1

CUPRINS

I. Introducere……………………………………………………………………1-2
II. Biodepoluarea…………………………………………………………………3-5
III. Biosorbţia...........................................................................................................6-8
IV. Modelarea procesului de biosorbţie...................................................................9-21

I.INTRODUCERE

2
 Termenul de monitorizare este întalnit de relativ scurt timp în limba română şi, în sens larg,
semnifică supravegherea evoluţiei în timp a unui sistem prin măsurarea, estimarea sau
semnalarea depăşirii valorilor limită a unor indicatori sau parametri definitorii ai sistemului,
diagnoza stării prezente şi eventual elaborarea unor prognoze. În ultimul timp, regăsim des
termenul monitorizare utilizat cu referire la sisteme politice, sociale, biologice, tehnice,
informaţionale, transporturi şi evident protecţia mediului. Legea “Protecţiei Mediului” din 29
decembrie 1995 specifică înţelesul termenului monitorizarea mediului: ”sistem de supraveghere,
prognoză, avertizare şi intervenţie, care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii
caracteristicilor calitative ale factorilor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi
semnificaţiei ecologice a acestora, evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse,
urmate de măsuri care se impun.”

Monitorizarea a devenit un sistem informativ cu multiple destinaţii speciale, care este în

măsură să avertizeze organismele abilitate asupra stării biosferei, gradul de afectare antropogenă
a ambianţei, despre factorii şi sursele unor efecte nefaste. Din punct de vedere funcţional,
sistemul de monitorizare cuprinde trei etape (vezi figura 1): supravegherea, evaluarea stării reale
şi pronosticul unor eventuale modificări.

Sistem informativ Gestiune

Evaluarea
Supraveghere
Reglarea
stării reale
calităţii mediului

Pronosticul Evaluarea

stării stării pronosticate

Figura 1.Schema bloc functională a unui sistem de monitorizare

Evaluarea stării mediului natural reprezintă elementul principal al unui sistem de

monitorizare. Etapele evaluării cuprind selectarea indiciilor şi a caracteristicilor factorilor de

3
mediu (apa, aer, sol) precum şi măsurarea lor directă. Complexul parametrilor respectivi trebuie
să caracterizeze exact starea mediului natural.

O atenţie deosebită trebuie acordată transferului de substanţe poluante dintr-un factor de

mediu în altul, de la un biotop la altul. Sarcina principală a monitorizării biologice este de a
detecta reacţia biosferei, ca răspuns la efectul antropogen, exercitată la diferite niveluri ale
materiei vii: molecular, celular, de organism, de populaţie sau de asociaţie. În acest sens, o
importanţă deosebită revine observaţiilor vizând impactul mediului ambient asupra omului,
reacţia populaţiilor de care depinde bunăstarea sistemelor ecologice, efectele antropogene,
populaţiile deosebit de sensibile în ce priveşte impactul respectiv.

II. BIODEPOLUAREA

4
 Biodepoluarea poate fi definită ca fiind ansamblul proceselor de purificare a solurilor,
nămolurilor, sedimentelor sau efluenţilor lichizi sau gazoşi prin acţiunea microorganismelor
(bacterii, alge microfite, fungi), a plantelor superioare sau a unor organisme aparţinând regnului
animal (moluşte, peşti, etc.).

(a) Bioacumulare (reţinere celulară).

Acumulare intracelulară via

n+
M proteine transportoare Mn+

membranare

(b) Biosorbţie (atracţie electrostatică).

Mn+

Mn+ Mn+ Mn+

Mn+ Mn+

Mn+ Mn+ Mn+

Figura 2. Reprezentarea schematică a proceselor de bioacumulare (a) şi de biosorbţie

(b) la nivel de membrană celulară.

După modul de acţiune al bioacumulatorilor şi în funcţie de natura poluanţilor, se disting

patru feluri de procese: biodegradarea, bioreducerea, biolixivierea şi bioacumulare (un al cincilea
proces care utilizează organisme moarte, este biosorbţia: fig.2).

Biodegradarea constă în descompunerea unui substrat organic, prin acţiunea organismelor

vii.

5
 Bioreducerea reprezintă reducerea compuşilor oxigenaţi (nitraţi, oxizi metalici) pe cale
biologică (microorganisme vii).

Biolixivierea este procesul de extracţie a metalelor conţinute în nămoluri, soluri, sedimente

sau minerale prin solubilizare provocată de către microorganisme.

Bioacumularea constă în fixarea poluanţilor prezenţi într-un efluent lichid de către

microorganismele vii şi reprezintă creşterea în timp a concentraţiei unor substanţe chimice în
organismele vii, în comparaţie cu concentraţia respectivei substanţe în mediul înconjurător.
Bioacumulatorii pot fi comparaţi, prin unele aspecte, cu răşinile schimbătoare de ioni.

Un al cincilea proces ce poate fi considerat ca fiind de tipul biodepoluării este cel de

biosorbţie, însă acesta nu este un process activ, ci poate fi asimilat mai curând cu sorbţia chimică
pe mase biologice moarte.

Ca sistem deschis, organismul viu se caracterizează printr-un dinamism continuu condiţionat

de interacţiunea unui ansamblu de reacţii biochimice de degradare şi sinteză, care determină
metabolismul. O caracteristică fundamentală a sistemului viu este capacitatea sa de a asigura
desfăşurarea coordonată şi autoreglată a acestui ansamblu complex de reacţii care se petrec cu
viteze mari la temperatura mediului ambiant. Biomoleculele caracteristice care determină şi
guvernează transformările de materie şi energie din organism şi care constituie baza materială a
proceselor metabolice sunt reprezentate de un grup de proteine specializate, denumite enzime.
Enzimele sunt biocatalizatori, reprezentând o clasă specială de macromolecule proteice dotate cu
activitate catalitică. Sintetizate de către celula vie, enzimele catalizează ansamblul de reacţii
chimice termodinamic posibile, condiţionând desfăşurarea, coordonarea şi autoreglarea acestor
reacţii specifice materiei vii. Procesele biocatalitice constituie astfel o necesitate indispensabilă a
existenţei şi funcţionării organismului viu, asigurând menţinerea şi manifestarea funcţiilor vitale.

6
 III. BIOSORBŢIA

Biosorbţia reprezintă procesul de sorbţie al speciilor chimice pe materiale biologice

(suporturi naturale reprezentate de microorganisme, ciuperci, plante, biomasă), cu rol de sorbent.
Deoarece prin acest proces se elimină riscul ecologic la recuperarea compuşilor toxici cu un preţ
de cost mic, biosorbţia reprezintă o alternativă din ce în ce mai atractivă pentru tehnologiile
moderne de depoluare.

7
 Utilizarea materialelor biologice în practica tehnologică pentru reţinerea metalelor din ape
reziduale este de dată relativ recentă, biotehnologiile implicând un preţ de cost scăzut şi oferind
soluţii ecologice pentru reţinerea ionilor metalici toxici.

Suporturile naturale, generate de plante, ciuperci şi microorganismele din sol sau ape sunt
biodegradabile, ele fiind integrabile în ciclurile carbonului şi compatibile cu procesele de
autoreglare a mediului.

Pentru eficientizarea procesului materialele biologice folosite ca suporturi sorbtive au fost

imobilizate pe solide poroase obţinându-se biosorbenţii, care se pot folosi în coloane cu
umplutură.

Biosorbţia depinde de o serie de factori printre care: metabolismul microbian, specia chimică
şi structura biosorbentului.

Fenomenul care stă la baza realizării biosorbţiei metalelor şi radionuclizilor este

biotransformarea care, la fel ca şi biodegradarea compuşilor organici implică ruperea şi crearea
unor noi legături chimice care duc la schimbarea structurii moleculare şi a proprietăţilor
poluantului: modificarea solubilităţii, a caracteristicilor sorbţiei, transportului şi toxicitatea
speciei investigate.

Biosorbţia ionilor metalici se face prin transportul lor, de la exteriorul celulei microbiene,
prin membrana celulară, către interiorul celulei, unde sunt imobilizaţi şi stocaţi. Acest proces
implică legături extracelulare şi intracelulare, interacţii complexe, dependente de natura ionului
metalic şi de structura biosorbentului.

Capacitatea biomasei de tratare a apelor reziduale se manifestă prin mecanisme precum:

chelatizarea, solubilizarea iniţiată prin protoni, formarea de complecşi anorganici, schimbul ionic
şi dizolvarea substraturilor de legare a metalelor prin reacţii de reducere, contribuţia majoră
revenind chelatizării.

3.1. Etapele procesului de biosorbţie

8
 Prima etapă a biosorbţiei o reprezintă absorbţia rapidă a speciei metalice, datorită interacţiei
dintre aceasta şi pereţii celulei (de exemplu la contactul cu o soluţie apoasă care conţine un ion
metalic, biomasa poate reţine, în mai puţin de 10 minute, 90% din cantitatea de cation), urmată
de absorbţia activă lentă, produsă de transportul prin membrană a ionului în interiorul celulei
(care poate dura câteva ore, până la atingerea stării de echilibru).

Absorbţia lentă sau activă a metalelor pe biomasă este influenţată de : activitatea metabolică
a acesteia, pH-ul şi compoziţia mediului apos, concentraţia metalului în soluţia de analizat,
temperatura şi prezenţa unor ioni competitivi.

Majoritatea organismelor vii manifestă mecanisme de dezintoxicare, care implică ecluziunea

metalului din celulă sau segregarea metalului în peretele celulei, complexarea cu polimeri
extracelulari sau transformarea metalului prin reactii redox. Biomasa microbiană conţine un
număr mare de centri activi, care pot lega ionii metalici.

Reţinerea ionilor metalici depinde de grupele carboxil, carbonil, hidroxil, fosfat şi tiol,
conţinute de pereţii celulelor. Mecanismul de legare al ionilor metalici implică interacţii ionice
între celulele încărcate negativ şi cationi, care se soldează cu flocularea microorganismelor, ca în
cazul tratării apelor uzate cu nămol activat.

Studiul izotermelor de adsorbţie a evidenţiat că în cazul biomasei de Aspergillus niger este

posibil un proces de schimb ionic între cationii uranil, care înlocuiesc reversibil cationii fixaţi de
aminoacizii constitutivi ai proteinei din pereţii celulei. Peptidoglicanul este agentul principal care
determină depunerea metalului în pereţii celulelor de Bacillus subtilis, acţionând prin intermediul
grupelor carboxil din acidul glutamic.

Metalotioneinele constituie un grup de proteine (enzime şi pigmenţi) care fixează specific

cationii, prin complexare, recuperându-i din efluenţi apoşi.

Este de perspectivă modificarea genetică a microorganismelor, în vederea obţinerii de agenţi

complexanţi ai metalelor. În acest context, se remarcă producerea metalotioneinelor prin clonarea
genelor de metalotioneină umană şi exprimarea lor într-o bacterie.

9
 Ultima etapă o reprezintă separarea biosorbentului încărcat cu poluant, prin filtrare,
sedimentare, centrifugare sau flotaţie urmată de eluarea specie chimice şi pregătirea
biosorbentului pentru reutilizare într-un nou ciclu de biosorbţie.

Eluarea metalelor din biosorbenţi poate fi efectuată cu soluţii alcaline (Na 2CO3), acid etilen
diamino tetraacetic sau cu soluţii diluate de acizi minerali (HCl, HNO3, H2SO4).

La utilizarea unor biomase ieftine (nămoluri) şi reţinerea metalelor preţioase sau rare (aur,
argint, uraniu) se practică recuperarea cationilor prin incinerarea biosorbentului.

Recuperarea metalelor acumulate în biosorbenţi prin biosorbţie prezintă o serie de avantaje:

-posibilitatea recirculării deşeurilor industriale, eliminând necesitatea depozitării

metalelor;

-posibilitatea reutilizării biosorbentului, ceea ce contribuie la reducerea costurilor

implicate de generarea acestuia.

IV. MODELAREA PROCESULUI DE BIOSORBŢIE

Pentru evaluarea factorilor de risc ai poluanţilor asupra mediului înconjurator şi elaborarea

unor strategii eficiente de control al calităţii mediului se impune descrierea interacţiilor între
contaminanţi şi mediu, sau material sorbtiv, apelând la modele, precum:

-modelul distribuţiei hidrofobe;

-modelul complexării de suprafaţă (sau al complexării superficiale).

4.1. Modelarea procesului de biosorbţie pentru poluanţi organici

Modelul distribuţiei hidrofobe. Datorită persistenţei în mediul înconjurător 2,4,6-

triclorfenolul este un poluant periculos. Investigaţiile, care au urmărit reţinerea sa din soluţii
10
apoase pe suprafeţe bacteriene de Bacillus subtilis, au demonstrat că procesul depinde de pH-ul
mediului, durata sorbţiei şi de raportul solid-soluţie.

Modelul distribuţiei hidrofobe presupune că sorbţia este controlată de poluant şi de

concentraţia bacteriei, descriind corect procesul de reţinere numai pentru valori ale pH-ului mai
mici de 8.

2,4,6 - Triclofenolul este o specie organică ionizabilă, fiind prezentă în două forme: neutră
(HTCP0) şi încărcată negativ ( TCP-).

Conform acestui model, biosorbţia este descrisă printr-un set de coeficienţi de distribuţie (D)
care corelează activităţile HTCP0 şi/sau TCP- în fază apoasă (a,moli/kg de soluţie) cu
concentraţiile lor sorbite (reprezentate prin paranteze pătrate, moli/kg soluţie) şi masa sorbentului
( Γ,g/kg de soluţie):

��
�TCPadsorbit
TCPaq - ��
�
-
(4.1)

-
�
TCPadsorbit
� �
�= D
TCP - (4.2)
aTCP - G

��
� HTCPadsorbit
HTCPaq0 ��
�
0
(4.3)

� 0
HTCPadsorbit
� �
�= D
HTCP0 (4.4)
aHTCP0 G

Mărimea D se corelează cu Γ printr-o izotermă liniară. După normalizarea lor, în raport cu Γ,

valorile D pot fi utilizate pentru modelarea sorbţiei într-un domeniu, în care rapoartele
solid/soluţie sunt descrise de izoterma respectivă.

Modelul complexării de suprafaţă. Biosorbţia 2,4,6-triclorfenolului (TCP) poate fi descrisă

prin modelul complexării de suprafaţă, conform căruia atât forma negativă, cât şi cea neutră a
TCP formează complecşi 1:1, cu grupele funcţionale hidroxil neutre ale bacteriei:

11
 ��
� R - OH - TCP -
R - OH 0 + TCP ��
� ( log K = 3.01 �0.5)

��
� R - OH - HTCP 0
R - OH 0 + HTCP0 ��
� ( log K = 3.77 �0.5 )

Procesele de absorbţie dintre grupele funcţionale de pe suprafaţa bacteriană şi speciile din

soluţie pot fi caracterizate prin: stoechiometrie, legea acţiunii maselor şi constante de stabilitate.

Protonarea grupelor funcţionale carboxil, fosfat şi hidroxil implică reacţiile (4.5 – 4.7):

��
� R - COO - + H +
R - COOH 0 ��
� log K = -4.82 (4.5)

��
� R - PO4- + H +
R - PO4 H 0 ��
� log K = -6.9 (4.6)

��
� R - O- + H +
R - OH 0 ��
� log K = -9.4 (4.7)

în care R reprezintă bacteria la care sunt ataşate grupele funcţionale.

Bacillus subtilis are o suprafaţă specifică de 140m2/g, respectiv 1.2 �10-4 moli de centri

carboxil, 4.4 �10-5 moli de centri fosfat şi 6.2 �10-5 moli de centri hidroxil /g.

Pentru a descrie biosorbţia triclorfenolului pe bacteria Bacillus subtilis a fost luată în

considerare şi adsorbţia speciei HTCP0 pe centrii superficiali carboxilici protonaţi, care poate fi
reprezentată prin reacţia (4.8) şi caracterizată prin constanta de stabilitate, K (4.9):

��
� R - COOH - HTCP 0
R - COOH 0 + HTCP 0 ��
� (4.8)

R - COOH - HTCP 0 �
�
� �
K= (4.9)
�
�R - COOH �
0
��
aHTCP0

unde parantezele pătrate reprezintă concentraţiile speciilor capsulate pe suprafaţă, în moli/kg

soluţie.

12
 Relaţii similare pot fi obţinute şi pentru reacţiile de adsorbţie în care sunt implicate speciile
HTCP0 sau TCP- şi centrii superficiali carboxil, fosfat sau hidroxil protonaţi sau deprotonaţi.

Suprafaţa bacteriană dezvoltă un potenţial electric negativ datorită deprotonării grupelor sale
funcţionale superficiale, care influenţează caracterul hidrofob al suprafeţei şi interacţiile dintre
centrii superficiali şi speciile încărcate din soluţie. Din aceste motive, constantele de stabilitate
determinate experimental, Kexp., trebuie ajustate pe baza relaţiei(4.10):

K = K exp. exp( zF Y / RT ) (4.10)

unde K este constanta de stabilitate, când sarcina suprafeţei este zero. Variabilele z, F, Ψ, R şi T
reprezintă: sarcina ionului care se adsoarbe, constanta Faraday, potenţialul electric al suprafeţei,
constanta gazelor şi temperatura absolută.

Potenţialul electric al suprafeţei (Ψ) poate fi corelat cu sarcina suprafeţei (σ) prin modelul
capacităţii electrice (C) constante a stratului dublu (4.11):

s
C= (4.11)
Y

Pentru Bacillus subtilis capacitatea electrică a suprafeţei este de 8 F/m2.

Se pare că biosorbţia 2,4,6-triclorfenolului pe Bacillus subtilis poate fi descrisă de modelul

complexării superficiale, cu toate că numeroase date de literatură atestă că biosorbţia speciilor
organice pe suprafeţe biologice este guvernată de interacţii hidrofobe.

Modelul complexării pe suprafaţă prezintă trei avantaje faţă de modelul distribuţiei

hidrofobe:

-valorile K sunt constante şi independente de compoziţia soluţiei şi de raportul

solid/soluţie;

-constantele de stabilitate din modelul complexării superficiale pot fi comparate cu alte

constante de stabilitate determinate anterior;

13
 -posibilitatea estimării constantelor de stabilitate care descriu adsorbţia pe diferite
suprafeţe bacteriene dintr-un set limitat de date experimentale.

Deoarece există mai multe specii de bacterii în soluţii, iar caracteristicile celulelor sunt
dependente de condiţiile de creştere, o fracţiune semnificativă a celulelor poate fi prezentă sub
formă de spori. Din aceste motive descrierea sorbţiei pe bacterii prin modelul complexării de
suprafaţă implică investigaţii suplimentare.

4.2. Modelarea procesului de biosorbţie pentru poluanţi anorganici

Modelul complexării de suprafaţă (sau superficiale) a fost aplicat şi pentru descrierea

adsorbţiei metalelor grele pe suprafeţe minerale, în special pe suprafeţele solide ale oxizilor
hidrataţi, obţinându-se rezultate promiţătoare. Aceasta constituie o abordare superioară a
procesului, prin renunţare la metode empirice, respectiv la determinarea izotermelor de adsorbţie
şi a parametrilor de distribuţie corespunzători, care s-a dovedit că implică o serie de restricţii.

Modelul echilibrului chimic a fost aplicat şi pentru descrierea cantitativă a adsorbţiei

metalelor grele pe nămoluri din râuri.

În cazul unei dependenţe direct proporţionale între constantele de adsorbţie a metalelor şi

constantele iniţiale de hidroliză, modelul echilibrului chimic poate fi utilizat pentru determinarea
concentraţiei de Cu, Ni, Pb şi Zn în apa râurilor.

Sedimentul are o grupă funcţională superficială medie, exprimată prin SOH. Protonarea şi
deprotonarea suprafeţei sedimentului este descrisă prin reacţiile (4.12) şi (4.13):

��
� SOH + H +
SOH 2+ ��
� K aint1 (4.12)

��
� SO - + H +
SOH ��
� K aint2 (4.13)

Adsorbţia metalelor grele (M2+) pe suprafaţa sedimentului poate fi reprezentată prin reacţiile
(4.14) şi (4.15) :

14
 ��
� SO - - M 2+ + H S+
SOH + M S2+ ��
� (4.14)

��
� SO - - MOH + + 2 H S+
SOH + M S2+ + H 2O ��
� (4.15)

Adsorbţia din sistemele naturale este descrisă, în literatura de specialitate, prin considerarea
principiilor a trei modele de complexare superficială: modelul capacităţii electrice constante,
modelul stratului difuz şi modelul stratului triplu.

4.3. Fizico-chimia procesului de biosorbţie

Interacţiunea speciilor metalice cu microorganisme se realizează prin intermediul

următoarelor procese:

-transferul de masă către suprafaţa biologică;

-difuzia prin straturile protectoare din jurul organismului (de exemplu mucus sau
perete celular);

-adsorbţia la suprafaţa membranei (atât la locurile de transport, cât şi la locurile inerte

din punct de vedere biologic);

-transportul prin membrana biologică.

Viteza procesului de biosorbţie poate fi determinată de oricare dintre cele patru etape, factorii
limitativi fiind reprezentaţi de tipul specie chimice acumulate şi fizico-chimia mediului în care
aceasta este prezentă.

Deoarece interacţiunea metalelor cu microorganismele se bazează pe legarea acestora de

centrii ţintă de pe suprafaţa membranei, viteza biosorbţiei poate fi corelată cu concentraţia
speciei metalice printr-o relaţie liniară de ordinul întâi.

15
 Fizico-chimia mediului şi/sau procesele fizico-chimice pot fi modificate de către
microorganism în funcţie de concentraţia speciei analizate în mediul apos considerat, de natura
speciilor metalice prezente simultan în soluţie, capacitatea microorganismelor de a produce
liganzi ai metalelor care duc la micşorarea concentraţiei metalului.

4.4. Aplicaţiile ecologice ale biosorbţiei

Imperativul protecţiei mediului aduce în atenţie utilizarea biomasei în recuperarea metalelor

toxice sau valoroase din efluenţi diluaţi, deoarece biosorbţia este mai eficientă în reţinerea
cationilor aflaţi în concentraţii mici în soluţii apoase decât tratamentele convenţionale prin
schimb ionic, implicând şi consumuri energetice reduse.

Procesele biologice pot înlocui tehnologiile convenţionale de depoluare, care sunt de risc
ecologic, după cum pot fi aplicate în tratamente de “finisare” a proceselor tradiţionale, în vederea
alinierii la cerinţele noii legislaţii din domeniu.

Epuizarea resurselor de metale a adus în actualitate aplicarea tratării biologice pentru

concentrarea şi recuperarea unor metale cu utilizări industriale, folosind microorganisme obţinute
prin tehnici de inginerie genetică.

Aplicarea metodelor biologice şi pentru alte metale, pe lângă Cu, U şi Au, depinde de factori
economici şi de strategia adoptată. Datorită valorii şi importanţei lor, este de interes recuperarea
unor metale ca: Mo, Co, Pb, Zn şi Ni.

Succesul metodelor microbiologice în tratarea apelor uzare depinde de factori, precum:

capacitatea de depoluare in situ, costuri energetice mici, cheltuieli reduse pentru investiţii,
abilitatea de a transforma un produs rezidual într-o resursă, impactul favorabil cu mediul şi
condiţiile moderate de operare.

Avantajele recuperării biologice a metalelor oferă premise pentru extinderea aplicării acestor
procedee la extracţia metalelor şi la industria prelucratoare, pentru recuperarea speciilor chimice
care se pierd în efluenţi şi în steril, în vederea reconsiderării rezervelor de metale.

16
 Majoritatea tehnicilor de îndepărtare a metalelor din efluenţi utilizează biomasa generată ca
produs secundar sau ca reziduu dintr-un proces industrial.

În scopul creşterii biodisponibilităţii elementelor esenţiale şi a recuperării metalelor toxice

este indicată utilizarea ciupercilor filamentare, a drojdiilor sau a bacteriilor.

Biomasa reziduală din agricultură şi industria alimentară, utilizată ca sursă de agenţi

chelatizanţi, reprezintă o alternativă de restabilire şi menţinere a echilibrului ecologic, în condiţii
de rentabilitate economică. În acest scop pot fi folosite reziduuri, care conţin agenţi chelatizanţi
în formă chimic liberă sau componenţi transformabili prin reacţii chimice sau enzimatice în
produşii doriţi.

Utilizarea reziduurilor în scopuri ecologice rezolvă şi problema depozitării lor, reducând

costul proceselor chimice de degradare.

Interacţiile biosorbtive între biomasă şi cationi au aplicaţii în decontaminarea apelor

provenite din industriile nucleară, fotografică şi extractivă, metalul reţinut fiind ulterior desorbit.

Complexarea metalelor cu polimeri extracelulari şi cu polimeri din pereţii celulelor permite

microorganismelor să supravieţuiască în medii apoase, care conţin o cantitate de metal peste
limita de toxicitate admisă.

Circa 98% dintr-un metal prezent într-o soluţie apoasă poate fi adsorbit pe biomasă, ceea ce
asigură posibilitatea recuperării metalelor din ape uzate.

Apele reziduale provenite din procese industriale şi instalaţii tehnologice (minerit, instalaţii
de metalizare, industria producătoare de aparatură electronică etc.) precum şi apele subterane din
zone industriale, centrale nucleare sau baze militare sunt contaminate cu ioni ai metalelor grele,
în special Cd(II).

Imperativele ecologice au determinat studiul efectelor metalelor toxice, care se acumulează

în ţesuturile animale şi umane precum şi selectarea sorbenţilor sau biosorbenţilor adecvaţi pentru
depoluare.

17
 Tratamentul apelor contaminate depinde de: capacitatea şi tipul instalaţiei, caracteristicile şi
debitul apei reziduale, precum şi de metoda de decontaminare.

Metodele frecvent aplicate în depoluarea apelor (precipitarea, oxidarea, reducerea, schimbul

ionic, filtrarea, tratamentul electrochimic, osmoza inversă, recuperarea prin evaporare şi extracţia
cu solvent) nu asigură îndepărtarea completă a ionilor metalici, necesită consumuri mari de
reactivi şi energie, soldându-se cu formarea de nămol şi produşi secundari toxici, la concentraţii
ale contaminanţilor de ordinul 10-100ng/L. În acest context, biosorbţia constituie o alternativă la
tehnologiile existente de eliminare a compuşilor cu risc ecologic.

 Aplicarea microorganismelor şi biomasei în depoluarea apelor

Literatura de specialitate menţionează peste o sută de mii de microorganisme, de tip

procariot şi eucariot, iar dintre acestea o parte au proprietăţi biosorbtive (tabel 4.1).

Numeroase studii sunt focalizate asupra bioingineriei lichidelor în contact cu

microorganisme, a tehnicilor de încapsulare şi imobilizare, precum şi a tipurilor de bioreactoare
indicate.

Pentru îndepărtarea ionilor de cadmiu, de exemplu, din medii apoase este necesară
parcurgerea următoarelor etape:

-biosorbţia ionilor metalici prin contactul direct dintre apa reziduală şi biosorbent;

-separarea prin filtrare, sedimentare, centrifugare sau flotaţie a biomasei;

-eluarea din biomasă a ionilor de Cd reţinuţi;

-reutilizarea biomasei şi a eluentului.

Un astfel de proces nu are o eficienţă corespunzătoare, fiind recomandabile tehnologii de

imobilizare, prin care biomasa este convertită într-o formă în care să poată fi folosită, similar
schimbătorilor de ioni. De exemplu, la înglobarea biomasei în granule de chitosan este indicat un
adaos de magnetită, în scopul facilitării separării.

18
 Tabel 4.1. Microorganisme cu aplicaţii ecologice

Specia chimică Microorganism Specia chimică Microorganism

Aluminiu Aspergillus niger Magneziu Gallionella sp.

Argint Saccharomyces Nichel Clamydomonas sp.

cerevisiae

Arsen Dumiella sp. Paladiu Thiobacillus ferrooxidans

Cadmiu Zoogloea ramigera Sodiu Penicillium chrysogenum

Cesiu Saccharomyces Seleniu Pseudomonas sp.

cerevisiae

Crom,vanadium Pseudomonas Stronţiu Citrobacter sp.

aeruginosa

Cupru Cladosporidium Uraniu Rhizopus arrhizus

resinae

Mercur Escherichia coli Fier Leptotrix sp.

Plumb,molibden Spirogyra sp.

Pe biomasă liofilizată de Saccharomyces cerevisiae, produsă în industria berii, pot fi reţinuţi

ionii de argint din soluţii apoase, printr-un mecanism de legare covalentă, ce implică substituţia
unor protoni din biomasă.

Actinomycetele manifestă afinitate de biosorbţie a metalelor datorită grupelor anionice din

peretele celular. Microorganismele în contact cu soluţii care conţin amestecuri de ioni metalici,
acumulează diferit cationii, în limite variate (tabelul 4.2.). Un exemplu îl constituie utilizarea

19
deşeurilor uzate de micelii din industria de antibiotice pentru separarea pământurilor rare, prin
sorbţie la pH=2-6.

Unele microorganisme exercită efecte de detoxifiere şi transformare a metalelor. Astfel Hg,

Pb, As, Au, Sn, Pt, Se pot fi metilate, iar Te, As, V, Mo, Hg pot fi reduse de Micrococcus sp. în
unele cazuri până la starea de metal liber.

Tabel 4.2. Capacitatea de reţinere a unor microorganisme

Microorganisme Ion metalic pH Capacitate,mg/g

material uscat

Saccharomyces Cu, Cd, Co 6,2 25,4;19,1;6,5

cerevisiae

Streptomyces rimous Zn, Co, Ni - 2,9

Streptomyces Ag/Cd/Co/Cr/ 6,0/6,5/5,8/5,5/ 38,6/3,4/1,2/10,6/9,0/

noursei Cu/Ni/Pd/Zn 5,5/5,9/6,1/5,8 0,8/36,5/1,6

Bacteria Escherichia coli reduce ionul mercuric (Hg(II)) la mercur metalic, care apoi
difuzează din celule şi este volatilizat în atmosferă. Micrococcus luteus imobilizează Pb în pereţii
celulelor sale, mai puţin de 1% din ionii de plumb reţinuţi fiind acumulaţi în citoplasmă.

În general, sistemele de sorbţie a metalului pe biomasă se caracterizează printr-o valoare mai

mare a raportului dintre volumul umed şi masa uscată decât sistemele de schimb ionic, ceea ce le
face mai puţin eficiente în cazul debitelor mari de soluţie.

Folosirea acestor materiale se soldează cu diminuarea concentraţiei metalului în efluentul

final, ceea ce le recomandă în procesele de tratare finală, consecutive tratamentelor
convenţionale.

Adsorbţia radiului pe Penicillium chrysogenum depaşeşte de 14 ori, capacitatea sistemelor

convenţionale de schimb ionic.

20
 Pe biomasă uscată, care conţine ciuperca Plurotus putrida, poate fi reţinut Cd(II), la
pH = 5,5-6. Biomasa care conţine două ciuperci din clasa Mucorales, una cultivată în laborator,
eventual imobilizată cu Rhizopus arrhizus, iar cealaltă extrasă dintr-un reziduu industrial de
Mucor miehe, reţine Cu(II) din soluţii.

Pe o biomasă obţinută din bacterii (Baccilus subtilis), ciuperci(Penicillium chysogenum) şi

plante marine (Sargassum fluitans) este extras aurul din soluţii cianurice, la pH=2, capacităţile de
retenţie fiind de : 3,2-8 µmol/g.

Biomasa polisulfonată este selectivă pentru metalele grele, astfel că dintr-o apă reziduală se
îndepărtează mai mult de 99% din cantităţile prezente de ioni de Zn, Cd şi Mn, faţă de 9% Ca(II)
şi 4% Mg(II).

Capacitatea maximă de reţinere a Cu din mediul apos, unde se află în concentraţie de

0,53g/L, este de 0,323g Cu/g celulă uscată de Z. ramigera, în condiţii statice. În proces continuu,
cantitatea reţinută scade la jumătate, datorită floculării biomasei, înainte ca ionii de Cu să ocupe
centrii cu potenţial de adsorbţie. Au fost obţinute următoarele valori pentru cantităţile reţinute pe
gram de biosorbent uscat de Z. ramigera : 0,085 gPb; 0,067g Fe(III); 0,054g Ni; 0,035 g Cu.

Pe o biomasă, care conţine Streptomyces ramous, Penicilinium chrysogenum şi drojdii de

Saccharomyces carlesbergensis şi Saccharomyces cerevisiae poate fi realizată biosorbţia Zn, Co
şi Ni, în prezenţă de ioni de Ca şi Na, rezultatele fiind superioare celor obţinute prin tehnici de
filtrare, centrifugare sau flotaţie.

Eficientizarea procesului de biosorbţie a fost posibilă după imobilizarea biomasei pe

suporturi solide poroase, cu obţinerea biosorbenţilor. Aceştia elimină selectiv ionii metalelor
grele din ape care conţin concentraţii mari de K(I), Na(I), Ca(II), Mg(II), precum şi anionii Cl - şi
SO42-.

Eficienţa biosorbenţilor în procesul de depoluare a efluenţilor din industria extractivă a

uraniului a fost estimată comparativ cu un etalon de răşină IRA-400. Astfel, tabelele de A. niger
adsorb, la pH=4, de 14 ori mai mult uranium, iar biomasa de Rhizopus arrhizus reţine de 4 ori

21
mai mult uraniu decât răşină. Pe Rhizopus arrhizus au fost obţinute şi următoarele capacităţi de
retenţie: 0,089g Pb/g; 0,056g Ni/g; 0,054g Fe(III)/g; 0,026g Cu/g.

Pe celule de Citrobacter N14, depuse sub formă de gel pe un amestec de Zr(HPO 4)2 şi ZnO2
hidratat, pot fi reţinuţi ionii de Ni şi UO 224 , iar pe planta hiperacumulatoare de metale Thalaspi
caerulescens este biosorbit Cd, ceea ce sugerează aplicaţii ale acesteia în procese de
fitoremediere şi fitodepunere.

Noile tehnologii de tratare a apelor uzate vizează capacitatea microorganismelor de sorbţie a

ionilor metalici, impunându-se clarificarea unor aspecte, precum: interacţiile dintre liganzii din
pereţii celulei şi ionii metalici, cinetica procesului de reţinere şi efectele termice ale biosorbţiei.

Estimarea efectului termic al biosorbţiei implică determinarea energiei de activare a

sistemelor microorganism-metal, utilizând constantele vitezelor de adsorbţie şi constanta
Langmuir. Mărimea efectului termic al procesului de biosorbţie poate constitui un criteriu
important pentru abordarea cinetică şi termodinamică a interacţiilor din sistemul metal-
microorganism.

BIBLIOGRAFIE

22
1. Daniela Şuteu – Tehnici de analiză a urmelor
2. http://www.regielive.ro/

23