Categorii sistematice

În taxonomia plantelor se utilizează următoarele categorii sistematice, ierarhizate după cum

urmează: specia, genul, familia, ordinul, clasa, filumul (încrengătura), fiecare dintre acestea purtând
numele de taxon ca şi orice altă unitate biosistemică de clasificare.

Specia (species, sp.) este unitatea taxonomică fundamentală de clasificare şi de evoluţie.

- Specia, prin populaţiile de indivizi, constituie un nivel de organizare supraindividual al
materiei vii, caracterizat printr-un anumit tip de structură, număr propriu de indivizi specifici, un areal
propriu şi un ecotop preferat;
- Specia are o integritate proprie care o delimitează reproductiv de alte specii, integritate
determinată genetic, ecologic şi spaţial (geografic) şi temporal (ca durată);
- Specia are o geneză (origine) istoriceşte definită (deci o origine în timp) şi un sfârşit posibil
(dispariţia în timp dacă nu se mai poate adapta);
- Specia este reprezentată în natură prin populaţii de indivizi care au aceeaşi constituţie
genetică şi aceeaşi înfăţişare, iar prin reproducerea între ei, tind să-şi păstreze aceste caractere
specifice comune. Atunci când unele populaţii dobândesc (prin mutaţii) caractere noi, care le
împiedică să se reproducă cu populaţia de origine, această populaţie poate deveni o specie nouă.

În raport cu specia, celelalte unităţi de clasificare sunt taxoni intraspecifici sau taxoni
supraspecifici.

Taxonii intraspecifici sunt unităţi de clasificare concrete în interiorul speciei. Subunităţile

speciei sunt:

Subspecia (rasa geografică, ssp.) este diferenţiată morfo-anatomic şi genetic, dar nu şi

reproductiv. Ea este reprezentată prin una sau mai multe populaţii locale, care deşi interfertile cu alte
populaţii ale speciei, nu se pot încrucişa liber, dacă sunt izolate spaţial (geografic), temporal (înflorind
în sezoane diferite) sau ecologic (fiind situate în biotopuri diferite).
Exemplu: Larix decidua Mill.: ssp. decidua (larice de Alpi) şi
ssp. carpatica (Dom.) Siman (larice de Carpaţi)
Aceste subspecii nu se pot încrucişa liber între ele deoarece cresc în zone geografice diferite.

Varietatea (var.) şi forma (f.) sunt unităţi de clasificare diferenţiate pe baza unor caractere
morfologice, neereditare.
Exemplu: Achillea depressa Janka, caracterizată prin frunze penat sectate; segmentele
primare întregi sau cele inferioare cu 1-2 dinţi pe partea inferioară:
var. depressa: segmente primare întregi
var. pseudopectinata (Janka) Hay., segmente primare inferioare cu 1-2 dinţi pe
partea externă
Aceşti taxoni sunt puţin folosiţi în sistematica modernă, fiind consideraţi rase ecologice
(ecoforme) ale unor populaţii locale, dar şi datorită amplitudinii variabilităţii caracterelor neclare, ceea
ce poate duce la interpretări diferite privind rangul taxonomic.

Biotipul, reprezintă un grup elementar al unei populaţii locale, cu un genofond unitar din care
se pot obţine soiuri noi. Din biotipuri se izolează liniile pure (homozigote) cu care încep lucrările de
amelioare genetică.

Soiul este un grup de biotipuri productive dintr-o populaţie locală, cu o constituţie genetică
uniformă şi adaptat la anumite condiţii de mediu.
Soiul, varietatea şi forma, obţinute prin cultură poartă numele de cultivare (cv.).

Taxonii supraspecifici sunt unităţi de clasificare formale şi nu concrete, cu rang mai mare
decât specia, acestea neexistând în natură decât prin speciile care îi reprezintă. Aceştia sunt:

1
 Genul (genus, g.), întruneşte totalitatea speciilor cu cele mai multe afinităţi de organizare şi
cuprinde una sau mai multe specii înrudite pe baza caracterelor proprii genului. El reprezintă stadiul
ulterior al divergenţei evolutive a unei specii, care diferenţiindu-se apreciabil de specia principală,
poate fi considerată că a devenit specie de alt gen. Unele genuri sunt reprezentate numai printr-o
singură specie: Anthoxanthum odoratum L., Butomus umbellatum L., Asarum europaeum L. etc.
Acestea se numesc genuri monotipice şi reprezintă cca 40 % din totalul genurilor de angisoperme din
ţara noastră. Alte genuri sunt foarte diversificate, fiind formate din numeroase specii: Trifolium L., cu
speciile: T. alpestre L., T. arvense L., T. campestre Schreb., T. fragiferum L., T. hybridum L., T.
medium L., T. pratense L., T. repens L. etc.; Festuca L., cu speciile F. amethystina L., F. gigantea (L.)
Vill, F. heterophylla Lam., F. ovina L., F. pratensis Huds., F. rubra L., F. rupicola Heuff., F.
valesiaca Schlich, F. versicolor Tausch etc.

Familia (familia, fam.) întruneşte caractere comune ( şi mai generale) mai multor genuri
înrudite prin aceeaşi origine. Unele familii sunt monotipice (reprezentate printr-un singur gen):
Butomaceae, Potamogetonaceae, reprezentând cca 10 % din totalul familiilor de angiosperme din ţara
noastră. Majoritatea familiilor însă conţin numeroase genuri: Poaceae cu genurile: Bothriochloa O.
Ktze, Panicum L.,Oryza L., Stipa L., Phleum L., Agrostis L., Avena L., Phragmites Adams, Dactylis
L., Poa L., Festuca L., Lolium L., Triticum L., Secale L., Hordeum L. etc.; Fabaceae cu genurile:
Genista L., Astragalus L., Robinia L., Lupinus L., Phaseolus L., Glycine Willd., Cicer L., Vicia L.,
Lens Mill., Pisum L., Medicago L., Trifolium L., Lotus L. etc.
Ordinul (ordo, ord.) cuprinde familii cu origine comună sau înrudite printr-o ramură comună a
trunchiului filogenetic: Geraniales, cu familiile: Oxalidaceae, Linaceae, Geraniaceae, Tropeolaceae,
Balsaminaceae etc; Pinales, cu familiile: Pinaceae, Cupressaceae, Taxaceae, Taxodiaceae etc.

Clasa (classis, cl.) grupează ordine cu caractere comune foarte generale, care reflectă o
îndepărtată origine comună a ordinelor componente: Magnoliatae, cu odinele: Magnoliales,
Aristolochiales, Ranunculales, Malvales, Fagales, Rosales, Fabales, Capparales, Salicales, Asterales,
Scrophulariales etc.; Liliatae, cu ordinele: Alismales, Liliales, Cyperales, Poales, Potamogetonales,
Orchidales, Juncales, Arales, Typhales etc.

Filumul (phylum, încrengătura), grupează clasele cu caractere comune foarte vechi şi deci
foarte generale: Pteridophyta, cu clasele Psilophytatae, Lycopodiatae, Equisetatae, Filicatae;
Magnoliophyta, cu clasele Magnoliatae şi Liliatae.

În cadrul fiecărui taxon supraspecific se pot distinge şi subunităţi taxonomice: subgen,

subfamilie, subordin, subclasă.
De exemplu, familia Rosaceae se clasifică în subfamiliile: Spiraeoideae, Rosoideae,
Maloideae şi Prunoideae; clasa Magnoliatae se clasifică în subclasele: Magnoliidae, Hamamelidae,
Dilleniidae, Rosidae, Caryophyllidae şi Asteridae etc.

Pentru taxonii superiori genului se aleg denumiri conform genului cel mai tipic sau conform
tipului de rang inferior la care se adaugă terminaţiile:
Încrengătura - Magnoliophyta - phyta
Clasa - Magnoliatae - atae
Subclasa - Magnoliidae - idae
Ordinul - Magnoliales - ales
Familia - Rosaceae - aceae
Subfamilia - Rosoideae - oideae
Gen - Rosa

2
 REGNUL PLANTAE

Plantele sunt organisme eucariote imobile, primar fotosintetizatoare, pluricelulare, în al căror

ciclu de viaţă se succed două generaţii distincte: haploidă (gametofitul) şi diploidă (sporofitul). Din
acest grup de organisme fac parte muşchii şi plantele vasculare (cormofitele).
O serie de dovezi (morfologice, structurale, biochimice) arată că plantele au evoluat dintr-un
grup de alge verzi străvechi. Ca şi algele verzi, plantele conţin clorofile a şi b, şi carotenoizi ca
pigmenţi accesorii, iar amidonul (ca principal produs de fotosinteză) este depozitat în interiorul
cloroplastelor (la alte organisme eucariote fotosintetizatoare produşii de rezervă sunt depozitaţi în
afara cloroplastelor). De asemenea, principalul component al pereţilor celulari la plante şi la unele alge
verzi este celuloza.
Datorită caracteristicilor comune pe care le prezintă, este foarte posibil ca plantele să descindă
dintr-un strămoş algal comun sau din diferite grupe de alge verzi înrudite, care au ocupat cu succes
uscatul.
La plantele inferioare, sporofitul embrionic diploid este dependent de gametofitul haploid
pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în timp ce la grupele evoluate gametofitul devine
dependent de sporofitul matur pentru nutriţie. Una dintre generaţii (sau ambele) pot prezenta creştere
nedefinită.
Plantele reacţionează lent la stimuli, prin creşterea ţesuturilor sau a unor celule individuale
(tropisme, mişcări nastice).
Organismele care au realizat tranziţia de la apă la uscat au dezvoltat structuri care le protejează
de uscăciune. Aceste organisme şi-au format un înveliş steril (perete) protector în jurul celulelor
gametice din gametangii (anteridii şi arhegoane) şi a celulelor producătoare de spori (arhesporiului)
din sporange. De asemenea, embrionii plantelor sunt protejaţi în interiorul arhegonului. Părţile
supraterane ale plantelor sunt acoperite cu cuticulă, care le protejează faţă de uscăciune. Prezenţa
cuticulei este strâns legată de existenţa stomatelor, care funcţionează, în principal, ca reglator al
schimburilor de gaze.
În ceea ce priveşte strămoşul plantelor, nu se ştie dacă acesta prezenta sau nu ţesut conducător.
Fosilele din Ordovician aveau celule alungite, asemănătoare traheidelor. Pe baza dovezilor fosile
(tetrade de spori, fragmente de celule conducătoare specializate, fragmente de cuticulă etc.), se
consideră că originea plantelor se află cu peste 450 milioane de ani în urmă.

SUBREGNUL CORMOBIONTA* (TRACHEOBIONTA**)

Caractere generale

 Sunt organisme tipic terestre şi numai puţine sunt adaptate secundar la mediul acvatic;
 Sunt plante, în majoritate, autotrofe, pluricelulare, având aparatul vegetativ constituit din
organe diferenţiate nu numai morfologic ci şi anatomic, în rădăcină, tulpină şi frunze,
alcătuind cormul, de unde şi numele de cormofite***;
 Cormul are o structură complexă, distingâdu-se prin prezenţa ţesuturilor conducătoare
(liberiene şi lemnoase) situate în cilindrul central numit stel, de aceea se mai numesc
plante vasculare;
 Sunt plante diplobionte, cu alternanţă de faze obligatorie: faza sexuată – gametofaza, de
scurtă durată şi faza asexuată – sporofaza, care domină, deci planta reprezintă sporofitul;
 Organul de reproducere sexuată femel caracteristic numit arhegon este pluricelular, ca şi
la briofite, de aceea aceste plante se mai numesc arhegoniate;
 În urma fecundării, din zigot se formează un corp pluricelular, cu proprietăţi
meristematice, numit embrion, din care se vor diferenţia toate organele plantelor, de aceea
aceste plante se mai numesc embriofite.

*
gr. cormus- trunchi, tulpină şi bion, bionton- organism viu
**
gr. tracheia sau lat. trachaea- vas lemnos, trahee
***
gr. cormus- trunchi, tulpină şi phyton- plantă, iarbă

3
 Originea cormofitelor

Originea algală a cormofitelor

Plantele vasculare, cormofitele, au fost precedate de talofite şi au derivat din alge, strămoşii
primelor cormofite fiind algele verzi izomorfe, de tip Coleochaetae (Ulothrichales), cu o alternanţă de
generaţii independente, care trăiau în zonele litorale (cu flux şi reflux) ale mărilor devoniene. Aceste
alge au un tal heterotrich, ramificat, cu creştere, în general, intercalară, ale cărui ramuri sunt atenuate
în prelungiri subţiri, ca nişte peri. Ele se înmulţesc asexuat prin zoospori biflagelaţi, iar reproducerea
sexuată este o oogamie particulară. Oogonul, de o formă specială, prevăzut cu o prelungire subţire,
după fecundare închide zigotul şi se înconjoară cu filamente pluricelulare provenite din celulele
vegetative învecinate. Aceste filamente formează în jurul zigotului un înveliş protector, sugerând
originea peretelui pluricelular al arhegonului. Datorită climei calde şi umede, aceste alge s-au adaptat
treptat la lipsa apei în perioada refluxului şi, cu timpul, s-au extins în mlaştinile litorale şi apoi prin
estuarele fluviilor au înaintat în interiorul continentelor, în apele continentale.
Analiza structurii celor două generaţii demonstrează că numai sporofitul a avut calităţile
necesare pentru edificarea unui organism nou, vascularizat. Se presupune că algele, organisme atât de
vechi şi de dotate, încorporau tot ceea ce este necesar pentru a da naştere plantelor vascularizate. La
algele marine mai evoluate, la care sporofitul prefigurează elemente ale organizării plantelor
vasculare, se constată o mare diversitate, o structură şi o morfologie paralelă cu cea a plantelor
vasculare.
Astfel, la multe alge verzi (Ulva lactuca), brune (Laminaria hyperborea) şi roşii (Delesseria
sanguinea) sporofitul este diferenţiat în rizoid, cauloid şi filoid, asemănător organelor vegetative ale
cormofitelor.
Delesseria sanguinea (Rhodophyta) are un tal în care se distinge o parte bazală, cauloidul,
peren, care poartă filoide anuale nervate, dar fără a fi dispuse cu o regularitate filotaxică.
Anthophycus longifolius (Phaeophyta) are o analogie de organizare mai pronunţată,
prezentând un cauloid purtând filoide foarte regulate, ramuri secundare cu creştere limitată, cu
conceptacule, iar la bază 1 – 2 filoide.
Talul la numeroase alge prezintă toate tipurile de ramificaţii, iar în vârful acestora se află fie o
singură celulă iniţială, fie un grup de celule meristematice apicale, la fel ca la cormofite.
Este cunoscut, de asemenea, faptul că unele alge au un aparat conducător omolog liberului.
Acesta este schiţat la Halimeda sp. şi Stilophora sp. (Phaeophyta), la care celulele centrale sunt
orientate în aşa fel încât să asigure funcţia conducătoare, iar la Alaria esculenta (Phaeophyta) celulele
centrale au pereţi ciuruiţi. La unele specii ale genului Laminaria, cauloidul prezintă la exterior o
cuticulă groasă, constituind un meristoderm, sub care se află un strat cortical extern, format din celule
mici, susceptibile de a se diviza activ, producând ţesuturi secundare, iar în interior un corp central cu o
măduvă formată din celule alungite cu pereţi transversali ciuruiţi, asemănătoare vaselor liberiene de la
fanerogame, îndeplinind rolul de conducere al substanţelor nutritive. Tot în zona medulară se află
celule cu pereţi puternic îngroşaţi, având rol mecanic, de susţinere a talului. Localizarea acestor celule
în zona centrală evocă dispoziţia protostelică. De notat că singurele elemente conducătoare existente
la alge aparţin liberului, vasele ciuruite, care apar primele în ontogenia fanerogamelor.
Cunoscând toate acestea, constatăm că nu este fundamental deosebită arhitectura unei astfel de
alge, formată din cauloid şi filoid, în care sunt prefigurate elemente ale unui aparat conducător şi o
plantă vasculară. Existenţa unor plante vasculare în Silurian şi Devonian, al căror corp vegetativ era un
adevărat tal vascularizat (aşa cum le atestă resturile găsite în Ordovician) pare a reprezenta proba că
unele alge foarte diferenţiate morfologic şi anatomic, sunt la originea plantelor vasculare.
O astfel de algă străveche ajunsă în condiţii de mediu terestru mult mai heterogen, s-a putut
adapta la acest mediu prin consolidarea şi perfecţionarea structurii sporofitului şi prin apariţia stelului
primitiv, alcătuit din vase liberiene înconjurând celule cu pereţi lignificaţi, care prefigurează vasele
lemnoase. Acest sporofit algal, a dat naştere, de-a lungul a milioane de ani, unui corp vegetativ nou,
vascularizat, din care s-a diferenţiat rădăcina, tulpina, frunzele şi sporangii, alcătuind cormul primelor
plante vasculare cunoscute în Silurian ca fosile.
Prin urmare, dintre algele verzi pluricelulare, au putut cuceri uscatul numai acele populaţii la
care, după fecundarea efectuată obligatoriu prin intermediul apei, zigotul dădea naştere la un embrion

4
rezistent la insolaţie şi uscăciune. Din acesta se putea dezvolta sporofitul cu posibilităţi de adaptare,
care să asigure protecţia contra insolaţiei, absorbţia continuă a apei, o cantitate mare de spori, iar
gametofitul se dezvolta numai în sezonul sau locurile umede. Adaptarea la viaţa de uscat a
cormofitelor s-a petrecut prin transformarea succesivă de la simplitatea morfologică şi primitivitatea
anatomică a algelor ancestrale, spre complexitatea şi diferenţierea pe diverse planuri a fanerogamelor.

Caracterele cormofitelor care dovedesc originea lor în algele verzi

Analizând cormofitele şi algele verzi, constatăm că există unele caractere comune, care
dovedesc descendenţa plantelor vasculare din algele verzi:
 Au aceeaşi pigmenţi clorofilieni – clorofila a şi b, carotenii -  şi  şi xantofile –
zeaxanthina;
 Sintetizează şi depozitează amidon intraplastidial;
 Au aceeaşi ultrastructură a nucleului, cloroplastelor şi condriozomilor;
 Au acelaşi tip de polaritate, simetrie şi ramificaţie;
 Creşterea în lungime se realizează prin diviziunea unei celule sau a unui grup de celule
apicale;
 Vasele liberiene apar înaintea vaselor lemnoase, ca şi celulele floemice de la alge;
 Au aceleaşi organe morfofuncţionale, analoage şi diferite ca structură: rizoid – rădăcină,
cauloid – tulpină, filoid – frunză. Cercetările experimentale privind culturile pe medii
nutritive a ţesuturilor unor cormofite (din familiile Podostemaceae şi Rafflesiaceae) arată
că acestea se dezorganizează şi se reduc, devenind un fel de tal sau pseudotal, o
reîntoarcere la talul din care au provenit. Aceasta confirmă ipoteza originii talice a
cormului;
 Au acelaşi tip de alternanţă de faze, gametofaza şi sporofaza, cu predominarea
sporofitului, ca şi la algele verzi macrofite;
 Gameţii masculi la ferigi şi gimnospermele primitive (ca şi la briofite) sunt flagelaţi, ca la
algele verzi.

Caracterele cormofitelor realizate prin adaptarea la viaţa terestră

Trecerea la viaţa terestră a determinat apariţia unor adaptări care reprezintă caractere noi, de
superioritate evolutivă:
 Realizarea unor organe noi, specializate la mediul terestru: rădăcina, tulpina, frunza;
 Structura acestor organe se caracterizează prin ţesuturi definitive: epiderma cu stomate,
rizodermă, ţesut conducător organizat în stel, ţesuturi mecanice (sclerenchim şi
colenchim), parenchim de depozitare, ţesuturi de excreţie;
 Gametangii realizează pereţi pluricelulari de protecţie;
 Sporangii migrează din vârful axului pe frunze;
 Apariţia staminelor (cu antere) şi ovarelor (cu ovule), ovulele transformate în sămânţă
care devine organul specific de înmulţire;
 Apariţia fecundării sifonogame etc.

Evoluţia reproducerii sexuate şi a alternanţei de faze

Toate cormofitele sunt diplobionte, ciclul ontogenetic constând în alternanţa obligatorie a

celor două faze (impropriu numite generaţii):
 Gametofaza (gametofitul), care începe cu meioza şi se termină cu fecundarea;
 Sporofaza (sporofitul), care începe cu zigotul şi se termină cu diviziunea reducţională a
celulelor sporogene.
În urma meiozei rezultă gametofitul haploid, iar prin fecundare, sporofitul devine diploid.
La polipodiofite, cele două faze se desfăşoară relativ independent, de aceea ele par “generaţii”
diferite, cu excepţia zigotului şi embrionului, care rămân un timp dependente de protal şi a sporilor,
care rămân în sporange până la deschiderea acestuia.

5
 La spermatofite predomină sporofitul iar gametofitul este închis, deci dependent de sporofit.
Sporofitul fiind mai adaptabil la variaţia factorilor de mediu, sensul evoluţiei cormofitelor va
fi reducerea treptată, dar constantă, a gametofitului şi dezvoltarea predominantă a sporofitului. În
sprijinul acestei constatări vin următoarele observaţii:
 Chiar la ferigi, dar mai ales la spermatofite, sporofitul se poate înmulţi intens şi repetat pe
cale vegetativă (prin drajoni, bulbili, marcotaj, butaşi, rizomi, bulbi, tuberculi), sau chiar
prin apomixie (fără fecundare), devenind tot mai independent de procesul de fecundare,
propriu gametofitului.
 La spermatofite, înmulţirea se realizează prin seminţe şi nu prin spori ca la pteridofite.
La unele angiosperme erbacee care-şi desfăşoară ciclul biologic în condiţii extreme (deşert,
tundră, zone alpine), chiar dezvoltarea sporofitului are loc foarte repede, durata ontogenezei fiind
extrem de scurtă. Aceste plante numite efemere îşi desfăşoară întreaga ontogeneză în 2-3 săptămâni,
seminţele lor rezistând în stare de anabioză la condiţii vitrege cea mai mare parte a anului.
În vederea aprovizionării embrionului cu substanţe nutritive cât mai eficiente, la angiosperme
se realizează dubla fecundaţie care asigură un endosperm secundar cu celule triploide, deci cu
nucleoproteide în maximă cantitate. La spermatofitele mai evoluate, germinarea seminţei este în
general epigee, iar seminţele devin exalbuminate (substanţele nutritive din endospermul secundar se
depun în cotiledoane), ceea ce face ca substanţele nutritive să fie mai rapid folosite. Dar pentru că
endospermul secundar este triploid, are loc reducerea cotiledoanelor, de la numeroase la gimnosperme,
la două sau unul la angiosperme.
De asemenea, în decursul evoluţiei cormofitele îşi reduc nu numai gametofitul ci şi sporofitul,
de la arbori giganţi la efemere ierboase, asigurând astfel un randament biologic maxim cu un minim de
material şi energie.

În concluzie, în sfera reproducerii şi a alternanţei de faze, cormofitele au realizat următoarele

caractere noi:
 reducerea continuă a gametofitului până la dispariţia fecundaţiei (spermatofitele
apomictice);
 realizarea endoprotaliei (Selaginellales, Salviniales şi spermatofite);
 sterilizarea celulelor externe ale gametangilor şi realizarea arhegonului împlântat în protal;
 dispariţia ulterioară a pereţilor gametangilor (pinofite) şi apoi dispariţia completă a
arhegonului (angiosperme);
 trecerea de la oogamia zoidiogamă la sifonogamie şi în consecinţă, pierderea flagelilor
anterozoizilor, care devin spermatii, încât se estompează dimorfismul gameţilor;
 reducerea protalului mascul la o singură celulă vegetativă şi reducerea numărului de
gameţi masculi de la 64 la 2;
 trecerea de la fecundaţia simplă (polipodiofite şi gimnosperme) la dubla fecundaţie
(angiosperme) şi realizarea endospermului secundar triploid;
 trecerea de la înmulţirea prin spori la înmulţirea prin seminţe şi extinderea înmulţirii
vegetative.

Sensurile evoluţiei

Evoluţia plantelor pare să se desfășoare în sensul specializării organelor, reducerii numărului

lor, a reducerii taliei unora dintre ele, care au tendinţa de dispariţie. Adesea, organele devenite simple
se unesc din nou sau se sudează pentru a da structuri complicate, care se simplifică la rândul lor.
Exemple ale sensului evoluţiei plantelor, primul termen fiind considerat cel mai primitiv, iar
ultimul cel mai evoluat:
 arbore → arbust → iarbă; arbore → arbust → liană;
 plantă perenă → bianuală → anuală;
 plante terestre → acvatice sau epifite, saprofite sau parazite;
 dispoziţie spiralată → opusă → verticilată;
 flori bisexuate → unisexuate;

6
  floare → inflorescenţă;
 floare cu piese numeroase → cu piese puţine; petalifere → apetale; dialipetale →
gamopetale; actinomorfe → zigomorfe; hipogine → perigine → epigine; apocarpie →
sincarpie; policarpie → oligocarpie; stamine libere → stamine unite;
 plante dioice → monoice;
 fructe solitare → agregate; capsule → drupe sau bace
 seminţe cu albumen → fără albumen.

Clasificarea cormobiontelor

Din punct de vedere filogenetic, cormobiontele se împart în trei filumuri sau încrengături:
- Polypodiophyta (Pteridophyta), plante lemnoase şi erbacee care se înmulţesc exclusiv prin
spori, de aceea se mai numesc Criptogame vasculare;
- Pinophyta (Gymnospermae, Gymnospermatophyta), plante lemnoase care se înmulţesc prin
seminţe, lipsite de fructe; flori fără înveliş floral;
- Magnoliophyta (Angiospermae, Angyospermatophyta), plante lemnoase şi erbacee care se
înmulţesc prin seminţe închise în fructe; florile prezintă, în general, înveliş floral.
Cele 2 încrengături (Pinophyta şi Magnoliophyta) sunt reunite, conform anumitor sisteme de
clasificare, sub titulatura de Spermatophyta – plante cu flori şi seminţe; înmulţirea se realizează prin
seminţe şi vegetativ.