Ministerul Educaţiei al Republici Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Biologie şi Pedologie

Specialitatea:” Ecologie”

Disciplina:” Ecologia acvatică’’

Lucru individual

Tema: Asociații de organisme în mediu acvatic

A efectuat: Vislovschi Alina

A verificat: Victor Ciocârlan, doctor în biologie, conferenţiar universitar

Chisinau 2020
Cuprins

Introducere…………………………………………………..3-4
1. Asociaţii de organisme acvatice .....................................................................................4

1.1. Planctonul .................................................................................................................... 5

1.1.1. Clasificările planctonului ...................................................................................... 5-6

1.1.2. Adaptările planctonului .......................................................................................6-11

2. Nectonul ............................................................................................................................11

2.2.1. Compoziţia nectonului .......................................................................................11-12

2.2.2. Adaptările nectonului .........................................................................................12-14

2.2.3. Migraţiile nectonului .........................................................................................15-16

3. Neustonul ........................................................................................................................17-19

4. Pleustonul .............................................................................................................................19

5. Bentosul ................................................................................................................................20

5.5.1. Clasificările bentosului ......................................................................................20-23

5.5.2. Adaptările bentosului ..............................................................................................23

6. Perifitonul sau epibioza ...................................................................................................24

Anexe……………………………………………………...25-27

Concluzii……………………………………………………...28

Bibliografie…………………………………………………...29

2
Introducere
Ecologiea acvatică sau hidrobiologia este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul
organismelor acvatice, al populaţiilor şi comunităţilor acestora, de interrelaţiile şi de legăturile
cauzale dintre organismele acvatice, precum şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător (Zernov,
1949).

Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. Prin mediul înconjurător se înţelege
totalitatea factorilor abiotici – bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-chimice – şi
a factorilor biotici – interacţiunile dintre organisme.

Pentru explicarea originii, naturii şi răspândirii bazinelor acvatice, precum şi a diferitor

procese care au loc în mediul acvatic, hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca fizica,
hidrochimia, geografia, hidrogeologia, hidrologia, etc. Fizica descrie fenomenele mecanice,
termice şi optice din apă. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a substanţelor dizolvate în
apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. Hidrologia pune la dispoziţia hidrobiologiei
cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor minerale. Geologia şi
hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii bazinelor acvatice. Geografia
contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în funcţie de latitudine, relief, climă etc.
Astronomia permite înţelegerea şi cunoaşterea importanţei mareelor.

Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica,

zoologia, microbiologia, fiziologia vegetală şi animală, etologia, biogeografia, morfologia şi
anatomia, etc.

Fiind o ştiinţă ecologică, de sinteză, complexă, ecologie acvatică se sprijină în primul

rând pe ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre
organisme şi între acestea şi mediu. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită şi
hidrobiologie.

Metodele de cercetare folosite în hidrobiologie sunt cele clasice: observaţia, experimentul

şi analiza, corelarea şi interpretarea rezultatelor. În cadrul hidrobiologiei s-au diferenţiat două
ramuri mari: limnobiologia şi biologia marină.

Limnobiologia se ocupă de studiul vieţuitoarelor din apele continentale de suprafaţă.

Iniţial, limnobiologia se ocupa numai de studiul organismelor ce populează lacurile, dar astăzi ea
este ştiinţa care studiază organismele din toate tipurile de ape interioare (râuri, lacuri, bălţi, zone
umede etc.). Unii cercetători desprind din limnobiologie partea ce studiază modul de desfăşurare
a vieţii în apele curgătoare, pentru care rezervă termenul de potamobiologie. În acest caz
3
limnobiologia ar avea drept obiect de cercetare numai studiul vieţii din apele stătătoare.
Antonescu (1963) consideră potamobiologia drept un subdomeniu al limnobiologiei. El defineşte
limnobiologia (limnologia) ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu productivitatea biologică a apelor
interioare şi cu toate influenţele cauzale care o determină”. Oceanografia biologică sau biologia
marină vizează studiul organismelor ce trăiesc în apele marine şi oceanice. Mai nou la acestea se
mai poate adăuga freatobiologia care studiază organismele din apele subterane. Pe lângă
importanţa pur ştiinţifică, hidrobiologia are şi o importanţă practică, studiind procesele ce se
petrec în ape şi acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi productivităţii
biologice, în general, şi a produsului final, în special, de regulă cerut de oameni (hrană, materii
prime, utilizări industriale). Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe care să permită
exploatarea resurselor acvatice fără a impieta asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi
circuitul materiei în natură. Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul
proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării complexe a resurselor naturale în
alimentaţia umană şi în industrie. Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi
evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale bazinelor acvatice (halieutica) şi,
mai nou, cele privind studiul căilor de poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi
toxicologie acvatică).

1. Asociaţii de organisme acvatice

Orice ecosistem acvatic, indiferent de tipul şi extinderea sa, cuprinde trei biotopuri sau
domenii de viaţă principale: masa de apă sau pelagialul, fundul bazinului cu stratul de apă
adiacent sau bentalul şi stratul superficial al apei, în contact cu atmosfera, sau neustalul. În
fiecare dintre aceste biotopuri, caracterizate prin condiţii diferite, organismele ce le populează
capătă o serie de trăsături adaptative specifice, formând diferite biocenoze.

Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent aparţinând diferitor

categorii sistematice şi trofice, posedând adaptări principial asemănătoare pentru viaţa în
anumite biotopuri.

În pelagial biocenozele sunt reprezentate de pelagos, în bental de bentos şi perifiton, iar

în pelicula superficială a apei de neuston şi pleuston.

Pelagosul, la rândul lui, se compune din plancton şi necton.

4
 1.1. Planctonul
Planctonul este o asociaţie complexă, alcătuită din organisme vii, vegetale şi animale,
care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi
care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi, valuri, mişcări de
convecţie etc.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie. (Fig.1)

Fig.1 Plancton

1.1.1. Clasificările planctonului

Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în plancton vegetal sau fitoplancton,
plancton animal sau zooplancton şi plancton bacterian sau bacterioplancton.

În componenţa planctonului intră, pe de o parte, organisme holoplanctonice, care îşi

desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial (algele microfite, radiolarii, rotiferele, cladocerele,
copepodele etc.), şi, pe de alta, organisme meroplanctonice, care îşi petrec numai anumite stadii
de dezvoltare din ciclul lor biologic în pelagial, restul având loc în bental.(fig.2)

Fig.2 Alge microfite (Chrysophyceae)

5
 Printre ultimele se numără larvele planctonice ale viermilor (pillidium, trocophora,
nectochaeta), echinodermelor (echinopluteus, ofiopluteus), moluştelor (larve veligere şi
protoconce), crustaceelor (nauplius, mysis, zoaë, copepodite etc.) şi altor animale marine
bentonice, meduzele hidroide, statoblastele briozoarelor, precum şi multe organisme ale căror
chişti şi ouă latente coboară pe fund pentru dezvoltarea ulterioară.

În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe:

1) Ultraplancton, ce cuprinde organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 µm

(bacteriile).

2) Nanoplancton sau planctonul pitic, care defineşte totalitatea organismelor cu

dimensiunea de 5-60 µm (cele mai mici alge şi protozoarele). Organismele nanoplanctonice trec
prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare sau prin
decantare. De aceea acest grup de organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau
plancton de cameră.

3) Microplancton, căruia îi aparţin organismele cu dimensiuni cuprinse între 0,05 şi 1 mm

(marea majoritate a fitoplancterilor, infuzoarele, rotifere, crustaceele mici etc.). Se prinde cu
ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare, de aceea se mai
numeşte plancton de fileu sau plancton de decantare.

4) Mezoplancton, prin care se înţelege totalitatea organismelor ce măsoară între 1 şi 10

mm (reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului, marea majoritate a zooplanctonului marin şi
dulcicol). Se prinde cu plase planctonice din pânză de mătase rară.

5) Macroplancton, dat de plancterii a căror talie variază între 1 şi 100 cm (crustaceele

superioare, meduzele, moluştele şi viermii pelagici, salpele etc.). Se întâlneşte exclusiv în mări.

6) Megaloplancton, cuprinde organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m

(multe scifomeduze ca Cyanea arctica, sifonofore mari, ctenoforul Cestus veneris, salpe
coloniale etc.). Se găseşte numai în mări.

1.1.2. Adaptările planctonului

Trăsătura distinctivă a organismelor planctonice – capacitatea lor de a se găsi în masa
apei – a determinat apariţia a numeroase adaptări la acest mod de viaţă.

6
 Deoarece protoplasma vie are în medie o densitate de 1,05, greutatea specifică a
hidrobionţilor este mai mare nu numai decât cea a apei dulci (care este de 1,00), dar şi decât cea
a apei marine (care variază, în funcţie de temperatură şi salinitate, între 1,02 şi 1,03). De aceea,
în lipsa unor mişcări proprii organismele acvatice au tendinţa de a se scufunda. Majoritatea
planctontelor sunt înotători activi. Copepodele (Cyclops, Diaptomus), care sunt cei mai comuni
reprezentanţi ai planctonului marin şi dulcicol, se deplasează prin mişcarea picioarelor toracice;
cladocerele (Daphnia, Bosmina) se deplasează cu ajutorul antenelor puternic dezvoltate;
mişcarea rotiferelor (Keratella, Brachionus) se face datorită aparatului rotator; infuzoarele (de
ex. tintinnoideele marine) cu ajutorul cililor; înotul diferitelor meduze (hidromeduze şi
scifomeduze) se realizează prin contractarea umbrelei. De asemenea, multe organisme
fitoplanctonice prezintă capacitatea de deplasare, datorată mişcărilor flagelilor plasmatici
(dinoflagelatele şi cocolitoforidele).

Alte organisme planctonice, printre care se numără diatomeele, cianobacteriile, radiolarii

şi foraminiferele, nu prezintă nici un fel de organe de locomoţie. Ele plutesc în apă. Capacitatea
de a flota o prezintă, de asemenea, multe animale care posedă organe de locomoţie, ca de
exemplu sifonoforele, apendicularii sau larvele ţânţarului Chaoborus (=Corethra); înotul acestor
organisme se efectuează cu predilecţie în plan orizontal.

Flotaţia sau flotabilitatea reprezintă o însuşire a hidrobionţilor planctonici de a se

scufunda în masa apei cu o viteză minimă.

La începutul secolului al XX-lea, Ostwald şi Wesenberg-Lund au stabilit următoarea

relaţie:

unde: f – flotabilitatea;

Gr – greutatea restantă, prin care se înţelege diferenţa dintre greutatea unui corp oarecare
şi greutatea apei dezlocuite de acesta. Cu cât greutatea restantă este mai mare, cu atât viteza de
scufundare va fi mai mare şi invers; la o greutate restantă egală cu zero se stabileşte echilibrul
indiferent;

7
 Sp – suprafaţa portantă, care reprezintă suprafaţa care opune rezistenţă la scufundarea
unui corp în apă.

Suprafaţa relativă, adică raportul dintre suprafaţa absolută şi volumul corpului, este
minimă la sferă; alungirea uneia sau a două axe ale corpului, cât şi formarea unor prelungiri duc
la creşterea suprafeţei portante. Proiecţia verticală depinde de poziţia planului corpului vizavi de
verticală. Dacă corpul este aplatizat, mărimea proiecţiei verticale devine maximă la o aşa poziţie
a suprafeţei corpului, când este aşezată în plan perpendicular faţă de direcţia de acţiune a forţei
gravitaţionale.

V – vâscozitatea apei (frecarea interioară).

Pentru uşurarea plutirii şi flotării în apă organismele planctonice prezintă o serie de

adaptări de natură morfologică şi fiziologică, care reduc greutatea restantă şi măresc suprafaţa
portantă.

Adaptările în ceea ce priveşte micşorarea greutăţii restante a organismelor planctonice pot

fi împărţite în câteva grupe:

1. Reducerea formaţiunilor scheletice. Toate organismele planctonice sunt lipsite de un

schelet greu şi prin această particularitate se disting net de formele înrudite, dar care duc un mod
de viaţă bentonic. Diatomeele planctonice posedă un exoschelet mai uşor în comparaţie cu
formele bentonice, frustulele cărora sunt mai puternic silicifiate şi de aceea sunt considerabil mai
grele. La formele pelagice de copepode scheletul chitinos este mult mai subţire şi mai fin, decât
la speciile care trăiesc pe fund. La malacostraceele pelagice (Amphipoda, Euphausiacea,
Decapoda), spre deosebire de cele bentonice, crustă este slab calcificată şi deci mai uşoară.
Acelaşi lucru se observă şi la moluştele pteropode (Clione limacina, Limacina helicina) şi
heteropode marine (Carinaria mediterranea, Pterotrachea coronata), caracterizate fie prin lipsa
completă a cochiliei, fie prin reducerea puternică a acesteia.

2. Hidratarea tisulară. Multe plante şi animale planctonice se caracterizează printr-un

conţinut ridicat de apă, fapt care apropie greutatea lor specifică de cea a apei. Proporţia acesteia
adeseori depăşeşte 90% (la unele salpe, la ctenoforul Cestus veneris şi la trachimeduza
Carmarina putând ajunge chiar la 99%), ceea ce duce la o reducere a greutăţii restante.
Hidratarea tisulară duce la formarea substanţelor gelificate, deosebit de dezvoltată la meduze şi
la sifonofore, dar şi la moluştele pelagice, chetognate şi alte animale. La organismele dulcicole
se observă mai des secretarea unei substanţe gelatinoase transparente, care acoperă exteriorul
corpului, ca, de exemplu, la unele cianobacterii şi conjugatoficee, cât şi la unele rotifere. La

8
mulţi radiolari corpul conţine vacuole pline cu un lichid mai uşor decât apa marină. Citoplasma
cistoflagelatelor (Noctiluca miliaris) conţine o cantitate mare de suc celular.

3. Incluziuni lipidice. Incluziunile uleioase şi grase sunt în principal substanţe de rezervă,

dar servesc în acelaşi timp şi la diminuarea greutăţii restante. La algele planctonice primul
produs al fotosintezei nu este amidonul, ci uleiurile mai uşoare. Foarte des incluziunile lipidice
se întâlnesc şi la diferite animale planctonice. Adesea corpul copepodelor dulcicole şi marine
(Calanus finmarchicus) conţine numeroase incluziuni lipidice sub formă de picături sau chiar a
unui organ gras special, situat în lungul intestinului (organul hidrostatic). Astfel de incluziuni se
observă şi la cladocere, rotifere şi multe alte animale planctonice (cistoflagelatul Noctiluca
miliaris, radiolarul Spumellaria, icrele pelagice de chefali, cambulă, scrumbie).

4. Incluziuni gazoase. Spre deosebire de incluziunile lichide, practic incompresibile,

incluziunile gazoase îşi pot modifica volumul în funcţie de schimbările de temperatură şi de
presiune. De aceea, organismele care posedă incluziuni gazoase pot cu ajutorul acestui aparat
hidrostatic nu numai să-şi menţină flotabilitatea, dar şi, în caz de necesitate, să o modifice. În
această privinţă cel mai perfecţionat aparat hidrostatic este cel al ţânţarului Chaoborus
(=Corethra), care duce un mod de viaţă planctonic, sub forma veziculelor traheene. Multe
sifonofore prezintă un pneumatofor mare, umplut cu aer şi comunicând cu mediul extern printr-
un canal. “Algele” albastre-verzi planctonice (Anabaena, Aphanizomenon, Nodularia
spumigena) conţin în celulele lor numeroase mici vacuole gazoase, cu ajutorul cărora se ridică de
pe fund la suprafaţa apei. Nautilul (Nautilus pompilius) prezintă o serie de camere umplute cu
azot conectate printr-un sifon cu ajutorul cărora poate să urce sau să coboare. O veziculă cu gaz
se formează în citopasma tecamebienilor Difflugia hydrostatica şi Arcella.

5. Înlocuirea ionilor grei din protoplasmă (Mg2+, Ca2+, SO4 −) cu cei uşori (Na+, NH4
+) asigură, de asemenea, menţinerea unui raport cât mai redus dintre densitatea organismului şi
cea a mediului. De exemplu, înlăturarea activă a ionului sulfat este caracteristică pentru meduze,
ctenofore, pteropode, heteropode şi tunicatele pelagice.

Ca adaptări la creşterea suprafeţei portante a organismelor planctonice pot fi

enumerate următoarele:

1. Alungirea corpului. Multe specii vegetale şi animale au corpul alungit în formă de

bastonaş. O astfel de formă o au unele diatomee (Rhizosolenia, Melosira), dinoflagelate, iar
dintre animale chetognatul Sagitta euxina şi cladocerul Leptodora kindti. În mod normal acestea
se menţin în apă poziţie orizontală. Dacă sub acţiunea valurilor sau din alte motive această

9
poziţie se schimbă în verticală, organismele încep să se scufunde rapid cu capătul ascuţit în jos.
Însă, datorită prezenţei unor excrescenţe sau a formei curbate a corpului (Synedra) această cădere
nu va avea loc rectiliniu, ci după o curbă, de aceea organismele în curând vor lua din nou poziţia
orizontală. Alungirea unui ax se poate realiza şi prin agregarea organismelor în colonii liniare
(vezi mai jos).

2. Aplatizare. Printre organismele planctonice sunt frecvent întâlnite forme discoidale,

aplatizate. Multe diatomee (Coscinodiscus, Cyclotella) şi dinoflagelate au aspectul unor plăci sau
prezintă diferite excrescenţe. Forma aplatizată a corpului este caracteristică de asemenea unor
reprezentanţi ai zooplanctonului – radiolari, meduze, polichete pelagice (Tomopteris sp.),
copepode ş.a.

3. Formarea excrescenţelor. Practic nu există vreun grup de animale planctonice care să

nu prezinte specii prevăzute cu spini, ace, apendice sau alte formaţiuni asemănătoare (de
exemplu la Chaetoceros dintre diatomee, la Ceratium dintre dinoflagelate, la Notholca longispina
dintre rotifere, la Bythotrephes longimanus dintre cladocere, la larvele de Porcellana sau
Rhithropanopeus dintre decapode). Aceste excrescenţe sunt privite ca adaptări care duc la
creşterea rezistenţei opuse de corp în mediu lichid. Însă acest fapt nu corespunde întotdeauna
realităţii. Observaţiile asupra organismelor vii au arătat, de exemplu, că excrescenţele de la
Daphnia şi Bosmina sunt dispuse la indivizii cu o orientare normală în plan vertical şi nu servesc
la micşorarea vitezei de cădere, ci pentru schimbarea direcţiei şi menţinerea mişcării rectilinii.
Excrescenţele algelor conjugatoficee sunt incluse într-un manşon gelatinos care acoperă colonia,
iar radiolele radiolarilor în plasma extracapsulară, de aceea nu pot fi considerate ca apendice care
să mărească suprafaţa portantă. În multe cazuri, ca de exemplu, la diatomeul Chaetoceros,
excrescenţele nu servesc la reducerea vitezei de cădere, ci pentru folosirea curenţilor slabi de
convecţie care urcă aceste organisme în zona de fotosinteză; în lipsa acestor curenţi algele
coboară spre fund.

4. Agregarea în colonii contribuie, de asemenea, la creşterea suprafeţei de contact şi la

îngreunarea scufundării. Formarea unor colonii este des întâlnită la diferite diatomee
(Asterionella, Tabellaria etc.), la unele cloroficee (Pediastrum) şi cianobacterii (Anabaena), iar
dintre animale la salpe.

5. Reducerea taliei. Suprafaţa relativă, adică raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul
său, creşte odată cu micşorarea taliei organismului. Din acest motiv în plancton predomină
organismele mici şi microscopice.

10
 Vâscozitatea apei este influenţată de temperatură şi de salinitate (vezi Vâscozitatea). De
aceea, oscilaţiile termice ale apei determină apariţia fenomenului de ciclomorfoză sau
polimorfism sezonier, care se manifestă prin aceea că în perioada caldă a anului la o serie de
organisme planctonice de apă dulce se măreşte suprafaţa relativă pe seama schimbării
proporţiilor corpului sau alungirii diferitor excrescenţe; odată cu răcirea apei are loc dezvoltarea
în sens opus. Acest fenomen poate fi constatat la unele diatomee (Asterionella gracillima,
Tabellaria fenestrata), dinoflagelate (Ceratium hirundinella), rotifere (Keratella cochlearis,
Keratella quadrata, Brachionus calyciflorus, Brachionus capsuliflorus, Asplanchna priodonta),
cladocere (Hyalodaphnia cucullata, Daphnia cristata, D. hyalina, Bosmina coregoni). Este
caracteristic plancterilor care au un număr foarte mare de generaţii pe an, rezultate fie din
diviziunea celulară la alge sau din înmulţirea partenogenetică la animale.

În raport cu vâscozitatea apei şi de sezon, unele organisme îşi reduc gradul de impregnare
a crustelor. Formele din sezonul cald au crustele fine, pe când cele din sezonul rece au crustele
mai puternic impregnate.

2. Nectonul
Nectonul este o grupare ecologică cuprinzând totalitatea organismelor care trăiesc în
pelagial şi care se deplasează cu uşurinţă, fiind capabile să se opună activ curenţilor puternici şi
să realizeze migraţii pe distanţe mari. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie
mare, printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme acvatice.

2.2.1. Compoziţia nectonului

Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi, cu excepţia
celor care trăiesc pe fundul bazinelor şi înoată slab. Aceştia din urmă aparţin bentosului (somn,
cobitide, guvizi, pleuronectide, batoidei etc.). În afară de peşti, în compoziţia nectonului intră
amfibienii, mamiferele, reptilele şi păsările acvatice.

Batracienii sunt reprezentaţi de urodele (tritoni Triturus vulgaris, T. cristatus, T. alpestris,

T. montandoni şi salamandră Salamandra salamandra) şi anure (broasca mică de lac Rana
esculenta, broasca mare de lac R. ridibunda, Rana temporaria, buhaiul de baltă Bombina
bombina şi B. variegata, Pelobates).

11
 Dintre mamiferele nectonice fac parte delfinii, caşaloţii şi balenele (ordinul Cetacea),
focile, morsele, urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia) şi dugongul Dugong dugong şi
lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia). Alte mamifere bine adaptate la mediul acvatic
sunt vidra de mare Enhydra lutris, vidra Lutra lutra, nurca Mustela lutreola (ordinul Carnivora),
ondatra Ondatra zibethica, şobolanul de apă Arvicola terrestris (ordinul Rodentia) şi chiţcanul de
apă Neomys fodiens (ordinul Insectivora).

Reptilele nectonice sunt reprezentate de broaştele ţestoase (broasca ţestoasă de apă Emys
orbicularis, broasca ţestoasă verde Chelonia mydas, cauanul Eretmochelys imbricata şi careta
Caretta caretta), de şerpi (şarpele de casă Natrix natrix, şarpele de apă N. tesselata, şerpi marini
Pelamys platurus), iguana de Galápagos (Amblyrhynchus cristatus) şi crocodili (Crocodylus
porosus).

Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical
Spheniscus mendiculus, pinguinul comun Pygoscelis adeliae, pinguinul imperial Aptenodytes
forsteri, pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc.). Într-o oarecare măsură aici putem încadra
şi unele păsări de apă (ca de ex. cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni
şi care, prin urmare, îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi.

Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele
moluşte cefalopode, ca de exemplu calmarii (Loligo vulgaris) şi unele sepii, precum şi unele
insecte mari de apă (Dytiscus marginalis, Hydrous piceus, Cybister laterimarginalis etc.).

2.2.2. Adaptările nectonului

Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. În
primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. Apoi, aici nu există nici un
substrat solid, astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu
transparent, fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. Lipsa
vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe
orizontală dintr-un loc în altul.

Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. La rândul

ei, această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea
sistemului nervos şi a organelor de simţ, lucru necesar pentru orientare, procurarea hranei şi
evitarea prădătorilor.

12
 Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă
a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. Deoarece protoplasma celulară
este în general ceva mai densă decât apa, pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele
nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. De exemplu, cei mai mulţi peşti
au vezica înotătoare. Se cunosc peşti fizostomi, la care vezica înotătoare comunică cu esofagul,
şi peşti fizoclişti, la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. Mulţi dintre aceştia pot regla
volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. Acelaşi rol în menţinerea
unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer.

La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza

depunerilor lipidice din corp. Astfel, la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită
depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. La mamiferele acvatice grăsimea
depusă sub epidermă, pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea, serveşte la izolarea termică.

În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă

mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării.
Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară,
reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. În linii
generale, peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă, în timp ce peştii mai
evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai
mic de energie).

Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este
apa. Aceste adaptări pot fi împărţite în două categorii: (1) cele necesare pentru crearea forţei de
propulsie şi (2) cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă.

Înotul activ al animalelor nectonice se realizează prin unduirea corpului (la peşti şi şerpi),
prin vâslirea cu ajutorul membrelor (la broaşte ţestoase, păsări şi mamifere) sau prin reacţie (la
cefalopode). Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună, iar pedunculul
caudal este subţiat. Pentru o propulsie mai bună şerpii marini au treimea posterioară a corpului
comprimată lateral. Cele mai mari viteze ale nectontelor se ating prin unduirea părţii posterioare
a corpului în plan orizontal. De exemplu, peştele-spadă este capabil să dezvolte o viteză de până
la 130 km/h.

Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă la animale nectonice
s-a elaborat forma hidrodinamică a corpului (corp fusiform, de suveică sau de torpilă, peduncul
caudal subţiat, trecerea lină de la cap la trunchi). Suprafaţa corpului este netedă, uneori lipsită de
solzi. S-au dezvoltat cârme care asigură direcţionarea corpului în plan orizontal şi vertical. La
13
peşti pentru aceasta servesc înotătoarele. Înotătoarea caudală poate fi homocercă (la ton,
scrumbie) sau heterocercă epibată (sturioni, rechini) sau hipobată (la peştii zburători).

Pe lângă forma hidrodinamică a corpului, la asigurarea vitezei mari de deplasare

contribuie şi secreţia unui mucilagiu care reduce frecarea şi structura specifică a tegumentelor. S-
a constatat că forţa de rezistenţă a delfinului este de 10 ori mai mică decât a unei machete
identice ca mărime şi greutate a acestuia.

La peştii reofili corpul este mai mult sau mai puţin rotunjit în secţiune transversală şi,
prin urmare, posedă o musculatură a corpului bine dezvoltată. Păstrăvii, de exemplu, pentru a „se
menţine pe loc” trebuie să înoate împotriva curentului cu o viteză mai mare de 1 m/s şi pot
dezvolta o viteză maximă de 4 m/s. Peştii stagnofili au corpul turtit lateral în secţiune
transversală.

Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei

corpului. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp
ce partea ventrală este mai deschisă la culoare, argintie. De asemenea, pentru prevenirea formării
unei umbre pe partea ventrală a corpului, la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă
ventrală. Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari, ceea ce limitează numărul
potenţialilor prădători.

Multe specii de peşti se apără de prădători prin agregarea în bancuri. Bancurile compacte
de peşti pot deruta potenţialii prădători, fie prin crearea aparenţei unui organism mai mare, fie
prin producerea reflexiilor luminoase de către părţile laterale argintii ale peştilor.

Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine

dezvoltate. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. Rechinii
posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini, care sunt sensibile la variaţiile
câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt.

Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. Printre

mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale.
Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează
ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii.

14
 2.2.3. Migraţiile nectonului
Având organe de locomoţie bine dezvoltate animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi
procura hrana, fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere pe zone întinse,
uneori de mii de kilometri. De regulă, formele nectonice migrează din zonele de hrănire situate
în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele mai calde.

Mulţi peşti, în special cei marini, duc o viaţă gregară, formând cârduri sau bancuri.
Acestea, în unele cazuri, se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se
destramă după terminarea acesteia.

În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale, când acestea se

desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei, şi migraţii verticale, când acestea se fac de la
suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers.

După scop deosebim migraţii de reproducere, migraţii de hrănire şi migraţii de iernare.

Exemplele cele mai cunoscute de migraţii de reproducere sunt cele ale sturionilor, anghilei şi
somoniilor. Migraţii pentru hrănire pe distanţe foarte mari realizează delfinii şi balenele.
Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la
ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen. Tot pentru hrănire migrează din lac în mare păstrăvul
de lac, iar din Marea Neagră în lacurile litorale chefalii.(fig.3)

Fig.3 Chefali

15
 Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă, migraţia este de tip
anadrom (la lipan Thymallus thymallus, lostriţă Hucho hucho, mreană Barbus barbus, păstrăv de
munte Salmo trutta fario), iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip
catadrom (la morunaş Vimba vimba şi babuşca Rutilus rutilus).

Când peştii migrează din mare în fluvii sau râuri migraţiile se numesc potamotoce (la
morun Huso huso, nisetru Acipenser guldaenstaedti, păstrugă A. stellatus, scrumbie de Dunăre
Alosa pontica, rizeafcă Alosa caspia nordmanni, gingirică Clupeonella cultriventris, somon
atlantic Salmo salar), iar când peştii trec din fluvii în mare poartă numele de migraţii
thalassotoce (la anghila argintie Anguilla anguilla).

O parte din ihtiofauna Dunării o constituie peştii semimigratori reofili, ce provin din
afluenţi (mreana, cleanul, scobarul ş.a.). Cea mai numeroasă grupare o constituie semimigratorii
stagnofili, ce iernează în fluviu şi se reproduc în bălţile din zona inundabilă, cei mai importanţi
fiind somnul şi crapul.

Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. Astfel somonul atlantic (Salmo
salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul
Americii de Nord. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus
gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de
Nord. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul
Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m.

Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton, ce pot traversa oceanele. Tonul
albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost recapturat la
coastele Japoniei, la o distanţă de 5800 de mile marine. Înotul rapid şi îndelungat este o altă
caracteristică a multor peşti din largul oceanului. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile
marine, iar bonito (genurile Katsuwonus, Sarda) chiar 200. Printre cei mai rapizi înotători se
numără fără echivoc cefalopodele decapode.

Pentru multe organisme nectonice, în special peşti, este caracteristică reoreacţia înnăscută
– deplasarea împotriva curentului de apă, care asigură animalelor menţinerea în habitatele lor.
Orientarea, în special vizuală şi olfactivă, se face după repere imobile.

16
 3. Neustonul
Neustonul este comunitatea luciului apei, care datorită tensiunii superficiale a acesteia se
comportă ca o membrană elastică. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea liniştită a
luciului apei, de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici, protejate
contra vântului de arbori, construcţii etc. În mări şi în lacurile mari, unde acţiunea valurilor
adesea perturbă pelicula superficială, neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de
vânt.

Organismele care s-au adaptat la viaţa pe luciul apei formează epineustonul. La interfaţa
apă-aer, trăiesc ploşniţele Gerris, Hydrometra, apterigotul Podura aquatica, muştele Ephydra,
coleopterul Stenus şi unii hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes), care aleargă pe suprafaţa apei în
căutare de hrană. Pe suprafaţa mărilor şi oceanelor se întâlneşte ploşniţa de apă marină
Halobates. Majoritatea sunt prădătoare, consumând animale căzute în apă.

Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: iluminare
puternică, dată atât de radiaţiile incidente, cât şi de cele reflectate de luciul apei; umiditate
ridicată a aerului, mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi, fiind vulnerabile atât
în faţa prădătorilor din apă, cât şi din aer. În schimb, cantitatea mare de materii organice care se
acumulează pe pelicula superficială şi sub aceasta, creează condiţii favorabile pentru hrănirea
epineustontelor.

Organismele epineustonice sunt, în principiu, aerobionte. Pelicula de apă de sub

picioarele epineustontelor se curbează, dar nu se rupe, deoarece corpul lor nu se umectează.

Hiponeustonul grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport

suprafaţa inferioară a peliculei de apă. Unii autori (Zaitsev, 1971) consideră ca aparţinând
hiponeustonului toate organismele ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei.

În acest strat se absoarbe până la o jumătate din radiaţia solară care pătrunde în apă, cea
mai mare parte a razelor ultraviolete şi infraroşii. Acest strat prezintă variaţii largi ale
temperaturii, variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării şi căderii de precipitaţii,
concentraţii invariabil ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă. Pelicula superficială
datorită elasticităţii sale prezintă un suport pentru organismele care se agaţă de ea sau se sprijină
de ea din jos.

Foarte caracteristică pentru stratul subsuperficial al apei este concentraţia mare de

substanţă organică. Pe de o parte, pe suprafaţa apei cad diferiţi aerobionţi, mai ales insecte, dar şi
praf ce conţine materii organice. Pe de altă parte, din adâncime la suprafaţa apei se ridică
17
resturile unor organisme acvatice. Concentraţia mare de materii organice din stratul
subsuperficial crează pentru organismele hiponeustonice, în special pentru bacterioneuston,
condiţii de dezvoltare extrem de favorabile. De aceea, multe hiponeustonte fac parte din
categoria organismelor saprobe, ce se dezvoltă în cazul unei poluări organice.

Particularităţile condiţiilor de mediu au indus apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a

unor adaptări caracteristice. Dintre acestea fac parte umectarea învelişurilor externe ale corpului,
dezvoltarea pigmentaţiei, care protejează organismele de acţiunea nocivă a radiaţiilor UV,
fototropism pozitiv, culoarea criptică sau transparenţa corpului, anumite adaptări la hrănirea cu
particulele alimentare ce cad pe suprafaţa apei.

Pigmentaţia este caracteristică majorităţii bacteriilor hiponeustonice, în primul rând la

formele rezistente la UV. Dezvoltarea în masă a bacteriilor hiponeustonice determină colorarea
caracteristică a peliculei superficiale a apei, de exemplu maronie de către ferobacteria
Chlamydothrix (=Leptothrix) ochracea, purpuriu-violacee de către bacteriile purpurii din genul
Chromatium, galben-aurie de către crisomonadele Chromulina rosanoffi, verde-deschisă de către
clamidomonade (Chlamydomonas sp.) şi roşie de către euglenoficeul Euglena sanguinea.
Experimental s-a arătat că rezistenţa cea mai crescută la radiaţiile UV le prezentă
microorganismele ce conţin pigmentul galben. Cu toate acestea, în perioada cu insolaţie maximă
abundenţa bacteriilor din neuston scade.

Pentru hiponeuston este caracteristică predominarea organismelor heterotrofe, cât şi o

dinamică pronunţată în timp, deoarece mulţi hidrobionţi duc un mod de viaţă neustonic numai în
anumite perioadeale zilei sau anului.

Dintre organismele hiponeustonice pot fi amintite unele bacterii, protozoare (infuzoarele

Stentor polymorphus şi Spirostomum ambiguum), moluşte (Limnaea, Physa), crustacee
(cladocerul Scapholeberis mucronata), insecte (larvele de Anopheles), puietul de peşti. Foarte
caracteristică este prezenţa în hiponeuston a ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi, în special
peşti, pentru care stratul superficial de apă bine încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”.

Zaitsev (1971) deosebeşte un euhiponeuston, care cuprinde forme legate de pătura

superficială a apei toată viaţa, şi un merohiponeuston, care sunt prezente aici numai în anumite
stadii ale dezvoltării lor. Multe animale sunt prezente în hiponeustal numai noaptea, ziua
coborând în adâncime (tihohiponeuston). Dintre reprezentanţii tipici ai euhiponeustonului marin
pot fi citate crustaceele copepode Pontellidae, izopodul Idothea metallica, Sagitta. Pentru
merohiponeuston sunt caracteristice larvele moluştelor, ouăle polichetelor, stadiile naupliale şi
copepodit ale multor copepode, icrele de chefal, stavrid, hamsie, alevinii multor peşti. Noaptea,
18
în primii 5 cm sunt prezente crustaceele 53 Gammarus, Dexamine şi Apherusa, creveta
Palaemon, misidaceul Gastrosaccus şi alte organisme.

4. Pleustonul
Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme la care o parte a
corpului se găseşte scufundată în apă, iar cealaltă în afara acesteia.

Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare, fiind dat de specii de lintiţă
(Lemna minor, L. trisulca, L. gibba, Wolffia arrhiza, Spirodella polyrhiza), peştişoară (Salvinia
natans), iarbabroaştei (Hydrocharis morsus ranae), otrăţel de apă (Utricularia vulgaris),
mătasea-broaştei (Spirogyra sp.). Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum
(S. natans, S. fluitans) care formează mari aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor.

Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de

forme, aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis, Velella spirans, Porpita) şi
gasteropodelor (Janthina janthina).

Pentru reprezentanţii pleustonului este caracteristică dualitatea adaptărilor. La plantele

pleustonice, de exemplu, respiraţia are loc atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă, cât
şi a celui dizolvat în apă. Ostiolele, care sunt mult mai numeroase decât la plantele terestre, se
formează numai pe partea superioară a limbului foliar, în contact cu atmosfera. Pătrunderea apei
în ostiole este împiedicată de faptul că marginea limbului foliar formează o bordură şi prezintă o
secreţie ceroasă, cu proprietăţi hidrofobe.

Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută, astfel că ele se
ţin tot timpul la suprafaţa apei. Dintre animalele pleustonice respiraţie atmosferică prezintă
sifonoforele disconante.

Mulţi reprezentanţi pleustonici folosesc vântul pentru deplasarea lor. Cel mai cunoscut
exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză), care prezintă de asupra apei,
aidoma unei vele, un pneumatofor mare. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans. Peştii
Histriophorus şi Mola mola, trecând temporar la un mod de viaţă pleustonic, îşi expun în aer
înotătoarea puternic dezvoltată şi folosesc forţa vântului pentru a se deplasa.

Coleopterul Gyrinus natator, care înoată în rotocoale la suprafaţa apei, are ochii împărţiţi
în două, atât pentru vedere aeriană, cât şi pentru cea subacvatică.

19
 5. Bentosul
Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară existenţa pe fundul
bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei.

Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră în compoziţia
planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole. Între bentos şi plancton nu se poate trasa
o delimitare netă. Există un număr relativ mare de animale, în principal crustacee şi viermi, care
pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei
– forme nectobentice sau tihopelagice – coleopterele Dytiscus marginalis şi Acilius, ploşniţele de
apă Notonecta glauca, N. lutea şi Naucoris. Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât
bentonic, cât şi planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul.

Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului
pe care trăiesc, cât şi de iluminare, acţiunea valurilor etc. De aceea se pot observa diferenţe
considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure, în zona costieră
sau la adâncimi mari, în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric.

5.5.1. Clasificările bentosului

Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos, bentos
animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos.

În funcţie de substrat deosebim forme stenedafice, care trăiesc pe un anumit tip de

sediment şi forme euriedafice, care pot vieţui pe diferite tipuri de substrat. Dintre organismele
stenedafice deosebim specii litofile, care trăiesc pe pietre, psamofile, care populează nisipul,
argilofile, care trăiesc pe lut, pelofile, viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile, care
trăiesc pe plantele acvatice.

În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în:

Epibentos (epilitic, epipsamic, etc.), care reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa
sedimentelor. Acestea pot fi fixate, sedentare şi vagile

Endobentos (endolitic, endopsamic, etc.), în care intră hidrobionţii care trăiesc în grosul
sedimentelor. Pot fi forme săpătoare şi forante.

După acelaşi principiu, aplicat la animalele bentonice, deosebim o epifaună (onfaună) şi

endofaună (infaună).
20
 1. Bentosul fixat sau sesil. Aici intră marea majoritate a fitobentosului; cormofitele se
fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini, în timp ce talofitele (algele macrofite) se
fixează pe substrat dur prin rizoizi. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Spongilla
lacustris, Ephydatia fluviatilis), hidrozoarele, coralii, crinii de mare, viermii calcaroşi,
briozoarele, unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica, midiile Mytilus galloprovincialis,
scoica-călătoare Dreissena polymorpha), ciripedele (Balanus improvisus, Chthamalus stellatus,
Lepas anatifera), ascidiile, larvele de Blepharoceridae (Blepharocera şi Liponeura) şi larvele de
Simulium. Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită. Foarte des acestea
sunt organisme coloniale, ca, de exemplu, spongierii, hidrozoarele, coralii şi briozoarele, care
formează colonii prin înmugurire. Organele de locomoţie, de regulă, sunt reduse sau îşi schimbă
funcţia. Deşi sunt imobile, animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită existenţei stadiilor
larvare liber înotătoare, purtate de curenţi. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în
mediu acvatic, deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton
transportat de apă sau de detritus organic ce coboară de sus.

Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de dezvoltate la formele
reofile, care trăiesc în curent rapid. Forma corpului este aplatizată, hidrodinamică. Fixarea se
realizează graţie diferitelor ventuze şi cârlige.

2. Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat, fără să
se deplaseze pe distanţe mai mari. Organismele sedentare de pe substrat mobil se caracterizează
prin aplatizarea corpului. Aşa sunt, de exemplu, poliplacoforele şi majoritatea peştilor bentonici
(Pleuronectidele, Rajidele) şi cefalopodelor. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi, moluşte
bivalve (Flexopecten ponticus), aricii de mare şi alte animale, unele dintre acestea prezintă
excrescenţe dispuse într-un singur plan. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat, sesil
sau pivotant.

3. Bentosul săpător. Aici intră majoritatea oligochetelor, multe polichete (Arenicola

marina), arici de mare (Echinocardium cordatum şi alte Spatangoidea), castraveţi de mare,
moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus, Mya arenaria, Venus), brachiopode,
crustacee, larve de efemeroptere (Polymitarcys, Palingenia şi Ephemera) şi chiar unii peşti.
Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra prădătorilor. Ele
trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii; lungimea galeriilor uneori
depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. Unele animale se deplasează activ prin
sediment, înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana.

21
 Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. Echinidele
neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel, iar acele lor sunt
transformate în organe pentru săpat. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă,
subţire, care nu se închide strâns, piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă, iar
sifoanele sunt foarte lungi, uneori depăşind chiar lungimea animalului.

4. Bentosul forant sau sfredelitor. Sunt sfredelite rocile sedimentare, stâncile alcătuite din
calcar, marne argiloase, marmură, beton, cărămidă, lemnul şi cochiliile moluştelor. Printre
organismele forante marine se numără unele alge, spongieri, viermi, moluşte (Teredo navalis,
Pholas dactylus, Barnea candida, Petricola lithophaga), echinide (Paracentrotus lividus) şi
crustacee izopode (Limnoria lignorum). În apele dulci cele mai comune organisme forante sunt
larvele unor insecte, care minează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice sau care fac galerii în
malurile argiloase.

Algele, iar dintre animale spongierii, viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar
sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). Unele moluşte
perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii; reprezentanţii
amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine dezvoltate (acţiune
mecanică). Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor, mărindu-o
progresiv pe măsura creşterii taliei, rămânând captive în galeria forată. Hrănirea are loc pe seama
particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu
celuloză (fibre de lemn). Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare.

5. Bentosul erant sau vagil. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul

picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este
piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele
plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a se mişca.
Crabi, caracatiţe, stele de mare.

În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim:

- microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm. Cei mai
obişnuiţi reprezentanţi ai microbentosului sunt bacteriile, fungii, algele, protozoarele (mai ales
ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi;

- meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp măsoară 0,1-2
mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode, harpacticide, hidracarieni, tardigrade,
icre de peşti, juvenili de moluşte etc.

22
 - macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai mare de 2
mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte, moluştele mari, oligochetele,
polichetele, echinodermele, malacostraceele.

Deosebim un eumicrobentos, organisme care în stadiul adult nu depăşesc 0,1 mm

dimensiune şi un pseudomicrobentos, organisme care au dimensiunile mai mici de 0,1 mm
numai în stadiile timpurii ale dezvoltării.

După acelaşi principiu meiobentosul se împarte în eumeiobentos şi pseudomeiobentos.

5.5.2. Adaptările bentosului

Adaptările hidrobionţilor la viaţa în bentos sau perifiton se reduc la dezvoltarea
mijloacelor pentru menţinerea pe substrat, protecţia contra acoperirii de particulele ce se depun
din masa de apă şi elaborarea unor metode eficiente de deplasare.

Caracteristice pentru organismele bentosului sunt adaptările la trecerea temporară la mod

de viaţă planctonic care asigură formelor puţin mobile posibilitatea de dispersie.

Menţinerea pe substrat. Rezistenţa la deplasare se realizează prin creşterea greutăţii

specifice, prin fixare de substrat, adâncirea în acesta sau prin alte mijloace.

Creşterea greutăţii specifice se atinge prin formarea unui schelet masiv şi greu (scheletele
echinodermelor, cochiliile gasteropodelor, valvele scoicilor, carapacele crabilor).

Fixarea de substrat se observă la multe plante, protozoare, spongieri, celenterate, viermi,

moluşte şi echinoderme. Fixarea poate fi temporară, când organismele îşi pot schimba de mai
multe ori locul de fixare în cursul vieţii (hirudinee, actinii, moluşte etc.) sau permanentă, când
organismele nu îşi mai pot modifica poziţia (spongieri, briozoare, stridii, ciripede etc.).

Adâncirea în substrat se realizează prin îngroparea parţială sau totală în sedimentele moi
sau prin forarea în substraturile dure.

La o serie de forme fixarea se face prin aplatizarea corpului, formarea diverselor

prelungiri care măresc suprafaţa de contact cu substratul, prin construirea unor căsuţe fixate de
substrat sau libere.

23
 6. Perifitonul sau epibioza
Atât pe plantele acvatice, cât şi pe părţile submerse ale navelor şi construcţiilor
hidrotehnice, pe piloni, saule etc. din apele interioare se fixează un perifiton, biotecton sau
biodermă vegetală, în funcţie de care se instalează şi o faună variată. Pentru desemnarea
organismelor care se instalează pe substraturile vii sau moarte din mări se foloseşte mai des
termenul de epibioză.

În componenţa perifitonului intră numeroase specii de plante şi animale, care necesită

pentru dezvoltarea lor un substrat dur, un regim de oxigenare adecvat, un anumit grad de
iluminare, lipsa influenţei negative a substratului etc. Perifitonul sete format în cea mai mare
parte din organisme fixate, printre care vieţuiesc animale libere. În compoziţia perifitonului din
apele dulci intră preponderent organisme mărunte, adesea microscopice, cum ar fi cianobacteriile
(Rivularia, Oscillatoria, Gloeotrichia), algele verzi (Oedogonium concatenatum, Bulbochaete
mirabilis, Coleochaete scutata, Spirogyra sp., Stigeoclonium sp., etc.), diatomeele (Cymbella
cistula, Gomphonema constrictum, Synedra, Navicula, Cocconeis), fungii, ciliatele (Vorticella
nebulifera, Carchesium, Stentor etc.), suctoriile (Acineta lacustris), rotiferele (Rotifer vulgaris,
Melicerta ringens, Lacinularia flosculosa, Limnias ceratophylli etc.) şi oligochetele (Nais,
Stylaria lacustris); aici se mai găsesc briozoare (Plumatella), spongieri (Spongilla lacustris),
moluşte, larve de insecte şi alte animale.

O epibioză mult mai dezvoltată găsim în mări, mai ales în cele tropicale. În alcătuirea
epibiozei intră algele macrofite verzi (Cladophora, Enteromorpha, Ulva), brune (Ascophyllum,
Fucus) şi roşii (Ceramium), iar dintre animale spongierii, hidrozoarele (Obelia, Laomedea,
Sertularia), briozoare (Membranipora, Retepora, Bugula etc.), polichete (Serpula, Spirorbis),
bivalve (Mytilus, Ostrea), ciripede (Balanus, Lepas), tunicate (Molgula, Ciona, Ascidia,
Botryllus) şi alte animale; un rol deosebit de important îl joacă moluştele şi ciripedele, care
formează pe părţile submerse ale navelor epibioze cu biomase de ordinul kilogramelor şi zecilor
de kilograme pe metru pătrat.

În apele interioare cu perifiton se hrănesc alevinii unui număr mare de peşti, iar unii peşti
se hrănesc pe seama acestuia şi ca adulţi. În mări, mai ales în cele tropicale, epibiozele au o
importanţă majoră pentru navigaţie. Chiar şi o epibioză mică micşorează viteza navei, uneori
chiar la jumătate.

Un rol mare epibiozele îl au şi în coroziunea construcţiilor din beton.

24
 Anexe

Algele ocupă substratul dur din infralitoral până la adâncimea de 10 m (cel mai mare
număr de specii concentrându-se la adâncimi de 1 – 5 m)

Alge brune (Phaeophyceae)

Alge roşii (Rhodophyta)

25
 Alge verzi (Chlorophyta)

Alge macrofite în Marea Neagră

Iarba de mare
26
Relaţii trofice în ecosistemul marin

27
 Concluzii:
 Omenirea a ajuns într-un punct critic. Cea mai gravă este indiferența celor 7 miliarde de
oameni pe planetă: sute de mii de specii de pesti deja nu mai există, apă potabilă este din ce în ce
mai puțină, mările au ajuns a fi și ele poluate și nu mai sint la fel de transparente ca în anii
precedenți.

Problemele legatede poluarea apei sunt mai complexe decit cele referitoare la poluarea 
atmosferei, deoarece numeroase substante solide dizolvate in apa sau sub forma de suspensii pot 
fi antrenate in zone foarte indepartate. Desi se desfasoara aparent numai pe o portiune a receptor
ului, consecintele impurificarii se resimt cu intensitati diferite in intreg bazin hidrografic.

In mod obisnuit, cand se vorbeste despre impactul omului asupra mediului inconjurator
cel mai ades se fac referiri numai la poluare. In realitate, agresiunea omului depaseste cu mult
sfera poluarii. In realitate se poate vorbi despre o gama variata de cai de deteriorare a mediului
cum ar fi: scoaterea din ecosisteme a unor componenti abiotici sau biotici, introducerea de noi
elemente floristice sau faunistice care duc la schimbarea echilibrelor ecologice, a structurii
trofice sau pe cea a productivitatii biologice; modificari ale unor intregi biomi prin mari
constructii si lucrari hidrotehnice sau ameliorative, ca si alte activitati antropice care afecteaza
diferit cele mai variate ecosisteme.

De mentionat ca aceste cai de deteriorare nu actioneaza separat in timp si spatiu. De cele

mai multe ori impactele umane se exercita simultan asupra diferitelor componente ale unui
ecosistem, asupra intregului ecosistem, asupra complexelor de ecosisteme si cu atat mai mult
asupra ecosferei luata in ansamblu. Ca o consecinta, tot omul ajunge sa suporte efectele propriei
lui activitati, care are cel mai ades un caracter distructiv.

Tinem sa mentionam existenta unor probleme legate de mediul acvatic din programul de
cercetari ,,Omul si biosfera’’ organizat de UNESCO. Acest program are ca scop stabilirea
bazelor necesare unei utilizari rationale si conservarii resurselor biosferei, ameliorarea relatiilor
dintre om si mediul inconjurator, stabilirea repercusiunilor avute de actiunea oamenilor asupra
evolutiei ulterioare a biosferei, pentru ca in final sa conduca la optimizarea vietii pe pamant.

28
 Bibliografie

Antonescu, C.S., 1951 – Plantele de apă şi de mlaştină, Ed. de Stat pentru

Literatura Ştiinţifică şi Didactică, Bucureşti

https://ru.scribd.com/doc/298766105/Adaptarea-Organismelor-La-
Locomotia-in-Mediul-Acvatic

https://ru.scribd.com/doc/132060652/Viata-Acvatica

https://ecomareaneagra.wordpress.com/ecosistemul/

29