Ecologia acvatică (Hidrobiologia) este o ramură a biologiei care se ocupă de studiul

organismelor acvatice, al populaţiilor şi comunităţilor acestora, de interrelaţiile şi de

legăturile cauzale dintre organismele acvatice, precum şi dintre acestea şi mediul lor
înconjurător (Zernov, 1949).
Vieţuitoarele din apă sunt denumite şi hidrobionţi. Prin mediul înconjurător se înţelege
totalitatea factorilor abiotici - bazinul acvatic împreună cu caracteristicile sale fizico-
chimice - şi a factorilor biotici - interacţiunile dintre organisme.
Pentru explicarea originii, naturii şi răspândirii bazinelor acvatice, precum şi a diferitor
procese care au loc în mediul acvatic, hidrobiologia face apel la numeroase discipline ca
fizica, hidrochimia, geografia, hidrogeologia, hidrologia, etc. Fizica descrie fenomenele
mecanice, termice şi optice din apă. Hidrochimia stabileşte compoziţia chimică a
substanţelor dizolvate în apă şi reacţiile chimice din mediul acvatic. Hidrologia pune la
dispoziţia hidrobiologiei cunoştinţe asupra dinamicii maselor de apă şi a componentelor
minerale. Geologia şi hidrogeologia oferă date asupra naturii fundului şi originii
bazinelor acvatice. Geografia contribuie la cunoaşterea răspândirii bazinelor de apă în
funcţie de latitudine, relief, climă etc.
Hidrobiologia apelează în permanenţă şi la celelalte discipline biologice precum botanica,
zoologia, microbiologia, fiziologia vegetală şi animală, etologia, biogeografia, morfologia
şi anatomia, etc.
Fiind o ştiinţă ecologică, de sinteză, complexă, hidrobiologia se sprijină în primul rând pe
ecologia generală de la care foloseşte principiile de bază în studiul interacţiunii dintre
organisme şi între acestea şi mediu. Din acest motiv hidrobiologia mai poate fi denumită
şi ECOLOGIE ACVATICĂ.
 METODELE DE CERCETARE FOLOSITE ÎN HIDROBIOLOGIE
- observaţia - experimentul şi analiza - corelarea şi interpretarea rezultatelor

ÎN CADRUL HIDROBIOLOGIEI S-AU DIFERENŢIAT DOUĂ RAMURI MARI:

Limnobiologia şi Biologia marină (numită şi Oceanografia biologică)

Limnobiologia (limnologia) se ocupă

de studiul vieţuitoarelor din apele
continentale de suprafaţă. Iniţial,
limnobiologia se ocupa numai de
studiul organismelor ce populează
lacurile, dar astăzi ea este ştiinţa care
studiază organismele din toate tipurile
de ape interioare (râuri, lacuri, bălţi,
zone umede, etc.).
Oceanografia biologică sau
biologia marină vizează studiul
organismelor ce trăiesc în apele
marine şi oceanice.
 Pe lângă importanţa pur ştiinţifică, hidrobiologia are şi o
importanţă practică, studiind procesele ce se petrec în ape şi
acumulează date care permit dirijarea proceselor în scopul măririi
productivităţii biologice, în general, şi a produsului final, în special,
de regulă cerut de oameni (hrană, materii prime, utilizări
industriale). Cunoaşterea hidrobiologiei poate asigura cunoştinţe
care să permită exploatarea resurselor acvatice fără a influenţa
asupra echilibrului ecosistemelor acvatice şi circuitul materiei în
natură.
Obiectivul general al hidrobiologiei moderne constă în studiul
proceselor ecologice din hidrosferă în vederea valorificării
complexe a resurselor naturale în alimentaţia umană şi în industrie.
Dintre preocupările practice ale hidrobiologiei pot fi
evidenţiate cele legate de creşterea productivităţii biologice ale
bazinelor acvatice şi, mai nou, cele privind studiul căilor de
poluare şi de protecţie a mediului acvatic (saprobiologie şi
toxicologie acvatică).
Apa este esențială existentei vieţii pe Pământ, ocupând 70% din suprafața
acestuia, însă nu ştim un lucru: de unde provine apa ? Aparent, originea celor
1.450 de milioane de miliarde de tone de apa din oceanele lumii este încă un
mister. Cum a ajuns apa pe Pământ ?
TEORIA ENDOGENĂ
Aceasta teorie susţine că toată apa de pe Pământ s-a format aici şi există
încă de la formarea acestuia. Moleculele de apă s-au format din moleculele de
hidrogen şi de oxigen care s-au combinat în interiorul Pământului timpuriu şi au
ieşit la suprafaţă sub forma aburilor din erupţiile vulcanice. Această teorie este însă
atacată de oponenţi, argumentând că, la acea vreme, temperaturile erau prea
ridicate iar apa s-ar fi evaporat în spaţiu. Aşadar, apa de pe Pământ nu poate
proveni doar de la procesele primordiale.
TEORIA EXOGENĂ
Oamenii de știință din aceasta tabără au venit cu ideea alternativă că
moleculele de apa ar fi putut ajunge pe Terra cu ajutorul cometelor şi
asteroizilor. Este cunoscut faptul că în urmă cu 3.85 miliarde de ani planetele au
fost lovite de obiecte spaţiale, eveniment numit “Marele Bombardament”. O mare
parte din obiectele spațiale ce au bombardat Pământul primordial au fost comete.
Cometele sunt formate în mare parte din gheaţă, fapt ce ar putea explica de unde
provine o mare parte a apei de pe Pământ.
 Apa este substanţa care
înconjoară toate organismele
acvatice.
Apa, de asemenea,
alcătuieşte partea cea mai
însemnată a corpurilor tuturor
organismelor vii şi reprezintă
mediul în care au loc diferite
reacţii chimice, atât în
interiorul, cât şi în afara
organismelor.
În felul acesta, pentru
hidrobionţi apa este mediu,
condiţie şi resursă de viaţă.
 Molecula de apă pură este compusă din doi atomi de hidrogen (H) şi
un atom de oxigen (O), adică H20 sau H-O-H. Atomii de hidrogen sunt
legaţi de oxigen asimetric, formând un unghi de 104°45', astfel încât cei
doi atomi de hidrogen se află la un capăt al moleculei, iar oxigenul la
celălalt.
Legătura dintre atomii de hidrogen şi oxigen se face prin intermediul
electronilor comuni (legături covalente), fiecare hidrogen împărţindu-şi
singurul electron cu oxigenul. în felul acesta, oxigenul primeşte doi
electroni necesari pentru a-şi completa ultimul strat electronic, iar fiecare
hidrogen câte unul.
Natura polară a moleculei de apă face ca polul hidrogenului, care
este electropozitiv, să atragă polul negativ (al oxigenului) de la o altă
moleculă de apă. Aceasta dă naştere unor legături slabe între moleculele
de apă alăturate, numite legături de hidrogen. Aceste legături reprezintă
doar aproximativ 6% din tăria legăturilor covalente dintre hidrogenul şi
oxigenul din molecula de apă şi de aceea se rup şi se refac cu uşurinţă.
Anume aceste legături de hidrogen dintre moleculele de apă
învecinate, cât şi polaritatea moleculei de apă, sunt responsabile pentru
multe proprietăţi fizice şi chimice unice ale apei. Sarcinile electrice
parţiale determină creşterea reactivităţii chimice a moleculei de apă,
ceea ce explică faptul că apa este un solvent universal, dizolvând aproape
orice substanţă.
 Datorită legăturilor de hidrogen, moleculele de apă au tendinţa de a se uni
între ele, învingând forţele externe care tind să destrame aceste legături. Forţa
care tinde să menţină împreună moleculele de apă se numeşte forţă de
coeziune. Această forţă face ca pelicula superficială a apei să se comporte ca
o membrană elastică, putând susţine mici obiecte. Acest fenomen poartă
numele de tensiune superficială. Tensiunea superficială a apei (72,7-103
N/m) este cea mai mare dintre toate lichidele întâlnite cu excepţia mercurului.
Valoarea tensiunii superficiale este direct
proporţională cu temperatura şi cu salinitatea.
Tensiunea superficială condiţionează fenomenul de
capilaritate şi de umectare. Dacă forţa de coeziune
dintre moleculele aceleiaşi faze este mai mare decât
forţa de adeziune dintre faze diferite, atunci corpurile nu
se umezesc. Invers, dacă forţa de coeziune este mai
mică decât forţa de adeziune, obiectele se umezesc.
Forţa de atracţie dintre moleculele de apă tinde să
reducă suprafaţa liberă a lichidului. De aceea, picăturile
au forma perfect sferică, iar apa este practic
necompresibilă.
 Tensiunea superficială permite existenţa unor asociaţii de
organisme legate de pelicula superficială a apei, care trăiesc fie
suspendate de această peliculă, fie care se deplasează pe
suprafaţa ei (vezi Neustonul). De asemenea, tensiunea
superficială are un rol însemnat în circulaţia fluidelor prin corpul
plantelor şi animalelor.
Basiliscus plumifrons Gerris lacustris Pirata piscatorius

Basiliscul Măsurătoarea de apă Păeanjenul Pirat de apă

 Vâscozitatea este o proprietate care măsoară forţa de frecare între două
mase de fluid ce se deplasează una faţă de cealaltă. Rezistenţa la curent
sau la deplasare este importantă pentru viteza de scufundare a obiectelor
(deplasarea pe verticală) şi pentru deplasarea animalelor prin apă (frânarea
deplasării pe orizontală).
Pentru a se putea deplasa într-un
mediu vâscos cum este apa,
hidrobionţii prezintă o formă
hidrodinamică a corpului (vezi Adaptările
nectonului).
Vâscozitatea apei este relativ mică şi
descreşte odată cu creşterea
temperaturii. Astfel, la 25°C vâscozitatea
apei este de două ori mai mică decât
la 1°C.
De aceea, organismele planctonice se Vâscozitatea apei creşte uşor şi
vor scufunda mult mai uşor în apele mai cu creşterea salinităţii
calde decât în apele mai reci. (vezi Adaptările planctonului).
 Presiunea hidrostatică reprezintă presiunea
exercitată de o coloană de lichid datorită atracţiei
gravitaţionale a Pământului.
La o temperatură de 4°C în apele dulci presiunea
creşte cu 1 atmosferă la fiecare 10,3 m adâncime, iar în
apele marine la fiecare 9,98 m (în medie câte o
atmosferă la fiecare 10 m adâncime). Astfel, la o
adâncime de 10.000 m coloana de apă de deasupra
exercită o presiune de aproximativ 1000 atm sau 1030
kg/cm2.
Organismele care trăiesc la adâncimi foarte mari s-au
adaptat unor astfel de presiuni uriaşe deoarece apa din
corpul lor prezintă aceeaşi presiune ca şi apa din jur. De
aceea, dacă aceste organisme sunt scoase la suprafaţă
prea repede ele vor muri din cauza producerii
dezechilibrului dintre presiunea internă şi cea externă.
Organismele care pot vieţui într-un domeniu larg
al presiunii hidrostatice se numesc euribate, iar cele
care nu suportă variaţii mari ale presiunii apei se
numesc stenobate.
 Caracteristicile termice ale apei prezintă o importanţă deosebită pentru
vieţuitoarele acvatice. Temperatura apei exercită atât o influenţă directă asupra
metabolismului şi fiziologiei lor (ritmuri anuale şi diurne, creştere, reproducere), cât şi
o influenţă indirectă prin modificarea unor proprietăţi fizici şi chimici ale apei
(densitate, vâscozitate, solubilitatea sărurilor şi oxigenului etc.).
Încălzirea apelor este rezultatul unui complex de factori, cum ar fi: absorbţia
radiaţiilor solare şi cosmice, energia calorică a atmosferei, condensarea vaporilor de
apă, căldura internă a globului pământesc şi activitatea vulcanică, în timp ce răcirea
apelor se datorează radiaţiei suprafeţelor apelor în atmosferă, conducţiei căldurii direct
în atmosferă şi evaporaţiei.
Apa se caracterizează printr-o o căldură
specifică de 100 de ori mai mare decât cea a
aerului. De aceea, învelişul de apă al pământului
înmagazinează lent cantităţi uriaşe de căldură, pe
care le degajă apoi treptat, fără variaţii prea mari ale
temperaturii.
Amplitudinea variaţiilor de temperatură la
care sunt supuşi hidrobionţii este considerabil mai
mică decât cea din mediul aerian.
Astfel, temperatura apei în mări poate oscila
între -3°C şi +36°C, iar în apele continentale
între 0 şi +45°C.
 Temperatura apelor de suprafaţă este strâns legată de
latitudine, altitudine şi perioada anului, ceea ce creează deosebiri
între cantitatea de căldură primită pe unitatea de suprafaţă dintre
zonele intertropicale şi cele temperate şi polare.
Apele continentale, în funcţie de temperatura apei, se împart în:
- arctice, - temperate, - tropicale
Datorită curenţilor verticali de convecţie, valurilor şi mareelor se
creează un transfer permanent de căldură între apele de adâncime şi cele
de suprafaţă.
Există variaţii termice sezoniere şi circadiene. Amplitudinea variaţiilor
anuale de temperatură în mări este relativ mică, în general sub 10°C.
Apele continentale din zona temperată se caracterizează printr-o
amplitudine anuală a temperaturii mai mare, între 0°C iarna şi 30°C sau chiar
mai mult vara.
Variaţiile sezoniere de temperatură se resimt până la aproximativ 200 m
adâncime. Variaţiile termice diurne se resimt numai în păturile superficiale şi nu
depăşesc, de regulă, 2-3°C, exceptând zonele din imediata apropiere a
ţărmurilor, unde diferenţele termice de la zi la noapte pot atinge chiar 5-6°C.
 Temperatura apei are o influenţă directă
asupra intensităţii proceselor metabolice din
corpul hidrobionţilor.
Astfel, regula lui Van’t Hoff stabileşte că
între limitele normale, compatibile cu viaţa,
viteza reacţiilor metabolice creşte de 2-3 ori la
o creştere a temperaturii cu 10°C.
De aceea, în apele calde, unde metabolismul
şi procesul de creştere a organismelor sunt
accelerate, generaţiile se succed rapid, fauna şi
flora de aici fiind foarte bogate în specii, dar
numărul de indivizi din fiecare specie
este redus.
În apele reci vom găsi mai puţine specii, dar
cu un număr mare de indivizi.
lată de ce apele din zonele mai reci sunt mult
mai căutate pentru pescuit, faţă de cele din
regiunile tropicale.
 Organismele care pot exista numai într-un diapazon îngust de
temperaturi se numesc organisme stenoterme. Acestea la rândul lor se
împart în stenoterme de apă caldă şi stenoterme de apă rece. Ca exemple
de hidrobionţi stenotermi termofili pot servi organismele care trăiesc în
izvoarele termale şi cele din mările tropicale. Organisme stenoterme criofile
pot fi considerate animalele care trăiesc în zonele abisale, în apele polare, în
apele reci de munte sau în apele subterane.
Organismele capabile să tolereze variaţii însemnate ale temperaturii
(de peste 10-15°C) se numesc organisme euriterme.
Reprezentanţi tipici ai acestei categorii sunt organismele litorale, care în
timpul refluxului sunt supuse unei insolaţii puternice. Tot aici intră un număr
mare de hidrobionţi dulcicoli, ca de exemplu turbelariatul
Planaria gonocephala, care suportă variaţii de temperatură cuprinse între
0,4 - 24°C, Stridia între -2 şi 20°C, melcul Hydrobia aponensis care trăieşte la
temperaturi de la -1 şi până la 60°C.
Variaţii mult mai mari pot suporta rotiferele şi tardigradele care în stare de
deshidratare completă pot supravieţui la temperaturi cuprinse între -273°C şi
151°C timp de câteva minute.
 Apa este de aproximativ 800 de ori mai densă decât aerul.
Densitatea apei depinde de temperatură, de salinitate şi de
presiune.
Apa are o relaţie temperatură-densitate particulară. Dacă
majoritatea substanţelor prezintă o relaţie lineară inversă (devin cu atât
mai dense cu cât temperatura este mai mică), apa pură are densitatea
maximă (de 1 g/cm3) la temperatura de 3,98°C. Peste şi sub
această temperatură densitatea apei descreşte.
Apa, la îngheţ se dilată, ceea ce
face ca densitatea gheţii să
descrească substanţial, iată de ce
gheaţa este mai uşoară şi pluteşte la
suprafaţă.
Această proprietate are o
semnificaţie biologică deosebită
deoarece nu permite îngheţarea apei în
totalitate, formând un strat termoizolator.
 Lumina solară exercită o influenţă deosebită asupra vieţii hidrobionţilor.
Lumina furnizează energia necesară pentru realizarea fotosintezei de către
plante şi induce fototactismul la organismele animale.
Lumina influenţează distribuţia vieţii şi intensitatea de desfăşurare a
proceselor biologice în general.
Principalele surse de lumină din apă sunt radiaţiile solare sau a altor
aştri şi în foarte mică măsură a organismelor bioluminescente.
Din radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa apei numai o parte pătrunde
în apă, cealaltă fiind reflectată de luciul apei. Cantitatea de lumină reflectată
depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare (poziţia Soarelui faţă de
orizont), de nebulozitate şi de gradul de agitaţie al suprafeţei apei. Cu cât
unghiul de incidenţă este mai mare, cu atât se va reflecta o cantitate de radiaţii
mai mare, deci cu atât mai puţine radiaţii vor pătrunde în apă. Când Soarele se
află în zenit în apă pătrunde cantitatea maximă de lumină, radiaţiile reflectate
constituind 2% din valoarea radiaţiei incidente. Atunci când înălţimea Soarelui
la orizont este de 30°, cam 25% din radiaţiile solare sunt reflectate, iar la 5° se
reflectă 40%. Nebulozitatea reduce mult valoarea fluxului luminos incident care
ajunge la nivelul apei. Când suprafaţa apei este liniştită sunt reflectate 5%
din radiaţia incidentă, iar pe timp de furtună sunt reflectate până la 30% din
fluxul luminos incident.
 La limita aer-apă
lumina care pătrunde în
apă suferă un proces de
refracţie, adică abaterea
fascicolului luminos de la
traiectoria iniţială. Cu cât
unghiul de incidenţă
este mai mic, cu atât
razele se vor refracta
mai puţin. Razele care
cad perpendicular pe
suprafaţa apei trec în apă
fără a se refracta. Razele
care cad perpendicular vor
pătrunde mai adânc decât
cele care cad oblic.
 Lumina solară pătrunsă în apă este absorbită de moleculele de
apă, de substanţele dizolvate şi de organismele vii. Absorbţia
radiaţiilor luminoase de către apă nu se face la fel. De regulă, ea este
cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare, fenomen ce
a căpătat denumirea de absorbţie selectivă a luminii. Radiaţiile
infraroşii, roşii şi ultraviolete sunt rapid absorbite de către păturile
superficiale, iar cele albastre şi verzi pătrund cel mai adânc.
Lumina solară pătrunsă în apă este
absorbită de moleculele de apă, de
substanţele dizolvate şi de
organismele vii. Absorbţia radiaţiilor
luminoase de către apă nu este uniformă.
De regulă, ea este cu atât mai rapidă cu
cât lungimea de undă este mai mare,
fenomen ce a căpătat denumirea de
absorbţie selectivă a luminii. Radiaţiile
infraroşii, roşii şi ultraviolete sunt rapid
absorbite de către păturile superficiale, iar Luminozitatea scade odată cu creşterea
cele albastre şi verzi pătrund cel mai adâncimii, datorită reflecţiei de la suprafaţa
adânc. apei, absorbţiei şi transformării în căldură,
în paralel cu absorbţia luminii are loc difuziei date de molecule şi particulele
difuzia acesteia, adică devierea razelor aflate în suspensie. Astfel, valoarea
de la direcţia iniţială în toate părţile de intensității luminii este de 1/4 la 5 m
către moleculele de apă şi alte particule în adâncime; de 1/8 la 15 m şi de 1/30 la 40 m
suspensie. faţă de valoarea energiei luminoase la
Gradul de iluminare al apei are un rol suprafaţă.
deosebit în răspândirea pe verticală a Lumina solară practic nu mai pătrunde
plantelor şi animalelor. sub 500 m.
 Cuprinde apele superficiale bine iluminate până la adâncimea medie de 30 -
80 m (variază în limitele 20 şi 120 m în funcţie de transparenţa apei, de
unghiul de incidenţă al razelor solare, agitaţia stratului superficial). Plantele
EUFOTICĂ
ZONA

se găsesc numai în această zonă, de aceea se mai numeşte şi pătura

trofogenă. Limita inferioară este dată de punctul de compensaţie pentru
plantele fotosintetizante (adâncimea la care cantitatea de lumină pătrunsă
asigură o fotosinteză de un grad care să satisfacă cerinţele metabolice
curente ale plantei (sintetizează tot atâta cât consumă).
OLIGOFOTICĂ

Este reprezentată de zona crepusculară, slab luminată. Limita inferioară a

(DISFOTICĂ)

acestei zone se situează la adâncimea maximă la care ochiul uman nu mai

ZONA

percepe lumina, în momentul când Soarele se află în zenit (300-500 m). Aici
pătrund doar radiaţiile albastre, de aceea aici pot fi prezente doar alge
capabile să facă fotosinteză în lumină albastră.
Este zona întunericului complet (peste 800 - 1000 m). Singura lumină de aici
AFOTICĂ

este cea produsă de organismele bioluminescente. Organismele

ZONA

fotosintetizante lipsesc aici cu desăvârşire. Consumatorii şi descompunătorii

de aici depind în totalitate de producătorii primari ai straturilor superficiale,
de aceea această zonă se mai numeşte pătură trofolitică.
 La multe organisme marine
(peşti şi nevertebrate) care
trăiesc în zona oligofotică,
organele de văz sunt foarte
dezvoltate (hipertrofiate).
La organismele abisale
ochii sunt reduşi într-o măsură
mai mare sau mai mică sau
lipsesc complet.
Un număr mare de
organisme marine posedă
capacitatea de a lumina
(bioluminiscenţa).
 Transparenţa apei reprezintă grosimea stratului de apă prin care se pot
observa contururile unui obiect. Transparenţa apei unui bazin acvatic depinde
foarte mult de cantitatea de particule gazoase sau solide foarte fine aflate în
suspensie. Totalitatea acestor materii în suspensie poartă numele de seston.

DEOSEBIM:
 abioseston dat de suspensiile de
origine minerală (argilă, nămol fin)
sau de materia organică moartă
(detritus fin dispersat)
 bioseston (plancton) alcătuit din
organisme vii.

Cu cât gradul de încărcare a apei

cu suspensii este mai mare, cu atât
transparenţa apei va fi mai mică.
Aceasta duce la diminuarea cantităţii de
lumină ce pătrunde în grosimea apei,
îndeosebi în straturile mai adânci, ceea
ce determină în final o productivitate
primară mai mică. Discul Secchi (Angelo Pietro Secchi)
 Transparenţa depinde de cantitatea şi dimensiunile particulelor substanţelor
minerale şi organice în suspensie, de natura substratului, de prezenţa vegetaţiei
acvatice, etc.
Gradul de transparenţă reprezintă grosimea stratului de apă (în m sau cm)
prin care se pot distinge contururile unui obiect.
În cazul apelor superficiale, pentru determinarea transparenţei se utilizează
discul lui Secchi, iar în cel al apelor subterane, firul de platină cu diametrul de 1
mm şi 25 mm lungime, fixat la capătul unui cablu de 1,20 m. Dacă acest fir nu mai
poate fi observat pană la adâncimea de 1,20 m, apa este considerată tulbure.
Un alt instrument ce poate permite stabilirea transparenţei este
fluoroscopul
Transparenţa apei Unităţi de măsură, cm
Transparentă 30 >>
Transparenţă scăzută 25 – 30
Transparenţă medie 20 – 25
Transparenţă ridicată 10 – 20
Transparenţă avansată << 10
 Turbiditatea este o mărime fizică ce exprimă proprietăţile optice ale
probelor de apă (cantitatea de lumină reflectată sau absorbită de particulele
aflate în suspensie într-o probă de apă).
Turbiditatea este produsă de aluviuni (depuneri sedimentare), materii
organice (alge, resturi vegetale) şi materii anorganice.
Apa este cu atât mai limpede
(turbiditatea mai scăzută) cu cât
cantitatea de particule aflată în
suspensie este mai mică.
Cantitatea de particule (concentrația
unei substanţe diluate în altă substanţă) Scara turbidităţii apei în NTU
în suspensie este exprimată în ppm – (Nephelometric Turbidity Unit)
parts per million – părţi la un milion.
Apele subterane sunt, în general,
limpezi (cu excepţia celor ce conţin săruri Gradul de turbiditate este
măsurat cu ajutorul unui
solubile de fier sau mangan), în timp ce
dispozitiv denumit
apele curgătoare au un grad de turbiditate
TURBIDIMETRU
mai ridicat, datorită mişcării turbulente ce
antrenează particule de diferite dimensiuni
 Apa naturală în strat mai mic de 5 cm este incoloră. Când este depăşită
această grosime, prezenţa substanţelor solide în suspensie şi dizolvate în
apă imprimă acesteia diferite culori. Sărurile de calciu şi magneziu dau
apei o culoare albăstruie, cele ale fierului - verde-gălbuie, substanţele
humice determină culoarea gălbuie pană la brun, ş.a.
Pentru apele de suprafaţă, culoarea se stabileşte prin compararea cu
eşantioanele scării colorimetrice Forel-Ulle, care cuprinde 21 de nuanţe
obţinute prin combinarea in diferite proporţii a sulfatului de cupru
amoniacal (albastru) cu cromatul neutru de potasiu (galben).
O altă gradaţie a culorii apei se face conform metodologiei grade raportat la scara
platină-cobalt.
Valoarea minimă – 00 Valoarea maximă – 10000
Unităţi de măsură
Culoarea
(grade raportat la scara platină-cobalt)
Foarte slabă << 25
Slabă 25 > 50
Moderată 50 > 80
Intensă 80 > 120
Foarte intensă 120 >>
 În condiţii naturale, apa lichidă nu este o substanţă pură, ci o soluţie ce
conţine substanţe solide şi gazoase. Proprietăţile chimice ale apelor sunt
determinate de componentele mediului şi de activităţile antropice fiind
analizate pentru stabilirea calităţii apelor şi a posibilităţii utilizării lor in
diferite scopuri.
Printre principalele proprietăţi chimice se remarcă:
 Reziduul fix exprimă cantitatea de substanţe solide organice şi
anorganice existente într-un litru de apă, rămase după evaporarea
completă a acesteia prin încălzire la 1050C (în etuvă). Reziduul fix se
asociază, de regulă, cu mineralizarea.
În general, apele subterane sunt mai mineralizate decât cele
superficiale.
Când reziduul fix al apelor subterane depăşeşte 10 g/l, se consideră a fi
ape minerale.
DURITATEA (gradul hidrometric) REPREZINTĂ SUMA CONCENTRAŢIEI
CATIONILOR METALICI DIN APĂ. Această proprietate este determinată, în
principal, de prezenţa ionilor de calciu şi magneziu (în constituţia carbonaţilor,
sulfaţilor, clorurilor, azotaţilor, fosfaţilor, silicaţilor), cărora li se asociază în
cantităţi mai mici cei ai fierului, aluminiului, bariului, stronţiului, ş.a.
Intensitatea durităţii se exprimă în grade germane, franceze, engleze. Un grad de
duritate germană este echivalent la 10 mg CaO sau 1,42 mg MgO la un litru de apă.
După valoarea durităţii (în grade germane), apele se clasifică în:

Unităţi de măsură: 10 german = 17,90 franceze // 10 german = 1,250 engleze

Duritate
Eşantion testare Grade Germane, dH
totală, TH
>5 < 30 Duritate foarte slabă
>7 > 40 Duritate slabă
> 12 > 70 Apă semi-dură
> 25 > 140 Apă dură
> 37 > 210 Apă foarte dură
 Recomandarea Măsurarea
America Engleză Franceză Germană
Duritatea apei internaţionala fizică 0e 0f 0dH
PPM
mmol/litru mval/litru
Unitate
23 mg CaO 1 gram CaC03 pe 1 gram CaC03
100 mg CaC03 10 mg/CaC03 10 mg/CaO la
Definiţie sau 50 mg CaC03 milion = 1mg CaC03 per galon = 14,3 mg
la 1000 ml apă la 1000 ml apă 1000 ml apă
la 1000 ml apă la 1000 ml apă CaC03 la 1000 ml apă

1 mmol/litru 1 2 100 7,0 10,00 5,6

1 mval/litru 0,5 1 50 3,5 5,00 2,8
1 PPM 0,01 0,02 1 0,070 0,10 0,056
1 0e 0,1429 0,285 14,29 1 1,429 0,7999
10f 0,10 0,20 10,00 0,700 1 0,5599
1 0dH 0,1736 0,357 17,86 1,250 1,786 1
DURITATEA TOTALĂ, PERMANENTĂ ŞI TEMPORARĂ A APEI
Duritatea totală - conţinutul total al sărurilor de calciu şi magneziu prezente în
soluţie.
Duritatea permanentă - cantitatea de săruri de calciu şi magneziu care se
menţine în apă şi după fierbere timp de o jumătate d e oră.
Duritatea temporară - diferenţa dintre duritatea totală şi cea permanentă, ce
exprimă cantitatea sărurilor de calciu şi magneziu care dispare prin fierbere.
 Pentru măsurarea durităţii apei se folosesc pe scară largă două metode:

Cele mai folosite kit-uri de determinare a duritatii apei utilizează metodele titrării
(picurării) de reactiv într-o anumită cantitate de apă sau a benzilor colorate de reactiv

Măsurarea durităţii apei se face prin

Duritatea apei se determină în ppm sau grade
introducerea fâşiei de carton într-un
germane – dH, pe baza numărului de picături
eşantion de apă. Duritatea este
adăugate în recipientul cu apă până când aceasta
determinată prin compararea culorii pe
îşi schimbă culoarea din roşu în verde. În mod
care o capătă fâşia de carton cu scala
curent, 1 picătură = 1dH.
gradată.
 Concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul) evidenţiază
caracterul acid sau bazic al apei
Astfel, când sunt dominanţi ionii de hidrogen, pH-ul este mai mic de 7
şi reacţia apei este acidă. Dacă predomină ionii de oxidril, pH -ul este mai
mare de 7, iar reacţia apei este alcalină (bazică). Cand pH-ul = 7, apa este
neutră.
Majoritatea apelor naturale au pH-ul cuprins între 6 şi 8,5. Concentraţia
ionilor de hidrogen se determină prin diverse metode: cu hartia
indicatoare, analize chimice, metoda electrochimică (utilizand electrodul
specific pentru pH).

[H+] 1 10-1 10-2 10-3 10-4 10-5 10-6 10-7 10-8 10-9 10-10 10-11 10-12 10-13 10-14

pH 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Slab
Foarte acid Acid Slab acid Neutru Alcalin Foarte alcalin
alcalin
Mediu acid Normal Mediu bazic
Salinitatea reprezintă greutatea sărurilor dizolvate (gr.), obţinută dintr-un kg de apă în
vacuum, la o temperatură de 480oC. Această proprietate caracterizează îndeosebi apele
marine şi este influenţată de echilibrul dintre ratele de intrare şi ieşire a ionilor, de
intensitatea evaporaţiei, de aportul de apă dulce. Valoarea salinităţii apelor marine şi
oceanice la suprafaţă este în medie de 34 - 36‰, dar variază spaţial în limite foarte largi
(între 5‰ şi peste 300‰).

Marea Neagră 17 - 18‰ Marea Mediterană 39‰ Oceanul Arctic 28 - 33,5‰

Marea Baltică 5 - 29‰ Marea Roşie 40‰ Marea Sargaselor 37‰

În Marea Moartă, la 50 m
adâncime, salinitatea este de
288‰, iar la peste 150 m
adâncime, creşte la 325‰.

Salinitatea determină
presiunea osmotică a apei,
fapt ce condiţionează
Clasificarea apelor reieşind din cantitatea de existenţa şi răspândirea
reziduuri fixe rămase după evaporarea apei organismelor acvatice.
 Din punct de vedere al compoziţiei apa de mare reprezintă o soluţie
complexă de săruri minerale, relativ constantă la nivel oceanic, dar şi cu
unele variaţii locale.
Comparaţia între compoziţia
procentuală a diferitor ioni în apele
Compoziția apei de mare
dulci şi în cele marine
Concentrația Concentrația
Elemente Elemente
(mg/l) (mg/l)
Clor 18.98 Fosfor 0.07
Sodiu 10.54 Iod 0.06
Magneziu 1.35 Zinc 0.01
Sulf 885 Fier 0.01
Calciu 400 Aluminiu 0.01
Potasiu 380 Cupru 0.003
Brom 65 Uraniu 0.002
Carbon 28 Nichel 0.002
Stronțiu 8 Magneziu 0.0003
Azot 0.5 Argint 0.00004
 Sărurile minerale solvite în apă diferă în funcție de natura bazinului
acvatic. În apele dulci domină carbonații, iar în cele marine – clorurile
APELE DULCI APELE MARINE Ioni %
CI-

CONSTITUENȚII
CARBONAȚI 79.9% CARBONAȚI 0,4% 55,06
Na+ 30,4

MAJORI
SULFAȚI 13,2% SULFAȚI 10,8%
CLORURI 6,9% CLORURI 88,8% SO42- 8,6
Mg+2 3,68
Ca+2 1,16
Salinitatea apei oceanelor se K+ 1,1
caracterizează prin prezenţa unor
Brom 60
constituenți majori, a unora

CONSTITUENȚII
minori şi a unor elemente rare. Carbon 24

MINORI
Stronţiu 8
Bor 4
Siliciu 3
Fluor 1
CO32-
Carbonaţii (CO32- mg/l) se determină volumetric.
În ape, carbonaţii, bicarbonaţii şi CO2 liber formează unul
din sistemele naturale de tamponare a apei.
Sistemul tampon este acel sistem de substanţe care
împiedică apa să-şi modifice reacţia din cauza unor tendinţe
externe sau interne la care este supus.
Carbonaţii se află într-un permanet echilibru cu bicarbonaţii
(excesul de CO2). În acest caz în apă are loc o scădere a cantităţii de
carbonaţi (iarna). În caz că CO2 este în deficit, are loc o creştere a
cantităţii de carbonaţi (vara).
Carbonaţii sunt compuşi insolubili sau puţin solubili.
Ei se găsesc depuşi sub forma unui praf alb pe fundul apelor, pe
plantele submerse, în apele unde se dezvoltă o vegeteţie bogată,
acolo unde procesul de fotosinteză fiind foarte intens consumă tot
CO2 liber din apă.
Valorile optime ale carbonaţilor în apă sunt cuprinse între 0 şi 20 mg/l
HCO3-
Bicarbonaţii (HCO3- mg/l) se determină volumetric.
Bicarbonaţii de Ca2+ sunt compuşii solubili în apă.
Aceştia reprezintă forma asimilabilă a calciului, având un rol
esenţial în dezvoltarea organismelor vegetale şi animale.
Pe de altă parte, bicarbonaţii, fac parte din sistemul de
tamponare a apei, alături de carbonaţi şi CO2 liber. Prezenţa
bicarbonaţilor în apă are o dinamică sezonieră.

Dacă cantitatea de CO2 este în exces are loc o creştere a

cantităţii de bicarbonaţi.

Dacă cantitatea de CO2 este în deficit are loc o scădere a

cantităţii de bicarbonaţi.
Valorile optime ale bicarbonaţilor în apă sunt cuprinse
între 200 şi 400 mg/l
Cl -

Clorurile (Cl- mg/l). Anionul clorură se determină

volumetric (metoda Mohr). În apă cantitatea de cloruri
este relativ mică, depinzând foarte mult de natura
terenului.
Dacă concentraţiile de cloruri cresc, motivaţia
poate fi găsită în deversarea unor ape reziduale, fie
mai ales în regiunile de deltă şi de terenuri sărăturate.
În apele marine şi oceanice, clorurile de Na şi K
sunt responsabili de salinitatea apei.

Valorile admisibile ale Clorurilor în apă sunt între 6 şi 40 mg/l

SO42-
Anionul sulfat se determină volumetric. Valorile de
20-40 mg/l, considerate optime, nu sunt dăunătoare peştilor.
În condiţiile creşterii cantităţii de substanţă organică,
însoţită de creşterea temperaturii şi de deficitul de
oxigen, se crează condiţii favorabile pentru dezvoltarea
bacteriilor sulfat reducătoare, care transformă sulfaţii în
hidrogen sulfurat, substanţă toxică pentru organismele
acvatice.
Dacă o creştere accentuată a clorurilor, până la instalarea
regimului salmastru (peste 2 mg/l) nu este dăunătoare, ci
dimpotrivă stimulează baza trofică, în schimb, o creştere
exagerată a sulfaţilor este dăunătoare dezvoltării
zooplanctonului şi altor organisme acvatice.
Valorile optime ale sulfaţilor în apă sunt cuprinse între 20 şi 40 mg/l
 O2
Concentraţia gazelor din apă se apreciază după
presiunea parţială şi Constanta lui Henry
Oxigenul (mg/l) dizolvat în apă se măsoară volumetric, prin
metoda Winkler (bazată pe oxidarea de către oxigenul molecular
din apă, în mediu puternic alcalin, a hidroxidului de mangan
bivalent la hidroxid de mangan trivalent).
Oxigenul intră în compoziţia tuturor substanţelor organice care
alcătuiesc organismele vii (plante şi animale), de aceea O2 este
unul dintre cei mai importanţi factori biogeni.
El asigură nu numai viaţa hidrobionţilor, ci şi procesul de
mineralizare a substanţelor organice, care sunt transformate astfel
în forme asimilabile de către plante.
Necesităţile în O2 a hidrobionţilor variază în dependenţă de
specie, vârstă, stare fiziologică, temperatura mediului, etc.
Valorile minime ale Oxigenului în apă sunt cuprinse între 3 şi 5 mg/l
 O2
 Atmosfera – Intensitatea proceselor de difuzie şi de dizolvare a
oxigenului din atmosferă în apă sunt influenţate de temperatură
(invers propţional), de presiunea atmosferică (direct proporţional),
de mişcarea apei (direct proporţional). Aceste fenomene se petrec
până la atingerea gradului de saturare, grad care diferă cu
temperatura apei, presiunea atmosferei şi de conţinutul diferit de
săruri.
 Fotosinteza – Apele cu o floră bogată, fie că este reprezentată de
microfite (alge) fie ca este reprezentată de macrofite (plante
superioare) prezintă o oxigenare bună a apei. Dezvoltarea florei
este posibilă în condiţii de transparenţă bună, de temperaturi
favorabile (legătură strânsă între proprietăţile chimice, termice şi
optice ale apei).
 Reacţiile de reducere – Eliberarea de oxigen în procesele de
reducere a sulfaţilor, azotaţilor, reprezintă o sursă mai puţin
importantă, din punct de vedere al cantităţilor de oxigen din apă.
 O2
 Respiraţia organismelor vegetale şi animale din apă. În cazul în care densitatea
organismelor vegetale şi animale este ridicată are loc scăderea bruscă a concentraţiei
Oxigenului şi creşterea produselor metabolice. Dezvoltarea algelor în densităţi foarte mari
constituie principala cauză a stărilor de hipoxie (concentraţii scăzute de oxigen dizolvat) şi
anoxie (lipsa totală a oxigenului dizolvat), aceste fenomene fiind o consecinţă a
fenomenului de “înflorire a apelor”.
 Descompunerea substanţei organice moarte. Daca apa conţine, fie în suspensie, fie în
stare de soluţie, cantităţi mari de substanţe organice, mai ales materii putrescibile, se
produce o scădere a concentraţiei de oxigen dizolvat ca urmare a utilizării lui de către
microorganismele aerobe în procesul de descompunere a acestor substanţe organice.
Scăderea concentraţiei oxigenului dizolvat este strâns legată de creşterea cantităţii de
substanţe organice din apă şi de acumularea acestor substanţe pe fundul bazinelor. În
apele sărace în O2, în cadrul proceselor de putrefacţie a substanţelor organice
transformate de microorganismele anaerobe, are loc formarea de compuşi toxici ca:
amine, H2S, NH3 etc. În lipsa O2, substanţele minerale cum sunt azotaţii, pierd O2 şi trec în
NH3 apoi în N2 gazos, iar sulfaţii trec în sulfiţi, tiosulfiţi, H2S, sulfuri şi chiar S.
 Oxidarea compuşilor minerali precum sulfiţi, hipocloriţi, H2S, azotiţi duce la pierderea O2
dizolvat, dar apa se va îmbogăţii în compuşi utili şi se va reduce caracterul de toxicitate al
compuşilor lipsiţi de oxigen.
 Izolarea apei de contactul cu aerul prin formarea podului de gheaţă care se menţine pe
o perioadă mare. Efectul de dispariţie a oxigenului este cu atât mai accentuat pentru
bazinele acvatice închise al căror fund este bogat în depozite humice şi în detritus vegetal.
 O2
În apele stătătoare există o variaţie a
concentraţiei oxigenului în raport cu
adâncimea. În straturile superficiale ale
apei, bine iluminate de razele solare,
concentraţia oxigenului este maximă
datorită fotosintezei fitoplanctonului, cât
şi a difuziei oxigenului atmosferic. În
păturile mai adânci şi pe fundul
bazinului (bental) există un deficit de
oxigen.
În apele curgătoare, datorită
amestecului continuu, nu există o
stratificaţie a concentraţiei oxigenului.
Variaţiile concentraţiei de oxigen în
lungul unui curs de apă se explică prin
Variaţia concentraţiei de oxigen
diferenţele de temperatură, prin agitaţia
dizolvat (linia continuă) în funcţie de
apei şi prin conţinutul diferit de variaţia sezonieră a temperaturii (linia
substanţe organice. întreruptă) (după Grzimek, 1988)
 NH3
Amoniacul (NH3 mg/l) este un gaz toxic, care se
formează prin descompunerea substanţelor organice care
conţin molecula de azot.
În transformările pe care le suferă azotul organic pentru a
se mineraliza, faza de amoniac este foarte periculoasă
pentru hidrobionţi.
Acest gaz apare mai ales pe timpul iernii când datorită
stratului de gheaţă, cantitatea de oxigen din apă este mică.
Se determină spectrofotometric azotul amoniacal, după
care se calculează cantitatea de amoniac după formula:

NH3 (mg/l) = 1,2158 * N_amoniacal (mg/l)

Concentraţia maximă admisibilă de amoniac în ape

este de 0,3 mg/l.
 H2 S
Hidrogen sulfurat (H2S mg/l). Buna dezvoltare a hidrobionţilor
are loc în ape lipsite complet de hidrogen sulfurat. Acesta reprezintă un
gaz toxic pentru organismele acvatice. Cantitatea maximă de H2S
dizolvat în apă tolerată de peşti este de până la 1 mg/l.
Dacă în apă se conţine fier sau mangan aceştia vor neutraliza
hidrogenul sulfurat prin formare de sulfurii. În acest caz hidrogenul
sulfurat poate creşte până la câteva miligrame la litru, fiind oarecum
suportat de unii hidrobionţi.
Factorii apariţiei hidrogenului sulfurat în bazinele acvatice sunt:
 creşterea cantităţii de substanţă organică moartă
 scăderea sau chiar lipsa oxigenului dizolvat.
 Factorul natural (geologic) (Marea Neagră)
Prezenţa hidrogenului sulfurat în apă denotă începrea proceselor de
putrefacţie a materiei organice de pe fundul bazinelor acvatice din lipsă
de oxigen.
Prezenţa hidrogenului sulfurat în izvoarele sulfuroase are o altă
provenienţă, şi anume demineralizarea sulfaţilor.
 NO3-
Azotaţii (NO3- mg/l) Anionii azotat se determină spectofotometric.
Azotaţii sunt formele asimilabile ale azotului constituind, alătri de fosfaţii solubli,
de sărurile de potasiu, elementele minerale de primă importanţă în fotosinteza
plantelor, din care cauză se numesc „elemente biogene”.

AZOTAŢII ÎN APE SUNT DE PROVENIENŢĂ MINERALĂ ŞI ORGANICĂ:

Sursele minerale sunt reperezentate pe de o parte de azotul atmosferic, care

este transformat în azotaţi de către bacteriile fixatoare de azot (Azotobacter sp.).
Pe de alta parte, ploile torenţiale însoţite de descărcări electrice aprovizionează
apele cu cantitaţi importante de nitriţi (NO2-), care în mediul acvatic sunt apoi
oxidate şi trec în nitraţi (NO3-).
Sursele organice sunt reprezentate de organismele moarte, plante şi animale,
căzute pe fundul apelor, ce sunt supuse procesului de mineralizare. Pe fundurile
bazinelor acvatice bine oxigenate intră în acţiune bacteriile nitrificante care
transformă azotul legat organic trecându-l prin mai multe trepte pâna la azotaţi.

Azot proteic  Amoniac (NH3)  Azotiţi (NO2-)  Azotaţi (NO3-)

Valorile optime se situează în intervalul 2,5 – 3 mg/l.
 NO3-
Azotaţii (NO3- mg/l).

Plantele asimilează foarte bine azotaţii, care sunt uşor solubili

în apă. Aceştia trec de la plante la animale, în cadrul circuitului
trofic, pentru ca în final să se întoarcă din noi în apă sub forma
azotului proteic din organismele moarte şi sub forma amoniacului
din excremente.
Din cauza marii solubilităţi a azotaţilor, aceştia nu pot fi
transformaţi în compuşi greu solubili şi deci nu se pot acumula pe
fundul bazinelor, aşa cum se întâmplă cu fosfaţii.
Cantitatea de azotaţi din ape variază în funcţie de o serie de
factori precum temperetura, cantitatea de oxigen, cantitatea de
substanţe organice şi pH.
NH4+

Amoniul (NH4+ mg/l). Se detrmină

spectofotometric azotul amoniacal, după care se
calculează cantitatea de amoniu cu formula:

NH4+ (mg/l) = 1,2878 * N amoniacal ( mg/l )

Concentraţia maximă admisibilă de amoniu

este de 3,0 mg/l.
PO4 3-
Fosfaţii (PO43- mg/l). Anionii fosfat se detrmină spectofotometric.
Valorile optime pentru o apă piscicolă sunt cuprinse între 0,05 – 1,5 mg/l,
concentraţia maximă admisibilă fiind de 3 mg/l.

În apă fosfaţii se prezintă sub următoarele forme:

 Fosfat primar – uşor solubil, asimilabil de către plante.
 Fosfat secundar – uşor solubil, asimilabil de către plante. Cantităţile cele
mai însemnate de fosfor sunt reţinute de fitoplancton. Reducerea cantităţii
fosfaţilor secundari din apă coincide cu perioda de înmulţire şi maturare a
algelor. Zoplantonul şi peştii pot reţine fosfaţii secundari prin absorbţia
acestuia direct din apă.
 Fosfat terţiar – insolubil, fixat pe fundul bazinelor acvatice bogate în
calciu şi în humus. Deseori, în stratul superficial al sedimentului, exista de
100 de ori mai mult fosfor faţă de cantitatea acestuia în apă.
În cazul în care reacţia sedimentelor este acidă reţinerea poate fi de aproape
1000 de ori mai mare faţă de apă. Asimilaţia fosfaţilor de către plante
este împiedicată de prezenţa hidroxizilor fierului şi manganului, sau de
către coloizii humusului.
PO4 3-
Originea fosfaţilor din bazinele acvatice:

 surse interne – din plantele şi organismele moarte, fosforul

fiind un component esenţial al nucleoproteinelor, al ADP, ATP.
Mineralizarea acestor substanţe organice se face mult mai uşor
faţă de azotaţi, putându-se realiza şi fără ajutorul bacteriilor, în
ape mai puţin oxigenate.

 surse externe – îngrăşămintele minerale distribuite de către

om în mod deliberat pentru mărirea productivităţii apelor
piscicole. Datorită poluării, apele curgatoare, se îmbogaţesc cu
fosfor şi alte elemente biogene datorită deversărilor din
industrie, agricultură şi municipalităţi.
SOD
Substanţa organică sau cantitatea de substanţe organice oxidabile din apă
se determină volumetric - CCO-Mn (mg KMnO4 pe litru).
Principiul metodei constă în oxidarea substanţelor oxidabile din apă, în principal
organice dar şi o serie de substanţe anorganice (azotiţi, sulfiţi, hidrogen sulfurat, etc.)
cu ajutorul permanganatului de potasiu.
Pentru ape, valorile optime pentru substanţa organică sunt de 35 – 50
mg KMnO4 la litru. Valorile ce depăşesc 80 mg KMnO4 pe litru sunt
considerate periculoase.
Provenienţa substanţelor organice în ape este de natură autohtonă şi alohtonă
- Substanţa organică autohtonă provine din moartea organismelor vegetale
şi animale ce s-au dezvoltat în bazinele acvatice. Moartea acestora survine
fie pe perioada verii, în cazul temperaturilor foarte ridicate, fie toamna, la
sfârşitul perioadei vegetative. Densităţile mari de peşti vegetarieni
consumatori de macrofite, care elimină cantităţi mari de resturi vegetale
nedigerate, duce la o creştere a substanţei organice din apă, ceea ce
provoacă o scădere a conţinutului de oxigen din apă, care trebuie
compensată printr-un debit de recirculare mărit.
- Substanţa organică alohtonă provine din apele reziduale industriale,
agricole şi municipale, activităţi de distribuire a fertilizanţilor organici, sub
formă de gunoi de grajd, în diferite cantitaţi.
SOD
În bazinele acvatice, substanţa organică moartă se
găseşte sub următoarele forme:
 Substanţă organică dizolvată – prezentă în apă sub formă de
proteine, aminoacizi, lipide, glucide, vitamine, enzime, etc.
Se estimează că substanţa organică dizolvată reprezintă
90-98% din întreaga cantitate de substanţă organică pe care o
conţin apele. Aceste substanţe pot face parte şi din categoria
metaboliţilor, acţionând ca stimulatori sau inhibitori ai proceselor
vitale ce se desfăşoară în mediul acvatic.

 Substanţă organică coloidală.

 Substanţă organică în suspensie.

 Detritus.
 SOD
Căile de consum şi transformare a substanţei organice din apă
şi de pe fundul bazinelor acvatice sunt următoarele:
 Consumul substanţei organice în procesul de hrănire a faunei acvatice.
S-a constatat, că în primul rând bacteriile beneficiază de aceasta, apoi
filtratorii (rotiferi, bivalve, cladocere, copepode, etc). Chiar şi la unele grupe
de peşti, s-a evidenţiat utilizarea directă a substanţei organice dizolvate prin
procesele de osmoză.
 Descompunera substanţei organice în condiţii aerobe. În apele bine
aerate, atât substanţele organice din masa apei cât şi cele care cad pe fund
sunt supuse unui proces de mineralizare, prin care substanţele organice
moarte, sub acţiunea microorganismelor oxidante, sunt transformate în
substanţe minerale - singura formă uşor asimilabilă de plante.
 Descompunera substanţei organice în condiţii anaerobe. În apele slab
aerate, substanţele organice de pe fundul bazinelor sunt supuse unui proces
de putrefacţie, prin care substanţele organice moarte, sub acţiunea
microorganismelor reducătoare, sunt transformate în produşi azotaţi şi
sulfuroşi săraci în oxigen, dintre care aproape toţi sunt toxici: amine, hidrogen
sulfurat, amoniac, etc.
SOD
Dacă cantitatea de oxigen dizolvat din apă este sub 4 mg/l,
substanţele organice suferă un proces de putrefacţie.
Descompunerea azotaţilor şi sulfaţilor are loc după următoarea schemă:

Azotaţi  Azotiţi (dăunător)  Amoniac (toxic)  Azot (iese din apă)

Sulfaţi  Sulfiţi  Tiosulfaţi  Hidrogen sulfurat (toxic)  Sulf (iese din apă)

În timpul verii, în apele bogate cu substanţe organice, datorită

temperaturaturilor ce se menţin mult timp ridicate, oxigenul descreşte
treptat, creşte concentraţia acizilor, pH-ul apei scade, producându-se
astfel un dezechilibru complet, chimic, biologic şi fiziologic, care duce la
mortalităţi în masă a tuturor organismelor acvatice. Dacă aceste scăderi
ale oxigenului sunt bruşte, pericolul este cu atât mai mare pentru peşti,
nemaiavând timpul necesar să se retragă în locurile mai bine aerate. În
aceste cazuri se recomandă fie o aerare şi o împrospătare a apei, fie o
tratare cu var, fie pescuirea, vidarea şi lăsarea heleşteului în repaus o
vară şi o iarnă pentru mineralizarea substanţei organice de pe fund în
prezenţa aerului, soarelui, vântului, îngheţului.
 Unităţi Valoarea parametrului
Nr. Parametrul
măsură Minim Optim Maxim
1 Oxigen (O2) mg/l 4 7-12 14
2 pH u-pH 6,5-6,9 7,0-7,9 8,0-8,2
3 Reziduu fix mg/l 100 200-500 700-1000
4 Suspensii mg/l 15-25 30-60 80
5 Substanţă organică CCO-Mn mg KMnO4 /l 5 35-50 55-60
6 Duritate °G 8 12-18 20
7 Calciu (Ca2+) mg/l 30 90-120 160
8 Magneziu (Mg2+) mg/l 5 10-40 50
9 Alcalinitate totală ml HCl /l 0,2 2-4 6
10 Carbonaţi (CO32- ) mg/l 0 urme 10-20
11 Bicarbonaţi (HCO3-) mg/l 20-100 200-400 600
12 Azotitii (NO2-) mg/l 0 0-0,005 0,2
13 Azotaţii (NO3-) mg/l 1 2,5-3 4
14 Amoniu (NH4-) mg/l 0,005 0,02 0,2
15 Amoniac (NH3) mg/l 0,005 0,02 0,2
16 Fosfatii (PO43-) mg/l 0,005 0,05-1,5 3
17 Cloruri ( C l - ) mg/l 6 30 40
18 Sulfatii (SO42-) mg/l 0-15 20-40 70-80
19 Hidrogen sulfurat (H2S) mg/l - urme 0,1
 Calitatea apelor naturale este determinată, în general, de
totalitatea substanțelor minerale şi/sau organice, gaze
dizolvate, particule în suspensie şi organismele vii prezente.
Din punct de vedere al stării acestora, impurităţile pot fi
solide, lichide sau gazoase. Acestea pot fi dispersate în apă,
şi se pot clasifica după dimensiunile particulelor dispersate în
suspensii, coloizi si soluţii.

Fiecare tip de sursă prezintă caracteristici proprii, fizico-

chimice şi biologice, variind de la o regiune la alta în funcţie
de compoziţia mineralogică a zonelor strabătute, de timpul de
contact, de temperatură şi de condiţiile climatice.
 Cursurile de apă, (râuri şi afluenţi), sunt caracterizate, în general, printr-o
mineralizare mai scăzută, suma sărurilor minerale dizolvate fiind sub 400 mg/l. Aceasta
este formată din dicarbonaţi, cloruri şi sulfaţi de sodiu, potasiu, calciu şi magneziu.
Duritatea totală este, în general, sub 15 0 germane, fiind formată în cea mai mare parte din
duritate dicarbonatată.
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul) se situează în jurul valorii neutre,
fiind de 6,8 - 7,8.
Dintre gazele dizolvate sunt prezente oxigenul dizolvat, cu saturaţie între
65 - 95% şi bioxidul de carbon liber, în general sub 10 mg/l.
Caracteristica principală a cursurilor de apă o prezintă încărcarea variabilă cu
materii în suspensie şi substanţe organice, încărcare legată direct proporţional de
condiţiile meteorologice şi climatice. Acestea cresc în perioada ploilor, ajungând la un
maxim în perioada viiturilor mari de apă şi la un minim în perioadele de îngheţ.
Deversările insuficient epurate duc la alterarea calităţii cursurilor de apă şi la
apariţia unei game largi de impurificatori: substanţe organice greu degradabile, compuşi
ai azotului, fosforului, sulfului, microelemente (Cu, Zn, Pb), pesticide, insecticide
organoclorurate, detergenţi etc. De asemenea, în multe cazuri se remarcă impurificări
accentuate de natură bacteriologică.
O particularitate caracteristică a apei din râuri este capacitatea de autoepurare
datorată unor serii de procese naturale biochimice, favorizate de
contactul aer-apă.
 Lacurile, formate, în general, prin bararea naturală sau
artificială a unui curs de apă, prezintă modificări ale indicatorilor
de calitate, datorită stagnării apei un anumit timp în lac, insolaţiei
puternice şi fenomenelor de stratificare (vara şi iarna) şi
destratificare (primavara şi toamna), termică şi minerală.
Stagnarea apei în lac duce la o decantare naturală a
materiilor în suspensie, apa lacurilor fiind mai limpede şi mai puţin
sensibilă la condiţiile meteorologice.
Stratificarea termică, combinată la lacurile adânci şi cu o
stratificare minerală, conduce, în perioada de vară şi toamnă, la
excluderea aproape completă a circulaţiei apei pe verticală.
Acest lucru atrage după sine scăderea concentraţiei oxigenului
dizolvat în zona de fund şi apariţia proceselor de oxidare
anaerobă, având drept efect creşterea conţinutului în substanţe
organice, în săruri de azot şi fosfor şi, uneori, apariţia hidrogenului
sulfurat la fundul lacului.
 În perioadele de destratificare termică şi minerală (primavara şi
toamna), are loc o circulaţie a apei pe verticală şi o uniformizare
calitativă a apei lacului, conducând la îmbogăţirea cu substanţe
organice şi nutrienţi a apei din zona fotică.
Conţinutul de substanţe organice şi nutrienţi, combinat cu
insolarea puternică, conduce la posibilitatea dezvoltării unei biomase
fito- şi zooplanctonice considerabile.
Din cele prezentate mai sus rezultă că apa lacurilor se
caracterizează, în general, printr-un conţinut mai ridicat în substanţe
organice, nutrienţi şi biomasă planctonică, ce pot influenţa şi asupra
unor indicatori organoleptici şi fizici cum ar fi gust, miros, culoare,
turbiditate, pH.
Acumulările au un efect favorabil asupra calităţii apei prin
reducerea conţinutului de suspensii, asigurarea unei temperaturi
scăzute şi relativ constante, eliminarea pericolului îngheţului şi formării
zaiului. De multe ori apar şi influenţe defavorabile, dintre care se pot
cita dezvoltări masive de biomasă, apariţia coloraţiei apei, îmbogăţire în
substanţe naturale.
 Apele subterane sunt caracterizate, în general, printr-o
mineralizare mai ridicată, conţinutul săruri minerale dizolvate
fiind de peste 400 mg/l şi format, în principal, din
dicarbonaţi, cloruri şi sulfaţi de sodiu, potasiu, calciu şi
magneziu.
Duritatea totală este cuprinsă între 10-200 germane şi este
formată, în cea mai mare parte, din duritate dicarbonată.
Concentraţia ionilor de hidrogen se situează în jurul
valorii neutre, corespunzând unui pH = 6,5 - 7.
Dintre gazele dizolvate predomină dioxidul de carbon
liber. Conţinutul în oxigen este foarte scăzut - sub 3 mg O2/l.

În funcţie de compoziţia mineralogică a zonelor străbătute,

unele surse subterane conţin cantităţi însemnate de fier,
mangan, hidrogen sulfurat şi sulfuri, compuşi ai azotului etc.
 În general, bazinele acvatice sunt împărţite în două mari categorii
BAZINE OCEANICE ŞI BAZINE CONTINENTALE
Reieşind din amplasarea sa apele pot fi clasificate :
 ape oceanice
 ape continentale
 ape de suprafaţă
 ape subterane
 ape meteorice ( precipitații atmosferice - zăpadă, ploaie)
 ape curgătoare
 ape stătătoare
Reieşind din originea sa apele pot fi clasificate:
 bazine acvatice naturale
 bazine acvatice artificiale
Reieşind din apartenenţa teritorială apele pot fi clasificate:
 ape naţionale
 ape teritoriale
 ape internaţionale
OCEANUL - întindere mare de apă sărată,
delimitată de continente.
MAREA - spaţiu întins de apă, de dimensiuni mult
mai mici decât oceanul, situat între două
continente, în interiorul sau la exteriorul acestora.
CARACTERISTICILE OCEANELOR
 Adâncimea medie a Oceanului Planetar este de
aproximativ 3700 m, cota maximă – de 11.022 m
(în Groapa Marianelor).
 Suprafaţa Oceanului Planetar este de aproximativ 361
milioane km², ceea ce reprezintă 3/4 din suprafaţa Terrei.
 Salinitatea - concentraţia de săruri din apă măsurată
în promile (‰), cu valori medii între 35-37‰.
 Temperatura - scade de la Ecuator spre Poli.
 Pământul are un singur ocean - Oceanul planetar. Deși se obișnuiește să
se numească mari întinderi de ape oceanice cu nume de mult consacrate,
totuși între oceanele globului nu sunt alte hotare decât limitele convenționale
trasate de geografi. Oceanele comunică între ele, acestea alcătuiesc o
singură şi continuă întindere de apă.
Oceanul planetar ocupă 70,8% din suprafața planetei, adică
361 milioane km². Pentru o bună specificare a regiunilor Oceanului planetar de
pe Pământ, geografia continuă să accepte existenţa a cinci oceane.

Adâncimea
Suprafața
Medie Maximă
Oceanul Pacific 165.200.000 km2 4.280 m 11.022 m
Oceanul Atlantic 106.400.000 km2 3.926 m 9.219 m
Oceanul Indian 73.556.000 km2 3.890 m 7.455 m
Oceanul Antarctic 20.327.000 km2 4.000 m 7.235 m
Oceanul Arctic sau Înghețat 14.056.000 km2 1.527 m 5.449 m
 Apa mărilor şi oceanelor se află într-o continuă
mişcare, cauzată atât de forţe interne cât şi externe:
Vânt Forţa de Forţa de atracţie a Cutremure
   
(eoliene) atracţie a Lunii Soarelui (seismice)

Hula
Mişcări ondulatorii
Valurile

SE DISTING Mişcări ritmice Mareele

Mişcări de translaţie Curenţii

marină
 Hulă se numește o mișcare ondulatorie a apei de la
suprafața mării sau oceanului, ce continuă și după încetarea vântului care
a provocat-o.
Hula se caracterizează prin valuri regulate, stabilizate, cu pante line și cu
creste rotunjite. O astfel de agitație precede uneori o furtună. Cel mai des hula
apare după o furtună, în faza de liniștire a acesteia. Valurile de hulă au o
lungime mare, suprafața lor este netedă, iar direcția de propagare coincide cu
cea a vântului care a bătut anterior. Când hula are o direcție de propagare
opusă vântului, ea poartă denumirea de hulă contrarie.
 Viteza vântului
Intensificarea hulei este
 Durata vântului
determinată de 3 factori:  Distanța parcursă
Transformarea hulei în val
Valul (sinonim talaz) este o ondulație a unei suprafețe întinse
de apă (lac, mare, ocean), formată ca rezultat al mișcărilor de oscilație
determinate de acțiunea vântului (factor eolian), de cutremure (factor
seismic), de variația bruscă a presiunii atmosferice (factorul baric), de
atracția Lunii și Soarelui (factorul atracţiei gravitaţionale), etc.
După cauzele care le dau naștere, deosebim:
 valuri de vânt  valuri seismice  valuri anemobarice  valuri de maree
Formarea valurilor
în dependenţă de
temperatură pe
parcursul a 24 ore
 Sunt valuri care se produc ca urmare a unor cutremure de
pământ subacvatice. Iniţial, impulsul se propagă pe verticală, spre
suprafaţa apei. De la suprafaţă, impulsul se propagă concentric în toate
direcţiile.
În largul mării sunt greu de detectat din cauza propagării undei
seismice în grosimea apei. Înălţimea valurilor este de 1 - 5 m iar
lungimea de sute de km. Viteza undei de şoc (impulsul seismic)
poate atinge 800 km/h.
La intrarea în ape puţin adânci (zona de litoral), valurile devin
mai scurte dar foarte înalte – până la 50 m.
Primul val este cel mai înalt, cu energia cea mai mare, după care
urmează o succesiune de valuri mai mici, cu descreştere treptată.
Aceste valuri se mai numesc TSUNAMI. Ele parcurg distante mari
(de exemplu 1/3 din Pacific). Sunt valuri deosebit de violente.
Uneori se observă o retragere bruscă, considerabilă a nivelului
apei în zona de litoral (înaintează talpa) pe distanţe destul de mari.
1. Tsunami sunt în mare parte cauzate de cutremure
subacvatice, ca rezultat al deplasării plăcilor tectonice.
2. Înălțimea valurilor în locul de origine variază între 0,1 – 5 m
3. La apropierea undelor de şoc de coastă, odată cu
micşorarea adâncimii, creşte înălţimea şi distanța dintre
crestele valurilor.
4. În apropiere de coastă, înălţimea valurilor poate ajunge la
10 m, iar în zona de litoral pot atinge valori de până la 50 m
1 2 3 4
Mareele reprezintă un fenomen fizic ce constă în variaţia periodică a
nivelului oceanelor şi mărilor ca urmare a efectelor combinate
a mai mulţi factori:

1. Forţa de atracţie gravitaţională exercitată de Lună asupra Pământului.

2. Forţa centrifugă produsă de rotaţia ansamblului Pământ - Lună în
jurul centrului de greutate.
3. Forţa de atracţie gravitaţională exercitată de Soare asupra Pământului.
4. Forţa centrifugă produsă de rotaţia ansamblului Pământ - Soare în
jurul centrului de greutate.
5. Mişcarea Lunii pe orbită în jurul Pământului (fazele Lunii).
6. Mişcarea Pământului pe orbită în jurul Soarelui.
7. Configuraţia geo-morfologică a diferitelor zone de la suprafaţa
Pământului.

Fenomenul de creştere a nivelului apei în timpul mareei este

cunoscut sub denumirea de FLUX iar cel de scădere sub
denumirea de REFLUX.
 MAREELE POT FI:
1 flux şi 1 reflux pe zi la un interval de aproximativ
Diurne 
24 ore
2 fluxuri şi 2 refluxuri pe zi la un interval de aproximativ
Semidiurne 
12 ore
diurne şi semidiurne funcţie de factorii ce influenţează
Mixte 
formarea mareelor

se întâlnesc cu precădere în Australia, Antartica

Mareele diurne 
şi Golful Mexic.
se întâlnesc în Oceanul Indian şi în Oceanul
Mareele semidiurne 
Atlantic
Mareele mixte  se întâlnesc cu precădere în Oceanul Pacific
Cel mai mare nivel al mareei – 17,3 m se înregistrează în Golful Fundy – Canada. Se
mai înregistrează maree foarte înalte în Golful Ungava –Quebec–Canada– 9,7 m şi în
Portul Bristol – Marea Britanie – 9 m.
În mările închise – Marea Neagră, Marea Baltică, Marea Mediterană, Marea Caspică,
nivelul mareei este foarte mic, de ordinul centimetrilor.
Repartizarea mareelor pe glob
Apele naturale se găsesc într-o mişcare continuă sub acţiunea forţei
gravitaţionale, vântului, activităţii hidrobionţilor şi a altor interacţiuni. Mişcarea
apei se manifestă în principal sub formă de curenţi, valuri şi amestec turbulent.

Celulele
principale ale
circulaţiei
oceanice
Curenţii oceanici - deplasări ale maselor de apă care se produc la
suprafaţă sau în grosimea apei, cu o ritmicitate permanentă
(curenţi calzi şi curenţi reci).
Curentul Golfului - Gulf Stream
Orice ecosistem acvatic, indiferent de tipul şi extinderea sa, cuprinde trei
biotopuri sau domenii de viaţă principale:
 Stratul superficial al apei, în contact cu atmosfera, sau NEUSTON
 Masa de apă sau PELAGICUL
 Fundul bazinului cu stratul de apă adiacent sau BENTOSUL
În fiecare dintre aceste biotopuri, caracterizate prin condiţii diferite,
organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative specifice,
formând diferite biocenoze.
Prin acestea se înţeleg ansamblurile de organisme apărute convergent
aparţinând diferitor categorii sistematice şi trofice, posedând adaptări principial
asemănătoare pentru viaţa în anumite biotopuri.

În NEUSTON (pelicula superficială a apei) biocenozele sunt reprezentate

de epineuston şi hiponeuston
În PELAGIC biocenozele sunt reprezentate de pelagos. Pelagosul, la
rândul său, se compune din plancton şi necton.
În BENTOS biocenozele sunt reprezentate de bentos şi perifiton.
Neustonul este comunitatea luciului apei, care datorită tensiunii superficiale a acesteia se
comportă ca o membrană elastică. Pentru dezvoltarea neustonului este nevoie de starea
liniştită a luciului apei, de aceea organismele neustonice sunt mai răspândite în bazine mici,
protejate contra vântului. În mări şi în lacurile mari, unde acţiunea valurilor adesea perturbă
pelicula superficială, neustonul lipseşte sau este prezent în golfurile protejate de vânt.

Epineustonul
Organismele care s-au adaptat la
viaţa pe luciul apei formează
epineustonul La interfaţa apă-aer,
trăiesc ploşniţele Gerris, Hydrometra,
apterigotul Podura aquatica, muştele
Ephydra, coleopterul Stenus şi unii
hidracarieni şi păianjeni (Dolomedes),
care aleargă pe suprafaţa apei în
căutare de hrană. Pe suprafaţa
mărilor şi oceanelor se întâlneşte
ploşniţa de apă marină Halobates.
Majoritatea sunt prădătoare,
consumând animale căzute în apă.
Hiponeustonul
Totalitatea organismelor care folosesc în calitate
de suport suprafaţa inferioară a peliculei de apă.
Unii autori (Zaitsev, 1971) consideră ca
aparţinând hiponeustonului toate organismele
ce populează primii 5 cm de sub oglinda apei.
Dintre organismele hiponeustonice pot fi
amintite unele bacterii, protozoare (infuzoarele
Stentor şi Spirostomum), moluşte (Limnaea,
Physa), unele crustacee cladocere, insecte
(larvele de Anopheles), puietul de peşti. Foarte
caracteristică este prezenţa în hiponeuston a
ouălor şi juvenililor multor hidrobionţi, în special
peşti, pentru care stratul superficial de apă bine
încălzit şi aerat joacă un rol de „incubator”.
 Epineustonui
Condiţiile de viaţă ale epineu-
stontelor prezintă o serie de
dezavantaje cum ar fi: iluminare
puternică, dată atât de radiaţiile
incidente, cât şi de cele reflectate de
luciul apei; umiditate ridicată a
aerului, mobilitatea suprafeţei de
sprijin şi lipsa unor adăposturi, fiind
vulnerabile atât în faţa prădătorilor
din apă, cât şi din aer.
Cantitatea mare de materii organice
care se acumulează pe pelicula
superficială şi sub aceasta, creează
condiţii favorabile pentru hrănirea
epineustontelor.
Hiponeustonul
Acest strat prezintă variaţii largi ale temperaturii,
variaţii ale regimului salin ca rezultat al evaporării
şi căderii de precipitaţii, concentraţii invariabil
ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă.
Foarte caracteristică pentru acest strat al apei
este concentraţia mare de substanţă organică
(creează pentru organismele hiponeustonice
condiţii de dezvoltare extrem de favorabile).
Particularităţile condiţiilor de mediu au indus
apariţia la reprezentanţii hiponeustonului a unor
adaptări caracteristice - umectarea învelişurilor
externe ale corpului; - dezvoltarea pigmentaţiei,
care protejează organismele de acţiunea nocivă
a radiaţiilor UV; - fototropism pozitiv; - culoarea
criptică sau transparenţa corpului; etc.
 Planctonul
Planctonul este o asociaţie complexă,
alcătuită din organisme vii, vegetale
(fitoplancton) şi animale (zooplancton),
care se menţin în stare de plutire liberă mai
mult sau mai puţin pasivă în masa apei
(pelagial) şi care nu se pot opune prin
mişcări proprii deplasării maselor de apă
(curenţi, valuri, mişcări de convecţie etc.)
din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ
slabe a organelor de locomoţie.
Difflugia sp. Rotatoria sp. Daphnia sp.
Necton
Nectonul este o grupare ecologică
cuprinzând totalitatea organismelor care
trăiesc în pelagial şi care se deplasează
cu uşurinţă, fiind capabile să se opună
activ curenţilor puternici şi să realizeze
migraţii pe distanţe mari. Marea majoritate
a organismelor nectonice sunt de talie
mare, printre acestea numărându-se cele
mai mari şi cele mai rapide organisme
acvatice.
 Din punct de vedere trofic planctonul se împarte în:
plancton vegetal sau plancton animal sau plancton bacterian sau
FITOPLANCTON ZOOPLANCTON BACTERIOPLANCTON
În componenţa planctonului intră organisme:
îşi desfăşoară întregul ciclu de viaţa în pelagial
 HOLOPLANCTONICE (alge microfite, radiolarii, rotifere, cladocere,
copepode, etc.).
îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare
 MEROPLANCTONICE din ciclul lor biologic în pelagial, restul având
loc în bental.
Printre organisme meroplanctonice se numără larvele planctonice ale
viermilor (Pillidium, Trocophora, Nectochaeta), echinodermelor (Echinopluteus,
Ofiopluteus), moluştelor, crustaceelor (Nauplius, Mysis, Zoae, Copepodite etc.)
şi altor animale marine bentonice - meduzele hidroide, briozoarelor, precum şi
multe organisme ale căror chisturi şi ouă latente coboară pe fund bazinelor
pentru dezvoltarea ulterioară.
 În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim
următoarele grupe:
1. Ultraplancton - cuprind organisme ale căror dimensiuni nu depăşesc 5 pm
(bacteriile).
2. Nanoplancton sau planctonul pitic - totalitatea organismelor cu dimensiunea de 5-60
pm (cele mai mici alge şi protozoarele). Organismele nanoplanctonice pot fi separate
numai prin centrifugare sau prin decantare. Din această cauză, acest grup de
organisme se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră.
3. Microplancton, - organismele cu dimensiuni cuprinse între 0,05 şi 1 mm (marea
majoritate a fitoplanctonului, infuzoarele, rotifere, crustaceele mici etc.). Se captează
cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase deasă sau prin decantare,
numindu-se şi plancton de fileu sau plancton de decantare.
4. Mezoplancton - totalitatea organismelor cu dimensiuni între 1 şi 10 mm
(reprezentanţii mai mari ai fitoplanctonului, marea majoritate a zooplanctonului marin
şi dulcicol). Se captează cu plase planctonice din pânză de mătase rară.
5. Macroplancton - dat de organisme a căror dimensiuni variază între 1 şi 100 cm
(crustaceele superioare, meduzele, moluştele, viermii pelagici, salpi, etc.).
Se întâlneşte exclusiv în mări.
6. Megaloplancton - organismele planctonice a căror dimensiuni depăşesc 1 m (multe
scifomeduze ca Cyanea arctica, sifonofore mari, ctenoforul Cestus veneris, salpi
coloniali etc.). Se întâlnesc numai în mări.
 Bentosul constă din totalitatea organismelor care îşi desfăşoară
existenţa pe fundul bazinelor acvatice (în bental) şi care nu sunt
capabile să înoate timp îndelungat în masa apei.
Stadiile larvare ale unui număr mare de animale bentonice marine intră
în compoziţia planctonului şi doar în mod exclusiv ale celor dulcicole.
Între bentos şi plancton nu se poate trasa o delimitare netă.
Există un număr relativ mare de animale, în principal crustacee şi viermi,
care pot urca pentru un timp oarecare în masa apei în timpul reproducerii
sau pentru dobândirea hranei - forme nectobentice - coleopterele
Dytiscus marginalis şi Acilius, ploşniţele de apă Notonecta glauca,
Naucoris.
Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentonic, cât şi
planctonic formând planctobentosul sau bentoplanctonul.
Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare
de natura substratului pe care trăiesc, cât şi de iluminare, acţiunea valurilor
etc. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor
înrudite care trăiesc pe funduri moi sau dure, în zona costieră sau la
adâncimi mari, în condiţii de iluminare puternică sau în întuneric.
 Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în:
bentos vegetal sau bentos animal sau bentos bacterian sau
FITOBENTOS ZOOBENTOS BACTERIOBENTOS

În funcţie de substrat deosebim forme:

Trăiesc pe un anumit tip de sediment (specii litofile - care trăiesc pe
pietre; psamofile - care populează nisipul; argilofile - care trăiesc pe lut;
STENEDAFICE
pelofile - viaţa căror este legată de fundurile mâloase şi fitofile - care
trăiesc pe plantele acvatice).
EURIEDAFICE Pot vieţui pe diferite tipuri de substrat.

În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în:

Reuneşte formele care trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. Acestea pot fi
EPIBENTOS
fixate, sedentare şi libere.
Cuprinde hidrobionţii care trăiesc în grosul sedimentelor. Pot fi forme
ENDOBENTOS
săpătoare şi forante.
 În raport cu substratul organismele zoobentosului
se împart în:

Epibentos (epilitic, epipsamic, etc.), care reuneşte

formele ce trăiesc pe suprafaţa sedimentelor. Acestea pot
fi fixate, sedentare şi vagile (erante).
Endobentos (endolitic, endopsamic, etc.), în care intră
hidrobionţi ce trăiesc în grosul sedimentelor. Pot fi forme
săpătoare şi forante.
După acelaşi principiu, aplicat la animalele
bentonice, deosebim:
- Epifauna (onfaună) - Endofauna (infaună)

1. Bentosul fixat sau sesil

2. Bentosul sedentar
3. Bentosul săpător
4. Bentosul forant sau sfredelitor
5. Bentosul erant sau vagii
 Cuprinde marea majoritate a fitobentosului (la cormofite fixarea are loc
prin rădăcini, la talofite (algele macrofite) - prin rizoizi.
Dintre zoobentontele fixate fac parte Spongierii, Hidrozoarele, Briozoarele,
Coralii, Crinii de mare, unele moluşte bivalve (stridiile - Ostrea sp., midiile
Mytilus sp.), Ciripedele (Balanus sp), Ascidiile, larvele de Blepharoceridae, etc.
Forma generală a corpului animalelor fixate este de obicei alungită.
Deseori acestea sunt organisme coloniale (spongierii, hidrozoarele, coralii,
briozoarele).
Organele de locomoţie, de regulă, sunt reduse sau îşi schimbă funcţia.
Deşi sunt imobile, animalele fixate se răspândesc cu uşurinţă datorită
existenţei stadiilor larvare liber înotătoare, purtate de curenţi.
Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic, deoarece
numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de
apă sau de detritus organic ce coboară de sus.
Printre animalele de apă dulce organele de fixare sunt deosebit de
dezvoltate la formele reofile, care trăiesc în curent rapid. Forma corpului este
aplatizată, hidrodinamică. Fixarea se realizează graţie diferitelor ventuze şi
cârlige.
 Ciona intestinalis Ephydatia fluviatilis

1.

2.

1. Sargassum confusum
2. Fucus vesiculosus Balanus improvisus 1. Mytilus galloprovincialis
3. Laminaria saccharina 2. Mytilus edulus
4. Alaria esculenta
Bentosul sedentar cuprinde organisme care stau mai mult nemişcate pe substrat, fără
să se deplaseze pe distanţe mai mari. Organismele sedentare de pe substrat se
caracterizează prin aplatizarea corpului. Aşa sunt, de exemplu, Poliplacoforele şi
majoritatea peştilor bentonici (Pleuronectidele, Rajidele) şi cefalopodele.
Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi, moluşte bivalve (Flexopecten ponticus), aricii
de mare şi alte animale, unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un
singur plan. Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat, sesil sau pivotant.

Flexopecten Polyplacophora Raja clavata

Cephalopoda Cambala
 Bentosul săpător cuprinde majoritatea oligochetelor, multe polichete, arici de mare,
castraveţi de mare, moluşte gasteropode şi bivalve, brachiopode, crustacee, larve de
efemeroptere şi chiar unii peşti.
Majoritatea animalelor se îngroapă în substrat ca mijloc de apărare contra
prădătorilor. Trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii.
Lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. Unele
animale se deplasează activ prin sediment, înglobându-l pentru a extrage din el
substanţele organice sau caută în mod activ hrana.
Îngroparea în substrat determină o serie de modificări ale structurii lor. Echinidele
neregulate care se îngroapă în nisip, au acele transformate în organe pentru săpat.
Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă, subţire, care nu se închide
strâns, piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă, iar sifoanele sunt foarte
lungi, uneori depăşind chiar lungimea animalului.

Polichetul Arici de mare Bivalvul Bivalvul

Arenicola marina Spatangus purpureus Mya strandgaper Solen marginatus
Bentosul forant sau sfredelitor. Sunt sfredelite rocile
sedimentare, stâncile alcătuite din calcar, marne argiloase,
marmură, beton, cărămidă, lemnul şi cochiliile moluştelor.

Printre organismele forante marine se numără unele alge,

spongieri, viermi, moluşte, echinide şi crustacee izopode. În
apele dulci cele mai comune organisme forante sunt larvele unor
insecte, care perforează frunzele şi tulpinile plantelor acvatice
sau care fac galerii în malurile argiloase.

Organismele forante de obicei nu părăsesc niciodată locuinţa lor,

mărindu-o progresiv pe măsura creşterii. Hrănirea are loc pe
seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie;
animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză.
Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber
înotătoare.
 Spongierii, viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar
sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide
(acţiune chimică).
Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi
ţepii care se găsesc pe cochilii; reprezentanţii amfipodelor şi
izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul pieselor bucale bine
dezvoltate (acţiune mecanică).

Viermele de corabie Molusca

Teredo navalis Pholas dactylus
 Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele
posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul
musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele
plante, ca de exemplu diatomeele bentonice, de asemenea, posedă capacitatea de a
se mişca. Crabi, caracatiţe, stele de mare.

În funcţie de dimensiunea organismelor bentonice deosebim:

- microbentos care cuprinde organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm.
Cei mai obişnuiţi reprezentanţi ai micro-bentosului sunt bacteriile, fungii, algele,
protozoarele (mai ales ciliatele), rotiferele mici şi larvele diferitor hidrobionţi;

- meiobentos (mezobentos) din care fac parte organismele al căror corp

măsoară 0,1-2 mm. Este reprezentat de nematode, gastrotrichi, ostracode,
hidracarieni, tardigrade, icre de peşti, juvenili de moluşte etc.

- macrobentos care este reprezentat de organisme care au dimensiunea mai

mare de 2 mm. Pentru macrozoobentos sunt caracteristice larvele de insecte,
moluştele mari, oligochetele, polichetele, echinodermele, malacostraceele.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Botnariuc, N. Cu privire la relaţiile dintre ordinea taxonomică şi organizarea

sistemică a materiei vii. În Revoluţia Biologică. Editor. Zarnea, G. Editura Academiei
R.S.R., 1985.
2. Botnariuc, N. Evoluţionismul în Impas? Editura Academiei Române. Bucureşti. 1992.
3. Botnariuc, N. Evoluţia Sistemelor Biologice Supraindividuale. Editura Academiei
Române. 2003.
4. Botnariuc, N., Vădineanu, A. Ecologie. Editura didactică şi pedagogică. Bucureşti.
1982.
5. Brown, L. Eco-Economia. Crearea unei Economii pentru Planeta Noastră. Editura
Tehnică. 2001.
6. Commoner, B. Cercul care se închide. Natura, omul şi tehnica. Editura Politică.
Bucureşti. 1980.
7. Gore, A. Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman. Editura Tehnică. 1995.