Ministerul Educaţiei Repiblicii Moldova

Colegiul Politehnic mun.Bălţi

Catedra Ştiinţe Reale

Curs de prelegeri de uz intern

La disciplina

METROLOGIE ŞI STANDARDE
ÎN
ECOLOGIE

Realizat: Procopciuc L.

Timciuc I.

1
 CUPRINS
Contact direct

INTRODUCERE. 3
Capitolul I. Dispoziţii generale
1.1. Introducere în ecologie. Standarde ecologice de stat 4
Capitolul II. Poluarea atmosferică
2.1. Sursele de poluare atmosferică 10
2.2. Metode de determinare a poluanţilor din aer 15
Capitolul III. Poluarea apei.
3.1. Surse de poluare ale apei. Determinarea proprietăţilor organoleptice ale ape 21
3.2. Determinarea indicilor chimici a calităţii apei 26
Capitolul IV. Poluarea fonică.
4.1. Aparate de măsurare a poluării sonore. Principiul de lucru al sonometrului VŞV-003 34
Capitolul V. Poluarea solului.
5.1. Poluarea solului cu pesticide, cu metale grele 39
5.2. Determinarea carbonului din humus prin metoda Tiurin 43
Capitolul VI. Managementul deşeurilor.
6.1. Procese microbiologice şi chimice în corpul depozitelor de DMS44 44
6.2. Concepţia înhumării sanitare a DMS46 46

Studiu individual

Capitolul I. Dispoziţii generale

1.1. Starea mediului în Republica Moldova 50
Capitolul II. Poluarea atmosferică
2.1. Caracteristica poluanţilor atmosferici 53
2.2. Efecte directe şi indirecte ale poluării atmosferei. Acţiunea nocivă a noxelor asupra
organismului 56
2.3. Măsuri de prevenire şi combatere a poluării atmosferice. Legislaţia ecologică
privitor la poluarea atmosferică 58
Capitolul III. Poluarea apei.
3.1. Resursele acvatice ale Republicii Moldova 59
3.2. Boli provocate la om de poluanţii apei. Măsuri de prevenire şi combatere a
poluării apelor. Legislaţia ecologică a poluării apelor 63
Capitolul IV. Poluarea fonică.
4.1 Sunetul ca sursă de poluare 66
Capitolul V. Poluarea solului.
5.1. Fenomenul poluării solului. Surse de poluare a solului. Compoziţia solului 69
5.2. Măsuri de prevenire şi combatere a poluării solului 71
Capitolul VI. Managementul deşeurilor.
6.1. Gestionarea deşeurilor în Republica Moldova 72
6.2. Impactul global al deşeurilor asupra schimbărilor climaterice 75

Bibliografie 75

2
 INTRODUCERE

Pe măsura dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, creşterii potenţialului de producţie, societatea capătă

posibilităţi tot mai mari de acţiune asupra naturii, în scopul folosirii resurselor şi forţelor naturale
pentru satisfacerea necesităţilor în creştere ale umanităţii. Această acţiune însă poartă un caracter
dublu. Ea poate ajuta dezvoltării naturii, îmbunătăţirii ei, poate ridica productivitatea folositoare a
sistemelor biologice.
Însă succesul în domeniul transformării naturii îi însoţeşte pe oameni doar atunci, când aceştia
studiază legile ei de dezvoltare, ţin cont de acţiunile lor şi de cerinţele obiective ale acestor legi în
relaţiile om-natură. Cu părere de rău, în obiectivitatea reală, aceste condiţii absolut necesare nu
întotdeauna sunt luate în consideraţie, ba chiar în majoritatea cazurilor sunt ignorate. În rezultat,
dezvoltarea industriei este însoţită aproape pretutindeni de distrugerea considerabilă a sistemelor
naturale şi de poluarea intensă a mediului, ceea ce aduce pagube naturii şi societăţii. Astfel,
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, pe de o parte, a creat mijloace puternice şi numeroase de acţiune asupra
naturii, iar pe de alta, dependenţa de natură a crescut, a căpătat un caracter mai adânc şi multilateral.
Acest lucru serveşte drept cauză de bază, ce ne impune să luăm măsuri speciale de protecţie a naturii.
Din punct de vedere istoric, protecţia naturii s-a dezvoltat ca un sistem de măsuri restrictive,
orientate spre păstrarea anumitor landşafturi, monumente ale naturii, obiectivelor preţioase, a speciilor
rare de plante şi animale, reducerea folosirii unor sau altor resurse preţioase, precum şi la crearea
rezervaţiilor şi rezervatelor.
E clar că în condiţiile actuale aceste măsuri nu sunt îndeajuns. Exploatarea naturii, legată de
schimbarea ei inevitabilă, este o proprietate indispensabilă a omului şi direcţia principală de activitate
a societăţii.
De menţionat, că mediul înconjurător nu are frontiere, deoarece, oriunde te vei afla, într-o zonă
urbană, de stepă sau de taiga, în pustiu, într-o ţară sau alta - securitatea ecologică a fiecăruia depinde
de starea mediului atât la nivel naţional, regional, cât şi global. În cazul în care într-o anumită regiune
factorii de mediu sunt afectaţi, ei pot să influenţeze, la nivel mondial sau, cel puţin, regional, asupra
unor spaţii foarte mari.
Este important de a avea în vedere că protecţia mediului ambiant prevede protecţia sănătăţii omului şi
e îndreptată spre asigurarea stării lui fizice şi psihice normale în procesul de muncă. Deci protecţia
mediului înconjurător este în acelaşi timp şi protecţia muncii.

3
 CAPITOLUL I
DISPOZIŢII GENERALE
Tema 1.1 : Introducere în ecologie. Standarde ecologice de stat.
Plan:
1. Noţiuni principale. Ecologia ca ştiinţă. Metode de studiere a ecologiei.
2. Controlul ecologic de stat. Colaborarea internaţională în domeniul ocrotirii mediului.

1.
Încă în Roma Antică populaţia se plîngea de poluarea rîului Tibru, iar în Atena – de poluarea
portului Pireu, unde soseau corăbii din toata Oikumena. Acest cuvînt stă la baza terminului
ecologiei ,,Oikos” ceia ce înseamnă ,,loc, casă”. În anul 1863 a văzut lumina tiparului prima carte
dedicată ecologiei. Autorul ei , Marilaun, menţiona :,,Răspîndirea plantelor se realizează după legităţile
nescrise ale naturii. Fiecare plantă cu locul, timpul şi rostul său”
Primul savant care a reliefat principiul interacțiunii în lumea vie a fost Charles Darwin. Darwin
a observat că diferitele specii se influențează reciproc prin activitățile lor și că de aceste interacțiuni
reciproce depinde succesul unei specii în lupta pentru existență, adică numărul său de supraviețuitori,
de urmași. Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul Ernst Haeckel care a fost primul care a
formulat termenul de ecologie în anul 1866. Ecologia după Ernst Heinrich Haeckel (1866): ”Studiul
interacțiunilor dintre organismele vii și ambient și organismele vii între ele în condiții naturale” (de la
cuvântul elin οικος = casă, cămin).
Problema protecţiei mediului ambiant devine una prioritară în Republica Moldova şi
actualmente o atenţie deosebită se acordă calităţii factorilor de mediu (apei, solului, aerului,
alimentelor).
Intenţiile exagerate de explorare a resurselor naturale pentru acoperirea cerinţelor consumatorului duc
la acţiuni nejustificate asupra mediului ce provoacă consecinţe nefaste mediului şi, în final, omului”.
Dacă pentru unele ţări ce dispun de resurse naturale enorme aceste consecinţe sunt prognozate
pentru o perioadă mai îndelungată, pentru Republica Moldova, care ocupă o suprafaţă teritorială relativ
mică (3348,4 km2), nu dispune de resurse valoroase în proporţii mari, iar majoritatea covîrşitoare a
zăcămintelor minerale lipsesc, problema protecţiei mediului şi a exploatării raţionale a resurselor
naturale devine una naţională.
În această ordine de idei, relaţiile de mediu stabilite între Homo Sapines şi celelalte
componente ale mediului: apă, aer, sol, biotă, întotdeauna, dar, mai ales, în ultimul timp, necesită o
concordanţă bine chibzuită pentru menţinerea echilibrului ecologic în toate ecosistemele existente.
În anul 1862, in SUA a fost înfiinţată rezervaţia naturala din Zellowstone, avînd ca scop
salvarea speciilor animale şi vegetale aflate pe cale de dispariţie. Abea în anii 30 ai sec. al XX-lea s-a
format concepţia despre ecosistem, iar prin anii 1960 ecologia s-a constituit ca ştiinţă. În prezent,
noţiunea de ecologie cuprinde un domeniu vast, ce include totalitatea informaţiilor despre viaţă şi
pămînt: studiul relaţiilor dintre om şi natură, soluţionarea problemei deşeurilor şi a celor legate de

4
poluarea mediului. În genere, nu exista domeniu care să nu prezinte interes pentru ecologie, inclusiv
educaţia tinerei generaţii.
Ecologia (din cuvintele grecești: ecos - casă și logos - știință, adică "știința studierii
habitatului") este o știință biologică de sinteză ce studiază interacțiunea dintre organisme,
plante și mediul în care ele trăiesc (abiotici și biotici). Pentru aceasta ecologia analizează
îndeaproape structura, funcția și productivitatea sistemelor biologice supraindividuale
(populații, biocenoze) și a sistemelor mixte (ecosisteme).
ECOLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studiul interacțiunii dintre organisme și mediul lor
de viață. [Var.: oecologíe s. f.] – Din fr. écologie.
Sursa: DEX '98 (1998
ECOLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studiul relațiilor dintre organisme și ambianța lor, la
nivel de individ, populație sau comunitate. [Var.: oecologíe s. f.] – Din fr. écologie.
Sursa: DEX '09 (2009)
Ecologia se ocupă cu sisteme cu grad de complexitate extrem de variabil, de la populaţii de plante
şi animale până la întreaga ecosferă. De aceea selectarea metodologiei de lucru este esenţială în
abordarea oricărui studiu ecologic.
Metoda analitică (carteziană) este o metodă care ignoră întregul şi se concentrează asupra
părţilor componente. Analizând structurile şi procesele biologice, încearcă să explice însuşirile şi
legităţile întregului prin reducerea lor la însuşirile şi legităţile părţilor componente. De exemplu,
putem simula într-un acvariu procese şi fenomene care au loc într-un lac, controlând temperatura,
lumina şi alţi parametri fizico-chimici, eventual limitând numărul de specii la doar câteva specii de
interes. Astfel, putem studia efectul introducerii unor peşti răpitori asupra nevertebratelor acvatice, sau
modul în care se dezvoltă vegetaţia în prezenţa sau absenţa unor peşti fitofagi (care se hrănesc cu
plante).
Dacă experimentul este bine gândit şi realizat putem obţine informaţii extrem de utile care să ne
permită să înţelegem mai bine procesele naturale. Experimentele pot spori în complexitate prin
realizarea de incinte închise, izolând volume determinate de apă cu plase de dimensiuni diferite, care
să restricţioneze accesul unor categorii de organisme de dimensiuni mai mari decât ochiurile plasei.
Putem astfel studia modul cum se dezvoltă plantele în incintele unde nu au acces peştii fitofagi, cum se
înmulţesc puricii de baltă protejaţi de peşti şi cum afectează aceasta chimismul apei şi/sau densitatea
algelor cu care se hrănesc organismele zooplanctonice. Nu întotdeauna însă rezultatele sunt aplicabile
la sistemele naturale, care au o complexitate mai mare decât sistemele experimentale.
Metoda istorică (darwinistă) consideră că fiecare structură şi funcţie biologică este rezultatul
unui proces de dezvoltare în timp. Metoda urmăreşte să lămurească originea, caracterul adaptativ şi
semnificaţia biologică a acestui proces. De exemplu, pisica domestică se aseamănă mult cu leul african
şi tigrul asiatic cu care este înrudită, dar şi cu o serie de specii dispărute, cunoscute doar din resturile
fosile. Cunoaşterea relaţiilor existente între speciile dispărute şi cele actuale ne ajută să înţelegem
rolul şi poziţia acestor specii în natură.
În studiul sistemelor ecologice şi biologice metodelor analitice şi sistemice trebuie să li se acorde
o pondere egală simultan şi nu alternativ. Deoarece ecologia este o ştiinţă în dezvoltare, ea caută
sinteza şi nu separarea. Din fericire, în ultimele decenii, progresul înregistrat în tehnologie a furnizat
instrumentarul necesar trecerii de la o abordare preponderent calitativă şi descriptivă, la o abordarea
cantitativă a sistemelor ecologice mari şi complexe (calculatoarele din ce în ce mai performante,
sistemul geografic informaţional, monitorizarea automată a parametrilor etc.).

5
 2.
Cunoaşterea legitaţilor naturii are importanţă pentru elaborarea standardelor ecologice.
Standarde ecologice – valoarea ce indica concentraţia maximal admisibilă a substanţelor poluante
în mediu ce nu surmenează sănătatea omului.
Deosebim 3 tipuri de standarde ecologice:
 Standardele calităţii mediului ambiant;
 Standardele poluanţilor;
 Standardele exploatării noilor tehnologii.
Standardele calităţii mediului ambiant - stabilesc nivelul maxim de substanţe poluante in
mediul în care ele nimeresc (aer,apa,sol).
Fiecare intreprindere industrială este inzestrată cu sisteme de curăţire (nişe sau filtre) care permit
trecerea în mediul înconjurator doar a unei anumite cantităţi de poluanţi conform standardelor
ecologice .
Unele ţări industrial - dezvoltate aşa ca Germania , au dreptul de a cumpăra cota de poluare a
mediului ambiant de la ţările cu un nivel industrial mai mic sau cu nişe de curăţire mai perfectionate.
Moldova - fiind o ţara agrara impurifică mediul mai puţin şi de aceea vinde cota sa altei ţări. Fiecare
ţara işi stabileşte standardul său ecologic faţa de standardul European.
(Ex: La campionatul de fotbal din Germania din vara 2006 s-au adunat atîţea suporteri încît
mijloacele de transport ce i-au adus au impurificat mult atmosfera . Pentru a echilibra procesul sa
cumpărat cota de poluare de la o localitate din India unde se folosea drept combustibil baligarul.
Cumpărarea a fost făcută pe 50 de ani , dar oricum in perioada aceasta se va restabili doar 1/3 din
dezechilibrul CO2.
I. Standardele calitaţii mediului - reprezintă cerinţe,reguli si normative unice ce corespund
nivelului terhnico-ştiinţific referitor la starea mediului cît si folosirii raţionale ale resurselor
naturale.
Aceste standarde sunt aprobate prin Hotărîrile Guvernului şi includ răspunderea juridică în cazul
incălcării.
Standardele calităţii mediului se clasifică:
 Standarde ale calităţii apelor;
 Standarde ale calităţii aerului;
 Standarde ale calităţii solului.
Standarde ale calitaţii apelor - au fost elaborate separat: standarde pentru apa potabila; apă în
scopuri tehnice; apă în scopuri piscicole. Astazi exista peste 1000 de standarde pentru apa potabila si
450 pentru apa in scopuri piscicole. La stabilirea standardelor substanţelor chimice din apă se ea în
consideraţie:
1. Indicii toxicologici( influenţa lor asupra organismului uman )
2. Indicii organoleptici (calităţile organoleptice ale apei - miros,gust ,culoare)
3. Indicii sanitari (care determină capacitatea de autopurificare a apei).
Standardele calităţii aerului in RM se bazeaza pe concentraţia maxim admisibilă a substanţelor
nocive din aer ce pot avea influenţa asupra sănătăţii omului. In conformitate cu recomandarile
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii se evidenţiază 4 trepte de influenţă asupra sănătăţii.
 Lipsa influenţei
 Provoacă agravarea bolilor cronice
 Provoacă alergie
 Provoacă boli acute
Standarde ale calităţii solului –in acest caz se elaborează CMA (concentratia maximă
admisibilă (mg/kg) ) a:
 pesticidelor si metaboliţilor;
 substanţelor petroliere;
6
  compuşilor sulfuroşi ce pot avea un impact pronuntat asupra sănătăţii populaţiei.
II. Standardele poluanţilor –prezintă cantitatea de poluanţi eliminaţi de către un agregat sau o
sistemă de curaţire defectată.
Cînd se construieşte nisa ,se ia în vedere 2 standarde
 unul pentru cazuri excepţionale cînd ea e defectata,
 iar al 2 pentru cazul cînd ea functioneaza în normă.
III. Standardele exploatării noilor tehnologii – prezintă concentraţia maximă de poluanţi care
pot fi eliminaţi de întreprinderile cu tehnologii noi.

Ecologizarea efectivă a Ţării, de rând cu suportul legislativ-instituţional adecvat modelului de

dezvoltare durabilă, necesită şi un control ecologic de stat bine structurat şi funcţional, capabil să
dea finalitate politicilor de mediu ale statului.
Această sarcină revine integral Inspectoratului Ecologic de Stat şi subdiviziunilor sale, care
efectuează expertiza de stat a activităţilor economice, reglementează şi autorizează utilizarea raţională
a resurselor naturale şi asigură respectarea uniformă a legislaţiei de mediu în teritoriu.
Ca instituţie funcţională cu competenţe clar delimitate, Inspectoratul Ecologic de Stat se
constituie în cadrul Departamentului de Stat pentru protecţia mediului prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr.310 din 16.10.1990. Ulterior, după mai multe restructurări instituţionale
optimizatoare a Departamentului, IES devine autoritate publică de domeniu autonomă, şi actualmente,
funcţionează cu statut de instituţie subordonată Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale.
Investit cu largi competenţe, IES îşi îndeplineşte atribuţiile în:
 Domeniul realizării politicii de mediu, unde se manifestă ca subdiviziune a Ministerului,
participând la elaborarea şi promovarea programelor, planurilor de acţiuni în domeniu,
elaborarea şi avizarea proiectelor de acte legislative şi normative, standardelor, metodologiilor,
implementarea convenţiilor şi acordurilor de mediu,  etc.
 Domeniul exercitării controlului ecologic şi geologic de Stat, unde, fiind şi subiect al
dreptului contravenţional, devine independent în acţiunile sale.
Inspectoratul Ecologic de Stat a fost fondat în anul 1990 şi
 exercită controlul ecologic de stat asupra respectării legilor şi actelor normative în problemele
protecţiei mediului şi folosirii resurselor naturale, inclusiv la frontiera de stat a ţării;
 efectuează expertiza ecologică de stat în scopul prevenirii impactului activităţilor economice
asupra mediului, componentelor lui, ecosistemelor, sănătăţii populaţiei;
 organizează acţiuni de combatere a braconajului pescuitului ilicit şi tăierilor de arbori;
 efectuează investigaţii de laborator privind calitatea factorilor de mediu;
 conlucrează cu organele de drept privind examinarea contravenţiilor administrative şi tragerea
la răspundere a contravenienţilor;
 conlucrează cu organele administraţiei publice locale la elaborarea şi implementarea
programelor şi planurilor locale şi regionale de acţiuni în domeniul protecţiei mediului;
 supraveghează activitatea agenţilor economici privind achitările plăţilor pentru poluarea
mediului şi eliberează autorizaţii a folosinţelor de mediu.
Controlul ecologic de stat
Pentru asigurarea respectării cerinţelor ecologice, legislaţiei ecologice a standardelor in domeniu,
realizarea planurilor şi programelor de acţiuni ale protecţiei mediului de către agenţii economici si
fizici activează Contolul ecologic de Stat .
Controlul ecologic de stat este efectuat de un şir de instituţii de stat –rolul principal al căruia îi
revine – Inspectoratului Ecologic de Stat , Ministerul sănătăţii, Departamentului Standarde
,Metrologie si supraveghere Tehnică .
7
 Funcţiile Inspectoratului Ecologic de Stat sunt determinate de Legea privind protecţia mediului
(1993).
Inspectoratul Ecologic de Stat are următoarele funcţii:
 Supraveghează respectarea legislaţiei cu privire la protecţia mediului .
 Inspectează mijloacele de transport şi întreprinderile.
 Interzice diferite lucrări pe teritoriul rezervaţiilor naturale, parcuri naţionale.
 Aprobă limitele poluării mediului (concentraţiile maxim admisibile ale substanţelor).
Legislaţia ecologică - prezintă totalitatea actelor normative – codurile şi legile RM
Codurile RM:
 Codul funciar, 25.12.1991;
 Codul apelor, 22.06.1993;
 Codul subsolului, 15.06. 1993;
 Codul silvic, 21.06.1996.
Legile RM:
 Privind protecţia aerului atmospheric, 17.12.1997;
 Privind regimul substanţelor nocive, 03.07.1997:
 Privind deşeurile industriale şi menagere, 09.10.1997;
 Privind plata pentru poluarea mediului înconjurător, 25.02.1998;
 Privind apa potabilă, 10.02.1999.

Colaborarea internaţională în domeniul ocrotirii mediului.

1962 Publicarea cărţii ‘Primăvara tăcută’ (Silent Spring) de Rachel Carson
1966 Publicarea primei Liste Roşii de către UICN (Uniunea Internaţională pentruConservarea Naturii)
1971 Convenţia privind zonele umede deimportanţă internaţională, în speciaca habitat al păsărilor
acvatice (Convenţia de la Ramsar, Iran)
1972 Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Omului, Stockholm, Suedia . Înfiinţarea
Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) Clubul de la Roma publică ‘Limitele creşterii’
Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural natural
1980 Iniţierea Programului Mondial asupra Climatului .Elaborarea Strategiei Globale de Conservare
1990 A doua Conferinţă Mondială asupra Climei, Geneva, Elveţia .Crearea Sistemul Global de
Observare a Clime
2000 Convenţia Europeană a Peisaj(Convenţia de la Florenţa) .Forumul Global pentru Apă (Haga)
Adoptarea Protocolului privind Securitatea Biologică la Conveprivind Diversitatea Biologică
2002 Summit-ul Global pentru Dezvoltare Durabilă, Johannesburg, South Africa (UNCDB +10).

8
9
 CAPITOLUL II
POLUAREA ATMOSFERICĂ

Tema 2.1. Poluarea atmosferică. Sursele de poluare atmosferică

Plan:
1. Noţiune de poluare. Tipuri de poluare
2. Surse de poluare

1.
Una din cele mai acute probleme este creşterea gradului de poluare a atmosferei. Aerul este
necesar pentru toate vieţuitoarele Terrei. De calitatea lui depinde sănătatea oamenilor, starea lumii
animale şi vegetale, rezistenţa şi longevitatea construcţiilor şi clădirilor. Aerul poluat poate servi ca
sursă de poluare a apelor, uscatului, mărilor, solului.
Pentru o activitate vitală normală a oamenilor este necesar ca aerul să fie de o anumită calitate.
Prin poluarea atmosferei înţelegem necaracteristicile din atmosferă, agenţii de natură fizică, chimică
şi biologică sau depăşirea în conţinutul acestora a nivelului multianual stabilit, ceea ce transformă
atmosfera într-un lucru parţial sau complet inutilizabil.
În protecţia sanitară a bazinului aerian poluarea atmosferei este numită schimbarea
componenţei ei în rezultatul prezenţei diferitor impurităţi. Prin impuritate se subînţelege substanţa
care lipseşte în componenţa permanentă a aerului. Impuritatea care exercită o acţiune negativă asupra
mediului înconjurător şi sănătăţii populaţiei este numită substanţă poluantă a atmosferei (STAS
17.2.1.04-77).
Practic, toate substanţele care poluează aerul exercită o acţiune dăunătoare asupra
organismului uman. Substanţă dăunătoare se numeşte substanţa, care, contactând cu organismul,
poate duce la îmbolnăviri profesionale sau la schimbări în starea sănătăţii, observate prin metodele
contemporane din prezent, şi în viitorul generaţiilor următoare. Substanţele dăunătoare se
caracterizează prin toxicitate, care constă în capacitatea de a dăuna organismului prin acţiunea
biologică negativă. Gradul de toxicitate se măsoară prin cantitatea absolută de substanţă capabilă să
provoace în organism un efect biologic negativ, inclusiv moartea.
Învelişul aerian al Terrei conţine o cantitate mai mare sau mai mică de diferite impurităţi. După
provenienţă impurităţile pot fi împărţite în naturale şi artificiale – care apar în rezultatul circuitului
natural al substanţelor sau activităţii omului. După componenţa chimică şi dispersitate ele se împart
în gaze, inclusiv vapori şi aerosoluri, iar după acţiunea asupra organismelor, mediului ambiant şi
bunurilor materiale – în pozitive sau negative.
La sursele naturale de poluare se referă furtunile de praf, erupţiile vulcanice, praful cosmic,
produsele eroziunii eoliene, particulele solului, scrumul, sarea care nimereşte în aer în rezultatul
evaporării picăturilor apei de mare, particulele substanţelor organice, microorganismele.
Cota impurităţilor de provenienţă naturală formează aproximativ 50 % de compuşi ai sulfului,
93 % de oxid de carbon, 98% de oxizi ai azotului, 87 % aşa numiţii carbonaţi reactivi. Însă aceste
impurităţi, de obicei, sunt împrăştiate în spaţiu, se amestecă în aer şi se dispersează, sunt îndepărtate

10
de locurile cu o populaţie densă. În rezultatul diferitor procese naturale are loc în permanenţă
autopurificarea atmosferei.
Doar în cazuri excepţionale se observă concentraţii destul de înalte ale poluanţilor naturali în
atmosferă, de exemplu, metan(gazul de baltă) sau bioxid de sulf, eliminat de izvoarele
geotermale. Drept surse de poluare antropică a atmosferei cu impurităţi servesc
termoenergetica, industria, prelucrarea gazului natural şi ţiţeiului, transportul, experimentarea
armelor termonucleare etc.
Fiecare din aceste surse este legată cu eliminarea anumitor impurităţi, componenţa
cărora numără zeci de mii de substanţe. Cele mai răspândite impurităţi ale industriei
sunturmătoarele: cenuşa, praful, silicaţii, clorura de plumb, anhidrida de sulf, hidrogenul
sulfurat, aldehidele; oxidul şi bioxidul de azot,amoniacul; azotul, oxidul şi bioxidul de carbon;
acizii clorhidrici şi fluorhidrici; gaze radioactive, aerosoluri.
Poluanţii atmosferei se împart în primari, care nimeresc direct în atmosferă şi
secundari, care se obţin în rezultatul transformărilor poluanţilor primari. Astfel, bioxidul de sulf
(SO2),nimerind în atmosferă, se oxidează până la anhidrida sulfuroasă(SO3), care
interacţionează activ cu vaporii de apă, formând picăturide acid sulfuric.
La interacţiunea anhidridei sulfuroase cu amoniacul gazos se formează cristale ale
sulfatului de amoniu. În acest fel, în rezultatul reacţiilor chimice, foto-chimice, fizico-chimice,
între poluanţi şi componenţii atmosferei se formează poluanţii secundari, care în multe cazuri
sunt mai periculoşi decât cei primari.
În anumite condiţii climaterice se pot forma mase de aer cu o concentraţie mare de
impurităţi la suprafaţa solului şi în stratul de jos al atmosferei. De obicei, acest lucru se
întâmplă atunci, când în stratul de aer de deasupra sursei de poluare persistă inversia aeriană -
situarea unui strat de aer mai rece sub un strat de aer mai cald, ceea ce împiedică amestecarea
aerului pe verticală, adică reţine transportarea impurităţilor în straturile de sus ale atmosferei.
În rezultat, substanţele dăunătoare se concentrează în stratul de jos şi servesc drept cauză
principală a formării ceţei (pâclei) fotochimice.
În acelaşi timp, atmosfera este supusă acţiunii crescânde a factorilor negativi de natură
fizică (căldură, zgomot, vibraţie, factori electromagnetici, radiaţie etc.).
Anual, în mediul înconjurător al planetei nimeresc până la 2⋅1020 J căldură, însoţită de
aruncarea în atmosferă a 18⋅109 tone CO2. Sursele principale ale degajărilor termice sunt
procesele de ardere ale combustibilului organic şi obiectivele energeticii nucleare (SAE).
Degajările termice duc la creşterea temperaturii medii anuale a atmosferei, la micşorarea
suprafeţei învelişului gheaţă-zăpadă şi, ca urmare, la micşorarea capacităţii de refracţie a
planetei.
Toţi aceşti factori stimulează creşterea de mai departe a temperaturii medii a suprafeţei
pământului. În unele regiuni, în rezultatul degajării de căldură de la întreprinderile industriale
are loc formarea în atmosferă a aşa-numitelor “insule de căldură” cu o temperatură de 1-4 0C
mai ridicată decât temperatura obişnuită a aerului. Influenţa acestor insule duce la formarea în
zona lor de acţiune a ceţurilor, nebulozităţilor, mărirea cantităţii de precipitaţii,inclusiv a
ploilor acide.
Formarea ploilor acide este legată de nimerirea în atmosfera saturată a oxizilor de sulf
şi azot. Ploile acide micşorează fertilitatea solurilor, înrăutăţesc sănătatea populaţiei,
influenţează negativ asupra florei şi faunei, distrug construcţiile metalice, piatra, marmora etc.

11
 În diversitatea factorilor chimici şi fizici ce nimeresc în mediul ambiant cele mai
periculoase sunt substanţele cancerogene, capabile să ducă la dezvoltarea în organismele vii a
tumorilor maligne. La factorii cancerogeni de natură fizică se referă razele Roentgen, izotopii
radioactivi şi alţi poluanţi radioactivi, precum şi razele ultraviolete în doze mari.

Normarea poluanţilor atmosferici

Indicele de bază, folosit pentru controlul calităţii aerului este concentraţia maximă admisă
(CMA) a substanţei dăunătoare. CMA – este concentraţia maximă a impurităţii în atmosferă, raportată
unei anumite durate medii care, acţionând periodic sau întreaga viaţă, nu exercită asupra omului, nici
asupra mediului ambiant în întregime o influenţă dăunătoare (inclusiv urmări îndepărtate).
Dacă substanţa nocivă are acţiune dăunătoare asupra naturii în concentraţii mai mici, decât
asupra organismului uman, atunci normarea se face reieşind din pragul de acţiune a acestei substanţe
asupra naturii (flora, fauna). Rezolvarea problemei despre conţinutul admisibil al poluanţilor
atmosferici se bazează pe imaginarea existenţei unor praguri în acţiunea poluanţilor. La argumentarea
ştiinţifică a CMA a nocivităţilor în aerul atmosferic este folosit principiul indicelui limitator (adică
normarea după cel mai sensibil indice). Astfel, dacă mirosul se simte la concentraţii, ce nu influenţează
negativ asupra organismului uman şi mediului înconjurător, normarea se efectuează cu considerarea
pragului de miros. Pentru normarea nivelului admisibil de poluare a aerului sunt stabilite două tipuri de
CMA: în aerul zonei de lucru din încăperi şi în aerul atmosferic al localităţilor. Pentru unele şi
aceleaşi substanţe poluante CMA în atmosfera localităţilor este mai mică decât CMA pentru atmosfera
zonei de lucru a încăperilor.
Pentru fiecare substanţă poluantă a atmosferei localităţilor este stabilită limita admisibilă a
concentraţiei medii zilnice (CMAm.z) şi concentraţia maximă, care se determină prin cercetarea
probelor de aer în decursul unui interval de timp redus, aşa - numită concentraţie unică (de o singură
dată) CMAun. Prima determină acţiunea de lungă durată a poluantului asupra organismului omului, iar
a doua - de scurtă durată (5 – 20min). La cercetările probelor de aer concentraţia maximală nu trebuie
să întreacă CMA stabilită pentru aerul încăperilor de producţie, ceea ce garantează securitatea
cercetărilor. Pentru stabilirea concentraţiilor medii zilnice ale poluanţilor atmosferici sunt efectuate
experienţe toxicologice asupra diferitor animale în scopul studierii acţiunii rezorbtive a substanţei
dăunătoare. În experienţă sunt modelate condiţiile de contact ale omului cu substanţa studiată. În
camere speciale animalele sunt supuse ingalării permanente cu substanţa examinată timp de 3 – 4 luni.
Pentru studierea stării organelor şi sistemelor organismului sunt luaţi în consideraţie o diversitate
întreagă de indici fiziologici, biochimici, morfologici etc.
Concentraţia unică CMAun este o astfel de concentraţie a substanţei în aerul atmosferic al
localităţilor, care nu provoacă reacţii reflectoare în organismul uman (schimbări ale activităţii
bioelectrice a creierului, simţul mirosului, sensibilitatea la lumină a ochiului etc.); concentraţia unică
CMAun consideră aşa - numitele degajări masive în atmosferă ale substanţelor dăunătoare.
Concentraţia medie zilnică CMAm.z. este aşa o concentraţie a nocivităţii în atmosfera localităţilor,
care nu exercită influenţă dăunătoare directă sau indirectă în condiţiile respiraţiei permanente.
Normativele CMAun se referă la un interval de 20 min (la aşa interval se referă şi toate valorile CMA,
stabilite pentru aerul zonei de lucru în încăperile de producţie). De aici rezultă că la compararea
măsurărilor reale cu CMA ale probelor de aer, rezultatele analizelor trebuie să corespundă intervalului
de 20 min.
Pentru compararea cu normativele CMAm.z. controlul nivelului de poluare a aerului în
localitate se efectuează sau permanent, sau cu întreruperi timp de 24 ore, cu calcularea ulterioară a
12
valorilor medii ale concentraţiei nocivităţii. Normativele CMAun se stabilesc după pragul de acţiune
reflectoare a nocivităţii asupra oamenilor, spre exemplu, după pragul de miros, iar normativele
CMAm.z. consideră pragul de acţiune toxică. Dacă această acţiune începe de la o concentraţie mai
sporită decât cea reflectoare, atunci normativele CMAm.z. şi CMAun pentru substanţa dată coincid.
În acele cazuri, când acţiunea toxică se manifestă la concentraţii mai mici decât cea reflectoare, atunci
CMAm.z. < CMAun,. Pentru substanţele care nu posedă acţiunereflectoare CMAun nu se
stabilesc, iar pentru substanţele, pragul toxic de acţiune a căror este necunoscut, valorile CMAm.z. nu
se stabilesc. Pe teritoriile supuse protecţiei sporite, se stabilesc normative mai stricte - CMAun se
micşorează cu 20 %. Pentru elaborarea CMA, îndeosebi pentru aerul atmosferic al localităţilor, se cere
un timp destul de îndelungat, legat de necesitatea efectuării cercetărilor medico-biologice şi
fiziologice. De aceea, pentru substanţele, ce nu au stabilită CMA, se stabilesc normative vremelnice –
niveluri aproximative inofensive de acţiune (NAIA) sau concentraţii vremelnice admise (CVA).
NAIA, la fel ca şi CMA, au dimensiune mg/m3 şi prezintă concentraţii maxime admise unice
(CMAun). În corespundere cu NS 245-71 concentraţia substanţelor poluante în aer pe teritoriul
întreprinderii nu trebuie să întreacă valoarea de 30 % a CMA a aerului zonei de lucru în încăperile de
producţie (C < 0,3 CMAun). Cerinţa faţă de curăţenia aerului pe teritoriul întreprinderii este îndreptată
spre excluderea poluării aerului absorbit de sistemul de ventilaţie, precum şi infiltrat în încăperi.
Prezentele norme prevăd posibilitatea influenţei complexe asupra organismului a unui şir de
substanţe ce au aceeaşi acţiune dăunătoare asupra organismului. Cu aceeaşi acţiune se consideră
substanţele apropiate după compoziţia chimică şi caracterul acţiunii biologice asupra organismului,
spre exemplu ozonul, bioxidul de azot, anhidrida sulfuroasă. Dacă în aer sunt prezente câteva substanţe
nocive, ce posedă efectul sumaţiei cu concentraţiile C1, C2, … , Cn, atunci calcularea conţinutului
admisibil al substanţelor se efectuează după formula:
C1/CMA1+ C2/CMA2+...+ Cn/CMAn≤1
unde:
C1, C2, Cn – concentraţiile reale ale substanţelor cu efectul
umaţiei;
CMA1,2,n – concentraţiile maxime admise ale substanţelor
din acest ansamblu).
În aceste cazuri, când apar noi industrii şi tehnologii, şi are loc degajarea nocivităţilor
necunoscute, sunt folosite normele NAIA (niveluri aproximative inofensive de acţiune) a substanţelor.
Ele se stabilesc prin analogie cu substanţele de aceeaşi acţiune, pentru care sunt elaborate CMA.
Normele CMA sunt baza iniţială a proiectării şi expertizei maşinilor şi mecanismelor noi, liniilor
tehnologice etc., ele servesc, de asemenea, şi ca criteriu de apreciere a necesităţii folosirii măsurilor de
luptă cu poluarea aerului atmosferic cu gaze şi pulbere (praf).

2.
Conform structurii şi caracterului influenţei asupra atmosferei, poluanţii pot fi grupaţi în
modul următor: poluanţi chimici, mecanici, acustici, termici, electromagnetici şi radioactivi. După
provenienţă poluanţii aerului pot fi naturali – sub forma de praf mineral, organic, cosmic şi
antropogeni – care se formează la arderea diferitor tipuri de combustibil, lucrul unităţilor de transport,
degajări industriale, activitatea agricolă cu toate atributele ei (ferme, complexe agroindustriale,
chimicale, instalaţii termice şi energice etc.) ş.a.
Numai din contul arderii cărbunilor în instalaţiile energetice în mediul înconjurător nimeresc
mercur (argint viu) de 8700 ori mai mult de cât se capătă din surse naturale, arseniu – de 125 ori mai
13
mult, uraniu – de 60 ori mai mult, beriliu – de 10 ori mai mult de cât se capătă din surse naturale.
Poluanţii atmosferei terestre, ce rezultă din activitatea societăţii umane, constituie: 90 % - substanţe
gazoase şi 10 % - aerosolurile. Conform datelor Corporaţiei Internaţionale în domeniul cercetărilor
ştiinţifice şi tehnologiilor volumul anual mondial al reziduurilor industriale şi comunale constituie
circa 40 mlrd. tone, jumătate din care nimeresc în atmosferă. Se consideră că volumul producţiei
industriale mondiale se dublează în fiecare 10...12 ani, acest lucru fiind însoţit de creşterea poluării
mediului înconjurător cam în aceleaşi proporţii. Astăzi în lume se ard anual circa 8…10 mlrd. t de
combustibil condiţional, ceea ce duce la aruncarea în atmosferă a circa: 22 mlrd. t de bioxid de
carbon, 150 mln. t de bioxid de sulf, 65 mln. t de oxizi de azot, 300 mii t de oxizi de plumb, peste
700 mln. t de alţi compuşi.
La etapa actuală în industrie sunt folosite practic toate elementele sistemului periodic al lui
Mendeleev, ceea ce influenţează calitatea şi componenţa poluanţilor atmosferici aşa ca: aerosoluri ale
metalelor grele şi rare, compuşi artificiali, substanţe radioactive, cancerogene, bacteriale ş.a..
Omenirea cunoaşte peste 4 mln. de substanţe chimice obţinute pe cale artificială, din care cca. 1mln.
nu există şi nu se formează în natură, deci nu pot fi antrenate în circuitul substanţelor. Cel mai intens
poluează aerul atmosferic industria petrochimică, termoenergetică, celulozei şi hârtiei, metalurgică
precum şi transportul, în primul rând transportul auto. Această poluare este diferită pentru diverse
regiuni ale planetei. În marele centre şi regiuni industriale concentraţia poluanţilor poate fi de mii şi
chiar milioane de ori mai mare decât media planetară. S-a stabilit că degajările tehnogene de sulf în
atmosferă de 7 ori le depăşesc pe cele naturale şi constituie în medie 70 kg la fiecare kilometru pătrat
al planetei. Există însă regiuni industriale, cum ar fi in regiunea Rurulului, unde degajările de dioxid de
sulf ating cifra de 100 t/an la un kilometru pătrat, ceea ce depăşeşte de 1400 de ori valoarea medie
globală.
Gazele aruncate în atmosferă pot interacţiona între ele, formând noi compuşi nocivi. O parte
considerabilă din aerosoluri se formează anume în rezultatul transformării impurităţilor gazoase.
Astfel, numai în rezultatul arderii combustibililor organice şi degajărilor industriale in atmosferă anual
se formează 40…50 mln t de aerosoluri. Ca urmare, aerul în oraşe este de 10…20 ori mai poluat decât
aerul de munte sau din localităţile săteşti şi conţine până la 100 mii de particule într-un cm3 de aer.
Centralele energetice termice şi cazangeriile folosesc peste 1/3 din combustibilul extras pe
glob şi se situează pe primul loc între sursele de poluare ale atmosferei. Deşeurile la producerea
energiei prin arderea cărbunelui depăşesc de patru ori masa combustibilului folosit. Cei mai
periculoşi poluanţi pentru aerul atmosferic sunt oxizii de sulf.
Transportul auto se plasează pe locul doi şi îi revin peste 40% din întreaga cantitate de
substanţe polîn atmosferă. În oraşele mari, cum ar fi Tokio, Los-Angeles, New-Iork poluarea aerului
de către automobile atinge cifra de 90%. Gazele de eşapament conţin peste 200 de compuşi ai arderii
necomplete a combustibilului cu acţiune toxică, cancerogenă, mutagenă, narcotică etc. Printre ele
oxizii carbonului şi azotului, hidrocarburile, aldehidele, funinginea, plumbul, benz(a)pirenul, clorul,
bromul, fosforul ş.a. Automobilele şi avioanele în timpul mişcării aruncă în aer cantităţi de bioxid de
carbon aproximativ egale cu cantitatea de oxigen ars. Fiecare automobil aruncă anual în medie cca. 10
kg de praf de cauciuc provenit de la uzarea anvelopelor. Nu poate fi neglijat zgomotul provocat de
automobile. Complexele agroindustriale şi de creştere a animalelor poluează aerul atmosferic cu
amoniac, hidrogen sulfurat, indol, scatol, mercaptan şi o microfloră diversă şi periculoasă. Un
complex de creştere a porcinelor cu capacitate de 100 mii capete aruncă într-o oră aproximativ 160 kg
de amoniac, 15 kg de hidrogen sulfurat, 1,5 mld de microbi, peste 20 kg de praf nutritiv ş.a.

14
 Mirosul specific de la complexele de creştere a bovinelor, porcinelor, precum şi a păsărilor
se simte la distanţa de 3…5 km. Pericol pentru aerul atmosferic prezintă şi un şir de alte surse,
rezultatul activităţii căror este poluarea radioactivă, cu zgomot, prafuri, substanţe aerosolice etc.
Tema: 2.2. Metode de determinare a poluanţilor din aer.
Plan:

1.Recoltarea probelor de aer.

2.Determinarea oxizilor de carbon din aer.
3.Determinarea particulelor de praf din aer.

1.
Probele de aer se pot recolta prin diferite metode, în consecinţă pot fi analizaţi poluanţi gazoşi sau
poluanţi prezenţi în atmosferă sub formă de particule. Pentru recoltarea probelor gazoase, se pot
folosi diferite metode.

1. Metode discontinue instantanee sau de scurtă durată

Recoltarea probelor de aer prin aceste metode se utilizează pentru concentraţii mari ale poluantului,
deoarece nu se realizează concentrarea poluantului. Procedeul constă în recoltarea probelor de aer
în recipiente închise, cu volum de 1-5 litri, de diferite forme: flacoane de sticlă, pipete de gaz
(tonometre), saci de plastic, camere şi baloane de cauciuc sau de material plastic, seringi de sticlă sau
de material plastic. În funcţie de proprietăţile poluantului şi de caracteristicile recipientului, se pot
aplica trei modalităţi de recoltare a aerului cu ajutorul flacoanelor:

1.Recoltarea prin dislocuire de lichid. Vasele de recoltare, perfect curate, se umplu cu apă
distilată până la dop şi se transportă la locul de recoltare. Prin golire, aerul de analizat ia locul
apei, apoi vasul se închide. Acest procedeu nu poate fi folosit pentru determinarea poluanţilor
solubili în apă.

2.Recoltare prin dislocuire de aer. Se aplică pentru poluanţii solubili în apă. Se folosesc tonometre
sau flacoane de sticlă de tip sifon (prevăzute cu un dop străbătut de un tub lung şi unul scurt). Flaconul
se adaptează la un sistem de aspiraţie în aşa fel, încât aerul să intre prin tubul lung şi să iasă prin
cel scurt. Se circulă prin vas un volum de aer aproximativ de 10 ori mai mare decât capacitatea
recipientului pentru a avea siguranţa îndepărtării complete a gazului remanent.

3.Recoltare prin creare de vid. Din vasul în care urmează a se recolta proba de aer cu ajutorul
unei pompe de vid se scoate aerul până la vidul maxim, apoi se închide ermetic. La locul de recoltare,
vasul se deschide, se notează presiunea reziduală din vas, iar aerul pentru analiză pătrunde în el. Se
măsoară presiunea atmosferică în momentul umplerii vasului.Volumul de aer recoltat se calculează cu
ajutorul relaţiei:

V = V0 * P - Pr /V

V – volumul de aer recoltat, ml; V0 – volumul recipientului, ml;

P – presiunea atmosferică în momentul recoltării, mm Hg; Pr – presiunea reziduală a aerului în vas, mm Hg.

15
Fig .2 Echipapent utilizat la supravegherea calităţii aerului loc. Mateuţi

16
 2. Metode continue

Acest procedeu se foloseşte în cazul unor concentraţii mici de poluanţi în aer, ce se concentrează
dintr-un volum mare de aer prin recoltări de lungă durată. Sistemele de recoltare prin aspiraţie a poluanţilor
atmosferici constau, în general, din trei părţi componente:
 dispozitivul de aspirare,
 dispozitivul de măsurare a volumului de aer,
 dispozitivul de reţinere a toxicului.
Pentru aspirarea aerului, se folosesc diferite dispozitive hidrostatice (aspiratoare hidraulice), pompe de
vid sau aspiratoare electrice. Aceste dispozitive nu trebuie să fie prea puternice pentru ca aerul să se găsească un
timp cât mai îndelungat în lichidul absorbant.
Măsurarea volumului de aer se face cu ajutorul gazometrelor (contoare de gaz) şi debitmetrelor (reometre şi
rotametre). Dispozitivele date se instalează între dispozitivul de aspiraţie şi cel de reţinere. În cazul utilizării
rotametrelor şi reometrelor se măsoară timpul de recoltare şi prin produsul dintre debit şi timp se măsoară volumul
de aer recoltat.
Dispozitivele de reţinere sunt diferite în funcţie de natura poluanţilor analizaţi: pulberi (aerosoli) sau
gaze şi vapori. În cazul poluanţilor gazoşi, cea mai utilizată metodă de reţinere este absorbţia şi se realizează
în recipiente de sticlă, numite absorbitoare. Aerul este aspirat şi barbotat printr-un lichid (soluţie absorbantă)
care reţine impurificatorul, ca urmare a unei reacţii chimice. După prelevarea unui anumit volum de aer,
conţinutul vasului de absorbţie se analizează în vederea dozării poluantului.
Şi în cazul poluanţilor sub formă de particule s-au pus la punct diferite procedee de reţinere. În mod
frecvent, acest tip de poluanţi este reţinut prin filtrare. Ca material filtrant se poate folosi hârtie de filtru, vată de
bumbac, vată de sticlă, membrane filtrante. Cântărirea filtrului înainte şi după reţinerea poluantului permite
determinarea masei acestuia prin diferenţă.
3. Analizoare de gaze
Analizoarele de gaze, folosite în tehnica modernă, sunt aparate care permit recoltarea, depistarea sau
dozarea substanţelor poluante, a substanţelor inflamabile şi explozive în stare de gaze sau vapori, individual sau în
amestec, direct din atmosfera poluantă. Analizoarele de gaze au la bază principiile folosite în construcţia
diferitelor categorii de aparate de analiză fizico-chimică, adaptate la particularităţile mediului gazos în care se
efectuează măsurările. Deşi există o foarte mare varietate de analizoare de gaze, ele pot fi clasificate simplu, după
principiul pe care se bazează, în: optice, electrochimice şi termochimice.
Analizoarele optice de gaze măsoară absorbţia luminii de către poluant sau de către produsul de
reacţie dintre poluant şi mediul absorbant, lichid sau solid. Măsurarea absorbţiei se poate face în domeniul vizibil,
ultraviolet sau infraroşu, folosind celule fotoelectrice şi dispozitive de înregistrare a datelor. În scopul evitării
interferenţelor, se utilizează filtre selective sau reactivi chimici suplimentari pentru descompunerea sau mascarea
substanţelor interferente. Analizoarele electrochimice de gaze urmăresc variaţia unei proprietăţi electrochimice
a soluţiei absorbante, în urma reţinerii poluantului. Cele mai frecvente tipuri de analizoare electrochimice sunt
cele bazate pe urmărirea variaţiei conductibilităţii electrice. Analizoarele termochimice de gaze se bazează pe
măsurarea energiei calorice care rezultă din reacţiile chimice ale poluanţilor, în general reacţii de ardere.

17
 2.
Principalele surse de emisie a monoxidului de carbon în atmosferă sunt transporturile, încălzirea
locuinţelor şi diverse procese industriale bazate pe combustii, prezenţa gazului fiind legată de arderea
combustibililor într-o cantitate insuficientă de aer. Monoxidul de carbon este un gaz cu proprietăţi reducătoare,
foarte puţin solubil în apă, care are asupra organismului o acţiune asfixiantă. Persoanele care fumează au o ardere
mai mare de CO la nivelul corpului uman în comparaţie cu nefumătorii. Indivizii ce se află în spaţii închise pot fi
expuşi la niveluri ridicate de CO ce provine din arderea necompletă în sobe de încălzit sau de gătit. CO intră în corpul
uman prin inhalare şi este absorbit direct de către curentul de sânge.
Corpul uman produce CO prin distrugerea hemoglobinei. Aceasta dă fiecărui individ un nivel de bază de
CO în sistemul circulator. Ca rezultat al acestor factori, arderea la nivelul corpului poate fluctua peste o scală
de timp de ordinul orelor. În interacţiunea normală dintre sistemul respirator şi cel circulator, O2 este transportat
prin corpul uman, fiind folosit la oxidarea biochimică, iar CO2, un produs rezidual, este înlăturat. Moleculele de
hemoglobină din sânge joacă un rol important în ambele procese. Hemoglobina combinată cu O2 şi CO2 ajută ca
aceste gaze să fie transportate între plămâni şi celule. Stabilitatea complexului hemoglobinei cu O2 şi CO2 este
suficient de puternică pentru a transporta gazele în sistemul circulator. CO interferează printr-o interacţiune normală,
formând un complex mult mai stabil cu hemoglobina (COHb). Acest proces reduce numărul de molecule de
hemoglobină mult mai stabile, pentru a menţine transportul necesar de O2 şi CO2. Nivelul de bază al COHb pentru
cei mai mulţi indivizi este de aproximativ 0,5%. Prin expunerea la niveluri mari de CO atmosferic, procentajul de
COHb va creşte într-o manieră previzibilă. La creşterea concentraţiei de CO, creşte respectiv concentraţia de COHb.
Aceasta se explică prin afinitatea ridicată pentru hemoglobină (de 200 ori mai mare decât a oxigenului), ceea ce
duce la formarea carboxihemoglobinei. Se împedică astfel transportul oxigenului la organe şi ţesuturi,
producându-se asfixia. Concentraţia maximă admisibilă este 2 mg/m3 (media zilnică).
Principiul metodei
Monoxidul de carbon reduce clorura de paladiu la paladiu metalic. Prin tratare cu KI, excesul de
PdCl2 este transformat într-un complex de culoare roşie-brună (tetraiodopaladatul de potasiu), colorimetrabil.
Cantitatea de CO ce intra în reacţie se determină prin diferenţă. Au loc reacţiile:
CO + PdCl2 (exces) + H2O CO2 + Pd + 2HCl (1)
PdCl2 (neconsumat) + 4KI (exces) K2[ PdI4 ] + 2KCl (2)

Observaţii
 Recoltarea probelor se poate efectua şi prin aspirarea aerului într-un recipient vidat, care
conţine o fiolă cu 2 ml soluţie PdCl2 0,1%. După recoltare, fiola se sparge, prin agitarea
recipientului, pentru a se pune în contact reactivul cu monoxidul de carbon.
 Dacă substanţele interferente (H2S, SO2 etc.) nu sunt eliminate, rezultatele obţinute
reprezintă totalitatea substanţelor reducătoare exprimate în CO.

18
 3.
Una din cele mai răspîndite noxe de producție în constructive, industria materialelor de
constructive, industria minieră și multe alte ramuri ale industriei este praful present în aerul zonei de
muncă. Praful poate afecta un număr mare de angajați, ce se află concomitant în zona poluată.
Nimerind în organee de respirație, pe piele și învelișurile mucozitare, praful devine sursa
îmbolnăvirilor și intoxicărilor, cauza traumării căilor superioare de respirație, ochilor, pielii și altor
organe.
Praful de producție prezintă prin sine particule solide minuscule, capabile să se afle timp
îndelungat în aer în stare de suspensie.
După un șir de indici, praful poate fi clasificat în modul următor:
– După proveniență (componență) : organic (de proveniență vegetală și animal, precum și
chimică); neorganic (prafurile de calcar, ciment, ipsos, cuarț, inclusive prafurile metalice de
plumb, aluminiu, zinc etc.)
– După dispersitate : praf vizibil , cu dimensiunea particulelor mai mare de 10 mkm; praf
microscopic – dimensiunea particulelor mai mica de 10 mkm;
– După toxicitate: praf agresiv sau toxic (de plumb, arseniu, bitum); praf inert (de lemn, zahăr,
ciment etc);
– După pericolul incendiary – exploziv: cu pericolul de explozie (aerosoluri și cerțuri formate de
prafurile organice, de sulf, magneziu); fără pericol de explozie (de azbest, corund etc).
Cel mai periculos este considerat praful cu dimensiunea particulelor mai mica de 5 mkm, care
pătrund adînc în tuburile pulmonare, concresc cu țesutul pulmonar , înrăutățînd funcția lui de bază,
asimilarea oxigenului și eliminarea dioxidului de carbon, fapt ce provoacă slăbirea organismului,
scăderea capacității de muncă și rezistenței organismului la diferite boli infecțioase și de altă natură.
Afectarea plămînilor, cauzată de acțiunea fizico-chimică a prafului poartă denumirea de
pneumoconioză, care, în dependent de praful ce a cauzat-o, poate fi sub formă de silicoză, silicatoză,
azbestoză, cimentoză, antracoză. Afară de bolile de plămîni, praful de producție poate provoca boli de
piele (dermatite, exeme), boli de ochi (conjuctive), boli ale căilor superioare de respirație (asmă nazală,
faringită, bronșită).
Gradul de influență a prafului asupra organismului uman depinde de component fizico-chimică a
acestuia, de dimensiunea li forma particulelor, de concentrația lui în aerul zonei de muncă.
Normele sanitare de proiectare a întreprinderilor industriale “Aerul zonei de muncă.Cerințele
sanitaro-igienice generale” reglementează C.M.A. ale substanțelor dăunătoare în aerul încăperilor de
producție.
Prin C.M.A. se subînțelege concentrația care în cazul muncii zilnice în condințiile respective timp
de 8 ore sau altă durată a zilei de muncă , dar nu mai mult de 40 ore pe saptămînă, pe perioada
întregului stagiu de muncă, nu provoacă dereglări ale stării sănătății atît în procesul activității de
muncă cît si în termenele îndepărtate ale vieții generațiilor actuale și viitoare.
Metodele de determinare a concentrației maxime
Metoda gravimetrică este fundamental la aprecierea gradului de poluare a aerului zonei de
muncă cu prafuri. Ea se află la baza existentului system de standarte a securității muncii drept metodă
standard și se bazează pe determinarea masei prafului, reținută pe filtru la trecerea prin el a unui volum
bine determinat de aer exprimat în m3. Proba de aer se ia, de regulă, la nivelul zonei de respirație a
muncitorului (1,5 … 1,7 m).
19
 Mai rar sunt folosite metoda de numărare, care constă în numărarea particulelor de praf, ce se
conțin într-un cm3 de aer și sunt depistate cu ajutorul microscopului, și metoda fotoelectrică, bazată pe
schimbarea fluxului de lumină ce cade pe fotoelement la trecerea prin aerul poluat cu praf. Metoda de
numărare (la studierea gradului de poluare cu praf a aerului zonei de muncă)este folosită în cazul unei
poluări neînsemnate și dă posibilitatea de a obține informație despre dimensiunile și formele
particulelor de praf.
Instalația pentru luarea probei aerului constă dintr-un aspirator dotat cu unu sau cîteva reometre
pentru determinarea volumului de aer poluat ce trece prin filtru într-un minut, dispozitivul de
menținere a filtrului și furtunul care unește dispozitivul cu aspiratorul .
Volumul aerului aspirat prin filtru se aduce apoi la condițiile normale, drept care se consideră :
temperatura – 0 ℃ ; presiunea – 770 mm Hg; umeditatea relativă a aerului - 50 % (GOST 12.1.005-
88) . Așa dar , la determinarea concentrației prafului, pe lîngă instalația mai sus descrisă , sunt necesare
aparataje pentru determinarea presiunii atmosferice ( barometru) si temperaturii aerului în locul
măsurării concentrației prafului (termometrul).
Concentrația prafului se determin din relația :
m −m 1
C= 2 , mg/m3
V0∙τ
în care: m1 – masa filtrului pînă la luarea probei , mg;
m2 – masa filtrului după luarea probei, mg ;
V0 – volumul de aer trecut prin filtru timp de un minut adus la condițiile
normale, m3 ;
τ - durata luării probei de praf , min.
V0 = Vt 273 P/(273 + t)760 , m3
În care : Vt – volumul de aer trecut prin filtru timp de un minut la temperatura t (℃), , m3
P – presiunea atmosferică la locul măsurării , mm Hg;
t – temperatura aerului la locul măsurării ℃.
Durata luării probelor variază în dependent de concentrația prafuli în aer. Cantitatea de aer
trecută prin filtru într-un minut se recomandă în limitele de 10 … 20 litri.

20
 CAPITOLUL III
POLUAREA APEI

Tema: 3.1. Surse de poluare ale apei. Determinarea proprietăţilor

organoleptice ale apei.
Plan:

1 Surse de poluare ale apei.

2. Determinarea proprietăţilor organoleptice ale apei.
3.CMA ce indică calitatea apei.

1.
Se consideră sursă de poluare a apelor sursa care aduce în bazinele acvatice substanţe poluante,
microorganisme sau căldură. Cauza principală a poluării bazinelor acvatice de suprafaţă o constituie
deversarea în ele a apelor reziduale neepurate sau epurate necorespunzător de către întreprinderile
industriale, gospodăria comunală şi agricolă.
Apele reziduale industriale sunt influenţate, în mare măsură, de tipul industriei, materia primă
folosită, diferitele adaosuri ce participă la procesul tehnologic. Cel mai intensiv poluează apele de
suprafaţă, industria metalurgică, chimică, de prelucrare a petrolului, celulozei şi hârtiei. Substanţele de
bază poluante sunt: petrolul, fenolurile, metalele colorate, compuşii chimici combinaţi ş.a.
O formă deosebită de poluare este poluarea termică, condiţionată de deversarea apelor calde de
la diferite instalaţii energetice şi termice. Cantitatea mare de căldură are o influenţă considerabilă
asupra regimului termic şi biologic al obiectului acvatic. Observările efectuate în zonele de acţiune a
apelor calde au demonstrat că în aceste locuri se dereglează condiţiile de depunere a icrelor, poate
pieri zooplanctonul, creşte gradul de infectare a peştilor cu diferiţi paraziţi, poate avea loc eutroficarea
(înverzirea) bazinului acvatic.
Apele reziduale comunale constituie circa 20 % din volumul total de deversări, însă volumul
lor creşte în permanenţă, datorită creşterii numărului populaţiei şi cerinţelor igienico-sanitare. Apele
comunale au un regim de poluare relativ stabil, ceea ce permite prognozarea calităţii apei în obiectul
acvatic, unde acestea sunt deversate, considerându-se volumul lui, regimul hidrologic, capacitatea de
autopurificare şi cantitatea de substanţe poluante, determinată de numărul populaţiei. La apele
reziduale comunale sunt atribuite scurgerile bucătăriilor, băilor, spălătoriilor, cantinelor, spitalelor şi
altor servicii comunale.
O formă aparte de scurgeri o constituie apele fecale, atât organizate şi concentrate, precum şi
neorganizate şi dispersate (acolo unde lipsesc sistemele de canalizare). Apele reziduale comunale
necesită o atenţie deosebită, datorită poluării bacteriale, deoarece pot fi cauză a diferitor boli
infecţioase.
Apele reziduale atmosferice (de la ploi şi topirea zăpezii, gheţii) pot conţine cantităţi
considerabile de substanţe poluante acumulate de pe suprafeţe considerabile. În ele pot fi prezente

21
metalele grele (plumbul, mercurul, cuprul, zincul), îngrăşăminte minerale şi otrăvuri chimice spălate
de pe terenurile agricole, cloruri, sulfaţi, amoniac şi alte substanţe poluante.
Acţiunea comună a apelor reziduale industriale, comunale şi atmosferice are următoarele
consecinţe asupra bazinelor acvatice: creşterea concentraţiei substanţelor organice şi biogenice
dizolvate; micşorarea bruscă a cantităţii de oxigen dizolvat; creşterea gradului de poluare cu substanţe
active de suprafaţă, folosite pe larg în industrie şi gospodăria comunală; sporeşte poluarea bacterială
ş.a.
Sursele de poluare a apelor subterane pot fi:
1) locurile de păstrare şi transportare a producţiei industriale şi deşeurilor;
2) locurile de acumulare a deşeurilor comunale (gunoiştile);
3) terenurile agricole şi silvice pe care sunt folosite îngrăşăminte, pesticide şi alte substanţe
chimice;
4) sectoarele poluate ale obiectelor acvatice de suprafaţă, care alimentează apele subterane;
5) sectoarele poluate ale orizonturilor acvifere, legate natural sau artificial cu alte orizonturi
acvifere;
6) sectoarele de infiltrare a precipitaţiilor atmosferice poluate;
7) terenurile întreprinderilor industriale, câmpurile de filtrare, sondele, carierele şi alte
excavaţii miniere ş.a.
Consecinţele apelor poluate se resimt nu numai la nivelulapelor curgătoare, în care are loc
scurgerea, deversarea, aruncarea sau depozitarea lor, ci chiar la sute şi mii de kilometri de locul
producerii. Purtate de cursul şi vârtejul fluviilor şi râurilor, ele pot infecta suprafeţe întinse, ajungând,
în final, chiar la nivelul mărilor şi oceanelor.
Multe cercetări s-au întreprins şi continuă în domeniul înlăturării efectelor dăunătoare ale
poluării apelor. Au fost puse la punct o serie de tehnologii moderne, care permit reducerea consumului
de apă şi reduc gradul de poluare a lor, însă soluţia cea mai eficace pentru reducerea nocivităţii apelor
uzate, evacuate de industrii, oraşe, ferme zootehnice etc. se consideră a fi “epurarea” apelor afectate.
Deşi costul instalaţiilor de epurare este foarte ridicat, prezintă miza unui dublu efect:
conservarea mediului înconjurător şi reducerea volumului de apă consumat prin reciclarea acesteia.

2.
Proprietăţile organoleptice ale apei sunt reprezentate de acele caracteristici care impresionează
organele noastre de simt. Este vorba de gustul şi mirosul apei. Gustul apei este dat de conţinutul în
substanţe chimice şi în primul rând de sărurile minerale şi de gazele dizolvate (cele mai importante
fiind oxigenul şi bioxidul de carbon). Excesul sau carenţa unora din aceste componente poate imprima
apei un gust neplăcut (fad, sălciu, amar, metalic, dulceag etc.).
Culoarea apelor naturale e condiţionată în special de prezenţa substanţelor humice şi a
compuşilor complec şi ai fierului (III). Cantitatea acestor substanţe depinde de condiţiile geologice,
orizonturile acvatice, caracteristica solurilor, prezenţa mlaştinilor şi a zăcămintelor de turbă în bazinul
râuluiş.a.
Metoda de comparare cu standardele artificiale
Principiul metodei
Culoarea apei se determină vizual sau fotometric, prin comparare cu soluţiile care imită
culoarea naturală (cu nuanţele scării crom-cobalt standarde). La o transparenţă mai mică de 20 cm,
pentru înlăturarea turbidităţii apei ce interferează analiza, înainte de determinare se centrifughează sau
se filtrează printr-un filtru membranic sau printr-un filtru cu bandă albastră. Rezultatele se exprimă în
grade de culoare.Culoarea de la 0 la 500se exprimă cu exactitatea de 20, de la 51 la 1000–până la 50, de
22
la 101 la 250 –până la 100, de la 251 la 5000–până la 200. La o coloraţie mai mare de 800e necesar de
efectuat diluţia apei.
Prepararea bicromatului de potasiu şi a sulfatului de cobalt (II)
Se pregătesc două soluţii. Soluţia de bază nr. 1:se dizolvă separat în apă distilată 0,0875 g
bicromat de potasiu K2Cr2O7 şi 2 g sulfat de cobalt (II) CoSO4·7H20, după aceea se amestecă, se
adaugă 1 ml acid sulfuric (=1,84 g/cm3), se aduce cu apă distilată la cotă într-un balon de 1 l.
Această soluţie corespunde coloraţiei 5000.
Soluţia nr. 2:1 ml acid sulfuric =1,84 g/cm3se aduce la cotă cu apă distilată într-un balon de 1 l.
Amestecând soluţiile 1 şi 2 în diferite raporturi indicate în tabelul 1, se pregăteşte curba de etalonare.
Mirosul apei este legat de asemenea de prezenţa în exces a unor elemente naturale sau
provenite prin impurificarea apei, ca şi din unele transformări la care sunt supuse în apă anumite
substanţe chimice mai ales poluante.

Tabelul 1.
Intensitatea mirosului apei, baluri

Baluri Intensitatea Caracteristica calitativă

mirosulu
0 Fără miros
1 Foarte slabă
2 Slabă
3 Remarcabilă
4 Distinctă
5 Foarte puternică
Lipsa mirosului detestabi
Miros care nu poate fi depistat de consumator, dar
poate fi găsit în laborator de cercetători iscusiţi
Miros care nu atrage atenţia consumatorului, dar
depistabil, dacă se atrageatenţie asupra lui
Miros care uşor poate fi depistat şi care dă motive de
îndoială faţă de apă
Miros care atrage atenţia şi face apa neutilizabilă
pentru băut
Miros într-atât de puternic, că apa devine absolut
neutilizabilă pentru bău

3.
Problemele păstrării apelor naturale de obicei sunt cercetate în două aspecte. Pe de o parte, e
foarte însemnată ocrotirea rezervelor de apă, iar pe de altă parte, trebuie exclusă poluarea lor.
Poluarea apelor de suprafaţă sau freatice duce la schimbarea proprietăţilor lor fizice, ceea ce
exercită o influenţă dăunătoare asupra omului şi naturii. Ea limitează posibilităţile de folosire a apei.
Toate substanţele poluante, ce nimeresc în apele naturale, provoacă în ele schimbări calitative.
Dereglarea transparenţei şi culorii iniţiale, apariţia mirosurilor şi gusturilor neplăcute, alte fenomene
vorbesc despre schimbările fizice şi organoleptice ale proprietăţilor apei. Apariţia în ea a substanţelor
nocive vorbeşte şi despre schimbarea componenţei chimice.
Ca şi pentru impurităţile din aerul atmosferic, pentru substanţele ce poluează apa este stabilită
normarea aparte a calităţii apei în dependenţă de categoria folosirii ei (schema1).

23
 Categoria
folosirii apei

Pentru Pentru
gospodaria necesităţile
piscicolă populaţiei

Portabil -
manageriala şi Pentru păstrarea Pentru alte
Cultural - socială
pentru şi reproducerea scopuri în
(odihnă, scăldat,
întreprinderele speciilor gospodăria
sport etc.)
industriei preţioase de peşti piscicolă
alimentare

Schema.1 Categoriile de folosire ale apei

Faţă de fiecare categorie de folosire a apei din punct de vedere al calităţii ei sunt înaintate
diferite cerinţe: în unele cazuri - mai mult, în altele - mai puţin stricte. De exemplu, prezenţa a astfel de
toxicant chimic, ca hexacloranul, în apele potabile şi cultural-sociale este admisă într-o cantitate foarte
mică: CMA=0,02 mg/l.
În bazinele acvatice ale gospodăriei piscicole prezenţa acestei substanţe nu este admisă
(CMA=0), ceea ce se explică prin faptul că această substanţă are proprietatea de a se acumula
progresiv în lanţurile trofice următoare.
În timpul de faţă CMA a unei sau altei substanţe în bazinul acvatic se stabileşte după acel
criteriu de acţiune nocivă (acţiunea asupra sănătăţii populaţiei, asupra proprietăţilor organoleptice ale
apei: gust, miros, culoare, sau asupra stării sanitare generale a bazinului), care se caracterizează prin
cea mai mică concentraţie.
Astfel de criteriu al nocivităţii a căpătat denumirea de indicele nocivităţii limită (INL). Toate
substanţele dăunătoare după caracterul de acţiune sunt împărţite de către organele ocrotirii sănătăţii în
trei grupe după INL (general-sanitari, sanitar-toxicologici, organoleptici), iar organele de protecţie a
peştelui mai au şi indicele pentru gospodăria piscicolă.
CMA a substanţelor nocive în apa bazinelor este concentraţia maximă, care nu influenţează
direct sau indirect asupra sănătăţii populaţiei şi a generaţiilor următoare.Este identificată prin metode
contemporane de cercetare, la acţiunea ei asupra organismului uman pe toată durata vieţii, înrăutăţind
condiţiile igienice de folosire a apei de către populaţie. CMA igienice sunt luate în consideraţie la
aprobarea proiectelor, la determinarea condiţiilor de evacuare a apelor reziduale în bazin şi
prognozarea stării lui sanitare. Normativele igienice – sunt compartimentul de bază ale “Regulilor de
protecţie a apelor de suprafaţă de poluare cu ape reziduale” (1974). În Reguli se indică că este interzisă
evacuarea apelor reziduale ce conţin substanţe pentru care nu sunt stabilite concentraţiile maxime
admise (CMA) în bazinele acvatice.
Dacă la momentul proiectării nu sunt stabilite normativele pentru substanţele dăunătoare în
apele reziduale ale viitorului consumător, atunci el trebuie să asigure efectuarea cercetărilor şi
argumentarea pentru ele a CMA în apa obiectelor acvatice .
Pentru necesităţile populaţiei este folosită doar apa dulce, care conţine o anumită cantitate de
săruri dizolvate şi impurităţi nedizolvate. În caz dacă aceşti indici sunt mai sporiţi, apa naturală este
supusă epurării, pentru a înlătura o parte din impurităţi şi săruri, mai cu seamă cele de calciu şi
magneziu.
24
 Substanţele nocive ce se conţin în apele reziduale ale întreprinderilor se pot oxida în apele
naturale, ceea ce este legat de folosirea oxigenului dizolvat în ele. Supracheltuielile de oxigen pot duce
la deficitul lui în bazinul acvatic şi la fenomenul eutroficării (înfloririi) apei. Ştiind componenţa
chimică şi cantitatea impurităţilor din apă se calculează necesitatea de oxigen pentru oxidare şi se
determină gradul de pericol al eutroficării, adică se stabileşte cât sunt de periculoase unele sau altele
reziduuri, pentru a limita evacuarea lor. Pentru aceasta sunt folosiţi doi indici, obligatoriu controlaţi de
laboratoarele sanitare ale întreprinderilor în apele reziduale, recirculate şi naturale: necesitatea
chimică în oxigen (NCO) şi necesitatea biochimică în oxigen (NBCO).
NCO este cantitatea de oxigen în miligrame la 1 litru de apă, necesară pentru oxidarea
compuşilor organici;
NBCO – cantitatea de oxigen, cheltuită într-un anumit interval de timp pentru oxidarea
anaerobică biochimică (descompunerea) a compuşilor organici nestabili, ce se conţin în apa cercetată.
NBCO se determină pentru diferite intervale de timp, de exemplu pentru 5 zile (NBCO5), pentru 20
zile (NBCO20), precum şi, indiferent de durată, pentru oxidarea completă a compuşilor organici
(NBCOcompl).
Unităţile de măsură a NCO şi NBCO sunt aceleaşi: mg O2/l. Faţă de componenţa şi
proprietăţile apei din obiectele acvatice, situate lângă punctele de folosire a apei gospodăreşti - sociale
sunt înaintate următoarele cerinţe:
-conţinutul substanţelor în suspensie nu trebuie să se mărească cu mai mult de 0.25 mg/l pentru
bazinele din prima categorie şi mai mult de 0.75 mg/l pentru bazinele din categoria a doua;
- pentru bazinele, care conţin în perioada etiajului mai mult de 30 mg/l de substanţe minerale
naturale, este admisă mărirea conţinutului de substanţe în suspensie până la 5 %; pe suprafaţa apei
bazinului nu trebuie să fie pelicule plutitoare, pete de uleiuri minerale şi îngrămădiri de alte impurităţi;
- apa nu trebuie să capete mirosuri şi gusturi cu intensitatea mai mare de 2 baluri şi să nu
transmită gusturi şi mirosuri străine cărnii peştelui;
-culoarea nu trebuie să se observe într-o coloană cu înălţimea de 20 cm pentru bazinele din
categoria a doua;
- temperatura apei vara nu trebuie să se ridice cu mai mult de 30C în rezultatul evacuărilor
apelor reziduale, în comparaţie cu temperatura medie lunară a celei mai calde luni din ultimii 10 ani;
- aciditatea nu trebuie să iasă din limitele 6.5…8.5 pH;
- componenţa minerală a apei în bazinele din prima categorie nu trebuie să întreacă 1000 mg/l
după restul uscat, inclusiv 350 mg/l de cloruri şi 500 mg/l sulfaţi, în bazinele categoriei a doua apa nu
trebuie să capete gusturi şi miros cu intensitatea mai mare de 2 puncte;
- oxigen dizolvat trebuie să fie nu mai puţin de 4 mg/l în orice perioadă a anului, în proba luată
până la ora 12 ziua;
- necesitatea completă a apei în oxigen la temperatura de 200C nu trebuie să întreacă valoarea
de 3 mg/l pentru bazinele din prima categorie şi 6 mg/l pentru bazinele din categoria a doua;
- apa nu trebuie să conţină agenţi patogeni, nimicirea cărora se face prin dezinfectarea apelor
reziduale biologic epurate până la indicele coli nu mai mare de 3 sau titrul coli de cel puţin 300.
TITRUL COLI este cantitatea minimă de apă, în care se identifică prezenţa colibacilului.
INDICELE COLI este cantitatea de colibacili ce se conţine într-un litru de apă.

Tema: 3.2. Determinarea indicilor chimici a calităţii apei.

Plan:
25
1.Reccoltarea şi transportul probelor de apă
2.Determinarea durităţii apei.
3.Determinarea pH-ului apei.
4.Determinarea oxidabilităţii apei.
5.Determinarea amoniacului din apă.
6. Determinarea pesticidelor din apă.
7. Determinarea nitriţilor.

1.
Recoltarea probelor de apa este o etapă deosebit de importantă în desfăşurarea procesului de
analiză fizico-chimica a apei, deoarece probele recoltate trebuie să fie reprezentative şi nu trebuie
să introducă modificări în compoziţia şi calităţile apei datorita unei tehnici defectuoase sau a unor
condiţii incorecte de pregătire a materialului.
Pregătirea materialului pentru recoltare
Recoltarea apei pentru analiza fizico-chimică se face în flacoane de sticlă sau polietilenă
prevăzute cu dop rodat sau închise ermetic. Vasele de recoltare trebuie spălate foarte bine pentru a
îndepărta orice urmă de substanţe organice sau alte impurităţi care ar putea denatura compoziţia
probei. Spălarea se face cu amestec sulfocromic şi detergenţi, apoi se c1atesc bine cu apa de la
robinet, cu apa distilata şi bidistilată şi în final se usucă.
Tehnica recoltării probelor de apa
În momentul recoltării, flaconul se va c1ăti de 2-3 ori cu apa ce urmează să fie recoltată,
apoi se umple cu apa de analizat pana la refuz, iar dopul se va fixa în aşa fel încât să nu rămână
bule de aer în interiorul vasului. Modul cum se face recoltarea este în funcţie de sursa de apa,
astfel:
-din reţeaua de distribuţie apa se recoltează după ce s-a curtat robinetul cu un tampon curat, atât
pe dinafara cat şi pe dinăuntru şi apoi s-a lăsat să curgă aproximativ 5 min apa stagnată pe
conductă;
- în cazul distribuţiei intermitente, o probă se va recolta la primul jet de apă, pentru a avea prima
apă care circulă prin robinet şi a doua probă se va lua după doua ore de curgere continuă;
- din rezervoarele de înmagazinare, probele se vor recolta de la punctele de ieşire;
- din fântâni eu extragerea apei prin pompare, probele de apa se recoltează după o pompare de
minim 10 min;
- din fântâni cu găleata, recoltarea se face introducându-se găleata la 10-30 cm sub oglinda apei şi
apoi se toarnă apa în flaconul de recoltare;
- din apele de suprafaţă, recoltarea se face fixând flaconul pe un suport special care îi conferă
greutatea necesara pentru a pătrunde cu uşurinţa sub nivelul apei. Recoltarea se face pe firul apei,
unde este cea mai mare adâncime, în amonte de orice influenţă a vreunui efluent şi în aval, unde se
realizează amestecul complet al apel receptorului cu efluentul;
- pentru apele reziduale se recoltează probe unice, medii şi medii proporţionale.
Pentru probele unice se face o singură recoltare, fie din efluentul general sau din efluenţii pe
secţii pentru apele reziduale industriale, fie din efluenţii parţiali ai unui sector sau ai unei instituţii
pentru apele fecaloide menajere.
Conservarea probelor de apa
Un alt aspect important al procesului de recoltare este grija pentru conservarea probelor pentru
analiza, de oarece analiza apei are o valoare limitată dacă probele au suferit modificări fizico-
26
chimice sau biologice în timpul transportului sau păstrării.
În general este indicat să treacă un timp foarte scurt - de maxim 4 ore - între recoltare şi
analiza probelor de apa. Schimbările de temperatură şi presiune pot avea ca rezultat pierderea unor
substanţe în stare gazoasă (O2, CO2, H2S, Cl2, CH4), fapt pentru care este recomandat ca
determinările de gaze să se facă la locul de recoltare sau să se fixeze, tratându-se cu diverşi reactivi,
astfel:
- pentru fixarea oxigenului dizolvat se adaugă 2 ml clorură manganoasă 50% şi 2 ml
amestec de KI 15% şi NaOH 35%, pentru 200 ml apă;
- pentru hidrogenul sulfurat se adaugă 2ml acetat de cadmiu, sau de zinc 5%, pentru
200 ml apă.
Activitatea microbiană poate schimba balanţa amoniac – nitriţi – nitraţi, sau poate descreşte
conţinutul în compuşi organici care se degradează rapid, de aceea pentru conservarea formelor de
azot şi a substanţelor organice în genere, se recoltează apa separat în flacoane, în care s-au introdus
2 ml H2S04 1: 3, pentru 1 litru de apă (înainte de a fi analizată proba de apă se neutralizează):
pentru conservarea fenolilor se adaugă 0,5g NaOH, pentru 1 litru de apă.
Pentru ionii metalelor grele, se recomandă acidifierea probelor la pH în jur de 3,5, care are ca
scop împiedicarea precipitării şi a reţinerii acestor ioni de pe pereţii vasului în care se face
recoltarea.
Probele conservate trebuie ţinute la temperatura de 6° - 10°C şi luate în lucru după cum
urmează:
 ƒ pentru apele curate, analizele se fac până la cel mult 72 ore din momentul recoltării;
 ƒ pentru apele cu poluare medie, până la 48 ore din momentul recoltării;
 ƒ pentru apele poluate, până la 12 ore din momentul recoltării probei.
Transportul probelor
Flacoanele cu probele de apă vor fi transportate în ambalaj izoterm care să le ferească de loviri.
Probele recoltate vor fi însoţite de o fişă de recoltare care trebuie să cuprindă :
- informaţii generale:
 numele şi prenumele persoanei care a făcut recoltarea;
 ƒ localitatea şi denumirea sursei de apă; folosinţa apei;
 ƒ data, ora şi locul unde s-a făcut recoltarea;
 ƒ scopul analizei;
- pentru apa recoltată din fântâni:
 caracterul fântânii (publice, particulare, dacă deserveşte sau nu mai multe gospodării);
 ƒ adâncimea până la oglinda apei şi grosimea stratului de apă până la fundul fântânii ;
 ƒ felul construcţiei şi starea pereţilor fântânii;
 dispozitivul de scoatere a apei (cumpăna, roata, pompa etc.);
 ƒ distanţa faţă de sursele de impurificare posibile (grajduri, latrine, depozite de gunoi etc.)
şi cum este amplasată fântâna faţă de sursele de impurificare (amonte sau aval);
 ƒ dacă apa se tulbură după ploi;
- pentru apa de suprafaţă :
 ƒ distanţa de la mal până la locul de unde s-a luat proba;
 ƒ adâncimea apei;
 ƒ natura geologică a terenului;
 ƒ condiţiile meteorologice în momentul recoltării şi cu 5 zile înainte; dacă locul recoltării
este în amonte sau în aval de punctul de deversare a vreunui client;
27
- pentru ape reziduale:
 ƒ se va specifica felul probei (unică, medie sau medie proporţională);
 ƒ la denumirea locului de recoltare se va indica întreprinderea, secţia, efluentul (general sau
parţial), teritoriul tributar canalizării.

2.
Duritatea apei este conditionată de prezenţa în ea a cationilor de calciu şi magneziu. În
general duritatea apei este conferită de hidrocarbonaţii de calciu şi magneziu şi mai puţin de
clorurili azotaţi, sulfaţi de Ca şi Mg. Duritatea apei este indicatorul gradului de mineralizare a apei.
La evaporarea unui litru de apă potabilă se formează un sediment de 1000 mg sau un gram
de saruri. Numai în cazuri deosebite cînd nu există o altă sursă apă potabilă, serviciul sanitar
permite folosirea temporară a apei ce conţine 1500 mg saruri la un litru de apă. Doar jumătate din
fîntînile Moldovei corespund cerinţelor normative. În rest mineralizarea depaşeşte 1500mg/l.
Apele dure sunt neplăcute la gust, se depozitează pe vasul în care se fierbe apa, împedică o
bună fierbere a legumelor şi nu produce spumă la sapunire. Apele cu un conţinut sporit de săruri de
calciu şi magneziu favorizează afecţiuni cardiovasculare.
Duritatea poate fi:
1.Temporară
2.Permanentă
Duritatea temporară- e provocată de conţinutul sumar a sărurilor solubele de
hidrocarbonaţi de calciu şi magneziu, care la fierbere se înlătură. În procesul de fierbere a apei
hidrocarbonaţi (Ca(HCO3 )2 , Mg(HCO3 )2 ) în carbonaţi insolubili care se depun pe vas sub formă
de sediment (Ca(CO3 )2 , Mg(CO3 )2 ) cu eliminare de CO2 .
Duritatea permanentă - este conferită de sărurile acizilor tari- sulfaţi, cloruri, azotaţi de
calciu şi magneziu care nu se modifică după fierbere şi nu se depozitează pe vas.
Convenţional duritatea se exprimă în grade germane de duritate sau miligram echivalent.
Mărimea durităţii totale în sursele centralizate de alimentare cu apă se admite până la 7 mg-
echiv/l, în unele cazuri cu acordul organelor sanitaro-epidemiologice –până la 10 mg-echiv/l.

La duritatea până la 4 mg-echiv/l apa se consideră moale; de la 4–8 mg-echiv/l –de duritate
medie; 8–12 mg-echiv/l – dură; mai mult de 12 mg-echiv/l – foarte dură.
Duritatea totală a apei (mg-echiv/l) se determină după formula:
X = (A*N*K*100)/V
unde:
A – volumul soluţiei de trilon B consumat la titrarea probei, ml;
N – normalitatea soluţiei de trilon B;
K – coeficientul de corecţie la titrul soluţiei de trilon B;
V – volumul probei de apă luat pentru titrare, ml.

3.
Mărimea indicelui de hidrogen în apele bazinelor acvatice de alimentare şi menajere
variază în limitele de la 6,5 până la 8,5. Acest indice se exprimă prin parametrul pH, ce
28
reprezintă inversul logaritmului zecimal al concentraţiei ionilor de hidrogen şi variază în
intervalul de la 1 la 14.
Valoarea pH-ului pentru majoritatea apelor naturale este de 6,5-8,5 şi depinde de raportul
concentraţiilor dioxidului de carbon şi ionului bicarbonat. Valori mai mici ale pH-ului se
întâlnesc în apele mlăştinoase acide datorită cantităţilor sporite de acizi humici şi fulvici.
Vara, datorită proceselor intensive de fotosinteză, valorile acestui parametru se măresc până
la 9. Asupra mărimii pH-ului influenţează conţinutul de carbonaţi, hidroxizi, săruri
hidrolizabile, substanţe humice ş. a. Ca rezultat al proceselor chimice şi biologice ce au loc în
bazinele acvatice şi pierderilor de acid carbonic, pH-ul se poate modifica rapid şi din atare cauză
acest parametru se determină imediat după colectarea probei.

Pentru determinarea pH se folosesc 2 metode:

Colorimetrică
Electrometrică

Metoda Colorimetrică - determinarea pH se efectuează folosind indicatorul universal

(hîrtie colorimetrică de turnesol) care în apa acidă se va colora în roz, iar în apa cu mediu basic se
va colora în albastru.
Metoda Electrometrică - în acest caz se foloseşte un aparat care se numeşte electrometru.
Determinarea pH se efectuează prin măsurarea diferenţei de potenţial între doi electrozi cufundaţi
în soluţia pH căreea urmeaza de a fi determinat. Metoda dată e mai precisă şi e folosită pentru ape
tulbure şi colorate.

4.
Oxidabilitatea este procesul de consum al oxigenului atomar pentru oxidarea substanţei
organice din apă. Substanţele organice se formează în rezultatul procesului de putrefacţie a
organismelor din apă. Însăşi substanţele organice nu au efecte nocive directe asupra organismului
uman si nu limitează folosinţa apei. Important este faptul ca ele sunt indicatoare ale poluării apei
mai ales cu microorganisme patogene care prezintă un pericol epidemilogic. Apele nepoluate au
oxidatilitatea egală cu 2-4mg/l O2.
Substanţele organice din apă se determină prin oxidarea materiei organice cu oxidanţi:
permanganat de potasiu sau bicromat de potasiu. Aceste substanţe sunt surse de oxigen atomar.

Determinarea oxidabilităţii

Principiul metodei-permanganatul de caliu (KMnO4 ) la fierbere în mediu acid se

descompune cu eliminarea oxigenului atomar, care oxideaza substanţa organică. După cantitatea
de (KMnO4 ), de oxigen consumat se calculează oxidabilitatea apei.
Metoda determinarii. Intr-un balon cu o capacitate de 250ml se toarnă 100ml de apa
cercetată. Se adaugă 5ml acid sulfuric (25%) şi 10ml permanganat de caliu. Soluţia dată se acoperă
şi se fierbe timp de 10 minute. Culoarea violet- roză pe care o capătă soluţia la amestecul
substanţelor nu trebuie să dispară pînă la sfirşitul fierberii. În cazul cînd la fierbere soluţia se
decolorează sau a devenit cafenie ne vorbeste despre faptul că oxidabilitatea apei cercetate este
mare şi KMnO4 s-a folosit complet. Reeşind din cantitatea de KMnO 4 folosită se calculează
29
oxidabilitatea.

5.
Amoniacul provine din descompunerea substanţelor organice cu conţinut de azot,
în deosebi proteinele sub acţiunea microflorei. Prezenţa în apă a amoniacului este un indice de
impurificare cu materie organică. Amoniacul prezintă prima stadie de descompunere a substanţelor
organice cu conţinut de azot, fapt ce indică o poluare recentă (ore – zile), avînd consecinţe foarte
periculoase.
Metoda de determinare – prezenţa amoniacului în apă se determină cu reactivul Nessler
(tetraiodomercuratul de potasiu) un compus complex ce colorează soluţia în galben, intensitatea
culorii este proporţională cu concentraţia amoniacului.
Amoniacul poate apărea în apele naturale drept rezultat al următoarelor procese:

Tabelul 2
Tipul apei Sursele de poluare
Apele de suprafaţă  Procese biochimice de degradare a proteinelor
 Dezaminarea aminoacizilor
 Apele reziduale comunale industriale
 Descompunerea ureei sub acţiunea ureazei
 Precipitaţiile atmosferice
Apele freatice  În condiţii anaerobe, amoniacul se formează în
urma mineralizării compuşilor organici
 Procese anaerobe de reducere a ionilor de nitriţi
şi nitraţi
 Procese de transfer din sol
Apele arteziene  În condiţii anaerobe, amoniacul se formează ca
rezultat al mineralizării compuşilor organici

Factorii ce determină variaţia concentraţiei de amoniac

Creşterea concentraţiei NH4+ se observă în perioada de dispariţie a organismelor acvatice,
mai ales, în zonele de concentrare a fito- şi bacterioplanctonului.
În urma proceselor de nitrificare ce au loc sub acţiunea bacteriilor nitrificatoare, are loc
diminuarea concentraţiei de amoniac. Dar principalul proces care duce la micşorarea [NH4] în apă
este utilizarea lui de către organismele autotrofe-fotosintetice.

6.
Pesticidele sunt substanţe chimice folosite în lupta cu diferite organisme dăunătoare aşa ca: căpuşe
fitofage (acaricide), insecte (insecticide), bacterii (bactericide), plante superioare (erbicide),
ciuperci (fungicide). În grupa aceasta de substanţe de obicei se includ şi antisepticile, folosite
pentru protejarea materialelor nemetalice de acţiunea microorganismelor, de asemenea substanţele
folosite pentru înlăturarea frunzelor de pe plante înainte de colectarea roadei (defolianţi), substanţe
care contribuie la pierderea apei din ţesuturile plantelor, grăbesc coacerea lor şi facilitează
colectarea roadei (desicanţi), substanţe pentru prelucrarea seminţelor înainte de semănat.
Pesticidele se clasifică în două clase:
 Clororganice;
 Fosfoorganice.
Pesticidele clororganice prezintă clorderivaţi ai hidrocarburilor (DDT), cicloparafinelor
(hexaclorciclohexan), compuşii seriei omoloage dienice (heptachlor).
30
 O trăsătură distinctivă a tuturor compuşilor clororganici este stabilitatea lor la acţiunea
diferitor factori ale mediului (temperatură, radiaţie solară, umiditate), şi creşterea concentraţiei lor
în următoarele verigi ale lanţului trofic biologic (exemplu, conţinutul DDT în hidrobionţi poate fi
mai mare decît conţinutul lor în apă de 2 ori). Insecticidele clotorganice manifestă o toxicaţie mai
mare pentru peşti.
Pesticidele fosfoorganice prezintă eteri compuşi:
 acidului fosforic – dimetildiclorvinilfosfat;
 tiofosforic – metafos, metilnitrofos;
 ditiofosforic – carbofos;
 fosfonic – hlorofos.
Prioritatea pesticidelor fosfoorganice este stabilitatea lor biologic şi chimică relativ mică.
Cea mai mare parte a lor se descompune în plante, sol, apă timp de o lună, dar unele insecticide şi
acaricide se pot păstra timp dde un an.
Unele preparate chimice pot acţiona asupra organismelor dăunătoare numai prin contact
direct (pesticide de contact). Pentru a acţiona aceste preparate trebuie să între în contact direct cu
obiectul. Erbicidele trebuie să se afle în contact cu toate părţile plantei ce trebuie distrusă, în caz
contrar acţiunea lor nu este eficientă. Insecticidele de contact, în majoritatea cazurilor manifestă
acţionea lor prin contactul cu orice parte a corpului insectelor.
Pesticidele sistemice acţionează circulînd prin ţesutul conducător al plantelor şi sistemul
circulator la animale. Deseori ele sunt mai efective decît pesticidele de contact. Mecanismul de
acţiune a fungicidelor sistemice este puţin diferit de cel al insecticidelor sistemice. Dacă
insecticidele sistemice distrug artropodele pătrunzînd în organismul lor prin aparatul bucal de tip
sugător, atunci fungicidele sistemice provoacă mărirea rezistenţei plantei la boala dată.
Pesticidele nimeresc în apă în rezlultatu scurgerii apelor de ploae de pe terenurile agricole.
De asemenea pesticidele ajung în apă de la întreprinderile industriale prin intermediul apelor
riziduale, la stropirea lanurilor cu ajutorul aviaţiei, la transportarea lor pe cale acvatică şi la
păsrarea lor neglijentă. Necătînd la pătrunderea în apă a pesticidelor prin căile enumerate,
concentraţia lor în apă este relativ mică din cauza acumulării lor în organismele vii sub formă de
bioacumulări. Coeficientul de acumulare ( de cîte ori concentraţia substanţei chimice din organisme
e mai mare decît în apă) constituie la 3-10 pînă la 1000 de ori.

Determinarea pesticidelor clororganice

Se extrag pesticidele dintr-un litru de apă analizată cu 10ml de tetraclorură de carbon sau
eter dietilic timp de 5 minute. Se lasă în stare de repaus şi după stratificarea lichidelor partea
organică se toarnă într-o eprubetă. Solventul organic din eprubetă se evaporă la temperatura
camerei sub nişa de ventilare cu ajutorul ventilatorului. Pentru analiză se iau 10-15mg de substanţă
solidă obţinută, 100-200mg de sodiu metalic şi 20 – 30mg de glucoză. Amestecul se încălzeşte
slab, pînă metalul începe să se topească. Eprubeta încă fierbinte se întroduce într-un vas cu 5ml de
apă distilată rece. Fundul eprubetei plesneşte şi conţinutul ei trece în apă. Lichidul împreună cu
bucăţele de sticlă se încălzeşte pînă la fierbere şi se filtrează. În filtratul obţinut se toarnă acid
azotic pînă reacţia după turnesol devine acidă. Lichidul se evaporă pînă rămîne jumătate din volum.
În lichidul obţinut se determină ionii de clor. Cantitatea aproximativă a pesticidelor clororganice
este egală cu concentraţia ionilor de clor înmulţită la coeficientul 1,5.

Determinarea pesticidelor fosfoorganice

Compuşii fosfoorganici (insecticidele şi erbicidele) sunt pe larg folosiţi în agricultură. Pentru
extragerea lor din apă se folosesc solvenţi organici. Se extrag pesticidele fosfoorganice dintr-un
litru de apă analizată, acidulată cu acid sulfuric pînă la pH = 2 – 3, cu 20ml amestec de benzen şi
eter dietilic 1:1. După separare faza apoasă se prelucrează de 2 -3 ori cu 5ml de cloroform.
Extractele se unesc într-o fiolă cîntărită apoi se evaporă pînă la uscat la baia de apă. Fiola iarăşi se
cîntăreşte. Diferenţa de masă corespunde cantităţii de pesticid într-un litru de apă. Penru o
31
determinare calitativă se iau 10 – 20mg din restul uscat obţinut, se amestecă cu CaO şi eprubeta se
încălzeşte pînă la roşu. Apoi în eprubeta răcorită se adugă cîţiva ml acid azotic şi rodaniră de fier.
În rezultatul acestei reacţii se formează un sediment de culoare galben-deschis fosfat de fier(III).

7.
Nitriţii apar ca treaptă intermediară în oxidarea amoniacului (sau reducerea nitraţilor) şi
pot forma în soluţii acide HNO2, care interacţionează cu aminele secundare (RR1NH) formând
nitrozoamine (RR1N-NO), multe dintre acestea având proprietăţi cancerigene.
Surse de poluare a apelor freatice şi de suprafaţă cu nitraţi:
 apele menajere ale localităţilor urbane şi rurale;
 scurgerile şi reziduurile de la complexele animaliere;
 scurgerile de pe terenurile irigate;
 scurgerile de pe terenurile agricole, poluate cu îngrăşăminte şi pesticide utilizate în
agricultură.
Utilizarea neraţională a îngrăşămintelor minerale şi organice, a pesticidelor duce la
creşterea conţinutului poluanţilor în apă. Datorită redislocării complexului zootehnic în
gospodăriile individuale, sursele de apă freatică din localităţile rurale sunt poluate cu compuşi de
azot, înregistrând cel mai înalt grad de poluare.
În Moldova problema nitraţilor în apa potabilă e una dintre cele mai îngrijorătoare,
deoarece circa 62% din fântâni şi 5% din sondele arteziene folosite de populaţie conţin apă cu
concentraţii de peste 50 mg/l ioni-nitraţi (concentraţia maximă admisibilă 50 mgNO3-/l). Cele
mai afectate din acest punct de vedere sunt raioanele Hânceşti, Teleneşti, Cahul, Floreşti,
Ialoveni, Edineţ, Rezina, Drochia, Făleşti, Cantemir, Râşcani, unde în unele surse de apă
concentraţia de nitraţi atinge parametri foarte înalţi – 100-750 mg/ml (de 2-15 ori mai mult decât
limita maximă admisibilă).
Cele mai poluate surse centralizate sunt în raioanele Dubăsari şi Râbniţa, urmate de
Donduşeni, Floreşti, Teleneşti şi Ungheni.

Variaţii sezoniere
 Conţinutul ionilor de nitraţi vara este minimal, deoarece are loc perioada activităţii
fotosintetice intensive a fitoplanctonului.
 Toamna conţinutul nitraţilor se măreşte şi atinge nivelul maxim iarna, datorită continuării
procesului de mineralizare în condiţii de utilizare minimă de către fitoplancton.
 Primăvara cu ridicarea tempetaturii şi intensificarea activităţii fitoplanctonului are loc
micşorarea concentraţiei nitraţilor.
Determinarea nitraţilor se face în ziua recoltării probelor pentru a evita modificarea
concentraţiei. Când acest lucru nu este posibil, proba se conservează prin adăugare de clorură
mercurică sau cloroform.
Dacă proba de apă se caracterizează printr-o turbiditate înaltă sau coloraţie, se tratează cu
0,5 ml soluţie de sulfat de aluminiu pentru 100 ml apă de analizat, se agită 5 min. cu un
agitator magnetic şi se lasă să se limpezească. Se iau 10 ml de probă, se introduc într-o capsulă
de porţelan sau de sticlă şi se evaporă la sec, pe baie de apă. După răcire, se introduce în capsulă
1 ml acid fenoldisulfonic, rotind capsula pentru a umezi întreaga suprafaţă a reziduului şi se
lasă în repaus 15 min. Se adaugă apoi 2 ml apă distilată şi soluţie de amoniac, cu picătura,
până când culoarea galbenă nu se mai intensifică. Se aduce cantitativ conţinutul capsulei într-un
32
balon cotat de 25 ml, se completează volumul la semn cu apă distilată şi se măsoară
intensitatea coloraţiei la λ = 434 nm. Absorbanţa măsurată faţă de o probă - martor (o probă de
apă distilată, fără nitraţi, prelucrată la fel ca probele de analizat) se raportează la graficul de
etalonare.
.
Concentraţia nitraţilor în apa analizată se calculează conform relaţiei:
NO3-(mg/dm3)= Cx *V/ W ,
unde:
Cx – conţinutul de nitraţi din proba fotometrată, mg/l;
V – volumul balonului cotat, ml;
W – volumul de apă luat la analiză, ml.

CAPITOLUL IV
POLUAREA FONICĂ

33
Tema: 4.1. Aparate de măsurare a poluării sonore. Principiul de lucru al
sonometrului VŞV-003
Plan:
1. Aparate de măsurare a poluării sonore. Principiul de lucru al sonometrului VŞV-003.

Poluarea fonica reprezinta expunerea oamenilor sau a animalelor la sunete ale caror intensitati
sunt stresante sau care afecteaza sistemul auditiv. Desi sunetele puternice sau inspaimantatoare fac
parte din natura, in ultimele doua secole zonele urbane si industriale au devenit extrem de zgomotoase.
Poluarea fonica, zgomotul, afecteaza indivizii in mod diferit; disconfort si probleme de
sanatate, ritm cardiac inalt, dereglari psihice si nivel mare de stres, dereglari de somn, probleme
cognitive, capacitate redusa de concentare, probleme auditive.
Normele zgomotului se stabilesc reieşind din cerinţele igienice şi tehnice. Cerinţele determină
normele zgomotului la locurile de lucru, pe teritoriile locative, în încăperile clădirilor publice şi în
apartamente. În norme sunt prevăzute condiţiile de muncă şi de trai ale omului, care nu duc la
îmbolnăvirea oamenilor şi nu încurcă activităţii normale de muncă.
Unităţile de măsură a sunetului sunt legate de numele a doi mari savanţi: Alexandr Bell – inventatorul
telefonului şi Ghenrih Gherţ – fizician german.
Puterea sunetului se măsoară în belli – deseori în decibelli (a zecea parte din belli)
Amplituda sunetului se măsoară în herţi.
Urechea omului percepe sunete:
 Cu o frecvenţă între 20 – 2000Hz;
 Cu o intensitate pînă la 100dB (sunetele de peste 100Hz sunt insuportabile, iar cele de 140dB –
produs de un avion la decolare e dureros şi poate afecta timpanul).
 Zgomotul frunzelor = 60dB. Noaptea trebuie să fie e cîteva ori mai puţin zgomot.
 Construcţiile, transportul dau zgomot = 70dB. Acest zgomot se egalează cu zgomotul
aspiratorului. (acţionează asupra sănătăţii: insult, boli cardio-vasculare)
 Norma sunetului – 55dB
 Pe o stradă centrală aglomerată – 100dB
 La şantierele de construcţie – 78dB
 Pe terenul de joacă pentru copii – 58dB

34
 Fig.7 Puterea sunetului perceputa de urechea omului.

Oamenii reacţionează la zgomote diferit. Fiecare om are pragul său de suportare a zgomotului.
Exemplu 1 Cei care trăiesc în apropierea aeroportului sau lucrătorii aeroportului suportă mai
uşor acest zgomot în calitate de excitant decît în cazul celorlalţi care nu au nimic comun cu aviaţia.
Exemplu 2 O gospodină care lucrează la bucătărie cu un combain de bucătărie liniştit
reacţionează la acest zgomot, ceia ce nu se poate de spus despre omul ce stă în camera vecină şi
încearcă să citească sau să privească televizorul.
La acţiunea îndelungată a zgomotului cu o intensitate de 80-90 dB asupra urechii, auzul cu
timpul se înrăutăţeşte.
Un savant a observat că oamenii, ce au asistat la un concert şi care au stat în apropierea
„sistemelor acustice” erau în stare inhibată.
Poluarea sonoră reduce atenţia, capacitatea de muncă, deci creşte riscul producerii accidentelor
Poluarea fonică sau sonoră produce:
 Stres;
 Oboseală;
 Înrăutăţirea stării fizice şi emoţionale.
 Ameţeli;
 Ruperea timpanului;
 Nervozitate;
 Tulburări ale somnului;
 Surditate;
 Scăderi în greutate.
 Acţionează asupra; - inimii (tahicardie, aritmie)
- tensiunei arteriale, ducînd la hipertonie.
Acţiunea zgomotului duce la îngustarea vaselor sangvine – şi respectiv organele nu primesc
cantitatea de sînge necesară. Ca răspuns organismul formează o cantitate de hormoni care duce la
ridicarea tensiunii arteriale şi înteţirea activităţii muşchiului cardiac (tahicardie).
Ultrasunetele duc la distrugerea globulelor roşii. Intensitatea sunetului de 85dB e periculos
pentru embrionul ce se dezvoltă în organismul mamei. La copilulu care încă nu s-a născut apar
dereglări ale creerului, dereglări hormonale urmate de dezvoltarea diferitor defecte
În calitate de caracteristică a zgomotului permanent la locurile de muncă, precum şi pentru
determinarea eficacităţii măsurilor de limitare a acţiunii negative, sunt stabilite nivelurile presiunii

35
sonore în decibeli (dB) în bandele de octavă cu media geometrică a frecvenţei 63, 125, 250, 500,
1000, 2000, 4000, 8000 Hz.
În calitate de caracteristică numerică a zgomotului este folosită aprecierea nivelului sunetului în
dBA (scara A), care prezintă valoarea medie a caracteristicilor de frecvenţă a presiunii sonore cu
luarea în consideraţie a acţiunii biologice.
Caracteristica zgomotului variabil este parametrul integral – nivelul echivalent al sunetului în
dBA. Noţiunea “nivel echivalent al zgomotului” exprimă valoarea nivelului într-un timp determinat,
mediată după regula energiei egale. Nivelul zgomotului în încăperile de producţie şi nemijlocit la
locurile de lucru în secţii, pe terenurile de montaj nu trebuie să întreacă 70-80 dBA; în raioanele
locative ale urbei ziua – 60 dBA, noaptea – 50 dBA; pe străzile magistrale ziua şi în apartamente când
geamurile sunt închise – 45 dBA, iar noaptea – 40 dBA, în alte raioane ale oraşului nivelul zgomotului
nu trebuie să întreacă corespunzător 35 şi 30 dBA.
Sonometru este un instrument de masura proiectat astfel incat sa raspunda la sunete in mod
similar cu urechea umana si sa permita masurarea repetabila si reproductibila a nivelului presiunii
sonore.
Exista mai multe tipuri de sisteme de masurare a sunetului ,insa toate in principiu cu acelasi
sistem de masura:microfon,o sectiune de procesare si o unitate de afisare.
Microfonul converteste semnalul sonor intr-un semnal electric echivalent.
Alegerea unui anumit tip de microfon poate fii influentata si de standardele impuse(national sau
international) ISO 1999 si OSHA(American).
Daca se foloseste un microfon cu incidenta oarecare pentru masuratori in camp liber,rezultate optime
se obtin daca acesta este orientat cu un unghi cuprins intre 70-800 in raport cu sursa Sonora.Daca
microfonul este orientat direct catre sursa,rezultatele obtinute sunt mult prea mari.

Fig.8 Sonometru digital DT-8852

36
 Fig.9 Sonometru SL300

Tipuri / clase de sonometre

Tip Intensitate la 1
Domenii de aplicatii Calibratoare
Sonometru kHz
Clasa 0 ±0,4 dB laboratoare de specialitate - masurari de referinta ±0,15 dB
conform IEC 60651: studii profesionale, masurari
Clasa 1 ±0,7 dB ±0,3 dB
de precizie si repetabilitate
conform IEC 60804: uz general - masurari pe teren
Clasa 2 ±1,0 dB - monitorizarea zgomotului comun, industrial, de ±0,5 dB
siguranță la locul de muncă și de mediu
Clasa 3 ±1,5 dB Indicatoare zone difinite si limitate X

Fig.10 Sonometru de tip VŞV-003.

Sonometrul VSV-003 e alcătuit din următoarele unităţi:
37
 1) Scala cu gradaţia 0 – 10 şi acul indicatorului, care variază în dependenţă de intensitatea
zgomotului;
2) Corectorul mecanic cu care se stabileşte indicatorul sonometrului la gradaţia „0”
3) Comutatorul „Mod de lucru” ce se stabileşte în poziţia de lucru „F” (rapid) pentru o frecvenţă
înaltă a zgomotului, sau „S” (lent) pentru o frecvenţă lentă a zgomotului;
4) Preamplificatorul cu cablu de 5m şi microfon;
5) Echivalentul „P-16” ce se uneşte ca preamplificatorul.

Principiul de lucru
Se respectă anumite reguli de măsurare.
Dacă măsurarea se efectuiază în încăpere:
1) Geamurile trebuie să fie închise;
2) Microfonul preamplific se stabileşte la nivelul mînii întinse la 1m de la perete şi la 1,2m de la
duşumea;
3) Microfonul se ţine în direcţia sursei de zgomot, sau în sus în cazul cînd sursa zgomotului nu e
stabilită;
Dacă măsurarea se efectuiază în stradă:
1) În cazul determinării presiunei acustice în stradă aparatul se montează la 7m de la automagistrală
sau calea ferată;
2) Microfonul în acest caz se montează la o înălţime de 1,2m pe o perioadă de 200 unităţi de
transport şi o oră pentru calea ferată
Zgomotele ce se înregistrează duc la variaţia acului. Cele mai mari devieri ale acului sunt înregistrate
şi se aplică într-o formulă specială, se află valoarea zgomotului comparîndu-se cu valoarea normei
igienice.

CAPITOLUL V
38
 POLUAREA SOLULUI
Tema 5.1: Poluarea solului cu pesticide, cu metale grele.

Învelişul de sol al planetei este baza primară a tuturor formelor de viaţă vegetală şi animală.
Solurile sunt un element aproape viu al biosferei, uşor afectabil, complicat, cel mai subţire strat al
scoarţei terestre, care formează orizontul ei exterior. Fiind un corp natural deosebit şi interacţionând în
permanenţă cu biosfera, atmosfera, solurile, asigură dezvoltarea şi existenţa lumii organice pe planetă.
Solul, care s-a format în rezultatul unei diversităţi bogate de procese fizico-chimice şi biologice, are un
schimb permanent de substanţe cu mediul înconjurător şi serveşte drept acumulator planetar al
energiei ce se formează în procesul de fotosinteză, reţine în biosferă cele mai esenţiale elemente
carbonul, azotul, fosforul, caliul, sulful, calciul ş.a.
Pentru Republica Moldova solul este principala resursă naturală, ţinând cont de lipsa aproape totală
a altor resurse, şi obiectul principal al economiei naţionale.
Solul este un mediu viu şi dinamic, esenţial existenţei şi perpetuării vieţii, este o peliculă fină la
suprafaţa uscatului, limitată ca întindere. Politicile de amenajare a teritoriului trebuie să se bazeze pe
proprietăţile şi fertilitatea solului cât şi pe serviciile social-economice pe care solul le poate oferi în
prezent sau în viitor.
Conceptul de calitate a solului este expresia acţiunii integrate a factorilor care favorizează
creşterea plantelor.
Indicatorii calităţii solurilor se împart în:
- indicatori fizici: densitatea, higroscopicitatea, granulometria;
- indicatori chimici: pH-ul, conţinutul în materii organice, capacitatea de schimb cationic, conţinutul de
elemente nutritive (P,N,K), conţinuturile de metale alcaline şi alcalino-pământoase, metale grele, fier;
- indicatori biologici: microorganismele şi nevertebratele din sol, diversitatea speciilor, numărul şi
funcţiile lor, biodiversitatea, vigoarea plantelor, recoltele (boabe, fructe, biomasa, e.t.c.).
Indicatorii de calitate a solurilor trebuie să fie măsurabili şi cuantificabili, să semnaleze la timp
deteriorarea calităţii solului, să poată fi folosiţi la monitoringul calităţii solului şi la predicţia efectelor
asupra sistemelor agricole prin aplicarea de relaţii sau modele matematice adecvate.
Metale grele au asupra vegetaţiei şi sănătăţii animalelor şi oamenilor implicaţii deosebit de
importante.
Mercurul prezintă o mare afinitate faţă de sulful din moleculele proteice, afectând activitatea
enzimatică şi a mitocondriilor, permeabilitatea membranelor, provoacă aberaţii cromozomiale,
afectează celulele nervoase. Produce afecţiuni grave: orbire, deteriorarea coordonării nervoase,
anomalii psihice, moarte.
Plumbul inhibă dehidrogenarea acidului aminolevanilic din eritrocite, provocând anemie.
Intoxicaţiile cronice duc la tulburări ale sistemului nervos (saturnism). Unele plante şi animale
concentrează Pb în organismul lor (arbori, stuf, scoici).
Zincul este un microelement indispensabil tuturor organismelor, dar în unele împrejurări poate
deveni toxic (se manifestă prin oprirea creşterii).
Cadmiul este un toxic puternic, iar efectele variază de la o specie la alta; au loc scăderea
longivităţii, omorârea spermatozoizilor, scăderea numărului indivizi-lor reproducători.
Cuprul intră în compoziţia unor enzime şi a hemocianinei; carenţa lui poate duce la anemie.
Cuprul folosit în pesticide este foarte toxic.
Aprecierea gradului de poluare a solului cu metale grele se poate realiza prin mai multe metode:

39
- stabilirea unei limite maxime admisibile (LMA); există în acest caz două nivele de referinţă - primul
avertizează asupra periculozităţii transferului lor din sol în alte componente din mediu, iar al doilea
impune măsuri de reconstrucţie ecologică;
- exprimarea cantitativă a metalelor din sol prin indici de abundenţă.
Pesticidele cu mare toxicitate pot si ele sa degradeze biocenozele din sol, dar in aceasta privinta
parerile sunt impartite.Se stie ca pesticidele ajunse in sol pot dauna faunei ce contribuie la incorporarea
materiei organice in sol.Dintre acestea, cel dintai sufera ramele, care au rol primordial in asigurarea
fertilitatii solului.
În ultimii ani se discutătot mai mult despre raţionalitatea folosirii pesticidelor în gospodăriile săteşti
şi în silvicultură. Pesticidele (peptis - contagiune, caedo - a nimici) reprezintădenumirea acceptată de
toţi a amijloacelor chimice de apărare a plantelor. Ele se folosesc înlupta cu buruienile, cu insectele dă
unătoare, cu multe boli ale plantelor agricole şi pomilor.
După aprecierile specialiştilor, în ţările slab dezvoltate economic, pînăla 50% din producţie se
pierde din cauza buruienilor şi a dăunătorilor în timp ce în ţările puternic industrializate pierderile sunt
doar de 15-25%. Pierderile anuale în agricultura mondialăse ridicăla 30-40% din producţia posibilă
ceea ce reprezintă 75 miliarde dolari.
Adepţii chimizării globale a agriculturii ridică problema măririi cantităţii de pesticide folosite cu
scopul de a micşora pierderile producţiei agricole. În acelaşi timp, una din principalele probleme de
stat cu privire la ocrotirea mediului ambiant şi a sănătăţii omului este prevenirea poluării mediului vital
şi a produselor alimentare cu pesticide şi produsele toxice ale transformării lor.
Utilizarea pesticidelor a început nu cu mult înainte de de al doilea război mondial, cînd au fost
descoperite proprietăţile insecticide ale DDT (diclordifeniltricloretan). Acest preparat a fost sintetizat
în anul 1874 de către chimistul O.Zeidler dar producerea şi folosirea lui în masă a început pe la
mijlocul deceniului nostru. Timp de 20 ani, din 1950 pînăîn 1970, pe globul pămîntesc au fost folosite
4,5 milioane tone din acest pesticid, unul dintre cei mai stabili şi foarte eficace. Cu toate căîn multe ţări
folosirea DDT-ului este interzisăprin lege şi conţinutul acestei substanţe a început săse micşoreze în
biosferă(perioada de semitransformare a DDT în mediul ambiant este de 20 ani), substanţa se întîlnşte
pretutindeni: în laptele mamei, în grăsimea focilor din Baical, la pinguinii din Antarctida.
În momentul actual, în lume se folosesc circa 700 de substanţe din care se obţin cîteva mii de
preparate pesticide ce posedăo înaltăactivitate biologică. De obicei pesticidele se clasificăîn funcţie de
scopul utilizării lor. Mai frecvent sunt folosite:

 erbicidele -în lupta cu plantele buruienoase,

 insecticidele -în lupta cu insectele dăunătoare,
 algidele - pentru nimicirea algelor şi a vegetaţiei buruienoase din bazinele acvatice,
 fungicidele - în lupta cu mucegaiurile plantelor şi cu diferite ciuperci,
 defolianţi - pentru căderea frunzelor,
 bactericidele - în lupta cu bacteriile şi bolile bacteriene ale plantelor,
 acaricidele - în lupta contra acarienilor,
 zoocidele - în lupta cu rozătoarele ş.a.
După indicele lor chimic, pesticidele pot fi clasificate astfel :
 pesticide clororganice - derivaţii halogenaţi ai hidrocarburilor alifatice şi aromatice;
 pesticide fosfororganice - eteri complecşi ai acizilor fosforici;
 carbamaţi - derivaţii acizilor carbamic, tio- şi ditiocarmamic;
 pesticide cu azot - derivaţi ai ureei, fenolului, guanidinei.

40
 Pesticidele pot fi clasificate şi dupăstabilitatea în mediul ambiant sau după capacitatea lor de a se
bioacumula dar aceste proprietăţi sunt urmări ale structurii lor chimice şi ale particularităţilor fizico-
chimice. Astfel, cele mai stabile şi în acelaşi timp posesoarele proprietăţilor cumulative mai evidente
sunt pesticidele clororganice.
Pentru ele este caracteristicăproprietatea de a se concentra în verigile lanţurilor alimentare. De
exemplu, concentraţia DDT-ului în ultimile verigi ale lanţurilor trofice se măreşte de 8 ori comparativ
cu cea din primele.
Pesticidele pot pătrunde în organismul omului prin păstrarea, transportarea şi folosirea apei şi a
produselor alimentare ca şi în cazul poluării mediului aerian. Unele preparate, cum ar fi defoliantul 2,
4, 5-T, care a fost folosit în Vietnam, au proprietatea de a se acumula în organismul uman determinînd
o leziune a ficatului asemănătoare cancerului sau acţioneazăasupra eredităţii la fel ca şi radiaţiile.
O particularitate a folosirii pesticidelor în gospodăriile săteşti o reprezintăcirculaţia lor în
biosferă, înalta activitate biologică, necesitatea folosirii concentraţiilor locale mari, contactul obligat al
populaţiei cu preparatele pesticide.
Acumulîndu-se în soluri, plante şi animale, pesticidele pot provoca dereglări serioase şi
ireversibile ale ciclurilor normale de circulaţie a substanţelor şi pot micşora productivitatea
ecosistemelor din sol.
Din 5 milioane tone de pesticide folosite anual în lume, 34% utilizeazăAmerica de Nord, 45% -
Europa şi 21% - alte regiuni. Pentru comparaţie, în SUA, în 1986, au fost folosite aproximativ 1,9 kg
pesticide la un om sau 3,1 kg în zona de aplicare. În acelaşi an, s-au folosit în lume, în medie, cîte 0,4
kg pesticide per om.
Mărirea cantităţilor de pesticide folosite nu garantează sporirea rodniciei plantelor. Lipsa unei
corelări evidente între recoltăşi folosirea pesticidelor poate fi legatăde faptul că speciile distruse de
pesticide nu reprezintăfactorul limitativ al recoltei sau căpesticidele folosite distrug sistematic numărul
speciilor.
Şi într-un caz şi în altul, afirmaţiile despre importanţa excepţionalăa folosirii pesticidelor, pentru a
ridica productivitatea agriculturii, nu au nici un temei.
Formele distruse în orice agrocenozănu depăşesc un procent din numărul total de specii. De aceea, la
folosirea pesticidelor sunt atacatenu numai speciile ce trebuie distruse dar şi multe alte specii care n-ar
trebui distruse ca şi paraziţii şi duşmanii naturali ai formelor distruse. Doar 3% din fungicidele şi
pesticidele folosite îşi ating scopul. Partea de erbicide care acţioneazăcu folos oscilează între limitele a
5-40 % din cantitatea totalăde pesticide folosite.
Pesticidele acţioneazăîntotdeauna negativ asupra microorganismelor solului a căror activitate
vitalăasigură rodnicia acestuia. În particular, pesticidele provoacă dereglarea procesului de nitrificare.
Prin folosrea erbicidelor, din cauza absenţei învelişului ierbos, se măreşte mult eroziunea solului. O
urmare inevitabilăa folosirii pesticidelor este şi apariţia, în calitate de buruieni, a altor plante, mai
rezistente la acţiunea erbicidelor, care înainte erau în cantităţi neînsemnate.
Speciile de insecte şi alţi dăunători care trebuie nimiciţi se adapteazărepede la pesticidele
folosite, impunînd folosirea unor preparate din ce în ce mai toxice.
Pesticidele acţioneazăasupra insectelor polenizatoare. Aproape 80% din plantele cu flori sunt
polenizate de către insecte şi aproape 20% din toate insectele sunt polenizatoare.
Pesticidele influenţeazăasupra conţinutului de microelemente şi a altor substanţe din plante,
asupra capacităţii plantelor agricole de a se păstra, acţioneazăasupra calităţilor gustative şi nutritive
ale plantelor.

41
 Regulamentul folosirii pesticidelor nu poate prevedea diversitatea situaţiilor legate de folosirea
lor şi deseori respectarea lui este practic imposibilă. Soluţia constăîn policultură şi menajarea solului
prin lăsarea resturilor organice pe cîmp, respectarea principiilor ecologice de corespundere a solurilor
(alegerea precisăa culturilor şi speciilor cultivate), elaborarea unor căi ecologic argumentate de
folosirea fondului de pămînt cu scopul de a păstra biocenoza solului şi humusul din sol. Mijloacele
chimice de apărare trebuie săfie doar un instrument de amestec extraordinar în situaţii critice şi nu o
practicăde fiecare zi.Dăuă torii nu apar din cauza insuficieţei de pesticide din mediu la fel cum durerea
de cap nu apare din cauza lipsei de analginăîn sînge. Academicianul Prianişnicov, referindu-se la acest
subiect, spunea: “Neavînd cunoştinţe suficiente în domeniul biologic al creşterii plantelor şi a
particularităţilor mediului lor ambiant pe fiecare cîmp concret, este imposibil săle compensezi prin
surplusul de pesticide, îngrăşăminte sau amendamente”.
]Mari sperane sunt legate de folosirea diferiţilor feromoni şi atractani. De asemenea, se
elaboreazăşi metode pur biologice de ocrotire a plantelor bazate pe folosirea entomologilor acestora
(insecte care se hrănesc cu vătămători) ş.a. Căile de ocrotire a ecosistemelor din sol şi a populaţiei de
poluarea cu pesticide se reduc, în principiu, la rezolvarea unor probleme organizatorice. Aceasta
presupune o îmbinare reuşităîntre utilizarea pesticidelor şi aplicarea metodelor biologice, o folosire
mai economicăşi mai orientată pesticidelor pe seama administrării preparatelor granulare şi
emulsionate, reducerea metodei aeriene de răspîndire, reducerea folosirii preparatelorstabile,
respectarea tehnologiei de păstrare, transportare şi împrăştiere a pesticidelor.
Pentru a folosi pesticidele în agriculturătrebuie săne imaginăm soarta lor mai departe, în
ecosistemele solului. Această“soartă“ este strîns legatăde procesele microbiologice care au loc în
interiorul solului şi de procesele de transport a masei apei şi aerului în sol.
Pînăla 80% din pesticide sunt adsorbite de humus, fapt datorită căruia timpul de remanenţăîn sol creşte
cu mult. În stare adsorbită, majoritatea erbicidelor nu suntn practic supuse descompunerii biologice.
Proprietăţile de adsorbţie ale solului depind de natura materialelor argiloase şi de conţinutul humusului
din sol. Pentru a mări capacitatea de sorbţie a rocilor din sol în ceea ce priveşte pesticidele, trebuie
intensificatăhumificarea stratului argilos al solului. Aceasta va împiedica migrarea pesticidelor şi a
produselor lor de transformareîn bazinele acvatice. În acest scop pot fi folosite turba, cărbunele brun,
ligninele.
Dintre celelalte procese de migrare mai importante sunt procesele de evaporare a pesticidelor
de pe suprafaţa solului şi trecerea lor în apele subterane. Ridicarea pesticidelor spre suprafaţa solului
are loc pe seama convecţiei, condiţionatăde evaporarea apei. Evaporarea pesticidelor este mai avansată
pe solurile umede decît pe cele uscate. Trecerea pesticidelor în apele subterane are loc împreunăcu
şuvoiul de apăce se infiltrează. După cîţiva ani de la utilizare, pesticidele pot fi descoperite în apa
fîntînilor la o adîncime mai mare de 50 m.

42
 Tema:5.2 Determinarea carbonului din humus prin metoda Tiurin.

Esenţa metodei constă în determinarea indirectă a cantităţii totale de humus în sol prin
evaluarea cantităţilorde carbon, ce rezultă la oxidarea carbonului organic din componenţa humusului
cu soluţie de 0.4N de bicromat de potasiu (K2Cr2O7) şi acid sulfuric. Cantitatea oxidantului care se
consumă la oxidarea carbonului sedetermină conform diferenţei dintre cantitatea amestecului de crom
luat pentru oxidare şi cantitatea rămasă. Conform cantităţii oxidantu lui consumat se calculează
procentul conţinutului de humus.
Modul de lucru:
Din proba de sol uscat la aer se iau 5 – 10 g, după care cu o penseta se îndepartează toate
resturile organice vizibile cu lupa. Se cerne apoi solul prin sita cu ochiuri de 1 mm in diametru, se
elimina resturile organice ramase cu o penseta dupa care proba de sol se intinde pe o coala de hartie
lucioasa in strat subtire, se trece pe deasupra la o inaltime de 10 cm cu o bagheta de sticla electrizata
prin frecare cu o panza textila pentru îndepartarea resturilor organice foarte fine, se repeta operatia de
cateva ori, dupa care solul se mojareaza si apoi se cerne prin sita cu ochiuri de 0,25 mm in diametru.
Din proba astfel pregatita se cantaresc 0,1 – 0,5 g sol, la balanta analitica, aceasta se introduce
apoi intr-un vas conic termorezistent de 100 ml, dintr-o biureta se trateaza apoi cu 10 ml solutie de
acid cromic 0,4 n, se adauga 0,1g sulfat de argint, care are rol de catalizator. Vasul se acopera cu o
para de sticla, se agita usor pentru omogenizare, dupa care se pune la fiert la flacara mica exact 5
minute.
Cantitatea de sol care se ia în analiza trebuie sa fie invers proportionala cu continutul de humus
din sol, care se apreciaza dupa tipul genetic si culoarea solului.
Se ia vasul de pe instalatia de incalzire, se lasa la racit, dupa care se spala para de sticla cu apa
distilata, care se colecteaza in acelasi vas, dupa care intregul continut trece in alt vas conic de 300 ml,
prin spalare cu apa distilata, se completeaza apoi volumul solutiei pana la cca. 200 – 250 ml.
Se adauga 2 ml acid ortofosforic 85% si 8 – 10 picaturi solutie de difenilamina sau cateva
picaturi solutie de acid feniantranilic.
Se titreaza cu solutie sare Mohr 0,1n care neutralizeaza excesul de acid cromic ramas după
oxidarea humusului. Culoarea solutiei devine mai întai roşu – violeta, apoi albastra, după care trece
brusc în verde, ceea ce indica sfarşitul titrarii.
În paralel se titreaza si o proba martor, in trei repetitii, pregatita in acelasi fel dar fara sol si fara
a mai fierbe solutia.
Conţinutul de humus al unei probe se poate calcula astfel:

unde:
V – volumul de solutie sare Mohr 0,1n consumata la titrarea probei martor , ml;
V – volumul de solutie sare Mohr 0,1n consumata la titrarea excesului de acid cromic din
proba de sol analizat, ml;
f – factorul sarii Mohr;
0,0005181 – continutul de humus, in g oxidat de 1 ml acid cromic 0,1n;
100    - factor pentru raportarea procentuala;
m – masa probei de sol analizata , g;
K – coeficient care se calculeaza pentru raportarea rezultatului fata de solul complet uscat.

43
 CAPITOLUL VI
Managementul deşeurilor.
Tema:6.1 Procese microbiologice şi chimice în corpul depozitelor de DMS

Fiind eliminate prin depozitare deşeurile sînt supuse biodegradării, volatilizării şi unor
reacţii chimice în urma cărora rezultă biogazul. Deşeurile organice se descompun sub acţiunea
bacteriilor, generînd biogazul. Concomitent mai mulţi componenţi chimici din fluxul deşeurilor în
stare solidă sau lichidă se transformă în compuşi gazoşi şi se emană din corpul depozitului sub
formă de „urme de gaze”. Deşeurile industriale depozitate de rînd cu cele menajere sînt surse de
formare a „urmelor de gaze”, în baza reacţiilor chimice. Compoziţia chimică tipică a biogazului
constă din circa 60% de CH4 şi 40% de CO2 . De asemenea biogazul mai conţine un
număr de circa 550 de „urme de gaze”, care constituie aproximativ 1%.
Procesul de descompunere biologică a DMS în corpul depozitului depinde de capacitatea
microorganismelor de a utiliza materia organică în calitate de nutrienţi pentru a se dezvolta.
Microorganismele sînt invizibile cu ochiul liber şi includ bacterii, drojdii şi ciuperci. Bacteriile şi
ciupercile întreţin procesul de descompunere, bacteriile fiind compuse doar dintr-o celulă, pe cînd
ciupercile sînt compuse din mai multe celule formînd lanţ. În tabelul I.6 sînt specificate condiţiile
de supravieţuire a microoganismelor .
Microoganismele pot supravieţui în toate condiţiile ale mediului, de la frig la cald, iar
condiţia de bază este prezenţa apei pentru a creşte. Fiind unicele în felul său, bacteriile nu au
necesitate în oxigen pentru a supravieţui, iar pentru unele bacterii prezenţa oxigenului este
inadmisibilă, deoarece acestea vor pieri. Aceste bacterii sînt denumite anaerobe, printre care se
enumera şi bacteriile metanogene. Bacteriile au o creştere mai rapidă decît ciupercile şi domină
practic în toate mediile naturale.
Deşeurile organice eliminate la depozite de DMS nu sînt omogene, fiind prezente atît ca
materiale uşor degradabile cum sînt resturile alimentare, deşeurile de grădină, hîrtie şi carton, cît şi
ca deşeuri descompunerea cărora este dificilă: ligninul din lemn. Degradarea deşeurilor este un
proces complex de reacţii chimice şi biologice, în rezultatul cărora se generează biogazul cu
compoziţia de bază: CH4 şi CO2. Procesul de descompunere şi eliminare a biogazului continuă pe
parcursul a 10 - 30 ani, 50 % din deşeurile organic degradabile se descompun pe parcursul a 10 ani,
12,5 % din rest se descompun pe parcursul a 30 de ani. Dintr-o tonă de DMS se emite circa 120-200
m3 de CH4.
Formarea biogazului este condiţionată de o serie de factori:
• Volumul (grosimea, densitatea şi numărul straturilor de DMS în depozit) şi tipul
deşeurilor depozitate (cota fracţiilor biodegradabile), care servesc drept nutrienţi (S, P,
Na, Ca etc.) pentru dezvoltarea bacteriilor. 42
• Conţinutul umidităţii în corpul depozitului: umiditatea iniţială a DMS, infiltrarea apelor
meteorice de pe suprafaţa depozitului, cantitatea de apă produsă în procesul de degradare
a deşeurilor. Conţinutul optimal al umididităţii necesar pentru dezvoltarea bacteriilor
mertanogene şi generare a metanului variează între 40 şi 60 % (după greutate).
• Temperatura biogazului în corpul depozitului variază de la 25 la 45 0C, bacteriile metanogene se
înmulţesc la 12-60 0C.
• pH optimal este neutru (pH 6,5-8,5).
44
• Condiţiile climaterice.
Descompunerea DMS decurge în 5 etape:
 etapa aerobă - ajustarea iniţială,
 etapa de tranziţie de la faza aerobă la cea anaerobă,
 etapa acidă,
 etapa de generare a metanului,
 etapa de maturaţie sau humificare

45
 Tema:6.2 Concepţia înhumării sanitare a DMS
Plan:

1.Evidenţa volumelor deşeurilor pentru înhumare.

2.Controlul componenţei deşeurilor pentru înhumare.
3.Minimizarea influienţei negative a depozitului asupra mediului.

1.
O alternativă a depozitării necontrolate a DMS (deşeurilor menajere solide) la gunoişti este
înhumarea acestora la depozite controlate . Această concepţie a fost baza elaborării Directivei privind
stocarea controlată a deşeurilor şi are ca scop gestionarea adecvată a DMS pe următoarele
principii:
 Evidenţa volumelor deşeurilor pentru înhumare;
 Controlul componenţei deşeurilor primite pentru înhumare;
 Minimizarea influenţei depozitului asupra mediului;
 Utilizarea maximală a capacităţilor depozitului;
 Monitorizarea influenţei depozitului asupra mediului;
 Activizarea permanentă a măsurilor de protecţie a mediului.
Evidenţa volumelor deşeurilor pentru înhumare
Masa depozitului este un parametru important, mărimea căruia se utilizează pentru evaluarea
adecvată a influenţei negative potenţiale, inclusiv estimarea emisiilor GES. Potrivit condiţiilor
economice de piaţă, plata pentru greutatea reală a DMS primite la depozit, va servi drept unica
sursă de beneficiu a depozitului. Aşadar evidenţa greutăţii deşeurilor primite la depozit este
rentabilă din punct de vedere ecologic şi economic. Cântărirea DMS trebuie efectuată la intrarea
pe teritoriul , cu ajutorul cântarelor standarde sub formă de “pod”. Datele fiind înscrise în registru
şi păstrate pe parcursul activităţii depozitului.
Acest principiu este departe de a fi respectat, deoarece nici un depozit din ţară nu este
asigurat cu asemenea echipament. Aprecierea volumelor înhumate se calculează în baza evidenţei
curselor efectuate de către autospecialele serviciilor de salubrizare în consecinţă serviciile
menţionate suportă pierderi financiare din lipsa evidenţei volumelor de DMS transportate şi
înhumate.

2.
Controlul componenţei deşeurilor primite pentru înhumare
Construcţia depozitului sanitar în mare măsură depinde de spectrul deşeurilor depozitate pe
el. Dacă depozitul respectiv a fost prevăzut pentru DMS, în nici un caz nu se va permite înhumarea
altor deşeuri. Nerespectarea acestui principiu va avea consecinţe negative asupra exploatării
depozitului şi respectiv asupra mediului, prin distrugerea unor elemente de protecţie a mediului. De
exemplu: ecranul din peliculă ce protejează apele subterane de infiltraţii din corpul depozitului
poate fi distrusă dacă la depozit vor nimeri substanţe chimice agresive.
În acest context controlul componenţei deşeurilor, primite pentru înhumare la depozit, este
una din funcţiile principale ale depozitului sanitar şi poate fi efectuat atît vizual, cît şi instrumental
cu ajutorul laboratorului mobil.
46
 3.
Minimizarea influenţei negative a depozitului asupra mediului
Depozitul pentru înhumarea DMS trebuie să dispună de mijloace tehnice de protecţie a
mediului ce ar asigura captarea emisiilor de gaze şi acumularea filtratului, format la depozit. Aceste
mijloace sînt:
• Ecranul împotriva infiltrărilor la baza depozitului;
• Sistemul de drenaj pentru colectarea filtratului la baza depozitului;
• Sistemul de drenaj pentru abaterea apelor de suprafaţă de pe terenurile adiacente;
• Sistemul de pompare şi epurare a filtratului;
• Sistemul de drenaj pentru captarea biogazului format în corpul depozitului;
• Stratul neinfiltrabil de recultivare a depozitului, care previne pătrunderea apelor meteorice în
corpul depozitului şi permite reţinerea biogazului în interiorul depozitului.
Înhumarea în celule se consideră cea mai adecvată metodă, deoarece permite consecvent şi
repede implementarea elementelor de protecţie a mediului, neaşteptînd închiderea completă a
depozitului. Aceasta contribuie şi la reducerea impactului negativ asupra mediului.
Unicul depozit care corespunde parţial acestui principiu este cel din s. Creţoaia (r. Anenii
Noi). Actualmente se examinează posibilitatea montării unui sistem de colectare a emisiilor de CH4
care va reduce substanţial impactul depozitului asupra factorilor de mediu.
Utilizarea maximală a capacităţilor depozitului
Depozitele existente de DMS se caracterizează printr-o compactivitate foarte joasă . Lipsa
tehnicii de tasare duce la extinderea suprafeţei alocate pentru depozite, micşorînd capacitatea de
depozitare a acestuia. Odată cu tasarea zilnică a DMS se obţin condiţii anaerobe în corpul 37
depozitelor, ceea ce contribuie la concentrarea chimică şi la sporirea emisiilor de GES.
Depozitele unde tasarea se efectuează ocazional se caracterizează printr-o capacitate sporită de
a se autoincendia. Utilizarea maximală a capacităţii depozitului, prevede asigurarea unei densităţi a
DMS egală cu 0,8 t la m3şi implementarea depozitării conform schemei în înălţime.
Numai la depozitul din s. Creţoaia, unde se depozitează DMS din mun. Chişinău se efectuează tasarea
zilnică a deşeurilor, conform schemei tehnologice de depozitare în celule, densitatea deşeurilor tasate
atingînd indiciile de 1 m3 de DMS = 0.6 t DMS. La cercetarea depozitului de DMS din or. Bălţi s-a
constatat că acesta „fumegă încontinuu”, indiferent de anotimpul anului, ceea ce denotă procesele de
autoincendiere persistente în depozitele unde se efectuează tasare ocazională.
Monitorizarea influenţei depozitului asupra mediului
Ciclul vital al depozitului conform Directivei privind stocarea controlată a deşeurilor,
99/31/EC include 4 elemente de bază: construcţia, exploatarea depozitului (înhumarea deşeurilor),
recultivarea şi perioada postrecultivare. În funcţie de capacitatea depozitului va devia şi durata
ciclului vital al acestuia, iar perioada postrecultivare depinde îndeosebi de componenţa şi 39
proprietăţile deşeurilor înhumate. Practic ea se termină atunci, cînd se sfîrşesc toate procesele de
stabilizare a deşeurilor şi depozitul trece în întregime din “corp străin” în element adaptat al
mediului.
De obicei pentru depozitele de DMS ce nu au fost prealabil tratate, monitorizarea se petrece
pe parcursul înhumării DMS şi în perioada de 10-20 de ani după recultivare a depozitului. De
menţionat faptul, că în caz de depistare a influenţei negative a depozitului, în perioada de
postrecultivare operatorul depozitului este obligat să suporte cheltuielile pentru înlăturarea acestor
consecinţe.
În Republica Moldova nici un depozit de DMS nu respectă integral aceste elemente de baza.
47
În cel mai bun caz, doar o parte din depozite se recultivează fără a se monitoriza în perioada de
postrecultivare.

Condiţiile de respectare a măsurilor de protecţie a mediului

Depozitul sanitar trebuie proiectat în aşa mod, ca la toate etapele de exploatare, elementele
de protecţie a mediului să activeze neîntrerupt, asigurînd reducerea influenţei negative asupra
mediului. În procesul înhumării DMS ecranul împotriva infiltrărilor şi drenajul trebuie să împiedice
scurgerile nocive, în perioada postrecultivare această funcţie o îndeplineşte stratul de recultivare, ce
împiedică formarea filtratului. Doar în cazul respectării acestor cerinţe de protecţie a mediului,
depozitul sanitar poate servi sursă de eliminare sigură a DMS, avînd impact redus asupra mediului.

48
 Ministerul Educaţiei Repiblicii Moldova

Colegiul Politehnic mun.Bălţi

Catedra Ştiinţe Reale

Curs de prelegeri de uz intern

La disciplina

METROLOGIE ŞI STANDARDE
ÎN
ECOLOGIE
(Studiul individual)

49
 CAPITOLUL I
DISPOZIŢII GENERALE

Tema 1.1: Starea mediului în Republica Moldova

Plan:
1. Starea mediului în Republica Moldova, în localitatea natală.
2. Importanţa ocrotirii mediului.
3. Influienţa factorilor mediului asupra sănătăţii populaţiei.

1.
Resursele naturale reprezintă fundamentul oricărei activităţi socio-economice. Utilizarea
raţională a lor este o condiţie primordială în dezvoltarea durabilă a oricărei ţări, inclusiv şi a Republica
Moldova.
Transformările politice, economice şi sociale de la sfîrşitul secolului XX au afectat puternic
economia ţării. Pierderea pieţelor tradiţionale din spaţiul ex-sovetic, creşterea bruscă a preşurilor la
resursele energetice şi şi materia primă, restructurările din cadrul economiei naţionale şi alţi facturi au
dus la scăderea substanţială a producţiei industriale şi agricole. Toate acestea au avut şi un impact
major asupra mediului remarcat prin emiterea substanţelor poluante în aer şi ape, prin contaminarea
solului şi generarea deşeurilor, prin degradarea diversităţii biologice, etc. Sectoarele cu cel mai mare
impact asupra mediului este industria energetică şi transportul.
Republica Moldova nu dispune de resurse energetice şi de aceia este impusă să le importe. În
ultimul deceniu ţara a fost capabilă să acopere din surse interne doar 3-55 din cantitatea totală de
energie consumată. Gazul natural reprezintă circa o jumătate din resursele energetice primare
importante, combustibilii lichizi alcătuiesc cca un sfert, iar restul îl formează importurile de cărbune şi
energie electrică.
Cea mai mare parte din resursele energetice primare, circa 70% , sunt consumate pentru
obţinerea energiei electrice şi termice. Alţi utilizatori direcţi împortanţi ai resurselr energetice sunt
Transportul (cca 15%), industria (7%) şi sectorul agricol (3%). Dintre unităţile principale de producţie
a energiei electrice cele mai poluante sunt Centralele electro-termice (CET). Impactul lor asupra
mediului este determinat de natura combustibilului utilizat. Substanţial creşte capacitatea de poluare
cînd CET-urile consumă cărbune, mai puţin poluante sunt cele care utilizează păcură, pecînd cele care
folosesc în calitate de combustibil gazul natural au un impact relativ redus asupra mediului.
Dintre tipurile de transport din republică în rol mai important în dezvoltarea economică îi revene
transportului auto, transportul feroviar şi transportul aerian. Însă ponderea lor este destul de
disproporţionată: circa 88% din totalul transportărilor efectuate în ţară îi revine transportului auto, 11%
transportului feroviar şi doar 1% celorlalte tipuri de transport, inclusiv şi aerian.
Situaţia în agricultură sa agravat odată cu aplicarea programului de privatizare , care de rînd cu
parcelarea terenurilor agricole a dus la nerespectarea tehnologiilor de cultivare şi la reducerea drastică
a învestiţiilor în sectorul agrar. S-a majorat puternic suprafeţele culturilor prăşitoare, cu o rentabilitate
economică înaltă, ceea ce nu corespunde întotdeauna cerinţelor agronomice şi ecologice la organizarea
şi utilizarea terenurilor agricole. În ultimul deceniu, a sporit considerabil suprafaţa ocupată cu culturi
cerealiere, îndeosebi cu grău de toamnă şi porumb pentru boabe. Creşterea suprafeţelor cultivate cu
50
porumb a dus la majorarea pierderilor de substanţă organică a solului şi eroziunea lui în deosebi pe
terenurile cu relief accidentat. La fel şi creşterea suprafeţelor de floarea soarelui nu permite aplicarea
adecvată a asolamentelor, prin respectarea termenului de reîntoarcere a culturii pe acelaşi cîmp în
conformitate cu cerinţele agronomice. De rînd cu aceasta şi prelucrarea terenurilor este un obstacol
considerabil în respectarea tehnologiilor de cultivare a culturilor de cîmp, ceia ce contribuie mult la
intensificarea procesului de degradare a solurilor. La aceasta contribuie şi utilizarea nesatisfăcătoare a
îngrăşămintelor organice şi minerale care ar putea să menţină nivelul de fertilitate a solurilor.
Dintre componentele de mediu afectate de activităţile economice din Republica Moldova remarcăm
aerul atmosferic, apele de suprafaţă si subterane, solul, flora şi fauna şi subsolul.

2.
Prin protecţia mediului ambiant se subînţelege ocrotirea atmosferei, solului, apei, florei şi faunei.
Este important faptul, că protecţia mediului ambiant prevede şi protecţia sănătăţii omului, orientată
spre asigurarea unei stări psihologice şi fizice normale, favorabile pentru trai şi muncă.
Mediul ambiant este un univers material, în care omul ca fiinţă umană îşi satisface necesităţile
sale. În cele mai multe cazuri, prin acţiunile sale, omul influenţează asupra mediului ambiant, spre
exemplu: extinderea oraşelor, sporirea numărului de termocentrale, a instalaţiilor de gaze,
industrializarea intensivă, producerea mijloacelor de transport auto, care poluează enorm aerul din
atmosferă cu bioxid de carbon şi substanţe nocive ca: funinginea, hidrocarburile, compuşii sulfului şi
azotului, plumbului, precum şi produsele cancerigene.
Protectia mediului inconjurator a aparut ca problema a omenirii numai in zilele noastre,
respectiv atunci cand omul a cucerit intreg spatiu al Terrei, prielnic vietii. Acum, bogatiile si resursele
de energie au fost afectate in asa masura incat se intrevede epuizarea rapida a unora dintre ele, iar
unele conditii esentiale existentei umane, ca apa sau aerul, dau semne de otravire. Se deduce astfel
posibilitatea ca viitorul omenirii sa fie pus sub semnul intrebarii, daca bineinteles nu se iau masuri
energice de protectie a planetei. Omul a inteles ca face si el parte din natura, ca Terra si resursele ei
sunt limitate, ca aceasta planeta functioneaza ca un sistem si ca dereglarile produse intr-un loc pot avea
repercusiuni pentru un intreg circuit, inclusiv pentru om. Omenirea nu poate renunta insa la ritmurile
inalte ale dezvoltarii economice. Calea pentru realizarea acestor ritmuri, cu mentinerea unei bune
calitati a mediului, este exploatarea acestuia in asa fel incat sa se poata regenera si conserva in
permanenta.
Primele initiative de ocrotire a mediului au aparut acum aproximativ 200 de ani, din necesitatea
salvarii unor specii pe cale de disparitie. Cu timpul, motivele care au impus ocrotirea naturii s-au
diversificat. Incepand din 1970, au aparut semne clare de imbolnavire a planetei : subtierea stratului de
ozon, incalzirea globala, ploile acide, poluarea apelor, a aerului si a solului. Oamenii au inceput sa
inteleaga necesitatea adoptarii unui comportament responsabil fata de natura. Insa responsabilitatea
omului pentru ocrotirea mediului inconjurator este atat individuala, dar mai ales colectiva: protectia
naturii angajeaza colaborare si sprijin reciproc pe plan local, judetean, national si mai ales
international.
Construind fabrici si uzine, dezvoltand orasele si transporturile, defrisand padurile pentru a
folosi lemnul si a mari suprafetele agricole, aruncand nepasator in apa si in aer cantitati mari de deseuri
toxice omul a stricat echilibrul natural existent in mediul inconjurator, asa incat uneori si-a pus in
pericol insasi viata lui. In asemenea situatie, fiinta umana s-a vazut nevoita sa ia atitudine pentru
inlaturarea raului pe care l-a produs si sa treaca urgent la luarea unor masuri pentru protectia mediului

51
inconjurator, pentru mentinerea in natura a unui echilibru normal intre toti factorii care compun
mediul.
Pentru ca Pamantul sa ramana o planeta vie, interesele oamenilor trebuiesc corelate cu legile
naturii. Organizatii nonguvernamentale au luat fiinta la nivel local, national si international pentru
combaterea poluarii din lumea intreaga. In lume exista numerose organizatii de acest tip, dintre care se
disting: FEEE (Fundatia Europeana de Educatie pentru Mediu), GREENPEACE, POWERFULL
INFORMATION (Marea Britanie), UNESCO (Organizatia Natiunilor Unite pentru educatie, stiinta si
cultura), PNUE (Programul Natiunilor Unite pentru mediul inconjurator).
La nivel national exista de asemenea numeroase organizatii al caror scop este de a atrage
interesul populatiei asupra protectiei mediului: Ministerul apelor, padurilor si protectiei mediului,
Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii din cadrul Academiei Romane, ECOSENS (Bucuresti),
ALBAMONT (Alba Iulia), ECOTUR (Sibiu), MARENOSTRUM (Constanta), PRIETENII
PAMANTULUI (Galati), CENTRUL CARPATO – DANUBIAN DE GEOECOLOGIE (Bucuresti) :
coord. proiect ECO – SCHOOLS , OAMENII SI MEDIUL INCONJURATOR (Tg. Mures), FOCUS
ECO CENTER (Ploiesti), ECO – LIFE (Bacau).

3.

În ultimii ani în lume, dar şi în Republica Moldova, au avut loc modificări esenţiale în
structura şi nivelul indicilor stării de sănătate. Estimarea acestor fenomene necesită a căuta cauzele lor
şi a evidenţia rolul factorilor mediului ambiant în dezvoltarea lor. Determinarea impactului factorilor
nefavorabili ai mediului asupra sănătăţii umane argumentează convingător investiţiile materiale imense
necesare pentru protecţia şi asanarea mediului pe scară largă.
Factorii de mediu care acţionează asupra organismului se mai numesc factori externi sau
factori ecologici şi pot fi grupaţi în:
 factori fizici, ca temperatura, umiditatea aerului etc,
 factori chimici, care sunt prezentaţi prin diferite elemente sau substanţe chimice
existente în natură ori sunt sintetizate de om;
 factori biologici - bacteriile, virusurile, helminţii etc;
 factori sociali - sunt rezultatul acţiunii omului asupra mediului sau al interrelaţiilor
dintre oameni.
Factorii interni cuprind factorii genetici, constituţionali, care determină afecţiunile genetice.
Indiferent de originea şi felul lor, factorii mediului pot fi împărţiţi în două clase şi anume: factori
sanogeni şi factori patogeni. Factori sanogeni sunt cei care au o acţiune benefică asupra
organismului, contribuind la menţinerea şi fortificarea sănătăţii. Factori patogeni sunt acei factori
ecologici, care au o acţiune nefavorabilă asupra organismului, care duc la alterarea stării sănătăţii.

52
 CAPITOLUL II
POLUAREA ATMOSFERICĂ

Tema 2.1: Caracteristica poluanţilor atmosferici

Plan:
1. Compoziţia chimică normală a aerului.
2. Clasificarea poluanţilor şi caracteristica lor (SO2 , CO2 , NO, NO2 ).

1.
Compozitia normala a aerului cuprinde (in vol. % atmosfera uscata):
 azot 78,09%,
 oxigen 20,95%,
 argon 0,92%,
 bioxid de carbon 0,03%.
Acest amestec de gaze reprezinta peste 99,99% din compozitia aerului. Restul de circa 0,01%
este alcatuit din alte gaze ca neon, heliu, metan, kripton, xenon, ozon, hidrogen, radon. La acestea se
adauga proportii variabile de vapori de apa (in medie 0,2 – 3%).
Din punct de vedere sanitar prezinta importanta oscilatiile in concentratie ale oxigenului si bioxidului
de carbon, substante cu rol deosebit in schimbul de gaze de la nivelul plaminului.
Oxigenul poate influenţa sanatatea prin scaderea concentraţiei lui în aer şi prin scaderea
presiunii atmosferice, efectul fiind determinat de scaderea presiunii partiale la nivelul alveolei
pulmonare, alterarea schimbului de gaze (O2 si CO2) si a procesului de oxigenare a singelui.
Fenomenele care apar sunt fenomene de hipoxie sau anoxie, gravitatea lor fiind dependenta de gradul
de scadere a presiunii partiale.
Bioxidul de carbon intilnit in atmosfera in proportie de 0,03% nu produce tulburari manifeste
decit în situaţiile în care este împiedicată trecerea gazului din sîngele venos în alveola pulmonara şi
eliminarea lui prin aerul expirat. De fapt fenomenele toxice apar in momentul in care presiunea partiala
a CO2 din aer creste atit de mult încît împiedică eliminarea acestui catabolit. Initial apare o crestere a
CO2 din singe (hipercapnie) mai putin datorita patrunderii lui din aerul exterior, cit datorita
autointoxicarii organismului. Pe masura ce creste concentratia in aerul atmosferic, intervine si
solubilizarea lui in plasma sanguina datorita presiunii partiale crescute; la autointoxicare se asociaza
intoxicatia exogena.
Primele tulburari apar in jurul concentratiei de 3% manifestata prin tulburari respiratorii
(accelerarea respiratiei), apare apoi cianoza, urmata de tulburari respiratorii si circulatorii insotite de
fenomene legate de dezechilibrul acido-bazic.

2.
Impuritate în atmosferă este substanţă, împrăştiată în atmosferă, care nu face parte de
componenţa ei permanentă.
Poluanţii atmosferici este o impuritate în atmosferă, având un efect negativ asupra mediului
înconjurător şi sănătatea umană.
Deoarece impurităţile din atmosferă pot suferi diferite transformari, acestea pot fi împărţite în
primare şi secundare.

53
 Impuritate primară în atmosferă - un amestec, care în perioada de timp  examinată  a păstrat
proprietăţile sale fizice şi chimice.
Transformarea poluanţilor în atmosferă – procesul, în decursul căruia impurităţile din atmosferă sub
influenţa factorilor naturali şi antropogeni sunt supuse unor modificări fizice şi chimice, precum şi din
cauza interacţiunii dintre acestora.
Impuritate secundară în atmosferă - este o impuritate în atmosferă, formată în urma
transformării contaminaţiilor primare.
După impactului asupra organismului uman, poluarea din atmosferă este împărţită în fizică şi
chimică.
 Poluarea fizică include: radiaţii radioactive, efectul termic, zgomot, vibraţii de frecvenţă
joasă, câmpurile electromagnetice.
 Poluarea chimică - prezenţa substanţelor chimice şi a compuşilor lor.
Emisiile de poluanţi atmosferici sunt caracterizate după 4 indicii: starea de agregare,
compoziţie chimică, mărimea particulelor şi consumul în masă a materialului ejectat.
Poluanţii sunt emişi în atmosferă ca un amestec de praf, fum, ceaţă, aburi şi gaze.
Sursele de emisii  în aer sunt împărţite în naturale, cauzate de procesele naturale şi antropogene
(tehnogene), care rezultă din activitatea umană.
Printre sursele naturale de poluare a aerului sunt menţionate furtunile de praf, plantaţii verzi în
perioada de înflorire, incendiile de stepă şi cele forestiere, erupţii vulcanice.
Impurităţi, alocate din sursele naturale:
Praf, de origine vulcanică, vegetală, cosmică, produsele de eroziune, particulele de sare de mare, ceaţă,
fum şi gaze de la incendii de pădure şi de stepă, gaze vulcanice, produse de origine vegetală,
animalieră, bacteriană.
Sursele naturale, de obicei, sunt poligonale (distribuite) şi sunt relativ scurte. Nivelul de poluare cu
surseler naturale este un fundal şi cu timpul acesta se modifică puţin.
Sursele de poluare a aerului antropogene (tehnogene), în special, sunt  emisiile industriale şi cele ale
vehiculelor, acestea se caracterizează prin numărul mare şi varietatea de specii
Dioxid de sulf (S02) - gaz incolor cu un miros înţepător. Acesta reprezintă până la 95% din
totalul compuşilor de sulf, eliberaţi în aer din sursele antropogene. Până la 70% din emisiile de S0 2 
sunt produse la arderea cărbunelor, motorinei - aproximativ 15%.
Atunci când concentraţiile de dioxid de sulf sunt de 20-30 mg/m3 , se irită mucuoasa gurii şi a ochilor,
în gură apare un gust neplăcut. Sunt foarte sensibile la S0 2  pădurile conifere. Atunci când concentraţia
de S02 în aer constituie 0,23-0,32 mg / m 3, în urma încălcării de fotosinteză are loc deshidratarea 
acilor în termen de 2 - 3 ani. Modificările similare la foioase apar la concentraţii de 0,5-1 S02 mg/m3.
Oxizii de azot (NOx) se formează în timpul arderii la temperaturi ridicate prin oxidarea unei
părţi de azot, aflat în aer. În conformitate cu formula generală, NOx  înseamnă, de obicei, suma de NO
şi N02. Sursele principale de emisii din NOx: motoare cu combustie internă, cazane şi sobe industriale.
N02 - gazul este de culoare galbenă, şi redă aerului din oraşele o tentă maronie. Impactul otrăvitor al 
NOx începe cu o tusă uşoară. La o concentrare mai înaltă  tusa se intensifică, apar dureri de cap,
vărsături.  În  contactul de NOx cu aburi de apă, suprafaţa mucoasei formează acizi HN03 şi HN02, care
pot duce la edemul pulmonar. Durata aflării de N02 în atmosferă - aproximativ 3 zile.
Oxidul de carbon(CO). Concentraţia oxidului de carbon (CO) , care o depăşeşte pe cea
admisibilă (CMA) duce la dereglări funcţionale în organismul omului, iar concentraţia mai mare de
750 mln-1 – la moarte. Oxidul de carbon reacţionează uşor cu hemoglobina sângelui, împiedicând
alimentarea ţesuturilor cu oxigen. Interacţionând cu fermenţii de respiraţie dereglează schimbul
fosforului şi a hidraţilor de carbon în organism.
Unirea oxidului de carbon cu hemoglobina sângelui duce la formarea carboxihemoglobinei, al
cărei conţinut sporit în sânge este însoţit de :
a) înrăutăţirea văzului şi a capacităţii de apreciere a duratei intervalelor de timp;
b) dereglarea unor funcţii ale encefalului;
54
 c) schimbări în activitatea inimii şi plămânilor;
d) dureri de cap, somnolenţă, spasme, dereglări ale respiraţiei, moarte (când conţinutul
este de 10…80 %).
Spre fericire, formarea carboxihemoglobinei este un proces reversibil - după încetarea inhalării
CO începe înlăturarea treptată a acestuia din sânge. La omul sănătos conţinutul de CO în sânge se
micşorează de două ori la fiecare 3-4 ore. Oxidul de carbon este o substanţă foarte stabilă, având o
vitalitate în atmosferă de 2-4 luni.
Degajările considerabile de CO (cca 350 mil. t/an) în atmosferă ar trebui să ducă la o creştere
considerabilă a concentraţiei lui în atmosferă. Dacă acest lucru nu se întâmplă, obligaţi suntem faţă de
ciupercile din sol care descompun foarte activ acest gaz, precum şi transformării CO în CO2.

55
 Tema 2.2: Efecte directe şi indirecte ale poluării atmosferei. Acţiunea
nocivă a noxelor asupra organismului.
Aerul atmosferic serveşte drept mediator al poluării altor obiecte naturale, contribuie la
răspândirea substanţelor poluante la distanţe considerabile. Reziduurile industriale transportate pe
calea aerului, populează hidrosfera şi solul, influenţează negativ asupra vegetaţiei, schimbă aciditatea
solului şi apei. Concentraţia înaltă a reziduurilor ce conţin compuşii sulfului şi azotului este cauza
principală a formării ploilor acide.
Bioxidul de carbon provine, în cea mai mare parte din arderea combustibililor fosili. Cresterea
concentratiei sale în atmosfera, peste limitele normale, determina perturbarea echilibrului ecologic prin
accentuarea efectului de sera si modificari ale climei.
Oxidul de carbon rezultat din arderea incompleta a combustibililor, din gazele industriale sau
din gazele de esapament, este deosebit de toxic, deoarece blocheaza hemoglobina, transportorul de
oxigen din sânge.
Oxizii de azot, eliminati în aer mai ales de fabricile în care se produc acid azotic sau
îngrasaminte pe baza de azot, sunt foarte toxici si pot determina asfixierea prin distrugerea alveolelor
pulmonare, caderea frunzelor copacilor, reducerea vizibilitatii pe sosele si formarea ploilor acide.
Bioxidul de sulf rezultat din industria neferoasa, alimentara si eruptiile vulcanice, are efecte
negative directe asupra faunei si florei prin acidifierea solului (pH 4,12-4,4) , contribuie la formarea
ploilor acide si provoaca degradarea constructiilor prin transformarea calcarului în gips (CaSO 4) care
este mult mai solubil si permite infiltrarea apei.
Hidrogenul sulfurat rezultat din activitatea vulcanica, din prelucrarea carbunilor si rafinariile
de petrol, provoaca îmbolnaviri grave de tip neurastenic caracterizate prin simptome de: astenie,
oboseala, cefalee, ameteala, anxietate, nervozitate, somnolenta diurna.
Fluorul prezent în atmosfera din apropierea fabricilor de aluminiu si superfosfati, ajuns în sol
prin precipitatii, distruge microorganismele, plantele si insectele (albinele) si degradeaza stratul fertil
afectând negativ recoltele agricole.
Pulberile industriale sunt deosebit de toxice atunci când contin compusi de Pb, Cd, P si nocive
daca sunt particule fine de silice, calcar, gips, argila, provocând alterari mecanice ale tesutului
aparatului respirator. Plumbul (Pb) este deosebit de nociv, deoarece micsoreaza rezistenta
organismului la îmbolnaviri, afecteaza functiile sistemului nervos, micsoreaza capacitatea de oxigenare
a sângelui.
Între efectele indirecte, pe termen lung ale poluarii atmosferei, cale mai actuale sunt:
o       efectul de sera,
o       ploile acide si
o       degradarea paturii de ozon din stratosfera.
Efectul de sera consta în încalzirea suprafetei terestre pe seama radiatiei solare care datorita
gazelor existente în atmosfera trec prin atmosfera în cantitate mult mai mare si nu pot trece în sens
invers , spre spatiul cosmic. Principalele gaze cu efect de sera provenite din activitatile umane sunt:
bioxidul de carbon, metanul, compusii clorofluorocarbonici, oxizii de azot si freonii. Cresterea ratei de
emisie a lor în atmosfera determina un proces de supraîncalzire a atmosferei si accelerarea schimbarii
climei. În procesul de încalzire globala, nu temperatura medie este cea care ucide ci extremele.
Secetele neasteptate, valurile de caldura exagerate, uraganele devastatoare sunt doar câteva dintre
fenomenele periculoase a caror durata de desfasurare nu vor putea fi niciodata prevazute în întregime.
56
 Ploile acide rezulta din spalarea bioxidului de sulf si oxizii de azot din aer, care revin pe
pamânt sub forma de acid sulfuric si acid azotic, substante extrem de corozive (uneori la fel de acide ca
si sucul de lamâie). Ploile acide se manifesta în zone relativ îndepartate de locul unde s-au emis agentii
de poluare. Acestea apar mult mai intens în zonele reci ale globului deoarece aici concentratia
amoniacului din aer, care ar putea neutraliza acizii care se formeaza, este forte scazuta (obtinut pe
seama proceselor lente de descompunere ale materiei organice ). Aceste ploi au efecte negative prin:
dizolvarea sarurilor de calciu si magneziu din sol, dizolvarea stratului de ceara ce protejeaza frunzele si
acele de conifere, atacând membrana celulara. Astfel copacii devin mult mai putin rezistenti la atacul
diversilor daunatori.
Distrugerea stratului de ozon (ecran protector de gaze cu cca. 10 ppm O3) din atmosfera, de o
grosime de câtiva mm, intensifica proprietatile de absorbtie ale atmosferei, lasând sa treaca radiatiile
solare în cantitati exagerate si implicit o mare parte din radiatiile infrarosii. Emisiile de gaze poluante
din activitatile umane, deterioreaza patura de ozon si declanseaza efectul de sera, care la rândul sau
provoaca efecte în lant: schimbari climatice, cresterea nivelului marilor, ploi acide, poluarea aerului,
apei, solului punând în pericol viata în ansamblu.

57
 Tema 2.3: Măsuri de prevenire şi combatere a poluării
atmosferice. Legislaţia ecologică privitor la poluarea atmosferică.

După conferinta de la Rio de Janeiro (1994), aproape 120 de state au ratificat conventia
"Constitutia privind clima pe Terra". Principalul obiectiv al acestui acord este reducerea emisiilor de
gaze ce genereaza efectul de sera, pâna în anul 2002, la nivelul cantitatilor emise în anul 1990 si
mentinerea acestor nivele şi după anul 2000. Pentru aceasta s-au stabilit masuri concrete care
urmaresc:
    îmbunatatirea randamentelor de ardere;
   scaderea consumului de carburanti la autoturisme (de 5l /100 km pâna în anul 2005);
    cresterea ponderii surselor neconventionale de energie de la 5% la 15-16%;
 limitarea despaduririlor;
 reîmpadurirea zonelor puternic defrisate.
La toate acestea se mai pot avea în vedere urmatoarele directii importante:
 amplasamentului întreprinderilor puternic poluante trebuie sa fie ales în afara zonelor urbane;
 supravegherea permanenta a instalatiilor aflate în regim de lucru pentru evitarea scaparilor,
accidentelor si pierderilor de diverse substante în mediu;
    reducerea emisiilor de gaze la autoturisme;
 utilizarea rationala a pesticidelor si combaterea cât mai mult a daunatorilor prin metode
biologice;
   reducerea consumului casnic de combustibili inferiori prin extinderea sistemelor centralizate
de producere a caldurii si curentului electric;
   alegerea unor tehnologii noi nepoluante în industria chimica si metalurgica;
    extinderea automatizarii si calificarea fortei de munca;
 introducerea de sisteme tehnice si organizatorice pentru combaterea poluarii.
Măsurile juridice - măsuri bazate pe acţiunea legii “Cu privire la protecţia aerului atmosferic”. Legea
interzice aplicarea în practică a invenţiilor, descoperirilor, instalaţiilor, utilajului, punerea în funcţiune a
proceselor tehnologice şi altor obiecte, dacă ele nu corespund cerinţelor de protecţie a aerului.
Legea prevede pe lângă controlul executării şi formele de responsabilitate (penală, administrativă,
materială ş.a.) pentru încălcarea ei. Prin lege se stipulează că protecţia aerului atmosferic trebuie să asigure
condiţii maximal favorabile de viaţă pentru întreaga populaţie.

58
 CAPITOLUL III
POLUAREA APEI
TEMA 3.1: Resursele acvatice ale Republicii Moldova.
Plan:
1.Importanţa apei în viaţa omului.
2.Compoziţia chimică normală a apei.
3.Resursele acvatice ale RM.

1.
Apa este unul din cele mai preţioase minerale de pe planetă. Ea joacă un rol deosebit de
important în procesele de schimb ale substanţelor, care constituie baza vieţii. Apa are o însemnătate
colosală pentru producţia agricolă şi industrială, pentru necesităţile cotidiene ale populaţiei. Apa intră
în componenţa tuturor organismelor vii (omul, plantele, animalele). Pentru multe fiinţe vii ea serveşte
drept mediu de trai.
Săvârşind al său circuit în natură, apa are o influenţă activă în formarea suprafeţei Terrei. Ea
distruge, dizolvă şi transportează diferite substanţe neorganice, favorizează depunerea rocilor
sedimentare şi formarea solurilor.
Apa exercită o influenţă considerabilă asupra formării climei şi condiţiilor meteorologice,
deoarece posedă o capacitate termică foarte înaltă şi conductibilitate termică joasă - proprietăţi care
atenuează diferenţele puternice ale temperaturii. Acumulând căldura de la Soare apele hidrosferei
nivelează variaţiile zilnice şi anuale ale temperaturii.
Apa este o sursă ieftină de obţinere a energiei electrice. Oceanele, mările, fluviile, râurile sunt
folosite de către oameni drept căi de comunicaţie şi transport. Bazinele acvatice joacă un rol important
în gospodăria piscicolă, dezvoltarea navigaţiei şi alte domenii. Cantităţi considerabile de apă sunt
consumate de industrie.
Este destul să menţionăm că pentru căpătarea unei tone de oţel se folosesc 120 m3 de apă, fontă
- 40...50 m3, celuloză - 400...5000 m3, mătase artificială - 1000...1100 m3, fibre chimice - 2000...3000
m3de apă. Însă principalul consumator de apă în industrie este energetica termică şi electrică. Dacă în
1900 pentru necesităţile industriei au fost folosiţi 30 km3 de apă, apoi în 1950 deja 190 km3, în 1970 -
510 km2, iar astăzi această cifră depăşeşte 1900 km3de apă anual.
Cel mai mare consumator de apă este considerată agricultura, drept consecinţă a creşterii
suprafeţei terenurilor irigate, lucrul dictat de necesitatea asigurării omenirii cu produse alimentare. De
menţionat că pentru creşterea unui kg de grâne pe terenurile neirigate se consumă 750 l de apă, pentru
1 kg de cartofi - 1500 l.
Pe terenurile irigate consumul de apă constituie (în m3 la 1 hectar de teren):
orez…………………………………...16000 – 20000
păpuşoi..................................................1800 – 4000
legume...................................................3000 – 8000
grâne......................................................1800 – 3200
lucernă...................................................3000 – 6000
Cantităţi considerabile de apă se consumă pentru menţinerea condiţiilor igienico-sanitare la ferme şi
complexurile de creştere a cărnii, unde apa este folosită pentru spălarea animalelor, curăţarea şi
dezinfectarea încăperilor, pregătirea furajelor, spălarea veselei şi aparatelor etc.
59
 Apa este folosită pe larg în scopuri curative, pentru odihnă şi sport, turism etc. Apa este unul
din factorii principali ai mediului şi determină într-o mare măsură sănătatea şi condiţiile sanitare ale
populaţiei. Ea este necesară pentru evoluţia normală a proceselor fiziologice. Luând parte la procesele
metabolice, apa este eliminată continuu din organismul omului prin rinichi, plămâni, tractul intestinal
şi piele. Omul adult pierde zilnic 2,5...3,0 l de apă, iar la îndeplinirea unor munci fizice grele pe arşiţă
sau în încăperi cu temperatura înaltă omul pierde numai prin transpiraţie 6...10 l de apă.
Organismul omului nu poate rezista la o deshidratare considerabilă. Pierderea a 1...1,5 l de apă
necesită restabilirea bilanţului hidric prin senzaţia de sete. Dacă apa pierdută nu se restabileşte, scade
capacitatea de muncă, iar în cazul temperaturii înalte a aerului se tulbură procesele de termoreglare,
fapt ce poate conduce la supraîncălzirea organismului uman. Dacă pierderea de apă constituie
20...25 % din greutatea corpului, poate surveni moartea.

2.
Apa este unul dintre cele mai raspindite substante minerale in natura.Ea reprezinta o combinatie
chimica dintre hidrogen şi oxigen - H2O. Ca urmare a proceselor de evaporare,condensare, îngheţ şi
topire, apa trece usor dintr-o stare de agregare in alta.
În conditii de suprafata,la presiune normala,apa fierbe la temperatura de 100 0 C şi îngeata la
temperatura de 0 grade. Hidrogenul si oxigenul sunt reprezentati in natura prin mai multi izotopi-
H1;H2;O16;O17;018;. În legatura cu aceasta hidrogenul si oxigenul formeaza intre ei mai multe
combinatii chimice.Se cunosc 9 feluri de apa,dintre care cea mai raspindita este apa obisnuita H2O
carei revin 99,73%. Celelalte opt feluri de apa sint cunoscute sub denumirea de apa grea.Din ele face
parte deuteriul.Aceasta apa fierbe la temperatura de 101,42 0 şi îngeată la temperatura de 0,800.
Deuteriul este folosit ca modelator de neutroni in reactoarele nucleare.
În apa grea organismele nu traiesc.Pestii suporta o concentratie de apa grea de pina la 32% iar
rozatoarele de pina la 40%. Apa grea se intilneste in apa de mare,de ploaie,in apa de topirea zapezii,in
tesuturile vegetale si animale. Dintr-o tona de apa obisnuita se pot obtine10 cm3 de apa grea cu
puritate de 99,99%.
Spre deosebire de alte corpuri din natura,apa poseda cea mai mare capacitate termica,fiind de
doua ori mai mare decit a ghetii. Apa înmagazinează caldura, dar conductibilitatea ei termica este
foarte redusa.Aceste proprietati determina caldura specifica si capacitatea calorica mare a apei,ceea ce
o face sa influenteze puternic climatul Terrei. Conductibilitatea termica a ghetii si zapezii este mai
mica decit a apei lichide.Formarea ghetii la suprafata bazinelor protejeaza apa de racirea ulterioara. În
iernile geroase stratul de zapadă este un izolator ce apara solul si plntele de inghet. Apa poseda o
conductibilitate electrica joasa.
Apa pura din punct de vedere chimic nu exista.Din cele 98 de elemente chimice intilnite in
scoarta terestra,45 au fost descoperite si in componenta apei,insa multe din ele se gasesc intr-o
cantitate foarte mica.
Concentratia substantelor chimice dizolvate determina salinitatea apei,care se masoara in
promile,procente si grame la litrul de apa.Putem spune deci ca apa este o solutie.
Apa are o capacitate inalta de dizolvare si este considerata un dizolvant universal.Apa marilor in
stare dizolvata contine cloruri,bromuri,ioduri,sulfati de sodiu,magneziu.In unele mari pa contine o
cantitate mare de saruri,ajungind pina la saturatie.In Marea Moarta salinitatea se ridica la 290 de
promile.
Apele de ploaie si cele provenite din topirea zapezilor,care se considera cele mai pure,contin in
stare dizolvata oxigen, azot, bioxid de carbon, saruri nitraţi, subsstante organice. În apele riurilor şi
60
apele subterane , pe ling diferite gaze exista saruri de calciu,magneziu,sodiu,nisip,miluri in suspensie.
Prezenta bicarbonatului de calciu face apa dura.
Apa patrunde usor in diferite medii,raspindindu-se in toate directiile.Ea joaca un mare rol in
restribuirea caldurii pe suprafata Terrei.
În urma dizolvarii,eroziunii,scurgerii si acxumulari apa transporta cantitati mari de substante in
interiorul si la suprafata scoartei terestre.
Cea mai mica densitate apa o are la tempeatura de 4 grade.Astfel devenind grea,se lasa in
straturile de mai jos.
La înghet apa isi mareste volumul cu 10% si devine mai usoara.Aceasta permite ghetii sa
pluteasca in apa.Gheata fiind mai usoara ca ap si un rau conductor termic,apara straturile de apa mai
adinci de inghet si vietuitoarele acvatice de pieire.
Culoarea apei se determinata de substantele minerale si de microorganisme ce le contine.Astfel
ea poate avea culoarea galbuie, albastra, verzuie, cafenie, albuie.
În functie de substantele dizolvate,apa are gust sarat,acru,amar etc. Ea poate sa fie radioctiva
cînd se scurge prin rocile radioactive(vulcanice,magmatice intruzive).

3.
Particularitatea poziţiei geografice a Republicii Moldova, situată aproape în întregime între
râurile Nistru şi Prut, determină specificul structurii resurselor ei de apă de suprafaţă. Aproape 92 %
din volumul lor total îl constituie resursele tranzite de apă ale râurilor Nistru şi Prut, care se formează,
mai cu seamă, pe teritoriul Ucrainei şi doar 8 % ale scurgerii acestor râuri se formează pe teritoriul
Republicii Moldova.
Resursele potenţiale medii ale râului Nistru la ieşirea de pe teritoriul republicii constituie 10,2
km3/an, iar ale Prutului (în deltă) - 2,9km3an. Resursele potenţiale ale apelor de suprafaţă constau din
50% ale scurgerii Nistrului şi Prutului şi scurgerea completă a râurilor dintre Nistru - Prut.
Conform datelor unor autori, resursele locale ale apelor de suprafaţă nu depăşesc 1,0 km3 în
anii cu precipitaţii obişnuite, 1,33 km3 în anii cu precipitaţii abundente şi de la 0,3 la 0,6 km3 în anii
secetoşi. Circa 89 % din apele interne se formează în bazinele Nistrului şi Prutului şi doar 11 % - pe
restul teritoriului.
După datele existente resursele de apă în Republica Moldova pe cap de locuitor constituie cca
3
240 m /an, ceea ce plasează Republica Moldova pe ultimul loc în Europa privind asigurarea cu apă.
Practica alimentării cu apă a republicii a demonstrat că baza ei o constituie apele Nistrului şi Prutului,
apele subterane din pânza freatică (pentru populaţia de la sate), iar în zona de sud - şi râurile Ialpug,
Cogâlnic, lacul şi râul Cahul. Cel mai mult suferă din lipsa apei sudul Republicii Moldova (stepa
Bugeacului) pentru care sunt prevăzute proiecte de alimentare cu apă din Dunăre.
Nistrul - cea mai însemnată arteră acvatică îşi ia începutul din munţii Carpaţi la o altitudine de
759 m, de pe versantul de nord al muntelui Razluci, lângă satul Volcie, regiunea Lvov, prin confluenţa
câtorva izvoare care formează un pârăiaş cu adâncimea doar de 5 cm. Anume aici este instalată plăcuţa
cu inscripţia în limba ucraineană: “Tut bere pociatoc ricka Dnistr”. În jurul a 700 km îşi poartă Nistrul
apele pe teritoriul Ucrainei şi a 600 km - pe teritoriul Republicii Moldova.
În cursul de sus, Nistrul primeşte apele multor afluenţi, dintre care cei mai însemnaţi sunt:
Bistriţa, Strâi, Lomniţa, Vereşciţa, Gnilaia, Lipa ş.a. Cei mai de seamă afluenţi ai Nistrului pe teritoriul
Republicii Moldova sunt:
a) din partea dreaptă - r. Răut -286 km, r. Bâc - 155 km, r. Botna - 152 km, r. Ichel - 102 km;

61
 b) din partea stângă - râurile mici - Camenca, Podoimiţa, Beloci, Molochiş, Râmniţa, Iagorlâc
ş.a. scurgerea cărora se formează în zona podişului Volâno-Podolsk.
Componenţa minerală a sărurilor din apa Nistrului o constituie: carbonaţii, sulfaţii, calciul,
natriul, magneziul ş.a.
Nistrul, în bazinul căruia locuiesc peste 10 mil. de oameni, se află într-o stare deplorabilă,
datorită exploatării şi poluării intensive.
Prutul este unul din cei mai mari afluenţi din stânga Dunării, este râu de frontieră dintre
Republica Moldova şi România, îşi are începutul la o altitudine de 2000 m de pe versantul muntelui
Goverla din Carpaţi. Fiind râu de frontieră, evident că suferă mai puţin din cauza acţiunii antropice.
Apele Prutului sunt favorabile pentru irigare, ceea ce a servit drept bază pentru construcţia lacului
de acumulare “Costeşti-Stânca”.
Pe teritoriul Republicii Moldova r. Prut are următorii afluenţi: Vilia, Racovăţ, Ciugur,
Camenca, Gârla Mare, Delia, Lăpuşna, Sărata ş.a. Acestea sunt râuleţe mici cu lungimea de 50...120
km cu o rezervă mică de apă, regulată de diferite bazine de acumulare.
Resursele de apă subterană constituie cca 1,6 mil. m3/zi şi au o însemnătate deosebită pentru
populaţia republicii. Zilnic, din acest “ocean” invizibil sunt folosite cca 0,9...1,1 mil. m3, adică
aproape 1/3 din cantitatea totală de apă folosită în economia naţională a Republicii Moldova.
Apele subterane se află la adâncimea între 40 şi 300 m şi pentru folosirea ei au fost săpate
peste 100 mii de fântâni şi peste 6000 de sonde arteziene.

62
 TEMA 3.2: Boli provocate la om de poluanţii apei. Măsuri de
prevenire şi combatere a poluării apelor. Legislaţia ecologică a poluării
apelor.

Apa influentează sănătatea populaţiei în mod direct prin calităţile sale biologice, fizice şi
chimice, sau indirect. Astfel, cantitatea insuficientă de apă duce la menţinerea unei stări insalubre, a
deficienţelor de igienă corporală, a locuinţei şi a localităţilor, ceea ce duce la răspândirea unor
afecţiuni digestive (dezinteria şi hepatita endemică) a unor boli de piele, etc.
Bolile umane produse ca urmare directă a calitaţii apei, pot fi clasificate în:
 boli cauzate de infecţii răspândite prin consum de apă infectată (hepatita
 A, diarea, febra tifoidă etc.);
 boli cauzate de infecţii transmise prin animale acvatice, precum bilharioza;
 boli cauzate de infecţii răspândite prin insecte cu stagii acvatice ( ex.: malarie);
 boli cauzate de infecţii transmise prin animale acvatice nevertebrate.
O altă influenţă directă a apei asupra sănătăţii populaţiei se produce prin calităţile sale,
respectiv prin compoziţia sa. O serie întreagă de boli netransmisibile sunt considerate astăzi ca fiind
determinate sau favorizate de compoziţia chimică a apei, citând în acest sens: guşa endemică,
caria dentară, sifluoroza endemică, afecţiunile cardiovasculare, methemoglobinemia, intoxicaţiile
cu plumb, intoxicaţiile cu cadmiu. Alte intoxicaţii mai frecvent întâlnite ca produse prin apă sunt:
intoxicaţia cu crom, cianuri, etc.
Măsurile de bază pentru protecţia şi folosirea raţională a resurselor de apă includ:
- controlul calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
- respectarea normelor sanitare la crearea şi exploatarea punctelor de captare a apei;
- mărirea numărului de întreprinderi care folosesc apa în ciclu închis sau repetat, trecerea la tehnologii
fără deversări de apă sau fără folosirea apei;
- trecerea de la răcirea cu apă la răcirea cu aer sau combinată (apă-aer), utilizarea căldurii degajate şi
a căldurii apelor reziduale pentru alimentarea tehnică cu apă;
- elaborarea şi aplicarea în masă a metodelor efective de epurare a apelor cu captarea şi utilizarea
deşeurilor şi sedimentelor;
- ridicarea nivelului de exploatare a sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare, asigurarea
etanşeităţii şi înlăturarea scurgerilor de apă din ambele reţele, stabilirea controlului asupra consumului
de apă în industrie, agricultură şi gospodăria comunală;
-lichidarea sau curăţarea degajărilor gaze-fum de la întreprinderi şi instalaţiile energetice şi termice,
ţinând cont de interacţiunea permanentă dintre atmosferă şi hidrosferă;
- lărgirea reţelelor de alimentare cu apă tehnică, inclusiv pe baza apelor epurate şi neepurate;
- limitarea folosirii otrăvurilor şi îngrăşămintelor minerale pe terenurile agricole;
- folosirea mai completă a apelor din pânza freatică (subterane), păstrarea nivelului şi curăţeniei
acestor ape;
- interzicerea uscării mlaştinilor şi a zonelor acvatice ce determină stabilitatea regimului hidrologic al
râurilor, lacurilor şi altor bazine de acumulare a apei;
- folosirea apelor reziduale pentru irigare, utilizarea mai pe larg a metodelor biologice de purificare a
apelor reziduale;
- interzicerea exploatării întreprinderilor ce nu dispun de instalaţii de purificare a apelor, darea acestor
instalaţii în exploatare la timp;
63
- inventarierea şi lichidarea surselor de poluare în masă a apelor de suprafaţă şi subterane;
- prevenirea scurgerilor de substanţe nocive din bazinele de acumulare a acestora;
- aplicarea în practica proiectării a soluţiilor argumentate din punct de vedere economic cu
considerarea plăţii pentru folosirea apei şi evacuarea apelor reziduale, precum şi a urmărilor
ecologice şi economice, privind influenţa obiectivului proiectat asupra bazinelor acvatice;
- analiza mai profundă a urmărilor construcţiilor hidrotehnice din punct de vedere economic şi
ecologic, transferarea construcţiilor hidrotehnice în zonele de munte;
- ridicarea nivelului tehnic al construcţiilor, inclusiv perfecţionarea soluţiilor de proiect, a
tehnologiilor, sporirea nivelului de industrializare.
Pe lângă măsurile de bază mai pot fi realizate un şir de măsuri speciale privind protecţia apelor
printre care:
- construcţia barajelor de reţinere a apei, dambelor şi canalelor de dirijare a cursului de apă;
- împădurirea râpelor şi sectoarelor cu pericol de alunecare din apropierea bazinelor acvatice;
- crearea barajelor şi sistemelor de drenare în raioanele cu ape subterane dezvoltate;
- restabilirea artificială a nivelului apelor subterane în regiunile unde acestea au secat;
- stabilirea zonelor de protecţie pentru toate bazinele şi cursurile de apă, respectarea strictă a
statutului acestor zone;
- stabilirea zonelor sanitare de protecţie în punctele de captare a apei fie din surse de suprafaţă sau
subterane;
- controlul permanent asupra lucrului instalaţiilor de epurare, a sistemelor închise şi reciclate de
alimentare cu apă, reparaţia lor la timp;
- crearea subdiviziunilor speciale de intervenţie rapidă pentru lichidarea avariilor şi altor cazuri de
poluare a obiectivelor acvatice.
În fiecare caz particular aceste măsuri pot fi concretizate şi completate. Consecinţele poluării
obiectivelor acvatice sunt imprevizibile şi pot avea urmări grave, inclusiv pieirea parţială sau completă
a faunei şi florei acvatice. Curăţarea bazinelor acvatice poluate este o problemă destul de complicată
şi necesită măsuri costisitoare, adesea greu de realizat.
În dependenţă de tipul sursei de apă (lac, bazin artificial, curs de apă) şi legătura lui cu mediul
înconjurător, precum şi caracterul poluării şi interacţiunea poluanţilor cu mediul (descompunerea,
adsorbţia etc.) timpul necesar pentru înlăturarea completă a poluanţilor din obiectul acvatic poate dura
luni, ani şi chiar zeci de ani. Si mai gravă este poluarea surselor de apă subterane, aici timpul de
curăţare completă atingând sute de ani, iar în unele cazuri chiar abandonarea pentru totdeauna a sursei
de apă.
De aceea, măsurile principale de protecţie a apelor trebuie considerate ca măsuri cu caracter
profilactic, care preîntâmpină posibilitatea poluării obiectivelor acvatice.
Codul apelor al Republicii Moldova cu drept de lege a fost adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova la 22 iunie 1993 şi constituie cadrul juridic de bază pentru elaborarea actelor normative
speciale şi instrucţiunilor, ce reglementează relaţiile din domeniul folosirii fondului apelor, în scopul:
a) asigurării folosirii raţionale a apelor pentru necesităţile populaţiei şi ale economiei naţionale;
b) protecţia apelor împotriva poluării, impurificării şi epuizării;
c) prevenirii şi lichidării efectelor distructive ale apelor;
d) ameliorării stării obiectelor acvatice şi păstrării lor pentru generaţiile prezente şi viitoare;
e) protejării drepturilor persoanelor juridice şi fizice;
f) consolidării legislaţiei în relaţiile din domeniul apelor.

64
 Apele în Republica Moldova constituie proprietatea exclusivă a statului şi pot fi date numai în
folosinţă. Fondul Unic de Stat al Apelor include apele de suprafaţă (râurile, lacurile naturale, lacurile
de acumulare, alte bazine de apă de suprafaţă şi izvoarele de apă) şi apele subterane.
Administrarea de stat în domeniul folosirii şi protecţiei apelor este exercitată de către Guvern,
organele de autoadministrare locală şi de organele de stat, autorizate în modul special în acest scop,
conform legislaţiei în vigoare.
Controlul de stat asupra folosirii şi protecţiei apelor este chemat să asigure:
a) respectarea de către toate persoanele juridice şi fizice, indiferent de forma de proprietate, a modului
stabilit de folosire a apelor;
b) executarea obligaţiunilor şi prescripţiilor privind protecţia apelor, prevenirea şi lichidarea
efectelor lor distructive, respectarea regulilor de ţinere a evidenţei apelor, precum şi altor reguli,
stabilite de legislaţia apelor.
Controlul de stat asupra folosirii şi protecţiei apelor este exercitat de către organele pentru
protecţia mediului înconjurător şi de organele de stat, special autorizate în acest scop. Locurile pentru
construcţia întreprinderilor şi altor obiective, care afectează starea apelor, se stabilesc în coordonare cu
autorităţile pentru mediu, pentru gospodărirea apelor, pentru supravegherea sanitară de stat şi cu alte
organe interesate.

65
 CAPITOLUL IV
POLUARE FONICĂ.
TEMA 4.1: Sunetul ca sursă de poluare.
1. Sursele de poluare sonoră.
2. Acţiunea sunetului asupra organismului.
3. Măsuri de prevenire şi combatere a poluării sonore.

1.
Omul traieste in lumea sunetelor si zgomotului. Sunetul se defineste prin vibratiile mecanice
ale mediului care se transmit la aparatul auditiv.
Zgomotul este sunetul puternic, necoordonat.
Unitatea de masura a intesitatii sunetelor este decibelul (db). Este o unitate de masura relativa,
avind ca baza logaritmul raportului intre intesitatea zgomotului dat si intesitate de referinta,
stabilita conventional ca fiind presiunea vibratiilor sonore de 0, 0002 dine/cm si care a fost
considerata ca limita de jos a sunetelor audibile de catre om. Tinind ceama de scara logaritmica,
inseamna ca sunetele cu intensitatea de 10, 20, 30 db reprezinta depasirea de 10, 100, 1000 ori a
pragului inferior al intesitatii.
Omul percepe sunete cu o frecventa intre 16 si 20000 vibratii pe secunda si cu o intensitate
intre 0 si 120 db (de 10 000 000 000 000 ori peste pragul minim.) Zgomotul produs de o convorbire
se situiaza intre limitele de 30 si 60 db.
Nivelul de 20-30 decibeli este inofensiv pentru organismul uman, acesta este fonul sonic
normal.
Limita sunetului este 80 decibeli. Sunete de 130 decibeli provoaca senzatia de durere, iar de
150 decibeli este insuportabil. (in secolele trecute exista termenul de moarte sub clopot)
In natura sunetele puternice sunt o rarietate, zgomotul este slab si de obicei de scurta durata.
Sunetele sunt indispensabile existentei animale si umane. Sunete precum murmurul apei unui izvor,
freamatul frunzelor sunt intotdeauna placute omului, ele linistesc, scot stresul.
Dar aceste sunete devin tot mai rare, fiind inlocuite de zgomotul provocat de industrie si
transport.
Marea majoritate a activitatilor omenesti este generatoare de zgomote. Poluarea sonora poate fi
genrata de surse naturale si surse artificiale.
Sursele naturale sunt eruptile vilcanice, cutremurele, alunecari de teren, vueitrul unei
cascade,etc…
Sursele artificle de zgomot pot fi surse generatoare de zgomot in mediul ambient: sunetul
sirenelor, soneriile, calxoanele, zgomotul produs de traficul auto sau aerian. (Traficul aerian in
special cel supersonic prezinta o sursa de zgomot cu implicatii puternice. Unele motoare aviatice se
aud de la 30 km.)
Masuratorile efectuate in orasele mari arata ca nivelul zgomotului in orele de virf depaseste
cu mult standartele si normele sanitare.
Surse generatoare de zgomot in spatiul de lucru.

66
 În cabina unor camioane de mare putere s-au masurat uneori zgomote cu intensitati intre 90 si
11 dB. Zgomotele din intreprinderi influenteaza nefavorabil rezultatele economice si efcienta
producerii. Se apreciaza ca doar in SUA circa 170 000 persoane cu virsta intre 50 si 59 ani au
capacitate de auz diminuata datorita activitatii in medii cu cote inalte ale zgomotului.
Este foarte ridicat nivelul zgomotului industrial, in unele intreprinderi el este la nivelul de 90-100
decibeli, dar si acasa nu este mai liniste.
În prezent se studieaza actiunea zgomotului asupra organismului uman. cercetarile au arata ca
nivelul foarte mare actioneaza negativ, dar si linistea apsatoare produce reactii patiologice. Sunete
de o anumita intesitate sunt necesare in special la efectuarea diferitor calcule.
Fiecare individ interpereteaza zgomotul in mod diferit. Foarte mult depinde de virsta,
temperament, starea de sanatate, factori externi.
Sunetele de o intensitate mare afecteaza aparatul auditiv, centrele nervoase, pot produce reactii
dureroase si chiar socul.
Poluarea sonora provoaca la nivelul organismului uman o serie intreaga de efecte incepind cu
usoare oboseli auditive pina la stari nevrotice grave si chiar traumatisme ale organului auditiv.
Sunetele cu o fecventa mai ridicata sunt mai periculoase decit cele cu o frecventa joasa.

2.
Efectele specifice patologice ale zgomotului sunt traumatismele auditive, care apar ca urmare a
actiunii indelungate a zgomotului, care depaseste limita superioara normala de percepere a organului
auditiv. În cadrul traumelor acustice, datorita unei expuneri indelungate la zgomot, structurile cele mai
afectate sunt celulele ciliate, mai ales cele din grupul extern.
Zgomotul nu are numai o actiune patologica specifica asupra organului auditiv, provocînd
pierderile temporare sau permanente ale acuitatii auditive, dar poate sa exercite un anumit efect toxic
asupra organismului. Astfel, zgomotul provoaca modificari in echilibrul fiziologic al organismului;
simptomul general este o senzatie de oboseala, de slabiciune. Tulburarile pot duce la ameteli, cefalee,
migrene permanente, pierderea poftei de mancare, anemie. Zgomotul produce tulburari
neurovegetative cum ar fi accelerarea ritmului cardiac, a ritmului respirator, modificari ale presiunii
sanguine, slabirea atentiei, leziuni ale timpanului, diminuarea reflexelor.
Traficul stradal genereaza zgomot cu o anumita intensitate produsa de camioane, autobuze,
de sutele de autoturisme, trenuri, avioane. Astazi se cauta solutii pentru a evita producerea si
transmiterea zgomotelor. Masinile sau motoarele ce vor fi construite este de dorit sa produca un
zgomot minim. Blocurile care se vor construi trebuie sa posede un strat fonoabsorbant antiimpact.
Ideal ar fi introducerea unor perdele izolante de arbori in jurul surselor industriale de zgomot si in jurul
cartierelor de locuit. Acasa sau la birou, izolarea peretilor si instalarea geamurilor duble pot diminua
sunetul traficului, a vecinilor si a altor surse zgomot exterioare. Peretii pusi de-a lungul autostrazilor
pot proteja persoanele care locuiesc in apropiere de acestea de sunetul traficului, insa, din pacate, la noi
in tara-unde nu avem nici autostrazi, dar sa mai vorbim de perdele fonice- acest lucru pare a fi destul
de departe.

3.
Combaterea zgomotului este o problemă de sistem de muncă. În acest caz, prin sistem
înţelegem ansamblul format de sursa de zgomot, mediu (calea de propagare) a energiei acustice
şi receptorul. Sursa este acea parte a sistemului în care ia naştere energia acustică. În general, sursa

67
trebuie considerată ca un grup de generatoare de zgomot care pot să aibă diverse caracteristici fizice,
distribuite în spaţiu şi timp.
Combaterea zgomotului nu este un termen sinonim cu reducerea zgomotului, după cum
reglarea temperaturii nu înseamnă întotdeauna scăderea temperaturii. Este adevărat că
multe probleme de combatere a zgomotului se soluţionează favorabil prin realizarea unei
reduceri a unei părţi a puterii acustice sau a presiunii acustice. Există însă situaţii în care
soluţia corectă constă în modificarea spectrului de frecvenţă, fără a se reduce neapărat
nivelul acustic total.
Măsurile de prevenire şi reducere a poluării sonore implică tratarea a trei aspecte:
• un aspect de natură socială, care constă în adoptarea celor mai eficiente măsuri în vederea
înlăturării efectului de noxă socială;
• un aspect tehnic care constă în realizarea unor maşini, agregate, instalaţii şi construcţii al căror nivel
de zgomot să nu depăşească limitele admise;
• un aspect medico-sanitar care constă în aplicarea unor măsuri menite să protejeze individul
împotriva efectelor nocive ale zgomotului, în vederea unui confort fizic şi psihic corespunzător.
Tehnica de combatere a zgomotului se corelează cu definirea exactă a obiectivelor
urmărite, corelat cu aspectele menţionate anterior.
Măsurile pentru reducerea poluării fonice necesită investiţii, noi materiale, noi tehnici în
construcţiile civile, industriale, în construcţia de maşini, regândirea unor procedee, instalaţii,
mijloace şi sisteme de trafic şi nu, în ultimul rând, un comportament civilizat al oamenilor între ei.
Poluarea sonoră (fonică) poate fi redusă prin măsuri specifice genului de activitate
generatoare de zgomot .
1. Zgomotul produs de autovehicule se poate reduce prin:
- limitarea vitezei de circulaţie (se poate reduce cu cca 4 − 5 dB);
- interzicerea circulaţiei pe anumite trasee ori la anumite ore, mai ales a maşinilor grele.
2. Prevenirea ori reducerea zgomotului produs de avioane, care nu au caracter general, se realizează
prin:
- restricţii orare, în special interdicţia de zbor în timpul nopţii;
- stabilirea de itinerarii, altitudini de nivel şi de proceduri de zbor;
- respectarea regulilor de urbanism, care permit evitarea construirii în apropiere a aeroporturilor.
3. Prevenirea zgomotelor produse de transporturile feroviare o constituie acţiunea asupra sursei de
producere prin:
- stabilirea unor norme de construcţie stricte;
- măsuri de izolare a construcţiilor riverane traficului feroviar.
4. Prevenirea ori reducerea zgomotului datorat industriei, şantierelor, discotecilor ori
restaurantelor, activităţilor casnice etc se poate face prin:
- măsuri tehnice moderne, care vizează direct sursa generatoare de zgomot, în sensul reducerii
zgomotului la niveluri normale, acceptabile pentru organism, prin insonorizarea surselor de
zgomot cu ecrane şi carcase fonoabsorbante sau fonoizolante;
- utilizarea amortizoarelor, antifoanelor, materialelor izolante antifonice moderne (polistiren
expandat, polistiren elastificat, material spongios din poliuretan) ;
- măsuri de construcţie a locuinţelor din materiale fonoizolante (BCA, poliflex etc.) cu spatele la
stradă, asociat cu proiectarea şi achiziţionarea unor aparate electronice casnice silenţioase
(frigidere, aspiratoare, maşini de spălat, mixere etc.);

68
- măsuri de atenuare prin utilizarea factorilor de mediu, dintre aceştia arborii având un rol important.
S-a demonstrat că în interiorul zonelor plantate cu arbori zgomotul scade cu circa 20%, iar perdelele
de protecţie constituite din arbuşti au capacitatea de a reduce zgomotul pe şosele cu 10-15 dB.

CAPITOLUL V
POLUAREA SOLULUI
TEMA: 5.1 Fenomenul poluării solului. Surse de poluare a solului.
Compoziţia solului.

Învelişul de sol al planetei este baza primară a tuturor formelor de viaţă vegetală şi animală.
Solurile sunt un element aproape viu al biosferei, uşor afectabil, complicat, cel mai subţire strat al
scoarţei terestre, care formează orizontul ei exterior. Fiind un corp natural deosebit şi interacţionând în
permanenţă cu biosfera, atmosfera, solurile, asigură dezvoltarea şi existenţa lumii organice pe planetă.
Solul, care s-a format în rezultatul unei diversităţi bogate de procese fizico-chimice şi biologice, are un
schimb permanent de substanţe cu mediul înconjurător şi serveşte drept acumulator planetar al
energiei ce se formează în procesul de fotosinteză, reţine în biosferă cele mai esenţiale elemente
-carbonul, azotul, fosforul, caliul, sulful, calciul ş.a.
Primind precipitaţiile atmosferice, solul participă activ la formarea regimului hidrologic al
uscatului, determină într-o măsură considerabilă cantitatea de apă dulce. Anume învelişul de sol cu
microflora sa bogată joacă rolul unui neutralizator universal al substanţelor poluante, utilizând
deşeurile agricole şi industriale.
Datorită solului omenirea timp îndelungat a beneficiat de capacitatea de autopurificare a
naturii, de toate impurităţile şi deşeurile provenite din activitatea umană. De starea solului depinde în
mare măsură dezvoltarea şi funcţionarea biosferei şi a tuturor componentelor acesteia.
Solul este produsul interacţiunii îndelungate dintre roca-bază de formare a solului, plante,
animale, microorganisme, apă, climă, relief, precum şi activitatea gospodărească a omului.
Solul este sursa primară a tuturor bunurilor materiale, care ne asigură cu produse alimentare,
furaje pentru vite, fibre pentru haine, materiale lemnoase ş.a. Dacă munca este considerată, pe bună
dreptate, tatăl bogăţiei, atunci solul este mama bogăţiei. În agricultură solul este principalul mijloc de
producţie. Menirea principală a solului este de a asigura o roadă cât mai mare a culturilor agricole.
Pentru Republica Moldova solul este principala resursă naturală, ţinând cont de lipsa aproape
totală a altor resurse, şi obiectul principal al economiei naţionale.
Asigurând condiţii necesare pentru toate vieţuitoarele planetei, inclusiv pentru om, solul, prin
intermediul plantelor - direct, iar al animalelor – indirect, menţine existenţa biosferei. De aceea,
atitudinea grijulie faţă de soluri este o verigă principală în complicata problemă de protecţie a naturii.
Protecţia solurilor urmăreşte scopul de a le proteja totdeauna, menţinând şi sporind în permanenţă
fertilitatea lor.
Poluarea  solului ‐  orice  activitate  ce  produce  dereglarea  functionarii  normale  a  solului 
ca suport si mediu de viata in cadrul eosistemelor naturale sau antropizate.  
Solul este locul unde se intalnesc toti poluantii, pulberile din aer, gazele toxice transformate 
de  ploaie  in  atmosfera,  astfel  ca  solul  este  cel mai  expus  efectelor  negative  ale  acestor 
substante. Apele  de  infiltratie  impregneaza  solul  cu  poluanti  antrenandu‐i  spre  adancime, 
raurile poluate  infecteaza suprafetele  inundate sau  irigate, aproape toate reziduurile solide 
sunt depozitate prin aglomerare sau numai aruncate la intamplare pe sol.  
69
 Solul poate fi poluat : 
 direct prin deversari de deşeuri pe  terenuri urbane  sau  rurale,  sau din 
îngrăşăminte şi pesticide aruncate pe terenurile agricole  
 indirect,  prin  depunerea  agenților  poluanti  ejectați  inițial  în  atmosferă,  apa  ploilor 
contaminate  cu  agenti  poluanți  "spălați"  din  atmosfera  contaminată,  transportul 
agenților  poluanți  de  către  vânt  de  pe  un  loc  pe  altul,  infiltrarea  prin  sol  a  apelor contaminate. 
Poluarea  solului este  strâns  legată de: poluarea  atmosferei, hidrosferei, datorită  circulației 
naturale a materiei  în ecosferă. Metodele  irationale de administrare a  solului au degradat 
serios calitatea lui, au cauzat poluarea lui si au accelerat eroziunea .  
Principalele procese de degradare a solului sunt:  
 eroziunea  
 degradarea materiei organice  
 contaminarea  
 salinizarea  
 compactizarea  
 pierderea biodiversității solului  
 scoaterea din circuitul agricol  
 alunecările de teren şi inundațiile.
Tipuri de poluare a solului, dupa natura poluantilor: 
1. biologică cu organisme (bacterii, virusi, paraziti), eliminate de om si de animale, 
fiind  in  cea  mai  mare  parte  patogene.  Ele  sunt  parte  integranta  din 
diferite reziduuri (menajere, animaliere, industriale); 
2. chimică cu poluanti in cea mai mare parte de natura organica. Importanta lor est
e multipla:  servesc  drept  suport  nutritiv  pentru  germeni,  insecte  si 
rozatoare, sufera procese de descompunere cu eliberare de gaze toxice si pot fi a
ntrenate in sursele de apa, pe care le degradeaza; 
3. fizică  care  provoaca  dezechilibrul  compozitiei  solului:  inundatii,  ploi 
acide, defrisari masive. 
Compoziţia chimică a solului este foarte variată şi cuprinde aproape toate substanţele chimice,
minerale, organice cunoscute. Partea minerală a solului este determinată de originea lui. În compoziţia
solurilor nisipoase intră compuşii siliciului (SiO2), a celor calcaroase-compuşii calciului (CaO), celor
lutoase - compuşii aluminiului (Al203). Partea organică a solului este alcătuită din resturile lumii
animale şi celei vegetale.
Substanţele minerale sunt acumulate în solul unor localităţi în cantităţi mari, sute de mg/kg sol
(macroelemente), de exemplu siliciul, aluminiul, calciul, fierul, magneziu!, potasiul etc. Altele sunt
prezente în concentraţii mai mici, de regulă, mg/kg sol (microelemente), cum sunt: iodul, fluorul,
bromul, cobaltul, manganul, cuprul, molibdenul, cromul etc.
Importanţa substanţelor minerale din sol depinde de interrelaţiile care au loc între sol şi factorii
de mediu. O mare parte din substanţele minerale din sol trec în apă şi în plantele vegetale, care, la
rândul lor, servesc drept alimente pentru animale. Apa şi alimentele vegetale şi animale asigură
cantitatea de substanţe minerale pentru organism.
Solurile sărace în elemente minerale vor aduce o cantitate insuficientă a acestora pentru
organism şi ca urmare vor apărea dereglări fiziologice, iar în unele cazuri maladii specifice. Aceste
afecţiuni sunt cunoscute sub denumirea de "endemii geochimice'' (guşa endemică, caria dentară ş.a.).

70
 Solurile bogate în substanţe minerale aduc o cantitate de surplus al acestora care de asemenea
duc la afecţiuni nefavorabile (fluoroza ş.a.)

TEMA 5.2: Măsuri de prevenire şi combatere a poluării solului.

Protecţia terenurilor constituie un sistem de măsuri juridice, organizatorice, economice şi de

altă natură, prin care se urmăreşte folosirea lor raţională, prevenirea retragerii lor din circuitul agricol,
protecţia contra efectelor antropogene nocive, precum şi sporirea fertilităţii solurilor, productivităţii
terenurilor destinate agriculturii şi silviculturii.
Măsurile de protecţie ale solurilor pot fi divizate în următoarele grupe:
- gospodăresc-organizatorice;
- agrotehnice;
- silvomeliorative;
- hidrotehnice.
Ele sunt îndreptate, în primul rând, spre combaterea eroziunii solurilor, lupta cu ea fiind
considerată veriga principală a culturii înalte de activitate în agricultură.
Măsurile gospodăresc-organizatorice - prevăd organizarea corectă a terenurilor, împărţirea lor
după gradul de afectare pentru folosirea corectă a măsurilor de combatere a eroziunii.
Măsurile agrotehnice - prevăd aratul transversal al pantelor, crearea microreliefului, brăzdarea
întreruptă, aratul adânc, crearea făşiilor de protecţie din plante multianuale, situarea culturilor în făşii,
aratul fără cormană cu păstrarea ţelinei la zi, muşuroirea şi brăzdarea arăturilor, mulcirea etc.
Ameliorările silvice, ca măsură de protecţie a solurilor împotriva eroziunii, prevăd crearea
făşiilor de reglare a umezelii pe pantele cu înclinare sporită pe marginea şi pe fundul văgăunilor,
râpelor ş.a.
Făşiile de pădure pentru reglarea umezelii sunt create pe conturul orizontalelor localităţii mai
sus de zonele de spălare cu o lăţime de 9...15 m. Distanţa dintre făşiile de pădure constituie de la 100-
200 m până la 350-400 m, în dependenţă de înclinarea pantelor. Cu cât unghiul de înclinare al pantelor
este mai mare, cu atât distanţa dintre făşii este mai mică.
Măsurile hidrotehnice - prevăd protecţia pantelor împotriva spălării şi surpării, reţinerea apelor
în văgăuni şi râpi prin construcţia diferitor îngrădituri, dambe din resturi de plante şi piatră. În unele
cazuri sunt folosite uluce din beton pentru organizarea scurgerii torentelor puternice de apă. Aceste
construcţii cer un control permanent şi reparaţie la timp.
Cea mai radicală măsură de luptă contra formării râpelor este astuparea lor la timp cu păstrarea
la zi a stratului fertil, ceea ce permite întoarcerea rapidă a terenurilor în circuitul agricol. Solurile
trebuie protejate, de asemenea, de salinizare, mlăştinire şi poluare.
Salinizare este numit procesul de acumulare a sărurilor de natriu, calciu, magneziu în straturile
de suprafaţă ale solului în concentraţii, neadmise pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor.
Mlăştinirea solurilor este rezultatul supraumezirii acestora în vecinătatea canalelor, bazinelor
de acumulare a apei, a sondelor arteziene incorect exploatate etc.
Poluarea solurilor este rezultatul activităţii industriale a omului, fără a ţine cont de interesele
protecţiei naturii. Prevenirea poluării solurilor de către apele reziduale industriale sau comunale, de
deşeurile solide se asigură printr-un sistem de măsuri legislative, organizatorice şi sanitaro-tehnice.

71
 Curăţarea teritoriului localităţilor include un şir de măsuri privind colectarea, înlăturarea,
dezinfectarea şi utilizarea deşeurilor comunale şi industriale.

CAPITOLUL VI
MANAGEMENTUL DEŞEURILOR
TEMA 6.1: Gestionarea deşeurilor în Republica Moldova
Plan:
1.Clasificarea deşeurilor.
2.Proprietăţile deşeurilor.

1.

Diversele categorii de deşeuri se clasifica dupa o serie de criterii:

- sursa generatoare
- starea de agregare
- proprietatile fizico-chimice
- origine

Sursa generatoare (provenienta)

-deşeuri industriale (deseuri provenite din industriile alimentara, miniera, energetica, chimica,
metalurgica, petroliera, chimica etc)
-deşeuri din constructii (beton, mortar, moloz pamant etc)
- deşeuri agrozootehnice (dejectii animale, resturi de furaje, diverse resturi vegetale, cultura mare,
ierbicide, ingrasaminte, fungicide etc)
-deşeuri urbane
1. deşeuri menajere – rezultate din activitatea casnica zilnica: comerciala, restaurante, hoteluri,
institutii de invatamant etc.
Deşeurile menajere sunt generate de catre populatie, dar cuprind si deseuri similare generate de
agentii economici industriali sau agentii comerciali: obiecte vechi si deteriorate, carton, hartie,
tesaturi, sticla, resturi alimantare, cenusa, materiale plastice, ambalaje etc.
2 . Deşeuri stradale: gunoiul maturat de pe strazi, gunoiul din parcuri, locuri publice,
depunerile stradale etc
3. Deşeuri comerciale provenite din activitatea comerciala de orice fel, mai ales: produse
perisabile, ambalaje din plastic, hartie, carton
4 . Deşeuri sanitare provenite din institutiile de sanatate: spitale, policlinici, dispensare,
cabinete stomatologice, cabinete medicale particulare; ele au un potential infectios ridicat,
prezentand din acest motiv un grad de risc mare; manipularea, transportul si tratarea lor se
realizeaza cu mijloace si metode specific
-deşeuri speciale: explozibili, substante toxice, substante radioactive.
Aceste deseuri rezulta din activitatile industriale, de cercetare, agricole, centrale atomo-electrice

72
etc. Deşeurile menajere în cea mai mare parte sunt solide.
Cantitatea, natura şi compozitia lor sunt extrem de variate si influentate apreciabil de conditiile
climatice, felul de viata al oamenilor, gradul de industrializare etc.
În cazul deşeurilor stradale, cantitatea si compozitia lor depind de:
- zona geografica (deal, şes, munte)
- clima
- natura pavajului
- gradul de acoperire cu vegetatie.
În general sunt deseuri solide uscate, dar pot fi si suspensii, rezultate de la spalarea strazilor.
Deseurile provenite din industria extractiva sunt in cantitate foarte mare; haldele de steril prezinta
un mare pericol sanitar, datorita continutului ridicat de Pb, Cu, Cr etc, substante toxice pentru
organismele vegetale si animale.
Deseurile menajere solide din zonele urbane din tara noastra variaza intre 0,5…0,9
kg/locuitor/zi, ceea ce face sa rezulte o cantitate medie de 8700 tone/zi.Din aceasta cantitate numai cca
5 % sunt incinerate, restul find depozitate in rampe foarte putin amenajate sau necontrolat.
Depozitele necontrolate sunt lipsite de amenajarile minime necesare; ele constituie zone
insalubre care pun in pericol viata oamenilor prin riscul impurificarii apelor subterane si de suprafata,
datorita scurgerilor de lichid organic (levigat); totodata ele creaza disconfort olfactiv ca urmare a
mirosurilor neplacute degajate, afecteaza estetica peisajului, favorizeaza mentinerea si innmultirea
unor focare generatoare de boli pentru oameni si animale.
În cea mai mare parte a cazurilor are loc depozitarea comuna a deseurilor menajere cu cele
industriale.
Din punct de vedere cantitativ, deseurile menajere constituie cea mai mare parte a deseurilor urbane.
Deşeurile rurale difera de cele urbane prin compozitie si cantitate.
Inexistenţa în zona rurala a unor servicii publice de salubritate face imposibila intocmirea unei
statistici a deseurilor rurale, motiv pentru acre ele pot fi evaluate doar aproximativ.
Cantitatea de deseuri rurale este de cca 0,3 kg/locuitor/zi.
Se poate estima o cantitate medie anuala de cca 1 milion tone deseuri menajere rurale, pentru o
populatie rurala de cca 10 milioane locuitori. În marea majoritate a cazurilor deseurile menajere rurale
sunt aruncate pe malul cursurilor de apa sau chiar in albia apei, motiv pentru care gradul de poluare a
mediului poate sa fie mai intens decat in cazul depozitarii deseurilor urbane.
2.
Tradiţional (şi practic în multe ţări) operatorii de deşeuri menajere solide cunosc puţin
proprietăţile fizice şi mai cu seamă cele chimice şi biologice ale deşeurilor, aşa cum de cele mai
deseori acestea sînt înhumate. Ţinînd cont de schimbările din ultimul deceniu ce au avut loc în
managementul deşeurilor prin promovarea şi implementarea reciclării, reutilizării şi eliminării, devin
relevante detaliile privind proprietăţile fizice, chimice, biologice şi energetice ale deşeurilor.
Cele mai importante proprietăţi fizice ale deşeurilor sînt:
• densitatea şi umiditatea (kg/m3);
• distribuirea conform dimensiunii particulelor (mm).
Densitatea şi umiditatea deşeurilor
Densitatea deşeurilor solide depinde de compoziţia, umiditatea şi gradul de compactare a acestora.
Densitatea deşeurilor alimentare variază de la 100 pînă la 500 kg/m3 în corespundere cu conţinutul
umidităţii de la 50 pînă la 80 %. DMS normal compactate în depozite au o densitate de la 20 pînă la
400 kg/m3 , avînd un conţinut al umidităţii de 15-40 %.
73
 Distribuirea conform dimensiunii particulelor
Cunoaşterea dimensiunilor particulelor de deşeuri este un factor important pentru
selectarea metodei de incinerare sau tratare biologică a deşeurilor. De asemenea acest parametru
este relevant la selectarea echipamentului de sortare şi reutulizare a deşeurilor. De exemplu:
containerele de aluminiu, utilizate pentru ambalarea băuturilor nealcoolice, de obicei au dimensiune
0,15 m înălţime pe 0,06 m diametru, fiind categorizate cu o dimensiune efectivă.
Tema:6.2 Impactul global al deşeurilor asupra
schimbărilor climaterice.

Activităţile umane inevitabil generează deşeuri ce provin din diverse surse, iar sporirea
consumului în ultimele decenii a adus la creşterea globală a volumelor de deşeuri menajere solide.
Societatea nu acceptă faptul că deşeurile au depăşit capacitatea mediului de a le absorbi şi neutraliza
într-un ritm apropiat ritmului de generare. Creşterea economică este direct proporţională cu generarea
deşeurilor, ceea ce favorizează conflictul dintre tehnosferă şi ecosferă. Cu toate că majoritatea
deşeurilor generate pot fi reciclate, acestea în cele din urmă, ajung a fi eliminate la depozite de deşeuri
menajere solide. Societatea de consum de la finele sec. XX, precum şi stilul de viaţă, determinat de
creşterea bunăstării acesteia, generează o creştere cantitativă şi calitativă a deşeurilor din punctul de
vedere al nocivităţii acestora. În mediu, statele industrializate generează 1,5-3 kg / zi/ persoană, pe cînd
cele în curs de dezvoltare 0,5-0,9 kg/zi/persoană .
În plan global depozitele sînt surse majore ale emisiilor de metan, care este al doilea după
importanţă gas cu efect de seră.
Schimbările climaterice din ultimii ani se manifestă tot mai ferm. Fenomenele dezastruoase ne
vorbesc odată în plus că schimbările climaterice au loc: creşterea evaporării oceanului tropical cu
16 %, creşterea vitezei medii a vîntului cu 15 %, precum şi sporirea fenomenelor extreme: cicloane,
tornade, uragane (SUA), furtuni grave (Marea Neagra), ploi torenţiale (România, Germania, Cehia,
Austria etc.), valuri de căldură (Portugalia, Franţa), secete, incendii, valuri de ger etc. Multe
fenomene meteo depind de o anumită limită a temperaturii: bruma se formează la 00C, cicloanele
tropicale nu se formează dacă apa oceanului nu atinge 270C, prin urmare o mică depăşire (0,60C )
le dă naştere şi le multiplică .
Conform Primei Comunicări Naţionale elaborate în cadrul CONUSC emisiile totale de GES,
exprimate în CO2 echivalent s-au cifrat la circa 33 273 şi 10 621 Gg, respectiv în anii 1990 şi 1998.
În perioada anilor menţionaţi emisiile GES s-au diminuat cu circa 68 %. Managementul deşeurilor
poate avea impact asupra emisiilor gazelor cu efect de seră, inclusiv prin generarea metanului,
sechestrarea carbonului, utilizarea combustibilului alternativ. Emisiile de CH4 provenite din sectorul
„deşeuri” reprezintă 18,93 % din totalul emisiilor CH4 în anul 1990, cota celor din urmă fiind în
creştere şi constituie 21,10 % în anul 1998. Emisiile GES în sectorul „deşeuri” sînt calculate de la
următoarele surse: depozite de DMS, tratarea apelor uzate, incinerarea deşeurilor şi alte surse. În
cazul Republicii Moldova sînt disponibile doar doua surse de emisii: depozite de DMS şi staţiile de
tratare a apelor uzate. Depozitele de DMS generează circa 90% din totalul emisiilor de CH4
provenite din sectorul „deşeuri” .

74
 BIBLIOGRAFIE

1. Cernova N.M., Bîlova A.M., Ecologie, Chişinău, 1994.

2. Strungren B, Bazele ecologiei generale, Bucureşti, 1982.
3. Coman Gh., Murgu Z., Economia mediului, Iaşi 1996.
4. Şchiopu D., Ecologia şi protecţia mediului, Bucureşti 1997.
5. Capcelea A., Dreptul ecologic, Chişinău, 2001.
6. Donea V., Dediu I., Ecologia şi protecţia mediului, Chişinău 2002.
7. Alexeiciuc A., Velişco N., Ecologia şi protecţia mediului, Chişinău 2003.
8. Florea S., factorul ecologic şi dezvoltarea socioeconomică teritorială durabilă a Republicii
Moldova, Chişinău, 2000.
9. Ropot V., Metode şi instrucţiuni privind controlul calităţii apelor, Chişinău, 2010.
10. Efim O. ,,Protecţia mediului ambian”, Chişinău, 2008.

75