Sunteți pe pagina 1din 97

Dr. ing. Elena DAN


_____________________________________

CURS UNIVERSITAR
4

CUPRINS
Partea I. NOŢIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ
INTRODUCERE
Cap. 1 GENERALITĂŢI
1.1. Definiţia şi obiectul ecologiei 3
1.2. Scurt istoric 5
1.3. Ecologia ca ştiinţă 6
1.4. Originile şi evoluţia vieţii pe Pământ 8
1.4.1 Perioada abiogenă
.
1.4.2 Perioada biogenă
.
1.4.3 Perioada antropogenă
.
Cap. 2 ECOSFERA
2.1. Definiţie şi alcătuire 13
2.2. Structura fundamentală a ecosferei 13
2.3. Structura materială a ecosferei 15
2.4. Structura funcţională a ecosferei 18
2.5. Circuitul principalelor elemente vitale în 20
ecosferă
2.5.1 Circuitul carbonului
.
2.5.2 Circuitul azotului
.
2.5.3 Circuitul fosforului
.
2.5.4 Circuitul calciului
.
2.5.5 Circuitul sulfului
.
2.5.6 Circuitul apei
.
2.6. Factorii ecologici 25
Cap. 3 ECOSISTEMUL
3.1. Definiţie şi structură 28
3.2. Funcţiile ecosistemului 29
3.2.1. Funcţia energetică
3.2.2. Funcţia de circulaţie a materiei
3.2.3. Funcţia de autoreglare a stării
sistemului

4
3.3. Clasificarea ecosistemelor 33
3.4. Legile evoluţiei comunităţilor ecologice 33
Partea a II-a. ELEMENTE DE ECOLOGIE APLICATĂ
Cap.4 FACTORI DE DEGRADARE A ECOSFEREI
4.1. Omul şi ecosfera 37
4.2. Impactul ecologic al dezvoltării societăţii 38
umane
4.2.1. Dezvoltarea demografică
4.2.2. Dezvoltarea agriculturii
4.2.3. Dezvoltarea tehnologică
Cap. 5 POLUAREA MEDIULUI
5.1. Definiţia poluării şi clasificarea poluanţilor/ 45
5.2. Circulaţia poluanţilor în ecosferă /46
Cap.6 POLUAREA ATMOSFEREI
6.1. Clasificarea poluanţilor atmosferici şi 49
sursele lor de provenienţă
6.2. Efectele poluării atmosferice asupra 51
ecosistemelor
Cap.7 POLUAREA SOLULUI
7.1. Intervenţia omului asupra solului 52
7.2. Clasificarea poluanţilor solului 55
Cap.8 POLUAREA APELOR
8.1. Surse de poluare şi tipuri de poluanţi 58
Cap. 9 LIMITELE RESURSELOR BIOSFEREI
91. Limitele resurselor energetice 69
9.2. Limitele resurselor de materii prime 73
9.3. Limitele resurselor de apă 73
9.4. Limitele resurselor alimentare 75
Cap. 10 PROTECŢIA MEDIULUI
10.1 Conservarea mediului geografic al 77
. Pământului
10.2 Aspecte economice ale protecţiei mediului 80
.
10.3 Legislaţia în domeniul protecţiei mediului 81
.
10.4 Principii de perspectivă pentru protecţia 84
. mediului
105. Pentru o dezvoltare socială sustenabilă 85
10 Ingineria mediului – parte integrantă a 87
protecţiei mediului

5
6

Anexe 89
BIBLIOGRAFIE 91

INTRODUCERE
Starea globală a mediului a devenit, în anii din urmă, un motiv
important de îngrijorare, aducând în prim plan subiecte determinante
ale existenţei umane, cum ar fi: creşterea demografică, modificarea
climatului global, diminuarea biodiversităţii - datorită distrugerii
habitatelor pentru diferite specii de plante şi animale, eroziunea
solului, distrugerea pădurilor, poluarea aerului şi a apei, epuizarea
resurselor de combustibili fosili şi acumularea de deşeuri toxice.
Incepând cu Conferinţa de la Stocholm privind mediul uman,
ce a avut loc în anul 1972, comunitatea internaţională tratează
problemele mediului prin măsuri colective, la nivel global care se
aplică la nivele locale, prin intermediul unui cadru politico-economic
adecvat.
Conceptul de „dezvoltare durabilă (sustenabilă)” a fost definit
de către Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED), în
raportul său din 1987, cunoscut sub numele „Raportul Bruntland”
astfel: „dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului,
fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile nevoi”. Ea desemnează totalitatea formelor şi metodelor de

6
dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă
asigurarea unui echilibru între acestea şi capitalul natural.
Prin acţiuni concertate de educaţie şi de management
inteligent, se pot economisi resurse şi se poate îmbunătăţi calitatea
mediului.
Stiinţa mediului oferă cunoştinţele de bază necesare pentru a
trăi "sustenabil", economisind resursele prin micşorarea consumurilor,
protejând mediul natural prin reducerea poluării şi intervenind pentru
protejarea ecosistemelor periclitate.
Cunoasterea principiilor de bază ale ecologiei oferă
fundamentul pentru înţelegerea modului de funcţionare al naturii şi a
modului în care putem trăi în armonie cu natura.
Se ajunge, în felul acesta, la cunoaşterea acţiunilor ce trebuie
întreprinse pentru a avea un mediu sănătos, capabil să ne asigure
condiţii pentru o viaţă de calitate, atât pentru noi cât şi pentru
generaţiile următoare.
Lucrarea de faţă îşi propune să pună la dispoziţia viitorilor
ingineri de instalaţii pentru construcţii cunoştinţele de bază, referitoare
la ştiinţa mediului înconjurător, pentru a înţelege modul de organizare
şi funcţionare a naturii şi importanţa convieţuirii în armonie cu mediul
nostru de viaţă.
Cartea este concepută în două părţi, dintre care prima parte -
intitulată „Noţiuni teoretice de ecologie generală” este o trecere în
revistă a obiectului ecologiei ca ştiinţă biologică, a modului cum este
structurată şi funcţionează ecosfera - ca sistem biogeochimic, integrat
în structura planetei.
Cunoaşterea mecanismelor ce întreţin viaţa este o condiţie
necesară dar nu suficientă pentru asigurarea continuităţii ei pe

7
8

Pământ. De aceea, partea a doua a cursului, intitulată „Elemente de


ecologie aplicată” are menirea de a aduce la cunoştinţa cititorului care
sunt principalii factori de degradare a mediului, limitele resurselor
biosferei şi metodele de protecţie ce trebuiesc adoptate de către
societate, în regim de urgenţă, pentru a-şi asigura o „dezvoltare
durabilă”.

Capitolul 1. GENERALITĂŢI

1.1. Definiţia şi obiectul ecologiei

Ecologia este definită ca ştiinţa relaţiilor dintre organismele vii


şi mediul lor de viaţă de pe diferite nivele supraindividuale, numite
ecosisteme.
Ca ştiinţă fundamentală, ecologia face parte din cadrul
ştiinţelor biologice, care studiază fiinţele vii de pe planeta Pământ.
Spre deosebire însă de celelalte ştiinţe biologice, care studiază fiinţele
vii la diferite niveluri sub-individuale şi individuale de organizare
(macromolecule, celule, organe, indivizi), în afara mediului lor sau într-
un mediu teoretic, ecologia studiază nivelurile supraindividuale:
populaţii, biocenoze şi biosferă, integrate în mediul lor de viaţă.
Ecologia este ştiinţa economiei naturii, a producerii, circulaţiei,
distribuţiei şi degradării materie organice vii, în condiţiile interacţiunii
permanente a vieţii cu mediul său, pe toate nivelele de organizare.

8
Termenul de ecologie derivă din grecescul „oikos” = casă,
gospodărie şi „logos” = descriere, vorbire şi a fost utilizat pentru prima
dată de biologul Ernst Haeckel, în 1866.
Punctul de vedere ecologic constă deci în evidenţierea
interacţiunilor între diferitele sisteme vii supraindividuale cu alte
sisteme biologice şi cu componentele mediului, fiind esenţial diferit de
cel morfologic, anatomic sau fiziologic.
Ca ştiinţă aplicativă, ecologia pune la dispoziţia societăţii
umane cunoştinţele teoretice şi practice necesare pentru amenajarea
şi exploatarea raţională a ecosistemelor şi a resurselor reînnoibile ale
ecosferei.
Ecologia generală sau ecologia teoretică studiază raporturile
generale dintre materia vie şi mediul său.
Mediul înconjurător reprezintă ansamblul tuturor elementelor
materiale din Univers care influenţează viaţa unui organism individual
sau a unei colectivităţi de organisme. Componentele mediului care
influenţează organismele vii se numesc factori de mediu sau factori
ecologici, întrucât ei intră în relaţii cu organismele, prin acţiunea
cărora pot fi modificaţi.
Mediul geografic este constituit din ansamblul elementelor
fizice, chimice şi biotice de la suprafaţa Pământului, care influenţează
viaţa organismelor sau a comunităţii vegetale sau animale.
Mediul specific este alcătuit din acele componente ale mediului
geografic care influenţează nemijlocit viaţa organismelor sau a
comunităţilor de organisme. Mediul specific este format din
componenţi de natură materială, energetică şi informaţională, care
acţionează asupra organismelor ca factori de mediu, grupaţi mai ales

9
10

din motive didactice în două categorii: mediul fizic (anorganic sau


abiotic) şi mediul biotic (organic).
Mediul fizic este alcătuit din componente de natură geologică,
geomorfologică, climatică şi edafică (rocă, substrat, relief, lumină,
căldură, umiditate, vânt, sol, etc.).
Mediul biotic se compune din totalitatea organismelor de
plante, animale şi microorganisme din spaţiul fizic, specific
organismului sau comunităţii de specii.
Toate componentele mediului fizic şi biotic joacă, în raport cu
un organism sau o comunitate de specii, rolul de factori ecologici de
natură fizică, geografică, climatică, edafică sau biotică.
Pe suprafaţa Pământului ca planetă, mediul înconjurător este
identic cu mediul geografic. El este deci un component al învelişului
exterior al planetei. Studiul mediului înconjurător al Pământului face
obiectul geografiei fizice, dar şi al altor discipline, printre care şi
ecologia.

1.2. Scurt istoric

Charles Darwin poate fi considerat unul din pionierii ecologiei,


fiind cel care a dat, în lucrarea sa „Originea speciilor”, apărută în
1859, prima descriere ştiinţifică a înlănţuirii speciilor prin relaţiile lor
numerice . După 1850 devin tot mai numeroase lucrările ce tratează
aspecte ale ecologiei, mai ales în domeniul botanicii.
Întemeietorul ecologiei moderne este considerat zoologul
german Ernst Haeckel, care a utilizat pentru prima dată, în 1866,
termenul de ecologie şi a elaborat ideile fundamentale ale acestei
ştiinţe, plecând de la teoria lui Darwin, a luptei pentru existenţă.

10
Ecologia a fost fundamentată ca ştiinţă abia pe la mijlocul
secolului XX, când s-au pus bazele ecologiei generale, plecând de
la ecologia speciilor de plante şi animale.
În anul 1957 zoologul american Odum pune bazele ecologiei
sistemice prin abordarea realităţii înconjurătoare şi deci şi a lumii vii
în concepţie sistemică. Ecologia devine astfel o ştiinţă fundamentală
de studiu a biosferei şi a tuturor ecosistemelor de pe Terra.
În ţara noastră, concepţia ecologică a fost promovată de către
Gr. Antipa, fost elev şi colaborator (asistent universitar) al lui Ernst
Haeckel, la Jena, Gr. Iliescu (1934) , iar mai recent de către B.
Stugren (1965, 1980, 1988), N. Botnariuc (1976) şi A. Vădineanu
(1982). Ecologia terestră s-a afirmat cu deosebire prin lucrările
academicianului Al. Borza de la Cluj.

1.3. Ecologia ca ştiinţă

Ecologia ca ştiinţă a interacţiunii organismelor cu mediul lor


geografic studiază numai un sector restrâns al mediului înconjurător şi
anume, cel al interacţiunilor din cadrul lumii vii , care la nivelul planetei
alcătuieşte biosfera.
Lumea vie, la scara planetei Pământ are o arhitectură
complexă, cu numeroase niveluri de organizare şi integrare. Nivelul
fundamental de organizare a lumii vii este reprezentat de individul
organic, adică de organismul individual.
Ecologia ca ştiinţă nu studiază în mod special organizarea
individului şi nici nivelurile sale inferioare: organe, ţesuturi, celule,
molecule, etc., ci nivelurile ei superioare de organizare: populaţii,
biocenoze, biosferă (sisteme biologice ale planetei: ecosisteme).

11
12

Ecologia populaţiilor este acea parte a ecologiei care studiază


raporturile dintre populaţiile de microorganisme, plante şi animale, cu
mediul înconjurător.
Populaţia, ca nivel supraindividual de organizare este o
colectivitate de organisme din aceeaşi specie ce ocupă un fragment
bine definit al mediului numit biotop (de la grecescul „bios = viaţă şi
„topos” = loc). Totalitatea arborilor din aceeaşi specie (de ex.: molid,
brad, fag, stejar, etc.) dintr-un arboret alcătuiesc populaţia.
Ecologia biocenozelor este acea parte a ecologiei care
studiază comunităţile sau colectivităţile de populaţii, cunoscute sub
numele de „biocenoze” (de la grecescul „bios” = viaţă şi „koinoein” =
în comun).

Raporturile ecologiei cu alte ştiinţe


Tabelul
1
Strâns legată de ştiinţele: Bază pentru ştiinţele aplicative:
Care studiază viaţa:
♦ Botanica ♦ Agricultura
♦ Zoologia ♦ Zootehnia
♦ Fiziologia ♦ Silvicultura
♦ Genetica ♦ Piscicultura
Care studiază componente ale ♦ Urbanistica
mediului: ♦ Amenajarea teritoriului
♦ Geografia fizică ♦ Protecţia mediului
♦ Geologia ♦ Etc.
♦ Pedologia
♦ Hidrologia
♦ Climatologia
♦ Meteorologia

12
Biocenoza este o comunitate de plante, animale şi
microorganisme care ocupă un biotop, exploatează resursele sale şi
transformă condiţiile de existenţă din biotop. De exemplu, în cazul
pădurii, totalitatea populaţiilor de arbori, arbuşti, plante erbacee,
microorganisme alcătuiesc biocenoza forestieră, care la rândul ei
poate fi subdivizată în fitocenoză – totalitatea populaţiilor de plante,
zoocenoză - totalitatea populaţiilor de animale şi microcenoză –
totalitatea populaţiilor de microorganisme.
Ecologia ecosistemelor este o biologie a acestor nivele de
organizare a materiei vii. Ecologia ca ştiinţă este de fapt o biologie a
ecosistemelor, aşa cum a definit-o Odum în 1971 şi Walter, în 1977.
Ecologia biosferei (ecosferei) studiază biosfera în ansamblul
său. Biosfera sau ecosfera (de la bios = viaţă şi sfaira = cerc, înveliş)
este înţeleasă ca ansamblul ecosistemelor de pe planeta Pământ.

1.4. Originile şi evoluţia vieţii pe Pământ

Evoluţia materiei în ecosferă cunoaşte următorele etape:


 abiogenă – înainte de apariţia vieţii pe Terra;
 biogenă – perioada în care în care se formează circuitele
biogeochimice şi cea de a treia,
 antropogenă – care începe odată cu apariţia omului şi aduce
schimbări importante în evoluţia materiei.

1.4.1. Perioada abiogenă

13
14

A început cu 4,6 miliarde de ani în urmă, odată cu formarea


planetei Terra. Pământul, ca planetă a sistemului solar a luat fiinţă
dintr-un imens nor de materie interstelară format din gaze şi pulberi
cosmice.
In compoziţia acestui nor se estimează că intrau: cca. 60% H 2,
30% He, 1-2% O2, C, N, elemente grele – sub 1%, gaze nobile, NH 3,
CH4, H2O, S, Si, Mg, Fe, etc.
Pământul s-a format în zona centrală a norului planetar şi a
incorporat cu prioritate compuşi chimici cu punct de fuziune ridicat: Si.
Mg, Fe, S şi alte elemente grele. Elementele uşoare, gazoase se
îndepărtau spre periferia norului. Compuşii de cu C, N, O, H (CH 4,
NH3, H2O) se reţineau prin combinaţiile lor cu elementele chimice
incorporate iniţial. Prin încălzire gravitaţională, Pământul se
structurează într-un nucleu central, o manta şi scoarţă.
Formarea atmosferei şi a hidrosferei sunt două etape de mare
importanţă în evoluţia planetei Pământ.
Atmosfera se pare că s-a format prin degazeificarea magmei în
procesul de răcire şi cristalizare, etapă care marchează trecerea
Pământului de la faza cosmică la faza evoluţiei geologice.
Oceanul planetar – hidrosfera s-a format după consolidarea
scoarţei terestre şi scăderea temperaturii sub 1000C.
Sursa principală de energie pentru desfăşurarea proceselor de
sinteză chimică era radiaţia solară (cca. 260.000 cal / cm 2/an) la care
se mai adăuga energia provenită din descărcările electrice,
radioactivitate, energia geotectonică, energia gravitaţională, etc.
Procesul de apariţie a vieţii a debutat cu formarea compuşilor
organici (hidraţi de carbon, aldehide, aminoacizi, etc.), din atmosfera

14
primară, pornindu-se de la substanţe simple ca: CH 4, NH3, H2O, sub
influenţa descărcărilor electrice şi a radiaţiilor ultraviolete.

1.4.2. Perioada biogenă


Incepe odată cu apariţia vieţii şi a proceselor metabolice
(anabolism şi catabolism) caracteristice organismelor vii, care au
marcat începutul circuitului biogeochimic al materiei, alături de cel
geochimic.
Noul circuit biologic se dezvoltă pe baza circuitului geochimic,
aflându-se într-o strânsă întrepătrundere cu acesta, dând naştere
circuitului biogeochimic.
In faza circuitului geologic, energia solară era utilizată pentru
dislocarea şi deplasarea substanţelor din scoarţa terestră. Şi în
prezent, cca. jumătate din totalul energiei radiante primite de Pământ
este folosită pentru evaporarea apei care pune în mişcare marele
circuit hidrologic.
Viaţa apărută pe Pământ stochează energia solară sub formă
de materie organică, mărind în felul acesta eficienţa utilizării energiei.
Metabolismul, fiind un proces selectiv a produs modificări
importante în vitezele de circulaţie ale diferitelor elemente şi compuşi,
influenţând astfel evoluţia circuitului planetar al materiei şi, implicit,
evoluţia vieţii. Primele organisme apărute se hrăneau cu substanţe
organice formate pe cale abiogenă, dizolvate în apă şi ferite de razele
ultraviolete. Ne existând procese de descompunere biologică, circuitul
materiei în natură era linear. Apariţia primelor organisme
fotosintetizante (în urmă cu cca. 3,35 miliarde de ani) şi acumularea
oxigenului în apă şi în aer (în urmă cu cca. 2,35 miliarde de ani) a
determinat schimbări şi adaptări în evoluţia organismelor. Produşii

15
16

catabolismului unor organisme au devenit sursă de hrană şi energie


pentru alte organisme, deci procesul liniar al transferului unor
substanţe, cu acumulări de deşeuri a devenit ciclic.
Bioxidul de carbon, unul din principalele deşeuri ale
organismelor a devenit hrană pentru organismele fotosintetizante, iar
oxigenul produs de acestea a început să fie utilizat în procesul
respiraţiei. Apariţia respiraţiei, alături de fotosinteză a dus la schimbări
radicale în circuitul carbonului şi oxigenului.
Oxigenul acumulat la început în apă a trecut treptat în
atmosferă, de unde alături de cel rezultat din fotosinteză era
consumat în procese de oxidare a numeroşi compuşi minerali reduşi,
modificând astfel şi circuitul lor, care din geochimic a devenit
biogeochimic.
Creşterea cantităţii de oxigen din atmosferă a contribuit la
formarea ecranului de ozon , care are capacitatea de a absorbi
radiaţiile ultraviolete, permiţând dezvoltarea organismelor vii,
diversificarea formelor de viaţă, a proceselor metabolice şi deci a
circuitului de substanţe.
Diversificarea formelor de viaţă şi creşterea continuă a
biomasei totale a contribuit la schimbări ale condiţiilor de mediu, care
la rândul lor au deschis noi căi de evoluţie a vieţii. Mediul abiotic a
suferit la rândul său transformări ca urmare a activităţii organismelor
vii. Atmosfera, de exemplu, cu compoziţia ei actuală este rezultatul
activităţii organismelor fotosintetizante care au contribuit la creşterea
conţinutului de oxigen şi scăderea celui de bioxid de carbon.

1.4.3. Perioada antropogenă

16
Apariţia omului şi dezvoltarea societăţii umane este considerat
începutul perioadei antropogene.
Omul, prin activitatea sa introduce în circuitul ecosferei
combustibilii solizi (cărbuni, petrol, gaze naturale), aducând schimbări
importante în circuitul carbonului şi oxigenului.
Utilizarea energiei solare stocate în lemn şi alte ţesuturi
vegetale a dus la defrişări masive de-a lungul timpului, cu consecinţe
dezastruoase asupra circuitului carbonului şi asupra climei pe glob.
Intensificarea de către om a fluxului de energie din atmosferă, prin
utilizarea in activităţile sale a unor forme tot mai diverse de energie:
hidraulică, eoliană, geotermică, nucleară modifică profund circuitul
global al materiei, prin punerea în mişcare a unei cantităţi imense de
materie.
Extinderea culturilor agricole, a exploatărilor forestiere, a
vânatului şi pescuitului, a industriei hidroenergetice (prin captarea şi
schimbarea cursului apelor curgătoare), determină schimbări majore
ale căilor şi vitezei de circulaţie a tuturor elementelor biogene şi a altor
elemente.
Arderile industriale modifică circulaţia carbonului, azotului şi
sulfului. Utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor dereglează
circulaţia azotului, fosforului, potasiului, carbonului calciului, etc. atât
direct, cât şi indirect prin distrugerea circuitului normal de reciclare a
acestor elemente. Activitatea industrială introduce in circuit elemente
care în fazele anterioare aveau un rol neglijabil, cum sunt metalele:
fier, aluminiu, cupru, zinc, sodiu, mercur, etc. O caracteristică a
activităţii umane, dăunătoare circuitului natural al elementelor este
tendinţa de linearizare, care conduce la acumulări de deşeuri a căror
reciclare devine tot mai anevoioasă.

17
18

18
Capitolul 2. ECOSFERA

2.1. Definiţie. Alcătuire.

Ecosfera a fost definită pentru prima dată de către Commoner


(1972) ca totalitatea ecosistemelor de pe Pământ, fiind cel mai larg
sistem de organizare a materiei vii de pe planeta noastră. Noţiunea
include atât biosfera – sistemul cel mai larg de organizare a materiei
vii, cât şi domeniul ei de existenţă, in care intră: scoarţa de
dezagregare, toată hidrosfera şi o mare parte din atmosfera terestră
(vezi tab.3). Ecosfera are ca unităţile funcţionale elementare
ecosistemele.

2.2. Structura fundamentală a ecosferei

Ecosfera se compune din două categorii de sisteme materiale:


 sisteme anorganice (nevii);
 sisteme biologice (vii)
Sistemele anorganice (nevii) ale ecosferei sunt: rocile
(aparţinând litosferei), apa (aparţinând hidrosferei), aerul (aparţinând
atmosferei) şi energia radiantă (componentă de origine cosmică).
Sistemele biologice (vii) ale ecosferei sunt cele care alcătuiesc
biosfera propriu-zisă :
 virusuri – sisteme biologice cu structuri necelulare,
 bacteriile - sisteme biologice celulare primitive,
 ciupercile - plante inferioare heterotrofe,
 plantele verzi, fotositetizante şi
20

 animalele, consumatoare de substanţă organică


primară.
Tabelul 3
ECOSFERA
♦ Sistem biogeochimic , integrat în structura Terrei
Definiţie: şi în sistemul solar;
♦ Sistem integral, heterogen, format prin
transformarea şi evoluţia substanţei şi energiei,
la nivelul planetei Pământ.
♦ prin interacţiunea dintre materia din scoarţa
Formare: terestră şi Cosmos, realizată prin:
asimilare de energie din Cosmos;
- acceptare de materie din Cosmos;
- informaţie - ca factor de ordonare a haosului
molecular.
Superioară:
Limite: • La 10 km deasupra nivelului mării (nivelul „0”)
Inferioară:
• în oceane: – 11 km;
• în solurile continentale: cca. - 4 km.

Alcătuire:
Sisteme anorganice: Sisteme organice:
 Virusuri – necelulare;
Roci: Litosferă;  Bacterii – celule primitive;
Apă: Hidrosferă;  Ciuperci – plante inferioare;
Energie radiantă: din Cosmos  Plante verzi –
fotosintetizatoare;
 Animale – consumatori de
materie organică primitivă.

20
Limita superioară a ecosferei coincide cu limita superioară a
troposferei, aflată la cca. 10 – 12 km deasupra nivelului mării, iar
limita inferioară este la 11 km în oceane şi cca. 4 km sub nivelul mării,
în soclurile continentale.
Solul este considerat un component al ecosferei, de origine
mixtă, produs al interacţiunii dintre componentele sale de origine
organică şi anorganică.
Densitatea substanţei vii descreşte de la ecuator la poli, de la
nivelul mării spre înălţimile munţilor şi spre abisurile oceanelor, de la
nivelul solului spre adâncimile lui.
Ecosfera este un sistem biogeochimic, care a rezultat ca
urmare a interacţiunii materiei din scoarţa terestră cu cosmosul.
Această interacţiune a constat pe de o parte din asimilarea energiei
cosmice, iar pe de altă parte prin acceptarea materiei cosmice
provenită din căderea asteroizilor.

2.3. Structura materială a ecosferei

După N. Botnariuc, ecosfera este un sistem heterogen, format


din 7 tipuri de materie [1]:
 materia vie - organismele individuale, ca sisteme biologice
fundamentale, cu funcţii biogeochimice, reprezentând cca. 0,001% din
masa scoarţei terestre, compusă din:
o fitomasă şi
o zoomasă (cca. 2429x109 t);
 materie organică moartă (necromasa) – netransformată
încă de către descompunători (bacterii), estimată la cca. 11 060x10 9t,

21
22

sub formă de : humus, geopolimeri şi unele roci biogene (petrol,


cărbuni);
 materia inertă – concentrată în cele trei geosfere: litosferă,
hidrosferă, atmosferă;
 materia bioinertă – sisteme bioinerte formate din amestec
de materie vie şi materie moartă (sol, mâl, scoarţă de eroziune, ape
freatice, etc.);
 materia radioactivă – fondul natural şi artificial de izotopi
radioactivi din ecosferă;
 atomi liberi – ce apar în scoarţa terestră, sub formă de
zăcăminte de metale native (în stare pură);
 pulberea cosmică – ce cade din cosmos (în cantitate
anuală de cca. 1,1x104t).

 Materia vie se compune din atomi ai aceloraşi elemente


chimice ce formează scoarţa terestră, formând sisteme vii (biomasă),
numite „sisteme de oxigen”, formate predominant din oxigen, carbon,
hidrogen şi azot (98 %), restul de 2% fiind ocupat de microelemente.
Materia vie se compune din organisme individuale care sunt
sisteme biologice fundamentale , îndeplinind anumite funcţii
biogeochimice. Cantitatea de materie vie din ecosferă formează
biomasa, estimată cantitativ la cca. 2429 x 109 tone. Biomasa
reprezintă numai 0,001% din masa scoarţei terestre şi se compune
din fitomasă şi zoomasă.
Materia vie este alcătuită din atomi ai aceloraşi elemente
chimice ca şi scoarţa terestră. Sistemele vii sunt sisteme de oxigen,
formate din oxigen şi macroelemente pe bază de carbon, hidrogen şi
azot. Macroelementele biogene formează 98% din biomasă, restul

22
revenind microelementelor. Materia vie este alcătuită din anumiţi
izotopi ai elementelor chimice: carbon, oxigen, hidrogen şi azot.
Organismele vii au capacitatea de a acumula selectiv anumiţi
izotopi, concentrând de regulă izotopii uşori.
 Materia organică moartă, sau necromasa se află în
ecosferă datorită incapacităţii bacteriilor de a o descompune în
ritmul în care este produsă materia vie, fiind estimată la cca.
11.060 x 109 t, în cantitate mai mare decât biomasa totală.
Din materia organică moartă a rezultat humusul, geopolimerii şi
unele roci biogene ca petrolul şi cărbunii. Materia inertă este
concentrată în cele trei geosfere: litosfera, atmosfera şi hidrosfera.
Litosfera este substratul chimic al vieţii, rezervorul de materie
din care se alimentează procesele biochimice.
Hidrosfera este alcătuită din totalitatea apei planetei, sub toate
formele de agregare şi are ca funcţie vehicularea atomilor hidrogen şi
de oxigen de la o regiune la alta, de la un biotop la altul.
Atmosfera, prin pătura sa inferioară – troposfera – este un
sistem de oxigen şi azot care face posibilă viaţa organismelor aerobe.
 Materia bioinertă este concentrată în special în sol, scoarţa
de eroziune, ape freatice, etc., care sunt sisteme bioinerte alcătuite
dintr-un amestec de materie moartă şi materie vie.
 Materia radioactivă este reprezentată de fondul natural şi
artificial de izotopi radioactivi din ecosferă.
 Atomii liberi dispersaţi sunt cei care apar în scoarţa
terestră, sub formă de zăcăminte de metale native (în stare pură).
 Pulberea cosmică ce cade în decursul unui an la nivelul
globului terestru se ridică la cca. 1,1 x 104 t.

23
24

În ultima jumătate de secol a apărut în ecosferă un nou tip de


materie organică, produs al industriei chimice: pesticidele - substanţe
policiclice, organo-clorurate care perturbă procesele fizico- chimice şi
biochimice din ecosferă.

2.4. Structura funcţională a ecosferei

Funcţionarea ecosferei este asigurată prin:


o nevoia de hrană a organismelor vii, care se asigură prin
„lanţul trofic” (tab.4);
o principalele cicluri biogeochimice.

Tabelul 4

Procese fundamentale de
Categorii trofice
transformare a materiei
(lanţul trofic)

1. Producători primari – plante  Sinteza materiei organice


autotrofe; primare:
- organismele vegetale transformă
2. Consumatori primari – fitofage sărurile minerale (din sol)+ O2/ CO2
(animale ierbivore); (din aer) + energie (solară), prin
fotosinteză în masă vegetală
3. Consumatori secundari – (materie organică primară);
organisme animale carnivore, ce se
hrănesc cu ierbivore;
 Procese de ingestie:
4. Descompunători (bacterii, – consumarea materiei organice
ciuperci) – organisme ce se hrănesc primare de către ierbivore şi
cu materie organică moartă, pe care carnivore (consumatori primari,
o descompun în elementele secundari şi terţiari);
componente – materie minerală.
 Procese de mineralizare
– descompunerea materiilor
organice, în elementele minerale
componente şi închiderea circuitului
materiei.

24
Fiind un sistem integral, sistemele sale componente
interacţionează, iar ecosfera, la rândul ei interacţionează cu celelalte
geosfere terestre: atmosfera, hidrosfera şi litosfera.
Toate aceste interacţiuni constau în circulaţia materiei şi
energiei, având ca rezultat evoluţia materiei şi a diferitelor forme de
energie.

CO2 O2
Fotosinteză

Săruri
Vegetale
minerale

Respiraţie
Ierbivore
Materie
organică

Carnivore

Descompunători

Fig. 1 Circuitul materiei şi energiei în ecosferă, după R. Barbault


(1990);
Componenţii biosferei – dreptunghiuri; componenţii mediului - cercuri;
fluxuri de energie – linie întreruptă; fluxuri de substanţe minerale –
linie simplă continuă; fluxuri de substanţe organice – linie dublă
continuă;

Radiaţia solară este sursa de energie care favorizează circuitul


materiei pe Pământ.

25
26

2.5. Circuitul principalelor elemente materiale în


ecosferă

2.5.1. Circuitul carbonului


Carbonul este un element deosebit de important din punct de
vedere ecologic deoarece: intră în structura tuturor moleculelor
organice şi are un rol energetic foarte important prin reactivitatea lui
mare. Combustibilii fosili, principala sursă de energie pentru nevoile
omului până în prezent sunt compuşi ai carbonului. Bioxidul de carbon
din atmosferă are rolul de ecran care opreşte radiaţia termică,
infraroşie, determinând aşa-numitul „efect de seră”, cu consecinţe
dăunătoare asupra climatului planetei.
CO2-ul din atmosferă este transformat în procesul de
fotosinteză al plantelor (asimilaţie clorofiliană) în compuşi organici
(lipide, glucide parţiale), care apoi servesc ca hrană pentru animale.
De la acestea, prin procesele de respiraţie, fermentaţie şi arderi se
întoarce în atmosferă, închizând circuitul pe parcursul căruia
concentraţia sa este relativ constantă.
La menţinerea constantă a cantităţii de CO2 din atmosferă
contribuie atât consumatorii cât şi descompunătorii care elimină CO2
şi apă.
Sistemul sol – plante – atmosferă are capacitatea de atenuare
a influenţelor produse de către activităţile omului, prin arderi
industriale. Astfel, tendinţa de creştere a concentraţiei CO2 în
atmosferă este reglată prin procesul de conexiune inversă negativă,
prin creşterea cantităţii de CO2 consumată în procesul de fotosinteză a

26
plantelor şi prin creşterea cantităţii de CO2 dizolvat în apă. De aici
CO2-ul se combină cu carbonaţii şi formează bicarbonaţi care se
depun în sol sub formă de sedimente. O altă cale de scoatere a
carbonului din circuit este depunerea lui sub formă de combustibili
fosili.
2.5.2. Circuitul azotului în ecosferă
Azotul este un component esenţial al substanţelor proteice,
aminoacizilor, acizilor nucleici, etc., al cărui circuit biogeochimic este
cel mai complicat.
In atmosferă azotul ocupă 78% din volum, reprezentând 80%
din totalul existent pe Pământ. Restul de 20% se află în humus, în
biomasa organismelor vii şi în sedimente de origine animală sau
minerală.
După N. Botnariuc şi A. Văideanu (1982), circuitul azotului se
poate împărţi în două sub-cicluri: primul care cuprinde fixarea azotului
atmosferic şi astfel întră în circuit, urmată de denitrificare, prin care o
parte a azotului fixat iniţial se întoarce în atmosferă; al doilea sub-
circuit constă în mineralizarea compuşilor organici cu azot şi
biosinteza compuşilor organici azotaţi. In viaţa ecosistemelor terestre,
azotul atmosferic este fixat în principal prin intermediul unor bacterii
care trăiesc în rădăcinile leguminoaselor.
Utilizarea îngrăşămintelor azotoase în cultura plantelor este o
cale de mărire a cantităţii de azot intrat în circuitul biogeochimic.
Eliberarea azotului din biocompuşi este determinată tot de
bacterii, aerobe sau anaerobe. O parte din azotul eliberat se degajă în
atmosferă sub formă de NH3 sau N molecular, iar o parte, sub formă
de azotaţi (nitraţi) poate fi utilizată din nou de către plante.

27
28

Faza a doua a sub-ciclului constă în utilizarea, de către plante,


a azotului din azotaţi pentru sinteza substanţelor organice azotoase.
Bilanţul general al azotului în biosferă este pozitiv, întrucât, cu
unele excepţii, cum ar fi unele scurgeri de azot din circuit, prin
denitrificare şi depozitarea unei părţi din substanţa organică mult
azotoasă în sedimente şi scoaterea ei din circuit, se fixează mai mult
azot decât se pierde. Omul intervine substanţial în circuitul azotului în
biosferă prin extinderea culturii plantelor leguminoase şi în acest sens,
prin creşterea cantităţii de îngrăşăminte azotoase utilizate, precum şi
prin realizarea dirijată a simbiozei dintre unele plante de cultură şi
bacterii fixatoare de azot.
2.5.3. Circuitul fosforului în ecosferă
Fosforul este elementul chimic care intră în compoziţia acizilor
nucleici şi joacă rolul de stocare şi transmitere a informaţiei genetice.
El intră de asemenea în compoziţia fosfoproteinelor, fosfolipidelor şi a
scheletului vertebratelor, sub formă de fosfat de calciu, iar în
seminţele plantelor se află sub formă de fitină.
Fosforul joacă un rol esenţial în procesele metabolice, în
fotosinteză şi în procesele de transfer energetic, atât la plante cît şi la
animale. Sursa principală de fosfor o constituie rocile fosfatice ca:
apatita, fosforitele, depozitele de guano, oasele scheletelor de
animale, etc. Circuitul fosforului în natură este legat de circuitul apei,
deoarece acest element nu are compuşi gazoşi.
Din rocile eruptive şi sedimentare, prin dezagregare şi alterare
chimică fosforul este preluat de apele de precipitaţii, ajunge în râuri,
mări, oceane şi se depune în rocile sedimentare continentale sau
marine. Pe acest circuit geochimic se grefează circuitele biologice.

28
O parte din fosfor este preluat de plante, apoi prin acestea
trece la animale, de unde, prin activitatea descompunătorilor: bacterii,
ciuperci este eliberat, reintrând în circuit sau depozitându-se sub
formă de compuşi insolubili. Aceste pierderi ar limita producţia
vegetală dacă nu ar fi compensate prin utilizarea de către om a
îngrăşămintelor fosfatice. Omul introduce anual 5-6 milioane tone de
P mineral sub formă de îngrăşăminte fosfatice, la care se adaugă
fosforul din detergenţi, deşeuri organice, etc. Acestea ajung în unele
ape stătătoare (lacuri) unde, alături de azot determină dezvoltarea
explozivă a algelor, dereglând echilibrul biocenozelor acvatice
respective.
2.5.4. Circuitul calciului în ecosferă
Calciu are un rol important în realizarea structurilor de
susţinere ale vertebratelor şi în creşterea unor vegetale.
Circuitul calciului este tipic sedimentar, asemănător cu al
fosforului, urmând, în general circuitul apei. Calciu se găseşte în
cantităţi imense în scoarţa terestră, sub formă de calcit, aragonit,
ghips, cretă, carbonaţi şi este prezent şi în apele naturale sub formă
de carbonaţi şi bicarbonaţi solubili.
Carbonaţii de calciu sunt în general dizolvaţi de apele de
precipitaţii de unde sunt transportaţi în lacuri, râuri, mări şi oceane.
Vegetaţia preia o cantitate mare de calciu din sol şi o
depozitează în ţesuturi, mai ales cele perene. De aici o parte este
redată solului prin litieră.
In zonele de stepă şi silvostepă, cu precipitaţii mai reduse se
produce o acumulare a calciului în sol. In mediul acvatic, circuitul
calciului depinde de raportul dintre carbonaţi şi bicarbonaţi.
CaCO3 + H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2

29
30

In cazul unor ape cu pH acid (< 7), datorită unor concentraţii


mari de CO2 în apă şi în condiţiile unor temperaturi mai scăzute,
echilibrul reacţiei se deplasează către dreapta. In caz contrar, la
concentraţii mici de CO2 (pH mare), acesta fiind consumat de către
fitoplancton în procesul de fotosinteză şi în prezenţa unor temperaturi
ridicate, reacţia se deplasează către stânga. Reintrarea în circuit a
calciului depus în apele oceanelor sub formă de carbonaţi insolubili se
face lent, prin procese de orogeneză.
2.5.5. Circuitul sulfului în ecosferă
Sulful intră în structura materiei vii în anumiţi aminoacizi,
vitamine, etc. În exces, devine toxic pentru animale şi plante. Circuitul
acestui element se face între cele două rezervoare: litosfera, unde se
găseşte în compoziţia unor minerale (sulfuri, sulfaţi), a combustibililor
fosili (cărbuni, petrol), cât şi în detritusul organic şi atmosfera, unde
apare sub formă de SO2 gazos, de provenienţă industrială, din
arderea combustibililor fosili, din erupţii vulcanice şi unele procese
biologice.
SO2-ul din aer se combină cu apa şi formează acid sulfuric,
cade pe pământ sub forma ploilor acide, iar de aici, în prezenţa
cationilor se poate transforma în sulfaţi. Sub acţiunea factorilor
biologici, sulfaţii solubili sunt absorbiţi de plante şi incorporaţi în
aminoacizi şi alte substanţe proteice. Din plante, sulful ajunge în
organismul animalelor, cu hrana (lanţul trofic).
Prin moartea plantelor şi animalelor, sulful din masa organică
se transformă în sulfuri şi apoi în sulf elementar. Urmează
transformarea în sulfaţi, prin intermediul bacteriilor sulfo-oxidante,
care pot fi absorbiţi de plante sau spălaţi se ape. În unele ecosisteme
acvatice, formarea H2S duce la blocarea dezvoltării vieţii.

30
Influenţa omului asupra circuitului sulfului în ecosferă este
evidentă.
Astfel, din totalul intrărilor de sulf din atmosferă, de 550 x 106 t,
150 x 106 t sunt sub formă de SC2 şi H2S – rezultate din arderile
industriale, la care se mai adaugă sulful provenit din industria chimică,
minerit, descompunerea anaerobă a substanţelor organice din lacuri,
etc.
2.5.6. Circuitul apei în ecosferă
Apa este elementul esenţial, indispensabil vieţii. Este
constituentul major al materiei vii, unde poate reprezenta cca. 80 – 90
% din greutatea organismelor vii. Se găseşte în atmosferă, hidrosferă
şi litosferă sub toate cele trei stări de agregare: lichidă, solidă şi
gazoasă. Apele ce formează hidrosfera acoperă peste ¾ din
suprafaţa Pământului ( cca. 363 x 106 km2 din totalul de 510 x 106 km2
). Oceanele conţin 97 % din cantitatea de apă din ecosferă. Circuitul
apei are la bază cantitatea de vapori din atmosferă, provenită din
evaporarea apei din mări şi oceane (hidrosferă). Aceasta revin la sol,
prin răcire şi condensare, sub formă de precipitaţii. La nivelul solului,
apa se scurge la suprafaţă sau se infiltrează în sol, se evaporă sau
este absorbită de către plante şi apoi este eliminară prin transpiraţie.
Un hectar de pădure evaporă prin transpiraţie cca. 20 –30 t apă pe zi.

31
2.6. Factorii ecologici

Elementele componente ale ecosferei, organice sau


anorganice joacă rolul de factori ecologici, în raport cu organismele
sau comunităţile de organisme ale biosferei. Factorii ecologici
acţionează asupra organismelor vii fie prin eliminarea unor specii din
teritorii unde exigenţele lor ecologice nu sunt satisfăcute, fie
influenţând densitatea populaţiilor, fie prin favorizarea apariţiei unor
modificări cantitative sau calitative de adaptare.
In raport cu natura componentelor ecosferei, factorii ecologici
se clasifică în trei mari grupe(vezi tab. 5):
o abiotici (orografici, climatici, edafici);
o biotici (vegetali, animali);
o antropici (societatea umană).

Clasificarea factorilor ecologici


Tabelul
5

Factori abiotici Factori biotici Factori antropici

-Factorii ografici: Vegetali: -societatea umană


- flora;
- roci
- forme de relief Animali:
- fauna;
- Factori climatici:
- clima căldură,
vânt
– Factori edafici:

troficitate,
umiditate,
căldură,
aerisire.

Acţiunea factorilor ecologici asupra biosferei (fig.2) este definită


de legea acţiunii combinate, conform căreia, factorii ecologici
acţionează simultan şi combinat, printr-o rezultantă comună. De
fiecare dată însă, din ansamblul tuturor factorilor ecologici, unul
devine determinant, având o influenţă preponderentă asupra speciilor
şi biocenozei în ansamblu. Spre exemplu, în deşerturi şi stepe,
factorul limitativ este apa, pe când în zonele boreale şi polare,
căldura.

Temperatură, Habitat
umiditate
FAUNĂ

Temperatură, Habitat
Nutriţie minerală
umiditate

Transpiraţie FLORĂ Pedogeneză

Evaporare
Precipitaţii
CLIMAT SOL

Fig. 2 Relaţia dintre organismele vii şi componentele mediului – ca


factori ecologici

33
34

O rezultantă a acţiunii factorilor ecologici climatici este chiar


clima (condiţionată de factorii climatici: căldură, precipitaţii, regimul
eolian).

Capitolul 3. ECOSISTEMUL

3.1 Definiţie şi structură

Ecosistemul este o subdiviziune a ecosferei cu autonomie faţă


de sistemele vecine, ce integrează, la nivel local, într-un tot unitar
viaţa şi mediul ei.
Ecosistemul este unitatea funcţională de transformare a
substanţei şi energiei, dintr-un fragment dat al ecosferei.
Un ecosistem este un sistem alcătuit din două subsisteme
principale (tab.6) :
o biocenoza (ansamblul organismelor vii, plante şi animale),
o biotopul (componentele anorganioce),
legate indisolubil. Biotopul determină structura ecosistemului,
exercitând o selecţie a speciilor pe care le integrează.
Natura şi întinderea ecosistemelor este variabilă. Limita dintre
ecosisteme poate fi netă (ex.: limita dintre o pajişte şi o pădure) , sau
poate fi treptată, prin intermediul unei zone de tranziţie, numite
ecoton.

Tabelul 6
ECOSISTEM
BIOCENOZĂ BIOTOP
Componenţii anorganici ai
ecosistemului: mediul fizic al
Totalitatea organismelor vii de biocenozei.
plante şi animale dintr-un Factori ecologici de natură:

34
ecosistem. ♦ geologică,
♦ geomorfologică (orografică),
♦ climatică,
♦ edafică.

3.2. Funcţiile ecosistemului

Ecosistemul se caracterizează prin trei funcţii principale, ce


rezultă din interacţiunea între componentele sale principale:
biocenoza şi biotopul:
3.2.1. Funcţia energetică, constând în captarea energiei solare,
de către producătorii primari, prelucrarea ei în procesul de fotosinteză,
apoi transferul către consumatori, sub formă de materie organică.
Ecosistemele pot fi considerate centrale energetice care efectuează
un lucru mecanic în biosferă, pe baza schimbului de energie cu
mediul.
Funcţia energetică a ecosistemului se desfăşoară conform
principiilor termodinamicii:
 principiul conservării energiei: intrările de energie sunt egale
cu ieşirile;
 principiul degradării energiei, conform căruia, îm orice
proces energetic, o parte din energie se degradează şi se
pierde sub formă de căldură; de aceea eficienţa energetică
a ecosistemelor este mai mică decât 100%. Urmare acestui
fenomen, ecosistemele tind să crească intrările de energie
şi eficienţa lor energetică.
In ecosistemele naturale, sursele de energie principale sunt:
 energia electromagnetică a radiaţiei solare;
 energia chimică a diferitelor substanţe.

35
36

Energia primită de la soare este de cca. 1,94 cal/m2/min şi se


compune din 10% radiaţii ultraviolete (l= 0,1÷0,4 µm); 45% radiaţii
vizibile (l= 0,4÷0,7 µm) şi 45% radiaţii infraroşii (l= 0,7÷10µ m).
Radiaţiile vizibile (albastră şi roşie) au rol esenţial în procesul de
fotosinteză. Cantitatea de energie primită de la soare depinde de
următorii factori:
zona geografică;
expunerea solară a locului;
nebulozitatea atmosferică.
Energia asimilată de către plantele verzi – producătorii primari de
biomasă, prin procesul de fotosinteză se numeşte producţia primară
brută de energie şi se utilizează astfel:
o energie folosită de plantă pentru: sinteze
organice, în procesele metabolice proprii; pentru mişcare,
etc., exteriorizate prin respiraţie;
o energie acumulată sub formă de substanţă
organică în ţesuturile şi celulele plantelor verzi, denumită
producţie primară netă, din care:
- o parte rămasă sub formă de biomasă a plantelor vii;
- o parte este redată circuitului biogeochimic ( ex.: iarbă
uscată ca hrană pentru ierbivore, etc.).
Producţia secundară de energie a ecosistemului constă din
energia acumulată în biomasa animalelor prin consumul de hrană,
sub formă de plante verzi (producţie primară), din care:
o o parte se consumă pentru desfăşurarea
proceselor metabolice, mişcare, producţie de căldură, ale
consumatorilor secundari şi terţiari (ierbivore, carnivore),
exteriorizată prin respiraţie;

36
o o parte este stocată în legăturile chimice ale
substanţelor organice ce alcătuiesc biomasa proprie
(muşchi, sânge, etc.).
Ca ordin de mărime, biomasa animală din mediul terestru
reprezintă cca. 1% din biomasa vegetală şi este repartizată astfel:
90÷95% nevertebrate;
510% vertebrate.

3.2.2. Funcţia de circulaţie a materiei, între diferite nivele


ale lanţului trofic se realizează prin hrană ( vezi fig. 1 şi tab.7).
Tabelul
7
Circulaţia materiei în ecosisteme: prin lanţuri trofice
La nivel molecular La nivel macroscopic
ETAPE
I. Producerea de materie organică prin
fotosinteză;
II. Transferul materiei organice în corpul
organismelor heterotrofe (virusuri, bacterii,
ciuperci)
III. Descompunerea materiei organice în
materie anorganică.

3.2.3. Funcţia de autoreglare a stării ecosistemului se


reglează prin autocontrol, pentru a avea stabilitate în structura şi
funcţionarea lor. Stabilitatea numerică este vitală pentru
supravieţuirea ecosistemului deoarece energia şi hrana sunt
disponibile în cantităţi limitate.
Funcţia de autoreglare realizează o stare de echilibru între
populaţiile componente ale ecosistemului, prin diferenţieri funcţionale

37
38

între specii, astfel încât să nu se producă explozii numerice ale


indivizilor unor populaţii, care să conducă la epuizarea resurselor de
hrană. In consecinţă, relaţiile trofice din cadrul ecosistemului
reprezintă principalul mecanism de autocontrol şi de asigurare a
stabilităţii.
Stabilitatea unei biocenoze creşte cu creşterea complexităţii sale.
Intr-o biocenoză complexă fiecare specie este supusă unui control
multiplu. In acest sens, există numeroase nişe ecologice, restrânse ca
întindere, în aşa fel încât dispariţia unui component să nu afecteze
sensibil ecosistemul. In biocenoze nu există explozii ale populaţiilor de
dăunători.

3.3. Clasificarea ecosistemelor

După cum s-a arătat, ecologia este ştiinţa care studiază viaţa la
nivel supraindividual, organizată în ecosisteme.
După mărime, ecosistemele se clasifică în următoarele tipuri:
3.3.1. Populaţii , formate din grupuri de indivizi ai aceleiaşi
specii, ce ocupă un biotop, având ca principalele caracteristici existenţa
unui fond genetic propriu şi posibilitatea de a se reproduce;
3.3.2. Comunităţi, reprezentând biocenoze restrânse în timp şi
spaţiu, alcătuite din mai multe populaţii (Ex.: o pădure, o mlaştină,
etc.);
3.3.3. Biomuri sunt marile biocenoze terestre, constituite din
grupări ecologice formate în raport cu un anumit mediu ambiant.
Biomurile se întind pe o suprafaţă terestră relativ mare, aflându-se
sub controlul microclimatului zonei respective.

38
Dintre componentele biocenozelor, fitocenoza este principalul
criteriu de diferenţiere a ecosistemelor planetei. In acest sens,
biomurile corespund următoarelor mari ecosisteme terestre , (vezi
fig.3) :
- Tundra – în regiunile polare;
- Ecosistemele montane;
- Pădurile (ecuatoriale, tropicale, subtropicale, temperate, de
conifere, boreale);
- Ecosistemele erbacee ( savane, stepe);
- Deşerturile;
- Comunităţile marine.
3.3.4. Comunităţi majoritare, cum sunt:
- mediul terestru;
- mediul de apă dulce;
- mediul marin.

.
3

Repartiţia biomurilor în raport cu latitudinea şi cu altitudinea

3.4. Legile evoluţiei comunităţilor ecologice

39
40

Legile fundamentale ale menţinerii vieţii se referă la:


 reciclarea materiei şi
 economia de energie.
In ceea ce priveşte reciclarea materiei, aceasta are loc
continuu, între cele două componente ale ecosistemelor: biotop şi
biocenoză, putând continua la infinit.
Fluxul de energie este univoc, de la soare (principala sursă de
energie pe Terra), prin vieţuitoarele ce populează biosfera.
Activitatea vieţuitoarelor este dependentă de o sursă de
energie, care pentru cele autotrofe energia solară directă, iar pentru
cele heterotrofe sunt substanţele biochimice (ex.: glucidele), care sunt
o formă indirectă a energiei solare.
In conformitate cu principiul al II-lea al termodinamicii,
randamentul transformării, de către celulele vii, a energiei primită de la
soare este de cca. 80%, mult mai mare decât al celei mai performante
maşini termice construite de om. In consecinţă, o parte din energia
primită de ecosisteme se pierde, prin degradare, ne mai fiind capabilă
să se transforme în lucru mecanic. Cantitatea de energie astfel
pierdută se numeşte entropie (S). Conform aceluiaşi principiu al
termodinamicii, toate sistemele evoluează într-o direcţie univocă şi
tind spre o stare de echilibru, caracterizată printr-un maxim de
entropie.
Semnificaţia fizică a creşterii entropiei ecosistemelor este
concretizată prin evoluţia acestora spre o organizare biologică din ce
în ce mai mare. Economia de energie ecologică se exprimă prin
economia metabolismului comunitar, având în vedere că după

40
procesul de fotosinteză a materiei organice, de către plantele verzi,
urmează o serie de procese biochimice, din ce în ce mai complexe.
Aceasta presupune ca plantele să nu putrezească, ci să fie
consumate de către ierbivore, care la rândul lor să constituie hrană
pentru carnivore, care, devenind materie organică nevie, după
încetarea ciclului lor vital să fie transformate în substanţă minerală, de
către microorganismele de descompunători.
Schematizând legăturile alimentare dintre diferitele grupe de
organisme se ajunge la lanţul trofic, în care, nutriţia organismelor
situate la un nivel determinat depinde de cele situate în aval. Din
legăturile trofice ale ecosistemelor rezultă că relaţiile energetice dintre
elementele biotopului sunt univoce, în sensul:
autotrofe – consumatoare – descompunătoare
astfel încât schema scurgerii de energie în ecosistem corespunde
întotdeauna unui model termodinamic deschis.
Intre factorii abiotici (biotop) şi organismele vii (biocenoză)
aparţinând unui ecosistem există o interacţiune continuă, însoţită de o
circulaţie permanentă de materie, sub formă de substanţe minerale şi
organice.
Existenţa, în fiecare comunitate, a fiinţelor vii, al căror
metabolism este complementar (producători, consumatori,
descompunători) permite reciclarea continuă a principalelor elemente
indispensabile celulelor vii, prin intermediul lanţului trofic, în cadrul
ciclurilor biogeochimice. Aceste cicluri ale materiei, constând în
esenţă, în circulaţia alternativă a elementelor chimice între mediul
anorganic şi cel organic conferă biosferei o putere de autoreglare
considerabilă.

41
42

Partea a II a

42
Capitolul 4. FACTORI DE DEGRADARE A
ECOSFEREI

4.1. Omul şi ecosfera

Apariţia omului, ca specie a ecosferei terestre a avut loc la


sfârşitul erei terţiare, acum circa 2 milioane de ani, prin desprinderea
din regnul animal şi impunerea sa ca o componentă aparte a
ecosferei. Prin activitatea sa conştientă sau inconştientă, omul
transformă mediul geografic al Terrei (sol, vegetaţie, climat),
contribuind în felul acesta la modificarea distribuţiei naturale a
organismelor vegetale şi animale şi chiar la modificarea speciilor
acestora. Intervenţiile omului asupra ecosferei au fost, de cele mai
multe ori, perturbatoare sau distructive.
Omul s-a dovedit a fi prima specie animală, a cărui impact
asupra ecosferei constituie o sursă potenţială de dezechilibru, ce
poate să compromită propria perenitate.
Creşterea demografică, dezvoltarea agriculturii intensive,
industrializarea, alături de o comportare psihologică nefastă,
caracterizată prin lăcomie şi vandalism exercită o acţiune distructivă
crescândă asupra ecosferei, ducând spre ruinarea propriului habitat.
Dorinţa omului de profit imediat sau pe termen scurt s-a
materializat, în decursul istoriei, printr-o exploatare sălbatică a
resurselor naturale, care, dacă va continua va determina o ruinare a
ecosferei, cu toate consecinţele ce decurg, privind viitorul său ca
specie.

43
44

Tabelul
8
OMUL ŞI ECOSFERA
Omul : Efecte perturbatoare asupra
– cel mai mare biocenozelor:
dăunător cunoscut - prin creşterea numerică semnificativă a
de pe planetă populaţiei umane, în raport cu alte
– unicul responsabil al mamifere
degradării ecosferei. - prin acţiunile sale
Apariţie: - conştiente având ca urmare:
La sfârşitul erei terţiare, - inconştiente
de cca. 2 milioane de  transformarea mediului geografic,
ani. ( sol, climat, vegetaţie)
 modificarea speciilor de plante şi
animale
Evoluţia intelectuală Ruinarea propriului mediu
progres tehnologic periclitarea existenţei viitoare ca specie.

4.2. Impactul ecologic al dezvoltării societăţii


umane

4.2.1. Dezvoltarea demografică

Creşterea rapidă a densităţii populaţiei umane constituie un


factor esenţial de degradare a ecosferei.
Dacă la începutul paleoliticului, cu cca. 1 milion de ani în urmă,
populaţia globului se cifra la numai 125 000 locuitori şi ocupa numai
continentul african, la începutul erei industriale, în jurul anului 1 800, a
tins aproape miliardul. La începutul erei atomice, în anul 1950

44
populaţia Terrei ajunsese la 2,4x109 locuitori, pentru ca 10 ani mai
târziu să atingă 3 miliarde. In anul 1980, după numai 30 de ani,
populaţia globului a ajuns la 5 miliarde de locuitori.
Din aceste date rezultă că au fost necesari un milion de ani
pentru ca populaţia Pământului să atingă 3 miliarde de locuitori şi
numai 25 de ani pentru a se dubla numeric, ceea ce demonstrează că
a avut loc o adevărată explozie demografică.

Tabelul nr. – Creşterea numerică a populaţiei Terrei, până în 2025


(milioane)

Rata de
Ţara 1950 1992 2025 creştere
1950 - 2025
China 554,8 1.165,8 1.590,8 2,9
India 357,6 882,6 1.383,1 3,9
Statele Unite 152,3 255,6 295,5 1,9
Indonezia 79,5 184,5 285,9 3,6
Pakistan 39,5 121,7 281,4 7,0
Brazilia 53,4 150,8 237,2 4,5
Nigeria 32,9 90,1 216,2 6,6
Bangladesh 41,8 114,4 211,6 5,0
Rusia 94,6 149,3 170,7 1,8
Iran 16,9 59,7 159,2 9,4
Mexic 28,0 87,7 143,3 5,3
Japonia 83,6 124,4 124,1 1,5

Tabelul nr. - Dinamica demografică între anii 1980 – 2100,


conform ipotezelor: (1) –joasă, (2) – medie, (3)-înaltă ale ONU
(The Determinants Consequences of Population Trends, New
York 1973; UN Demographic Yearbook - pt.1976, 1982, 1987, 1990
şi Relever de defi demografique, FNUAP, New York - pt. 2000 şi
2005)

45
46

Nr.
crt Specificaţie 1980 2000 2025 2050 2100
.
Ţări industrializate 1130 1233 1251 1194 1137
1. Ţări în curs de dezvoltare 3290 4604 5917 4493 6387
Total 4420 5837 7168 7687 7524
Ţări industrializate 1131 1272 1402 1402 1421
2. Ţări în curs de dezvoltare 3301 4847 8111 8111 8764
Total 4432 6119 9515 9515 10185
Ţări industrializate 1132 1304 1610 1610 1733
3. Ţări în curs de dezvoltare 3308 5033 10018 10018 12466
Total 4441 6337 11625 11625 14199

Tendinţa de suprapopulare apare vizibilă şi din creşterea


densităţii locuitorilor pe km2. Dacă acum cca. 200 de ani exista, în
medie, un locuitor pe km2, în anul 2 000 s-a ajuns la cca. 50 locuitori
pe km2. Pe măsura creşterii numerice, populaţia s-a răspândit treptat
pe cele cinci continente.
Statisticile Organizaţiei Naţiunilor Unite arată că în anul 2 025
se va depăşi pragul de 8 miliarde de locuitori.
Tabelul nr. - Dinamica creşterii demografice (Populoation
Reference Bureau, Inc., Wshington, DC)

Data Populaţia Timp de dublare


5000 î.c. 50 milioane ?
800 î.c. 100 milioane 4.200 ani
200 î.c. 200 milioane 600 ani
1200 d.c. 400 milioane 1.400 ani
1700 d.c. 800 milioane 500 ani
1900 d.c. 1.600 milioane 200 ani
1965 d.c. 3.200 milioane 65 ani
1990 d.c. 5.300 milioane 38 ani
2020 d.c. (estimare) 8.230 milioane 55 ani

46
Rata medie de creştere a populaţiei este de 0,6% în ţările
dezvoltate şi de 2% în ţările în curs de dezvoltare. In timp ce, în
majoritatea ţărilor dezvoltate populaţia este cvasi-staţionară, în ţările
în curs de dezvoltare creşterea demografică continuă, pe seama
creşterii natalităţii şi a scăderii mortalităţii. Consecinţele potenţiale ale
exploziei demografice pentru ecosferă sunt greu de evaluat.
Specialiştii în ecologie apreciază că evoluţia demografică
actuală confirmă tezele lui Malthus, după care populaţia creşte în
progresie geometrică, în timp ce resursele alimentare sporesc în
progresie aritmetică. Chiar dacă această creştere numerică a
populaţiei nu va determina catastrofe ca foame sau malnutriţie, cu
siguranţă va produce o degradare progresivă a calităţii vieţii, ca
urmare a degradării mediului prin despăduriri şi poluare.
Se pune problema care este efectivul maxim de oameni pe
care îl poate suporta Pământul fără ca echilibrul natural al ecosferei
să fie total dezechilibrat.
Capacitatea de susţinere a populaţiei vizează asigurarea
hranei, a apei şi a spaţiului de locuit, inclusiv a condiţiilor de confort
fizico-psihic. Toate cerinţele de susţinere a populaţiei se găsesc într-o
corelaţie directă cu mediul, respectiv cu suprafeţele cultivate, cu
resursele de apă, resursele energetice şi minerale, cu terenurile
ocupate cu spaţii de habitat

4.2.2. Dezvoltarea agriculturii

Descoperirea focului de către omul primitiv a constituit prima


cucerire tehnologică a omenirii, care până atunci au trăit, sub raport
ecologic, în deplină armonie cu natura.

47
48

Folosirea focului pentru urmărirea şi hăituirea vânatului a


provocat numeroase incendii, care au avut drept consecinţă
distrugerea numeroaselor suprafeţe de păduri virgine, fără şanse de
regenerare. Astfel s-au extins savanele, în Africa occidentală şi Asia
de S-E, iar în America de Nord, preeriile.
Apariţia agriculturii s-a produs acum circa 10.000 ani şi
constituie a doua revoluţie tehnologică a umanităţii, dar şi prima
perturbare majoră a ecosferei cauzată de către om.
Despăduririle masive, efectuate fără discernământ,
transformarea în teren cultivabil a unor soluri fragile, din zonele
tropicale sau temperate au ruinat iremediabil teritorii imense
Pentru cultivarea plantelor necesare hranei, oamenii au provocat
schimbări esenţiale, atât în fitocenoze, cât şi în zoocenozele terestre,
înlocuind ecosistemele forestiere naturale cu păşuni şi apoi cu culturi
agricole. Crearea de agrosisteme, cu o diversitate specifică foarte
redusă a fitocenozelor, cu efect imediat asupra modificării
zoocenozelor. Distrugerea comunităţilor vegetale naturale a fost
adeseori preludiul aridizării şi deşertificării multor teritorii luate în
culturi sau transformate în păşuni. Agricultura a dus la sporirea
cantităţii de hrană disponibilă şi a permis sedentarizarea şi creşterea
numerică a populaţiilor umane.
Până la mijlocul secolului 18, agricultura a fost principala
ocupaţie a majorităţii populaţiei globului terestru. Civilizaţia agricolă nu
a modificat considerabil ciclul materiei şi fluxul de energie din
ecosferă, societatea umană bazată pe agricultură integrându-se în
ansamblul fenomenelor ecologice naturale.

48
4.2.3. Dezvoltarea tehnologică

Inceputul erei industriale datează de la sfârşitul secolului 18 şi


marchează o nouă şi importantă etapă în dezvoltarea societăţii
omeneşti.
Crearea maşinilor a favorizat dezvoltarea meşteşugurilor. In
paralel s-au dezvoltat agricultura, prin introducerea de noi plante în
cultură şi sporirea efectivului de animale, în zootehnie.
Inmulţirea populaţiei, crearea de spaţii urbane, în întregime
artificiale, cultivarea monoculturilor industriale, distrugerea ultimelor
rămăşiţe ale vegetaţiei naturale, regresia suprafeţelor împădurite sunt
tot atâţia factori perturbatori ai echilibrului natural al ecosferei.
50

Tabelul 9

IMPACTUL DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII UMANE ASUPRA MEDIULUI


OMUL PRIMITIV
Acţiuni: EFECTE: -
- Vânat şi pescuit; 1. Hăituirea vânatului cu focul,
-Descoperirea focului – prima incendierea pădurilor tropicale –
revoluţie tehnologică a umanităţii transformarea lor în savane (Africa
occidentală, Asia de S-E) sau preerii
(America de Sud).
AGRICULTURA : EFECTE:
- Apariţia agriculturii : acum 10.000 - Creşterea populaţiei;
ani – prima cauză majoră a -Degradarea mai avansată a
peruturbării ecosferei, cauzată de echilibrului ecosistemelor.
către om.
- La jumătatea sec. XIX - începutul
„civilizaţiei agricole”
1.Despăduriri masive pentru 1.Distrugerea ecosistemelor
transformarea în păşuni şi terenuri forestiere. Degradări ale solurilor
agricole; fragile (terenuri în pantă, etc.) sau
Ex.: China – la începutul neoliticului temperate, aridizări.
era acoperită 90% cu păduri
2. „Cornul fertil al Africii” – ( arc de Ex.: China are în zilele noastre doar
cerc pornind din S. Palestinei – 5% suprafaţă împădurită.
N. Siriei – Mesopotamia – E. 2. „Cornul fertil al Africii” este astăzi
Iranului) acum 10.000 ani avea o un pustiu nisipos.
agricultură dezvoltată.
3. Dezvoltarea agriculturii – sporirea 3. Crearea agrosistemelor duce la o
cantităţii de hrană. Sedentarizarea diversitate specifică foarte redusă a
populaţiei. Apariţia concentrărilor de fito şi zoocenozelor.
populaţie umană.

5.Creşterea necesarului de energie; 5. In civilizaţia predominant agrară nu


-În neolitic : cca. 10.000 kcal/om/zi; se modifică esenţial fluxul de energie
- La sf. Evului mediu: cca. 20.000 din ecosferă; se încadrează în
kcal/om/zi; ansamblul ciclurilor biogeochimice.

50
Tabelul 9 (continuare)
DEZVOLTAREA TEHNOLOGICĂ: CONSECINŢE ECOLOGICE
Era industrială –apare la sfârşitul
sec. XVIII – începutul sec. XIX, se - Stocare de materie sub formă de
caracterizează prin: deşeuri nedegradabile sau slab
- descoperirea maşinilor industriale; degradabile;
- apariţia tehnologiilor noi. - Poluare cu substanţe toxice
DEZVOLTAREA INDUSTRIEI industriale a atmosferei, hidrosferei,
MODERNE: începând cu jumătatea pedosferei;
a doua. a sec. XIX : - Inhibarea activităţii
-Folosirea abuzivă şi descompunătorilor din sol
neântreruptă a combustibililor (microorganisme) prin diferiţi poluanţi
fosili. toxici;
Modificarea fluxurilor de energie; - Perturbarea circuitului C, S şi N –
-Ex.: SUA – 1970: 7% din ului în natură;
suprafaţa Terrei, 1/3 din - Epuizarea rapidă a unor resurse
producţia mondială de energie, energetice nerecuperabile (petrol,
230.000 Kcal/om/zi – de 10 ori cărbune).
mai mare decât la sfârşitul
Evului Mediu.

In consecinţă, această etapa a dezvoltării sociale a condus la


perturbarea raporturilor materiale şi energetice dintre om şi natură,
prin:
- reducerea diversităţii biocenozelor;
- întreruperea circuitului materiei, prin eliminarea unor
deşeuri nedegradabile, sau foarte greu degradabile,
rezultate din activitatea umană;
- modificarea radicală a fluxului de energie, prin creşterea
cantităţii de energie consumată pe cap de locuitor,
produsă cu prioritate prin arderea combustibililior fosili,
din resurse epuizabile.

51
52

Soluţii propuse de către ţările dezvoltate:


Creşterea „0” a populaţiei şi a consumului de resurse.
Avantaje: numai pentru ţările dezvoltate;
Dezavantaje: pentru ţările în curs de dezvoltare:
Ex.: Consumul mediu de resurse pe cap de locuitor în ţările în curs
de dezvoltare, reprezintă 1% din cel al ţărilor dezvoltate. O cincime
din populaţia globului consumă 81% din carbonul fosil, pentru
producerea energiei.
Legea de bază a ecologiei:
„Nici o specie nu poate exploata mediul natural – sfidând legile
reciclării elementelor fără afectarea stabilităţii şi perenităţii
biocenozelor.”
Consecinţă:
O populaţie care consumă resurse şi nu pune nimic în loc este
sortită dispariţiei. „Homo economicus” face parte integrantă din
ecosferă şi nu se poate sustrage legilor ei.

52
Capitolul 5 POLUAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI
ECOLOGICE

5.1. Definiţia poluării şi clasificarea poluanţilor

Poluarea este definită ca sumă a acţiunilor care duc la


degradarea mediului natural şi geografic. Etimologic, a polua
înseamnă a murdări, a profana, a mânji (lat. pollutus).
Poluarea este o consecinţă a activităţii umane, ce provoacă
degradarea mediului natural, prin diferite efecte ca: dereglarea fluxului
de energie, a nivelului radiaţiilor, a compoziţiei fizico-chimice a
mediului natural şi a structurii biotopului.
Aceste dereglări ale mediului pot afecta omul direct sau
indirect, prin degradarea resurselor sale de apă, hrană şi energie.
Tabelul 10
Poluare Efecte
Definiţie: Suma acţiunilor care - Stricarea echilibrului energetic
duc la : şi material al biosferei;
- degradarea mediului natural; - Modificarea nivelului radiaţiilor
- degradarea mediului geografic. din mediu;- Stricarea compoziţiei
- Efect al activităţii umane. fizico – chimice a mediului;
- Etimologic: (fr) a profana, a - Dezechilibrarea biocenozelor.
murdări, a mânji, a degrada. - Afectarea umanităţii:
direct;
- indirect (hrană, apă,
energie).

53
54

După natura lor, poluanţii se clasifică în trei clase principale:


fizici chimici şi biologici (vezi tab.11). Se poate vorbi şi de o a patra
categorie de poluare, cea estetică, determinată de degradarea
peisajelor, prin urbanizare necontrolată, amenajări
necorespunzătoare, amplasarea unor obiective industriale în mijlocul
unor zone naturale virgine, sau puţin modificate de om.
Tabelul
11
Clasificarea poluanţilor
FIZICI CHIMICI BIOLOGICI

o radioactivi; o derivaţi gazoşi ai o bacterii


o termici; carbonului şi şi virusuri;
o fonici. hidrocarburi o introduc
lichide; erea de specii noi
o detergenţi; de plante şi animale
o materiale plastice; care modifică
o pesticide şi alţi biocenozele
componenţi naturale.
organici de
sinteză;
o derivaţi ai S şi N;
o metale grele;
o fluoruri;
o aerosoli;
o materiale
organice
fermentabile.

ESTETICI
Degradarea peisajului prin :
• urbanizare necontrolată;
• amenajări necorespunzătoare;
• industrializare în zone virgine.

54
5.2. Circulaţia poluanţilor în ecosferă

Poluarea afectează zone mult mai mari şi adeseori foarte


îndepărtate de cele în care sunt situate sursele de poluanţi, ceea ce
face ca acestea să afecteze concomitent mai multe ecosisteme.
Circulaţia atmosferică a factorilor poluanţi este favorizată de
masele de aer în mişcare, care pot antrena poluanţi gazoşi, lichizi sau
solizi (sub formă de praf).
In emisfera nordică, la nivelul tropopauzei circulă un curent de
aer care suflă cu o viteză de cca. 360 m/s, traversând tot globul în
cca. 12 zile. Pe verticală masele de aer se pot deplasa cu viteze ce
depăşesc 30 m/s. S-a calculat că durata medie de staţionare a
poluanţilor în stratosferă este de cca. 2 ani, la nivelul tropopauzei de
30 de zile, iar în atmosferă de 6÷10 zile (la cca. 3 km altitudine).
Multe din aceste substanţe antrenate de precipitaţii se
acumulează în hidrosferă sau în sol, unde sunt transformate de către
plante sau microorganisme (CO este oxidat la CO2 de către diverse
bacterii, SO3 transformat în sulfaţi, apoi sulful este incorporat în diferiţi
aminoacizi, de către vegetaţia autotrofă, etc.)
Orice substanţă ce contaminează mediul natural poate fi
incorporată de către fiinţele vii, prin procesele metabolice, exercitând
o influenţă nefastă asupra speciilor de plante şi animale, inclusiv
asupra omului.
Diluarea agenţilor poluanţi , în aer sau în apă, pentru atenuarea
efectelor lor nocive s-a dovedit a avea un efect limitat, valabil pentru
un număr foarte restrâns de poluanţi. Fiinţele vii , în special cele
migratoare facilitează dispersia substanţelor poluante, mărind aria
56

zonelor contaminate. Mai grav este faptul că organismele vii pot


concentra în ţesuturile lor diverşi poluanţi, intoxicându-se şi
transmiţând agentul toxic în lanţul trofic. Din această categorie fac
parte: cartoful care poate concentra în tuberculii săi importante
cantităţi de pesticide (ex. DDT), sau stridiile din genul Crassostrea,
care pot acumula în organismul lor o cantitate de DDT de 70 000 de
ori mai mare decât cea care apare în apa mărilor în care trăiesc.
Capacitatea de a acumula substanţe greu sau deloc
degradabile o au aproape toate speciile de plante şi animale, în
proporţii diferite. Din aproape în aproape, pe această cale se produce
contaminarea tuturor verigilor lanţului trofic dintr-un ecosistem.
In concluzie, circulaţia poluanţilor în biosferă ne arată că
poluarea nu se rezumă la o suprafaţă restrânsă, localizată în
apropierea sursei de poluare.
Prin poluarea ecosferei, omul, care are rolul de consumator de
vârf, în raport cu alte fiinţe vii se expune la un efect de bumerang, toţi
aceşti poluanţi ajungând să-i pericliteze viaţa proprie şi supravieţuirea
speciei.

56
Cap.6 POLUAREA ATMOSFEREI

Orice substanţă străină ce pătrunde în aerul atmosferic şi a


cărei concentraţie provoacă un efect dăunător asupra organismelor
vii, vegetale şi animale din biosferă poate fi considerat poluant
atmosferic.
Poluarea atmosferei poate rezulta fie prin creşterea
concentraţiei unor componente obişnuite (CO2, N), fie prin
pătrunderea unor compuşi străini (toxici sau netoxici) ce modifică
proporţia componenţilor naturali ai aerului şi îl impurifică (vezi tab. 12).

6.1. Clasificarea poluanţilor atmosferici şi sursele


lor de provenienţă

După provenienţă, poluanţii atmosferici pot fi:


- din surse naturale: erupţii vulcanice (cenuşă zburătoare,
amestecuri de acizi, gaze toxice, etc. ), vegetale în putrefacţie
(compuşi sulfatici), incendii forestiere, vapori de apă de mare, emisii
volatile ale copacilor (terpene şi izoprene), polen, spori, bacterii, viruşi
şi alte particule organice (surse de alergii şi infecţii aerobe), furtuni
(cantităţi enorme de sol pulverizat), metabolismul descompunătorilor
(gaz metan rezultat prin descompunerea substanţelor organice), etc.;
- rezultaţi în urma activităţilor umane, dintre care primii 7 în
ordinea periculozităţii lor sunt: SO2, CO, aerosoli de poluanţi solizi sau
lichizi, hidrocarburi, NOx, oxidanţi fotochimici (oxidanţi puternici, în

57
58

aerul ambiental, generatori de smog), plumb, a căror concentraţie în


aer este monitorizată.

Tabelul 12
Modalităţi de poluare a atmosferei
a. b.
Creşterea Modificarea cantitativă a+b.
concentraţiei unor a componenţilor
gaze, componente atmosferici datorită
ale aerului (CO2, N2, introducerii unor
etc.) compuşi străini.

In tabelul 13 este dată o clasificare a celor mai răspândiţi


poluanţi atmosferici, după starea lor de agregare (gazoşi şi solizi).

Poluanţi atmosferici
Tabelul 13
Clasificarea poluanţilor atmosferici după starea de agregare
GAZOŞI SOLIZI
CO2, provenit din: Particule de:
- fenomene vulcanice; respiraţia - metale grele şi alţi compuşi
organismelor vii; arderea minerali: activitate vulcanică;
combustibililor fosili; meteoriţi; eroziune eoliană;
Hidrocarburi,din: emanaţii industriale; gaze de
descompunerea plantelor, eşapament.
bacteriilor; gaze de eşapament - compuşi organici naturali sau
ale motoarelor cu explozie; de sinteză, din: incendii de
Substanţe radioactive, din: pădure; arderi diverse, emanaţii
centrale atomoelectrice; explozii din industria chimică; pesticide;
nucleare; -compuşi radioactivi,: explozii
Derivaţi ai azotului din: arderea nucleare.
şi descompunerea materiilor
organice.

58
6.2. Efectele poluării atmosferice asupra ecosistemelor

Poluarea atmosferei conduce la modificări ale climei şi a ciclurilor


biogeochimice, cu urmări negative asupra ecosistemelor.
Efectele poluări asupra climei se manifestă prin modificări ale
factorilor meteorologici, ca:
• scăderea intensităţii luminoase( cantitate mai redusă
de lumină la sol, deficit de insolaţie în zonele urbane);
• modificarea umidităţii atmosferice şi a pluviozităţii;
• creşterea ponderii CO2, având ca rezultat efectul de
seră ( creşterea temperaturii globale).
Ex.: Inainte de era industrială, conţinutul de CO2 în atmosferă
era de cca. 550x104 t, reprezentând cca. 0,028%.
Consumul crescând de combustibili fosili pentru producerea
energiei, în era industrială a condus la o creştere exponenţială a
ponderii CO2 în aerul atmosferic, ajungându-se la cca. 0,034%. Se
estimează dublarea concentraţiei sale in aer până în anul 2025, fapt
ce va determina o creştere a temperaturii medii a aerului cu 2÷30C.
Acest fapt va determina schimbarea regimului pluviometric,
60

Capitolul 7. POLUAREA SOLULUI

- Sursa principală de apă şi elem. nutritive,


unicul mijloc de producţie vegetală.
- Format la supraf. scoarţei terestre, ca
SOLUL rezultat al interacţiunii între componenţii
litosferei cu atmosfera, hidrosfera şi
litosfera.
7.1 Intervenţii umane asupra solului

Consecinţe
-Agricultura, creşterea Degradări:
animalelor: Eroziuni, alunecări de teren, acidifiere,
- extindere, sărăturare, degradare alcalină,
intensificar dezechilibrări ionice, poluare chimică şi
e; păşunat biologică, distrugeri totale :expl. miniere de
abuziv şi suprafaţă: cariere, balastiere, gropi de
excesiv; împrumut.
-Exploatare neraţională Dereglări în funcţionarea solului ca sistem
a pădurilor;
cu integralitate şi subsistem al
-Industrializare şi
urbanizare; ecosistemelor terestre.
-Construcţii
hidrotehnice;
-Constr. căi de
transport

Poluarea solului – strâns legată de : poluarea atmosferei, hidrosferei,


a florei şi a faunei.

60
SOLUL – depoluator: Capacitate limitată de absorbţie şi
(mediu de depoluare, precipitare chimică a unor substanţe.
neutralizare, reciclare Ex: - absorbţie apă – 1500÷1500 m3/ha;
şi transformare a unor - unii poluanţi; dejecţii animaliere, nămol,
substanţe poluante) ape uzate, unele deşeuri animale şi textile (
Capacitatea de pot creşte fertilitatea solului).
depoluator:
(depinde de
salubritatea lui):
- să aibă o cantitate cât
mai mare de humus şi
raportul C/N cât mai
mic.
Controlul calităţii - Sistemul global de monitorizare a mediului
solurilor: înconjurător, GEMS:
- Sistemul naţional de monitorizare a calităţii
mediului înconjurător, atribuţii:
-Urmărirea param. calit. ai solului: pH,
%K, salinitate, înmlăştinare, poluare
cu pesticide, %NOx, metale grele,
fluor, grad de eroziune, etc.
Avertizarea unităţilor interesate în vederea :
prevenirii şi combaterii poluării.

61
62

Cale de reducere a a. Transformarea în compost a


poluării solului: deşeurilor solide, bogate în
- prin „agricultură materie organică şi utlizarera
intensivă” acestuia ca îngrăşământ, în
locul celor chimice, sintetice.
b. Interzicerea utililizării în
agricultură a substanţelor
chimice, nebiodegradabile

Metode de depoluare a. Spălare – în Germania, Olanda.


a solurilor: - metodă aplicabilă numai
solurilor cu textură grosieră
(nisipoase şi lutoase);
b.Extracţie sub vid: crearea de
depresiuni în sol– Franţa.
Efecte: volatiliz. poluantului;
Aplicaţii: ptr. poluanţi gazoşi.
c. Tratare biologică: In cazul unor
poluanţi organici (hidrocarburi) –
utilizarea unor bacterii
consumatoare ale poluantului
respectiv, fără a dăuna mediului.
Dezavantaj:- depoluare lentă,
neadecvată solurilor cu textură grea
şi mijlocie.

62
7.2 Clasificarea poluanţilor solului
- lucrări de excavare la zi;
- acoperiri prin depozitări de steril, gunoaie, alte materiale;
- deşeuri şi reziduuri anorganice din industrie;
- substanţe din aer : hidrocarburi, etilenă, amoniac, SO2,
cloruri, fluoruri, NOx, compuşi ai plumbului;
- materiale radioactive;
- deşeuri şi reziduuri organice din ind. alimentară şi
uşoară;
- dejecţii animaliere şi umane;
- eroziune şi alunecări de teren;
- sărăturare;
- acidifiere;
- înmlăştinare;
- exces sau carenţe de elemente nutritive;
- compactare şi formare de crustă;
- pesticide;
- agenţi patogeni contaminanţi.

63
64

7.3 Surse de poluare a solului

- industria extractivă de materii prime (cărbuni, petrol,


minereuri, mat. de construcţie);
- ind. energetică (termo şi hidrocentrale;
- ind. metalurgică;
- constr. de maşini, prelucrarea metalelor;
- ind. chimică şi petrochimică;
- ind. materialelor de construcţii;
- ind. alimentară;
- ind. celulozei şi hârtiei;
- chimizarea agriculturii (pesticide, îngrăşăminte chimice);
- complexe de creştere şi îngrăşare a animalelor (deşeuri
şi reziduuri vegetale şi animale) ;
- platforme şi rampe de gunoi menajer;
- ape uzate şi nămoluri menajere;
- transporturi;
- alte activităţi umane.
Cele mai frecvente şi mai dăunătoare tipuri de poluare:
- utilizarea îngrăşămintelor( pentru creşterea producţiei agricole) şi
a pesticidelor
( pentru combaterea dăunătorilor agricoli).

64
Surse de poluanţi
Arderea combustibililor fosili, industrie, agricultură, Animale
silvicultură, transport, aşezări umane, etc.
Agenţi poluatori
Subst. Deşeuri şi Gunoaie Ape Emisii în
chim. reziduuri menaj şi uzate atmosferă Plante OM
folosite (ind., umane
în altele)
agricult.

Fig. 6 Poluarea solului. Implicaţii asupra vieţii (după C.Răuţă şi


S.Cârstea, 1983)

65
66

Capitolul 8 POLUAREA APELOR (hidrosferei)


Hidrosfera : Poluarea hidrosferei :
- reţeaua hidrografică - problemă de
continentală; maximă gravitate –
- lacuri; criză de apă potabilă
- mări şi oceane la nivel planetar.
Mecanismele şi căile de poluare a
apelor sunt cele mai bine
cunoscute dintre formele de
poluare.
Caracteristici ale hidrosferei : Tipuri de poluare a hidrosferei:
- capacit. de a - biologică
solubiliza subst. - chimică
poluante solubile; - fizică
- capacit. de a
transporta în
suspensie subst.
poluante insolubule

8.1 Surse de poluare şi tipuri de poluanţi ai hidrosferei

Principalele surse de poluare a apelor:


- industria
- agricultura

8.1.1 Poluare biologică Agenţi de nat. biologică:


microorganisme, mat. org.
fermentabile din: ape urbane
uzate, ape ind., cu conţinut de
resturi menajere, fecaloide, leşii de
la ind. zahărului şi celulozei, etc.
Efecte:
Recrudescenţa afecţiunilor
patogene: febra tifoidă, dizenteria,
etc.
Indicator pentru gradul de

66
poluare biologică:
„CBO5”
-limita ptr. apa potabilă: <
:
5mg/l; - „ a conţ. de O2
min. 4mg/l;
- „ „ de germeni
patogeni: max. 50
germ./cm3
8.1.2 Poluare chimică Substanţe chimice toxice:
- nitraţi, fosfaţi, săruri folosite în
agricultură, reziduuri ind.:
compuşi ai Pb.(gaze de
eşapam.), Hg pesticide, ind. el-
chim, electronică, metrologie),
POx, hidrocarburi, etc.

8.1.3 Poluare fizică: Materiale de orig. minerală,


insolubile – provenienţă - efecte:
- Reziduuri de flotaţie, cariere, etc.,
aluviuni cu praf de argilă
Efecte: se depune pe fundul apelor
curg. sau lacuri – prov. colmatare
fav. dezv. organismelor anim. sau
vegetale;
- Eroziune de supraf. dat.
păşunatului abuziv, expl.
forestiere, practic. agric. pe
supraf. în pantă.
- Efecte: creşterea debitului de
subst. solide în apele râurilor –
colmatări ale lacurilor de
acumulare ptr. hidrocentrale, ptr.
irigaţii.
Poluare termică:
- deversarea apelor de răcire de la
termocentrale, cu temp. mai mare
cu 6÷÷9 0C decât la intrarea în
turnul de răcire.

67
68

8.2. Consecinţe ecologice ale poluării apelor

Poluarea apelor:
- continentale - influenţă negativă asupra
populaţiilor de maritime şi oceanice organisme
- consecinţe ecologice de
gravitate– funcţie de
natura poluării
Ex.:
Autoepurare apelor curgătoare

Poluarea organică a apelor curente


I Zonă de degradare La intrarea râului poluant în fluviu
II Zonă de Cu ajutorul bacteriilor şi a ciupercilor
descompunere specializate pe tipuri de poluanţi
activă
III Zonă septică Zona de descompunere activă
devine – prin consumarea în
totalitate a O2 – zonă septică, în
care:
- se formează compuşi reducători;
- în lipsa O2, aici nu trăieşte nici o
specie specifică apelor curate,
numai larve ale diferitelor insecte.
IV Zonă de restaurare Autoepurarea le apropie de
a echilibrelor caracteristicile iniţiale.
V Zonă de ape curate

Efectele poluării chimice a apelor:

Funcţie de gradul de toxicitate al substanţelor poluante (care


afectează în primul rând planctonul):
- Sărurile de cupru şi cromaţii: sunt letale ptr. alge, chiar
în concentraţii reduse;
- Ierbicidele (toate): toxice pentru alge;
- Detergenţii sintetici: foarte toxici pentru flora microbiană
a apelor;

68
Fauna (nevertebrate şi vertebrate) de apă dulce şi marină este
foarte sensibilă la poluanţi, în general.

Parametri toxicologici ptr. poluarea apelor

Animale din ape curgătoare (limnice) sau marine


CL 50 CL 100 TLM TL 50
Def.: Conc. letală pt. 50% sau Timpul letal Timpul teoretic
100% din populaţia apei, mediu pt. o după care 50%
respectiv , într-o durată de timp anumită conc. din indivizi au
prestabilită (24, 48 ore, etc.) de poluant ce pierit sub
det. moartea efectul unei
tuturor indivizilor conc. mai mari
dintr-o decât conc.
populaţie. letală.

Ex: CL 100

Substanţa Doza limită tolerată, CL 100,


ppm ppm
HCl 75 200
NH3 200 750
H2SO4 0,5 1
NH4OH 13 25
CuSO4 50 100
Fenol 1 10
Cromat de K 0,1 0,5
Cianură de K 0,1 0,5

Obs.: Hidrocarburile pot distruge întreaga biocenoză a ecosistemelor


acvatice.

ppm = părţi pe milion

69
70

Capitolul 9. POLUAREA RADIOACTIVĂ


(NUCLEARĂ)

9.1 Clasificarea radiaţiilor după tipul lor


Tip Particule
x y β elementare α
de origine
nucleară

Natură Electro- Electronică Neutroni, Nucleu de


magnetică de (asem. cu raze heliu
înaltă lumina) cosmice,
frecvenţă alţi nucleoni
Adâncime Blindaj de Pb Câţiva cm. Pot Superficiale,
de de mai mulţi m degrada la niv.
penetrare grosime acizii epidermei.
nucleici,
viteză f.
mare, fără
sarcini el., f.
periculoase.
Proprietăţi comune: invizibile, viteză foarte mare, putere de
penetrare a organismelor vii, adâncimi – fcţ. de natura lor (radiaţiilor),
ionizante (smulg electronii din structura periferică a atomilor, pe care-i
ionizează; aceştia devin chimic-reactivi şi pot forma diverşi produşi
toxici pentru celule.
Radiaţiile ionizante: dăunează celulelor pe care le traversează:
- în doză mare – provoacă moartea celulelor;
- în doze mici – sunt suportabile dar pot induce modificări
ireversibile ale ADN-ului (mutaţii genetice). ADN = acid
dezoxiribonucleic.

70
9.2 Clasificarea surselor radioactive
Sursa Tipul Caracteristici
- din radionucleizi naturali:
Scoarţa γ uraniu, thoriu, radiu, actiniu,etc.
terestră

Substanţe - de mare importanţă biologică,


Sol, ape radioactive: incorporate activ de către
K40, C14 organismele vii

-„vânturi solare” - radiaţii cosmice de energie


Cosmos înaltă;
- iradiază organismele terestre;
prin interacţiune cu nucleele
de azot sintetizează tritiu şi
C14;
-radiaţii ultraviolete - acţiune bactericidă şi
ale fluxului solar mutagenă

Toate organismele vii de pe Terra sunt expuse, în mod natural,


unor surse de iradiere: externă sau internă, de intensitate variabilă dar
destul de slabă, astfel că ele s-au adaptat în mod corespunzător.

Descoperirea şi folosirea energiei nucleare în scopuri militare şi


paşnice a mărit, în ultimele decenii, fondul natural de radiaţii cu radiaţii
ionizante şi constituie riscuri potenţiale de leziuni patologice: somatice
şi genetice.
Unele elemente chimice au izotopi radioactivi:
- naturali: 50;
- artificiali: 200.
Radioactivitatea izotopilor provine din proprietatea lor de a se
transforma spontan în alte elemente, cu nr. atomic diferit, însoţită de o
emisie de radiaţii, variabile, funcţie de natura elementului.

71
72

Gradul de nocivitate al izotopilor radioactivi depinde de energia


particulelor pe care ei îi emit.
Elementele radioactive se dezintegrează, masa lor scăzând
continuu, în progresie geometrică cu timpul.
„Perioada de înjumătăţire” este timpul necesar ca masa să
ajungă la jumătate. Ex.: 2h - ptr. Ar 41;
4,5 x 109 ani – ptr. U238.
Radioizotopii cu perioada de înjumătăţire mai mică de 2 zile nu
sunt periculoşi, înafara unor expuneri directe.
Radioizotopii cu perioadă lungă de înjumătăţire sunt aproape
inofensivi ptr. că emit o cantitate mică de radiaţii / unitate de timp.
Cei mai periculoşi sunt radioizotopii cu perioadă medie de
înjumătăţire, de ordinul: săptămâni, luni, ani, deoarece au timp să se
acumuleze în diverse organisme şi să se concentreze în unele verigi
ale lanţurilor trofice.
Cei mai periculoşi sunt izotopii elementelor ce apar în
alcătuirea substanţei vii:
C14, P32, Ca45, S35, etc.
Izotopii Sr90 şi Cs137 sunt cei mai periculoşi deoarece, prin
asemănarea proprietăţilor lor cu cele ale Ca sau K constituie izotopi
radioionizanţi foarte periculoşi pentru mediu.
Sr se incorporează uşor în organismele vii, în scheletul
vertebratelor, prin înrudirea sa cu Ca, iar Cs se acumulează în
muşchi, la fel ca şi K.

72
9.3 Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante

Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante

1. Somatice - afectează fiziologic pe cei expuşi;


- provoacă tulburări ce merg de la
moartea aproape instantanee a
individului până la reducerea
semnificativă a speranţei de viaţă

2. Genetice - mutaţii genetice datorate dereglării


proceselor de înmulţire celulară

Pentru a putea compare efectele radiaţiilor ionizante asupra


organismelor, speciilor şi biocenozelor este necesar să se dispună de
unităţi care să permită compararea gradului de contaminare şi
cantitatea de radiaţii primite de fiecare organism.
Cantitatea de radiaţii emise se măsoară în „curie” ( 1 curie =
cantit. de radiaţii emise de 1 g de radiu/sec). Sunt mai folosite
subunităţile ; micro(10-6), nano (10-9) sau pico (10-12).
Doza de radiaţii absorbită de către un organism se măsoară în
„rad”( 1 rad = absorbţia unei energii de 100 ergi/g de ţesut).
Eficacitatea biologică relativă a radiaţiilor se exprimă în „remi” .
Speciile de animale şi plante manifestă o mare variabilitate în
ceea ce priveşte radiosensibilitatea. Cele mai rezistente sunt bacteriile
şi cele mai sensibile sunt vertebratele cu sânge cald.

73
74

Valorile coeficientului DL50 (doza letală pentru 50% din


populaţie) pentru organismele expuse la o singură iradiere variază
astfel:
- bacterii – de ord. a 1 milion de razi;
- plante verzi – de ordinul a câteva sute de mii;
- mamifere – câteva sute de razi.
La oamenii expuşi la doze mari de radiaţii s-au observat
următoarele efecte:
- la doze de 100.000 remi – moarte instantanee;
- 10.000 remi – moarte în câteva ore;
- 1.000 remi – moarte în câteva săptămâni;
- nici o mortalitate la indivizii expuşi la o doză de 100
remi.
Indivizii expuşi la doze subletale suferă:
- sterilitate permanentă – la femei şi de 2-3 ani la bărbaţi;
- creştere semnificativă a cazurilor de cancer;
- scăderea vigorii fizice, diminuarea capacităţii de apărare
imunitară a organismului;
- diminuarea longevităţii, a coeficientului natural de
creştere a populaţiei.
DL50 la 3 săptămâni are pentru om valoarea de 400 razi.
Efectele dozelor subletale sunt atât de natură somatică cât şi
genetică. Ele depind atât de numărul de iradieri ;i de durata iradierii.
Din punct de vedere ecologic interesează în mod deosebit:
expunerile prelungite sau permanente la doze de intensitate slabă.
Expunerea la radiaţii ionizante diminuează activitatea de
sinteză a acizilor nucleici şi a proteinelor. Astfel se explică slăbirea
sau lipsa elaborării de anticorpi de către organismele animale iradiate.

74
Pentru om: expunerea la radiaţii ionizante are efecte de natură
genetică, în principal. Acţiunile mutagene sunt cumulative atât la
nivelul individului iradiat, cât şi la nivelul descendenţilor.
Dozele subletale-limită pentru părinţi s-ar putea dovedi letale
pentru descendenţi.
Dezvoltarea tehnologică a dus la diversificarea surselor de
radiaţii ionizante.
Doza anuală provenită de la sursele ionizante naturale se
compune din:
- radiaţii cosmice: 25x109 remi;
- radioactivitatea rocilor: 5x109 remi;
- alte surse: 25x109 remi;
La acestea se adaugă radiaţii ionizante provenite din surse
tehnologice ca:
- deşeuri radioactive din industria nucleară, de ordinul a
18x109 remi;
- pulberi radioactive: 1,3 x 109 remi;
- radiografie medicală: 100 x 109 remi;
- televiziune: 10x109 remi;
Toate acestea totalizează : 113 x 109 remi, în timp ce doza
maximă admisă este de 166x109 remi.
Analizând aceste date reiese că: radiologia medicală şi
televiziunea reprezintă surse importante de radiaţii ionizante.
Studii recente arată că : nu se poate preciza cu certitudine un
prag minim al dozelor de iradiere pentru care ar apărea efecte
patologice.
Utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice ridică probleme
legate de deşeurile radioactive rezultate. Singura soluţie de

75
76

debarasare fără riscuri ecologice , ce se cunoaşte până în prezent


rămâne depozitarea lor în minele de sare care nu permit ca acestea
să ajungă în pânza freatică şi oferă o etanşeitate perfectă pentru
izolarea radiaţiilor.
Cu excepţia Kr85, care este inert din punct de vedere chimic,
cea mai mare parte a reziduurilor radioactive depozitate în mediu sunt
incorporate în atmosferă. Apele fluviilor în care se deversează aceste
deşeuri se pot contamina peste pragul maxim admisibil.
Fitoplanctonul mărilor şi oceanelor are o mare putere de
incorporare a elementelor radioactive, pe care le transmite verigilor
superioare ale lanţului trofic, până la om.

76
Capitolul 10. LIMITELE RESURSELOR BIOSFEREI

Raportul dezvoltare / mediu depinde de resursele existente,


dintre care cele mai importante sunt cele energetice, de materii prime
şi alimentare , care nu sunt nelimitate.
Dezvoltarea economică şi demografică depind de resursele
existente ale biosferei. În exploatarea lor trebuie să prevaleze
atitudinile ştiinţifice ecologice şi nu cele etice sau ideologice.
Este o eroare să se considere că bogăţiile Terrei sunt
inepuizabile şi că deşeurile activităţii umane pot fi resorbite de
biosferă în mod nelimitat, fără urmări.
„Distrugerea naturii ne privează în fiecare zi, puţin câte puţin,
de o bogăţie de neînlocuit”. Ecologia ne dă şi o lecţie de modestie. Ne
arată că omul trebuie să respecte legile naturii, altfel, va veni
momentul când, cu tot arsenalul tehnologic, un dezastrul va fi
inevitabil.”1

10.1 Limitele resurselor energetice


Disponibilităţile energetice ale ecosferei, la nivelul actual de
cunoaştere, sunt limitate.
Sursele de energie principale utilizate de om sunt:
- nerenuverabile (epuizabile in timp):
 combustibilii fosili şi energia radioactivă;
- inepuizabile:
 energia solară;
 energia mareelor;
 energia geotermică.
1
Popescu, M., Popescu, M., Ecologie aplicată, 2000, MATRIX ROM, Bucureşti

77
78

Scurt istoric:
- Până în 1850 - preponderent lemnul;
- Începând cu 1850 :consumul de lemn – în scădere, iar consumul
de cărbuni – în creştere;
- După 1900: consumul de cărbune – relativ ct., consumul de
hidrocarburi lichide şi gazoase în creştere.
- Din 1975 – începe să se utilizeze şi energia nucleară.

Creşterea consumului de energie este exponenţială, cantitatea de


energie consumată dublându-se la fiecare 10 ani.
Ex.: Un om născut în 1970 ar trebui (conf. ritmului actual de
creştere a consumului de energie) să consume în 2040 de 128 ori mai
multă energie decât la naştere – imposibil de realizat, în condiţiile
actuale de aprovizionare cu petrol şi gaze naturale.
Estimarea rezervelor de combustibili fosili:
- cărbunii reprezintă cca. 90% din rezervele de energie
ale litosferei.
Hubert, în 1971 a făcut următoarea estimare a rezervelor:
-cărbune (inclusiv lignit): – cca. 7,5x1012t , respectiv: cca.
232x1021jouli;
- petrol – cca. 4x1011m3 , sau cca. 14,8x 1021J;
- gaze naturale – cca. 3,4x1014 m3 – cca. 13,1x1021J.
Legea randamentelor descrescânde: producţia unui anumit
combustibil variază după o curbă normală de tip Gauss.
Producţia totală de combustibil în istoria exploatării sale :
00

Q00= ∫ Pdt în care:


o

P = rata producţiei;

78
t = timpul.
Este de foarte mare importanţă să se cunoască momentul în
care a fost sau se va atinge producţia maximă .
Ex.: În SUA s-a atins Qmax de petrol la sfârşitul anilor 60.
Perioada utilă a unei surse de energie este dată de intervalul
de timp cuprins între primele şi ultimele intervale din curbă, respectiv
între 10 ÷ 80% din producţia totală.
În cazul petrolului această perioadă utilă variază între 58 şi
64 de ani.
Ex. : În SUA rezervele de petrol se vor epuiza în: 1960 + 64 =
2024
Rezultă că ţările care şi-au dezvoltat industria bazată pe petrol
drept combustibil principal au comis o gravă eroare.

79
80

Fig.7 – Teoria ciclului producţiei de materii prime2.


Qd = cantitatea disponibilă; Qp = cantitatea produsă;
Qr = cantitatea de rezervă

În cazul rezervelor de cărbune situaţia este ceva mai bună,


respectiv perioada utilă a acestui combustibil este considerată între
anii 2000 ÷ 2400.
Rezultă că, deocamdată, criza energetică nu este o problemă
la ordinea zilei.
Când petrolul şi gazele naturale se vor epuiza, cărbunele şi
energia nucleară vor putea satisface pentru încă o perioadă de timp
nevoile energetice ale societăţii industriale.
O limită importantă a creşterii consumului de energie este de
natură termodinamică:
- eliminarea în atmosferă a unei cantităţi de energie
neutilizabilă va duce la creşterea temperaturii apelor şi
la modificări de ordin climatic.
Ex.:
9
Dacă omenirea se va stabiliza la o populaţie de cca. 15 x 10
locuitori, iar aceştia vor avea nevoie de o cantitate dublă de energie
faţă de cea consumată în prezent în SUA, s-ar consuma 20
Kw/persoană. Aceasta ar necesita o colosală putere termică
instalată , de 300 x 109 Kw, de 60 de ori mai mult decât cea actuală.
Un asemenea ritm de producere a energiei va duce la
epuizarea rezervelor existente de cărbuni în 15 ani, iar a celor de
petrol, în 3 luni.

2
Hubert, 1969

80
Expansiunea dezvoltării economice cu orice preţ,
promovată de societatea industrială actuală va determina pieirea
civilizaţiei noastre odată cu această dezvoltare necontrolată.

Concluzie:
Singura soluţie cunoscută până în prezent de producere a
energiei fără pericolul de entropizare a biosferei este utilizarea
energiei nucleare.

10.2 Limitele resurselor de materii prime

Rezervele de materii prime se clasifică în două categorii:


- renuverabile (ce se pot reface);
- nerenuverabile ( ce nu se mai pot reface).
Studiile şi cercetările întreprinse până în prezent au demonstrat
că resursele sunt limitate şi deci, epuizabile.

Ex.: Este foarte apropiat momentul epuizării resurselor naturale


de minerale neferoase. In consecinţă, industria va trebui să treacă la
recuperarea lor din deşeuri.

10.3 Limitele resurselor de apă


Resursele de apă (în special de apă dulce) sunt şi ele limitate
la nivelul ecosferei.
Epuizarea resurselor de apă dulce a devenit deja o problemă
stringentă care necesită măsuri de urgenţă.
Dezvoltarea demografică şi dezvoltarea agriculturii au dus la
creşterea enormă a consumului de apă . Acestui fenomen i se adaugă

81
82

risipa enormă a acestei resurse vitale şi poluarea unor surse (pânzei


freatice de adâncime) care le face inutilizabile.
Sursele de apă dulce sunt inegal distribuite pe suprafaţa
planetei.
Din cele 150x106 km2 de uscat de pe glob:
- 15x106 km2 sunt acoperiţi cu gheţari ;
- 22x106 km2 sunt soluri circumarctice, îngheţate
permanent ;
- 40x106 km2 sunt terenuri deşertice situate în zona
subtropicală.
Deci pe o suprafaţă mare de uscat apa dulce lipseşte sau se
află într-o formă inutilizabilă pentru consum.
Din totalul de apă a hidrosferei:
- 97% se află în mări şi oceane;
- 3 % este apa dulce, din care numai 20 ÷ 25 % ( cca.
0,8% din volumul hidrosferei) este accesibilă pentru
nevoile omenirii, restul fiind concentrată în calotele de
gheaţă polare şi arctice.
In afara consumului de către populaţie, care este inegal
distribuit, funcţie de nivelul de dezvoltare al diferitelor ţări, cantităţi
foarte mari de apă se consumă în unele sectoare industrială.
Ex.:
Pentru producerea unei tone de hârtie se consumă 300 t de
apă; ptr. 1 t de îngrăşăminte azotoase se consumă 600 t apă.
Cantitatea de apă consumată de omenire în prezent se
dublează la fiecare 10 ani.
Datorită lipsei de resurse, locuitorii unor ţări subdezvoltate
consumă de cca. 20 de ori mai puţină apă decât cei din ţările

82
dezvoltate. În aceste ţări, dezvoltarea agriculturii prin utilizarea
irigaţiilor nu se poate face datorită resurselor limitate de apă.
Construirea unui baraj pentru alimentarea cu apă poate atrage
inundarea unor mari suprafeţe de pământ, adeseori foarte fertil şi
producerea unor efecte indirecte care anulează avantajele scontate.
Ex.:
Marile baraje construite în Asia sau Africa (Volta, Assuan) au
blocat aluviunile care erau depuse de aceste râuri în lunci. Eroziunea
intensă din bazinele de acumulare, cauzată de păşunatul excesiv
duce la colmatarea rapidă a acestor lacuri.

10.4 Limitele resurselor alimentare

Asigurarea hranei este una din cele mai grave probleme a lumii
contemporane. Peste 1 miliard de locuitori ai planetei suferă de
malnutriţie. Cele mai afectate sunt ţările subdezvoltate din Africa
Centrală şi Occidentală, Pakistan, India şi unele ţări din America
Latină.
Întreaga suprafaţă a terenurilor fertile, apte pentru agricultură a
fost pusă în exploatare. In unele ţări din : Extremul Orient, Orientul
Mijlociu, Africa de Nord şi Tropicală şi America Latină au fost epuizate
posibilităţile de extindere a suprafeţelor arabile.
Suprafaţa agricolă pe cap de locuitor , de care dispune planeta
în prezent este deja prea mică pentru a satisface nevoile de hrană ale
populaţiei existente.
Calculele estimative referitoare la numărul maxim de locuitori
pe care poate să-i hrănească planeta dau o cifră cuprinsă între 15 x
109 şi 45 x 109 locuitori.

83
84

Creşterea producţiei agricole ar necesita îngrăşăminte şi irigaţii


a căror producere, după cum s-a văzut are multiple implicaţii
ecologice.
Problema cea mai importantă este de a se cunoaşte densitatea
optimă suportabilă a locuitorilor Terrei care pot să-şi asigure o
existenţă decentă, situaţie ce se poate asigura numai prin planificarea
dezvoltării economice şi demografice.
Concilierea raporturilor contradictorii dintre dezvoltarea
economică şi protecţia mediului este o problemă de civilizaţie la care
trebuie găsit cel mai adecvat răspuns.
Se impune ca umanitatea să-şi fixeze ca obiectiv principal
acela de a sigura nevoile esenţiale de ordin economic şi de calitate a
vieţii în condiţiile menţinerii sistemelor ecologice într-o stare de
echilibru, capabilă să asigure reînnoirea resurselor de materii prime
şui energie necesare.

84
Capitolul 11 - METODE DE PROTECŢIE A
ECOSFEREI

11.1. Conservarea mediului geografic al Terrei


presupune conservarea principalelor sale componente organice şi
anorganice:
- conservarea biocenozelor (specii de plante şi animale);
- conservarea biotopurilor ( aer, sol, apă).
Bazele strategiei conservării = cunoaşterea aspectelor
ecologice şi genetice:
- care determină dispariţia unor specii;
- adaptarea şi formarea de noi specii.
-
Ex.: Dispariţia unei specii, componentă esenţială a evoluţiei
este echilibrată de supravieţuirea, adaptarea şi formarea de specii noi
(speciaţie).

Considerente ce impun protecţia mediului:


4.2. asigurarea nevoilor crescânde ale unei populaţii tot mai
numeroase pentru.: hrană, energie, materii prime, odihnă,
etc.;
4.3. considerente de ordin etic, estetic sau cultural.
Protecţia mediului geografic:
o păstrarea nealterată a componentelor sale;
o gestionarea şi administrarea raţională a componentelor lui:
patrimoniul ecologic şi genetic.

85
86

Bazele ecologice şi genetice ale conservării mediului geografic


impun cunoaşterea modului de organizare şi funcţionare a
ecosistemelor terestre.
Studiul succesiunilor ecologice şi al dinamicii spaţio –
temporale a ecosistemelor a arătat că:
- heterogenitatea spaţială şi
- unele perturbări în structura şi funcţionarea
ecosistemelor
sunt necesare şi utile pentru menţinerea bogăţiei specifice a
biocenozelor. De aici rezultă necesitatea de a fi păstrată întreaga
gamă de habitate şi la nevoie, menţinute sau recreate artificial prin
intervenţia omului.
După unele cercetări se pare că un efectiv eficace de 500 de
exemplare (la animale) este pragul minim de asigurare a potenţialului
evolutiv al unei populaţii (Franklin, 1980).
Pentru a se asigura măsurile preventive necesare pentru
conservarea speciilor, prin crearea de rezervaţii sunt necesare
suprafeţe întinse şi mijloace materiale care pot veni în contradicţie cu
alte nevoi stringente ale populaţiei din ţările în curs de dezvoltare. De
aceea, politica de conservare a mediului şi amenajare a teritoriului
trebuie să ia în considerare imperativele dezvoltării economico-
sociale.
Aceste considerente stau la baza acţiunilor UNESCO privind
realizarea unei reţele internaţionale de rezervaţii ale biosferei
(ecosferei) care să contribuie la ameliorarea bunăstării populaţiei
umane prin utilizarea raţională a ecosistemelor naturale sau
modificate de către om .

86
In activitatea sa omul a intervenit în dezvoltarea speciilor de
plante şi animale în scopul asigurării nevoilor sale crescânde de
alimentaţie. Aceste intervenţii influenţează restul ecosistemelor
naturale, producând unele dereglări în structura şi activitatea
ecosferei, a ciclurilor biogeochimice ale principalelor componente ale
atmosferei, hidrosferei şi a pedosferei.
De aceea, organizarea ocrotirii naturii în fiecare ţară şi la
nivelul ecosferei este problemă de mare răspundere şi de mare
actualitate. In acest sens trebuie alese şi asigurată protecţia unor
ecosisteme virgine reprezentative, diferite ca dimensiuni, grad de
izolare şi protecţie ca: parcuri naţionale, parcuri naturale, rezervaţii
naturale, rezervaţii ştiinţifice, rezervaţii ale biosferei, monumente ale
naturii, etc.
Ocrotirea ecosferei la nivel global trebuie să se facă prin
cooperare internaţională privind supravegherea continuă a stării
ecosferei, acţiune numită generic: „monitoring”. Aceasta pote sesiza la
timp schimbările ce intervin în starea componentelor biotice şi
abiotice ale ecosferei în scopul luării celor mai adecvate măsuri de
redresare, în timp util.
Toate problemele legate de:
- explozia demografică
- perspectiva schimbărilor climatice
- distrugerea diversităţii biologice
depind de conexiunile dintre influenţa activităţii speciei umane
(antropogene) asupra principalele componente ale ecosferei.

87
88

11.2 Aspecte economice


„Dacă lupta împotriva poluării costă scump, aerul poluat costă
mai scump.”3
Au fost efectuate calcule statistice de evaluare, prin
extrapolare, a daunelor provocate de poluare, cum ar fi:
o Ţările puternic industrializate plătesc pagubele datorate
poluării aerului din bugetul statului. Ex.: SUA – 11 miliarde
dolari/an, sau 60 dolari/ locuitor,an.
o In Anglia, degradarea construcţiilor prin coroziune a cauzat
pagube de 20.107 lire /an, în timp ce cheltuielile de
prevenire a acestor efecte, printr-o întreţinere corectă, cu
măsuri de protecţie anticorozivă (vopsire) ar necesita 4.107
lire/an.
o In SUA, programul costisitor de reducere a poluării oraşului
Pittsburg a avut ca urmare realizarea unor economii
estimate la 27 milioane de dolari, prin reducerea pagubelor
cauzate de fum şi alţi poluanţi.
o Epurarea totală a aerului necesită costuri deosebit de mari.
Astfel, pentru reducerea cu 1 procent peste 95% a prafului
din gaze necesită investiţii de miliarde.
Unele daune cauzate de poluarea atmosferei cum ar fi:
pierderile de vieţi omeneşti, bolile fizice şi psihice, efectele genetice,
diminuarea recoltelor, scăderea productivităţii animalelor, etc. nu pot fi
evaluate direct, prin cifre.

3
Détrie, J.P, La pollution atmosphérique, Dunod, Paris, 1985

88
In ţările dezvoltate există o reţea de supraveghere şi control a
gradului de poluare, iar pentru combaterea poluării sunt conjugate
eforturile mai multor categorii de specialişti.
În ţara noastră, tehnologiile existente au nivele de performanţă
foarte diferite, cele moderne nu sunt totdeauna bine exploatate şi
întreţinute, iar disciplina tehnologică nu a ajuns la un nivel potrivit
etapei actuale.

11.3. Legislaţia în domeniul protecţiei mediului

Perspectiva intrării în Comunitatea Europeană impune luarea


unor măsuri legislative privind evaluarea poluării factorilor de mediu,
identificarea prejudiciilor, stabilirea responsabilităţilor şi asigurarea
unor măsuri de prevenire a emisiei de poluanţi, de orice fel, în mediu.
Protecţia mediului şi protecţia muncii a necesitat introducerea
unor măsuri specifice de ordin legislativ.
Astfel, Legea protecţiei mediului 265 din 2006 ţine seama de
principiile, convenţiile şi acordurile internaţionale, adoptate de
organismele de specialitate ale ONU şi ale Comunităţii Europene,
precum şi de legislaţiile naţionale dintr-o seri de state ca: Elveţia,
Suedia, Rusia, Anglia, Germania, Spania, SUA, etc.
Legea prevede proceduri şi norme tehnice de evaluare a
poluării pentru diferiţi factori de mediu, dispoziţii la atingerea pragurilor
de alertă, dispoziţii la atingerea pragurilor de intervenţie şi stabileşte
autorităţile competente.
Legea reglementează protecţia mediului ca obiectiv de interes
public major, pe baza următoarelor principii şi elemente strategice
care conduc la o dezvoltare durabilă a societăţii:

89
90

- principiul precauţiei în luarea deciziei;


- principiul prevenirii riscurilor ecologice şi producerii
daunelor;
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor
specifice cadrului biogeografic natural;
- principiul „poluatorul plăteşte”;
- înlăturarea cu prioritate a poluanţilor ce periclitează
nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor;
- crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a
mediului;
- utilizarea durabilă (de lungă durată);
- menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi
reconstrucţia zonelor deteriorate;
- crearea unui cadru de participare a organizaţiilor
neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea
deciziilor;
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea
calităţii mediului.
Legea prevede modalităţile de implementare a acestor principii
şi strategii, reglementează activităţile economice şi sociale cu impact
asupra mediului şi procedura de autorizare a lor , stabileşte regimul
substanţelor şi deşeurilor periculoase, precum şi a altor deşeuri şi
impune reglementarea tehnică a măsurilor de protecţie a mediului de
către autoritatea centrală de protecţie a mediului, cu consultarea
autorităţilor de specialitate, pe domenii.
În lege se definesc unii termeni specifici, cum sunt:
 Impact de mediu – reprezintă modificarea negativă
considerabilă a:

90
- caracteristicilor fizice, chimice şi structurale ale factorilor
de mediu;
- diminuarea diversităţii biologice;
- modificarea negativă considerabilă a productivităţii
ecosistemelor naturale şi antropizate (locuite de oameni);
- deteriorarea echilibrului ecologic;
- degradarea considerabilă a calităţii vieţii în ecosistemele
antropizate, cauzată de fenomene de poluare a ape, aerului,
solului, sau de supraexploatarea resurselor naturale;
- gestionarea necorespunzătoare a teritoriului,
identificabilă în prezent sau previzibilă a se manifesta în
viitor.
 Evaluarea riscului - analiza probabilităţii şi gravităţii
principalelor componente ale unui impact asupra mediului;
 Prag de alertă – concentraţiile de factori poluanţi in apă,
aer, sol, sau prezenţi în emisii/evacuări (ale unor instalaţii), ce
prezintă riscul unui impact potenţial asupra mediului şi care determină
declanşarea unei monitorizări suplimentare în scopul diminuării lor.
 Prag de intervenţie - concentraţiile de factori poluanţi in
apă, aer, sol, sau prezenţi în emisii/evacuări la care autorităţile
competente vor dispune efectuarea studiilor de evaluare a impactului
şi reducerea concentraţiilor poluanţilor respectivi în emisii / evacuări.
 Autoritate competentă – autoritate împuternicită .
Incepând cu februarie 2004, autoritatea centrală de protecţie a
mediului în ţara noastră este Ministerul Mediului.
Normativul NTPA – 001/2005 stabileşte limitele de încărcare cu
poluanţi a apelor uzate evacuate în reţelele de canalizare ale
localităţilor(vezi anexa 1)

91
92

In anexa 2 sunt date criteriile de calitate a aerului, conform


Normelor Uniunii Europene.

11.4. Principii de perspectivă pentru protecţia


mediului

Protecţia mediului, în etapa actuală de dezvoltare socială nu


mai poate fi realizată prin „dispersarea – diluarea” agenţilor poluanţi,
pulberi şi gaze, în aer sau apă. Tendinţa actuală a protecţiei şi
prezervării mediului se bazează pe principiul confinare – concentrare”,
conform căruia se pretinde găsirea de soluţii tehnice pentru
controlarea emisiilor, captarea poluanţilor şi transformarea lor în
forme stabile, netoxice, biodegradabile.
Aceste tehnologii, care necesită investiţii suplimantare trebuie
să asigure:
- protecţia biotopurilor de interes ştiinţific;
- asigurarea lanţurilor trofice normale ale biocenozelor;
- asigurarea resurselor naturale (aer, apă, sol, ) curate,
pentru obţinerea unei bune productivităţi;
- echilibrarea presiunii populaţiilor de predători;
- reciclarea naturală a materiei, prin asigurarea realizării
biociclurilor elementelor vitale (carbon, azot, oxigen, etc.);
- conservarea aspectului estetic, recreativ a mediului.
Principalele măsuri tehnologice pentru reducerea şi controlul
poluării sunt:
- reducerea emisiilor de agenţi poluanţi din industrie, prin
alegerea materiilor prime cu cel mai mic potenţial de poluare,

92
modificarea proceselor tehnologice prin adăugarea unor faze
de recuperare a agenţilor poluanţi, utilizarea proceselor în
circuit închis, etc.
- reducerea agenţilor poluanţi din transporturi;
- înlocuirea combustibilului solid, cu lichid, gazos sau
acţionarea cu energie electrică a motoarelor;
- reducerea emisiilor de agenţi poluanţi în agricultură,
industrie, etc.;
- reducerea emisiilor poluante radioactive;
- instalarea unor bariere fizico-chimice în calea răspândirii
agenţilor poluanţi la: epurarea gazelor, ventilarea incintelor,
desprăfuirea aerului, centrale electronucleare.

11.5. Pentru o dezvoltare durabilă

Specialiştii în domeniul mediului au ajuns la un consens asupra


necesităţii respectării a două principii esenţiale:
- „o dezvoltare durabilă a societăţii”
- „respectarea drepturilor mediului”.
Termenul „dezvoltare sustenabilă” a fost utilizat pentru prima
dată în raportul din 1987 al Comisiei Mondiale a Mediului şi Dezvoltării
(WCED), care a fost investit de către Organizaţia Naţiunilor Unite să
analizeze critic problemele globale de mediu şi să formuleze
propuneri realiste de rezolvare a lor, astfel ca să fie asigurat progresul
omenirii fără subminarea resurselor necesare generaţiilor viitoare.
Comisia, condusă de prim ministrul Norvegiei Gro H. Bruntland
a definit dezvoltarea sustenabilă (durabilă) astfel: „satisfacerea

93
94

necesităţilor prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor


viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”.
Conceptul de dezvoltare durabilă impune necesitatea integrării
obiectivelor economice cu cele de protecţie a mediului, deoarece
dezvoltarea care produce pagube ecologice are consecinţe grave
asupra sănătăţii generaţiilor actuale şi viitoare.
Managementul ecologic, la fel ca medicina are la bază
principiul prevenţiei: „primum non nocere” , întrucât experienţa a
dovedit că prevenţia este întotdeauna mai avantajoasă decât tratarea.
Dezvoltarea economică este necesară dar nu suficientă pentru
atingerea acestui deziderat. Este necesară o stabilitate politică,
democraţie şi o distribuţie echitabilă, care să asigure participarea şi a
celor săraci la beneficiile societăţii.
Dezvoltarea durabilă înseamnă progres în bine al întregii
omeniri (nu numai a unui grup de privilegiaţi), ce poate fi prelungit pe
mai multe generaţii, nu numai pe câţiva ani.
Pentru a asigura un viitor durabil pentru noi şi urmaşii noştri
este necesar ca fiecare om să dobândească cunoştinţe despre modul
cum funcţionează mediul, în ce fel trebuie să îl protejăm şi să îl
gospodărim.
Realizarea condiţiilor pentru o dezvoltare durabilă necesită
satisfacerea următoarelor cerinţe:
- proiectarea creşterii economice având în vedere o
distribuţie echitabilă a resurselor, cu accent pe laturile
calitative ale producţiei;
- asigurarea condiţiilor pentru satisfacerea nevoilor
esenţiale de hrană, energie, locuinţă, loc de muncă,
asistenţă medicală, în scopul eliminării şi combaterii sărăciei;

94
- controlul creşterii demografice;
- supravegherea (monitorizarea) impactului activităţilor
economice asupra mediului şi întreţinerea biodiversităţii;
- exploatarea judicioasă a resurselor naturale;
- creşterea gradului de implicare în luarea deciziilor
privind protecţia mediului a tuturor factorilor implicaţi în
activităţi de cercetare, proiectare, dezvoltare, producţie.
Conceptul dezvoltării durabile a devenit în ultimii ani un obiectiv
strategic pentru întreaga umanitate, fiind preluat şi adaptat
condiţiilor specifice de către fiecare ţară.

11.6. Ingineria mediului, parte integrantă a


protecţiei mediului
Ingineria mediului este o specializare tehnică, cu caracter
interdisciplinar, care s-a dezvoltat cu precădere în ultimii 20 de ani,
având ca obiectiv general găsirea soluţiilor optime de interacţiune a
patru sisteme: economic, tehnologic, ambiental şi uman. Acest optim
corespunde conceptului de dezvoltare durabilă, care poate fi susţinută
numai prin considerarea celor patru sisteme într-un tot unitar.
Ingineria mediului se regăseşte în componenta economico –
tehnologică a protecţiei mediului întrucât propune şi aplică soluţii de
dezvoltare a efectelor favorabile si de minimalizare a efectelor
negative asupra mediului datorate activităţilor umane. In acest scop,
ingineria mediului abordează în aceeaşi măsură activităţi de: evaluare
a impactului ecologic, monitoringul mediului, reglementări tehnice
privind calitatea factorilor de mediu, măsuri de protecţie a resurselor
de apă, a atmosferei, a solului, faunei şi florei, etc., controlul

95
96

zgomotelor, vibraţiilor, radioactivităţii, elaborează criterii pentru


crearea unor tehnologii „curate”.

96
Anexa 1
Limitele de încărcare cu poluanţi a apelor uzate evacuate
în reţelele de canalizare ale localităţilor
Tabelul nr. 1
Nr. Limite max. Metoda de
crt. Indicator de calitate U.M. admisibile analiză
0
1. Temperatura C 40
2. pH 6,5 – 8,5 SR 8619/3-90
3. Materii totale în mg/dm3 300 SR 6953 - 81
suspensie(MTS)
4. Consum biochimic de oxigen mg/dm3 300 SR 6560--82
5. Consum chimic de oxigen mg/dm3 500 SR ISO 6060/96
6. Azotat amoniacal mg/dm3 30 SR 8683-70
7. Fosfor total mg/dm3 5,0 SR 10 067-75
8. Cianuri mg/dm3 0,5 SR 7685-79
9. Sulfuri şi hidrogen sulfurat mg/dm3 0,5 SR 7510-66
10. Sulfiţi mg/dm3 10 SR 7661-89
11. Sulfaţi mg/dm3 400 SR 8601-70
12. Fenoli antrenabili cu vapori
de apă mg/dm3 30 SR 7167-92
13. Subst. extractibile cu eteri de
petrol mg/dm3 20 SR 7587-96
14. Detergenţi anionici mg/dm3 30 SR 7875-96
biodegradab.
15. Plumb mg/dm3 0,5 SR 8637-79
16. Cadmiu mg/dm3 0,1 SR ISO 5961-93
17. Crom trivalent mg/dm3 1,0 SR 7884-91
18. Crom hexavalent mg/dm3 0,1 SR 7884-91
19. Cupru mg/dm3 0,1 SR 7795-80
20. Nichel mg/dm3 1,0 SR 7987-67
21. Zinc mg/dm3 1,0 SR 8314-87
22. Mangan mg/dm3 1,0 SR 8662-70
23. Clor liber mg/dm3 1,0 SR 6364-78

97
98

Anexa 2
Criteriile de calitate a aerului. Normele Uniunii Europene

Poluantul Criteriul Valoarea, Modul de calcul


μg/m3 aer*
50 i50**
NO2 Valoare ghid 135 i98**
Valoare limită 200 i98
80 i50
Valoare limită 130 i50, pentru perioada
SO2 de iarnă
250*** i98
40-60 Media anuală
Valoare ghid 100-150 Media zilnică
40-60 Media anuală a valorilor
Particule în Valoare ghid zilnice
suspensie 40-60 Media zilnică
80 i50
Valoare limită 130 i50, pentru perioada
de iarnă
250*** i98
Pb Valoare limită 2,0 Media anuală a valorilor
zilnice
Prag 65 Media zilnică a valorilor
vegetaţie orare
O3 Prag sănătate 110 Media pe 8 ore
Prag inf. pop. 180 Media orară
Prag 200 Media orară
vegetaţie
Prag alertă 360 Media orară

98
BIBLIOGRAFIE

1. Odum E.P., „Fundamentals of ecology”, Saunders and C., Philadelphia and


London, 1959.
2. Stugren, B., „ Ecologie generală”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1975;
3. Botnariuc, N., Văideanu, A., „Ecologie”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982.
4. Dajoz, R., „Precis d’ecologie” Dunod, Paris, 1985.
5. Barbault, R., „Ecologie génerale. Structure et fonctionnement de la
biosphère.” – Ed. Masson, Paris, 1990.
6. Ionescu, Al., Barabaş, N, Lungu, V. „Ecologie şi protecţia mediului” –
Culegere de lucrări prezentate la Al IX-lea Simpozion „Ecologie şi protecţia
mediului, Călimăneşti, 04 - 06.06.1992
7. Târziu, D.R., „Ecologie” Curs univ. - Univ. TRANSILVANIA din Braşov,1994.
8. Popescu M., Popescu M. „Ecologie aplicată” Ed. „Matrix Rom” Bucureşti,
2000
9. Cunningam, W.P., Saigo Woodworth, B., “Environmental Science – a global
concerne”, Wm. C. Brown Publishers, USA, 2001
10. Duma, Sigismund, “Geoecologie”, Ed. Dacia, 2000.

11. *** Legi şi normative în domeniul mediului:


- Legea 265 /2006 - “Protecţia mediului”
- Legea 620/200 - “Convenţia europeană a peisajului”
- OUG 152 / 2005 - “Prevenirea, reducerea şi controlul integral al
poluării”
- Ordin MMSS nr. 508/2002 – “Norme generale de protecţie a muncii”
- Ordin 184/1997 – “Procedura de realizare a bilanţurilor de mediu”
- Ordin 860/2002 – “Procedura de evaluare a impactului asupra mediului
şi de emitere a acordului de mediu”

99