotil; hf - hipsofile; nmf - nomofile; ptf - protofile; rp -
rădăcina prin-cipală; rs - rădăcini secundare.
 În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă, cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă
acumulate, se usucă şi cad. Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme, două la dicotiledonate sau
un cotiledon la monocotiledonate.
2. Catafile (frunze inferioare) (Fig. 21.1.). Organe reduse, incomplet constituite în comparaţie cu
frunzele tipice. Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane. Catafilele
au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase. Ex.: Acer pseudoplatanus
(paltin de munte), Populus sp. (plop) ş.a.
3. Nomofile (frunze propriu-zise, frunze mijlocii). Sunt frunze verzi, complet dezvoltate, tipice.
Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă. Se formează imediat
după cotiledoane, în loc de catafile sau după acestea. Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu
frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig. 21.1.). Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă
(Trifolium sp.), mai puţin lobate (Acer sp.), solitare, cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc.
Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig. 21.1.).
4. Hipsofile (frunze superioare). Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină. Protejează florile sau
inflorescenţele (Fig. 21.1.). Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se
formează muguri, flori sau inflorescenţe; elementele involucrului şi ale involucelului (Fam. Apiaceae şi
Asteraceae); glumele şi paleele din inflorescenţa gramineelor (Fam. Poaceae); elementele caliciului şi ale
caliculului (Fragaria sp., Potentilla sp.); bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului
(Fagus sylvatica); bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp. (ghiocel), Arum maculatum (rodul
pământului), Arum orientale ş.a.
Morfologia frunzei
Pteridofite (Încreng. Pteridophyta)

Fig. 22. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 - Lycopodium clavatum; 1a -

microfilă; 1b - spic sporifer (stobil); 1c - sporofilă cu sporange reniform; 2 - Equisetum telmateia, tulpină
 asimilatoare şi sporangiferă; 2a - microfile unite, dispuse la noduri; 2b - spic sporifer; 2c - sporofilă peltată
(hexagonală) cu sporangi cilindrici; 3 - macrofilă la Polypodiaceae(schemă); bfr - baza frunzei; lm - lamină
(limb); ra - rădăcini adventive; rh - rahis; rz - rizom; scv - scvame; I, II, III – segment primar, secundar şi terţiar.
La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă. Din punct de
vedere morfologicferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile.
Microfilele sunt frunze mici, scvamiforme, nedife-renţiate în peţiol şi lamină. Ferigi microfiline sunt
întâl-nite în Cls. Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig. 22:1,2). La majoritatea speciilor, micro-filele sunt dispuse
spiralat, foarte apropiat, astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp.).
Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penat-
divizată) (Fig. 22.3.). Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare
(lobi, aripi, pinna), dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. Segmentele primare pot să
prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare) care, la rândul lor, se pot ramifica în segmente de ordinul
III (segmente terţiare) şi chiar de ordinul IV. Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc
pinule (aripioare). Macrofilele caracterizează ferigile din Cls. Polypodiatae.
Nervaţiunea. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp., Selaginella sp.). La
pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică, penată (Polypodium vulgare), palmată (Pteridium sp.)
etc.
Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare, vegetative), numite trofofile
şi fertile (purtătoare de sporangi/sporangifere), numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui,
Botrychium lunaria – limba cucului ş.a.) (Fig. 23.1.). Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele –
care îndeplinesc ambele funcţii (Cystopteris sp. – feriguţă, Dryopteris sp. – ferigă, Asplenium sp. ş.a.) (Fig.
23.2.).
 Fig. 23. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 - Ophioglossum vulgatum; 1a -
trofofilă; 1b - sporofilă cu spic sporifer; 1c - segment fertil cu sporangi (detaliu); 2 - Dryopteris filix-mas
(habitus); 2a - segment de ordin I cu sori; 2b - segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă; 2c -
induzie (detaliu); 2d - secţiune transversală prin lamină la nivelul unui sor; 2e - sporange deschis ce eliberează
sporii; in - induzie; lm - lamina; spr - sporange.
Pinofite (Încrengătura Pinophyta)
La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici, numeroase, aciculare sau solziforme, întregi, lipsite de
peţiol sau slab peţiolate, dispuse spiralat, opus, rar verticilat; frunzele au nervaţiune uninervă. Frunzele
sempervirescente, rar caduce (Larix sp.) sunt izolate sau grupate în fascicul.
La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate, cu baza lăţită, disciformă
(Fig. 24.1.). La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă, plată. La Picea abies (molid) frunzele sunt
ascuţite la vârf, pungente (înţepătoare), dispuse pe câte o proeminenţă (Fig. 24.2.); la uscare se desprind de pe
ramuri, lăsând o cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit).

Fig. 24. Tipuri de frunze la pinofite. Frunze aciculare: 1 – Abies alba; 2 – Picea abies; 3 - Pinus
sylvestris; 4 -Juniperus communis.
Pinus sp. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte
(microblaste/brahiblaste). Frunzele acicu-lare lungi, sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig.
24.3.). La Larix sp. (larice) frunzele aciculare, moi, sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe
microblaste şi spiralat pe macroblaste.
Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare, ţepoase, dispuse verticilat (3 frunze într-un
verticil) (Fig. 24.4.).
Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă, sclerenchim dezvoltat etc.) care le
măreşte rezistenţa la uscăciune.
Magnoliofite (Încreng. Magnoliophyta/Angiospermatophyta)
O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb), peţiol şi baza frunzei (Fig. 25). După modul de
alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse.
Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte.
 Fig. 25. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx - apex; bf - baza frunzei; blm - baza
laminei; dn - dinţi; inc - incizii; lb - lob (segment); mg - margine; pl - peţiol;
sn - sinus; snb - sinus bazal; st - stipele.
Lamina
Lamina partea principală a frunzei, este foarte variabilă ca formă; în descrieri ea este raportată la o
formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut.
Forma laminei (Fig. 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris, Populus tremula);
romboidală, de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula); reniformă (Asarum europaeum);
triunghiulară (Atriplex patula); eliptică, asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica, Plantago media); ovată,
de forma unui ou (Syringa vulgaris, Pyrus communis); obovată, de forma unui ou inversat, cu lăţimea maximă
deasupra mijlocului (Corylus avellana); cordată/cordiformă, de forma inimii, cu vârful în sus (Viola odorata,
Symphytum cordatum, Tussilago farfara, Tilia cordata); deltoidă, de forma literei greceşti delta (Populus
nigra);lanceolată, lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată, cu aspect de lance (Salix alba, Plantago lanceolata,
Galium odoratum); ovat-lanceolată, lamina de două ori mai lungă decât lată (Amaranthus retroflexus);
sagitată, de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia); scutată, în formă de scut (Rumex scutatus);
cuneată/cuneiformă, lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia); falcată, în formă de
coasă/seceră (Bupleurum falcatum, Carex curvula); spatulată, de forma unei spatule (Bellis perennis); hastată,
lamina are forma unui vârf de lance, la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella, Salvia glutinosa);
liniară, lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae); ensiformă, în formă de sabie (Iris germanica,
Typhasp., Gladiolus sp., Inula ensifolia); setacee, lungă, rigidă şi foarte subţire (Festuca sp., Nardus stricta);
cilindrică şi plină (Sedum acre); fistuloasă, goală la interior (Allium cepa).
 Fig. 26. Tipuri morfologice de frunze - forma laminei: 1 - circulară (orbiculară); 2 - romboidală; 3 -
reniformă; 4- triunghiulară; 5 - eliptică; 6 - ovată; 7 - obovată; 8 - cor-dată (cordiformă); 9 - deltoidă; 10 -
lanceolată; 11 - ovat-lanceolată; 12 - sagitată; 13 - scutată; 14 - cuneată; 15 - falcată; 16 - spatulată; 17 -
hastată; 18 - liniară; 19 - ensiformă; 20 - setacee; 21 - cilindrică, plină; 22 - fistuloasă.
Baza laminei (Fig. 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis), cordată (Viola odorata), sagitată (Isatis
tinctoria, Sagittaria sagittifolia), hastată (Rumex acetosella, Atriplex patula), reniformă (Asarum europaeum),
cuneată (Bellis perennis, Atropa belladonna), atenuată (Viola persicifolia), acută sau ascuţită (Salix alba),
dilatată (Sonchus oleraceus), auriculată (Nicotiana tabacum), inegală sau asimetrică (Ulmus sp.).

Fig. 27. Forma bazei laminei: 1 - rotundă; 2 - cordată; 3 - sagitată; 4 - hastată; 5 - reniformă; 6 -
cuneată; 7 - atenuată; 8 - acută (ascuţită); 9 - dilatată; 10 - auriculată; 11 - inegală (asimetrică).
Vârful laminei (Fig. 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix
alba), acuminat – vârf lung, ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus, Urtica dioica), obtuz, neascuţit
(Cruciata laevipes, Viscum album), rotund (Cotinus coggygria, Vaccinium uliginosum), retezat sau trunchiat
(Coronilla varia), emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa, Colutea arborescens, Trifolium sp.), obcordat
(Oxalis acetosella), cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides), mucronat – brusc terminat într-un vârf
ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta), spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc.

Fig. 28. Vârful laminei (formă): 1 - acut; 2 - acuminat; 3 - obtuz; 4 - rotund; 5 - retezat; 6 - emarginat;
7 - obcordat; 8 - cuspidat; 9 - mucronat; 10 - spinos.
Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite.
La frunzele cu marginea întreagă (Fig. 29.1.) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris), ondulată
(Reseda lutea), aspră sau scabră (poacee şi ciperacee), ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere), încreţită
(Rumex crispus), involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula vulgaris, Festuca sp., Poa alpina),
revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula sp., Vaccinium vitis-idaea) etc.

Fig. 29. Marginea laminei: 1 - întreagă; 2 - dinţată; 3 - serată; 4 - crenată; 5 - sinuată.

Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi, perpendiculari faţă
de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana, Tussilago farfara, Urtica urens); serată – cu dinţi
ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici, ascuţite (Urtica dioica, Salix alba, Veronica chamaedrys);
crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite (Epilobium montanum,Viola sp.); sinuată cu dinţi şi incizii
rotunjite (Populus tremula) (Fig. 29: 2–5).
Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată
(Spiraea chamaedryfolia,Petasites hybridus), margine dublu-serată (Betula pendula, Carpinus betulus),
margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea, Salvia pratensis) etc.
Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată, iar segmentele proeminente formează
lobi. După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt
dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmat-lobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul
unui punct care se confundă cu vârful peţiolului).
 După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la
mijlocul jumătăţii laminei, fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei, partite – inciziile trec de
mijlocul jumătăţii laminei, dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig. 30).

Fig. 30. Marginea laminei cu incizii profunde: 1 - frunză penat-lobată; 2 - frunză penat-fidată; 3 -
frunză penat-partită; 4 - frunză penat-sectată; 5 - frunză palmat-lobată; 6 - frunză palmat-fidată; 7 - frunză
palmat-partită; 8- frunză palmat-sectată.
Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite, bipenat-sectate,
tripenat-sectate etc. (Fig. 31: 1–3).
Frunza runcinată. Lamina prezintă lobi inegali. Ex.: Taraxacum officinale (frunză penat-fidată, cu
dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig. 31.4.).
Frunza lirată. Frunză penat-fidată, partită sau sectată, cu lobul terminal mult mai mare decât cei
laterali, care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază. Ex.: Brassica napus, frunzele inferioare şi
mijlocii la Geum rivale, Anthyllis vulneraria ş.a. (Fig. 31.5.).
Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor, arbuştilor şi a plantelor
erbacee), pieloasă (scorţoasă, tare), cărnoasă (Sedum sp.).
 Fig. 31. Frunze cu incizii profunde: 1 - frunză bipenat-partită; 2 - frunză bipenat-sectată; 3 - frunză
tripenat-sectată; 4 - frunză runcinată; 5 - frunză lirată.
Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare.
Nervaţiune penată. Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale, secun-
dare şi de alte ordine, ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-
reticulată). Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus sylvatica, Populus sp., Quercus
sp.) (Fig. 32.1.).
Nervaţiune palmată (digitată). Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei; nervurile
laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană. Ex.: Acer platanoides, Acer pseudo-platanus, Hedera
helix (Fig. 32: 2,3).
Nervaţiune paralelă. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei. Tip de nervaţiune
prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig. 32.4.).

Fig. 32. Nervaţiunea: 1 - penată; 2, 3 - palmată; 4 - paralelă; 5, 6 - arcuată; 7 - pedată.

Nervaţiune arcuată. Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza
acesteia. Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea, Parnassia palustris, Plantago media) şi
monocotiledonate (Convallaria majalis,Maianthemum bifolium, Polygo-natum sp.) (Fig. 32: 5,6).
 Nervaţiune pedată. Nervurile laterale se ramifică unilateral, numai spre marginea de la baza laminei.
Ex.: Helleborus purpurascens (Fig. 32.7.).
Peţiolul
Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină, orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină.
Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate, iar cele lipsite de peţiol sunt sesile.
Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus), com-primat lateral în plan perpendicular pe
lamină (Populus tremula), dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris),
auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus), canaliculat – scobit longitudinal, în formă de canal sau
jgheab (Tussilago farfara) etc.

Fig. 33. Frunze sesile: 1 - frunză sesilă propriu-zisă; 2 - frunză amplexicaulă; 3 – frunză perfoliată; 4 –
frunză decurentă; 5 - frunze concrescute (connate).
Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig. 33.1.); ample-xicaule – baza
laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus, Lamium amplexicaule, Thlaspi arvense) (Fig. 33.2.);
perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină
astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum perfoliatum, Bupleurum rotundifolium) (Fig.
33.3.); decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi
foliacee, pe o singură parte sau pe ambele părţi (Symphytum officinale, Verbascum thapsiforme,Carduus sp.,
Cirsium sp.) (Fig. 33.4.); connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera
caprifolium ş.a.) (Fig. 33.5.).
Baza frunzei
Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină.
La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină), parte mult extinsă a bazei
frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina, la nivelul nodului.
 Fig. 34. Baza frunzei - teaca (vagina): 1 - teacă umflată (Apiaceae); 2 - teacă cilindrică cu margini
libere (Poaceae); 3 - teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae); 4 - frunze reduse la teacă (Juncus
sp.); lm - lamină; tc - teacă.
Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor. La unele
apiacee (umbelifere) teaca este umflată, voluminoasă (Fig. 34.1.).
La reprezentanţii Fam. Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig. 34.2.). La
reprezentanţii Fam. Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig. 34.3.). Unele frunze sunt
reduse numai la teacă (Juncus sp., Scirpus sp.) (Fig. 34.4.).
Anexe foliare
Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele, ohrea (ochrea), ligula.
1. Stipele. Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei, de regulă perechi, cu rol în apărarea mugurilor
foliari. Prezenţa sau absenţa stipelelor, natura, forma, dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante
ce servesc la determinarea speciilor.
Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica), concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp., Trifolium
medium, Trifolium pratense),concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. 35: 1–4).
După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus), reniforme (Salix caprea),
semicordate (Crataegus sp.,Trifolium campestre), hastate (Lathyrus sp.), lanceolate (Galium aparine),
solziforme (Fagus sylvatica) (Fig. 35.1.; 35: 4–9).
Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica), de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp.), mai mari
ca frunzele, cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp.) (Fig. 35).
După poziţie se deosebesc: stipele laterale, care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus
sylvatica, Viola sp.); stipele axilare situate între peţiol şi tulpină; stipele opuse peţiolului; stipele interpeţiolare –
se remarcă la plante cu frunze opuse, la care stipelele concresc două câte două. La Cruciata laevipes (sânziene)
stipelele situate opus faţă de nomofile, au aceeaşi formă şi mărime cu acestea, dar se deosebesc de nomofile
prin faptul că din axila stipelelor nu se dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila
frunzelor veritabile) (Fig. 35.10.).
 Fig. 35. Anexe foliare - stipele: 1 - stipele libere (Fagus sylvatica); 2-3 - stipele concrescute cu o
margine a peţiolului (Trifolium sp., Rosa sp.); 4 - stipele cordiforme, concrescute cu tulpina (Lotus
corniculatus); 5 - stipele reniforme (Salix caprea); 6 - stipele semicordate (Trifolium campestre); 7 - stipele
semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna); 8 - stipele hastate (Lathyrus sp.); 9 - stipele lanceolate
(Galium aparine); 10 - stipele interpeţiolare (Cruciata laevipes); f - frunză; st - stipele.

Fig. 36. Anexe foliare: 1 - ohrea la Fagopyrum esculentum; 2 - ligula la Poa trivialis; 3 - ligula la Poa
pratensis; 4 -urechiuşe la Hordeum vulgare; lm - lamina; lig - ligula; o - ohrea; tc - teacă; ur - urechiuşe.
După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus sylvatica,
Ulmus sp.) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute
cu stipele).
2. Ohrea. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii.
Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă, de
consistenţă membranoasă sau scorţoasă, întreagă, ciliată sau sfârtecată. Este o formaţiune specifică plantelor
din Fam. Polygonaceae (Fagopyrum esculentum,Polygonum sp., Rumex sp.) (Fig. 36.1.).
3. Ligula. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. Este o formaţiune cu rol protector,
aflată la limita dintre teacă şi lamină; ligula continuă teaca, de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe
tulpină.
Ligula este caracteristică poaceelor, ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută
cu teacă şi aredimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis), oblongă şi uşor dinţată (Poa
trivialis), sfârtecată/lacerată (Festuca sp.), ciliată (Dichanthium ischaemum), păroasă (Eragrostis sp.) (Fig. 36:
2,3).
Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule),
structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să
îmbrăţişeze tulpina (Fig. 36.4).
Frunze compuse
Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole, prevăzute cu un peţiol
mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I, II sau
de ordin mai înalt.
În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse.
1. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului.
 Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole, datorită foliolei terminale (Robinia
pseudacacia, Rosa sp., Sorbus aucuparia ş.a.) (Fig. 37.1.).
Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp.,
Pisum sativum, Vicia sp. ş.a.) (Fig. 37: 2–4).
2. Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului:
frunze trifoliolate (Lotus corniculatus, Trifolium sp. ş.a), frunze pentafoliolate (Lupinus sp.), frunze 5–9
foliolate (Aesculus hippocastanum) etc. (Fig. 37: 5,6).

Fig. 37. Frunze compuse: 1 - frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia; 2, 3, 4 - frunze
paripenat compuse la Lathyrus sp.; 5, 6 - frunze palmat compuse, trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi
Trifolium sp. (6).
Dispoziţia frunzelor pe tulpină
În general, dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau
specii de plante.
Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză; dispoziţia cel mai
frecvent întâlnită (Fig. 38.1.).
Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze, dispuse de o parte şi de alta a
tulpinii. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în
cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior. Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o
adaptare la factorul lumină; frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. Dispoziţia
decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae, Lamiaceae, Caryophyllaceae, Scrophulariaceae
ş.a. (Fig. 38.2.).
Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante. Acest tip
de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp.), pinofite (Juniperus communis) şi numeroase
angiosperme (Galium sp., Lysimachia vulgaris, Paris quadrifolia ş.a.) (Fig. 38.3.).
Frunze rozulare bazale. La o serie de plante (Bellis perennis, Capsella bursa-pastoris, Taraxacum
officinale ş.a.) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii, în rozetă (Fig. 38.4.).
Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină
În general forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii.
De la această regulă există şi o serie de excepţii.
 Fig. 38. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 - dispoziţie alternă; 2 - dispoziţie opusă; 3 - dispoziţie
verticilată; 4 - frunze rozulare bazale.
Anisofilia. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi
constă în existenţa unor frunze de formă, dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel.
Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope. Pe ramurile ortotrope frunzele de
la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi mărime. Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie,
formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope.

Fig. 39. Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Anisofilia: 1 -
Selaginella helvetica; 1a - frunze tetrastihe inegale (detaliu); 2 - Atropa belladonna.
La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope, frunzele, dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt
inegale; pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari, iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai
mici (Fig. 39.1.).
La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur; pe ramurile plagiotrope
frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă.
La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod. Frunzele dispuse lateral
sunt mai mari, eliptice; frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. 39.2.).
Mozaic foliar. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a
laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii. Lamina frunzei este
adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor. Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile
plagiotrope ale celor mai mulţi arbori.
La Acer pseudoplatanus, Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat. Pe ramurile
plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie.
Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte. Frunzele dorsale sunt cele mai
mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între frunzele laterale (Fig. 40.1.). Mozaic foliar mai poate fi
observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix), plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum
urbanum, Geranium sp., Capsella sp.) ş.a.
Heterofilia. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi
dimensiuni diferite.Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. Ex.: la Hedera helix frunzele de pe
ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale, alungite, întregi (Fig. 40.2.); la
Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina rotundă, întreagă, iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată
(Fig. 40.3.). O serie de plante prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar.

Fig. 40. Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Mozaic foliar: 1 - Acer
pseudoplatanus. Heterofilia: 2 - Hedera helix; 3 -
Ranunculus cassubicus.
Frunze metamorfozate
Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte
organe vegetative, ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte.
Frunze cu rol protector. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector
(Carduus acanthoides, Carduus nutans, Carlina vulgaris, Cirsium arvense, Xanthium spinosum ş.a.) (Fig.
41.1.).
Frunze cu rol de agăţare. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul
unui suport pentru a susţine planta; provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. Ex.: peţiol
transformat în cârcei (Clematis vitalba); frunze complet transformate în cârcei, rolul asimilator fiind preluat de
stipele (Lathyrus sp.); frunze parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de
foliole (Vicia sp.) (Fig. 41.2.).
 Frunze cu roluri nutritive speciale. Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie
heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore. Ex.: Pinguicula sp. (foaie grasă), plantă
insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane, pe locuri turboase (Fig. 41.3.). Pe frunzele dispuse în
rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri mari, pluricelulari, care produc substanţe mucilaginoase de
care se prind insectele şi peri mici, sesili, capitaţi (cu o parte terminală globuloasă), care elaborează enzime
proteolitice. După ce insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari, lamina frunzei se pliază spre faţa
superioară, acoperind insecta pe care apoi o digeră.
Peri
Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. Totalitatea perilor de pe un organ poartă
numele deperozitate/părozitate.

Fig. 41. Frunze metamorfozate: 1 - spini la Carduus nutans; 2 - cârcei foliari la Vicia sepium; 3 -
frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris.
În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor, densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni
referitoare la suprafaţa organului respectiv:
– glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri, glande (Impatiens noli-tangere, Sedum
vulgare);
– glabrescent – organ aproape lipsit de peri;
– pubescent – organ acoperit cu peri fini, scurţi, moi, drepţi şi mai rari (Betula pubescens);
– hirsut – organ prevăzut cu peri lungi, drepţi, dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de
Hieracium alpinum, Arabis hirsuta, Knautia arvensis);
– hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus, Pulmonaria officinalis);
– hispid – organ acoperit cu peri lungi, rigizi, deşi şi ţepoşi (Echium sp., Leontodon hispidus);
– sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi, fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba);
 – lanat – organ acoperit cu peri deşi, albi, lânoşi, lungi, creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp.
lanatum);
– scabru – organ aspru, prevăzut cu peri foarte scurţi, mici, aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la
pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae, Poa sp., Calamagrostis sp.);
– vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi, lânoşi, moi, drepţi, deşi, slab sau deloc încâlciţi între ei
(frunze deHieracium villosum);
– tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi, moi, foarte deşi şi încâlciţi, formând o pâslă albă-
argintie de peri (Arctium tomentosum);
– setiform – organ acoperit cu peri lungi, rigizi, groşi şi rari;
– setos – organ abundent acoperit cu peri lungi, rigizi, subţiri, dispuşi neregulat (Symphytum officinale,
Papaver rhoeas);
– glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos
păroase laMentha sp.);
– glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa, frunze de Hyoscyamus niger);
– pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului.
Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină), arahnoideu (peri ca pânza
de păianjen), barbat(peri lungi pe un organ), dispers (peri rari pe un organ) ş.a.

6.2. STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ

Pteridofite (Încreng. Pteridophyta)
Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere.
Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). Sporangii pot
fi grupaţi în spice sporifere, sorietc. (Fig. 22: 1,2; Fig. 23). Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit
induzie. În sporange, în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor, se formează spori
(pteridospori). Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii; în acest scop, la Polypodiaceae
se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. 23.2.).
Spermatofite
Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi
Magnoliophyta (Angiospermatophyta), plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât
mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor.
Floarea la pinofite
La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine), dispuse pe acelaşi individ – plante monoice
sau pe indivizi diferiţi – plante dioice. Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus,
primitiv.
La reprezentanţii Fam. Pinaceae (Pinus sylvestris, Picea excelsa, Abies alba, Pinus mugo) florile
unisexuate, monoice, sunt grupate în conuri.
 Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere, au forma unui con mic – conuleţ (Fig. 42:
1a,1b). Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă, la bază cu 1–2 bractei care îndeplinesc rolul de înveliş floral.
Pe axă sunt dispuse spiralat, numeroase microsporofile(stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi
microsporangi (saci polinici) (Fig. 42: 1b). În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg
meioza, se formează microspori şi ulterior granule de polen. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o
fantă longitudinală, eliberând granulele de polen. Odată cu acest proces, conurile masculine cad de pe ramuri şi
se dezorganizează foarte repede.
Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri. Un con este alcătuit dintr-o
axă pe care se inseră numeroşisolzi sterili (bractei). În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil
(sol carpelar, solz seminal, megasporofilă). Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau
mai multe ovule. Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar, caracter ce se men ţine şi la seminţe.
Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină, iar conul în
ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig. 42.1: c,d,e,f,g).

Fig. 42. Organizarea florii la conifere - Pinus sylvestris: 1a - ramură cu flori %; 1b - secţiune
longitudinală prin floare % (conuleţ); 1c - ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri); 1d - secţiune longitu-
dinală prin con &; 1e - floare & văzută ven-tral; 1f - floare & văzută dorsal; 1g - con & matur; 1h - solz car-
pelar cu două seminţe; 1i - sămânţă aripată; af - axa florii; a - axa inflorescenţei; br - bractee; msf - microspo-
rofilă; msg - micro-sporange; ov - ovul; rm - ramură; sc - solz carpelar; u - umbo.
La reprezentanţii Fam. Cupressaceae (Juniperus sp.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-
dioice sunt de asemenea organizate în conuri.
Sămânţa la pinofite
După consistenţa lor seminţele pot fi uscate, cărnoase şi parţial cărnoase.
 Seminţe aripate. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. Pinaceae. Tegumentul seminal este
dur, sclerificat. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar
(Fig. 42: 1h,1i). Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului.
Pseudobace. La Juniperus sp. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice, dispuse
fiecare pe câte un solz carpelar. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic,
cărnos, asemănător unui fruct de tip bacă. Pseudobacele sferice, de culoare albastră-negricioasă sunt
comestibile.
Sămânţă protejată de aril. La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o
sporofilă rudimentară, de consistenţă cărnoasă care, după fecundaţie, se dezvoltă şi formează în jurul seminţei
un înveliş cărnos, iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril. Arilul constituie
singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la
răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul).
Floarea la magnoliofite
În marea majoritate a cazurilor, florile se dezvoltă în axila unei bractei. Dispoziţia florilor pe axa
tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de
ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe.
Flori solitare. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. Ex.:
Anemone nemorosa (floarea Paştelui, păştiţa albă), Anemone ranunculoides (floarea Paştelui, păştiţa galbenă),
Galanthus nivalis (ghiocel), Papaver sp. (mac) (Fig. 43).

Fig. 43. Flori solitare: 1 - Anemone nemorosa; 2 - Anemone ranunculoides; 3 - Galanthus nivalis.
Inflorescenţe. Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi fiecare
ramificaţie poartă flori. În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie a florilor,
inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi hetero-tactice sau mixte).
 Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase)
Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală, cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare),
care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu); de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe
florifere secundare care se termină cu câte o floare. Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf. Ex.:
racem, spic, ament, spadice, corimb, umbela, capitul, calatidiu.
Racem – pe axa principală se dezvoltă, de la nivele diferite, axe secundare fiecare terminată cu o floare.
Ex.: Convallaria majalis,Verbascum sp. (lumânărica). Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam.
Fabaceae (Robinia pseudacacia, Vicia sp.) şi Brassicaceae. La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum
repens – ciucuşoară, Capsella bursa-pastoris – traista-ciobanului, Thlaspi sp. – punguliţă etc.) (Fig. 44).

Fig. 44. Inflorescenţe simple racemoase. Racem: 1 - Alyssum repens; 2 - Convallaria majalis; 3 -
Vicia cracca; 4 - schema inflorescenţei.
Ament – pe axa principală flexibilă, pendulă sau erectă, se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt
pedicelate. Ex.: Alnus sp. (arin),Betula sp. (mesteacăn), Carpinus betulus (carpen), Corylus avellana (alun),
Fagus sylvatica (fag), Populus sp. (plop), Salix sp. (salcie) (Fig. 45: 1,2).
Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate, scurt pedicelate sau sesile. Ex.: Alopecurus
pratensis (coada vulpii), Plantago sp. (pătlagina) (Fig. 45: 3–5). Inflorescenţă caracteristică Fam. Poaceae.
Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern, de la nivele diferite, axe florifere secun-dare care, în
partea superioară, ajung la acelaşi nivel. Ex.: Spiraea sp. (cununiţă) (Fig. 46: 1,2).
Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc
aproape din acelaşi loc, din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. Ex.: Allium ursinum (leurdă, usturoiul
ursului), Coronilla sp. (coronişte), Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig. 46: 3,4).
 Fig. 45. Inflorescenţe simple racemoase. Ament: 1 - Corylus avellana; 2 - schema inflorescenţei.
Spic: 3 -Alopecurus pratensis; 4 - Plantago sp.; 5 - schema inflorescenţei; ap - axa principală; fl - flori.
Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată, căr-noasă, se dispun flori sesile protejate de o
bractee mare – spata sau de mai multe bractei. Ex.: Arum orientale, Arum maculatum (rodul-pământului), Typha
sp. (papura) (Fig. 47).
Capitul – pe axa principală scurtă, sferică sau ovoidă, compactă sau goală, se inseră flori sesile sau
scurt pedicelate; întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru. Ex.: Matricaria
recutita (muşeţel), Trifolium sp. (trifoi). Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam. Fabaceae şi
caracteristică pentru Fam. Asteraceae (Fig. 48: 1,2).

Fig. 46. Inflorescenţe simple racemoase. Corimb: 1 - Spiraea chamaedryfolia; 2 - schema inflo-
rescenţei.Umbela: 3 - Coronilla varia; 4 - schema inflorescenţei.
 Fig. 47. Inflorescenţe simple race-moase. Spadice la Arum maculatum: 1 - inflorescenţă acoperită de
spată; 2 - inflorescenţă cu spata îndepărtată; 3 - schema inflorescenţei; apm - aparat de manifestaţiune; flf - flori
&; flm - flori %; fls - flori sterile.
Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile; bracteele de la baza axei formează involucrul.
Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei), Hieracium
villosum (vulturică), Leontodon hispidus (potcapul călugărului),Taraxacum officinale (păpădie) (Fig. 48: 3–5).
Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase)
Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). Pe axa
primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite, cu creştere definită. Nu se formează o axă comună, care
să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu), ci unsimpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine
diferite. Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf.
După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare, care pornesc din acelaşi loc, se deosebesc trei
tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu, dihaziu şi polihaziu.
Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. De pe această
axă, subterminal, din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare, ramificaţia
continuând unilateral. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite. Se deosebesc 4 tipuri
de inflorescenţe monohaziale: drepaniu, ripidiu, bostrix şi cincin.

Fig. 48. Inflorescenţe simple racemoase. Capitul: 1 - Matricaria recutita; 1a - secţiune longitudinală
prin inflorescenţă; 2 - schema inflorescenţei. Calatidiu: 3 - Leontodon hispidus; 4 – Hieracium villosum; 5 -
schema inflorescenţei.
 Fig. 49. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 - drepaniu la Juncus bufonius; 1a - fragment de
inflorescenţă; 1b - drepaniu văzut în profil (schemă); 2 - ripidiu la Iris pseudacorus; 2a - ripidiu văzut lateral
(schemă); I-VI - succesiunea florilor; b1-b5 - succesiunea bracteilor.
Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în
acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru
reprezentanţii Fam. Juncaceae (Juncus sp. – rugină) (Fig. 49.1.).
Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior), dar
alternativ, în două sensuri diferite, rezultând o inflorescenţă în formă de zig-zag sau evantai. Toate ramificaţiile
florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. Iridaceae.
Ex.: Iris sp. (stânjenel) (Fig. 49.2.).
Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri,
urmând o linie helicoidală, spre dreapta sau spre stânga. Ex.: Hemerocallis sp. (crin) (Fig. 50.1.).
Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ, în planuri diferite (la
dreapta şi la stânga), transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. Tip de inflorescenţă caracteristică
pentru reprezentanţii Fam. Boraginaceae (Symphytumofficinale – tătăneasă, Myosotis sp. – nu-mă-uita etc.)
(Fig. 50.2.).
 Fig. 50. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 - bostrix la Hemerocallis sp.; 1a - bostrix
(proiecţie); 2 - cincin laSymphytum officinale; 2a - cincin (proiecţie); I-VI - succesiunea florilor; b1-b5 -
succesiunea bracteilor.
Dihaziu (cima bipară, cima dicotomică). Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. De
la primul nod aflat sub această floare (subterminal), în axila a două bractei opuse, se dezvoltă două axe
secundare, aproximativ egale ca lungime, terminate fiecare cu câte o floare. Acest sistem de ramifica ţie se poate
repeta de mai multe ori. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Caryophyllaceae. Ex.:
Myosoton aquaticum (pleşcaiţă) (Fig. 51.1.).
Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. Inflorescenţă caracteristică Fam.
Chenopodiaceae.
Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară, de sub floarea terminală, din axila mai multor
bractei (involucru) pornesc succesiv, din acelaşi loc, mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror
flori nu se maturează toate în acelaşi timp. Ex.: Butomus umbellatus (roşăţea), Sedum sp. ş.a. (Fig. 51.2.).
Inflorescenţe compuse

Fig. 51. Inflorescenţe simple cimoase: 1 - dihaziu la Myosoton aquaticum; 1a - schema inflorescenţei;
2 - polihaziu laButomus umbellatus; 2a - schema inflorescenţei; I-V - axe de vârste/ordine diferite.
Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple. Se deo-sebesc două tipuri de
inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de ramificaţie sau prin combinarea
a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie numai racemoase, fie numai cimoase) şi
heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe simple racemoase şi cimoase.
 Inflorescenţe compuse homotactice racemoase
Spic compus. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi
întrenoduri ± scurte. La noduri se inseră alternativ spice simple, scurt pedicelate numite spiculeţe. Un spiculeţ
este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori. La baza
spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară. La baza fiecărei flori se
află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară. Floarea bisexuată
(alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un
perigon sepaloid. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Poaceae: Elymus repens (pir
târâtor), Lolium sp. (raigras/iarba de gazon), Secale cereale (secara),Triticum aestivum (grâu comun) etc. (Fig.
52.1.).
Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus, mai mult sau mai puţin răsfirat, ale cărui
ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore, lung pedunculate. Inflorescenţă caracteristică pentru
reprezentanţii Fam. Poaceae. Ex.: Anthoxanthum odoratum (viţelar),Arrhenatherum elatius (ovăscior), Bromus
sp. (obsiga), Festuca sp. (păiuş), Nardus stricta (ţăpoşică), Poa sp. (firuţa) ş.a. (Fig. 52: 2–4).

Fig. 52. Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase. Spic compus: 1 - Elymus repens; 1a -
spiculeţ; 1b - schema generală a unui spi-culeţ; 1c - spic compus (schema inflorescenţei); asp - axa spicului
(rahis); aspi - axa spiculeţului; cl - călcâi; gi - glumă inferioară; gs - glumă superioară; lo – lodi-cule; ovr - ovar;
pi - palee inferioară; ps - palee supe-rioară; sta - stamine cu antere oscilante; stg - stigmat plumos. Panicul: 2 -
Bromus hordeaceus; 3 - Festuca supina; 3a - spiculeţ; 4 -Poa annua; 4a - spiculeţ.
Umbela compusă. Axa principală, la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru
se ramifică sub formă de umbelă. Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule; la baza
umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel. Uneori involucrul şi involucelul lipsesc. Inflorescenţă
caracteristică reprezentanţilor Fam. Apiaceae (Umbelliferae). Ex.: Aegopodium podagraria(piciorul caprei),
Daucus carota (morcov) ş.a. (Fig. 53.1.).
 Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul
lor sub formă de corimb. Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam. Rosaceae: Crataegus sp.
(păducel), Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş.a. (Fig. 53.2.).
Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem; axele secundare se ramifică sub
formă de umbelă. Ex.: Hedera helix(iedera) (Fig. 53.3.).

Fig. 53. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 - umbelă compusă la Aegopodium

podagraria; 1a - schema inflorescenţei; 2 - corimb compus la Sorbus aucuparia; 2a - schema inflorescenţei; 3
- racem cu umbele la Hedera helix; in - involucru; inv - involucel; umb - umbelulă.
Racem cu calatidii. Axa principală se ramifică sub formă de racem; axele secundare formate se
termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu. Ex.: Petasites albus (captalan) (Fig. 54.1.).
Corimb cu calatidii. Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb; axele
secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu. Ex.: Achillea sp.
(coada şoricelului) (Fig. 54.2.).
Capitul compus. Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. Asteraceae. Ex.: Leon-topodium
alpinum (albumiţă, floare de colţ, floarea Reginei) (Fig. 54.3.).
 Fig. 54. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 - racem cu calatidii la Petasites albus; 1a
- porţiune de tulpină cu calatidii; 1b - floare; 2 - corimb cu calatidii la Achillea millefolium; 2a - calatidiu; 2b -
floare; 2c - schema inflorescenţei; 3 -apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă).
Umbelă de spiculeţe. Axa principală se ramifică sub formă de umbelă. Pe axele secundare formate se
află, dispuse în axila unor bractei, flori scurt pedicelate. Ex.: Cynodon dactylon (pir-gros).
Inflorescenţe compuse homotactice cimoase
Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin. Ex.: Euphorbia sp. (laptele-cucului/ laptele câinelui).
Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare. De pe această axă, de la primul
nod aflat sub floare, din axila mai multor bractei, se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite,
fiecare terminate cu câte o floare; se formează astfel un polihaziu.
De pe fiecare axă a polihaziului, din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o
„floare” formând astfel un dihaziu.

Fig. 55. Ciaţiu la Euphorbia sp.: 1 - vedere exterioară a unei „flori biologice”; 2 - ciaţiu în secţiune
longitudinală - florile % sunt dispuse în cincin; 3 - floare % (stamină); cp - cupă; cpf - carpofor; flf - floare &;
flm - floare %; gln - glande nectarifere.
Ultima ,,floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare, iar din punct de vedere
morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig. 55). Inflorescenţa este alcătuită
dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare.
În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât, aparent, ciaţiul se aseamănă cu o floare. În axila celor 5 bractei
se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin. Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori
masculine reprezentate de stamine cu filamente inegale. Fiecare stamină este considerată o floare masculină,
deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară, care indică locul de inserare a învelişului
floral sau chiar un înveliş floral ± redus.
Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam. Euphorbiaceae.
Inflorescenţe heterotactice (mixte)
Ex.: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă); cincin cu umbelă – Chelidonium majus
(rostopască); bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare); spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae;
capitul cu cincin – Armeria sp.; ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc.
Elementele florii la magnoliofite
O floare completă este alcătuită din: receptacul, înveliş floral, androceu şi gineceu (Fig. 56). Dacă la
o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă.
 Fig. 56. Floare completă de Ranunculus acris: 1 - floare în secţiune longitudinală; 2 - floare văzută în
profil; ca - carpelă; pf - peduncul floral; pt - petale; r - receptacul; sp - sepale; sta - stamine.
Receptacul
Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii.
Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp.), disciform – ca un disc (Rubus sp.),
cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp.), sub formă de butelie (Galanthus nivalis), cilindric etc. (Fig. 57).
Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face
parte dintr-o inflorescenţă).
Învelişul floral

Fig. 57. Tipuri de receptacul floral: 1 - sferic la Ranunculus sceleratus; 2 - disciform la Rubus
odoratus; 3 - cupuliform la Rosa arvensis; 4 - sub formă de butelie la Galanthus nivalis.
Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate. El se numeşte periant, atunci când ele-mentele sale –
sepale şi petale – se disting ca formă, dimensiuni, culoare (flori heteroclamideice, cu înveliş floral dublu) şi
perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice, cu înveliş floral
simplu). Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice. Florile lipsite
de periant se numesc nude (aclamideice).
Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate, deobicei verzi, inserate pe receptacul spre
exterior. Totalitatea sepalelor alcătuieştecaliciul.
Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri, caz în care ciclul extern
se numeste calicul (Fragaria sp.,Potentilla sp.) (Fig. 58: 1,2).
Caliciul este dialisepal, când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee, brasicacee)
şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee, lamiacee, primulacee ş.a) (Fig.
58: 1–7). De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială; părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi).
Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp.), infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris),
inflată/umflată (Silene sp.), urceolată (Hyoscyamus niger), campanulată – sub formă de clopot (Gentiana
acaulis) etc. (Fig. 58: 3–7).
La unele flori caliciul apare sub formă de peri. Ex.: Arnica montana, Taraxacum officinale şi alte
asteracee (Fig. 58.8.).
 Fig. 58. Tipuri de caliciu. Caliciu dialisepal: 1 - Sinapis arvensis; 2 - caliciu dublu (caliciu extern şi
calicul) la Fragaria vesca.Caliciu gamosepal: 3 - tubulos la Dianthus sp.; 4 - infundibuliform la Primula veris;
5 - inflat la Silene sp.; 6 - urceolat la Hyoscyamus niger; 7 - campanulat la Gentiana acaulis. Caliciu format
din peri: 8 - flori tubuloase de Arnica montana; K – caliciu.
Sepalele pot fi persistente sau caduce. La Papaver sp. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.
Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate, în general diferit colorate, dispuse în alternan ţă
cu sepalele. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă, partea inferioară, îngustată a petalei, cu care aceasta se
prinde de receptacul. Totalitatea petalelor alcătuieştecorola.

Fig. 59. Forma petalelor: 1 - orbiculară (Ranunculus acris); 2 - oval-lanceolată (Nymphaea alba); 3 -
unguiculată (Cheiranthus cheiri); 4 - bilobată (Stellaria media); 5 - tetralobată (Lychnis flos-cuculi). Petale
transformate în organe nectarifere: 6, 7, 8 - cornet nectarifer la Aconitum sp. (6), Helleborus sp. (7) şi
Trollius europaeus (8); 9 - pinten nectarifer la Viola odorata.
Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp., Solanum sp., Ranunculus acris), oval-lanceolată
(Nymphaea alba), unguiculată (Cheiranthus cheiri), bilobată (Stellaria media), tetralobată (Lychnis flos-cuculi),
emarginată (Rosa sp., Rubus sp.) etc. (Fig. 59: 1–5).
 Fig. 60. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 - Fragaria vesca; 2 - Sinapis arvensis; 3 -
Stellaria media. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 - floare de fabacee (Pisum sativum); 4a - corola
etalată; al - alae/aripi (petale laterale); ca - carena (petale inferioare); ve - vexilum petala superioară); 5 -
Veronica polita.
La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp.
fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară, bazal, câte o glandă
nectariferă); cornete nectarifere (Aconitum sp. – omag, Helleborus sp. – spânz, Trollius europaeus – bulbuci);
pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp., Orchis sp., Viola sp.) (Fig. 59: 6–9). LaHelleborus
sp. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Glandele nectarifere (nectarine), ţesuturi localizate
frecvent în floare elaborează nectarul.
Corola este dialipetală, când petalele sunt libere (Ranunculaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Fabaceae,
Caryophyllaceae, Apiaceae ş.a.) şigamopetală, când petalele sunt concrescute (Solanaceae, Ericaceae,
Convolvulaceae, Asteraceae ş.a.).
Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Rosaceae),
Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Brassicaceae), Stellaria media – rocoină (Fam. Caryophyllaceae) (Fig.
60: 1–3).

Fig. 61. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1, 2 - tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi
Arctium lappa (2); 3 - hipocrateriformă (Syringa vulgaris); 4 - infundibuliformă (Calystegia sepium); 5 -
globuloasă (Vaccinium myrtillus); 6 - campanulată (Campanula rotundifolia).
Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. (Fam. Scrophulariaceae) (Fig. 60.5.). Corola
papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară
mare, rotundă (steag, stindard, vexilum), două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare
alipite prin marginile lor externe (luntriţa, carena). Ex.: Pisum sativum (Fig. 60.4.).

Fig. 62. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 - personată la Linaria vulgaris; 1a - floare
văzută în profil; 2, 3 - bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. (3); 4 - capitul la Leucanthemum
vulgare; 4a - floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei); 4b - floare ligulată cu simetrie
zigomorfă (la periferia inflorescenţei); 5 - floare ligulată de Taraxacum officinale; C - corola; K - caliciu; lgc -
ligula corolei; lbi - labium inferior; lbs - labium superior; ovr - ovar; pin - pinten; sta - stamine; stg - stigmat; sti
- stil.
Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui
tub lung ± larg (Arctium lappa,Nicotiana tabacum); hipocrateriformă (Syringa vulgaris); infundibuliformă –
tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp., Convolvulus sp., Datura stramonium);
campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.); globuloasă, aproape sferică(Vaccinium sp.); urceolată
– tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. (Fig. 61).
Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi:
– personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona); la
Linaria sp. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. 62.1.);
– bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior,
alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior, format din petala anterioară concrescută cu
cele două petale laterale. Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam. Lamiaceae (Labiatae). Ex.: Lamium
maculatum, Pedicularis sp., Salvia sp. (Fig. 62: 2,3).
 Fig. 63. Perigon (P): 1, 2 - dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. (2); 3 - gamotepal la Muscari sp.;
4 - diali- şi gamotepal laOrchis sp.; 5 - P alcătuit din bractei la Luzula sp.; 6 - P alcătuit din bractei înguste şi
păroase la Schoeno-plectus lacustris; 7 - P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium; l - labelum.
– ligulată – corola are un tub scurt la bază, care se continuă lateral cu un limb – ligula, rezultat din
concreşterea petalelor. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. Asteraceae (Compositae). Ex.:
Leucanthemum vulgare, Taraxacum officinale ş.a. (Fig. 62: 4,5).
Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp., Colchicum autumnale, Galanthus nivalis,
Iris sp., Lilium sp., Scilla bifolia ş.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp., Polygo-natum
latifolium ş.a.) (Fig. 63: 1–3).
La Orchis sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale, unele concrescute iar altele libere. Ciclul extern de
elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară, nepereche, liberă; în ciclul
intern cele două tepale posterioare rămân libere, iar tepala anterioară, nepereche, se dezvoltă în mod deosebit
formând labelum (Fig. 63.4.).
Perigonul este sepaloid, când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp., Rumex sp., Urtica sp.) şi
petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp., Galanthus nivalis, Lilium sp.).
Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp., Scirpus sp.), peri (Eriophorum sp.) sau poate fi absent –
flori nude (Carex sp., Carpinus sp.,Fraxinus sp., Salix sp.) (Fig. 63: 5–7; Fig. 64).
Androceu
Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. O stamină
este alcătuită din filament staminal, conectiv şi anteră (Fig. 65.1.).

Fig. 64. Flori nude: 1 - Salix sp., ament %; 1a - floare %; 1b - ament &; 1c - floare &; 2 - Carex sp.,
floare %; 2a - floare &.
 Filamentul staminal, partea sterilă a staminei este subţire, cilindric, de lungime variabilă, simplu sau
ramificat (Fig. 65: 1,2).
Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi
diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente
scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae)
(Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica
sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată
de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus
avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam
(Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7- A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis
acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şiPisum sativum (9); 10 – A
gamostemon triadelf la Hypericum perforatum.
După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig.
65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente.
Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-
vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea),diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala
vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau
poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10).
Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.:
Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).
 Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum,
floare întreagă; 2a - corola desfăcută;3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă
de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere.
La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam.
Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4).
Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele
lojele anterei.
Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule
de polen ce vor conţine gameţii masculini.
După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul
florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.).
După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se
fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al
filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe –antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe
partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum
autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4).
 Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la
nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează
la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vacciniumsp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă
valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a.
Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus
sp., Linum sp., Trollius europaeus).
Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu
Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin.
După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi:
superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine
(Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus
într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului –
flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar
celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae,
Campanulaceae, Asteraceae,Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine;
2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine.
După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum
sativum şi alte fabaceae, poacee),bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae,
Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp.,Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7).
După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere
(Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) –
alcătuit din carpele concrescute.
Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură
cavitate/lojă ovariană (Viola sp.);eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa
lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.);
lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau
centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).
 Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin
ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G
pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G
policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a - carpelă; 8 - Gpentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la
nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola
sp.; 10, 11 - G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la
nivelul ovarului; ovr - ovar; sti - stil; stg - stigmat.
Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar, stil şi
stigmat (Fig. 69: 1,2).
Ovarul este partea bazală, voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.
Stilul este o prelungire a ovarului, variabil ca formă, ce face legătura între ovar şi stigmat. Stilul poate
fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor); lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla
sp.); ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.,Fragaria sp., Symphytum officinale şi alţi
reprezentanţi ai Fam. Boraginaceae) (Fig. 70: 1–3).
După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori
heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii, ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt
(brahistil). Ex.: Primula sp. (Fig. 70.4.). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o
adaptare la polenizarea încrucişată.

Fig. 70. Stil ginobazic: 1 - Alchemilla sp.; 2 - Fragaria vesca; 3 - Symphytum officinale. Hetero-stilie
la Primula veris: 4 - floare longistilă; 4a - floare brevistilă; sti - stil.
Stigmatul este partea terminală a stilului, adaptată morfologic pentru reţinerea polenului.
Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp., Primula sp.), bifid (Arnica montana, Lamiaceae),
trifid (Campanula sp., Crocus sp.),cvadrifid (Epilobium sp.), pentafid (Geranium sp.), lobat (Lilium sp.),
disciform şi stelat (Papaver sp.), filiform şi papilos (Plantago sp.,Nardus stricta), papilos (Festuca sp.),
gol/găunos (Viola sp.), foliaceu (Iris sp.) etc. (Fig. 71).

Fig. 71. Tipuri de stigmat: 1 - globoid (Primula sp.); 2 - bifid (Arnica montana); 3 - trifid (Crocus
sativus); 4 - trilobat (Liliumsp.); 5 - disciform şi stelat (Papaver sp.); 6, 7 - filiform şi papilos la Nardus stricta
(6) şi Plantago lanceolata (7); 8 – papilos (Festuca sp.); 9 - gol/găunos (Viola tricolor); 10 - foliaceu (Iris
germanica).
Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae, Poaceae).
Tipuri de flori după repartiţia sexelor
După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi
androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme); flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu;
flori asexuate (agame) – flori sterile, fără androceu sau gineceu.
Tipuri de plante după repartiţia sexelor

Fig. 72. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 - plante cu flori bisexuate/ hermafrodite; 2 -
plantă agamonoică; 3 - plantă monoică; 4 - plantă dioică; 5 - plantă ginandromonoică (trimonoică); 6 - plantă
ginomonoică; 7 - plantă andromonoică;8 - plantă ginandrodioică; 9 - plantă androdioică; 10 - plantă
ginodioică.
După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii, se deosebesc (Fig. 72): plante cu flori
bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite; plante agamonoice – plante cu flori bisexuate
şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee); plante monoice– au flori unisexuate, masculine şi feminine
pe acelaşi individ (Betula sp., Corylus avellana, Fagus sylvatica ş.a.); plante dioice – au flori masculine şi
feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba, Urtica dioica ş.a.); plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate
pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.
 După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ, pe doi sau trei indivizi, plantele poligame pot fi:
poligam-monoice, poligam-dioice şi poligam-trioice.
Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri:
ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine, feminine şi bisexuate (Acer sp.,
Leontopodium alpinum, Saponaria sp.); ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate
(Parietaria officinalis); andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia
sp.,Veratrum album).
Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Şi
acest tip de plante sunt de 3 tipuri:ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi
feminine pe alt individ al aceleiaşi specii; ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ
(Glechoma sp., Salvia pratensis, Thymus sp.); androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi
diferiţi (Dryas octopetala, Pulsatilla montana).
Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi, având flori bisexuate, masculine şi feminine
sau alte combinaţii. Ex.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine, indivizi cu flori feminine şi
indivizi cu flori bisexuate.
Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi:
– spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale,
dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae);
– verticilată (ciclică, în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile
(majoritatea angiospermelor);
– hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri, iar elementele androceului şi
gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris, Ranunculus sp., Trollius europaeus).
În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile
pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele; Fraxinus sp., Salix sp.),
diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G; Betulaceae,Corylaceae, Fagaceae, Urticaceae), triciclice,
tetraciclice (Apiaceae, Boraginaceae, Iridaceae, Primulaceae, Solanaceae,Scrophulariaceae), pentaciclice
(Aceraceae, Lamiaceae, Liliaceae), hexaciclice (Brassicaceae). Majoritatea angiospermelor sunt tetra- şi
pentaciclice.
În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha
sp.), dimere (Papaveraceae), trimere(Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.), tetramere (Rubiaceae), pentamere
(Primulaceae, Linaceae), polimere (Crassulaceae).
Formule şi diagrame florale
Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima
elementele constitutive ale unei flori (numărul lor, raporturile dintre ele), având astfel posibilitatea de a compara
între ele diferitele organizări florale.
Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale, litere şi cifre.
 Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă; ·|· – simetrie zigomorfă; + – simetrie bilaterală; 5 –
flori spirociclice; P – perigon; K – caliciu; C – corola; A – androceu; G – gineceu; } – flori bisexuate; |, ~ – flori
unisexuate masculine sau feminine. Poziţia gineceului.
Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Ex.: K 5, C5, A5, G5. Când numărul
de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Elementele florii pot fi libere sau concrescute în
cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Când concresc elemente
aparţinând la două verticile diferite, sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute.
Ex.: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin
închiderea în paranteze rotunde: K(5), C(5), A(5), G(5).
Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori; ea stabileşte locul fiecărui
element floral şi raporturile dintre elementele florale. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care,
reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza
modul ei de organizare.
Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc, pe
faţa externă, o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane; staminele se redau prin forma
secţiunii transversale a anterei; gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului; bracteea în axila
căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele; axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se
reprezintă printr-un cerc mic.
Construirea diagramei florale. La o floare spirociclică, iniţial se va trasa o spirală pe care se vor
dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri
pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Ulterior se trasează un număr de
cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri; se reprezintă axa florală şi bracteea, iar pe cercurile concentrice
trasate, de la exterior spre interior, caliciul, corola, androceul şi gineceul, utilizând semnele convenţionale şi
păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii.

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt
utilizaţi o serie de termeni specifici.
Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verde-albăstruie,
albăstrui-cenuşiu (suriu), pruinos (brumat), olivacee (de culoare verde-bruniu). Frunze concolore – au aceeaşi
culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze discolore –sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus
discolor). Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât
cea verde. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense, Lamium maculatum).
Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la
Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii); rubescente – roşietice (vaginile
roşietice ale frunzelor de Festuca rubra); sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus
sanguinea).
Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa
gălbuie la Trisetum flavescens);lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea), ohroleuce – de
culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca).
Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale, tuberculi, rizomi).
Fructul
Fructul, organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din
ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. La formarea fructului înafară
de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.), stigmatul (Papaversp.), receptaculul (Fragaria sp.), hipsofilele
(Corylus sp.).
Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie.
Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora
peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.
Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior), mezocarp (zona
mijlocie, în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau
uscat.
Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.

Fig. 73. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - folicula la Helleborus sp.; 1a - dehiscenţa ventricidă;
2 - păs-taie la Pisum sativum; 2a - dehiscenţa dorsi-ventricidă; 3 - păstaie la Vicia sp.; 4 - lomenta la Coronilla
varia; 5 - silicva la Cheiranthus cheiri; 5a -dehiscenţa silicvei; 6 - silicula angustiseptă la Capsella bursa-
pastoris; 6a - dehiscenţa siliculei; 7 - silicula latiseptă la Lunaria annua; 7a - dehiscenţa siliculei.
Ţinând seama de consistenţa pericarpului, dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire
a seminţelor, se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula, nuca, baca şi drupa.
 Capsula este un fruct cu pericarp uscat, dehiscent la maturitate. În funcţie de modul de deschidere se
deosebesc mai multe tipuri de capsule.
Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei
de sutură a marginilor carpelei. Ex.:Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 73.1.).
Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia
de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. Ex.:
Pisum sativum (mazăre), Vicia sp. (măzăriche) (Fig. 73: 2,3).

Fig. 74. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - septicidă (Colchicum autumnale); 1a - dehiscenţa
septicidă; 2 - loculicidă(Tulipa sp.); 2a - dehiscenţa loculicidă; 3 - septifragă (Datura stramonium); 3a -
dehiscenţa septifragă; 4 - septifragă la Viola tricolor; 4a – dehiscenţa septifragă; 5 - pixidă (Anagallis
arvensis); 6 - poricidă (Papaver somniferum); 7 - denticidă (Primula veris); 8 - capsulă ce se deschide în 5
mericarpii la Geranium pratense; af - axa florii; ca - carpele la maturitatea fructelor; sm - sămânţă; stg -
stigmate; rst - rostru.
Lomenta – fruct asemănător unei păstăi, gâtuite între seminţe; la maturitate se fragmentează trans-
versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Ex.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. 73.4.).
Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar, bilocular; între carpelele fertile se află un perete
despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. Fructul matur se deschide în două valve, prin 4 linii
longitudinale, de jos în sus, câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Ex.: Cheiran-thus cheiri
(micşunele) (Fig. 73.5.).
Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Ex.: Capsella bursa-pastoris (traista
ciobanului), Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. 73: 6,7).
Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve, prin linii longitudinale în peretele fructului, de la
vârf până la bază. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre
cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă); capsula loculicidă – se deschide pe nervura
mediană a fiecărei carpele (Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.); capsula septifragă – se deschide de o parte şi de
alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie, Viola sp.) (Fig. 74: 1–4).
Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis, Hyoscyamus
niger, Plantago sp.) (Fig. 74.5.).
 Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe
stigmat (Papaver sp.) (Fig. 74.6.).
Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. Ex.: Primula sp. (Fig. 74.7.).
La Geranium sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu
numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. 74.8.).
Nuca este un fruct cu pericarp uscat, indehiscent la maturitate. În funcţie de o serie de particularităţi ale
pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă.

Fig. 75. Tipuri biologice de fructe. Nuca: 1 - achenă cu papus (Asteraceae); 2 - achenă (Matricaria
perforata); 3 - diachenă(Carum carvi); 4 - poliachenă (Ranunculus sp.); 4a - achenă; 5 - tetraachenă
(Symphytum sp.); 6 - cariopsă (Triticum sp.); 7, 8, 9 - samara la Ulmus glabra (7), Betula pendula (8) şi
Fraxinus excelsior (9); 10 - disamara (Acer pseudoplatanus); 11 - poliachene la Fragaria sp. (achenele sunt
dispuse pe receptaculul cărnos); 12 - poliachene la Rosa sp. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos,
cupuliform); em - embrion; p - peri; pp - papus; r - rostru; s - şanţ.
Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă, neconcrescută cu pericarpul sau
ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana, Aste-raceae) (Fig. 75: 1,2). Monoachena
(mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.).Diachena (dinucula) se formează dintr-un
gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. Apiaceae (Fig. 75.3.). Tetraachena(tetranucula) se
formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.,
Boraginaceae, Lamiaceae) (Fig. 75.5.). Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar
(Fragaria sp., Ranunculus sp.,Rosa sp.) (Fig. 75.4.). La Fragaria sp., Rosa sp. nuculele (fructele propriu-zise)
sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.75: 11,12).
Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela
(Poaceae) (Fig. 75.6.).
 Fig. 76. Tipuri biologice de fructe. Baca: 1 - Atropa belladonna; 2 - Solanum dulcamara; 3 - fruct
cărnos dehiscent (Paris quadrifolia); 4 - Convallaria majalis; 5 - fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-
tangere; 5a - fruct deschis. Drupa: 6 - polidrupă la Rubus idaeus; 6a - secţiune longitudinală prin polidrupă; 6b
- drupeolă în secţiune longitudinală; dr - drupeolă; end - endocarp; ep - epicarp; mz - mezocarp; r - receptacul
cărnos; sm - sămânţa.
Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul
seminţei la ulm (Ulmus sp.), bilateral la mesteacăn (Betula sp.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.) (Fig. 75:
7–9).
Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.) (Fig. 75.10.).
Baca este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Ex.: Atropa
belladonna, Convallaria majalis, Solanum dulcamara (Fig. 76: 1,2,4). La o serie de specii (Impatiens noli-
tangere, Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. 76: 3,5).
Drupa este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat.
Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Ex.: Rubus
idaeus (Fig. 76.6.).
Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe
cenantocarpe. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).

6.3.1. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA

Cls. Lycopodiatae
Ord. Lycopodiales

Fam. Lycopodiaceae
Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium. Plante erbacee, perene. Tulpini
repente si ascendente, ramificate dicotomic sau pseudomonopodial, fara noduri evidente, prinse de substrat prin
radacini adventive. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime), sesile, uninerve, înguste, fara ligula, dispuse
spiralat, diferentiate în trofofile si sporofile. Sporangii dispusi în axila sporofilelor, sunt dispersati în lungul
tulpinilor ascendente sau grupati în spice sporifere mai mult sau mai putin distincte.
Ex.: Lycopodium alpinum (bradisor), Lycopodium annotinum (cornisor), Lycopodium clavatum (pedicuta),
Lycopodium selago (bradisor) (Fig. 77).
Ord. Selaginellales

Fam. Selaginellaceae

Fig. 77. Fam. Lycopodiaceae: 1 - Lycopodium annotinum; 1a - sporofila cu sporange; 1b - microfila; 2

- Lycopodium clavatum;3 - Lycopodium selago; 3a - sporofila cu sporange; 3b - microfila. Fam.
Selaginellaceae: 4 - Selaginella helvetica; 4a, 4b - sporofile cu sporangi; 4c - microfila cu ligula; 4d - frunze
tulpinale pe fata inferioara (ventrala); 4e - frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala).
Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori). Plante erbacee de
dimensiuni reduse. Tulpini repente, ramificate dicotomic, fixate de substrat prin radacini adventive. Frunze
mici, sesile, moi, egale sau inegale, dispuse opus sau altern, prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula
(rol în absorbtia si acumularea apei). Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile. Sporangii dispusi în
axila sporofilelor ligulate, sunt grupati în spice sporifere situate pe ramurile ascendente.
Ex.: Selaginella helvetica, Selaginella selaginoides (Fig. 77).

Cls. Equisetatae
Ord. Equisetales

Fam. Equisetaceae
 Fig. 78. Fam. Equisetaceae: 1 - Equisetum arvense, tulpina fertila (de primavara); 1a - tulpina
sterila, asimilatoare (de vara); 2 - Equisetum sylvaticum, tulpina sporifera; 2a - tulpina sterila,
asimilatoare;
2b - portiune de rizom; 3 - Equisetum palustre.
Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). Plante erbacee,
perene. Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate, prevazute cu noduri si
internoduri distincte. Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere
terminale (E. hyemale, E. palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde, brune, fertile cu spice sporifere
dispuse terminal si tulpini mai înalte, sterile, verzi (asimilatoare), ramificate (E. arvense, E. sylvaticum). Frunze
uninerve, reduse la scvame (neasimilatoare), dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune, dintate.
Sporofile de forma peltata (scut), grupate terminal sub forma de spice sporifere; fiecare sporofila poarta 5–12
sporangi.

Ex.: Equisetum arvense, Equisetum hyemale (pipirig, pipirigut de munte), Equisetum palustre (barba
ursului), Equisetum pratense, Equisetum sylvaticum (rusinea ursului), Equisetum telmateia, Equisetum
variegatum (pipirig) (Fig. 78).

Cls. Filicatae
Ord. Ophioglossales
Fam. Ophioglossaceae
Ferigi erbacee, perene. În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din
doua parti distincte: o parte sterila, întreaga sau divizata, verde, asimilatoare (trofofila) si o parte fertila, galben-
brunie care poarta sporangi (sporofila).
 Fig. 79. Fam. Ophioglossaceae: 1 - Botrychium lunaria; 1a - vârful unei ramificatii cu sporangi.
Fam. Polypodiaceae: 2 - Asplenium ruta-muraria; 2a - foliola cu sori; 3 - Asplenium trichomanes; 4 –
Polystichum lonchitis; 5 - Asplenium scolopendrium.

Ex.: Botrychium lunaria (limba cucului, iarba dragostei) (Fig. 79.1.).

Ord. Polypodiale
Fam. Polypodiaceae
Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite. Plante perene cu rizom. Frunze:
trofosporofile, rar întregi, frecvent variat divizate, lung petiolate, de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si
sporofile (Blechnum spicant). Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei, prezinta inel mecanic de
dehiscenta. Sorii de forme variate (reniformi, rotunzi, alungiti, liniari) prezinta sau nu induzie.

Fig. 80. Fam. Polypodiaceae: 1 - Blechnum spicant; 1a - foliola cu induzie de pe frunza sporifera;
2 - Cystopteris fragilis;2a - foliola cu sori; 3 - Polypodium vulgare.
 Ex.: Asplenium ramosum (poci-toc, rugina), Asplenium ruta-muraria (ruginita), Asplenium
scolopendrium (navalnic, limba cerbului), Asplenium trichomanes (strasnic), Athyrium filix-femina (spinarea
lupului), Blechnum spicant (scarita muntelui), Cystopteris fragilis (feriguta de stânca), Cystopteris montana
(feriga de piatra), Dryopteris carthusiana (feriga), Dryopteris dilatata (feriga), Dryopteris filix-mas (feriga),
Polypodium vulgare (feriguta, iarba dulce), Polystichum aculeatum (creasta cocosului), Polystichum lonchitis
(sarpe) (Fig. 79: 2–5, Fig. 80).
6.3.2. ÎNCRENG. PINOPHYTA (GYMNOSPERMATOPHYTA)
CLS. PINATAE
ORD. PINALES
Fam. Pinaceae
Arbori cu tulpina ramificată monopodial. Frunze aciculare, pungente/înţepătoare (Picea abies), cu vârf
emarginat (Abies alba) sau moi (Larixsp.), scurt peţiolate, sempervirescente, rar caduce (Larix sp.). Frunzele
solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp., Pinussp.), sunt dispuse spiralat (Picea abies), spiralat
şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern (Larix sp.). Plante unisexuate, monoice cu florigrupate în conuri.
Conurile masculine sunt mici, solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase. Conurile feminine sunt mari.
Seminţearipate. Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere.
Ex.: Abies alba (brad), Larix decidua (larice, zadă), Picea abies (molid), Pinus mugo (jneapăn, jep),
Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. 81; Fig. 82.1.).

Fig. 81. Fam. Pinaceae: 1 - Abies alba; 1a - rămurică cu flori |; 1b - frunza; 1c - frunză în secţiune
transversală; 1d - con ~; 1e - solz carpelar cu bractee; 1f - solz carpelar cu două seminţe; 2 - Larix decidua; 2a -
ramură tânără cu flori |, ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule; 2b - conuri ~ mature; 2c - sămânţa aripată; 3 -
 Picea abies; 3a - ramură cu două flori ~; 3b - inflorescenţa ~ tânără (erectă); 3c - con ~ matur (pendul); 3d -
frunză; 3e - frunză în secţiune transversală; 3f - solz carpelar fără seminţe; 3g - sămânţa aripată.
Fam. Cupressaceae
Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp.). Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare, grupate
câte trei într-un verticil (Juniperussp.). Flori unisexuate grupate în conuri mici. Seminţele sunt pseudobace
(galbule) ovoide sau sferice, verzi, apoi albastru-negricioase.
Ex.: Juniperus communis (ienupăr), Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig. 82.2.).
Fam. Taxaceae
Ex.: Taxus baccata (tisa) (Fig. 82.3.). Arbore/arbust dioic. Nu prezintă canale rezinifere. Frunze
sempervirescente liniare, moi, turtite dorsi-ventral, dispuse altern, discolore (verde închis pe faţa superioară şi
verde gălbui pe cea inferioară). Flori masculine grupate la baza frunzelor, pe ramurile terminale. Flori feminine
solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal, erect). Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril
roşu, cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un alcaloid, taxina).

Fig. 82. Fam. Pinaceae: 1 - Pinus mugo; 1a - frunze în fascicul; 1b - sămânţa aripată. Fam.
Cupressaceae: 2 - Juniperuscommunis; 2a - pseudobacă. Fam. Taxaceae: 3 - Taxus baccata, ramură cu flori |
(planta |); 3a - floare |; 3b - frunză; 3c - frunză în secţiune transversală; 3d - ramură cu seminţe îmbrăcate în aril
(planta ~); 3e - sămânţa fără aril.

6.3.3. ÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTA

(ANGIOSPERMATOPHYTA)
CLS. MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE)

Subcls. Magnoliidae (Polycarpicae)

Ord. Ranunculales
Fam. Ranunculaceae
 Plante erbacee (rar lemnoase), perene, bianuale şi anuale. Rădăcina principală lipseşte. Tulpinile
subterane (rizomiforme, bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive. Frunze bazale peţiolate;
frunze superioare sesile, nestipelate (excepţie Thalictrum sp.), întregi, lobate sau palmat-sectate, dispuse altern,
rar opus (Clematis sp.). Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase, bisexuate, actinomorfe şi rar
zigomorfe (Aconitum sp., Aquilegia sp.). Elementele florii sunt dispuse spiralat, hemiciclic şi rar ciclic pe un
receptacul ± conic. Înveliş floral: perigon sau periant. Între periant şi androceu există glande nectarifere care
provin din petale transformate; alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un
solzişor. Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. Gineceu superior, pluricarpelar, apocarp. Fruct
multiplu: capsulă (polifolicule), nucă (poliachene) sau bacă.
Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥; K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1
Obs. Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina, adonitoxina,
helleborina) şi alcaloizi (aconitina, decozina).
Ex.: Aconitum anthora (omag galben), Aconitum moldavicum (omag), Aconitum toxicum (omag),
Aconitum vulparia subsp. lasianthum (omag),Actaea spicata (orbalţ), Anemone narcissifolia (oiţe), Anemone
nemorosa (păştiţa albă), Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă, floarea Paştelui), Aquilegia nigricans subsp.
nigricans (căldăruşe), Aquilegia transsilvanica (căldăruşe), Caltha palustris (calcea calului), Clematis
alpina(curpen de munte), Delphinium elatum subsp. elatum (nemţişor), Helleborus purpurascens (spânz),
Hepatica transsilvanica (crucea voinicului),Isopyrum thalictroides (găinuşi), Pulsatilla alba (sisinei de munte,
dediţei), Ranunculus acris (piciorul cocoşului), Ranunculus alpestris,Ranunculus carpaticus, Ranunculus
cassubicus, Ranunculus ficaria (untişor, sălăţică, grâuşor), Ranunculus montanus (piciorul cocoşului de munte),
Ranunculus oreophilus, Ranunculus platanifolius, Ranunculus repens (floare de leac), Thalictrum
aquilegifolium (rutişor), Trolliuseuropaeus (bulbuci) (Fig. 83; Fig. 84).
 Fig. 83. Fam. Ranunculaceae: 1 - Aconitum anthora; 2 - Caltha palustris; 2a - polifoliculă; 2b -
sămânţa; 3 –Isopyrum thalictroides; 3a - nectarină; 3b - polifoliculă.
Ord. Papaverales
Fam. Papaveraceae
Plante erbacee. Frunze simple, alterne, nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, solitare sau grupate în
inflorescenţe cimoase. Caliciu cu două sepale caduce. Corola alcătuită din 4 petale libere, diferit colorate. Fruct:
capsulă (silicvă, capsulă poricidă).
Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2)
Obs. Plante bogate în alcaloizi (morfina, tebaina, narcotina, codeina, papaverina) cu laticifere
anastomozate care conţin latex incolor sau colorat în alb, portocaliu etc.
Ex.: Chelidonium majus (rostopască, iarbă de negi, negelariţă), Papaver alpinum ssp. corona-sancti-
stephani (mac galben de munte), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. 85.1.).

Fig. 84. Fam. Ranunculaceae: 1 - Actaea spicata; 1a - bace; 2 - Ranunculus montanus; 3 - Ranunculus
repens; 3a - achenă; 4 -Pulsatilla alba.
Subcls. Hamamelidae (Amentiferae)
Ord. Urticales
Fam. Ulmaceae
Arbori cu frunze simple, alterne, asimetrice la bază şi stipele caduce. Florile bisexuate, monoice,
solitare sau dispuse în glomerule, apar înainte de înfrunzire. Perigon gamotepal. Fruct: nuculă aripată/samară.
Formula florală: P(5) A5 G(2)
Ex.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig. 85.2.).
Fam. Urticaceae
 Plante erbacee cu frunze simple, opuse, serate, cu peri urticanţi. Flori mici unisexuate, monoice sau
dioice, pe tipul 4, dispuse în inflorescenţe cimoase contractate. Fruct: achenă.
Formula florală: | P4A4; ~ P4G(2) Obs. Plante cu fibre folosite în industria textilă.
Ex.: Urtica dioica (urzica mare), Urtica urens (urzica mică) (Fig. 85.3.).
Ord. Fagales
Fam. Fagaceae
Ex.: Fagus sylvatica (fag) (Fig. 86.1.). Arbore. Frunze simple, întregi, alterne cu stipele caduce. Flori
actinomorfe, unisexuate, monoice. Florile masculine dispuse în dihazii, formează amenţi aproape sferici, lung
pedunculaţi şi penduli. O floare masculină prezintă perigon sepaloid, campanulat, cu 4–7 tepale unite numai la
bază şi stamine numeroase, în număr dublu faţă de tepale. Florile feminine sunt dispuse câte două într-o
inflorescenţă înconjurată la bază de hipsofile (4) ce concresc formând o cupă. Gineceu inferior. Fruct: achenă
tetramuchiată, monospermă, protejată la maturitate de o cupă lemnoasă (jir).
Formula florală: | P(7-4) A14-8; ~P(4-3) G(3-2). .

Fig. 85. Fam. Papaveraceae: 1 - Chelidonium majus; 1a - fruct/silicvă. Fam. Ulmaceae: 2 – Ulmus
glabra; 2a - fructe/samare.Fam. Urticaceae: 3 - Urtica dioica; 3a - floare |; 3b - fructe.
 Fig. 86. Fam. Fagaceae: 1 - Fagus sylvatica; 1a - ramură cu inflorescenţe | şi ~; 1b - floare |; 1c -
ramură cu fructe (jir). Fam. Betulaceae: 2 - Alnus glutinosa; 2a - rămurică cu amenţi | şi ~; 2b - conuri false
uscate; 2c - nuculă; 3 - Alnus incana; 4 - Alnus alnobetula.
Fam. Betulaceae
Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Rădăcinile formează micorize cu diferite ciuperci sau trăiesc în
simbioză cu bacterii. Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate, monoice, grupate în
inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale triflore). Flori masculine: perigon sepaloid (4 lacinii) şi androceu
alcătuit din 4 stamine. Flori feminine erecte, nude cu gineceu bicarpelar, bilocular cu două stigmate. Bracteolele
care însoţesc florile se lignifică şi rămân peste iarnă, având aspectul unor conuleţe. Fruct: achenă. Formula
florală: | P2+2 A2+2; 4; ~ P0 G(2)
Ex.: Alnus alnobetula (arin de munte), Alnus glutinosa (arin negru), Alnus incana (arin alb), Betula
pendula (mesteacăn) (Fig. 86: 2–4).
 Fig. 87. Fam. Corylaceae: 1 - Corylus avellana, ramură cu frunze şi fructe; 1a - rămurică cu o
inflorescenţă | şi ~; 1b - ament ~; 1c - două flori ~; 1d - floare |; 2 - Carpinus betulus, ramură cu frunze şi fructe;
2a - rămurică cu inflorescenţă | şi ~; 2b - nuculă.
Fam. Corylaceae
Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate, monoice.
Florile masculine nude, cu 4 stamine sunt dispuse în amenţi. Florile feminine sunt dispuse în inflorescenţe
mixte (ament cu cime dihaziale) şi au perigon înconjurat de bractee şi bracteole. Gineceu inferior, bicarpelar,
bilocular cu două stigmate. Fruct: achenă (Corylus sp.), samară (Carpinus sp.) însoţite de un involucru provenit
din dezvoltarea bracteei şi bracteolelor.
Formula florală: | P0 A4; ~ P4 G(2)
Ex.: Corylus avellana (alun), Carpinus betulus (carpen) (Fig. 87).
Subcls. Caryophyllidae
Ord. Caryophyllales (Centrospermae)
Fam. Caryophyllaceae
Plante erbacee. Tulpini articulate, îngroşate la noduri. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe,
bisexuate, pentamere (rar unisexuate, tetramere) grupate în cime dihaziale caracteristice familiei . Gineceu cu
ovar superior, unilocular. Fruct: frecvent capsulă, cu dehiscenţă apicală, denticulată.
Formula florală: K5-4; (5-4) C5-4; 10; 0 A5+5; 5-2 G(5-2)
Subfam. Silenoideae: caliciu gamosepal, petale lung unguiculate, variat colorate, ovar susţinut de
ginofor (internod provenit din alungirea axei florale, între sepale şi petale).
Ex.: Dianthus carthusianorum (garofiţe), Dianthus glacialis subsp. gelidus (garofiţă pitică), Dianthus
spiculifolius (garofiţe), Dianthus tenuifolius (garofiţă de munte), Gypsophila petraea, Lychnis flos-cuculi
(floarea cucului), Lychnis viscaria (lipicioasă), Saponaria officinalis(săpunariţă), Silene acaulis (iarbă roşioară,
miliţea), Silene dioica (opaiţă roşie), Silene heuffelii (opaiţă), Silene nutans (Fig. 88).
 Fig. 88. Fam. Caryophyllaceae: 1 - Dianthus carthusianorum; 1a - petală; 2 - Stellaria media; 2a -
floare; 2b - porţiune de tulpină; 2c - sămânţa; 3 - Stellaria holostea; 4 - Silene acaulis; 5 - Cerastium alpinum
subsp. lanatum.
Subfam. Alsinoideae: caliciu dialisepal, petale mici, albe, ovar fără ginofor, stile libere.
Ex.: Arenaria biflora (studeniţă), Arenaria ciliata (studeniţă), Arenaria serpyllifolia (studeniţă),
Cerastium alpinum subsp. lanatum (lâna caprelor), Cerastium arvense (struna cocoşului, cornuţ), Cerastium
transsilvanicum (struna cocoşului, cornuţ), Minuartia recurva, Minuartia sedoides, Minuartia verna subsp.
gerardii (mierluţă), Moehringia muscosa (scâteiuţe albe), Moehringia trinervia (merinană), Myosoton
aquaticum (plescaiţă), Sagina procumbens (grăşătoare), Scleranthus annuus (buruiana surpăturii), Scleranthus
perennis (sincerică),Scleranthus uncinatus (studeniţă), Stellaria graminea (rocoţea), Stellaria holostea (iarbă
moale), Stellaria media (rocoină), Stellaria nemorum(steluţă) (Fig. 88).
Fam. Chenopodiaceae
Plante erbacee. Frunze alterne sau opuse, nestipelate, cu aspect făinos. Flori mici, actinomorfe,
bisexuate sau unisexuate, pentamere, grupate în spice sau cime (glomerule). Înveliş floral: perigon sepaloid sau
absent. Gineceu superior cu ovar uniloculat, uniovulat. Fruct: achenă sau capsulă însoţită de perigonul
persistent.
Formula florală: P5-1; 0 A5-1 G(5-2)
Ex.: Chenopodium album (lobodă, spanac sălbatic), Chenopodium bonus-henricus (spanacul ciobanilor)
(Fig. 89.1.).
Ord. Polygonales
Fam. Polygonaceae
 Plante erbacee, anuale sau perene. Tulpini cilindrice, articulate, erecte, prostrate sau volubile, umflate la
noduri. Frunze alterne, simple, cu stipele concrescute formând ohrea. Inflorescenţe axilare sau terminale (spic,
racem sau cime). Flori mici, actinomorfe, bisexuate (rar unisexuate) cu perigon sepaloid sau petaloid (alb, roşu)
alcătuit din 3-6 tepale, cu 6-9 stamine. Ovar superior, tricarpelar, uniloculat, uniovulat cu 3 stile libere. Fruct:
achenă trimuchiată adăpostită frecvent în perigonul persistent.
Formula florală: P3+3 A 3+3 G(3)

Fig. 89. Fam. Cheno-podiaceae: 1 – Chen-opodium bonus-henricus. Fam. Polygonaceae: 2 -

Polygonum bistorta; 2a - floare; 2b - fruct/nuculă; 3 - Rumex alpinus; 3a - fruct (achenă adăpostită în perigonul
persistent); 4 - Rumex acetosa; 4a - floare |; 4b - floare ~ (ovar cu stigmate); 4c - fruct.
Ex.: Polygonum aviculare (troscot), Polygonum bistorta (răculeţ), Polygonum convolvulus (hrişcă
urcătoare), Polygonum hydropiper (piperul bălţii), Polygonum lapathifolium (iarbă roşie), Polygonum mite
(buruiana viermilor), Polygonum persicaria (iarbă roşie, ardeiul broaştei),Polygonum viviparum (iarba
şopârlelor), Rumex acetosa (măcriş), Rumex acetosella (măcriş mărunt), Rumex alpestris (măcriş
ciobănesc),Rumex alpinus (ştevia stânelor), Rumex conglomeratus (măcrişul calului), Rumex crispus (dragavei,
ştevie creaţă), Rumex obtusifolius(măcrişul calului), Rumex scutatus (Fig. 89: 2–4).
Ord. Plumbaginales
Fam. Plumbaginaceae
Plante erbacee perene. Frunze simple, întregi dispuse altern sau în rozetă. Inflorescenţă capituliformă
sau dihaziu. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5; caliciu gamosepal, persistent şi membranos; petale puţin
unite la bază; stamine 5 epipetale; ovar superior, unilocular. Fruct: achenă sau capsulă. Formula florală: K(5) C(5)
A0+5 G(5) Obs. Epiderma prezintă glande secretoare de apă sau calcar. Ex.: Armeria alpina (armerie) (Fig. 90.1.).
Subcls. Rosidae
Ord. Saxifragales
Fam. Crassulaceae
Plante erbacee adaptate la xerofitism. Frunze simple, nestipelate, cărnoase, suculente ± cilindrice. Flori
actinomorfe, bisexuate, de regulă pe tipul 5, grupate în inflorescenţe cimoase. Sepale şi petale libere. Stamine în
acelaşi număr cu petalele sau în număr dublu. Carpele libere (acelaşi număr cu petalele) cu poziţie superioară.
Fruct: polifoliculă.
Formula florală: K5 C5 A5 G5-2
Ex.: Jovibarba heuffelii (urechelniţă), Rhodiola rosea (rujă), Sedum acre (iarbă de şoaldină), Sedum
alpestre, Sedum annuum, Sedum atratum,Sedum hispanicum (şoaldină aurie), Sedum vulgare (dragoste) (Fig.
90: 2,3).
Fam. Saxifragaceae
Plante erbacee. Frunze întregi, nestipelate, alterne, frecvent grupate în rozete bazale. Flori actinomorfe,
bisexuate, pe tipul 5 (rar 4), cu învelişuri florale libere, frecvent grupate în cime. Androceu cu (4)5-(8)10
stamine. Gineceu superior, semiinferior şi inferior, frecvent oligomer şi sincarp, rar apocarp; stile libere. Fruct:
capsulă (foliculă).
Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5 G(5-1); 5-3
Obs. La unele specii (Saxifraga paniculata) pe marginile frunzei se află lacune, în care se depune calcar
prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere.
Ex.: Chrysosplenium alternifolium (splină), Parnassia palustris (şopârliţa albă), Saxifraga adscendens
(ochii şoricelului), Saxifraga aizoides (ochii şoricelului), Saxifraga androsacea, Saxifraga bryoides, Saxifraga
corymbosa (saxifragă galbenă), Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii),Saxifraga demissa, Saxifraga moschata,
Saxifraga oppositifolia, Saxifraga paniculata (iarba-surzilor) (Fig. 91).
 Fig. 90. Fam. Plumba-ginaceae: 1 - Armeria alpina; 1a - floare; 1b - flori cu două bracteole; 1c -
stamină con-crescută cu o petală. Fam. Crassulaceae: 2 - Sedum acre; 2a - floare; 2b - frunză;3 - Jovibarba
heuffelii.

Fig. 91. Fam. Saxifra-gaceae: 1 - Parnassia palustris; 2 - Saxifraga aizoides; 2a - capsulă înconjurată
de caliciul persistent; 3 -Chryso-splenium alternifolium; 3a - floare; 4 - Saxifraga pani-culata; 4a - floare; 4b -
porţiune de frunză mărită; 5 - Saxifraga cuneifolia.
Ord. Rosales
Fam. Rosaceae
 Plante lemnoase (arbori, arbuşti şi subarbuşti) şi erbacee perene. Frunze simple sau compuse, frecvent
alterne şi stipelate. Floriactinomorfe, frecvent bisexuate şi pentamere, dispuse în inflorescenţe variate, rar
solitare. Înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă, rar perigon, cu elemente libere. La unele genuri se
întâlneşte şi caliciu extern – calicul. Androceu cu numeroase stamine libere. Receptaculul(convex, concav sau
urceolat), gineceul (apocarp sau sincarp) şi fructul (capsulă/foliculă, nucă, bacă sau drupă) prezintă o mare
variabilitate.
Subfam. Rosoideae. Formula florală: K5; 5+5 C5 A¥ 1
Ex.: Alchemilla flabellata (creţişoară), Alchemilla mollis (creţişoară), Dryas octopetala (arginţică),
Filipendula ulmaria (creţuşcă), Filipendula vulgaris (aglică), Fragaria vesca (fragi de pădure), Geum
montanum (mărţişor), Geum reptans (plăcinţele), Geum rivale (călţunul doamnei),Geum urbanum (cerenţel),
Potentilla anserina (coada racului), Potentilla argentea (scrântitoare), Potentilla erecta (sclipeţi), Potentilla
reptans(cinci degete), Potentilla ternata (scâteiuţă de munte), Potentilla thuringiaca, Rosa canina (măceş),
Rosa pendulina (măceş de munte), Rubus hirtus (mur păros), Rubus idaeus (zmeur) (Fig. 92; Fig. 93; Fig. 94).

Fig. 92. Fam. Rosaceae: 1 - Alchemilla mollis; 1a, 1b - floare văzută din faţă şi profil; 2 - Crataegus
monogyna, ramură cu flori; 2a - ramură cu fructe; 3 - Dryas octo-petala; 3a - fructe; 4 - Filipendula vulgaris.
 Fig. 93. Fam. Rosaceae: 1 - Geum montanum; 1a - fruct/nuculă; 2 - Geum rivale; 2a - petală; 2b -
nuculă; 3 - Potentilla anserina; 4 - Potentilla erecta.
Subfam. Maloideae (Pomoideae). Formula florală: K5 C5 A10+10; ¥; 10+5+5 G (5-2); 1
Ex.: Sorbus aucuparia (scoruş de munte), Crataegus monogyna (păducel, gherghinar) (Fig. 92; Fig. 94).
Subfam. Spiraeoideae. Formula florală: K5 C5 A10+10+10 G5-2.
Ex.: Spiraea chamaedryfolia (cununiţă) (Fig. 94).
Ord. Fabales
Fam. Fabaceae (Leguminosae, Papilionaceae)
Plante erbacee sau lemnoase. Rădăcini cu nodozităţi. Frunze frecvent compuse (penat sau palmat, cu 3–
5–7 foliole), stipelate, alterne. La frunzele penate foliola terminală se transformă frecvent în cârcel (Vicia sp.,
Lathyrus sp.). Flori zigomorfe, bisexuate, pentamere, grupate în inflorescenţe racemoase. Caliciul alcătuit din 5
sepale unite. Corola: 5 petale libere cu o conformaţie caracteristică (vexilum, aripi şi carenă). Androceu alcătuit
din 10 stamine: dialistemon sau gamostemon monadelf sau diadelf – (9)+1. Gineceu superior, unicarpelar,
unilocular, cu unul sau mai multe ovule. Fruct: păstaie, păstaie indehiscentă sau lomentă.
Formula florală: K(5) C5 A5+5; (5+5); (9)+1 G1
Obs. Biochimic fabaceele se caracterizează prin tanin, saponine, alcaloizi (citisina, sparteina, galegina).
 Fig. 94. Fam. Rosaceae: 1 - Sorbus aucuparia, ramură cu flori; 1a - ramură cu fructe; 2 - Spiraea
chamaedryfolia; 2a - floare; 2b - fruct/ folicule; 3 - Rosa pendu-lina; 3a - receptacul şi caliciu persistent (fruct
tânăr); 4 - Rubus idaeus, ramură cu flori şi fructe/ polidrupe; 4a - sămânţa.
Ex.: Anthyllis vulneraria (vătămătoare), Astragalus glycyphyllos (unghia găii), Coronilla varia
(coronişte), Genista tinctoria (drobiţă), Genistella sagittalis (grozamă), Hedysarum hedysaroides (dulcişor),
Lathyrus pratensis (lintea pratului), Lotus corniculatus (ghizdei), Medicago falcata(lucernă galbenă,
culbecească), Medicago lupulina (trifoi mărunt), Melilotus albus (sulfină albă), Melilotus officinalis (sulfină
galbenă),Onobrychis montana subsp. transsilvanica (sparcetă), Ononis arvensis (osul iepurelui), Oxytropis
campestris (luntricică), Oxytropis halleri(luntricică), Trifolium alpestre (trifoi), Trifolium arvense (papanaşi),
Trifolium aureum (trifoi), Trifolium montanum (trifoi), Trifolium pannonicum,Trifolium pratense (trifoi roşu),
Trifolium repens (trifoi alb tărâtor), Vicia cracca (măzăriche), Vicia sepium (măzăroi sălbatec), Vicia
sylvatica(măzăriche de pădure) (Fig. 95).
Ord. Myrtales
Fam. Onagraceae (Oenotheraceae)
Plante erbacee, bisanuale (Oenothera biennis) sau perene. Frunze simple, stipelate, dispuse altern sau
opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, frecvent pe tipul 4 (tetramere, pentaciclice), axilare sau grupate în racem.
Gineceu inferior cu un stil cu 1–4 stigmate. Fruct: capsulă cu numeroase seminţe frecvent prevăzute cu peri
lungi.
 Fig. 95. Fam. Fabaceae: 1 - Lathyrus pratensis; 2 - Anthyllis vulneraria; 2a - floare; 3 - Lotus
corniculatus; 3a - fructe; 3b - sămânţa; 4 - Hedy-sarum hedysaroides; 5 - Trifolium repens.
Formula florală: K4-2 C4-2,0 A10,8,4,2 G(4)
Ex.: Chamerion angustifolium (pufuliţă, răscoage, zburătoare), Circaea lutetiana (tilişcă), Epilobium
alpestre, Epilobium hirsutum (pufuliţă păroasă), Epilobium montanum (pufuliţă), Epilobium roseum, Oenothera
biennis (luminiţă) (Fig. 96).
Ord. Thymelaeales
Fam. Thymelaeaceae
Arbuşti şi plante erbacee. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne. Flori actinomorfe, bisexuate pe
tipul 4, grupate axilar (Daphne mezereum) sau în capitule terminale (Daphne blagayana). Înveliş floral simplu
(perigon format din 4 lacinii) inserat pe marginile receptaculului tubulos-campanulat. Androceu: 8 stamine
inserate pe pereţii interiori ai receptaculului în două verticile. Gineceu monocarpelar cu ovar inferior, liber faţă
de receptaculul caduc. Fruct: drupă.
Formula florală: P4 A4+4 P4 A4+4 G1
Ex.: Daphne blagayana (iederă albă), Daphne mezereum (tulichină) (Fig. 97.1.).
 Fig. 96. Fam. Onagraceae: 1 - Epilobium montanum; 2 - Chamerion angustifolium; 2a - fruct/capsulă;
2b - sămânţă cu peri; 3 -Circaea lutetiana; 3a - floare; 3b - fruct.

Ord. Cornales
Fam. Cornaceae
Plante lemnoase. Frunze simple, întregi, nestipelate, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4,
dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau în cime corimbiforme. Sepale mici. Petale valvate. Gineceu cu ovar
inferior, bicarpelar. Fruct: drupă.
Formula florală: K4 C4 A4 G(2)
Ex.: Cornus sanguinea (sânger) (Fig. 97.2.).
Ord. Celastrales
Fam. Celastraceae
Plante lemnoase (arbuşti). Frunze simple, alterne sau opuse. Flori mici, verzui, actinomorfe, bisexuate,
pe tipul 4–5, grupate în cime dihaziale. La baza staminelor au disc nectarifer. Gineceu cu ovar superior. Fruct:
capsulă cu 3-5 seminţe acoperite de un ariloid de culoare roşie sau portocalie ce acoperă mai mult sau mai puţin
seminţele.
Formula florală: K4-5 C4-5 A4-5 G(5-2)
Ex.: Evonymus verrucosus (salbă râioasă, lemn râios), Evonymus latifolius (salbă moale) (Fig. 97.3.).
Obs. Evonymus verrucosus are ramurile acoperite de lenticele sub forma unor verucozităţi brune-negricioase.
Rădăcinile conţin gutapercă (substanţă de natura cauciucului) cu utilizări industriale.
 Ord. Santalales
Fam. Santalaceae
Plante erbacee, semiparazite pe rădăcini de plante erbacee sau arbuşti (emit haustori). Frunze simple,
întregi, nestipelate, alterne. Florimici, actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4-5 cu perigon. Stamine în număr egal cu
laciniile perigonului. Gineceu cu ovar inferior, monolocular.Fruct: achenă.
Ex.: Thesium alpinum (măciulie), Thesium kernerianum (măciulie), Thesium linophyllon (măciulie)
(Fig. 97.4.).

Fig. 97. Fam. Thymelaeaceae: 1 - Daphne mezereum, ramură cu flori; 1a - ramură cu fructe/bace.
Fam. Cornaceae: 2 - Cornus sanguinea; 2a - floare; 2b - ramură cu fructe/bace. Fam. Celastraceae: 3 -
Evonymus verrucosus, ramură cu flori; 3a - ramură cu fructe/capsule; 3b - fruct după căderea seminţelor. Fam.
Santalaceae: 4 - Thesium kernerianum, plantă cu fructe; 4a - fruct mărit.
Ord. Euphorbiales
Fam. Euphorbiaceae
Plante erbacee. Frunze simple, dispuse altern sau opus. Flori mici, actinomorfe, unisexuate, monoice sau
dioice, apetale. Formula florală: | P5-1; 0 A¥-1; ~ P5-1; 0 G(3)
Obs. Din punct de vedere biochimic euforbiaceele conţin: uleiuri grase (în seminţe), protide toxice
(curcina, crotina, ricinina), glicozide cianogenice, substanţe tinctoriale, răşini ş.a.
 Plante cu latex: Euphorbia sp. (alior, laptele câinelui, laptele cucului). Frunze alterne. Inflorescenţă
caracteristică: ciaţiu. Gineceu superior, tricarpelar, trilocular. Fruct capsulă (se desface în 3 mericarpii
monosperme).
Ex.: Euphorbia amygdaloides, Euphorbia cyparissias, Euphorbia helioscopia, Euphorbia stricta (Fig.
98: 1–3).
Plantă fără latex: Mercurialis perennis (brei). Frunze opuse. Plantă dioică. Flori cu perigon sepaloid,
trimer. Androceu: 9–12 stamine. Gineceu cu ovar bilocular (Fig. 98.4.).

Fig. 98. Fam. Euphorbiaceae: 1 - Euphorbia amygdaloides; 1a - ciaţiu; 1b - sămânţa; 2 - Euphorbia

cyparissias; 2a - ciaţiu; 2b – stamină; 2c - sămânţa; 3 - Euphorbia helioscopia; 3a - ciaţiu; 3b - sămânţa; 4 -
Mercurialis perennis; 4a - floare |; 4b - capsulă.
Ord. Sapindales (Acerales)
Fam. Aceraceae
Plante lemnoase. Frunze simple, lobate, nestipelate, opuse, adesea anizofile sau dispuse în mozaic foliar.
Flori actinomorfe, bisexuate sau unisexuate monoice, pe tipul 5 (4); uneori învelişul floral lipseşte. Gineceu
superior, bicarpelar. Fruct: disamară.
Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5; 4+4; 5-4 G(2)
Ex.: Acer platanoides (arţar, paltin de câmp), Acer pseudoplatanus (paltin, paltin de munte) (Fig. 99:
1,2).
Ord. Geraniales
Fam. Oxalidaceae
 Plante erbacee mici, cu rizomi subţiri. Frunze palmat compuse, lung peţiolate. Flori actinomorfe,
bisexuate, pe tipul 5; caliciu persistent. Gineceu superior cu 5 carpele unite continuat cu 5 stile; stigmate
globuloase. Fruct capsulă. Formula florală: K5 C5 A5+5 G(5-3)
Ex.: Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). Plantă cu gust acrişor (conţine acid oxalic) (Fig. 99.3.).
Fam. Geraniaceae

Fig. 99. Fam. Aceraceae: 1 - Acer platanoides; 1a,1b - fruct/disamară; 2 - Acer pseudoplatanus; 2a -
disamară. Fam. Oxalidaceae: 3 - Oxalis acetosella.
Plante erbacee. Frunze simple lobate, palmat compuse, dispuse altern sau opus, stipelate. Flori
actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Ovarul superior 5-carpelar, 5-locular se prelungeşte cu un stil lung (rostru) al
cărui vârf se desface în 5 stigmate. Fruct: capsulă lungă, rostrată; la maturitate se desface în 5 mericarpii
monosperme. După fecundaţie receptaculul floral împreună cu carpelele formează un rostru alungit, sub formă
de cioc de barză, care contribuie la formarea capsulei. Mericarpiile sunt prevă-zute cu un filament lung, higro-
scopic care prin răsucire contri-buie la răspândirea seminţelor şi la pătrunderea lor în sol. Formula florală: K5 C5
A5+5+5; 5+5; 5 G(5-3)
Obs. Plantele au peri glan-dulari care secretă substanţe vola-tile (borneol, geraniol).
Ex.: Geranium caeruleatum, Geranium phaeum (pălăria cucului), Geranium pratense (greghetin),
Geranium robertianum (năpraznică) (Fig. 100).
Fam. Balsaminaceae
Ex.: Impatiens glandulifera, Impatiens noli-tangere (slăbănog) (Fig. 101.1.). Plante erbacee cu frunze
simple, întregi, ovat-eliptice, alterne, nestipelate. Flori zigomorfe, bisexuate, pentamere, galbene, pendule, cu
pinten curbat. Gineceu superior. Fruct cărnos dehiscent; la maturitate plesneşte brusc la atingere răspândind
seminţele. Formula florală: K5-3 C5 A5 G(5)
 Fig. 100. Fam. Geraniaceae: 1 - Geranium phaeum; 2 - Geranium robertianum; 3 - Geranium
pratense.
Ord. Linales
Fam. Linaceae
Plante erbacee. Frunze simple, întregi, dispuse altern. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, dispuse în
cime. Sepale şi petale libere. Baza filamentelor staminale este unită într-un inel care prezintă glande nectarifere.
Fruct: capsulă.
Formula florală: K5 C5 A5+5; 5+0 G(5)
Ex.: Linum austriacum (ineaţă), Linum catharticum (inuţ de câmp, ineaţă), Linum extraaxillare (in de
munte) (Fig. 101: 2–4).
Ord. Polygalales
Fam. Polygalaceae
Plante erbacee. Frunze simple, nestipelate, alterne. Flori zigomorfe, bisexuate, grupate în raceme.
Caliciu: 5 sepale libere, inegale (3 externe mai mici şi două interne mai mari numite aripi), persistente,
petaloide. Corola: 3 petale unite la bază, cea inferioară cu un apendice fimbriat. Androceu: 8 stamine cu
filamente parţial unite şi antere poricide. Gineceu superior. Fruct: capsulă. Formula florală: K5 C5A4+4 G(2)
Ex.: Polygala amara, Polygala vulgaris (amăreală, şopârliţa) (Fig. 101.5).
Ord. Apiales (Umbellales)
Fam. Araliaceae
Plante lemnoase, arbuşti căţărători sau târâtori. Frunze simple, întregi sau palmat lobate, nestipelate,
persistente, dispuse altern. Florimici, actinomorfe, bisexuate, verzui, pe tipul 5, grupate în umbele. Gineceu cu
ovar inferior, 5-locular. Fruct: bacă.
Formula florală: K5 C10-5 A5 G(8-1) Ex.: Hedera helix (iederă).
 Fig. 101. Fam. Balsaminaceae: 1 - Impatiens noli-tangere;
1a - fruct cărnos dehiscent; 1b - sămânţa. Fam. Linaceae: 2 - Linum austriacum; 2a - sămânţa; 3 - Linum
catharticum; 4 -Linum extraaxillare. Fam. Polygalaceae: 5 - Polygala vulgaris.
Fam. Apiaceae(Umbelliferae)
Plante erbacee cu rădăcini pivo-tante. Tulpini în general fistuloase, articulate, cu internoduri lungi, de
regulă longitudinal costate. Frunzealterne, nestipelate, cu lamina frecvent penat sau palmat-divizată şi teaca bine
dezvoltată. Inflorescenţa caracteristică: umbela compusă, rar umbela simplă (Astrantia sp., Sanicula sp.). Flori
mici, actinomorfe, bisexuate (rar unisexuate), pe tipul 5. Caliciu dialisepal cu 5 sepale mici sau absente. Corola
dialipetală cu 5 elemente diferit colorate. Androceu: 5 stamine libere cu antere introrse. Gineceu inferior,
bicarpelar, bilocular continuat cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer (stilopodiu). Fruct:
diachenă; se desface în două mericarpii fixate la partea superioară pe o axă centrală bifurcată numită carpofor.
Formula florală: K5 C5 A5 G(2)
Obs. Toate organele conţin canale secretoare cu uleiuri eterice (geraniol, cimol, timol, borneol,
limonen, pinen), oleorezine, heterozide şi alcaloizi (coniina).
Ex.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei), Angelica archangelica (angelică), Anthriscus sylvestris
(haşmaciucă), Astrantia major (ştevie de munte), Bupleurum diversifolium, Bupleurum falcatum, Carum carvi
(chimen, săcărică), Chaerophyllum hirsutum (asmăţui sălbatic),Chaerophyllum aromaticum (antonică), Conium
maculatum (cucută), Daucus carota subsp. carota (morcov), Heracleum carpaticum, Heracleum palmatum
(talpa ursului, crucea-pământului), Heracleum sphondylium (brânca ursului), Ligusticum mutellina (brie,
brioală), Pastinaca sativa(păstârnac), Pimpinella saxifraga (petrinjei de câmp), Sanicula europaea (sânişoară),
Seseli annuum (cosicel), Seseli libanotis (smeoaie) (Fig. 102; Fig. 103.1.).
ubcls. Dilleniidae
Ord. Theales
 Fam. Hypericaceae
Plante erbacee în flora României. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5
cu sepale şi petale libere. Androceu gamostemon, triadelf sau pentadelf cu numeroase stamine rezultate prin
dedublare. Gineceu superior cu 3–5 carpele. Fruct: capsulă septicidă. Formula florală: K5 C5 A¥ G(3–5)

Fig. 102. Fam. Apiaceae: 1 - Astrantia major; 1a - floare bisexuată; 1b - floare bisexuată funcţional ~;
1c - floare |; 2 - Carum carvi; 2a - floare; 2b - fruct/diachenă; 3 - Ligusticum mutellina; 3a - diachenă; 4 –
Heracleum sphondylium; 4a - fruct.
Obs. În frunze (inclusiv sepale şi petale) se văd prin transparenţă puncte ce reprezintă pungi secretoare
cu uleiuri volatile, care se află şi în celelalte organe.
Ex.: Hypericum hirsutum (sunătoare), Hypericum macu-latum (sunătoare), Hypericum perforatum
(sunătoare, pojarniţă) (Fig. 103.2.).
Ord. Malvales
Fam. Malvaceae
Plante erbacee în flora României. Frunze simple, întregi sau lobate, alterne, cu stipele mici, caduce.
Florile solitare sau grupate în cime în axila frunzelor, sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Caliciu dublu:
caliciu extern – calicul; caliciu intern gamosepal. Corola dialipetală este concrescută spre bază cu tubul
staminal, astfel încât pare gamopetală. Androceu monadelf alcătuit din 5 stamine ramificate cu filamentele unite
în jurul stilului. Gineceu superior format din 5 sau mai multe carpele unite. Fruct mericarpic (achene).
Formula florală: K(5) C5 A(5–¥ )
Obs. Florile şi organele vegetative conţin celule şi pungi secretoare de mucilagii.
Ex.: Malva neglecta (caşul popii), Malva pusilla (nalbă mică), Malva sylvestris (nalbă) (Fig. 103.3.).
Ord. Violales (Parietales)
Fam. Violaceae
 Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi sau divizate, alterne, cu stipele persistente. Flori solitare,
zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Sepale persistente. Petale libere; petala inferioară (anterioară) este mai mare şi
se prelungeşte printr-un pinten, în care pătrund prelungiri în formă de apendici nectariferi proveniţi de la cele
două stamine anterioare. Androceu alcătuit din 5 stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular; stil în formă
de columnă (la vârful său, într-o gropiţă aflându-se stigmatul) sau curbat, cu stigmat măciucat. Fruct: capsulă
loculicidă.

Fig. 103. Fam. Apiaceae: 1 - Sanicula europaea; 1a - floare bisexuată; 1b - floare |; 1c - petală. Fam.
Hypericaceae: 2 –Hypericum perforatum; 2a - floare; 2b - fruct tânăr/ capsulă; 2c - sămânţa. Fam. Malvaceae:
3 - Malva sylvestris; 3a - sta-mine grupate într-un mă-nunchi; 3b - fruct îmbră-cat în caliciul persistent; 3c -
fruct mericarpic matur; 3d - fruct parţial.
Formula florală: K5 C5 A5 G(3)
Ex.: Viola alba (viorele albe), Viola alpina (viorele alpine), Viola biflora (viorele galbene), Viola dacica
(unghia păsării), Viola declinata (unghia păsării), Viola odorata (toporaşi), Viola reichenbachiana (colţunii
popii), Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) (Fig. 104:1–3).
Fam. Cistaceae
Subarbuşti pitici. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, dispuse în cime
racemiforme. Sepale libere, persistente. Petale galbene, libere. Androceu cu numeroase stamine. Gineceu
superior, tricarpelar, unilocular. Fruct: capsulă.
Formula florală: K5 C5 A G(3)
 Ex.: Helianthemum alpestre (mălăioaie), Helianthemum nummularium (iarba osului) (Fig. 104.4.).
Ord. Capparales (Cruciferales)
Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Plante erbacee. Rădăcini de regulă pivotante. Frunze întregi sau divizate, nestipelate, dispuse altern.
Florile nebracteate, grupate în racem simplu sau compus sunt bisimetrice, bisexuate, pe tipul 4. Elementele
florale perechi sunt dispuse în cruce. Caliciu: 4 sepale libere dispuse pe două verticile. Corola: 4 petale libere
dispuse pe un verticil, alternează cu sepalele. Androceu tetradinam; la baza celor două stamine externe, mai
scurte, se află glande nectarifere. Gineceu superior, tetracarpelar, sincarp cu ovar bilocular, prin apari ţia unui
perete (replum) între cele două carpele fertile. Fruct: capsulă de tip silicvă sau siliculă, uneori indehiscentă.
Formula florală: K2+2 C4 A2+4 G(2)
Obs. Plantele prezintă celule caracteristice care secretă mirosină, o enzimă ce hidrolizează glicozidele
sulfuroase dând glucoză şi diverşi isotiocianaţi, uleiuri eterice cu gust picant.

Fig. 104. Fam. Violaceae: 1 - Viola declinata; 2 - Viola odorata; 2a - secţiune longitudinală prin floare;
2b - gineceu; 2c - capsulă; 2d - sămânţa; 3 - Viola reichenbachiana. Fam. Cistaceae: 4 - Helianthemum
nummularium; 4a - caliciu; 4b - sămânţa.
Ex.: Alliaria petiolata (usturoiţă), Alyssum repens (cuişoară), Arabis alpina (gâscariţă), Arabis hirsuta
(gâscariţă), Barbarea vulgaris (cruşăţea, bărbuşoară), Berteroa incana (ciucuşoară), Biscutella laevigata
(ochelariţă), Bunias orientalis (brăbin), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Cardamine impatiens
(râjnică), Cardamine pratensis (stupitul cucului), Dentaria bulbifera (colţişor), Dentaria glandulosa (creasta
cocoşului, breabăn), Diplotaxis muralis (puturoasă), Draba haynaldii (flămânzică), Draba kotschyi
(flămânzică), Hesperis oblongifolia, Kernera saxatilis, Lunaria rediviva (lopăţea), Rorippa sylvestris (boghiţă,
gălbenea), Sinapis arvensis (muştar sălbatec, muştar de câmp), Thalspi arvense (punguliţă), Thlaspi dacicum
(Fig.105; Fig. 106).

Fig. 105. Fam. Brassicaceae: 1 - Alliaria petiolota; 1a - silicvă; 1b - sămânţă; 2 - Arabis alpina; 2a -
silicvă; 2b - sămânţă; 3 -Barbarea vulgaris; 3a - floare; 3b - silicvă; 4 - Biscutella laevigata; 4a - floare; 4b -
siliculă.
Ord. Salicales
Fam. Salicaceae
Plante lemnoase, arbuşti şi arbori. Frunze simple, întregi, stipelate, alterne. Flori nude, unisexuate,
dioice, grupate în amenţi erecţi sau penduli. Florile sunt dispuse la baza unei bractei mai mult sau mai pu ţin
păroase, prevăzute cu un disc sau glande nectarifere. Florile masculine sunt alcătuite din două sau mai multe
stamine. Florile feminine au gineceu superior, cu ovar bicarpelar, unilocular, pluriovulat, prelungit cu un stil şi
stigmat bifurcat. Fruct: capsulă loculicidă; se deschide în două valve care se răsucesc în afară începând de la
vârf. Seminţele mici au în jurul hilului un smoc de peri proveniţi din funicul, cu rol în diseminare.
Formula florală: | P0 A 30-2; ~ P0 G(2)
Ex.: Populus tremula (plop tremurător), Salix alba (salcie), Salix caprea (salcie căprească), Salix
fragilis (răchită), Salix hastata, Salix herbacea,Salix purpurea (răchită roşie), Salix retusa, Salix reticulata
(salcie pitică), Salix silesiaca (Iovă, salcie de Silezia), Salix triandra (Fig. 107).
 Fig. 106. Fam. Brassicaceae:1 - Cardamine pratensis; 1a - silicvă; 2 - Dentaria glandulosa; 2a -
silicvă; 3 - Lunaria rediviva; 4 -Rorippa sylvestris; 4a - floare; 4b - silicvă.

Fig. 107. Fam. Salicaceae: 1 - Salix alba; 1a - ramură cu ament |; 1b - floare |; 1c - ramură cu ament ~;
1d - floare ~; 2 - Salix caprea; 2a - ramură cu ament |; 2b - floare |; 2c - ramură cu ament ~; 2d - floare ~; 2e -
capsulă; 2f - sămânţa; 3 - Salix purpurea; 3a - ramură cu amenţi |; 3b - floare |; 3c - ramură cu amenţi ~; 3d -
floare ~; 3e - capsulă; 4 - Salix reticulata.
 Fig. 108. Fam. Ericaceae: 1 - Bruckenthalia spiculifolia; 1a - floare; 1b - sămânţa; 2 - Vaccinium
myrtillus, ramură cu flori; 2a - ramură cu bace; 2b - stamină; 3 - Vaccinium vitis-idaea; 3a - rămurică cu bace.
Fam. Pyrolaceae: 4 - Moneses uniflora; 4a - stamină; 5 - Orthilia secunda; 5a - capsulă; 6 - Pyrola
rotundifolia; 6a - stamină.
Ord. Ericales (Bicornes)
Fam. Ericaceae
Arbuşti mici. Rădăcini cu micorize. Frunze simple, întregi, nestipelate, dispuse altern, opus sau
verticilat, de obicei semper-virescente. Floriactinomorfe (sau uşor zigomorfe), bisexuate (rar unisexuate), pe
tipul 4–5. Caliciu mai mult sau mai puţin gamosepal. Corolă gamopetală, frecvent urceo-lată. Androceu alcătuit
dintr-un număr egal sau dublu de stamine faţă de sepale şi petale, cu antere poricide; la unele specii anterele
prezintă două prelungiri sub formă de corniţe (de unde denumirea Ord. Bicornes). Gineceu: ovar superior
(excepţieVaccinium sp.) cu 4–5 carpele unite, 4–5 locular. Fruct: capsulă (Rhododendron sp.), bacă (Vaccinium
sp.), rar drupă.
Formula florală: K5–4 C(5–4) A5+5; 4+4 G(5–4)
Ex.: Bruckenthalia spiculifolia (coacăză), Loiseleuria procumbens (azalee de munte), Rhododendron
myrtifolium (smirdar, bujor de munte),Vaccinium myrtillus (afin negru), Vaccinium uliginosum (afin vânăt),
Vaccinium vitis-idaea (merişor de munte) (Fig. 108: 1–3).
Fam. Pyrolaceae
Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne, persistente. Florile solitare sau
dispuse în racem simplu, sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, cu înveliş floral diferenţiat în sepale şi petale
libere sau uşor concrescute. Stamine în număr dublu faţă de petale. Anterele poricide. Gineceu superior. Fruct:
capsulă loculicidă.
Ex.: Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pyrola rotundifolia (brăbănoi)
(Fig. 108: 4–6).
 Ord. Primulales
Fam. Primulaceae
Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau lobate, nestipelate, alterne, opuse sau verticilate şi frecvent
rosulare. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5,
gamosepale şi gamopetale. Androceu: 5 stamine epipetale şi frecvent 5 staminodii. Gineceu superior, 5-carpelar,
unilocular cu placentaţie centrală. Heterostilie. Fruct: capsulă pixidă. Formula florală: K(5) [C(5) A0+5] G(5)

Fig. 109. Fam. Primulaceae: 1 - Cortusa matthioli; 1a - capsulă; 2 - Soldanella pusilla; 3 - Primula
minima; 4 - Primula veris; 4a - secţiune longitudinală prin floare brevistilă; 4b - secţiune longitudinală prin
floare longistilă; 5 - Lysimachia nummularia.
Ex.: Androsace chamaejasme (lăptişor), Cortusa matthioli (ciubo-ţica ursului), Lysimachia nummularia
(gălbăjoară, gălbioară, dreţe), Primula elatior (ciuboţica cucului), Primula halleri (anghelină), Primula minima
(ochiul găinii), Primula veris (ciu-boţica cucului), Soldanella hungarica(degetăruţ), Soldanella pusilla (dege-
tăruţ pitic) (Fig. 109).
Subcls. Asteridae
Ord. Gentianales
Fam. Gentianaceae
Plante erbacee, glabre, frecvent cu micorize. Frunze întregi, frecvent sesile, opuse (foarte rar alterne),
nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale. Corola ± tubuloasă.
Androceu: 5 stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceu superior, bicarpelar, unilocular, pluriovulat. Fruct:
capsulă septicidă.
Formula florală: K (4-5) [C(4-5) A4-5] G(2)
 Obs. Genţianaceele conţin o serie de produşi specializaţi ai metabolismului, foarte importanţi în
fitoterapie: glicozide amare (gentiopicrina), glicozide flavonice (gentizina, gentiina) şi alcaloizi antihelmintici
(gentiamina).
Ex.: Centaurium erythraea (fierea pământului), Centaurium pulchellum (frigurică), Gentiana acaulis
(cupe), Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului), Gentiana lutea (ghinţura galbenă), Gentiana nivalis,
Gentiana punctata (ghinţură), Gentiana utriculosa (ghinţură, ochincele),Gentiana verna (ghinţură de
primăvară, ochincele), Gentianella austriaca, Gentianopsis ciliata (trâmbiţa ciobanului) (Fig. 110: 1–3).
Ord. Oleales
Fam. Oleaceae
Plante lemnoase (arbori, arbuşti). Frunze simple, întregi sau penat-compuse, nestipelate, opuse (rar
alterne). Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4, grupate în inflorescenţe terminale racemoase; caliciu
gamosepal; corola gamopetală, hipocrateriformă sau campanulată (rar absentă); androceu alcătuit din două
stamine concrescute cu corola; gineceu superior, bicarpelar, bilocular. Fruct variat: capsulă (Syringasp.), samară
(Fraxinus sp.), bacă sau drupă.
Formula florală: K(4) [C(4) A2] G(2) Obs. Oleaceele conţin glicozide (siringosida, ligustrisidă). Ex.:
Fraxinus excelsior (frasin), Syringa vulgaris(liliac).
Ord. Solanales
Fam. Convolvulaceae
Plante erbacee cu tulpini târâtoare sau volubile. Frunze simple, întregi sau lobate, alterne, nestipelate.
Flori solitare sau grupate în raceme şi cime, actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Corola gamopetală, campanulat-
infundibuliformă. Androceu alcătuit din 5 stamine prinse de corolă. Gineceu superior cu 5–2 carpele unite şi 1–
2 ovule/lojă ovariană. Fruct: capsulă.
Formula florală: K5 [C(5) A5] G(5–2)
Ex.: Convolvulus arvensis (volbură) (Fig. 110.4.).
Fam. Cuscutaceae
Plante parazite lipsite de rădăcini. Tulpini subţiri, volubile, de culoare galbenă, roşiatică sau albicioasă,
prevăzute cu haustori şi lipsite de frunze. Flori mici, sesile sau scurt pedicelate, grupate în glomerule,
actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale. Androceu cu 5 stamine. Gineceu superior cu 1–
2 stile. Fruct: capsulă.
Ex.: Cuscuta epithymum (torţel), Cuscuta europaea (torţel) (Fig. 110.5.).
 Fig. 110. Fam. Gentianaceae: 1 - Gentiana utriculosa; 2 - Gentiana verna; 3 - Gentiana asclepiadea.
Fam. Convolvulaceae: 4 -Convolvulus arvensis; 4a - floare. Fam. Cuscutaceae: 5 - Cuscuta epithymum; 5a -
floare; 5b - sămânţa.
Fam. Solanaceae
Plante erbacee. Frunze simple (întregi, lobate sau divizate) sau imparipenat compuse, alterne,
nestipelate. Flori rar solitare, frecvent grupate în inflorescenţe cimoase. Florile sunt actinomorfe (rar slab
zigomorfe), bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Caliciu persistent. Corola tubuloasă/rotată.
Androceu: 5 stamine prinse de petale. Gineceu superior, bicarpelar, bilocular sau multicarpelar, multilocular,
pluriovulat. Fruct: bacă sau capsulă polispermă. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2); (5–4)
Obs. Solanaceele conţin numeroşi alcaloizi (atropină, hiosciamină, scopolamină, capsicină, nicotină,
solanină).
Ex.: Atropa belladonna (mătrăgună), Datura stramonium (ciumăfaie), Hyoscyamus niger (măselariţă,
nebunariţă), Solanum dulcamara(lăsnicior) (Fig. 111).
 Fig. 111. Fam. Solanaceae: 1 - Solanum dulcamara; 1a - bace; 2 - Datura stramonium; 2a - capsulă; 3 -
Hyoscyamus niger; 3a - capsulă pixidă în caliciu persistent; 3b - să-mânţa văzută din faţă şi lateral
Ord. Lamiales
Fam. Boraginaceae
Plante erbacee în flora României, frecvent acoperite cu peri aspri. Frunze simple, întregi, nestipelate,
alterne. Inflorescenţa caracteristică:monohaziu de tip cincin. Flori actinomorfe, rar zigomorfe (Echium sp.),
bisexuate, pe tipul 5. Caliciu gamosepal, frecvent campanulat, persistent. Corola gamopetal ă, tubuloasă, cu
gâtul închis prin formaţiuni solzoase, păroase numite fornice. Androceu: 5 stamine ± egale, prinse de tubul
corolei. Gineceu superior, bicarpelar, bilocular cu stil lung, ginobazic (rar terminal) şi stigmat bilobat. Fruct
mericarpic alcătuit din 4 achene (tetraachenă).
Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2)
Ex.: Anchusa officinalis (miruţă), Cerinthe minor (somnoroasă), Echium vulgare (iarba şarpelui),
Eritrichium nanum (ochiul şarpelui), Myosotis alpestris, Myosotis scorpioides (nu-mă-uita), Myosotis sylvatica
(nu-mă-uita), Pulmonaria officinalis (mierea ursului), Pulmonaria rubra (mierea ursului, cuscrişor), Symphytum
cordatum (brustur negru), Symphytum officinale (tătăneasă), Symphytum tuberosum (Fig. 112; Fig. 113.1.).
 Fig. 112. Fam. Boraginaceae: 1 - Anchusa officinalis; 2 - Echium vulgare; 2a - floare; 3 - Myosotis
sylvatica; 3a - corola văzută apical; 3b - caliciu; 4 - Pulmonaria rubra.

Fig. 113. Fam. Boraginaceae: 1 - Symphytum cordatum. Fam. Lamia-ceae: 2 - Acinos alpinus; 2a -
floare; 3 - Galeopsis speciosa; 3a - floare; 4 - Lamium galeobdolon.
Fam. Lamiaceae (Labiatae)
Plante erbacee, rar lemnoase. Tulpini tetramuchiate. Frunze simple, nestipelate, opuse. Florile
zigomorfe, bisexuate, pentamere, cu o conformaţie caracteristică sunt grupate în cime dihaziale axilare, reunite
în verticile ± contractate. Caliciu gamosepal, frecvent bilabiat, persistent. Corola gamopetală, tubuloasă este
bilabiată, rar unilabiată (Mentha sp.). Androceu didinam; uneori două stamine sunt reduse (Salvia sp.) sau sunt
prezente două stamine şi două staminodii. Gineceu superior, bicarpelar, bilocular cu stigmat bifurcat. În fiecare
lojă ovariană se află câte două ovule; între cele două ovule apare de timpuriu un perete despărţitor care separă
ovarul în 4 loje. Între stamine şi gineceu se află glande nectarifere. Fructe mericarpice: tetraachene.
Formula florală: K(5) [C(5) A2+2; 2] G(2)
Obs. Labiatele sunt acoperite de peri secretori de uleiuri eterice plăcut mirositoare (pinen, borneol,
limonen, geraniol).
Ex.: Acinos alpinus subsp. alpinus (cimbru de munte), Ajuga reptans (vineţică), Ballota nigra (cătuşe),
Galeopsis speciosa (cânepiţă, zabră),Glechoma hederaceum (rotungioară, silnic), Lamium album (urzică
moartă), Lamium galeobdolon (gălbiniţă), Lamium maculatum (urzică moartă), Mentha longifolia (izmă
proastă, izma calului), Mentha pulegium (busuiocul cerbilor, izmă proastă), Origanum vulgare
(sovârv),Prunella vulgaris (busuioc de câmp), Salvia glutinosa (cinsteţ), Salvia nemorosa (jaleş de câmp),
Salvia verticillata (urechea porcului), Stachys sylvatica (bălbişă), Teucrium montanum (sugărel), Thymus
alpestris (cimbrişor), Thymus comosus (cimbrişor), Thymus pulcherrimus(cimbrişor), Thymus pulegioides
(cimbrişor de munte) (Fig. 113: 2–4; Fig. 114).

Fig. 114. Fam. Lamiaceae: 1 - Mentha longifolia; 1a - floare; 2 - Prunella vulgaris; 3 - Salvia
nemorosa; 3a, 3b - floare văzută lateral şi din faţă; 3c - stamină; 3d - sămânţa; 4 - Stachys sylvatica; 4a - floare;
5 - Thymus pulegioides; 5a - frunză; 5b - floare văzută apical; 5c - caliciu; 5d - detaliu tulpină.
Ord. Plantaginales
Fam. Plantaginaceae
Plante erbacee scunde. Frunze simple, nestipelate, grupate în rozete bazale la suprafaţa solului. Tulpina
se ridică scapiform din mijlocul frunzelor. Inflorescenţa: spic ± alungit, uneori capituliform. Flori mici,
actinomorfe, bisexuate sau unisexuate, pe tipul 4, gamosepale şi gamopetale. Caliciu persistent. Ovar superior.
Fruct: capsulă operculată.
Formula florală: K(4) [C(4) A4] G(2)
Ex.: Plantago atrata (pătlagină de munte), Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste), Plantago
major (pătlagină mare), Plantago media(pătlagină moale) (Fig. 115).

Fig. 115. Fam. Plantaginaceae: 1 - Plantago lanceolata; 1a - floare; 1b - capsulă pixidă; 2 - Plantago
media; 2a – să-mânţa; 3 -Plantago major; 3a - capsulă pixidă; 3b - sămânţa.
Ord. Scrophulariales
Fam. Scrophulariaceae
Plante erbacee, uneori semiparazite (Melampyrum sp., Rhinanthus sp., Euphrasia sp.) sau parazite
(Lathraea sp.). Frunze simple, nestipelate, alterne sau opuse. Inflorescenţe axilare, racemoase sau cimoase.
Flori zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5, rar pe tipul 4 (Veronicasp.), gamosepale şi gamopetale. Corola frecvent
bilabiată, infundibuliformă sau rotată. Androceu didinam (rar numai două sau 5 stamine) cu stamine prinse de
tubul corolei. Gineceu superior, bicarpelar, bilocular. Fruct: capsulă sau bacă. Formula florală: K(5–4) [C(5–4)
A5,4,2] G(2)
Familie neomogenă datorită alcătuirii variate a corolei şi androceului, dar omogenă prin alcătuirea
gineceului şi a fructului.
Obs. Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină, rinantosidă, gratiolină) şi saponine.
Ex.: Bartsia alpina (bursucă), Digitalis grandiflora (degeţel galben), Euphrasia stricta (silur),
Euphrasia officinalis subsp. pratensis (silur),Lathraea squamaria (muma pădurii), Linaria alpina (linariţă de
munte), Linaria vulgaris (linariţă), Melampyrum bihariense (ciormoiag, sor cu frate), Melampyrum sylvaticum
(ciormoiag), Pedicularis oederi (darie), Pedicularis verticillata (vârtejul pământului), Rhinanthus
alpinus(clocotici), Rhinanthus angustifolius (clocotici), Rhinanthus minor (clocotici), Scrophularia nodosa
(bubernic, iarbă negră), Scrophularia umbrosa(iarbă neagră), Verbascum nigrum (somnoroasă), Verbascum
thapsus (lumânărică), Veronica alpina (şopârliţă de munte), Veronica aphylla,Veronica baumgartenii, Veronica
beccabunga (bobornic), Veronica bellidioides (şopârliţă), Veronica chamaedrys (stejărel), Veronica
officinalis(ventrilică, strătorică), Veronica serpyllifolia (şopârliţă), Veronica teucrium (şopârliţă), Veronica
urticifolia (iarba şarpelui) (Fig. 116; Fig. 117; Fig. 118).

Fig. 116. Fam. Scrophula-riaceae: 1 - Digitalis grandiflora; 2 - Linaria vulgaris; 2a - floare; 3 -

Pedicularis oederi; 3a - floare; 4 -Pedicularis verticillata; 4a - floare; 5 - Scrophularia nodosa; 5a, 5b - floare
văzută din faţă şi lateral.
Fam. Lentibulariaceae
Plante erbacee, insectivore. Frunze întregi, nestipelate, rozulare. Flori zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5.
Caliciu bilabiat. Corolă bilabiată, pintenată. Androceu alcătuit din două stamine. Gineceu superior, bicarpelar,
unilocular. Fruct: capsulă
 Fig. 120. Fam. Campanulaceae: 1 - Campanula rapunculoides; 2 - Campanula serrata; 3 - Campanula
cochleariifolia; 4 -Phyteuma orbiculare; 4a - floare.
Obs. Rubiaceele au laticifere articulate, celule taninifere, pungi secretoare şi rafide de oxalat în lemnul
secundar. Rubiaceele produc alcaloizi (chinină, cinchonină, cafeină, emetină), glicozide (asperulosida,
cumarina), saponine, tanin şi substanţe tinctoriale.
Ex.: Asperula capitata (sânziene de munte), Cruciata glabra, Cruciata laevipes (smântânică), Galium
anisophyllon (sânzi-ene), Galium aparine(lipicioasă, turiţă), Galium mollugo (sânziene albe), Galium odoratum
(vinariţă), Galium schultesii (sânziene de pădure), Galium verum(sânziene galbene, drăgaică) (Fig. 121).
Ord. Dipsacales
Fam. Caprifoliaceae
Plante lemnoase (arbuşti şi liane) rar erbacee, perene. Frunze simple, sectate sau penate, opuse.
Inflorescenţe cimoase uneori contractate. Flori actinomorfe sau zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi
gamopetale. Gineceu inferior. Fruct: drupă (Sambucussp.) sau bacă (Lonicera sp., Viburnum sp.).
Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2-5)
Obs. Caprifoliaceele conţin alcaloizi, glicozide cianogenice (sambunigrină, siringosidă) şi substanţe
răşinoase (viburnina).
Ex.: Lonicera caerulea (caprifoi), Lonicera xylosteum (caprifoi), Sambucus ebulus (boz), Sambucus
nigra (soc), Sambucus racemosa (soc roşu),Viburnum lantana (dârmoz), Viburnum opulus (călin) (Fig. 122:
1,2).
Fam. Valerianaceae
Plante erbacee. Frunze simple sau penat-sectate, opuse, nestipelate. Flori zigomorfe, bisexuate sau
unisexuate, pentamere grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu variat alcătuit, în general redus. Corola
gamopetală, pe tipul 5, uneori bilabiată. Androceu: 3 (4–1) stamine. Gineceu inferior, tricarpelar, trilocular, cu o
singură lojă fertilă. Fruct: achenă.

Fig. 121. Fam. Rubiaceae: 1 - Galium verum; 1a - floare; 2 - Galium aparine; 2a - fruct/ dicariopsă; 3 -
Galium odoratum; 3a - floare; 3b - dicariopsă; 4 - Galium schultesii; 4a - porţiune de tulpină; 4b - dicariopsă.
Formula florală: K5 [C(3-5) A1-4] G(1-3)
Obs. Organele vegetative conţin uleiuri eterice, alcaloizi, acizi organici (izovalerianic) şi enzime.
Uleiurile esenţiale au acţiune fitoterapeutică sedativă.
Ex.: Valeriana montana (odolean), Valeriana officinalis (odolean), Valeriana sambucifolia (odolean),
Valeriana tripteris (odolean) (Fig. 122: 3,4).
Fam. Dipsacaceae
Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau sectate, opuse, nestipelate. Inflorescenţa: capitul înconjurat de
hipsofile involucrale la bază (involucru), cu flori bracteate (bractei sub formă de scvame) sau nebracteate.
Receptaculul (axa inflorescenţei ) este ± scvamos. Florizigomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Caliciu extern (calicul)
şi caliciu intern gamosepal, persistent (la maturitate transformat în papus). Corola gamopetală, tubuloasă, cu 4–
5 lobi. Androceu cu 4 stamine. Gineceu inferior, bicarpelar, unilocular şi uniovulat. Fruct: achenă.
Formula florală: K(5),0 [C(3-5) A5] G(2)
Ex.: Dipsacus pilosus (scăiuş), Knautia arvensis subsp. rosea (muşcata/muşcatul dracului), Knautia
longifolia, Scabiosa columbaria (muşcata dracului, porc), Scabiosa lucida (sipică), Scabiosa ochroleuca
(sipică) (Fig. 122: 5,6).
 Fig. 122. Fam. Caprifoliaceae: 1 - Lonicera xylosteum, ramură cu frunză şi fructe/bace; 1a - floare; 2 -
Sambucus racemosa; 2a - floare. Fam. Vale-rianaceae: 3 - Valeriana officinalis; 3a, 3b - flori; 3c - nuculă; 4 -
Valeriana montana (detalii). Fam. Dipsacaceae: 5 - Knautia arvensis; 5a - floare; 6 - Scabiosa lucida.

Ord. Asterales
Fam. Asteraceae (Compositae)
Plante erbacee cu alcătuire variată formând o familie heterogenă. Frunze simple, întregi sau sectate,
nestipelate, alterne.Florile grupate în inflorescenţe caracteristice –capitule sau calatidii – înconjurate la bază de
hipsofile involucrale ce alcătuiesc involucrul. Inflorescenţele pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe
compuse de tip racem, corimb, spic, cime etc. Flori: mici, sesile, actinomorfe şi zigomorfe, bisexuate; prin
avortare devin unisexuate sau sterile. Caliciu: redus, frecvent alcătuit din peri persistenţi. Corola poate fi
tubuloasă sau ligulată. Corola tubuloasă: gamopetală, actinomorfă, cu petale unite într-un tub terminat cu 5
dinţi mai mult sau mai puţin egali. Corola ligulată: zigomorfă cu petalele concrescute într-un tub scurt prelungit
lateral cu o ligulă terminată cu 3–5 dinţi. În inflorescenţă pot fi prezente numai flori tubuloase, numai flori
ligulate sau ambele tipuri de flori, cele ligulate fiind la exterior. Androceu: 5 stamine cu filamente libere, fixate
în tubul corolei şi antere unite în jurul stilului, formând un tub – sinantere. Gineceu cu ovar inferior, bicarpelar,
unilocular, uniovulat, continuat cu un stil lung terminat cu două stigmate. Fruct: achenă ± papus.
Formula florală: K(5),0 [C(3-5) A5] G(2)
Obs. Asteraceele constituie din punct de vedere taxonomic, cea mai mare şi mai răspândită familie de
angiosperme dicotiledonate. Unele asteracee prezintă în organele vegetative laticifere articulate. Latexul conţine
substanţe amare (absintină, achillină, taraxacină), rezine şi cauciuc. Elaborează uleiuri eterice (cineol, camfor,
borneol), glicozide (lappozidă, centaureozidă) şi alcaloizi (abrotină, piretrină, achilleină, senecionină,
cumarină). Multe asteracee depozitează ca substanţe de rezervă inulina (în rădăcini, tulpini, tuberculi).
 Fig. 123. Fam. Asteraceae. Subfam. Tubuliflorae: 1 - Arctium lappa; 1a - fruct/achenă; 1b - foliolă
involucrală; 2 -Carduus personatus; 3 - Homogyne alpina; 4 - Centaurea triumfetti; 4a - foliolă involucrală.
Subfam. Tubuliflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori tubuloase, actinomorfe, bisexuate.
Ex.: Arctium lappa (brusture), Carduus personatus (spin), Centaurea triumfetti (albăstrele de munte),
Homo-gyne alpina(rotunjoară) (Fig. 123).
Subfam. Liguliflorae: inflo-rescenţe formate numai din flori bisexuate, ligulate, zigomorfe.
Ex.: Hieracium pilosella (vultu-rică), Lapsana communis (zgrăbunţică, salata câinelui), Leontodon
autumnalis (capul călugărului),Mycelis muralis (susai pădureţ, lăptuci) (Fig. 124).
Subfam. Radiiflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori ligulate, dispuse marginal şi flori tubuloase
dispuse central; florile marginale sunt masculine sau sterile; florile tubuloase sunt bisexuate, fertile.

Fig. 124. Fam. Asteraceae. Subfam. Liguliflorae: 1 - Mycelis muralis; 2 - Leontodon autumnalis; 3 -
Lapsana communis; 4 - Hieracium pilosella; 4a - floare; 4b - achenă.
 Ex.: Antennaria dioica (parpian, siminic), Anthemis tinctoria (floare de perină), Artemisia petrosa (pelin
de munte), Doronicum austriacum (iarba ciutei), Leucanthemum vulgare (mar-garetă), Petasites hybridus
(captalan), Sonchus arvensis (susai),Tanacetum corymbosum (năpraznic), Tussilago farfara (podbal) (Fig. 125;
Fig. 126).
Alte specii frecvent întâlnite: Achillea millefolium (coada şori-celului), Achillea schurii (coada
şoricelului de munte), Achillea stricta, Adenostyles alliariae var. kerneri (ciucuraşi), Adenostyles pyrenaica,
Anthemis carpatica (romaniţă de munte), Arctium minus (brusture), Arctium tomentosum (brusture), Arnica
montana (arnică), Aster alpinus (ochiul boului), Bellis perennis(bănuţei, părăluţe), Carduus kerneri (spin),
Carlina acaulis (turtă), Centaurea kotschyana (mături), Centaurea nigrescens,Centaurea phrygia, Centaurea
pinnatifida (albăstriţă), Centaurea pseudophrygia, Cichorium intybus (cicoare), Cirsium arvense(pălămidă),
Cirsium erisithales (scai), Cirsium oleraceum (nilocea, crăstăval), Crepis biennis (barba lupului), Crepis
paludosa(gălbenuş), Doronicum carpaticum (cujdă), Doronicum columnae (cujdă), Erigeron uniflorus
(bunghişor), Eupatorium cannabinum(cânepa codrului), Gnaphalium supinum, Hieracium alpinum, Hieracium
aurantiacum (ruşuliţă), Hieracium bifidum, Hieracium transsylvanicum, Hieracium villosum (vulturică de
stânci), Hypochoeris uniflora (anghinarea oilor), Inula britannica (sovâvariţă),Leontodon hispidus (potcapul
călugărului), Leontodon montanus subsp. pseudotaraxaci, Leontopodium alpinum (albumiţă, floare de colţ,
floarea Reginei), Leucanthemum waldsteinii (margarete), Ligularia sibirica (gălbinele, curechi de munte),
Matricaria perforata (romaniţă nemirositoare), Matricaria recutita (muşeţel), Petasites albus (captalan),
Scorzonera rosea, Senecio jacobaea,Senecio ovatus, Senecio papposus, Senecio squalidus (cruciuliţă,
spălăcioasă), Solidago virgaurea (splinuţă), Taraxacum alpinum,Taraxacum officinale (păpădie), Telekia
speciosa (lăptucul oii) ş.a.
 Fig. 125. Fam. Asteraceae. Subfam. Radiiflorae: 1 - Leucanthemum vulgare; 1a - floare tubuloasă; 1b -
achenă; 2- Sonchus arvensis; 2a - floare ligulată; 3 - Anthemis tinctoria; 4 - Doronicum austriacum.

Fig. 126. Fam. Asteraceae. Subfam. Radiiflorae: 1 - Petasites hybridus; 2 - Antennaria dioica; 2a -
calatidiu; 3 -Artemisia petrosa; 4 - Tanacetum corymbosum; 5 - Tussilago farfara; 5a - achenă.
Cls. Liliatae (Monocotyledonatae)
 Subcls. Liliidae
Ord. Liliales
Fam. Liliaceae
Plante erbacee (rar arbuşti) perene. Tulpini subterane: rizomi, bulbi sau bulbotuberi. Frunze alterne,
tulpinale sau bazale, rar în verticile, de obicei sesile, cu nervaţiune paralelă sau arcuată. Flori actinomorfe, rar
uşor zigomorfe, bisexuate (rar unisexuate), solitare sau grupate în inflorescenţe variate (racemiforme,
umbeliforme, spiciforme sau cimoase), dispuse terminal sau axilar. Perigon petaloid format din 6 tepale libere
sau unite. Androceu: 6 stamine dispuse pe două verticile. Gineceu superior (rar inferior), tricarpelar, trilocular,
multiovulat; stil terminat cu 3 stigmate. Fruct: capsulă rar bacă.
Formula florală: P3+3; (3+3) A3+3 G(3)
Obs. Biochimic, unele liliacee conţin alcaloizi (colchicina, veratrina), glicozizi, saponine şi răşini.
Ex.: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă), Erythronium dens-canis (măseaua ciutei, cocoşei),
Gagea lutea (laptele păsării), Lilium martagon (crin de pădure), Lloydia serotina (crinişor de stâncă),
Maianthemum bifolium (lăcrimiţă), Muscari comosum (ceapa ciorii),Ornithogalum pyrenaicum, Ornithogalum
umbellatum (băluşcă), Polygonatum latifolium (coada cocoşului), Polygonatum multiflorum (pecetea lui
Solomon), Polygonatum odoratum, Polygonatum verticillatum (pecetea lui Solomon), Scilla bifolia (viorele),
Veratrum album (ştirigoaie) (Fig. 127; Fig. 128).

Fig. 127. Fam. Liliaceae: 1 - Colchicum autumnale; 1a - tulpină cu fruct tânăr; 1b - fruct/capsulă; 2 -
Erythronium dens-canis; 2a - gineceu; 3 – Lilium martagon; 4 - Muscari comosum.
 Fig. 128. Fam. Liliaceae: 1 - Ornithogalum umbellatum; 2 - Scilla bifolia; 3 - Polygonatum latifolium;
3a - bace; 4 - Veratrum album.

Fam. Alliaceae
Plante perene cu bulbi tunicaţi, uneori inseraţi pe un rizom scurt. Tulpină scapiformă. Frunze bazale.
Inflorescenţă: cime unipare, grupate umbeliform şi protejate iniţial de două hipsofile. Flori actinomorfe,
bisexuate, pe tipul 3. Gineceu cu stil ginobazic. Fruct: capsulă loculicidă.
Obs. Din punct de vedere biochimic aliaceele se caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice cu sulf,
ce le conferă un miros caracteristic.
Ex.: Allium ochroleucum (ai sălbatic), Allium ursinum (leurdă, usturoiul ursului) (Fig. 129.1.).
Fam. Amaryllidaceae
Plante erbacee perene, cu bulbi. Tulpina: scap florifer. Frunze bazale liniare, întregi, alterne. Flori cu
hipsofile la bază, actinomorfe, bisexuate, pe tipul 3. Androceu cu 6 stamine. Gineceu cu ovar inferior,
tricarpelar, trilocular. Fruct capsulă.
Formula florală: P3+3 A3+3 G(3)
Ex.: Galanthus nivalis (ghiocel).
Fam. Iridaceae
 Fig. 129. Fam. Alliaceae: 1 - Allium ursinum. Fam. Iridaceae: 2 - Gladiolus imbricatus; 3 - Iris
ruthenica. Fam. Trilliaceae: 4 -Paris quadrifolia; 4a - fruct cărnos dehiscent.
Plante erbacee perene cu rizomi şi bulbotuberi (rar bulbi). Frunze bazale sau alterne, enziforme sau
liniare. Flori actinomorfe (rar zigomorfe), bisexuate, solitare sau grupate (racem, spic sau cime). Perigon
gamotepal, petaloid, pe tipul 3 (6 tepale unite la bază într-un tub). Androceu: 3 stamine. Gineceu cu ovar
inferior, tricarpelar, trilocular cu 3 stigmate; la Iris sp. stigmatele sunt petaloide. Fruct: capsulă.
Formula florală: P(3+3) A3+0 G(3)
Obs. Unele iridacee conţin glicozide şi uleiuri esenţiale.
Ex.: Crocus vernus (brânduşe de munte, brânduşe de primăvară), Gladiolus imbricatus (săbiuţă), Iris
ruthenica (stânjenel de munte), Iris sibirica (stânjenel) (Fig. 129: 2,3).
Ord. Dioscoreales
Fam. Trilliaceae
Plante erbacee, perene, cu rizom. Tulpina supraterană prezintă un singur verticil de frunze. În flora
României există un singur gen, Paris cu o floare terminală pe tipul 4 cu tepale externe sepaloide. Fruct cărnos,
dehiscent. Ex.: Paris quadrifolia (dalac) (Fig. 129.4.).
Ord. Orchidales
Fam. Orchidaceae
Plante erbacee, perene, cu rizomi sau rădăcini adventive tuberizate, unele saprofite (lipsite de rădăcini).
Orhideele trăiesc în simbioză cu micorize endotrofe. Tulpina simplă, neramificată. Frunze simple, întregi,
frecvent sesile, alterne (rar opuse). Flori zigomorfe (bilabiate şi pintenate), bisexuate, grupate în raceme sau
spice simple, rar solitare. Înveliş floral: perigon petaloid, alcătuit din 6 tepale dispuse în două verticile. Datorită
torsiunii ovarului în timpul creşterii (cu 180°), tepala superioară a ciclului intern ajunge inferioară, luând o
formă caracteristică – label. La extremitatea opusă labelului se află un pinten nectarifer. Androceu: 3 stamine
(una fertilă şi două staminodii, rar două stamine fertile şi o staminodie). Stamina este sesilă, redusă la o anteră
biloculară care concreşte cu stilul sau stigmatul formând o coloană-ginostemiu. Gineceu cu ovar inferior,
tricarpelar, răsucit şi stigmat trilobat. Fruct: capsulă care se deschide în 3(6) valve.
Formula florală: P3+3 A1+0,0+2,5-2 G (3)
Obs. Orhidaceele reprezintă ca mărime, a doua mare familie de angiosperme.

Fig. 130. Fam. Orchidaceae: 1 – Gymnadenia conopsea; 1a - floare; 2 - Goodyera repens; 2a - floare;
3 - Anacamptis pyramidalis; 4 - Neottia nidus-avis; 5 - Orchis morio; 5a - floare.
Ex.: Anacamptis pyramidalis (bujor), Corallorhiza trifida (buzişor), Dactylorhiza incarnata,
Dactylorhiza maculata (Mâna Maicii Domnului),Dactylorhiza sambucina (bozior), Epipactis helleborine
(mlăştiniţă), Goodyera repens, Gymnadenia conopsea (ură), Neottia nidus-avis (trânji, cuibuşor), Nigritella
nigra, Nigritella rubra (sângele voinicului), Ophrys insectifera, Orchis militaris, Orchis morio (untul vacii,
poroinic), Orchis ustulata, Platanthera bifolia (stupiniţă), Pseudorchis albida, Traunsteinera globosa (poroinic)
(Fig. 130).
Ord. Juncales
Fam. Juncaceae
Plante erbacee, majoritatea perene. Frunze alterne, liniare sau cilindrice formate din teacă şi limb,
uneori reduse numai la teci. Frunzele sunt glabre, cu teci deschise (Juncus sp.) sau ciliate (cel puţin în stadiu
tânăr), cu teci închise (Luzula sp.). Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 3, grupate în inflorescenţe cimoase.
Perigon sepaloid, ± membranos, alcătuit din 6 tepale dispuse pe două cicluri. Androceu alcătuit din 6 stamine
dispuse pe două cicluri; uneori ciclul intern este redus la staminodii. Gineceu cu ovar superior, tricarpelar,
sincarp prevăzut cu un stil şi 3 stigmate. Fruct: capsulă loculicidă.
Formula florală: P3+3 A3+3 G(3)
 Fig. 131. Fam. Juncaceae: 1 - Luzula sylvatica; 1a - capsulă cu înveliş floral; 2 - Juncus trifidus; 2a -
floare; 3 - Juncus bufonius; 3a - capsulă cu înveliş floral; 4 - Juncus effusus; 4a - floare; 4b - capsulă cu înveliş
floral; 4c - sămânţa văzută lateral; 5 - Luzula campestris; 5a - floare.
Ex.: Juncus effusus (spetează, pipirig, rugină), Juncus bufonius (iarba bivolului, iarba broaştei), Juncus
trifidus (rugină de stâncă, părul porcului), Luzula campestris (mălaiul cucului), Luzula luzuloides (horşti),
Luzula multiflora (horşti, mălaiul cucului), Luzula spicata (mălaiul cucului), Luzula sylvatica (scredei, horşti)
(Fig. 131).
Ord. Cyperales
Fam. Cyperaceae
Plante erbacee, anuale şi perene cu rizomi. Tulpina frecvent trimuchiată, plină. Frunze alterne, cu teaca
închisă şi limbul liniar; uneori prezintă ligulă sau limbul lipseşte. Flori bisexuate (rar unisexuate, monoice sau
dioice), gru-pate în spiculeţe, iar spiculeţele în inflorescenţe compuse (racem, spic, panicul, cimă). Înveliş
floral: sete (peri) perigoniale; perigon redus format din 6 lacinii filiforme dispuse pe două ver-ticile precum şi
din numeroşi perişori (Eriophorum sp.); înveliş floral absent (Carex sp., Cyperus sp.). Androceu: frecvent 3
stamine (rar o stamină). Gineceu: ovar superior, tricarpelar, unilocular, uniovulat cu 3 stigmate. Fruct: achenă
învelită într-o bractee asemănătoare unui ulcior (utriculă).
Formula florală: P3+3 A3 G(3) sau |P0 A3–1; ~P0 G(3–2)
Ex.: Blysmus compressus, Carex capillaris (rogoz), Carex curvula (rogoz, coarnă), Carex digitata
(rogoz digitat), Carex fuliginosa, Carex ovalis,Carex pallescens, Carex remota, Carex rupestris, Carex
sempervirens (rogoz verde), Carex sylvatica (rogoz, şovar), Eleocharis palustris(pipiriguţ), Elyna myosuroides,
Eriophorum latifolium (bumbăcăriţă), Scirpus sylvaticus (ţipirig) (Fig. 132).
Ord. Poales (Graminales)
Fam. Poaceae (Gramineae)
 Plante erbacee, anuale sau perene cu rizomi sau stoloni. Rădăcini adventive, fasciculate. Tulpini
supraterane neramificate – culm (pai).Frunze alterne formate din teacă cilindrică, cu margini libere (despicată
longitudinal) şi limbul liniar cu nervuri paralele. Baza limbului prezintă, la locul de întâlnire cu teaca anexe
foliare: urechiuşele (uneori lipsesc) şi ligula (lipseşte foarte rar, iar uneori este înlocuită de peri). Flori
bisexuate, rar unisexuate (monoice sau poligame) grupate într-o inflorescenţă caracteristică numită spiculeţ.
Florile sunt grupate câte una (spiculeţ uniflor) sau mai multe (spiculeţ multiflor) alternativ, pe axa spiculeţului.

Fig. 132. Fam. Cyperaceae: 1 - Carex sylvatica; 1a - utriculă cu glumă; 2 - Carex sempervirens; 2a -
utriculă cu glumă; 3 -Eriophorum latifolium; 4 - Carex curvula; 4a - utriculă cu stigmate; 5 - Scirpus sylvaticus;
5a - floare cu bractee.
Un spiculeţ uniflor este alcătuit din: două bractei numite glume, una inferioară şi alta supe-rioară care
pot avea sau nu în vârf o prelungire numită aristă; urmează alte două bractee numite palei, una inferioară,
convexă, de obicei aris-tată, omoloagă cu bracteea (lema) şi una superioară concavă, bicarenată (bimuchiată),
de obicei membra-noasă şi nearistată; lema şi palea închid între ele staminele şi ovarul. Ultimele două bractee
membranacee sunt mai mici, se numesc lodicule şi sunt situate la baza ovarului.
Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse: spic compus (cu spiculeţe sesile), panicul spici-form
(cu spiculeţe scurt pedun-culate) şi panicul (cu spiculeţe lung pedunculate). Alte tipuri de inflo-rescenţe mai rar
întâlnite: umbelă cu spice (spic digitat), racem cu panicule spiciforme etc.
Androceu: frecvent 3 stamine libere (rar una, două sau 6) cu antere dorsifixe. Gineceu: superior,
bicarpelar, unilocular şi uniovulat, continuat cu două stile şi frecvent două stigmate plumoase (rar unul sau 3).
Fruct: cariopsă.
Ex.: Agrostis capillaris (păiuş), Agrostis rupestris (iarba stâncilor), Agrostis stolonifera (iarba
câmpului), Alopecurus geniculatus, Alopecurus pratensis (coada vulpii), Anthoxanthum odoratum (viţelar),
Arrhenatherum elatius (ovăscior), Avenula versicolor (ovăscior), Bellardiochloa variegata, Briza media
(tremurătoare), Bromus arvensis (obsigă), Bromus erectus (obsigă), Bromus hordeaceus (obsigă),
Calamagrostis arundinacea (trestioară), Cynosurus cristatus (pieptănariţă), Dactylis glomerata (golomăţ),
Deschampsia caespitosa (târsă), Deschampsia flexuosa (păiuş, târsă mică), Elymus repens (pir târâtor), Festuca
altissima (păiuş), Festuca amethystina, Festuca bucegiensis, Festuca carpatica (păiuş), Festuca gigantea,
Festuca pratensis (păiuş de livadă), Festuca rubra (păiuş roşu), Festuca rupicola subsp. saxatilis
(păiuş),Festuca supina (păruşcă), Festuca versicolor, Lolium perenne (iarbă de gazon, raigras englezesc),
Nardus stricta (ţăpoşică), Phleum alpinum(timoftică), Phleum pratense (timoftică), Poa alpina (firuşca
şopârlelor), Poa annua (hiruşor), Poa bulbosa (firuţă bulboasă, firicea), Poa media(firuţă), Poa nemoralis
(iarbă deasă), Poa pratensis (firuţă), Secale montanum, Sesleria coerulans (mălaiul cucului), Setaria pumila
(mohor),Trisetum alpestre, Trisetum flavescens (ovăz auriu) (Fig. 133; Fig. 134; Fig. 135).

Fig. 133. Fam. Poaceae: 1 - Agrostis stolonifera; 1a - floare; 1b - porţiune de frunză cu ligulă; 1c -
fruct/cariopsă; 2 - Agrostis rupestris; 2a - floare; 3 - Anthoxanthum odoratum; 3a-c - spiculeţ desfăcut (3a -
glume externe, 3b - glume interne, 3c - palee cu stamine şi gineceu); 3d - cariopsă; 4 - Bromus arvensis; 4a -
stamină; 4b - floare.
 Fig. 134. Fam. Poaceae: 1 – Calama-grostis arundinacea; 1a - spiculeţ (cu paleele îndepărtate); 2 -
Cynosurus cristatus; 2a - spiculeţ fertil şi unul steril; 3 - Dactylis glomerata; 3a - floare (paleea superioară şi
inferioară); 4 - Deschampsia flexuosa; 4a - spiculeţ.

Fig. 135. Fam. Poaceae: 1 - Festuca rubra; 1a - cariopsă îmbrăcată în palee (văzută ventral); 2 -
Nardus stricta; 2a - porţiune de axă mult mărită; 2b, 2c - spiculeţ văzut dorsal şi ventral; 3 - Phleum pratense;
3a - spiculeţ; 3b - cariopsă; 4 -Poa pratensis; 4a - spiculeţ; 4b – porţiune de frunză cu ligulă; 5 - Poa alpina; 5a
- spiculeţ.
Ord. Typhales
 Fam. Typhaceae
Plante perene cu rizomi. Tulpina simplă, cilindrică, erectă. Frunze bazale, liniare, vaginate, alterne.
Flori mici, unisexuate, monoice, grupate într-un spadice terminal cu flori feminine dense la bază şi flori
masculine spre vârf, învelite iniţial într-o spată caducă. Învelişul floral lipseşte (flori nude) sau este înlocuit de
peri, sete sau scvame liniare. Androceu: frecvent 3 stamine cu filamente adesea unite. Gineceu superior cu ovar
unilocular, uniovulat, cu stil lung persistent şi stigmat filiform. Fruct: capsulă operculată. Familia cuprinde un
singur gen, Typha cu specii semiacvatice.
Formula florală: | P0 A3; ~ P0 G1 Ex.: Typha angustifolia (papură) (Fig. 136.1.).
Fam. Sparganiaceae
Familia cuprinde un singur gen Sparganium (buzdugan), cu specii acvatice şi palustre (ape stagnante
sau lin curgătoare). Plante erbacee, perene, cu rizom stolonifer şi tulpini erecte (sau natante), simple sau
ramificate. Frunze liniare, dispuse altern. Flori mici, unisexuate, monoice, actinomorfe, ciclice, grupate în
inflorescenţe spiciforme alcătuite din capitule globuloase şi spaţiate – florile feminine se află în partea
inferioară iar cele masculine în partea superioară a inflorescenţei. Perigon sepaloid format din 6–3 tepale
membranoase. Androceu: 6–3 stamine. Gineceu superior cu ovar monocarpelar sau bicarpelar sincarp, cu 1–3
ovule. Fruct uscat, indehiscent/achenă sau drupă, cu 1–3 seminţe.

Formula florală: | P6–3 A6–3; ~ P6–3 G(2); 1

Ex.: Sparganium emersum (buzdugan) (Fig. 136.3.).
Subcls. Arecidae
Ord. Arales
 Fam. Araceae
Plante erbacee, perene, cu rizomi sau tuberculi. Frunze bazale, peţiolate, simple. Florile mici,
unisexuate, monoice, actinomorfe, fără perigon, pe tipul 3, sunt grupate într-un spadice, învelit parţial de spată.
Androceu cu 3 stamine sau mai multe. Gineceu cu ovar superior, tricarpelar, multiovulat. Fruct: bacă.
Formula florală: |P0 A3; ~P0 G(3)

Ex.: Arum orientale (Fig. 136.2.).

Fig. 136. Fam. Typhaceae: 1 - Typha angustifolia. Fam. Araceae: 2 - Arum orientale - inflorescenţă
acoperită de spată; 2a - spadice cu flori fără spată; 2b - tubercul globulos; 2c - fructe/ bace. Fam.
Sparganiaceae: 3 - Sparganium emersum; 3a - floare ~; 3b - floare |.
7. FORME BIOLOGICE
CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME
ECOLOGICE
FORME BIOLOGICE
Formele biologice (forme de viaţă, bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii
diferite, evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare. Cel mai acceptat
sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate, în timpul sezonului nefavorabil,
structurile de regenerare ale plantelor, respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). Categorii de forme
biologice:
Terofite (Therophyta, T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile
sub formă de seminţe sau spori, în condiţiile în care organele vegetative se degradează. Ex.: Papaver sp. (Fig.
137.1.).
 Hemicriptofite (Hemicryptophyta, H) – specii erbacee perene, cu muguri hibernali formaţi pe tulpini
subterane, dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului, astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor
bazale, de zăpadă sau/şi litieră. Ex.: Achillea sp., Fragariasp., Lysimachia sp., Ranunculus repens, Taraxacum
sp. (Fig. 137.2.).
Criptofite (Cryptophyta, Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă:
– Geofite (Geophyta, G) – plante de uscat, cu organele de rezistenţă (bulbi, rizomi, tuberculi, muguri
radiculari, rădăcini tuberizate) situate în sol. Ex. Anemone sp., Crocus sp. (Fig. 137.3.).
– Hidrofite (Hydrophyta, Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste
iarnă în mediul acvatic. Ex.: Nymphaea sp., Nuphar sp.
Camefite (Chamaephyta, Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de
suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră. Ex.:
Trifolium repens, Vaccinium sp., Vinca sp., plante-perniţe (Minuartiasedoides, Silene acaulis) (Fig. 137.4.).
Fanerofite (Phanerophyta, Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la
distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig. 137.5.).
În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m), mezofanerofitele (2–15 m înălţime)
şi nanofitele (0,3–2 m înălţime).
Epifite (Epiphyta, Ep) – cormofite fixate pe arbori. Ex. Viscum sp.

Fig. 137. Forme biologice: 1 - terofite (Papaver sp.); 2 - hemicriptofite; 2a - Taraxacum sp.; 2b -
Ranunculus repens; 2c -Lysimachia sp.; 3 - geofite; 3a - Anemone sp.; 3b - Crocus sp.; 4 - camefite; 4a - Vinca
sp.; 4b - Vaccinium sp.; 5 - fanerofite(Fagus sylvatica).

Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice

Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în
consecinţă, prezenţa unor anumite plante, pe un anumit teritoriu, reflectă caracterul factorilor ecologici din acel
teritoriu.
Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă
caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populeaz ă.
 Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă, căldură, lumină, substanţele minerale
din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi.
Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab
indicatoare; alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic
şi aceste specii sunt bune indicatoare.
Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite
grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic.
Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă
Grupele de plante, alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al
solului din perioada estivală mijlocie, cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna, solul poate să aibă o
umiditate mai ridicată. În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază:
1. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice), care cresc pe soluri permanent
umede până la submerse, având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp., Nuphar sp.).
2. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre, cu adaptări la un mediu permanent umed, fie în sol,
fie în atmosferă (plante palustre). Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite. Ex.:
Carex remota, Equisetum sylvaticum, Impatiens noli-tangere, Juncussp.
3. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. Ex.: Actaea spicata,
Aegopodium podagraria, Allium ursinum, Circaea lutetiana, Corallorhiza trifida, Festuca gigantea,
Leucanthemum waldsteinii, Luzula sylvatica, Lycopodium selago, Moneses uniflora, Paris quadrifolia,
Polygonatum verticillatum, Polystichum lonchitis, Ranunculus carpaticus, Salvia glutinosa, Saxifraga
cuneifolia,Scrophularia nodosa, Stachys sylvatica, Symphytum cordatum.
4. Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderat ă. Ex.:
Campanula abietina, Dentaria bulbifera,Dryopteris filix-mas, Epilobium montanum, Euphorbia amygdaloides,
Festuca rubra, Galium odoratum, Geranium robertianum, Hieracium transsilvanicum, Lamium galeobdolon,
Lycopodium clavatum, Mercurialis perennis, Mycelis muralis, Phleum pratense, Polygonatum
latifolium,Pulmonaria rubra, Symphytum tuberosum, Trifolium pratense.
5. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Ex.:
Polytrichum juniperinum (briofită),Bruckenthalia spiculifolia, Campanula persicifolia, Campanula
rapunculoides, Filipendula vulgaris, Melampyrum bihariense, Origanum vulgare,Potentilla argentea, Veronica
chamaedrys.
6. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă, suportând
o secetă prelungită a aerului şi a solului. Ex.: Genistella sagittalis, Muscari comosum.
7. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este
alternant. Ex.: Dicranum scoparium,Polytrichum commune, Rhytidiadelphus triquetrus (briofite), Alliaria
petiolata, Athyrium filix-femina, Calamagrostis arundinacea, Chrysospleniumalternifolium, Deschampsia
flexuosa, Galium schultesii, Homogyne alpina, Lapsana communis, Luzula luzuloides, Orthilia secunda,
Petasites albus, Rubus hirtus, Sanicula europaea, Soldanella hungarica, Stellaria holostea, Stellaria nemorum,
Vaccinium myrtillus.
Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor, mezoxerofitelor şi
mezohigrofitelor.
Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate:
– Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii (Pinus mugo, Soldanella
pusilla);
– Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate.
Factorul termic
Plantele sunt organisme poikiloterme, temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant;
adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice, prezenţă care
serveşte şi ca indicator termic. Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice, limite ce pot fi
apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu aceeaşi temperatură). Temperaturile medii anuale
împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai mare de 10°C, sau numărul de zile cu
temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C, reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea
termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic
se deosebesc, pentru ţara noastră, mai multe grupe de specii, răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie.
Menţionăm că la speciile cu areal larg, chiar în condiţiile ţării noastre, există populaţii care manifestă
cerinţe diferite faţă de căldură, astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite.
Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute, în
condiţiile foarte friguroase din climatul alpin, cu temperaturi medii anuale negative (–2,5 – 0,5°C); formeaz ă în
parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine.
Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig, cu temperaturi medii anuale între –
0,5°C şi +2°C din climatul subalpin, ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului); (1700) 1800–2200 m
altitudine.
Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal, rece şi umed, cu
temperaturi medii anuale între 2–4°C (4,5°C), ce corespunde etajului boreal (al molidului); 1300–1700 (1850) m
altitudine.
Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură, răspândite în climatul temperat răcoros şi
umed, între izotermele anuale 4,5–7,5°C, corespunzător în mare parte subetajului fagului; 800–1300 m
altitudine.
Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile), răspândite
între izotermele 7,5°C şi 10,5°C; aici domină climatul continental de dealuri. Din punct de vedere al vegetaţiei
cuprinde subetajul gorunului, zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică.
Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de
câmpie, cu temperaturi medii anuale mai mari de 10,5°C. Din punct de vedere al vegetaţiei, acest grup de plante
este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili, silvostepa
sudică şi vestică şi zona stepei.
Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. La noi în ţară cresc în spaţii
adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale).
Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente.
Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii
Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat, în decursul timpului, formarea unor adaptări variate
în funcţie de intensitatea iluminării. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care manifestă exigenţe
diferite faţă de lumină; de fapt, toate speciile au nevoie de lumină, dar toleranţa faţă de lumină este diferită. În
funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante.
Heliofite (specii heliofile, fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de
stepă, de nisipuri, deşerturi, de sărături).
Sciadofite (specii sciadofile, heliofobe, plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină, fiind
adaptate la o intensitate redusă a acesteia. Ex.: plantele din păduri (Impatiens noli-tangere, Oxalis acetosella,
Paris quadrifolia, ferigile din păduri).
Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două; plantele din această categorie cresc
în plină lumină, dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră. Ex.: plante din poieni, pajişti
mezofile, păduri (Fragaria vesca, Hedera helix, Leucanthemum vulgare).
Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii.
Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului
După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor, exprimată prin valoarea pH în orizonturile
superioare, se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri.
Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut:
– Specii slab acidofile (pH = 6,8–6,0). Ex.: Athyrium filix-femina, Campanula abietina, Carex remota,
Chrysosplenium alternifolium, Dentaria glandulosa, Dryopteris filix-mas, Epilobium montanum,
Leucanthemum waldsteinii, Orthilia secunda,Petasites albus, Polygonatum verticillatum, Pulmonaria rubra,
Ranunculus carpaticus, Scrophularia nodosa, Stellaria nemorum,Symphytum cordatum.
– Specii moderat acidofile (pH = 6,0–5,0). Ex.: Corallorhiza trifida.
– Specii puternic acidofile (pH = 5,0–4,5). Ex.: Deschampsia caespitosa, Moneses uniflora,
Polystichum lonchitis.
– Specii excesiv acidofile (pH = 4,5–4,0). Ex.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită), Calamagrostis
arundinacea, Genistella sagittalis, Homogyne alpina, Luzula luzuloides, Lycopodium selago, Soldanella
hungarica, Vaccinium myrtillus.
– Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4,0. Ex: Polytrichum commune, Polytrichum
juniperinum (briofite),Bruckenthalia spiculifolia, Deschampsia flexuosa, Luzula sylvatica, Lycopodium
clavatum, Vaccinium vitis-idaea.
 - Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7,2–6,8). Ex.: Aegopodium
podagraria, Alliaria petiolata, Circaea lutetiana, Eupatorium cannabinum, Festuca gigantea, Geranium
phaeum, Lamium maculatum, Mercurialisperennis, Muscari comosum, Paris quadrifolia, Polygonatum
latifolium, Solanum dulcamara, Stachys sylvatica, Valeriana officinalis.
- Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6,8–8,5). Ex.:
Bupleurum falcatum.
- Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH, fără să le fie afectată creşterea,
dezvoltarea şi reproducerea.
Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive
Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil
deosebindu-se mai multe categorii de soluri. Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat
la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi.
Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10). Ex.: Polytrichum
commune, Polytrichum juniperinum(briofite), Lycopodium clavatum, Genistella sagittalis, Vaccinium vitis-
idaea.
Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30). Ex.: Dicranum scoparium,
Rhytidiadelphus triquetrus (briofite),Lycopodium selago, Bruckenthalia spiculifolia, Deschampsia flexuosa,
Homogyne alpina, Luzula luzuloides, Soldanella hungarica, Vaccinium myrtillus.
Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50). Ex.:
Campanula abietina, Corallorhiza trifida,Deschampsia caespitosa, Melampyrum bihariense, Moneses uniflora,
Polystichum lonchitis.
Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80). Ex.: Athyrium filix-femina, Carex
remota, Dentaria bulbifera, Dryopterisfilix-mas, Equisetum sylvaticum, Euphorbia amygdaloides, Galium
aparine, Geranium robertianum, Petasites albus, Polygonatum multiflorum,Pulmonaria rubra, Ranunculus
carpaticus, Salvia glutinosa, Sanicula europaea, Scrophularia nodosa, Stellaria nemorum, Symphytum
cordatum.
Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Ex.: Alliaria petiolata, Circaea
lutetiana, Festuca gigantea, Mercurialisperennis, Muscari comosum, Potentilla recta, Polygonatum latifolium,
Solanum dulcamara, Valeriana officinalis.
Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Ex.: Eupatorium
cannabinum, Geranium phaeum, Lamium maculatum.
Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. Ex.: Dactylis
glomerata, Fagus sylvatica, Galium schultesii,Hieracium transsilvanicum, Leucanthemum waldsteinii,
Maianthemum bifolium, Oxalis acetosella, Poa nemoralis.

Tipul de săruri din sol sau din apă

În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc:
 - Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot; s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu
(NH4+) al unor soluri, pe care se dezvoltă luxuriant. Ex.: Alnus glutinosa, Atropa belladonna, Chelidonium
majus, Datura stramonium, Hyoscyamusniger, Rubus idaeus, Urtica dioica.
- Specii calcifile (calcicole, calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare cantitate
de cationi de Ca++. Ex.: Campanula carpatica, Eritrichium nanum, Leontopodium alpinum, Linaria alpina.
- Specii halofile – preferă mediile slab, mediu sau puternic salinizate.
În opoziţie se disting specii nitrofobe, calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis, Lycopodium clavatum)
şi halofobe.
Textura solului
În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc:
– Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor;
– Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase, sărace în humus;
– Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri, pietrişuri sau grohotişuri mărunte;
– Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus;
– Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri;
– Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi, pe coaste puternic înclinate sau pe brâne;
– Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri;
– Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale.
Specii care indică alte caractere edafice
Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Ex.: Actaea spicata,
Aegopodium podagraria, Anemonenemorosa, Carex sylvatica, Circaea lutetiana, Dentaria glandulosa,
Euphorbia amygdaloides, Galium odoratum, Geranium robertianum, Lamiumgaleobdolon, Mercurialis
perennis, Paris quadrifolia, Polygonatum latifolium, Polygonatum verticillatum, Pulmonaria rubra, Salvia
glutinosa,Sanicula europaea, Stachys sylvatica, Stellaria nemorum, Symphytum tuberosum.
Specii indicatoare de soluri compacte. Ex.: Lysimachia nummularia, Muscari comosum, Potentilla
argentea, Potentilla recta.
Specii producătoare de înţelenire. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului
îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului).
Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene, bazale, ale plantelor sunt întreţesute,
formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese, între care râmân totuşi spaţii
neînţelenite.
– Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia, Deschampsia caespitosa,
Deschampsia flexuosa, Luzula sylvatica, Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis-idaea.
– Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea, Juncus effusus, Luzula
luzuloides.
 Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor, rizomilor şi
stolonilor. Ex.: Dentaria bulbifera, Lamium galeobdolon, Paris quadrifolia, Polygonatum latifolium,
Polygonatum verticillatum, Ranunculus carpaticus, Symphytum cordatum.

8. ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI

Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici (ai
solului). Teritoriul României este situat în întregime în climatul temperat, acolo unde se întâlneşte influenţa
climatului temperat-moderat, caracteristic Europei de vest şi centrale, cu climatul temperat excesiv al Europei
de est. Datorită acestui fapt pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte, vegetaţia ţării
noastre este foarte variată.
Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de la
ecuator spre poli, zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de vegetaţie principale:
– Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti);
– Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu păduri izolate);
– Zona nemorală (a pădurilor de stejar).
În teritoriile deluros-muntoase, în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se diferenţiază
altitudinal în etaje de vegetaţie.
Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine;
– subetajul inferior, al pădurilor de gorun (Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m
altitudine;
– subetajul superior, al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350 (1450) m
altitudine.
Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine.
Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine.
Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine.
Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul pădurilor de
fag şi de amestec; etajul boreal; etajul subalpin; etajul alpin (Fig. 138).
În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. Pe o suprafaţă de circa 300 km2 Bucegii
adăpostesc aproximativ 1.185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din numărul total de specii
cunoscut în întreaga ţară).
1. Etajul nemoral – subetajul superior, al pădurilor de fag şi de amestec: 600 (700)–1350 (1450) m
altitudine
Trasee: 1. Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga; 2. Sinaia – Valea Rea (Mţii. Baiului); 3.
Sinaia – Cabana Piscul Câinelui (Muntele Piscul Câinelui); 4. Sinaia – Poiana Stânei – Poiana „Sfâr şitul lumii”
(cota 1400); 5. Sinaia – Buşteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham; 6. Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada
Urlătoarea ş.a.
 Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad, molid
sau ambele). În această zonă se află de asemenea brădete, precum şi făgete pure de mare altitudine.
Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie 1400 m,
oscilând între 1400–1500 m altitudine).
În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele izolate şi
scunde care se pot afla şi la altitudini mai mari), astfel încât deasupra acestei limite, pot fi întâlnite numai făgete
pure sau făgete cu molid.
Al Etaje/subetaje de Vegetaţia Observaţii
titudini vegetaţie caracteristică
m
edii
25 Etajul alpin
00
Tundră alpină
24 (al pajiştilor alpine) Pajişti de
00 – peste 2000 – 2200 coarnă
m (Carex
curvula)
23 Limita
00 superioară a
jnepenişurilor
22 Etajul subalpin Tufărişuri de
00 jneapăn, smirdar,
21 (al jneapănului) ienupăr, afin,
00 1700 (1850) – 2000 merişor,
(2200) m
20 arin de munte.
00
19 Pajişti
00
18 Molid cu Limita
00 larice; superioară
tufărişuri a vegetaţiei
arborescente
17 Etajul boreal Molidişuri Limita
00 (al pădurilor de superioară
 molid) a pădurii
16 1300 (1450) – 1750 Pajişti
00 (1850) m
15
00
14 Păduri de Limita
00 amestec: superioară
fag cu molid; a fagului
13 făgete pure Limita
00 superioară
a bradului
12 Etajul nemoral; Păduri de
00 subetajul pădurilor de amestec: fag şi brad;
fag
11 şi de amestec fag, brad şi
00 600 (700) – 1350 molid;
(1450) m brădete, făgete
10 Pajişti
00
9
00
8 Limita
00 inferioară
a bradului
7 Făgete pure
00 sau cu carpen
6
00

Fig. 138. Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi *

Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad, molid sau ambele)
Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica, Abies alba, Picea abies.
Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides, Acer pseudoplatanus, Fraxinus excelsior, Populus tremula,
Sorbus aucuparia, Ulmus glabra ş.a.
Arbuşti: Carpinus betulus, Corylus avellana, Evonymus verrucosus, Lonicera xylosteum, Rosa
pendulina, Salix silesiaca, Sambucus nigra,Sambucus racemosa, Spiraea chamaedryfolia ş.a.
 Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea spicata,
Anemone nemorosa, Athyrium filix-femina,Calamagrostis arundinacea, Chamerion angustifolium, Circaea
lutetiana, Dentaria bulbifera, Dentaria glandulosa, Dryopteris filix-mas, Epilobiummontanum, Euphorbia
amygdaloides, Festuca altissima, Fragaria vesca, Galium odoratum, Galium schultesii, Geranium robertianum,
Hieracium transsylvanicum, Isopyrum thalictroides, Lamium galeobdolon, Luzula luzuloides, Mercurialis
perennis, Moehringia trinervia, Mycelis muralis,Orthilia secunda, Oxalis acetosella, Paris quadrifolia, Poa
nemoralis, Polygonatum verticillatum, Pulmonaria officinalis, Pulmonaria rubra,Ranunculus carpaticus, Rubus
hirtus, Scrophularia umbrosa, Stellaria nemorum, Symphytum cordatum, Urtica dioica, Valeriana
montana,Valeriana officinalis, Valeriana tripteris, Veronica urticifolia ş.a.
În drumul spre Poiana Stânei, pe Piatra Arsă, în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”, pe suprafeţe mici
se află arborete de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare rare de fag, brad şi molid. În
pătura erbacee pot fi remarcate printre altele: Aconitum toxicum, Geranium phaeum, Lunaria rediviva,
Polystichum lonchitis, Valeriana sambucifolia ş.a.
În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria, Cardamine
impatiens, Sanicula europaea, Salvia glutinosa, Senecio ovatus ş.a. În zone cu umiditate pronunţată vegetează
Chrysosplenium alternifolium, Impatiens noli-tangere, iar în cele cu apă stagnantă în sol Carex remota,
Equisetum sylvaticum ş.a.
În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului, vegetaţia
erbacee este reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice: Campanula latifolia, Carduus
personatus, Chaerophyllum hirsutum, Cirsium oleraceum, Crepis paludosa, Doronicum austriacum, Festuca
gigantea, Filipendula ulmaria, Lapsana communis, Lunaria rediviva, Petasites albus, Rumex alpestris,Stachys
sylvatica, Telekia speciosa ş.a.
Brădete
În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse, în special în masivele forestiere de la
poalele versantului prahovean, în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului.
Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de briofite:
Dicranum sp., Mnium sp. ş.a
Pajişti
Pajiştile, cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt reprezentate
pretutindeni, începând din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte (maxima extensie în zona alpină).
În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care menţionăm: Achillea
millefolium, Achillea stricta, Acinos alpinus, Alopecurus pratensis, Antennaria dioica, Arabis hirsuta, Arenaria
serpyllifolia, Arrhenatherum elatius, Bellis perennis, Botrychium lunaria,Briza media, Campanula glomerata,
Campanula serrata, Campanula patula, Campanula persicifolia, Cardamine pratensis, Carex ovalis, Carlina
acaulis, Carum carvi, Centaurea phrygia, Centaurea pseudophrygia, Cerastium arvense, Chaerophyllum
aromaticum, Cruciata glabra, Crepis biennis, Crocus vernus, Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata, Daucus
carota, Deschampsia caespitosa, Echium vulgare, Euphrasia stricta,Festuca pratensis, Gentiana acaulis,
Gentianella austriaca, Gentiana utriculosa, Heracleum sphondylium, Hieracium pilosella, Hypericum
maculatum, Leontodon autumnalis, Leontodon hispidus, Leucanthemum vulgare, Linum catharticum, Luzula
campestris, Myosotis sylvatica,Origanum vulgare, Parnassia palustris, Phleum pratense, Pimpinella saxifraga,
Plantago lanceolata, Plantago media, Poa pratensis, Polygala vulgaris, Polygonum bistorta, Prunella vulgaris,
Ranunculus acris, Ranunculus montanus, Rhinanthus angustifolius, Rhinanthus minor, Rumex acetosa,
Scorzonera rosea, Stellaria graminea, Stellaria media, Thymus pulegioides, Trifolium aureum, Trisetum
flavescens, Trollius europaeus,Veratrum album, Veronica chamaedrys, Veronica officinalis, Veronica
serpyllifolia ş.a.
Zăvoaie de anin alb (Alnus incana)
Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni, pe malul Prahovei.
De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea. Flora
însoţitoare, foarte variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi numeroase specii din
pajiştile învecinate alături de: Alopecurus geniculatus, Anchusa officinalis, Barbarea vulgaris, Cirsium arvense,
Diplotaxis muralis, Epilobium hirsutum, Euphorbia stricta, Inula britannica, Linaria vulgaris,Myosoton
aquaticum, Papaver rhoeas, Pastinaca sativa, Salix alba, Salix fragilis, Salix triandra, Saponaria officinalis,
Verbascum nigrum ş.a.
2. Etajul boreal
1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine
Trasee:1. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m); 2. Platoul Bucegi – Piciorul Pietrei
Arse – Poiana Stânei.
Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului, până la
limita superioară a zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor (păduri pure de molid). La
limita superioară a etajului se întâlnesc de asemenea şi păduri de larice.
Molidişuri
În acest etaj în păduri, specia dominantă este molidul (Picea abies) însoţit de o serie de arbori, arbuşti şi
subarbuşti cu prezenţă sporadică:Acer pseudoplatanus, Sorbus aucuparia, Sambucus racemosa, Salix silesiaca,
Spiraea chamaedryfolia, Rosa pendulina, Lonicera xylosteum ş.a.
Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă: Adenostyles
pyrenaica, Chaerophyllum hirsutum,Corallorhiza trifida, Deschampsia flexuosa, Doronicum carpaticum,
Doronicum columnae, Dryopteris carthusiana, Homogyne alpina,Leucanthemum waldsteinii, Luzula sylvatica,
Maianthemum bifolium, Melampyrum sylvaticum, Moneses uniflora, Polystichum lonchitis, Saxifraga
cuneifolia, Sedum vulgare, Soldanella hungarica, Stellaria nemorum, Veronica urticifolia alături de briofite
(Dicranum sp., Hylocomium sp.,Polytrichum sp., Rhytidiadelphus triquetrus ş.a.)
Frecvent, în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitis-idaea.
Pe calcare, pe care se formează soluri bogate în humus, slab acide, mai fertile, flora stratului inferior al
pădurii conţine multe specii de „mull”: Epilobium montanum, Euphorbia amygdaloides, Lamium galeobdolon,
Pulmonaria rubra, Salvia glutinosa, Ranunculus carpaticus ş.a.
 Laricete
La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc, pe alocuri, arborete de larice (Larix
decidua) sau larice cu molid. Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de arbori pe suprafeţe relativ
restrânse, către limita superioară a zonei forestiere (remarcabile îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai
Jepilor Mici).
Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major, Carduus personatus, Carex
sempervirens, Doronicum austriacum,Festuca carpatica, Festuca versicolor, Heracleum palmatum ş.a.
Pajişti
Pajiştile, instalate pe locul molidişurilor defrişate, au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20 cm (40
cm inflorescenţele). Dacă nu se păşunează, pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime.
Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium, Agrostis
rupestris, Anthoxanthum odoratum,Campanula abietina, Deschampsia caespitosa, Festuca supina, Geum
montanum, Hieracium aurantiacum, Leontodon autumnalis, Ligusticum mutellina, Lotus corniculatus, Luzula
luzuloides, Pedicularis verticillata, Poa media, Potentilla ternata, Prunella vulgaris, Rumex
acetosella,Trifolium repens ş.a.
Vegetaţia stâncăriilor, bolovănişurilor şi grohotişurilor
Pe stâncăriile umbrite din păduri, se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes, Campanula carpatica,
Clematis alpina (liană), Cystopterisfragilis, Moehringia muscosa, Poa nemoralis, Polypodium vulgare,
Saxifraga cuneifolia, Sedum vulgare, Valeriana sambucifolia precum şi diferite specii de briofite.
3. Etajul subalpin (al jneapănului)
1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine
Trasee: 1. Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele; 2.
Buşteni – Cabana Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului – Cabana Caraiman –
Cabana Babele ş.a.
Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn, ienupăr, arin de munte, afin şi
merişor. În vegetaţia naturală a etajului, tufărişurile (asociaţii vegetale formate din arbuşti/tufe) ocupă cele mai
întinse suprafeţe. Spre limita superioară a etajului devin din ce în ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi
pajiştile.
Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea alpină.
Rariştile de arbori care se întâlnesc în partea inferioară a etajului, sunt constituite din grupe sau exemplare
izolate de molid sau larice cuprinse în masa de jnepeniş. Arborii au trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos, iar
înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea creşte. La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine)
înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a jnepenişului.
Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo)
Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse, al Jepilor Mari ş.a.
 Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de umiditatea
atmosferică şi acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de ger).
Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri, se întind pe sol, ramurile şi vârfurile
ridicându-se la înălţimi până la 2 m. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure; printre jnepeni se
observă rar exemplare scunde de molid sau larice.
Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de specii din
celelalte etaje (elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină) care se ridică în acest etaj
numai la adăpostul jnepenilor: Calamagrostis arundinacea,Deschampsia flexuosa, Doronicum austriacum,
Gentiana punctata, Homogyne alpina, Luzula sylvatica, Oxalis acetosella, Soldanella hungarica,Vaccinium
myrtillus precum şi o serie de briofite (Hylocomium sp., Rhytidiadelphus triquetrus ş.a.) care formează pe
alocuri covor continuu.
Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari, Jepii Mici ş.a.).
Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium)
Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime. Specia apare în rariştile din etajul inferior, dar
cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj, mai ales pe platoul Bucegilor, culmile interioare şi culmile nordice,
pe versanţii însoriţi, pe soluri sărace, acide. Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protecţia contra
gerului, dar o condiţie importantă este aceea ca zăpada să se topească repede, pentru a nu se reduce durata
sezonului de vegetaţie.
Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea).
Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul. Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul vegetează în
pâlcuri, fâşii sau formează trepte de-a lungul coastei. Spaţiile dintre tufe este ocupat cu specii din pajiştile
subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria procumbens). În alte zone (coastele şi şeile puternic
vântuite) Loiseleuria procumbens formează covoare dese şi scunde, continue sau întrerupte de eroziuni eoliene.
Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti: Agrostis
rupestris, Alyssum repens, Androsace chamaejasme, Armeria alpina, Campanula alpina, Carex rupestris,
Deschampsia flexuosa, Festuca supina, Geum montanum, Hedysarumhedysaroides, Helianthemum alpestre,
Homogyne alpina, Juncus trifidus, Juniperus sibirica, Ligusticum mutellina, Luzula spicata,
Oxytropiscampestris, Polygonum viviparum, Potentilla ternata, Sedum alpestre, Silene acaulis, Soldanella
hungarica, Trifolium repens.
Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula)
Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş.a.
Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar pătrund
frecvent şi în etajele inferioare. În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn pe versanţii permanent
umezi şi pe văi.
Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic înclinate,
mai ales pe versanţii exteriori ai masivului Bucegi. Aceste „drumuri de avalanşe” pot fi distinse de la distanţă
pe anumite coaste de munte care, sunt marcate de sus şi până jos prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de
munte, întinse ca nişte panglici de-a lungul jgeaburilor.
Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă, singura specie lemnoasă
care poate supravieţui în aceste condiţii. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate marei elasticităţi a tulpinilor
şi înrădăcinării foarte puternice.
Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri.
Buruienişuri
Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin, în lungul pâraielor, văilor înguste, dar
şi pe flancurile înierbate ale văilor, în condiţii de umiditate atmosferică relativ ridicată.
Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte, asociaţii
vegetale alcătuite dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă. Majoritatea speciilor sunt de talie
înaltă, ceea ce conferă caracterul de vegetaţie luxuriantă (1–1,5 m înălţime).
Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum carpaticum.
Alături de alte specii silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum, Adenostyles alliariae var. kerneri,
Astrantia major, Carduus personatus, Cirsium erisithales, Crepis paludosa, Deschampsia caespitosa,
Doronicum austriacum, Doronicum columnae, Filipendula ulmaria, Heracleum palmatum, Leucanthemum
waldsteinii, Ligularia sibirica, Ranunculus platanifolius, Valeriana sambucifolia ş.a.
În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă Calamagrostis
arundinacea însoţită de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp. lasianthum, Bupleurum falcatum,
Centaurea kotschyana, Digitalis grandiflora, Trifolium alpestre ş.a.
În locurile fostelor stâne, pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt instalate
buruienişuri alcătuite din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii: Chaerophyllum aromaticum,
Rumex alpestris, Urtica dioica, Veratrum album ş.a.
Pajişti
Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din zona
subalpină a Bucegilor. Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime. Alături de Festuca supina mai apar frecvent:
Agrostis rupestris, Alchemilla flabelata, Anthoxanthum odoratum,Campanula abietina, Campanula alpina,
Carex sempervirens, Geum montanum, Hieracium alpinum, Ligusticum mutellina, Luzula campestris,Luzula
spicata, Pedicularis verticillata, Poa alpina, Polygonum viviparum, Potentilla ternata, Primula minima,
Ranunculus montanus ş.a.
Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului şi prezintă
un strat de 15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. Printre speciile constante din aceste pajişti menţionăm: Agrostis
rupestris, Campanula abietina, Deschampsia caespitosa,Festuca supina, Hieracium aurantiacum, Lotus
corniculatus, Luzula luzuloides, Nardus stricta, Phleum alpinum, Poa media, Potentilla ternata,Trifolium
repens ş.a.
 Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie prin excelenţă
invadantă. Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma păşunatului intensiv. Alături de ţăpoşică se
află relativ puţine alte specii: Anthoxanthum odoratum,Deschampsia flexuosa, Geum montanum, Ligusticum
mutellina, Luzula campestris, Potentilla ternata, Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum.
Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a platoului
Bucegilor unde, întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului.
Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii, Anthemis carpatica subsp. pyrethriformis,
Armeria alpina, Avenula versicolor, Dianthus glacialis subsp. gelidus, Dryas octopetala, Erigeron uniflorus,
Festuca amethystina, Festuca bucegiensis, Galium anisophyllon, Gentiana acaulis,Gentiana verna, Geum
reptans, Homogyne alpina, Juncus trifidus, Leontodon montanus subsp. pseudotaraxaci, Minuartia recurva,
Minuartia sedoides, Myosotis alpestris, Pedicularis oederi, Phyteuma orbiculare, Pinguicula vulgaris, Plantago
atrata, Ranunculus oreophilus, Rhinanthus alpinus, Salix reticulata, Saxifraga aizoides, Sedum atratum,
Sesleria coerulans, Silene acaulis, Soldanella hungarica, Soldanella pusilla,Taraxacum alpinum, Vaccinium
uliginosum, Veratrum album, Veronica serpyllifolia ş.a. la care se adaugă o serie de licheni (Cetraria
islandica,Thamnolia vermicularis), briofite (Polytrichum juniperinum) şi pteridofite (Selaginella selaginoides).
În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic Deschampsia
caespitosa, Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris, Equisetum sylvaticum, Juncus effusus ş.a.
Pajiştile de brâne calcaroase
Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. În aceste pajişti
sunt localizate un număr mare de specii termofile, fotofile, calcicole, rezistente la uscăciune. Speciile dominante
sunt Festuca rupicola subsp. saxatilis, Festuca amethystina,Carex sempervirens la care se asociază un mare
număr de alte specii: Centaurea kotschyana, Dianthus tenuifolius, Iris ruthenica, Knautia longifolia, Linum
extraaxillare, Onobrychis montana subsp. transsilvanica, Pimpinella saxifraga, Saxifraga demissa, Scorzonera
rosea, Thlaspi dacicum, Thesium kernerianum, ş.a.
Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi
Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului, ca şi multe endemisme şi rarităţi
floristice. Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii dominante: Festuca amethystina,
Festuca versicolor şi Bellardiochloa variegata. Alte specii însoţitoare: Alyssum repens, Biscutella laevigata,
Bupleurum diversifolium, Carduus kerneri, Cerastium transsilvanicum, Geranium caerulatum,Gymnadenia
conopsea, Hypochaeris uniflora, Iris ruthenica, Senecio papposus, Trifolium montanum ş.a.
Pe brânele de pe versanţii abrupţi, însoriţi vegetează Leontopodium alpinum.
Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici, pajiştile, dezvoltate în condiţii de insolaţie mai
redusă şi înzăpezire mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi Sesleria coerulans alături de alte
specii: Bartsia alpina, Dryas octopetala, Festuca versicolor,Hedysarum hedysaroides, Pedicularis oederi,
Ranunculus oreophilus, Salix reticulata ş.a.
Vegetaţia stâncăriilor, bolovănişurilor şi grohotişurilor
Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului.
 Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa, Campanula
cohlearifolia, Cerastium alpinum subsp.lanatum, Draba haynaldii, Galium anisophyllon, Gypsophila petraea,
Minuartia verna, Oxytropis halleri, Saxifraga paniculata, Saxifraga corymbosa,Sedum hispanicum, Trisetum
alpestre, Viola alpina.
Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus, Anthemis carpatica
subsp. pyrethriformis, Galiumanisophyllon.
Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. Aici se află frecvent: Achillea schurii,
Arabis alpina, Draba kotschyi, Geumreptans, Lloydia serotina, Ranunculus alpestris, Saxifraga androsacea,
Saxifraga demissa, Saxifraga moschata, Saxifraga oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum.
Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei rarităţi:
Linaria alpina, Rumex scutatus şiPapaver pyrenaicum subsp. corona-sancti-stephani.
4. Etajul alpin (al pajiştilor alpine)
– peste 2000 (2200) m altitudine
Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul.
Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. Vegetaţia este alcătuită predominant din
tufărişuri scunde (întâlnite şi în etajul subalpin), pajişti, plante de stâncării şi bolovănişuri.
Întinderea acestui etaj este redusă şi, în ciuda condiţiilor grele de viaţă, învelişul vegetal este destul de
diversificat şi alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme.
Pajişti alpine
Pajişti de Carex curvula (coarnă)
Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin, nu depăşesc 5–10 cm înălţime. Sunt întâlnite pe platoul
Caraimanului şi Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi, fiind proprii rocilor silicioase. Al ături de
Carex curvula în aceste pajişti mai sunt prezente: Campanula alpina,Festuca bucegiensis, Gnaphalium
supinum, Juncus trifidus, Phyteuma confusum, Primula minima, Salix herbacea, Sedum alpestre, Soldanella
pusilla ş.a. precum şi briofite (Polytrichum juniperinum) şi licheni (Cetraria islandica, Thamnolia
vermicularis).
Pe coame, şei, versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice speciale ale
acestor ţinuturi, determinate în primul rând de temperaturi scăzute, vânturi puternice şi uscăciune.
Covorul vegetal discontinuu şi neomogen, este de regulă alcătuit din plante foarte scunde, în mare parte
formând „perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime).
Plantele nu formează pajişti continue, ci cresc în smocuri sau tufe izolate. Aceste asociaţii de „tundră
alpină” se evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia sedoides sau a coloniilor de
Primula minima însoţite frecvent de: Armeria alpina, Campanula alpina,Cerastium alpinum subsp. lanatum,
Dianthus glacialis subsp. gelidus, Festuca bucegiensis, Luzula spicata, Viola alpina.
În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici), în condiţii de îndelungată înzăpezire, se întind
pâlcurile de Salix reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii, Armeria alpina, Dryas octopetala,
Pedicularis oederi, Primula minima, Saxifraga androsacea, Silene acaulis.
 Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care stagnează
vremelnic apele produse din topirea zăpezilor.

10. HERBORIZAREA, PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR

Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare, aranjate pe coli speciale şi ordonate în funcţie de
tematica acestuia.
Se cunosc mai multe tipuri de herbare, clasificate după o serie de criterii: herbare taxonomice –
cuprind taxoni vegetali aranjaţi în ordine sistematică; herbare fitocenologice – cuprind taxoni vegetali grupaţi
în fitocenoze; herbare ecologice – plantele sunt grupate în funcţie de biotopul din care au fost colectate;
herbare fenologice – cuprind taxoni vegetali ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de
înflorire şi fructificare etc.); herbare morfologice – sunt inserate specii diferite, grupate după criterii
morfologice (tipul de aparat vegetativ, tipul de organ vegetativ – rădăcina, tulpina, frunza – sau reproducător –
floarea ş.a.); herbare cu plante utile omului şi animalelor (herbare cu plante alimentare, medicinale, furajere,
melifere, ornamentale, herbare cu plante tehnice etc.).

Alcătuirea herbarelor
Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea, uscarea prin
presare, determinarea (identificarea taxonilor), aranjarea pe coli şi conservarea plantelor.
1. Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor.
Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig. 148):
– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor pe teren,
facilitând observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman;
– deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole împreună
cu porţiunea lor subterană;
– cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe substrat
(scoarţa arborilor, pietre, lemne, pământ);
– dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă unele grupe
taxonomice de talofite;
– botanieră (cutie specială din tablă, de formă cilindrică) în care se depozitează temporar plantele
colectate pe teren; în lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic;
– presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat după colectare;
presa este formată din două plăci de placaj sau carton, de formă dreptunghiulară (30 x 45 cm), ce pot fi strânse
cu chingi sau benzi de cauciuc, între care se prind colile de sugativă (sau foile de ziar), intercalându-se şi câteva
coli de carton gofrat pentru a asigura aerisirea;
 Fig. 148. Ustensile necesare colectării plantelor: 1 - deplantor; 2 - cosor; 3 - daltă; 4 - lopăţică; 5 -
botanieră; 6 - presă de teren.
– hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar, necesară la presarea plantelor pe teren;
– etichete pe care se vor nota imediat după colectare, denumirea plantei (dacă aceasta poate fi
identificată pe teren), localitatea, staţiunea, altitudinea, expoziţia şi data colectării;
– caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate;
– harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în teren;
– altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinar ă sau montană,
pentru aprecierea corectă a altitudinii staţiunilor. Prin staţiune se înţelege totalitatea factorilor de mediu ce
acţionează asupra plantelor dintr-o anumită localitate sau dintr-un loc determinat (relief, altitudine, expoziţie,
tipul de sol, pH etc.).
Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice.
Lichenii datorită particularităţilor lor biologice, pot fi colectaţi în tot timpul anului. Este de preferat ca
materialul biologic să fie colectat pe timp umed, când talurile nu se rup.
Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat împreună cu o
porţiune din acesta. Pentru lichenii saxicoli, crustoşi se va utiliza dalta şi ciocanul, cu ajutorul cărora se pot
obţine fragmente din stânca pe care se dezvoltă aceştia.
Observaţii:
– fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat, acordându-se o atenţie deosebită
marginii talului şi apoteciilor (peritecii), care trebuie să însoţească eşantionul, fiind caractere de determinare;
– lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili, trebuie manipulaţi cu multă atenţie; pentru lichenii
gelatinoşi, uscaţi se recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi, ceea ce le conferă elasticitatea
necesară.
– probele colectate se ambalează imediat, separat, în pliculeţe numerotate, confecţionate în prealabil în
acest scop (Fig. 149).
 Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor. Exemplarele
„complete” se curăţă bine de resturile organice şi minerale. Pentru muşchii care înmagazinează multă apă este
necesară îndepărtarea acesteia prin tamponare cu hârtie sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi
bine aerisit. Muşchii presaţi se pun de asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. 149).

Fig. 149. Schema modului de confecţionare a pliculeţelor

pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor.
Cormofite. La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea plantei de
substrat împreună cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi, tuberculi, bulbo-tuberi sau bulbi).
Observaţii:
– plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă;
– se colectează numai plante sănă-toase, complete, cu toate organele vege-tative (rădăcină, tulpină,
muguri, frunze) şi reproducătoare (spice sporifere, sori, conuri, flori); dacă pentru determinare sunt necesare şi
fructele, aceeaşi plantă va fi colectată în diferite stadii fenologice (în perioada de înflorire şi după maturarea
fructelor);
– plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral; de la plantele erbacee de dimensiuni mari se
pot îndepărta acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică;
– organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea, pentru a putea fi mai uşor
presate şi uscate;
– de la plantele lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt strict necesare
pentru determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri, flori, fructe, iar uneori şi eşantioane de ritidom);
– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie, dar nu se vor lua niciodată toate
plantele întâlnite, iarîn cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta nici una; prezenţa plantei va fi notată în
caiet şi dacă este posibil i se va face o fotografie;
– de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus menţionate;
 – plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau pungi de
material plastic.

2. Presarea şi uscarea
Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale, în mod similar la toate grupele de plante.
Cormofitele terestre transportate în laborator, trebuiesc imediat presate şi uscate.
Fiecare plantă se curăţă bine de pământ, se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de ziar.
Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. Frunzele şi florile se vor etala (se vor întinde)
foarte bine; cel puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la determinare să se poată analiza cu
uşurinţă ambele feţe foliare. Florile vor fi de asemenea, cât mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza
detaliată a componentelor lor.
Înainte de a fi aşezate pe coli, organele tuberizate (rădăcini, rizomi, bulbi şi tuberculi) vor fi secţionate,
de regulă longitudinal, reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora.
Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse, pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe exemplare
din aceeaşi specie.
Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate datele
menţionate.
Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi, potrivindu-se pe
dimensiunile hârtiei, cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii, frunzelor şi florilor.
Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele, se pune aşa numitul „strat tampon” format din două
sau trei coli de sugativă sau hârtie de ziar.
Plantele cu spini, ghimpi, cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat.
Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat subţire de vată
hidrofilă care asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor.
Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel, încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o formă
perfect paralelipipedică. Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între plăcile presei şi se strânge
cu chingi. În lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50 cm) care se aşează peste pachetul de plante,
iar peste aceasta o greutate corespunzătoare care să asigure presarea optimă. Plantele trebuiesc ţinute în presă
până la completa uscare fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele).
Plantele se usucă în decurs de mai multe zile, dar este necesar ca „stratul tampon” să fie schimbat în
fiecare zi, hârtia umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig. 150). Putem să ne dăm seama dacă
plantele sunt complet uscate, prin atingere cu mâna; dacă nu sunt reci înseamnă
 Fig. 150. Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor.
3. Determinarea
Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. Pentru determinarea taxonilor sunt
utilizate: determinatoare pentru grupul respectiv (talofite, cormofite), albume, atlase etc. În determinatoare sunt
incluse cheile dichotomice, diagnozele, desenele şi fotografiile habitusului taxonilor sau a unor caractere
morfologice şi anatomice esenţiale. Comparând caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele
incluse în chei, diagnoze, desene şi fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine
specimenului respectiv.

4. Montarea plantelor pe colile de herbar

După uscare, presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar. Colile de herbar
sunt cartoane duplex, albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm.
Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată, de circa 2–3 mm lăţime.
În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde: denumirea
ştiinţifică (genul şi specia) şi populară, localitatea, staţiunea, altitudinea şi numele celui care a colectat şi
determinat planta.
Talofitele (licheni, muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale, confecţionate din coli albe de hârtie
(Fig. 149). Acestea la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. În funcţie de mărimea pliculeţelor pe aceeaşi
coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe, având însă grijă ca plicurile de pe o coală să alterneze cu cele de pe coala
anterioară şi următoare (Fig. 151.1.).
Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă, dacă aceasta este mare sau mai multe, în cazul celor mai
mici, dar care trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific. Dacă este posibil se vor lipi
pe aceeaşi planşă mai mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice (Fig. 151: 2–4).
După lipirea tuturor plantelor, colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături, clase,
ordine, familii, genuri şi specii) sau în alt mod, în funcţie de scopul pentru care a fost întocmit herbarul
respectiv.
 Fig. 151. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar: 1a, 1b, 1c. Modalităţi de aranjare a
cormofitelor pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2), medie (3) şi mare (4).

BIBLIOGRAFIE
ANDREI M. 1997. Morfologia generală a plantelor. Bucureşti: Edit. Enciclopedică.
ANDREI M. 2000. Flora României. Determinator Ferigi. Bucureşti: Edit. Sigma.
ANGHEL I., UNTU Constanţa, TUDOR Constanţa, MEŞTER Lotus, NĂSTĂSESCU Maria, TOMA N.,
GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena. 1976.Practicum de Biologie. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti.
BADEA L., BĂCĂUANU V. & POSEA GR. 1983. Relieful. În: Geografia României. Geografia fizică.
Vol. I. Bucureşti: Edit. Academiei Române.
BELDIE AL. 1967. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. Bucureşti: Edit. Academiei Române.
BELDIE AL. 1968. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi. Ghid turistic. Bucureşti: Edit. Agro-Silvică.
BELDIE AL. 1972. Plantele din Munţii Bucegi. Determinator. Bucureşti: Edit. Academiei Române.
BELDIE AL. & CHIRIŢĂ C. 1967. Flora indicatoare din pădurile noastre. Bucureşti: Edit. Agro-
Silvică.
BELDIE AL. & PRIDVORNIC C. 1969. Flori din munţii noştri. Ed. a II-a. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică.
CIOCÂRLAN V. 2000. Flora ilustrată a României. Pteridophyta et Spermatophyta. Ed. a II-a revăzută
şi adăugită. Bucureşti: Edit. Ceres.
COLDEA GH., NEGREAN G., SÂRBU I. & SÂRBU Anca. 2001. Ghid pentru identificarea şi
inventarierea pajiştilor seminaturale din România. Bucureşti: Edit. „alo, Bucureşti!”.
 CRISTEA V. 1988. Practicum de Botanică Sistematică, pentru uzul studenţilor. Cluj-Napoca:
Universitatea Cluj-Napoca.
CRISTUREAN I. 1979. Botanica sistematică. II. Cormophyta. Bucureşti: Edit Universităţii Bucureşti.
CRISTUREAN I. & LUNGU Lucia. 1974. Botanică Sistematică. Chei de determinare. Mycophyta -
Lichenophyta - Bryophyta. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti.
GRINŢESCU I. 1985. Botanica. Ed. a II-a revizuită. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică.
HODIŞAN I. & POP I. 1976. Botanică sistematică. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.
IVAN Doina. 1979. Fitocenologie şi vegetaţia R.S.R. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.
MORARIU I. 1965. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de geobotanică. Ed. a II-a. Bucureşti:
Edit. Agro-Silvică.
MORUZI Constanţa & TOMA N. 1971. Licheni. Determinator de plante inferioare. Bucureşti: Edit.
Didactică şi Pedagogică.
PAUCĂ Ana M. & ROMAN Ştefana. 1959. Flora alpină şi montană (Îndrumător botanic). Bucureşti:
Edit. Ştiinţifică.
POP I., HODIŞAN I., MITITELU D., LUNGU Lucia, CRISTUREAN I. & MIHAI GH. 1983. Botanică
sistematică. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.
POSEA GR. (coord.).1982. Enciclopedia geografică a României. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
RĂVĂRUŢ M. & TURENSCHI E. 1973. Botanica. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.
SÂRBU Anca. 1999. Biologie vegetală. Note de curs. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti.
TARNAVSCHI I.T., ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela, RĂDULESCU-MITROIU Natalia &
RĂDULESCU Didona. 1981. Practicum de morfologie şi anatomie vegetală. Ed. a II-a. Bucureşti: Edit.
Universităţii Bucureşti.
TODOR I. 1968. Mic Atlas de plante din flora R.S.R. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.
SĂVULESCU T. (ed.). 1952-1976. Flora României. Bucureşti: Edit. Academiei Române.