See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/349138960

FIZIOLOGIE VEGETALĂ CAIET PENTRU LUCRĂRI PRACTICE DE LABORATOR

"OVIDIUS" UNIVERSITY PRESS CONSTANȚA 2018

Book · February 2018

CITATIONS READS

0 3,739

1 author:

Dan Razvan Popoviciu

Universitatea Ovidius Constanţa
93 PUBLICATIONS 131 CITATIONS

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Dan Razvan Popoviciu on 09 February 2021.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Dan Răzvan POPOVICIU

FIZIOLOGIE
VEGETALĂ
CAIET PENTRU LUCRĂRI
PRACTICE DE LABORATOR

„OVIDIUS” UNIVERSITY PRESS

CONSTANȚA 2018

ISBN 978-973-614-980-1
 Dan Răzvan POPOVICIU

FIZIOLOGIE
VEGETALĂ
CAIET PENTRU LUCRĂRI
PRACTICE DE LABORATOR
Pentru studenții la BIOLOGIE, ECOLOGIE ȘI
PROTECȚIA MEDIULUI, AGRICULTURĂ ȘI
HORTICULTURĂ

„OVIDIUS” UNIVERSITY PRESS

CONSTANȚA 2018
Asist. dr. Dan Răzvan Popoviciu

Referenți științifici:

Prof. univ. dr. Rodica Bercu

Prof. univ. dr. Marius Făgăraș

ISBN: 978-973-614-980-1
 CUVÂNT ÎNAINTE

Majoritatea cititorilor sunt,

probabil, deja familiarizați cu marea
diversitate a lumii plantelor și a
structurilor care le compun, și care au
făcut obiectul Morfo-Anatomiei și
Taxonomiei Vegetale.
Fiziologia Vegetală este cea care tratează o altă
problematică, cel puțin la fel de importantă: modul în
care organismele vegetale funcționează și în care se
adaptează la variate condiții de mediu.
Departe de a fi un domeniu pur teoretic, Fiziologia
Vegetală are multiple aplicații practice. De la factorii
care influențează, pozitiv sau negativ, recoltele, la
productivitatea unor ecosisteme, calitatea legumelor și
fructelor pe care le consumăm sau posibilitatea de
bioremediere a solurilor poluate, toate se leagă, într-un
fel sau în altul, de funcționalitatea țesuturilor și organelor
vegetale.

4
 În definitiv, chiar aerul pe care îl respirați în timp ce
citiți aceste rânduri are o compoziție determinată de un
complex proces fiziologic vegetal: fotosinteza.
În mod evident, acest suport informativ pentru
lucrările de laborator nu este unul exhaustiv. El își
propune să prezinte un număr de experimente, realizabile
cu mijloace accesibile și nepretențioase, în timpul limitat
al lucrărilor practice de Fiziologie Vegetală, dar care
sunt suficiente pentru evidențierea principalelor aspecte
de natură fiziologică ale plantelor.
De asemenea, el este conceput astfel încât să prezinte
14 unități de învățare, acoperind astfel cele 14 ședințe
săptămânale alocate disciplinei de-a lungul unui
semestru universitar.
Închei cu speranța că acest caiet se va dovedi un
sprijin real pentru studenții interesați de studiul acestui
frumos domeniu și nu numai

AUTORUL

5
 CUPRINS

I. EVIDENȚIEREA UNOR PROCESE FIZICE

LEGATE DE METABOLISMUL VEGETAL 10
I.1. Adsorbție, difuziune, osmoză, turgescență 10
I.1.1. Adsorbția 10
I.1.2. Difuziunea 11
I.1.3. Osmoza 13
I.1.4. Turgescența 17
I.2. Osmoza în celulele vegetale 21
I.2.1. Plasmoliza. Evidențierea presiunii osmotice
vacuolare 21
I.2.2. Determinarea presiunii de sucțiune celulară 25
II. APA ÎN CORPUL PLANTELOR 28
II.1. Determinarea cantitativă a conținutului de apă din
sol și plante 28
II.2. Absorbția, transportul și eliminarea apei din
corpul plantelor 31
II.2.1. Determinarea cantitativă a absorbției apei 31
II.2.2. Conducerea apei prin țesuturile plantei 35
II.2.3. Eliminarea apei din corpul plantei 36

6
III. COMPOZIȚIA CHIMICĂ A ORGANISMULUI
VEGETAL 40
III.1. Evidențierea pigmenților asimilatori și a
proprietăților lor 40
III.1.1. Extragerea pigmenților asimilatori 40
III.1.2. Separarea pigmenților asimilatori prin
cromatografie în bandă 41
III.1.3. Evidențierea fluorescenței extractului
clorofilian 43
III.1.4. Evidențierea fotooxidării clorofilelor 44
III.1.5. Reacția de obținere a feofitinei 45
III.1.6. Reacția de saponificare 45
III.2. Determinarea cantitativă a concentrației
pigmenților asimilatori 47
III.3. Determinarea cantitativă a concentrației
flavonoidelor 49
III.4. Evidențierea (calitativă) a unor elemente
minerale și ioni anorganici din țesuturile vegetale 51
III.4.1. Evidențierea unor elemente metalice 52
III.4.2. Evidențierea unor ioni nemetalici 54
IV. NUTRIȚIA PLANTELOR – FOTOSINTEZA 60
IV.1. Determinarea cantitativă a ratei fotosintezei 60

7
 IV.2. Evidențierea factorilor de mediu care
influențează rata fotosintezei 64
IV.2.1. Lumina ca factor determinant al fotosintezei
65
IV.2.2. Temperatura ca factor determinant al
fotosintezei 67
IV.2.3. Dioxidul de carbon ca factor determinant al
fotosintezei 68
IV.2.4. Compuși chimici care influențează rata
fotosintezei 69
V. RESPIRAȚIA PLANTELOR 71
V.1. Determinarea volumetrică a ratei respirației 71
V.2. Determinarea titrimetrică a ratei respirației 75
V.3. Evidențierea fermentațiilor 78
V.3.1. Fermentația etilică 78
V.3.2. Fermentația acetică 81
V.3.3. Fermentația butirică 82
V.3.4. Fermentația în țesuturile plantelor superioare
82
VI. MIȘCĂRILE PLANTELOR 85
VI.1. Evidențierea mișcărilor plantelor superioare 85
VI.1.1. Mișcări higroscopice (fizice, osmotice) 86

8
 VI.1.2. Mișcări paratonice tropice (tropisme) 89
VI.1.3. Mișcări paratonice nastice (nastii) 93
VI.1.4. Mișcări autonome de creștere – nutațiie 95
BIBLIOGRAFIE 97

9
 I. EVIDENȚIEREA UNOR PROCESE
FIZICE LEGATE DE METABOLISMUL
VEGETAL

I.1. Adsorbție, difuziune, osmoză, turgescență

I.1.1. Adsorbția
Adsorbția este un proces de natură fizică, prin care
moleculele unui fluid se acumulează la interfața cu un
mediu solid/lichid, într-un număr mare, comparativ cu
concentrația lor normală. Adsorbția este generată de
forțe de atracție electrostatică.
Adsorbția implică o substanță adsorbită și un
adsorbant, care o va reține la suprafața sa.
Intensitatea ei depinde de factori precum presiunea
hidrostatică, temperatura, suprafața adsorbantului și cea
a particulelor adsorbite (Chemistry Learning).

Adsorbția în sol (experimentul cu violet de metil)

Materiale necesare: tub de sticlă cu partea
inferioară îngustată, stativ, vată, nisip, sol fin, soluție de
violet de metil 0,01%.

10
 Metoda. Un tub de sticlă cu partea inferioară
îngustată va fi suspendat în poziție verticală. Se va
umple cu vată, nisip și sol fin compactat (solul să ocupe
cel puțin jumătate din volum).
Se vor adăuga circa 3 mL soluție de violet de metil
(0,01%).
Concluzie. Violetul de metil din soluție rămâne
adsorbit pe particulele de sol. Diferența evidentă de
culoare indică scăderea concentrației sale în soluția
efluentă (Cupcea și colab., 1965).

I.1.2. Difuziunea
Difuziunea este un proces în care moleculele a două
substanțe se întrepătrund. Practic, acestea se deplasează
în sesnul gradientului (diferenței) concentrație i: de la o
zonă cu concentrație ridicată către una cu concentrație
scăzută.
Difuziunea are un rol extrem de important în
procesele de transport pasiv, la nivel celular (The
Biology Corner).
Putem distinge difuziune gaz-gaz, gaz-lichid, lichid-
lichid sau solid-lichid. De asemenea, pentru fluide, se

11
distinge o difuziune ascendentă și una descendentă
(Bercu & Făgăraș, 2002) .

Difuziunea descendentă
Materiale necesare: eprubetă, soluție de zaharoză
10%, decoct de ceai, pipete.
Metoda. Într-o eprubetă se vor turna (încet, pentru a
nu se amesteca artificial soluțiile):
 5 mL soluție de zaharoză (10%);
 5 mL decoct de ceai.
Concluzie. Limita inițial clară (datorită diferenței de
culoare) dintre soluții se va atenua. Ceaiul, din partea
superioară a eprubetei, va difuza în întregul volum, până
la omogenizare.

Difuziunea descendentă
Materiale necesare: eprubetă, soluție de sulfat de
cupru 20%, apă distilată, pipete.
Metoda. Într-o eprubetă se vor turna (încet, pentru a
nu se amesteca artificial soluțiile):
 3 mL soluție CuSO 4 (2%);

12
  3 mL apă distilată.
Concluzie. Limita dintre soluții se va atenua.
Sulfatul de cupru, din partea inferioară a eprubetei, va
difuza în întregul volum, până la omogenizare, fapt
vizibil datorită culorii albastre-verzui specifice.

Difuziunea solid-lichid
Materiale necesare: eprubetă, apă distilată, dicromat
de potasiu, pipetă, spatulă.
Metoda. Într-o eprubetă se vor pune:
 5 mL apă distilată;
 1 cristal dicromat de potasiu (K2Cr2O7).
Concluzie. Cristalul se dizolvă, iar moleculele de
percromat se răspândesc încet în masa soluției, până la
omogenizare (fapt vizibil datorită culorii portocalii
specifice).

I.1.3. Osmoza
Osmoza este un caz particular al difuziunii, care
apare în cazul în care o membrană semipermeabilă sau
slab permeabilă împiedică tranzitul liber al moleculelor.

13
 Finalitatea este aceeași – omogenizarea concentrației
– dar ea se realizează prin difuziunea moleculelor în sens
contrar gradientului concentrației.
Este un fenomen esențial în tranzitul apei și al altor
compuși prin membranele celulare (The Biology
Corner).

Osmoza prin membrane permeabile

Materiale necesare: osmometru Dutrôchet, intestin
de porc, cristalizor, papiotă de ață, soluție de NaCl 20%,
apă distilată.
Metoda. Ca membrană permeabilă se poate utiliza
un fragment de intestin de porc, umed, bine întins și
legat la gura unui osmometru Dutrôchet. Osmometrul se
va umple în prealabil cu soluție concentrată de NaCl
(20%).
Osmometrul Dutrôchet se montează ca în Fig. 1, cu
partea dilatată scufundată într-un recipient cu apă.
Concluzii. În primă fază se va observa o creștere (și
o diluare) a nivelului soluției din osmometru. Soluția
hipertonică (cu o concentrație net superioară) din acesta
va genera un curent endosmotic, prin care apa pătrunde

14
în interiorul său. Aceasta deoarece viteza de tranzit a
substanței dizolvate (ionii de Na și Cl) este mult redusă
din cauza membranei (Fig. 1).

a b c
Fig. 1. Principiul de funcționare al osmometrului
Dutrôchet: a - începutul osmozei (nivelul 0 al soluţiei din
osmometru); b - acțiunea curentului endosmotic; c -
acțiunea curentului exosmotic și stabilirea
echilibrului final de concentraţie; 1 - curentul de apă
datorat osmozei; 2 - dializa NaCl (Boldor și colab.,
1983).

15
 În a doua etapă, tranzitul unei cantități suficiente de
ioni înspre soluția din cristalizor, cuplată cu presiunea
hidrostatică, va genera un curent exosmotic, iar nivelul
soluției în osmometru va scădea (Cupcea și colab., 1965,
Boldor și colab., 1983).

Osmoza prin membrane semipermeabile

Materiale necesare: eprubetă, soluție de sulfat de
cupru 20%, ferocianură de potasiu, pipetă, spatulă.
Metoda. Într-o eprubetă se vor turna circa 5 mL
soluție concentrată de CuSO4 (20%) și un cristal de
ferocianură de potasiu. Se lasă să reacționeze, fără a se
agita.
Concluzii. Reacția chimică este relativ rapidă,
formându-se un precipitat insolubil, maroniu –
ferocianura cuprică – Cu2[Fe(CN)6].
Acest precipitat de comportă ca o membrană
coloidală semipermeabilă cu pori extrem de fini, care
lasă apa (nu și ionii cuprici sau sulfatul) să treacă spre
interiorul său. Masa de precipitat se dilată, datorită
endosmozei, fomându-se așa -numita „celulă Traube”
(Fig. 2) (Cupcea și colab., 1965; Boldor și colab., 1983).

16
 Aceasta se menține până ce forța gravitațională va
duce la depunerea și dezagregarea sa.

Fig. 2. Celula Traube (https://www.wikipedia.org;

https://melscience.com).

I.1.4. Turgescența
Turgescența celulară este o consecință directă a
osmozei. Prin osmoză, celula va absorbi apa dintr-un

17
mediu extern hipotonic (mai diluat decât conținutul
celulei).
Aceasta duce la o creștere a volumului
citoplasmei/sucului vacuolar, și la sporirea presiunii
acestora asupra structurilor celulare cu elasticitate
limitată (citoschelet, membrană celulară, perete celular).
Aceasta este presiunea de turgescență.
Turgescența, în cele din urmă, va opri absorbția apei
în celulă. Practic, ea va egala presiunea endosmotică.
Turgescența celulară este necesară menținerii diverselor
țesuturi și organe în poziție anatomică firească și este
necesară creșterii plantei (Biologie et Multimédia) .

Turgescența observată pe „celule” artificiale

Materiale necesare: tub de sticlă, intestin de porc,
cristalizor, soluție NaCl 20%, apă distilată.
Metoda. O „celulă” artificială se poate improviza
acoperind capetele unui tub de sticlă (umplut, în
prealabil, cu soluție de NaCl 20%) cu membrane slab
permeabile (fragmente de intestin de porc, de exemplu).
„Celula” astfel obținută se va imersa într -un
cristalizor cu apă distilată .

18
 Concluzie. Membranele de la capetele tubului se vor
bomba și tensiona progresiv, p e măsura absorbției apei în
tub (Fig. 3).

Fig. 3. Turgescenţa unei „celule” artificiale: 1 – apă;

2 - soluţie NaCl 20%; 3 - membrană semipermeabilă
(Boldor și colab., 1983).

Turgescența observată în tulpinile de păpădie

Materiale necesare: tulpini de păpădie, pahare
Berzelius, bisturiu/foarfece, apă distilată, soluție NaCl
20%.
Metoda. Se iau două scapuri (tulpini) de păpădie –
acestea au o lacună în centru. Baza fiecărei tulpini se taie
astfel încât să rezulte câte patru fâșii longitudinale.

19
 O tulpină va fi imersată întru-un pahar Berzelius cu
apă distilată, cealaltă într-un pahar cu soluție salină
(20%).
Concluzii. În momentul tăierii, turgescența celulelor
interne ale scapului (cu un conținut mai ridicat de apă)
apasă asupra țesuturilor externe, curbând spre exterior
cele patru fâșii. Fenomenul se accentuează la tulpina
imersată în apă distilată, datorită endosmozei.
În cazul tulpinii imersate în soluție salină
hipertonică, dimpotrivă, apa va părăsi țesuturile vegetale
(mai ales cele interne, mai permeabile), rezultând o
curbare spre interior (Bercu & Făgăraș, 2002) .

20
 I.2. Osmoza în celulele vegetale

I.2.1. Plasmoliza. Evidențierea presiunii osmotice

vacuolare
Plasmoliza reprezintă o reacție a celulelor la un
mediu extern hipertonic. Practic, celula pierde apă (în
principal din sucul vacuolar). În consecință, au loc
modificări citologice, dintre care cea mai evidentă este
reducerea progresivă a volumului celular (Lang și colab.,
2014).
În cele din urmă, la celulele vegetale, aceasta duce la
desprinderea membranei celulare de peretele celular
(rigid). Procesul începe din colțurile celulei (faza
incipientă), progresează de-a lungul restului plasmalemei
(faza convexă), ajungând la desprinderea totală (faza
concavă; în realitate, filamente membranare rămân în
permanență atașate de perete).
Trebuie menționat că, în natură, presiunea
hidrostatică din protoplast rămâne suficient de ridicată
încât să nu permită această desprindere. Astfel,
plasmoliza este un proces care are loc numai în

21
laborator, în celule înconjurate complet de soluție
hipertonică (Plants in Action).

Fig. 4. Plasmoliza observată la celule epidermice de

ceapă (Microbehunter).

Pe baza concentrației de la care începe plasmoliza, se

poate determina presiunea osmotică a sucului vacuolar.
Materiale necesare: bulb de ceapă, soluție zaharoză
1 M, apă distilată, eprubete, sticle de ceas, bisturiu,
pipetă, lamă de sticlă, microscop.
Metoda. Este necesar un bulb de ceapă și soluție de
zaharoză 1 M.

22
 V

Fig. 5. Fazele plasmolizei: a - plasmoliză incipientă; b -

faza concavă; c - faza convexă (Boldor și colab., 1983).

Utilizând soluția-stoc, se vor prepara, în 6 eprubete,

soluții de zaharoză de diferite concentrații, conform
Tabelului nr. 1.
Soluțiile din eprubetă se toarnă în sticle de ceas
numerotate. În fiecare sticlă de ceas se va adăuga un
fragment de epidermă dezlipită de pe fața internă a unei
frunze din bulb. Se lasă circa 30 de minute, după care
fiecare fragment de epidermă se va analiza la microscop,
urmărindu-se la ce concentrație s-a instalat plasmoliza
incipientă (Bercu & Făgăraș, 2002; Plants in Ac tion).

23
Tabel nr. 1. Plasmoliza la celulele epidermice de ceapă.
Conținut
Concentrația Starea
Soluție- Apă
soluției plasmolizei
stoc 1 M distilată
0,47 M 4,7 mL 5,3 mL
0,48 M 4,8 mL 5,2 mL
0,49 M 4,9 mL 5,1 mL
0,50 M 5,0 mL 5,0 mL
0,51 M 5,1 mL 4,9 mL
0,52 M 5,2 mL 4,8 mL

Concluzie. Pe măsura creșterii concentrației soluției

de zaharoză, se vor observa trecerea de la forma normală
a protoplastului celular la stadii progresive de
plasmoliză. Soluția în care desprinderea plasmalemei
este incipientă (numai la colțurile celulei) va fi
considerată drept izotonică (similară concentrației
sucului vacuolar).
Pe baza ei, se va determina presiunea osmotică,
astfel:
x (atm) = a × 22,4
unde: x = presiunea osmotică a sucului celular (atm);
a = concentrația soluției izotonice identificate (moli);

24
22,4 = presiunea osmotică a soluției de zaharoză 1 M
(atm) (Bercu & Făgăraș, 2002 ).

I.2.2. Determinarea presiunii de sucțiune celulară

Apa este absorbită în celulă datorită unei presiuni de
sucțiune. Mai mulți factori intervin în formarea ei.
Presiunea osmotică negativă a citoplasmei/sucului
vacuolar (Po) și presiunea de imbibiție a compușilor din
peretele celular (Pi) sunt factorii pozitivi, în timp ce
presiunea de turgescență membranară (Pm) se opune
(Stiles, 1936; Nultsch, 1971). Practic:
Ps = Po + Pi - Pm
Pentru a determina, demonstrativ, valoarea acesteia,
se poate efectua următorul experiment, utilizând țesuturi
parenchimatice de cartof.
Materiale necesare: tubercul de cartof, cuțit,
eprubete, riglă, soluție zaharoză 1 M, apă distilată.
Metoda. Se prepară 6 soluții de zaharoză, în 6
eprubete, conform Tabelului nr. 2. Din parenchimul de
depozitare al unui tubercul de cartof se taie 6 fâșii subțiri
de țesut, de lungime egală (20 mm).

25
 Se imersează fâșiile în câte o eprubetă, timp de 1-1,5
ore. Apoi, ele vor fi măsurate din nou, urmărindu-se
concentrația soluției de zaharoză la care fâșia rămâne la
lungimea inițială (Cupcea și colab., 1965; Bercu &
Făgăraș, 2002) .

Tabel nr. 2. Determinarea presiunii de sucțiune la

celulele tuberculului de cartof.
Conținut Lungimea
Concentrația Soluție- inițială a Lungimea
Apă Diferența
soluției stoc 1 fâșiei de finală
distilată
M țesut

0M 0 mL 10 mL 20 mm
0,2 M 2 mL 8 mL 20 mm
0,4 M 4 mL 6 mL 20 mm
0,6 M 6 mL 4 mL 20 mm
0,8 M 8 mL 2 mL 20 mm
1M 10 mL 0 mL 20 mm

Concluzie. Diferențele de lungime și densitate între

fragmentele de țesut devin lesne observabile. În soluțiile
hipotonice, fâșiile vor absorbi apă și se vor alungi; în
cele hipertonice vor pierde apă și se vor scurta.
Lungimea inițială se va păstra în soluția izotonică.

26
Aflându-se concentrația acesteia, se poate determina
presiunea de sucțiune, conform aceleiași formule ca și la
punctul I.2.1. În caz de necesitate, se poate utiliza media
a două concentrații succcesive (dacă diferențele sunt
nesemnificative, sau nu se identifică o soluție izotonică).

27
 II. APA ÎN CORPUL PLANTELOR

II.1. Determinarea cantitativă a conținutului

de apă din sol și plante

Este un lucru binecunoscut că materia vie, inclusiv

țesuturile vegetale, este formată, în cea mai mare parte,
din apă. Apa este solventul universal și mediul de
transport și de reacție pentru majoritatea proceselor
biologice.
Conținutul de apă variază, de la specie la specie
(minim la speciile lemnoase, maxim la cele ierboase
acvatice), de la un organ la altul (sporii sau seimnțele pot
conține doar 5% apă, în timp ce media, în organele
vegetative, este de 70-80%) și în funcție de diverse
condiții interne și externe.
Solul, ca produs al descompunerii materiei organice,
are și el un conținut de apă, la care se adaugă apa
capilară, care se infiltrează printre particulele sale.
Aceasta este ușor de pus în evidență. Pentru o
demonstrație simplă, este suficient a se încălzi la foc
eprubete conțin material vegetal, respectiv sol. Apa

28
evaporată se va condensa la gura eprubetei, fapt ușor
observabil (Bercu & Făgăraș, 2002).
Pentru determinarea cantitativă a conținutului de
apă, este necesară o uscare energică a materialului
biologic.
Materiale necesare: sol mărunțit, material vegetal
(frunze proaspete), cuțit, fiole metalice de cântărire,
etuvă, balanță electronică.
Metoda. Proba de sol/material vegetal este așezată
într-un recipient precântărit (o fiolă metalică). Are loc o
nouă cântărire, iar diferența de masă va reprezenta masa
inițială, umedă (M i) a probei.
O uscare eficientă se face la temperaturi cuprinse
între 70-105°C, în funcție de timpul și de dotarea
disponibilă. Pentru o uscare rapidă, probele se vor incuba
la etuvă, la 105°C, timp de câteva ore.
Pentru a verifica dacă apa a fost eliminată integral, se
recomandă o cântărire preliminară, urmată de o incubare
de 15-30 de minute și de o recântărire. Ciclul se reia
până ce masa rămâne constantă.
Diferența între valoarea obținută la ultima cântărire și
masa fiolei reprezintă masa uscată, finală (Mf).

29
 Conținutul de apă procentual va fi:
U% = (Mi-Mf) / Mi × 100
Masa uscată procentuală va fi:
Mu% = Mf / Mi × 100
Cunoașterea masei uscate este importantă și dintr-un
alt punct de vedere: compoziția biochimică a țesutului
vegetal (diverși compuși de interes, metale grele etc.) se
raportează, de regulă, la masa uscată și nu la cea totală,
variabilă (Cupcea și colab., 1965; Popoviciu, 2015).

30
II.2. Absorbția, transportul și eliminarea apei
din corpul plantelor

Departe de a fi un constituent static, apa este

permanent recirculată prin țesuturile vegetale, rolul -cheie
în acest proces revenindu-i sistemului vascular lemnos.

II.2.1. Determinarea cantitativă a absorbției apei

Aceasta se poate realiza fie prin metode volumetrice,
fie determinând direct masa de apă absorbită.
Pe lângă absorbția radiculară, binecunoscută, plantele
pot absorbi apă prin tulpini/ramuri (dacă cuticula permite
sau dacă sunt secționate) sau prin frunze.

Determinarea cantitativă a absorbției prin ramuri

Determinarea volumetrică a absorbției apei este o
metodă clasică și care poate fi utilizată pentru orice
organ vegetal.
Ea se bazează pe utilizarea potometrului, un
dispozitiv simplu, care poate fi improvizat dintr-un tub
de sticlă în formă de „U”, de preferință cu una dintre
ramuri îngustată (alternativ, se poate utiliza un tub de

31
sticlă îngustat la bază și un furtun de plastic transparent
etc.).

Fig. 6. Schema generală a unui potometru

(http://www.phschool.com).

Materiale necesare: potometru, apă de robinet, dop

perforat, ulei, ramură proaspăt secționată, riglă.
Metoda. Potometrul este umplut cu apă de robinet.
Partea dilatată se acoperă cu un dop de plastic perforat.
Prin acest orificiu se introduce o ramură secționată (de

32
tuia, de exemplu, sau orice altă plantă lemnoasă), astfel
încât capătul inferior să fie imersat în apă.
În caz de temperatură ridicată, în cealaltă ramură se
poate adăuga o mică cantitate de ulei, pentru a preveni
evaporarea. Se lasă timp de 60-90 de minute.
Concluzie. Nivelul apei în ramura îngustată va
scădea. Diferența de nivel (∆h) se va măsura cu rigla. De
asemenea, se va măsura raza (r) a tubului. Pe baza
acestor valori, se va calcula volumul de apă absorbit în
intervalul de referință:
V = π × r2 × ∆h
Alternativ, pentru a urmări traseul apei absorbite, se
poate adăuga în apă un colorant (eozină, bunăoară).
Pentru a verifica absorbția eozinei, se va înlătura scoarța
ramurii în partea superioară (Darwin & Acton, 1895).

Determinarea cantitativă a absorbției prin frunze

Frunza oferă o suprafață relativ mare de absorbție.
Aceasta fapt are o imprtanță majoră, permițând multor
specii vegetale să își completeze necesarul hidric cu apă
de ploaie, rouă sau chiar ceață. Totuși , există diferențe
majore în abilitatea de a efectua o astfel de absorbție, de

33
la o specie la alta. Factorii determinanți sunt grosimea
cuticulei, permeabilitatea ei, densitatea stomatelor,
eventuale cerificări ale frunzei etc. (Limm și colab.,
2009).
Materiale necesare: diferite tipuri de frunze,
cristalizor, apă de robinet, ceară de parafină, spirtieră,
trepied și sită de azbest, sticlă de ceas, balanță
electronică.
Metoda. În acest caz, se va utiliza o metodă
gravimetrică de determinare a absorbției. Se vor preleva
frunze de la diferite specii, inclusiv specii cu cuticulă
subțire ( Coleus, Pelargonium etc.) și groasă (speciile de
Kalanchoe fiind ideale).
Astuparea preliminară a vaselor conducătoare din
pețiol este esențială, efectuându -se prin imersarea
vârfului pețiolului în ceară de parafină topită (aceasta
este încălzită, în prealabil, la spirtieră, într-o sticlă de
ceas).
Frunzele vor fi cântărite la balanța electronică
(aflându-se masa inițială, m i), imersate timp de 60 de
minute în cristalizoare cu apă de robinet, tamponate ușor
cu hârtie de filtru, pentru a elimina picăturile de apă de

34
pe cuticulă și recântărite (aflându -se masa finală, mf)
(Limm și colab., 2009).
Concluzie. Absorbția foliară procentuală pe oră va
fi:
AF% = (mf – mi) / mi × 100
Diferențele interspecifice sunt observabile: absorbția
va fi neglijabilă la frunzele cu cuticulă groasă și mult
mai evidentă la celelalte.

II.2.2. Conducerea apei prin țesuturile plantei

Evidențierea conducerii apei se poate efectua prin
două experimente facile.
Materiale necesare: frunze de graminee/Aspidistra/
Sansevieria, tubercul de cartof, bisturiu, cristalizor, apă
de robinet.

Evidențierea circulației prin vasele lemnoase. Este

necesară o frunză cu nervațiune paralelă (grâu, porumb,
Aspidistra, Sansevieria). Se taie fragmente
dreptunghiulare de frunză și se imersează în cristalizoare
cu apă în diverse poziții.

35
 Dacă nervurile sunt perpendiculare pe apă, întregul
fragment de frunză va fi irigat. Dacă ele sunt
perpendiculare, zonele aflate deasupra apei se vor ofili,
ca dovadă că apa este transportată eficient doar prin
sistemul vascular.

Evidențierea circulației intercelulare. Se va decupa

o porțiune de țesut pare chimatic dintr-un tubercul de
cartof. Fragmentul va fi imersat parțial în apă. Zonele
aflate deasupra apei se vor usca și contracta, în timp.
Astfel, circulația apei există și în afara sistemului
vascular, dar eficiența ei este limitată ( Boldor și colab.,
1983; Bercu & Făgăraș, 2002).

II.2.3. Eliminarea apei din corpul plantei

Planta elimină apă în mod continuu, fie sub formă
gazoasă (transpirație), fie lichidă (gutație). Eliminarea
apei este strict necesară, în principal pentru a permite
absorbția a noi cantități de apă cu nutrienți, din sol.
Acest fapt se poate evidenția calitativ prin atașarea,
pe suprafața a diferite frunze (atât pe fața superioară, cât
și pe cea inferioară), a unor bucăți de hârtie îmbibate în

36
clorură de cobalt (5%) și uscate, în prealabil, la etuvă. De
la o culoare albastră, umectarea le va face să vireze spre
roz pal, viteza fiind mai mare pe fața inferioară a
frunzelor și variind de la o specie la alta ( Cupcea și
colab., 1965; Bercu & Făgăraș, 2002).

Determinarea cantitativă a ratei transpirației

Materiale necesare: frunze (Coleus, mușcată etc.),
ceară de parafină, spirtieră, trepied cu sită de azbest,
hârtie de calc, balanță electronică.
Metoda. Cea mai simplă metodă de a măsura rata
transpirației este cea gravim etrică. Se detașează o frunză,
iar vasele conducătoare din pețiol se astupă prin imersare
în ceară de parafină.
Se determină masa inițială (m i) și masa finală (mf), în
grame, după un timp t (60-90 min.). În această perioadă,
frunza este lăsată la lumină naturală, la temperatura
camerei.
Se măsoară suprafața frunzei (S) astfel: un pătrat de
hârtie de calc de 1 dm2 se cântărește la balanța
electronică; se desenează pe el conturul frunzei, cât mai
fidel posibil și se decupează; bucata rezultată se

37
cântărește , iar S (dm2) se determină prin regula de trei
simplă.
Concluzie. Se va observa o scădere a masei frunzei –
diferența fiind reprezentată de apa transpirată.
Intensitatea transpirației va fi (Bercu & Făgăraș, 2002):
IT = (mi - mf) / (S × t)

Evidențierea gutației
Transpirația, implicând eliminarea de vapori, depinde
de saturația în vapori a atmosferei (practic, de umiditate).
Când aceasta este excesivă, eliminarea apei devine
anevoioasă sau încetează.
Mecanismul prin care plantele continuă eliminarea
(și, deci, absorbția) apei este gutația. Practic, apa va fi
eliminată sub formă lichidă, prin hidatode (Nultsch,
1971).
Materiale necesare: ghiveci, plantule de grâu,
clopot de sticlă, cristalizor, vată, apă.
Metoda. Un ghiveci cu plantule (de grâu, bunăoară)
se va pune sub un clopot de sticlă, adăugându-se un
recipient cu apă, pentru sporirea umidității.

38
 Concluzie. După câteva zile la temperatura camerei,
se vor observa picături de apă pe vârful/marginea
frunzelor, în funcție de modul de amplasare a
hidatodelor. La evaporare, ele lasă un reziduu vizibil de
săruri minerale.

Fig. 7. Evidențierea gutației: 1 - clopot de sticlă; 2 -

cristalizor cu apă; 3 - ghiveci cu plantule de grâu; 4 –
picături de apă eliminate prin hidatodele din vârful
frunzelor (Boldor și colab., 1983).

39
 III. COMPOZIȚIA CHIMICĂ A
ORGANISMULUI VEGETAL

III.1. Evidențierea pigmenților asimilatori și a

proprietăților lor

III.1.1. Extragerea pigmenților asimilatori

Una dintre abilitățile caracteristice organismelor
vegetale este fotosinteza. Pentru ca ea să fie posibilă,
este necesar ca radiația luminoasă să poată fi absorbită și
convertită în energie chimică.
O plantă superoară conține clorofile (a și b), ca
principali pigmenți fotosintetizanți, carotenoizi (xantofile
și carotine), cu rol accesoriu în fotosinteză și protector și
pigmenți flavonoidici (precum antocianinele) cu rol
protector.
Materiale necesare: frunze proaspete, mojar cu
pistil, nisip, metanol, pahar Erlenmeyer, pâlnie, hârtie de
filtru.
Metoda. Cea mai simplă variantă de extragere a
pigmenților este cea la rece. Frunze proaspete se taie în
bucăți mici și se pun într-un mojar, împreună cu o mică

40
cantitate de solvent (metanol, de exemplu) și, eventual,
cu granule de nisip, pentru o extracție mai e ficace.
Se mojarează energic, până ce frunzele se
decolorează vizibil, datorită extragerii pigmenților din
ele. Cantitatea de solvent se menține cât mai scăzută
posibil, pentru a evita o diluare excesivă.
Extractul se filtrează în paharul Erlenmeyer, utilizând
pâlnia și hârtia de filtru și se va utiliza în următoarele
experimente.

III.1.2. Separarea pigmenților asimilatori prin

cromatografie în bandă
Cromatografia se bazează pe solubilitatea compușilor
de interes în solvenți specifici și pe diferența de masă și
de adsorbție a acestora.
Materiale necesare: extract metanolic de pigmenți
foliari, bandă de hârtie de filtru, pipetă Pasteur, cilindru
de sticlă, dop de cauciuc cu cârlig metalic, eter de petrol,
acetonă, benzen.
Metoda. Pe o bandă de hârtie de filtru se trasează (la
circa 2 cm de unul dintre capete) o linie transversală de
extract de pigmenți (utilizând o pipetă Pasteur). Se lasă

41
să se usuce bine, apoi se retrasează, pentru a concentra
extractul. Se repetă de 15 ori.
Într-un cilindru de sticlă cu dop se toarnă circa 2 mL
de amestec cromatografic (85% eter de petrol, 10%
acetonă, 5% benzen). Prin dopul de cauciuc al cilindrului
se introduce un cârlig metalic, de care se suspendă banda
cromatografică.

Fig. 8. Separarea cromatografică a pigmenților din

frunze (http://www.tutorvista.com).

42
 Se recomandă menținerea ei timp de cel puțin 15
minute deasupra solvenților, pentru a lăsa cilindrul să se
umple cu vapori. Ulterior de imersează capătul său în
amestecul cromatografic, fără a imersa și banda de
extract vegetal.
Concluzie. Solventul va urca prin hârtia de filtru,
antrenând pigmenții. Aceștia se vor separa, pe baza
masei lor moleculare și a gradului diferit de adsorbție, în
benzi de diferite culori (Fig. 8).
De jos în sus, acestea vor fi: clorofila b (o bandă lată
de culoare verde-gălbui), clorofila a (o bandă lată de
culoare verde-albăstrui), xantofilele (o bandă foarte lată
sau două distincte galbene), carotina (o bandă îngustă
oranj) (Boldor și colab., 1983; Bercu & Făgăraș, 2002).

III.1.3. Evidențierea fluorescenței extractului

clorofilian
O proprietate ușor observabilă a clorofilei este
fluorescența (dicroismul). Fluorescența, în general, este
proprietatea fizică a unor compuși de a absorbi radiație
luminoasă cu o anumită lungime de undă (vizibilă sau

43
ultravioletă) și de a emite lumină vizibilă cu o altă
lungime de undă.
Materiale necesare: extract metanolic de pigmenți
foliari, eprubetă, bec cu incandescență.
Metoda. O eprubetă cu extract clorofilian se privește
în lumina directă a unui bec (cu extractul între bec și
observator), apoi în unghi față de direcția luminii.
Concluzie. În primul caz, culoarea extractului va fi
cea verde. În al doilea caz, culoarea va vira spre brun-
roșcat, datorită fluorescenței roșii a clorofilei.

III.1.4. Evidențierea fotooxidării clorofilelor

Metoda. Se toarnă câte puțin extract în două
eprubete. Una se va ține câteva zile la întuneric, cealaltă
la lumină naturală.
Materiale necesare: extract metanolic de pigmenți
foliari, eprubetă, recipient opac.
Concluzie. Extractul ținut la lumină își va schimba
culoarea, virând spre brun, în timp ce cel ținut la
întuneric rămâne verde. Fotooxidarea este o reacție
chimică (Bercu & Făgăraș, 2002) .

44
III.1.5. Reacția de obținere a feofitinei
Materiale necesare: extract metanolic de pigmenți
foliari, eprubetă, soluție HCl 20%, soluție acetat de zinc
(sau orice altă sare de Zn sau Cu) 20%, pipete.
Metoda. Se toarnă într-o eprubetă circa 5 mL de
extract clorofilian și câteva picături de soluție de HCl
(20%).
Concluzie. Extractul devine brun. Practic, acizii
înlătură atomul de magneziu din clorofilă, denaturând
astfel structura și funcția pigmentului. Ulterior, locul
magneziului poate fi luat de alte metale, precum cuprul
sau zincul, prin reacție cu săruri ale acestora și încălzire.
Rezultă compuși verzi, dar diferiți de clorofilă (Bercu &
Făgăraș, 2002) .

III.1.6. Reacția de saponificare

Materiale necesare: extract metanolic de pigmenți
foliari, eprubetă, soluție NaOH/KOH 20%, pipetă.
Metoda. Se toarnă într-o eprubetă circa 3-5 mL de
extract clorofilian și 1 mL de soluție de NaOH/KOH
(20%).

45
 Concluzie. Extractul își va schimba culoarea în
decurs de câteva minute, virând spre brun, apoi măsliniu,
apoi din nou verde.
De fapt, clorofila se va descompune în fitol și
clorofilină, aceasta din urmă formând săruri solubile de
Na/K. Dacă, în schimb, se utilizează hidroxidul de bariu,
va rezulta o sare insolubilă, un precipitat (Onslow, 1929;
Li și colab., 2016).

46
 III.2. Determinarea cantitativă a
concentrației pigmenților asimilatori

Materiale necesare: frunze proaspete, foarfece,

soluție acetonă 80%, nisip, mojar cu pistil, pâlnie, hârtie
de filtru, pahar Erlenmeyer, cuvete pentru
spectrofotometru, spectrofotometru.
Metoda. Pentru a afla ce cantitate de pigmenți conțin
frunzele unei anumite plante, cea mai simplă cale este
cea spectrofotometrică.
Ca material se vor folosi frunze cât mai proaspăt
prelevate, care se taie în bucăți mici, înlăturând nervurile
și alte zone tari.
Se vor cântări 0,1 g frunze și se vor mojara în 10 mL
soluție de acetonă (80%), cu granule de nisip (pentru o
triturare mai eficientă), până la decolorarea materialului
foliar. Extractul se filtrează într-un pahar Erlenmeyer,
utilizând pâlnia și hârtie de filtru.
O cuvetă a spectrofotometrului se umple cu soluția
martor (acetonă 80%), iar cealaltă cu extract (Popoviciu,
2015).

47
 Se citește absorbanța probei la trei lungimi de undă:
470 nm, 647 nm și 663 nm.
Calcul. Pentru a afla efectiv concentrațiile, valorile
absorbanței obținute se vor introduce în următoarele
ecuații (Lichtenthaler & Buschmann, 2001) :
Chl a (µg/mL) = 12,25 × A663 – 2,79 × A647
Chl b (µg/mL) = 21,50 × A663 – 5,10 × A647
X+C (µg/ml) = (1000 × A470 – 1,82 × Chl a – 85,02 ×
Chl b) / 198
unde:
Chl a/b/X+C = concentrația clorofilei a , b, respectiv
a xantofilelor și carotinelor (µg/mL extract);
Ax = absorbanța la lungimea de undă de x nm.
Acestea sunt concentrațiile pigmenților în extract.
Pentru a calcula cantitatea de pigment per gram de
material vegetal, în cazul de față, se vor înmulți valorile
obținute cu 100 (Popoviciu, 2015).

48
 III.3. Determinarea cantitativă a
concentrației flavonoidelor

Flavonoidele sunt metaboliți secundari, derivați ai

flavonei.
Mulți dintre ei sunt pigmenți (precum antocianii),
colorând flori, fructe, semințe sau chiar unele frunze.
Pentru plantă, flavonoidele sunt importante din multe
puncte de vedere – protecție contra radiațiilor
ultraviolete, efecte anti-patogene, roluri ecologice (în
polenizare, diseminare) etc.
Pentru om, importanța acestora devine din ce în ce
mai evidentă și mai studiată, datorită efectelor lor
antioxidante (Falcone Ferreyra și colab., 2012).
Materiale necesare: frunze proaspete, foarfece,
metanol, apă distilată, nisip, mojar cu pistil, pâlnie, hârtie
de filtru, pahar Erlenmeyer, cuvete pentru
spectrofotometru, spectrofotometru.
Metoda. 1 g de material vegetal proaspăt (frunze, în
special – mai ales frunzele colorate în nuanțe roșcat-
mov, precum cele de Coleus, Lamium purpureum etc.

49
conțin cantități mari) se va mojara în 5 mL metanol
(adăugându-se granule de nisip). Extractul se va filtra.
0,5 mL din extractul rezultat se va dilua în 4 mL apă
și 8 mL metanol, amestecându-se.
Absorbanța probei astfel rezultate va fi măsurată
spectrofotometric la 340 nm, având ca martor un amestec
de apă și metanol (8:17).
Concentrația flavonoidelor din probă se estimează
conform formulei:
F (mg/mL) = (A340 - 0,22) / 4,71
unde:
F = concentrația flavonoidelor din extract;
A340 = absorbanța la 340 nm (Szabo și colab., 2012).
Se va raporta concentrația obținută la gramul de
material vegetal de flavonoide la unitatea de masă
vegetală.

50
 III.4. Evidențierea (calitativă) a unor
elemente minerale și ioni anorganici din
țesuturile vegetale

Materia vie este formată, la bază, din elemente

minerale. Zeci de elemente chimice se regăsesc, în
diferite proporții în compușii care alcătuiesc celulele și
țesuturile unei plante. Cantitativ, ei pot fi determinați
prin metode de spectrometrie de absorbție atomică, sau
de natură colorimetrică.
Pentru o determinare pur calitativă a unor elemente și
ioni, pot fi utilizate reacții chimice care dau culori
specifice. Prima etapă este aceea de a prepara extracte de
cenușă.
Materiale necesare: țesuturi vegetale, etuvă, apă
distilată, soluție acid clorhidric 5%, soluție acid azotic
5%, plită electrică, recipiente de sticlă cu capac, pâlnii,
hârtie de filtru.

Extractul apos de cenușă

Țesuturi vegetale (de preferință, un amestec provenit
de la cât mai multe specii; pentru experimentele de mai

51
jos sunt cele mai potrivite sfecla, spanacul, țelina, tutunul
etc.) se calcinează în etuvă, pentru eliminarea. La fiecare
gram de cenușă se adaugă 5 mL de apă distilată. Se
fierbe amestecul și se filtrează.

Extractul clorhidric de cenușă

Se calcinează țesuturi vegetale (de preferință, frunze
de muștar, urzică, cartof, tomate, spanac, stejar etc.).
Per gram de cenușă se adaugă 10 mL soluție HCl
(5%) și se fierbe amestecul. Ulterior, se filtrează.

Extractul azotic de cenușă

La 3 grame de cenușă se adaugă 50 mL soluție de
acid azotic (5%). Se fierbe și se filtrează (Bercu &
Făgăraș, 2002) .

III.4.1. Evidențierea unor elemente metalice

Sodiul
Se observă prezența sa prin simpla ardere a
materialului vegetal la o flacără incoloră de gaz. Aceasta
va vira în galben.

52
Potasiul
Într-o eprubetă se toarnă:
- 6 mL extract apos de cenușă;
- 0,5 mL soluție acid percloric (20%).
Se va observa formarea percloratului de potasiu, un
precipitat alb, conform reacției:
KCl + HClO4 → KClO4 + HCl

Calciul

Fig. 9. Cristale de sulfat de calciu (gips) observate la

microscop (https://nai.nasa.gov).

Se toarnă într-o eprubetă:

53
 - 5 mL extract clorhidric de cenușă;
- 1 mL soluție acid sulfuric (10%).
Se vor observa cristale de gips apărând în soluție – se
vor putea pune pe o lamă de sticlă și observa la
microscop (Fig. 9).
CaCl + H2SO4 → CaSO4 + 2HCl

Fierul
Reacția cu HCl aduce ionii bivalenți de fier,
dominanți, la forma trivalentă. Apoi, acesta se poate
evidenția prin următoarea metodă:
- 3 mL extract clorhidric de cenușă;
- 2-3 picături soluție ferocianură de potasiu (10%).
Se va observa un precipitat cu o culoare albastră
specifică (albastru de Prusia) – este ferocianura ferică
(Cupcea și colab., 1965; Boldor și colab., 1983; Bercu &
Făgăraș, 2002):
4FeCl3 + 3K4[K(CN)6] → Fe4[Fe(CN)6]3 + 12KCl

III.4.2. Evidențierea unor ioni nemetalici

Ionul clorură
Se toarnă într-o eprubetă:

54
 - 5 mL extract apos de cenușă;
- 4 mL soluție de acid azotic (5%);
- 1-2 picături soluție de azotate de argint (3%).
Se va observa un precipitat alb – clorura de argint.
KCl + AgNO3 → AgCl + KNO3

Ionul carbonat
Se vor turna, într-un pahar Erlenmeyer:
- 3-5 mL extract clorhidric de cenușă;
- 15 mL soluție HCl (10%).
Se acoperă paharul cu un dop etanș prevăzut cu tub
de sticlă lateral și se încălzește la flacără câteva minute.
Separat, se umple o eprubetă cu soluție hidroxid de
bariu (2%). Tubul lateral se introduce în soluția din
eprubetă.
Practic, acidul clorhidric eliberează acidul carbonic
(H2CO3) din carbonați, care se descompune imediat în
dioxid de carbon și apă:
K2CO3 + 2HCl → CO2 + H2O + 2KOH
Dioxidul va reacționa cu hidroxidul de bariu,
formând carbonatul de bariu, un precipitat alb:
CO2 + Ba(OH)2 → BaCO3 + H2O

55
Ionul sulfat
Se vor introduce, într-o eprubetă:
- 5 mL extract clorhidric de cenușă;
- 2-3 picături soluție de clorură de bariu (5%).
Se observă formarea unui precipitat alb, cristalin –
cristalele se pot observa la microscop (Fig. 10). Este
sulfatul de bariu:
K2SO4 + BaCl2 → BaSO4 + 2KCl

Fig. 10. Cristale de sulfat de bariu observate la

microscop (http://www.medical-labs.net).

Ionul fosfat
Într-o eprubetă se toarnă:

56
 - 5 mL soluție molibdat de amoniu;
- circa 1 mL acid azotic concentrat – până se observă
un precipitat.
Se fierbe circa 2 minute și se adaugă 1 mL extract
azotic de cenușă. Se va observa fosfomolibdatul de
amoniu, un precipitat galben (cristalele se pot observa și
la microscop):
K3PO4 + 12(NH4)2MoO4 + 24HNO3 →
(NH4)3PMo12O40 + 21NH4NO3 + 12H2O

Ionul azotat
Într-o eprubetă se adaugă:
- 3 mL extract apos de cenușă (preferabil, de tulpini
de tutun);
- 1 mL acid sulfuric concentrat;
- 2 picături soluție difenilamină/brucină (0,3%).
În ambele cazuri, au loc reacții complexe, care vor da
o colorație albastră (cu difenilamina) sau oranj (în cazul
brucinei).

Ionul azotit
Se toarnă într-o eprubetă:

57
 - 4 mL extract apos de cenușă (preferabil, din tulpini
de știr);
- 3-4 mL acid sulfuric concentrat;
- 8 mL soluție iodură de potasiu (1%) și clei de
amidon (1%).
Acidul sulfuric eliberează acidul nitros din nitriți:
2KNO2 + H2SO4 → 2HNO2 + K2SO4
La fel, el va forma și acidul iodhidric din iodură. Cei
doi compuși reacționează, generând iod molecular –
acesta va da o colorație albastră specifică prin reacția cu
amidonul.
2HNO2 + 2HI → 2NO + 2H2O + I2

Siliciul
Oxidul de siliciu este o componentă importantă a
pereților celulari, mai ales la graminee. Se poate
evidenția prin arderea unor organe vegetale.
Dacă pereții celulari sunt suficient de silicifiați, ei își
vor păstra forma și după ardere, fapt vizibil la microscop,
în așa-numita spodogramă (Cupcea și colab., 1965;
Bercu & Făgăraș, 2002).

58
Fig. 11. Spodograma unei frunze de graminee
(http://rivkaelbaum.wixsite.com)

59
 IV. NUTRIȚIA PLANTELOR –
FOTOSINTEZA

IV.1. Determinarea cantitativă a ratei

fotosintezei

Fotosinteza este procesul prin care marea majoritate

a plantelor superioare, precum și diferite alte grupe de
organisme își produc substanțele organice necesare.
Energia care face posibil acest fenomen este cea
luminoasă. Materia primă de la care pornește este
reprezentată de dioxidul de carbon atmosferic și de apă.
Rezultă din aceasta că prin fotosinteză, plantele
schimbă compoziția atmosferei în care se află,
consumând CO2 și îmbogățind-o în O2 (prin respirație
producându-se fenomenul invers).
Așadar, pe baza consumului de dioxid de carbon în
unitatea de timp și per suprafață/masă de material
vegetal verde se poate determina intensitatea procesului,
ceea ce stă la baza metodei titrimetrice a lui Ivanov-
Kossovici.

60
 Materiale necesare: frunze proaspete, hârtie de calc,
balanță electronică, pahare Erlenmeyer mari cu dopuri de
cauciuc etanșe, ață, biuretă gradată, soluție hidroxid de
bariu 0,02 N, soluție alcoolică fenolftaleină 1%, soluție
acid clorhidric 0,02N.
Metoda. Se prelevează frunze proaspete de la
diferite specii (recomandabil, diferit pigmentate: o frunză
de Coleus bogată în antociani, una verde de mușcată
etc.). Se determină suprafața foliară utilizând hârtie de
calc, cântăriri la balanța electronică și regula de trei
simplă (vezi punctul II.2.3).
Pentru fiecare frunză se utilizează un vas Erlenmeyer
de minim 200 mL, plus un vas-martor (lăsate în prealabil
deschise, minimum 15 minute, pentru omogenizarea
conținutului cu aerul atmosferic).
În fiecare vas se toarnă câte 10 mL soluție Ba(OH)2
(0,02 N) și câteva picături de soluție alcoolică de
fenolftaleină 1% (se observă colorația roz, datorată pH-
ului bazic). Se suspendă, utilizând ață, frunzele în fiecare
vas și se fixează etanș dopurile (în martor se va afla doar
soluția).
Se lasă 60 de minute, timp în care se agită periodic.

61
 După expirarea timpului, probele se titrează cu
soluție de acid clorhidric (0,02 N), până la decolorare
(Fig. 12) (Patachia și colab., 2011).
Concluzii. Se vor observa diferențe în ceea c e
privește volumul de acid folosit pentru titrarea
martorului și a probelor, respectiv între probe.

Fig. 12. Colorația dată de fenolftaleină: mediu neutru

(stânga) și bazic (dreapta ) (http://www.titrations.info).

Intensitatea fotosintezei (If; exprimată în mg

CO2/dm2/h) se va calcula, pentru fiecare frunză/organ
studiat, astfel:

62
 If = [(a – b) × fHCl × 0,44 × 60] / (S × t)
Unde: a = volumul de acid folosit la titrarea probei
(mL); b = volumul de acid folosit pentru martor; fHCl =
factorul soluției de HCl (practic, egal cu 1); S = suprafața
frunzei (dm2); t = durata experimentului (în minute)
(Patachia și colab., 2011).
În cazul anumitor frunze, raportarea la suprafață este
greu de realizat – mai alesa la speciile cu frunze de mici
dimensiuni. De aceea, la conifere se poate utiliza
raportarea la masă, în rest formula rămânănd aceeași. În
cazul speciilor cu frunze foarte mici, solzoase, precum
tuia, chiparosul, Tamarix, se poate utiliza în experiment
(și cântări ca atare) o întreagă rămurică (Bercu &
Făgăraș, 2002) .

63
 IV.2. Evidențierea factorilor de mediu care
influențează rata fotosintezei

Fotosinteza, la fel ca orice alt proces biologic,

depinde de o multitudine de factori interni și externi.
Pentru a evidenția care sunt principalii factori externi
și care este efectul lor, se poate efectua un experiment
extrem de simplu. Rata fotosintezei se poate exprima în
cantitatea de dioxid de carbon consumată sau în cea de
oxigen produsă.
Evident, nu putem vedea cu ochiul liber oxigenul
eliberat de plantă. Fenomenul este însă vizibil în cazul
plantelor acvatice submerse.
Pentru acest experiment este necesară o plantă
acvatică. Sunt recomandate speciile de Elodea, dar pot fi
utilizate și Ceratophyllum, Myriophyllum, sau mușchi de
apă precum Taxiphyllum sau Vescicularia.
Se secționează o ramură și se plasează într-o
eprubetă cu apă de robinet, cu vârful în jos și complet
imersată în apă.
Eprubeta se expune la o sursă artificială de lumină
(un bec cu incandescență de 150 W). Se va observa

64
producerea intensă de bule de gaz, care se ridică la
suprafață, putând fi numărate în unitatea de timp (minut)
(Kent, 2000; Bercu & Făgăraș, 2002).

IV.2.1. Lumina ca factor determinant al fotosintezei

Intensitatea luminii
Materiale necesare: Plantă acvatică, eprubetă, apă
de robinet, bec de 150 W, riglă.
Metoda. Pentru a evalua influența acestui factor, se
va modifica distanța între sursa de lumină și plantă. Se
vor testa mai multe distanțe.
La 30 cm, de exemplu, dacă utilizăm ca sursă de
lumină un bec de 150 W, intensitatea luminii incidente
va fi de circa 4.300 lucși. La 60 cm, ea va scădea la
numai o zecime. Se testează și diferite valori
intermediare: 40, 50 cm etc., numărându-se, de fiecare
dată, bulele de oxigen.
Concluzie. Numărul de bule de oxigen produse
scade vizibil odată cu scăderea intensității luminii (Kent,
2000; Bercu & Făgăraș, 2002).

65
Compoziția spectrală a luminii
Materiale necesare: Plantă acvatică, eprubetă, apă
de robinet, bec de 150 W, plăci de sticlă colorată.
Metoda. Între sursa de lumină și eprubeta cu planta
(aflate la distanță constantă) se interpun plăci de sticlă,
transparente, de diferite culori: roșu, verde, albastru etc.
Pentru fiecare culoare, se numără bulele de oxigen
degajate.
Concluzie. Lumina este compusă din radiații cu
diferite lungimi de undă, fiecare influențând în mod
diferit procesul de fotosinteză. Lumina roșie înseamnă
radiații de 6 20-750 nm, cea galbenă – 570-600 nm, verde
– 500-570 nm, iar cea albastră – 450-500 nm.
Se va determina un maxim al procesului de
fotosinteză la lumină roșie, dar cu valori ridicate și la
albastru – acestea sunt maximele de absorbție ale
clorofilelor (Fig. 13).
Numărul minim de bule se va observa la lumina
verde: clorofilele reflectă radiația cu aceste lungimi de
undă – acesta este, de altfel, motivul pentru care le
vedem verzi (Cupcea și colab., 1965; Bercu & Făgăraș,
2002).

66
Fig. 13. Influenţa diferitelor radiaţii ale spectrului vizibil
asupra intensităţii fotosintezei la Elodea canadensis: R -
lumină roşie, V - lumină verde; A - lumină albastrã;
ordonata indică numărul de bule de oxigen produse pe
minut (Cupcea și colab., 1965)

IV.2.2. Temperatura ca factor determinant al

fotosintezei
Materiale necesare: Plantă acvatică, eprubetă, apă
de robinet, bec de 150 W, baie de apă electrică,
termometru.
Metoda. În acest caz, eprubeta cu planta, expusă în
continuare la sursa artificială de lumină, la o distanță
constantă, va fi încălzită în baia de apă. Temperatura va
fi ridicată încet și monitorizată cu un termometru.

67
 Se vor număra bulele de oxigen eliminate per minut
la diferite valori ale temperaturii: 20-25°C (aproximativ
temperatura camerei), 25-30°C, 30-35°C, 35-40°C, 40-
45°C, respectiv la circa 50°C.
Concluzie. Creșterea temperaturii stimulează
metabolismul vegetal, inclusiv procesul de fotosinteză.
Acest lucru este observabil până la circa 40-45°C, după
care temperatura începe să devină un factor negativ. La
50°C, fotosinteza va înceta (Bercu & Făgăraș, 2002).

IV.2.3. Dioxidul de carbon ca factor determinant al

fotosintezei
Materiale necesare: Plantă acvatică, eprubetă, apă
de robinet, bec de 150 W, bicarbonat de sodiu.
Metoda. Experimentul va decurge în același mod ca
și la punctele anterioare, însă planta acvatică va fi
imersată în soluții apoase de bicarbonat de sodiu
(NaHCO3) de diferite concentrații (0,1%, 0,5%, 1% etc.).
Bicarbonatul se va descompune în apă, carbonat de sodiu
și CO2. La fiecare concentrație, se vor număra bulele de
oxigen degajate.

68
 Concluzie. O concentrație de CO2 sporită va stimula
fotosinteza, chiar și depășind valoril e întâlnite în mod
normal în atmosferă. Aceasta numai până la concentrația
la care intervine toxicitatea (diferită de la o specie la alta;
The Biology Corner).

IV.2.4. Compuși chimici care influențează rata

fotosintezei
Materiale necesare: Plantă acvatică, eprubetă, apă
de robinet, bec de 150 W, cloroform, pipetă.
Metoda. Unele substanțe au efecte toxice sau de
încetinire a metabolismului vegetal și, deci, a intensității
fotosintezei.
Eprubeta cu planta se va expune la lumină artificială
și se vor număra bulele de oxigen produse, până ce
numărul acestora atinge o valoare relativ constantă pe
minut.
Apoi, în eprubetă se adaugă (și se agită, pentru
amestecare) cloroform – un anestezic – iar în
următoarele 10 minute se numără, pentru fiecare minut,
bulele degajate.

69
 Concluzie. Încetinirea procesului este vizibilă și
progresivă. După câteva minute, fotosinteza încetează
complet (Cupcea și colab., 1965; Bercu & Făgăraș,
2002).

70
 V. RESPIRAȚIA PLANTELOR

V.1. Determinarea volumetrică a ratei

respirației

La fel ca orice alt organism, și plantele respiră,

respirația fiind procesul prin care obțin energia necesară
tuturor proceselor metabolice. Și, la fel ca la majoritatea
organismelor din prezent, și la plante predomină
respirația aerobă.
Practic, ca ecuație generală, respirația aerobă este
inversul fotosintezei, iar din punct de vedere al
schimbului de gaze, ea se caracterizează prin consumul
de O2 și eliminarea de CO2.
La lumină, efectul fotosintezei este dominant, iar
bilanțul schimbului de gaze va fi în favoarea consumului
de CO2. La întuneric, însă, fotosinteza încetează, iar
planta va deveni un producător de CO2.
Acest lucru este lesne de pus în evidență, umplând
mai multe recipiente cu capac cu material vegetal verde
(frunze) și cu material lipsit de clorofilă (fructe, semințe

71
etc.). Recipientele se vor închide și plasa la lumină,
respectiv la întuneric timp de cel puțin o oră.
Ulterior, se va verifica, cu o lumânare aprinsă, în
care dintre recipiente atmosfera rezultată va întreține
arderea. Evident, arderea va fi întreținută doar în
borcanele cu frunze ținute la lumină și nu în cele cu
material verde ținut la întuneric sau cu semințe
(indiferent de expunerea lor la lumină) (Cupcea și colab.,
1965).
La fel, și mai elocventă este plasarea într-un mediu
închis de organe vegetale cu/fără clorofilă, la lumină/la
întuneric, alături de câte un cristalizor cu soluție de
Ba(OH)2 (3%). Acolo unde se produce dioxid de carbon,
acesta va reacționa cu soluția din cristalizor, generând o
peliculă albă, vizibilă, de carbonat de bariu insolubil
(Boldor și colab., 1983; Bercu & Făgăraș, 2002).
Pentru a determina efectiv (și a putea compara) rata
respirației unor semințe, bunăoară, este necesară o
metodă mai elaborată. Principiul de bază este următorul:
dioxidul de carbon poate fi eliminat din atmosferă cu
soluții de baze tari; așadar, când planta respiră,
consumând oxigen, presiunea atmosferică dintr-o incintă

72
închisă va scădea. Utilizând un lichid manometric, se
poate determina volumul de oxigen consumat.
Materiale necesare: semințe/fructe germinate de
grâu, floarea-soarelui etc., tuburi de sticlă cu baza
îngustată, dop de cauciuc etanș cu supapă, furtun, hârtie
de filtru, soluție hidroxid de potasiu 30%, riglă.
Metoda. Sunt necesare două tuburi de sticlă,
îngustate la bază și unite printr -un furtun de plastic sau
cauciuc (design-ul instalației poate fi adaptat la
materialele disponibile; Fig. 14).

Fig. 14. Modele de instalații pentru măsurarea

volumetrică a ratei respirației la semințe
(http://www.biologydiscussion.com).

73
 Tubul de sticlă mai mare se astupă la bază cu vată și
se umple cu o cantitate precântărită de semințe. O soluție
de KOH (30%) se va folosi atât pentru consumul de CO2
(o hârtie de filtru pliată îmbibată va fi plasată în camera
cu semințe), cât și ca lichid manometric (cu el se va
umple furtunul, astfel încât lichidul, aflat în echilibru, să
ajungă la baza părții îngustate a tubului cu semințe).
Tubul conținând semințele va fi astupat etanș cu un
dop prevăzut cu supapă. Se va da drumul supapei atât cât
este necesar pentru a egaliza presiunea internă cu cea
atmosferică. Se lasă o oră (sau mai puțin, în funcție de
lungimea tubului de sticlă; Linskens și colab., 1964).
Concluzie. Se va observa ridicarea nivelului soluției
de KOH în partea îngustată a tubului cu semințe,
datorată scăderii presiunii atmosferice în recipient.
Se va măsura această creștere (L). Cunoscându-se și
raza tubului (r), se va afla volumul de O2 consumat.
Acesta se raportează la timpul consumat (t – în ore) și
masa de material vegetal (m), astfel:
IR = (π × r 2 × L) / (m × t)
Aceasta este intensitatea respirației (în cm 3/g/h;
Boldor și colab., 1983; Bercu & Făgăraș, 2002).

74
 V.2. Determinarea titrimetrică a ratei
respirației

Respirația este un proces care produce dioxid de

carbon, modificând, astfel, compoziția unei atmosfere
închise.
De aceea, intensitatea sa poate fi determinată și prin
aflarea cantității de CO 2 produs pe unitatea de timp și pe
suprafață/masă vegetală. Este vorba de metoda Boysen-
Jensen care, practic, este identică ca principiu (dar
inversă în ceea ce privește calculele) cu metoda Ivanov-
Kossovici (vezi punctul IV.1).
Materiale necesare: semințe/fructe germinate de
grâu, mazăre, floarea-soarelui etc., săculeți de pânză,
pahare Erlenmeyer mari cu dopuri de cauciuc etanșe,
balanță electronică, soluție hidroxid de bariu 0,02 N,
soluție alcoolică fenolftaleină 1%, soluție acid clorhidric
0,02 N.
Metoda. Se vor folosi, ca material vegetal,
semințe/fructe germinate (achene, cariopse) de la diferite
specii: grâu, ovăz, mazăre, fasole (semințe amidonoase),
floarea-soarelui (oleaginoase).

75
 Pentru fiecare specie, se umple un săculeț de pânză
cu semințe/fructe germinate , care se cântăresc. Se vor
utiliza vase Erlenmeyer de minim 200 mL, inclusiv un
vas-martor (lăsate în prealabil deschise, minimum 15
minute).
În fiecare vas se toarnă câte 10 mL soluție Ba(OH) 2
(0,02 N) și câteva picături de soluție alcoolică de
fenolftaleină 1% (soluția bazică se va colora în roz ). Se
suspendă fiecare săculeț în vasul său, deasupra soluției
bazice, și se fixează etanș dopurile (în martor se va afla
doar soluția).
Se lasă 60 de minute, timp în care se agită periodic.
După expirarea timpului, probele se titrează cu
soluție de acid clorhidric (0,02 N), până la decolorare
(Patachia și colab., 2011).
Concluzii. Se vor observa diferențe în ceea ce
privește volumul de acid folosit pentru titrarea
martorului și a probelor, respectiv între probe.
Intensitatea respirației (Ir; exprimată în mg CO2/g/h)
se va calcula, pentru fiecare lot de semințe, astfel:
Ir = [(b – a) × fHCl × 0,44 × 60] / (m × t)

76
 Unde: a = volumul de acid folosit la titrarea probei
(mL); b = volumul de acid folosit pentru martor; fHCl =
factorul soluției de HCl (practic, egal cu 1); m = masa
semințelor /fructelor germinate (g); t = durata
experimentului (în minute) (Patachia și colab., 2011).
Alternativ, titrarea se poate realiza și cu acid oxalic.
O concentrație a titrantului de 0,28636% simplifică
calculul de mai sus, care devine (Mihalescu și colab.,
2011):
Ir = [(b – a) × 60] / (m × t)

77
 V.3. Evidențierea fermentațiilor

Fermentația este o formă de respirație, așadar, un

proces de obținere a energiei. Prin ea, un substrat organic
este descompus în compuși mai oxidați și respectiv
reduși, fără a fi necesar oxigen molecular sau un alt
acceptor extern de electroni.
Evident, randamentul său energetic este net inferior
respirației aerobe. Fermentațiile sunt comune unor
microorganisme (având adesea importanță economică),
dar se întâlnește și în țesuturile organismelor
pluricelulare (inclusiv la plante), în cazul unor perioade
de hipoxie/anoxie.
Există mai multe tipuri de fermentații, în funcție de
substratul utilizat și de rezultat.

V.3.1. Fermentația etilică

Un tip de fermentație extrem de important, în natură
și pentru industrie, este cea etilică. Practic, unele
microorganisme (levuri și alți fungi, dar și unele bacterii)
descompun glucoza în alcool etilic și dioxid de carbon,
utilizând enzime specifice (zimaza) (Steinkraus, 2004):

78
 C6H12O6 → 2C2H5OH + 2CO2
Materiale necesare: eprubete cu rezervor lateral,
dopuri etanșe, soluție zaharoză 10%, drojdie de bere,
pastile de hidroxid de sodiu/potasiu, soluție NaOH 10%,
iod.
Metoda. Pentru evidențierea calitativă a reacției, se
vor utiliza eprubetele cu rezervor lateral ale lui Kuhne
(Fig. 15).
Două eprubete se umplu cu un amestec de soluție de
zaharoză (10%) în care s-a amestecat în prealabil o mică
cantitate de drojdie. Ramura verticală a eprubetei trebuie
să fie complet plină cu lichid. Se lasă să fermenteze,
până la acumularea vizibilă a gazului în capătul superior.
În prima eprubetă se adaugă pastile de NaOH/KOH,
agitându-se recipientul, până la dispariția gazului.
În a doua eprubetă se va adăuga soluție de NaOH
10%, se înclzește ușor și se adaugă iod.
Concluzie. În primul caz, dispariția bulei de gaz la
adăugarea bazei tari indică faptul că este vorba de dioxid
de carbon.
În al doilea caz, precipitatul galben de iodoform
indică prezența alcoolului etilic. La 10 -15% concentrație

79
etilică, fermentația încetează, din cauza efectului toxic
asupra levurilor (Bercu & Făgăraș, 2002; Kumar, 2008).
Producerea de dioxid de carbon se poate evidenția și
prin barbotarea gazului degajat într-o eprubetă cu
hidroxid de calciu sau de bariu (Fig. 15) (Boldor și
colab., 1983; Kumar, 2008).

Fig. 15. Experimente pentru evidențierea fermentației

etilice: experimentul lui Kuhne și barbotarea în hidroxid
de calciu/bariu (http://www.biologydiscussion.com;
http://www.tutorvista.com).

80
V.3.2. Fermentația acetică
Alcoolul etilic poate fi fermentat, mai departe, până
la alcool etilic. Procesul este specific unor bacterii și,
mai ales, genului Acetobacter. Acestea se pot
autoinocula ușor, din atmosferă.
În paralel cu fermentația etilică, o mică parte din
alcoolul produs este fermentat mai departe, însă
acumularea de dioxid de carbon împiedică procesul să
avanseze (fermentația acetică este aerobă). De aceea,
produsul conținând etanol trebuie expus oxigenului,
pentru ca fermentația să continue. Importanța practică
este una deosebită, în producerea oțetului și a murăturilor
(Steinkraus, 2004). Reacția sa este:
C2H5OH + O2 → CH3COOH + H2O
Materiale necesare: vin, pahare Berzelius, frigider,
incubator/etuvă.
Metoda. Se toarnă câte o mică cantitate de vin în
pahare Berzelius. O parte dintre pahare se țin la frigider
(4°C), o alta la etuvă, la circa 30°C, timp de câteva zile.
Concluzie. La căldură, va avea loc fermentația
acetică. Formarea acidului acetic se poate verifica prin
utilizarea hârtiei de turnesol (devine roșie în mediu acid).

81
V.3.3. Fermentația butirică
Fermentația butirică este cea care ne permite, printre
altele, „topirea” inului sau a cânepii. Practic, bacterii
anaerobe descompun unele glucide simple sau complexe,
cu formare de acid butiric, dioxid de carbon și hidrogen:
C6H12O6 → C3H7COOH + 2CO2 + H2
Materiale necesare: semințe de fasole, cutie Petri,
apă de robinet, incubator/etuvă, chibrituri.
Metoda. Câteva semințe de fasole se țin într-o cutie
Petri închisă, umplută cu apă. Se incubează timp de
câteva zile la 40°C.
Concluzie. Formarea hidrogenului se poate verifica
prin producerea unor mici explozii la apropierea unui
chibrit aprins și deschiderea ușoară a cutiei. Acidul
butiric va da un miros neplăcut, ușor sesizabil, iar
descompunerea semințelor este vizibilă (Bercu &
Făgăraș, 2002).

V.3.4. Fermentația în țesuturile plantelor superioare

Fermentația poate fi un mecanism important de
producere a energiei și în țesuturile vegetale. Factorul

82
care declanșează astfel de procese este hipoxia sau
anoxia.
Fermentații se produc, de exemplu, în fructe, în
ultimele faze ale coacerii, dar, mai ales, în rădăcini,
rizomi, tuberculi și alte organe subterane, în cazul unui
sol suprasaturat cu apă și al absenței unor mecanisme de
aerare (aerenchim etc.).
Practic, etanolul, lactatul și alanina sunt principalii
produși ai fermentării radiculare a glucidelor. Însă doar
fermentația etilică poate fi susținută pe perioade mai
îndelungate (câteva zile), produșii de reacție fiind mai
ușor de eliminat în mediu, așadar, mai puțin toxici
(Plants in Action).
Materiale necesare: pahar Erlemneyer, dop etanș cu
valvă, tub de sticlă, rădăcini de sfeclă/morcov, cuțit,
soluție de clorură de cobalt 5%.
Metoda. Un recipient se umple rădăcini de sfeclă sau
morcov mărunțite. Se închide etanș cu un capac, conectat
la un tub în formă de „U” și cu o valvă. În acesta se
toarnă un lichid manometric colorat (soluție de clorură
de cobalt, de exemplu – de culoare roșie ). Se deschide

83
valva, pentru egalizarea presiunii și se închide la loc. Se
lasă la fermentat timp de câteva zile.
Concluzie. Într-o primă fază, țesuturile radiculare
respiră aerob, până când atmosfera din recipientul etanș
devine săracă în oxigen. În acest moment, se declanșează
fermentația etilică a glucidelor din parenchimurile
rădăcinii.
Presiunea atmosferică din recipient crește progresiv,
datorită eliminării de noi cantități de CO 2. Această
presiune va împinge vizibil lichidul manometric în partea
opusă (Bercu & Făgăraș, 2002).

84
 VI. MIȘCĂRILE PLANTELOR

VI.1. Evidențierea mișcărilor plantelor

superioare

Plantele pot efectua o mare varietate de mișcări.

Unele sunt pasive, altele active. Unele sunt caracteristice
numai algelor unicelulare sau gameților, altele se
întâlnesc la organele vegetative ale plantelor superioare.
Pentru o clasificare generală, a se vedea Figura 16.

Fig. 16. Clasificarea mișcărilor plantelor (Kantharaj,

2010).

85
 Dintre acestea, mișcările de locomoție nu sunt
caracteristice plantelor superioare.

VI.1.1. Mișcări higroscopice (fizice, osmotice)

Aceste mișcări nu necesită energie, fiind cauzate
strict de hidratarea și deshidratarea osmotică a anumitor
celule. Le putem împărți în higrocazii, generate de
îmbibarea cu apă și umflarea anumitor țesuturi, și
xerocazii, unde, dimpotrivă, mișcarea este generată de
deshidratarea și contractarea țesutului (Kantharaj, 2010).
Ele pot fi lente sau rapide, explozive.

Mișcări de înfășurare
În acest caz, îmbibarea cu apă determină umflarea
celulelor sclerenchimatice, rearanjarea microfibrilelor de
celuloză și generarea mișcării de înfășurare în jurul axei,
închidere sau deschidere.
Metoda. Un con de pin se scufundă parțial în apă,
astfel încât axul său să fie paralel cu suprafața apei.
Concluzie. După circa o oră se poate observa cum
solzii conului s-au strâns vizibil și se observă diferența

86
între partea imersată și cea care nu a fost expusă apei
(Bercu & Făgăraș, 2002 ; Forterre, 2013).

Mișcări de torsiune

Fig. 17. Mișcare de torsiune la păstăi: A - închise; B -

deschise (http://www.cfhu.org).

Principiul este similar, dar, în acest caz,

microfibrilele celulozice sunt dispuse în straturi
perpendiculare. Uscarea și umectarea lor vor duce la
mișcări de rotire în jurul propriei axe.
Metoda. Se vor lăsa la uscat păstăi de leguminoase
(fasole, mazăre, salcâm etc.). După uscare și deschidere,
se vor imersa în apă caldă.

87
 Concluzie. Valvele păstăii conțin două straturi de
sclerenchim, cu microfibrilele celulozice dispuse
perpendicular unele pe altele și în unghi de 45° față de
axul valvei. Uscarea induce o deformare a acestora,
declanșând deschiderea păstăii și răsucirea valvelor.
Rehidratarea păstăii duce la îndreptarea valvelor
(Fig. 17) (Forterre, 2013).

Mișcări de coeziune (de fractură explozivă)

În acest caz, contracția produsă de deshidratarea
țesuturilor este limitată geometric. Depășirea acestei
limite duce la fracturarea rapidă a organului respectiv.
Metoda. De pe o frunză de ferigă (Dryopteris,
Polypodium) se răzuiesc sporangii. Se usucă fie termic,
fie prin suspendare într-un recipient acoperit pe fundul
căruia se găsește un strat subțire de acid sulfuric
concentrat. Înainte de uscare și după o oră se analizează
la microscop.

88
 Fig. 18. Fractură explozivă a sporangelui de ferigă
(Forterre, 2013).

Concluzie. Sporangele este prevăzut cu un annulus,

o coloană semicirculară de celule mecanice cu pereții
îngroșați în formă de „U”. Deshidratarea celulelor va
duce la contractarea annulus-ului, până ce forța elastică
creează o mișcare inversă, rapidă, de catapultare .
Sporangele se deschide, iar sporii sunt eliberați din
sporange (Fig. 18) (Bercu & Făgăraș, 2002; Forterre,
2013).

VI.1.2. Mișcări paratonice tropice (tropisme)

Tropismele sunt mișcări paratonice (adică induse de
factori exteriori). Practic, este vorba de mișcări de
curbură determinate de acțiunea unui anumit factor de

89
mediu – de creștere direcționată spre sau dinspre acel
factor. În toate cazurile, cu excepția hidrotropismului,
acțiunea factorului extern se traduce îmtr-o distribuție
inegală a auxinei, ceea ce duce la curbură (Kantharaj,
2010; Harmer & Brooks, 2018).

Evidențierea fototropismului
Fototropismul este curbarea către sursa de lumină a
organelor și, în special, a vârfurilor tulpinii.
Metoda. Într-un recipient transparent, pe hârtie de
filtru umedă, se pun la germinat semințe de muștar alb.
Pereții camerei se acoperă cu material opac (bandă
adezivă etc.), lăsând doar o fantă îngustă transparentă.
Concluzie. După câteva zile, se deschide recipientul
și se constată că toate tulpinile sunt orientate către fanta
transparentă (Fig. 19).

Evidențierea geotropismului
Geotropismul este curbarea spre direcția forței
gravitaționale a rădăcinilor (geotropism pozitiv) și în
sens opus, în cazul tulpinilor (negativ).

90
 Metoda. Geotropismul se evidențiază ușor în cazul
tulpinilor, punând ghivece cu plante (Coleus, bunăoară),
în diferite poziții (drept, la orizontală, răsturnat; Fig. 15).
Pentru rădăcini, se învelește o lamă de sticlă în hârtie
de filtru umedă și se poziționează oblic într -un pahar
Berzelius. Pe ea se pun la germinat semințe de muștar
alb.

Fig. 19. Experimente de evidențiere a fototropismului și

geotropismului la plante
(http://www.biologydiscussion.com).

Concluzie. După câteva zile, se observă că rădăcinile

de muștar de pa fața inferioară a lamei vo r crește vertical
în jos. Tuplinile de muștar și cele de Coleus se vor

91
orienta în sens opus forței gravitaționale, indiferent de
poziția lor inițială.

Evidențierea hidrotropismului și chemotropismului

Aceste două tropisme se întâlnesc la rădăcini și
reprezintă o direcționare a creșterii către apă și nutrienți,
respectiv, departe de toxine și alți compuși nocivi
(pozitiv/negativ).
Metoda. Un pahar larg se umple cu gelatină. După
turnarea gelatinei, înainte de topire, utilizând trei
eprubete, se modelează trei spații goale (pentru a le
menține forma, ele vor fi umplute cu apă caldă și extrase
încet, după întărirea gelatinei).
Pe suprafața gelatinei se execută scobituri în care se
vor pune plantule tinere de mazăre.
În spațiile goale se vor turna apă de robinet, soluție
de azotat/fosfat de amoniu (2%) și soluție de clorură de
sodiu (2,5%).
Alternativ, în locul dispozitivului prezentat, se poate
utiliza un vas cu nisip, apa, nutrienții și soluția salină
turnându-se în mici ghivece cu pereții poroși (Fig. 2 0).

92
 Concluzie. După câteva zile se observă creșterea
rădăcinilor, preferențial spre zonele cu apă și sare de
amoniu. În schimb, ele vor evita zona cu soluție salină
(Fig. 20; Bercu & Făgăraș, 2002; Kantharaj, 2010).

Fig. 20. Evidențierea hidro- și chemotropismului

(http://www.biologydiscussion.com).

VI.1.3. Mișcări paratonice nastice (nastii)

Și nastiile sunt, în general, paratonice, determinate de
factori externi. Spre deosebire de tropisme, ele sunt
punctuale și au loc în direcții predeterminate, indiferent
de direcția de acțiune a factorului de mediu.
Există, fotonastii, termonastii, seismonastii și
chemonastii – mișcări declanșate de lumină/întuneric,

93
temperatură, atingere sau compușui chimici (Kantharaj,
2010).

Evidențierea fotonastiilor și seismonastiilor

Metoda. Frunzele trifoliate sau tetrafoliate ale
speciilor de Oxalis (măcrișul-iepurelui) sunt sensibile la
ambele tipuri de stimuli.
O plantă de Oxalis se ține la întuneric cu timp de
circa o oră.
În cazul unei alte plante, se lovește ușor și în mod
repetat zona centrală a unei frunze.

Fig. 21. Seismonastie la frunzele de Oxalis sp.: înainte și

după excitația mecanică (Cupcea și colab., 1965).

94
 Concluzie. În ambele cazuri, foliolele se strâng în
jurul pețiolului. În primul caz se poate vorbi de o
nictinastie, deoarece ea urmează ciclul circadian și
gradientul luminii.
În cel de-al doilea caz, se observă o seismonastie, o
mișcare determinată de un factor mecanic – lovirea
organului (Bercu & Făgăraș, 2002).

VI.1.4. Mișcări autonome de creștere – nutațiie

Nutațiile sunt provocate de creșterea cu viteză
inegală a diferitelor regiuni al unui organ. Această viteză
inegală, determinată, probabil, hormonal, se manifestă
sub forma unei „unde” de creștere, de jur împrejurul
organului – vizibilă mai ales la tulpini.
Astfel, creșterea tulpinii se manifestă circular (la
tulpinile cilindrice) sau în zig-zag (la cele aplatizate sau
cu alte forme; Kantharaj, 2010).
Metoda. Pentru evidențierea nutației, se urmărește,
timp de mai multe zile, poziția vârfului unei tulpini de
Coleus față de un reper fix aflat deasupra sa.
Pentru o vizibilitate mai bună, se poate atașa de
vârful tulpinii o peniță împrovizată (o sârmă, baghetă

95
subțire de sticlă etc., cu capătul înmuiat în tuș), care să
lase semne pe o placă de sticlă transparentă aflată
deasupra plantei.

Fig. 22. Circumnutația la o tulpină cilindrică (Cupcea și

colab., 1965)

Concluzie. Se va observa o mișcare circulară a

vârfului tulpinii, mișcare numită circumnutație (Cupcea
și colab., 1965; Bercu & Făgăraș, 2002).

96
 Bibliografie

1. Bercu, R., Făgăraș, M., 2002 – Lucrări practice de

fiziologie vegetală, Ovidius University Press,
Constanța, 122 pp.
2. Boldor, O., Trifu, M., Răianu, O., 1983 – Fiziologia
plantelor. Lucrări practice, Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 322 pp.
3. Cupcea, E., Iliescu, E., Boldor, O., Petrea, D.,
Popovici, N., Soare, F., 1965 – Lucrări practice de
fiziologia plantelor, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 446 pp.
4. Darwin, F., Acton, E.H., 1895 – Practical Physiology
of Plants, Cambridge University Press, Cambridge,
366 pp.
5. Falcone Ferreyra, M.L., Rius, S.P., Casati, P., 2012 –
Flavonoids: biosynthesis, biological functions, and
biotechnological applications, Frontiers in Plant
Science, 3: 222.
6. Forterre, Y., 2013 – Slow, fast and furious:
understanding the physics of plant movements,
Journal of Experimental Botany, 64(15): 4745-4760.

97
7. Kent., M., 2000 – Advanced Biology, Oxford
University Press, Oxford, 626 pp.
8. Kumar, A., 2008 – A Textbook of Practical Botany,
vol. 2, Rastogi Publications, Meerut, 454 pp.
9. Lang, I., Sassmann, S., Schmidt, B., Komis, G., 2014
– Plasmolysis: loss of turgor and beyond, Plants
(Basel), 3(4): 583-593.
10. Li, T., Xu, J., Wu, H., Wang, G., Dai, S., Fan, J., He,
H., Xiang, W., 2016 – A saponification method for
chlorophyll removal from microalgae biomass as oil
feedstock, Marine Drugs, 14(9): 162.
11. Lichtenthaler, H.K., Buschmann, C., 2001 –
Chlorophylls and carotenoids: Measurement and
characterization by UV-VIS spectroscopy. Current
Protocols in Food Analytical Chemistry,
doi:10.1002/0471142913.faf0403s01.
12. Limm, E.B., Simonin, K.A., Bothman, A.G.,
Dawson, T.E., 2009 – Foliar water uptake: a
common water acquisition strategy for plants of the
redwood forest, Oecologia, 161(3): 449-459.
13. Linskens, H.F., Sanwal, B.D., Tracey, M.V., 1964 –
Moderne Methoden der Pflanzenanalyse. Modern

98
 Methods of Plant Analysis, vol. 7, Springer, Berlin,
734 pp.
14. Harmer, S.L., Brooks., C.J., 2018 – Growth-mediated
plant movements: hidden in plain sight, Current
Opinion in Plant Biology, 41: 89-94.
15. Kantharaj, G.R., 2010 – Plant Cell Biology for
Masters, http://plantcellbiology.masters.grkraj.org.
16. Mihalescu, L., Mare Roșca, O., Marian, M., Vosgan,
Z., Maxim, A., Cordea, 2011 – Influence of iron on
respiration in corn (Zea mays) seedlings, Bulletin of
University of Agricultural Sciences and Veterinary
Medicine Cluj-Napoca. Agriculture, 68(1): 212-215.
17. Nultsch, W., 1971 – General Botany, Academic
Press, New York, 439 pp.
18. Onslow, M.W., 1929 – Practical Plant Biochemistry,
Cambridge University Press, Cambridge, 212 pp.
19. Patachia, S., Mincea, D., Scarneciu, C., 2011 –
Efficiency of the poly (vinyl alcohol) (PVA)
hydrogels as soil conditioner, determined by
monitoring the Capsicum sp. L. growth,
Environmental Engineering and Management
Journal, 10(2): 225-230.

99
20. Popoviciu, D.R., 2015 – Tehnici uzuale de laborator.
Caiet pentru practica de specialitate – Pentru
studenții masteranzi la Analiza și Evaluarea
Impactelor de Mediu, Ovidius University Press,
Constanța, 146 pp.
21. Steinkraus, K.H., 2004 – Origin and history of food
fermentations, în Hui, Y.H., Meunier-Goddik, L.,
Hansen, Å.S., Josephsen, J., Nip, W.K., Stanfield,
P.S., Toldrá, F. (ed.) – Handbook of Food and
Beverage Fermentation Technology, Marcel Dekker
Inc., Basel, pp. 1-7.
22. Stiles, W., 1936 – An introduction to the principles
of Plant Physiology, Methuen, 615 pp.
23. Szabo, I., Vonhaz, G., Fodor, A., Bungău, S., Țiț,
D.M., 2012 – The quantitative analysis through
spectrophotometry of flavonoids and polyphenols
from vegetable products Hibisci trioni herba, radix
and fructus, Analele Universității din Oradea,
Fascicula Protecția Mediului, 18: 73-80.
24. *** – Biologie et Multimédia: La croissance de la
cellule végétale. 06-Rôle de la pression de
turgescence,

100
 http://www.snv.jussieu.fr/bmedia/cell/06pression.ht
m.
25. *** – Chemistry Learning. Free Online Education
Resource: Adsoption,
http://www.chemistrylearning.com/adsorption.
26. *** – Microbehunter. Amateur Microscopy
Resource: Observing plasmolysis,
http://www.microbehunter. com/observing-
plasmolysis.
27. *** – Plants in Action,
http://plantsinaction.science.uq.edu.au.
28. *** – The Biology Corner: Diffusion and Osmosis,
https://www.biologycorner.com/bio1/notes_diffusion
.html.

101
 102

View publication stats