Biogeografie laborator-MARINESCU EMIL

BIOGEOGRAFIE – Lucrări practice
Lp 1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND ORGANISMELE VII
1.1. Sistemul general de clasificare a organismelor vii
Având în vedere criteriul locomoţiei libere organismele au fost clasificate în mod tradiţional în două
regnuri: vegetal şi animal. În prezent se folosesc însă sisteme de clasificare moderne, cea mai utilizată fiind
clasificarea organismelor în cinci regnuri: procariote, protiste, ciuperci, plante şi animale.
Caracteristicile generale ale acestora sunt:
I. Regnul procariote (Prokariote1) sau Monera2 – organisme unicelulare fără un nucleu distinct care să
includă materialul genetic. Acestui regn aparţin: arhebacteriile (Archaebacteria), bacteriile propriu-zise
(Eubacteria) şi cianobacteriile (Cyanobacteria). Reproducerea se face asexuat prin diviziune celulară.
Din Archaebacteria fac parte bacteriile metanogene (produc metan), bacteriile termoacidofile
(populează mediile hipertermale acide) şi bacteriile halofile (trăiesc în medii cu salinitate ridicată).
Eubacteria cuprind cea mai mare parte a bacteriilor, grup de microorganisme unicelulare sau coloniale.
Acestea pot fi aerobe sau anaerobe.
Cyanobacteria, bacterii albastre-verzi (kyanos/gr.=albastru) fotosintetizatoare (anterior considerate alge
albastre-verzi) prezente în majoritatea habitatelor acvatice.
II. Regnul organismelor unicelulare nucleate (Protista3), cu reproducere asexuată (prin diviziune) sau
sexuată. Are în compunere: euglene, diatomee, rizopode, flagelate, sporozoare şi ciliate.
Uneori se consideră că acest regn este format din: algele verzi, brune și roşii, mixomicetele, oomicetele,
protozoarele. În unele clasificări regnul Protista a fost înlocuit cu Protoctista.
Protoctista include protozoarele, algele (incluse de unii autori la regnul plante), oomicetele şi
mixomicetele (,,mucegaiurile mucilaginoase’’) - incluse de unii autori la regnul ciuperci.
Protozoarele4 (Protozoa) organisme unicelulare eucariote (celula posedă un nucleu distinct care conţine
materialul genetic) au format în trecut un filum al animalelor primitive, subregn al regnului animal iar în prezent
sunt incluse fie la regnul Protista, fie mai nou la Protoctista.
III. Regnul ciuperci (Mycobionta, Fungi, Myceta) pot fi organisme pluricelulare şi mai rar unicelulare
constituite din formaţiuni care formează un miceliu (reţea de filamente subţiri din care este alcătuit corpul
ciupercilor). Cuprind: mixomicetele (mucegaiuri mucilaginoase) foarte răspândite în mediile terestre umede,
oomicetele (saprofite sau parazite ce îşi obţin hrana cu ajutorul unor prelungiri filiforme care pătrund în materia
organică sau în corpul gazdei), ciupercile propriu-zise (Eumyceta). ex./ bureţii de fag, mănătarca, iască, licheni.
Ciupercile, organisme unicelulare sau pluricelulare au fost încadrate iniţial la plante lipsite de clorofilă.
Acestea pot fi saprofite sau parazite.
Lichenii sunt un grup de organisme ce reprezintă o simbioză între o ciupercă şi o algă verde (bacterie
albastră-verde). Aparţin în prezent regnului ciuperci. Unii licheni cresc pe stânci (licheni saxicoli), alții pe
pământ (licheni tericoli) iar foarte mulţi au caractere de epifite crescând pe trunchiurile arborilor (licheni
corticoli). Iniţial au fost consideraţi o încrengătură a regnului vegetal (Lichenes). ex./ barba bradului (Usnea
barbata).
IV. Regnul plante (Plantae) – organisme pluricelulare în marea lor majoritate, autotrofe prin
fotosinteză, având ca pigmenţi asimilatori clorofila. Nu au locomoţie liberă, ceea ce limitează diseminarea.
Aceste organisme pluricelulare aparţin la două unităţi taxonomice cu valoare de subregn:
a) Talofite – al căror corp vegetativ (numit tal) este nediferenţiat sau slab diferenţiat. Cuprind
încrengăturile: algele (Phycophyta) – circa 35 000 specii (după unii autori acestea aparţin regnului Protista);
muşchii (Bryophyta, Briofite) – circa 26 000 specii (ex./ genul Sphagnum) şi după unii autori lichenii
(Lichenophyta) (ex./barba bradului - Usnea barbata), care sunt încadraţi mai nou la ciuperci (fungi).
b) Cormofite – plante vasculare (Plantae vasculares) cu corp vegetativ (numit corm) diferenţiat în
rădăcină, tulpină, frunză (cele mai evoluate prezentând şi floare, sămânţă, fruct). Cuprind două încrengături:
ferigi (Pteridophyta, criptogamele) – circa 12 000 specii şi plante cu sămânţă (Spermatophyta5) – circa 250 000
specii.
1
protos/gr. = primul, karyon/gr. = nucleu
2
moneres/gr. = izolat
3
protistos/gr. = cel dintâi; protist - organism unicelular care are caractere vegetale și animale
4
zoon/gr. = animal
5
phyton/gr. = plantă
Plantele cu sămânţă (Spermatophyta) cuprind două subîncrengături: Gimnospermele – plante la care

seminţele care se formează sunt neacoperite (ex: Conifere, Ginkgoacee) şi Angiospermele – plante la care
seminţele sunt închise în carpele.
Gimnospermele care au evoluat timp de 200 milioane de ani şi au ajuns în trecut la circa 10 000 specii,
sunt în prezent în regres, fiind cunoscute azi numai circa 800 specii. Angiospermele - apărute în urmă cu 150
milioane de ani - domină flora actuală fiind cunoscute circa 300 familii şi aproximativ 250 000 specii.
Angiospermele cuprind două clase: monocotiledonate (Liliate) – plante având o singură frunzuliţă
embrionară (cotiledon) în sămânţă şi dicotiledonate (Magnoliate) – plante cu două frunzuliţe embrionare.
V. Regnul animal (Animalia) format din organisme pluricelulare, celulele având nucleu.
Sunt heterotrofe şi prezintă locomoţie liberă, rareori fiind imobilizate ceea ce le permite dispersia în
teritoriu iar la unele dintre ele migraţia. Pot fi nevertebrate sau cordate (care includ vertebratele).
Regnul animal cuprinde 24 încrengături. ex./ moluştele (Mollusca), artropodele (Arthropoda),
echinodermele (Echinodermata), cordatele (Chordata) etc.
Cordatelor le aparţin vertebratele între care supraclasa Peşti (Pisces) numără circa 30 000 specii (cu
două clase mai importante: peștii osoși și peștii cartilaginoși) iar supraclasa Tetrapoda cuprinde patru clase:
- amfibieni (Amphibia) – circa 6300 specii,
- reptile (Reptilia) – circa 8700 specii,
- păsări (Aves) – circa 10 000 specii,
- mamifere (Mammalia) – circa 5400 specii (iucn.org).
În România, flora şi fauna sunt relativ diverse.
Flora vasculară a României descrisă în prezent numără circa 3300 de specii spontane şi 620 specii
cultivate (organizate în 140 familii). Există circa 500 subspecii de plante.
Fauna României cuprinde circa 33 800 specii din care circa 33 085 nevertebrate şi 715 vertebrate.
Între vertrebratele circa: 100 specii mamifere, 385 sp. păsări, 30 sp. reptile, 20 sp. amfibieni, 180 sp. peşti.
Din cele 385 specii de păsări din România avem: 109 specii rezidente (29%), 134 specii oaspeți de vară
(35%), 36 specii oaspeți de iarnă (9%), 36 specii migratoare de pasaj (9%) și 70 specii accidentale (18%). Prin
Directiva Păsări sunt protejate 102 specii de păsări care apar regulat în România (26%).
În fiecare clasă din Tetrapoda putem menționa exemple reprezentative de familii:
Clasa Mammalia: familia: Sciuride (veverițe, marmote), Muride (șoareci, șobolani), Canide (lupi, vulpi),
Urside (urși), Mustelide (jderi, vidre, bursuci, dihori), Cervide (căpriori, cerbi, capre negre); Felide (puma,
jaguar, leu, tigru, ghepard, leopard, pisică sălbatică), Delphinide (delfini), Balenopteride (balene) etc.
Clasa Aves - familia: Pelicanide (pelicani), Picide (ciocănitori), Paride (pițigoi), Strigide (bufnițe).
Clasa Amphibia - familia: Pelobatide (broaște), Salamandride (salamandre, tritoni), Ranide (broaște).
Clasa Reptilia - familia: Viperide (vipere), Testudinide (broaște țestoase), Iguanide (iguane).
1.2. Denumirile ştiinţifice ale unităţilor taxonomice

Sistematica urmăreşte descrierea, denumirea şi ordonarea organismelor vii într-un sistem de clasificare
(sistem taxonomic6) care ţine cont în principal de caracteristicile morfologice, de caracteristicile ecologice şi
ulterior, după acceptarea teoriilor evoluţioniste, de gradul de înrudire al acestora (clasificare filogenetică).
Iniţial, naturalistul suedez Karl Linné (1707-1778) a dat pentru plante o clasificare cu 24 de clase care
ţinea cont de criteriul morfologic. Tot Linné este cel care propune ca nomenclatura speciilor (denumirea
ştiinţifică) să fie compusă din două părţi (denumirea binominală): primul termen semnifică genul, desemnând
rudele cele mai apropiate, urmat de al doilea termen care semnifică specia.
Deseori denumirea în limba latină reflectă o caracteristică a speciei respective (prezentată la feminin sau
la masculin în funcţie de denumirea genului). Exemple ce semnifică: culoarea (nigra, alba, rosa, glauca, viridis,
tricolor, rubra, purpureum, lutea), ecosistemul unde trăieşte (palustris, sylvestris, arenosa, maritima, salina),
etajul bioclimatic (montanum, alpinum, campestre, glacialis), forma organelor vegetative (angustifolia, latifolia,
obovata, cordata, pedunculata, sagittifolia, digitata, trifolia, biloba, lanceolatum), dimensiunea (minima,
maxima, major, nana, grandis, robusta, giganteum), zona de unde provine (virginiana, canadensis, sibirica,
japonica, hispanica, italica, pyrenaica, lapponica, europaea), modul de creştere (caespitosa – grupate în tufe,
procumbens - târâtoare, natants plutitoare), anotimpul înfloririi (autumnale, aestiva, vernus), numele unei
personalităţi din domeniu (humboldtiana - Al.von Humboldt; racovitzai - E. Racoviţă; paxiana - F.A.Pax;
borzeanum - Al. Borza; Robinia – J&V. Robin; Gleditzia - J.G.Gleditsch; Welwitschia – Fr. Welwitsch) etc.
La speciile animale, uneori denumirea speciei o dublează pe cea a genului atunci când avem o specie
tipică pentru genul respectiv (Martes martes, Rupicapra rupicapra, Lutra lutra, Vulpes vulpes etc).
6
taxis/gr. = ordine
2
Exemple de denumiri ştiinţifice: a) genul Pinus are mai multe specii: Pinus cembra, Pinus sylvestris,
Pinus mugo, Pinus nigra etc.; b) genul Rupicapra are o singură specie - Rupicapra, astfel că denumirea
ştiinţifică a caprei negre este Rupicapra rupicapra; c) genul Panthera reuneşte specii de jaguari (Panthera
onca), leoparzi (Panthera pardus), tigri (Panthera tigris), lei (Panthera leo).
Pentru a evita sinonimiile (aceeaşi plantă descrisă sub nume diferite sau plante difertite care primesc
acelaşi nume) în lucrările de strictă specialitate denumirile diverşilor taxoni sunt urmate de o literă (grup de
litere) care reprezintă abrevierea numelui biologului care a atribuit denumire acelui taxon.
Pentru că foarte multe specii au fost descrise pentru prima oară de Karl Linné, la sfârşitul speciei apare
litera L. (ex. Pinus sylvestris L., Pinus cembra L.).
Exemple de sinonime: Pinus mugo Turra este sinonim cu Pinus montana Miller (jneapănul).
Unităţile taxonomice au în componenţă organisme care prezintă caracteristici asemănătoare. Acestea
formează un sistem ierarhic la care numărul de caracteristici asemănătoare descreşte de la încrengătură la specie.
Specia este astfel unitatea de bază deşi avem şi subdiviziuni inferioare speciei (taxoni infraspecifici): subspecia,
varietatea, forma. ex./ pinul negru de Banat (Pinus nigra subsp. banatica); dreţe, floarea de tău (Nymphaea
lotus var. thermalis).
În timp, ca urmare a acumulării de date ştiinţifice, se poate modifica valoarea taxonilor, prin ridicare sau
coborâre în grad sau prin introducerea în sinonimie.
Principalele unităţi taxonomice în ordine descrescătoare sunt: încrengătura (filum) →
subîncrengătura → clasa → ordinul → familia → genul → specia.
Modul de construcţie al denumirilor ştiinţifice este specific pentru fiecare unitate taxonomică, de
exemplu, în construcţia termenilor care semnifică familiile de plante apare terminaţia ,,– aceae ” (Fagaceae,
Betulaceae, Pinaceae, Poaceae etc.). În construcţia termenilor care semnifică familiile de animale apare
terminaţia ,,– idae ” (Salmonidae, Pelecanidae, Sciuridae etc.). În literatura de specialitate din România
scrierea familiilor de plante și animale se poate face și conform pronunției din limba română: Fagacee, Pinacee,
Salmonide, Pelicanide, Strigide, Picide, Paride etc. Astfel sunt corecte ambele forme.
TEME: I. Utilizând tabelele ce urmează menţionaţi în paranteze rangul fiecărei unități taxonomice de mai jos.
Încadraţi apoi speciile şi grupele următoare de organisme la unităţile taxonomice de care aparţin: ferigă,
iască, fag, caracatiţă, muşchi Sphagnum, forfecuță, pelican, firuță, molid, brotăcel, libelulă, cameleon,
mesteacăn, veveriţă cenușie, pin, gorilă, licheni, focă, rechin alb, fluture-monarh, ţestoasă de uscat, balenă
albastră, păiuș, triton, barba bradului, viperă cu corn, rac de râu, floare de colţ, zadă (larice), arborele pagodelor
(Ginkgo biloba), salamandră, bureţi de fag, delfin, colilie, fluturaș de stâncă, broască roșie, fluture-bufniță,
păstrăv, brumăriță de stâncă, anghilă.
1. FUNGI (ex./REGN): iască, .............................................................................................................................

2. TALOFITE (............................): ........................................................................................................................
3. BRIOFITE (.................................): .....................................................................................................................
4. PTERIDOFITE (CRIPTOGAME) (.......................................): .........................................................................
5. GIMNOSPERME (ex./SUBÎNCRENGĂTURĂ): .............................................................................................
6. ANGIOSPERME (..........................................): .................................................................................................
.................................................................................................................................................................................
7. AMFIBIENI (................): ..................................................................................................................................
8. REPTILE (..................): ....................................................................................................................................
9. CLASA AVES (...............................): ...............................................................................................................
10. MAMIFERE (...............): ..................................................................................................................................
11. NEVERTEBRATE (.......................): ...............................................................................................................
12. POACEAE (GRAMINEE) (...........................): .................................................................................................
13. LEPIDOPTERE (...................): .........................................................................................................................
14. PEȘTI (.............................): ...............................................................................................................................
3
II. Utilizând tabelele de mai jos menţionaţi 5 familii de plante, 3 clase de moluşte şi 4 clase din
supraclasa Tetrapoda:
FAMILII DE PLANTE (5 exemple): ....................................................................................................................

................................................................................................................................................................................
CLASE DE MOLUŞTE (3 ex.): ..............................................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
CLASE DE ANIMALE CE APARŢIN SUPRACLASEI TETRAPODA (4 exemple):
....................................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
III. Încadrați următoarele familii de animale prezente în fauna României la clasele de care aparțin:
Pelicanide, Viperide, Sciuride, Picide, Ranide, Canide, Paride, Iguanide, Urside, Strigide, Cervide,
Salamandride, Testudinide.
CLASA MAMIFERE: .................................................................. ..........................................................................

CLASA AVES ..........................................................................................................................................................
CLASA REPTILE: ..................................................................................................................................................
CLASA AMFIBIENI: .............................................................................................................................................
- punctaj tema Lp 1 - 0,25 pct. -
4
Ordinul Familia
Regnul Încrengătura Subîncrengătura Clasa Genul Specia
(-ales) (- aceae)
Pteridophyta - Polypodiopsida Polypoliales Aspleniaceae Dryopteris Dryopteris filix-mas (ferigă)
Ginkgopsida Ginkgoales Ginkgoaceae Ginkgo G. biloba (arborele pagodelor)
P. abies (molid)
Picea
P. orientalis (molid caucazian)
A. alba (brad)
Abies
Pinaceae A. concolor (brad argintiu)
Gimnosperme Pinopsida Pinales
P. sylvestris (pin)
(Coniferopsida) Pinus
P. mugo (jneapăn)
Larix L. decidua (zadă, larice)
Taxodiaceae Taxodium T. distichum (chiparos de baltă)
Taxales Taxaceae Taxus T. baccata (tisă)
P L A N T E
F. sylvatica (fag)
Fagus
F. orientalis (fag oriental)
Fagaceae
Q. robur (stejar pedunculat)
Quercus
Spermatophyta Q. petraea (gorun)
Fagales
B. pendula (mesteacăn)
Betula
Dicotyledonate B. nana (mesteacăn pitic)
Betulaceae
(Magnoliopsida) A. glutinosa (arin)
Alnus
A. viridis (arin verde)
Angiosperme S. rotundifolia (saxifragă)
Saxifragales Saxifragaceae Saxifraga
S. carpathica
Hieracium H. aurantiacum (vulturică)
Asterales Asteraceae
Leontopodium L. alpinum (floare de colţ)
Poa P. supina (firuţă)
Poales Poaceae
Monocotyledonate Festuca F. rubra (păiuş roşu)
(Graminales) (Gramineae)
(Liliopsida) Stipa S. ucrainica (colilie)
Fritilaria F. meleagris (lalea pestriţă)
Liliales Liliaceae
Tulipa T. hungarica (lalea galbenă)
5
Regnul Încrengătura Clasa Ordinul Familia (- idae) Genul Specia
Gasteropode Stylommatophora Helicidae Helix H. pomatia (melc de livadă)
Lamellibranhiate Unionidae Unio U. pictorum (scoica de râu)
Eulamellibranhiate
MOLLUSCA (Bivalve) Tridacnidae Tridacna T. gigas (scoica gigant)
NEVERTEBRATE
Decapoda Sepiidae Sepia S. officinalis (sepia)
Cefalopode
Octopoda Octopodidae Octopus O. vulgaris (caracatiţa)
Scorpiones Chactidae Euscorpius E. carpathicus (scorpion carpatic)
Arachnida
Areneae Araneidae Aranea A. diadema (păianjen cu cruce)
Crustacee Decapoda Astacidae Astacus A. astacus (racul de râu)
ARTHROPODA
Odonata Libellulidae Libellula L. depressa (libelula)
Insecta
Danaus D. plexippus (fluture-monarh)
(Hexapoda) Lepidoptera Nymphalidae
Galigo G. eurilochus (fluturele-bufniță)
ECHINODERMATA Asteroide Phanerozonia Astropecten A. aurantiacus (stea de mare)
UROCHORDATA Ascidiace Pyrosomida Pyrosomidae Pyrosoma P. atlanticum
ACRANIA Leptocardia Amphioxiformes Branchiostomidae Branchiostoma B. lanceolatum
A N I M A L E
Chondrichthyes
Selachiformes Carcharinidae Charcarinus C. glaucus (rechin alb)
Supraclasa (pești cartilaginoși)
Acipenseriformes Acipenseridae Acipenser A. stellatus (păstruga)
Osteichthyes Clupeiformes Salmonidae Salmo S. trutta fario (păstrăvul de munte)
Pisces (peşti)
(pești osoși) Cypriniformes Cyprinidae Cyprinus C. carpio (crapul)
Anguilliformes Anguillidae Anguilla A. anguilla (anghilă)
Salamandra S. salamandra (salamandra)
Caudata (Urodela) Salamandridae
T. cristatus (triton cu creastă)
VERTEBRATA
Triturus
Amphibia
CORDATE
Ecaudata Hylidae Hyla H. arborea (brotăcel)

Anura Ranidae Rana R. temporaria (broasca roșie)
Chelonia Testudinidae Testudo T. hermanni (broasca ţestoasă de uscat)
Reptila Viperidae Vipera V. ammodytes (vipera cu corn)
Squamata
Chamaeleonidae Chamaeleo C. zeylanicus (cameleon)
Supraclasa Pelecaniformes Pelecanidae Pelecanus P. onocrotalus (pelican comun)
Fringillidae Loxia L. curvirostra (forfecuța)
Aves
Tetrapoda Passeriformes Prunellidae Prunella P. collaris (brumărița de stâncă)
Sittidae Tichodroma T. muraria (fluturaș de stâncă)
Rodentia Sciuridae Sciurus S. vulgaris (veveriţa roşie)
Primates Pongidae Gorilla G. gorilla (gorila)
Fissipeda Felidae Panthera P. leo (leul)
Mammalia
Balenopteridae Balenoptera B. musculus (balena albastră)
Cetacee
Delphinidae Delphinus D. delphis (delfinul comun)
Pinnipedia Phocidae Phoca P. vitulina (foca)
6
Lp2. ELEMENTE PRIVIND MORFOLOGIA PLANTELOR VASCULARE

Covorul vegetal constituie prin extinderea foarte mare şi stabilitatea spaţială elementul cel mai
însemnat în definirea componentei biotice a unui peisaj iar în cadrul acestuia plantele vasculare prin diversitate
şi dominanţă ocupă primul loc.
Pe de altă parte, morfologia organelor vegetative este deseori un indicator al adaptării plantelor la
condiţiile de mediu (,,adaptări specificeˮ) şi în acelaşi timp constituie un criteriu de bază în determinarea
speciilor, lucru indispensabil în analiza distribuţiei lor.
Trăsături morfologice importante ale părţilor componente pentru plantele vasculare:
RĂDĂCINA – creşte de regulă în sol şi are rol de fixare şi absorbţie.
Se formează în procesul germinaţiei seminţelor (rădăcina principală), sau aleatoriu, pe tulpini, ramuri
sau frunze (rădăcini adventive).
În funcţie de raportul de mărime dintre axul principal şi ramificaţiile secundare se disting trei tipuri
morfologice de rădăcini (fig. 2-1):
a) rădăcini pivotante – cu axul foarte dezvoltat în comparaţie cu ramificaţiile secundare (ex./ la
salcâm, trifoi, bumbac, rapiţă)
b) rădăcini fasciculate – la care axul principal se opreşte din creştere iar ramificaţiile secundare
sunt în număr mare şi de grosimi asemănătoare formând mănunchiuri (ex./ la graminee,
alune de pământ)
c) rădăcini rămuroase – specifice plantelor lemnoase la care ramificaţiile secundare sunt bine
dezvoltate încât pot egala sau chiar depăşi axul principal (ex./ la molid, frasin, arborele de
sequoia).
Fig. 2-1 Tipuri morfologice de rădăcini: A – pivot (salcâm – Robinia pseudoacacia); B – fasciculată (alune de pământ – Arachis
hypogaea); C – rămuroasă (frasin – Fraxinus excelsior)
La unele plante rădăcinile îndeplinesc şi alte funcţii, pe lângă cele specifice, drept urmare îşi schimbă şi
forma clasică.
Astfel pot fi rădăcini metamorfozate ex./
a) rădăcini tuberizate – cu funcţie de bază înmagazinarea substanţelor de rezervă. Ele îşi pierd
de timpuriu creşterea în lungime şi se îngroaşă (se tuberizează) ex./ sfeclă, morcov,
pătrunjel.
b) rădăcini fixatoare (agăţătoare) – caracteristice unor liane care pe lângă rădăcinile fixate în
sol prezintă pe tulpină rădăcini adventive cu rolul de a se fixa pe suport. ex./ iederă (Hedera
helix)
c) rădăcini sugătoare (haustori) - se găsesc la plantele parazite şi semiparazite (ex./ muma
pădurii - Lathraea squamaria, vâsc - Viscum album)
d) rădăcini proptitoare adventive – prezente de exemplu la mangrove care îşi susţin tulpinile ce
ies din apă.
e) rădăcini respiratoare (pneumatofori) – rădăcini scurte aeriene care pornesc din rădăcinile
normale şi permit schimbul de gaze cu mediul exterior (respiraţia); întâlnite la unele plante
ce cresc în locuri mlăştinoase (ex./ la chiparosul de baltă - Taxodium distichum).
7
TULPINA – poartă frunzele, mugurii, florile şi mai târziu fructele. Are rol de conducere a sevei de la
rădăcină la frunze. La unele plante tulpina serveşte şi la înmulţire vegetativă (rizomi, tuberculi, bulbi).
În funcţie de mediul în care trăiesc deosebim tulpini aeriene, subterane şi acvatice.
I. Tulpinile aeriene:
a) tulpini erbacee drepte (erecte) - cresc vertical (ex./ la graminee);
b) tulpini volubile ce se răsucesc în jurul unui suport (ex./ la fasole, hamei, volbură);
c) tulpini agăţătoare (ex./ la viţa de vie, mazăre, iederă);
d) tulpini târâtoare se întind la suprafaţa solului ex./ la dovleac (Curcubita pepo);
e) tulpini lemnoase (la arbori, arbuşti, subarbuşti, liane);
f) tulpini aeriene metamorfozate - tulpini cu forma schimbată ce le permite să îndeplinească şi alte
funcţii. Ex./ tulpini asimilatoare la cactacee pentru a acumula o mare cantitate de apă; tulpini
tuberizate la gulie (Brassica rupestris) pentru depozitarea substanţelor de rezervă; tulpini
transformate în spini la porumbar (Prunus spinosa) pentru a reduce pierderile de apă.
II. Tulpinile subterane – sunt tulpini metamorfozate sub influenţa condiţiilor de mediu. Rolul lor
principal este de a depune substanţele de rezervă şi înmulţirea vegetativă. Există trei tipuri principale de
tulpini subterane:
a) rizomii – tulpini subterane, cărnoase, cu noduri şi internoduri ce înmagazinează substanţe de
rezervă, frunze reduse şi muguri din care se formează tulpini aeriene (ex./ stânjenel, ghimbir,
pecetea lui Solomon, untul pământului);
b) tuberculii – tulpini subterane scurte, foarte îngroşate cu noduri estompate şi frunze foarte reduse
(ex./ cartof - Solanum tuberosum, brebenei);
c) bulbii – tulpini subterane sub formă de disc în care se depun substanţele de rezervă. La partea
inferioară prezintă rădăcini firoase. ex./brândușă (Crocus vernus), ghiocel (Galanthus nivalis),
ceapă (Allium cepa), usturoi (Allium sativum), crin (Lilium), lalea (Tulipa), viorea (Scilla).
III. Tulpinile acvatice – întâlnite la hidrofite, prezintă modificări în structură. Conţin în scoarţă
parenchim aerifer (ţesuturi în care se depozitează aerul având spaţii intracelulare mari). ex./ la nufărul
alb (Nymphaea alba), săgeata apei (Sagittaria sagittifolia).
FRUNZA – organul principal implicat în schimbul de substanţe şi gaze cu mediul exterior; funcţie de
fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie.
La o frunză completă există trei părţi:
- limbul sau lamina (partea lăţită străbătută de nervuri şi cu forme variate);
- peţiolul (codiţa) – partea îngustă de la baza laminei
- teaca – partea lăţită de la baza peţiolului cu ajutorul căreia frunza se fixează pe lăstar
Frunzele sesile sunt frunzele incomplete, lipsite de peţiol (uneori şi de teacă). ex./ la traista ciobanului
(Capsella bursa-pastoris), grâu (Triticum aestivum)
La nivelul laminei (limbului) deosebim: forma, nervaţiunea, marginea acesteia.
Forma limbului poate fi: aciculară (ex./molid – Picea abies), liniară (grâu – Triticum aestivum),
fistuloasă (ceapă – Allium cepa), lanceolată (castan comestibil – Castanea sativa), oblongă (sălcioară –
Elaeagnus angustifolia) (,,oblongus” = lung, alungit), spatulată (bănuţi – Bellis perennis), ovată (liliac –
Syringa vulgaris), obovată (arin negru – Alnus glutinosa), eliptică (fag - Fagus sylvatica), circulară (păr sălbatic
– Pirus piraster), peltată (plutică - Nymphoides peltata) (,,pelta” = scut mic), rombică (ciulini de baltă – Trapa
natans, mesteacăn – Betula pendula), reniformă (viorea galbenă – Viola biflora) (,,renes”= rinichi), cordată (tei
pucios – Tilia cordata) (,,cordis”= inimă), sagitată (săgeata apei – Sagittaria sagittifolia), cilindrică (iarba de
şoaldină – Sedum acre), hastată (măcriş mărunt – Rumex acetosella) (,,hasta”=suliţă), triunghiulară (lobodă –
Atriplex hortense) etc. (fig. 2-2).
8
Fig. 2-2 Forme de limb la frunze (a – aciculară, b – liniară, c – fistuloasă, d – lanceolată, e – spatulată, f – ovată,
g – eliptică, h – circulară, i - peltată , j – rombică, k – reniformă, l – cordată, m – sagitată, n - hastată )
Nervaţiunea – reprezintă modul de dispoziţie şi ramificare a nervurilor în cadrul laminei. Principalele

tipuri de nervaţiuni sunt:
- penată – similară unei pene, cu o nervură principală median-longitudinală din care se desprind
nervuri secundare (ex./ stejar – Quercus robur),
- palmată (digitată) – nervurile se separă din peţiol fiind dispuse radial asemănător degetelor de la
mână (ex./ paltinul de câmp - Acer platanoides),
- penat-palmată – la care două nervuri secundare bazale pornesc din acelaşi loc din nervura
principală şi se curbează spre vârf, celelalte nervuri secundare pornesc alternativ din nervura
mediană (ex./ plopul alb – Populus alba)
- curbată (arcuată) – la care nervurile sunt curbate şi converg către vârf (ex./ pătlagină – Plantago
media)
Marginea frunzei poate fi:

- întreagă (ex.la nuc - Juglans regia);
- sinuată (ondulată) - care la rândul ei poate fi prevăzută cu incizii mici ce nu pătrund până la un sfert
din limb, sau cu incizii mari când adânciturile pătrund până la un sfert sau mai mult de un sfert în
interiorul limbului separând astfel lobii (fig. 2-3).
Micile incizii sunt definite după poziţia dinţilor faţă de margine astfel:
- serată- dinţi ascuţiţi orientaţi spre vârful frunzei (ex. la carpen – Carpinus betulus)
- dinţată – dinţi ascuţiţi, perpendiculari pe margine (ex. la fag – Fagus sylvatica)
- crenată, dantelată – dinţi rotunjiţi (ex. la arginţică – Dryas octopetala)
Marile incizii sunt definite în funcţie de gradul lor de adâncire astfel:
- lobată – inciziile pătrund până la un sfert din limb (ex. la stejar – Quercus robur)
- fidată – inciziile pătrund până la jumătate din limb (ex. la gorunul balcanic – Quercus dalechampii)
- partită – inciziile pătrund până la trei sferturi din limb (ex. la gârniţă – Quercus frainetto)
- sectată – inciziile pătrund până la nervura mediană la frunzele cu nervaţiunea penată sau până la
baza limbului la frunzele cu nervaţiunea palmată (ex. la piciorul cocoşului - Ranunculus acris)
Observaţie: Cele două criterii (tipul de nervaţiune şi denumirea inciziei) se utilizează practic în
combinaţie rezultând frunze: penat-lobate, penat-fidate, penat-partite, penat-sectate respectiv frunze palmat-
lobate, palmat-fidate, palmat-partite, palmat-sectate. Acestor caracteristici le preced cele referitoare la formă
(ex./ frunzele de gârniţa – Q. frainetto sunt obovat-eliptice, penat-partite).
9
Fig. 2-3 Marginea limbului la frunze (micile şi marile incizii)
Uneori limbul frunzei este împărţit în mai multe porţiuni numite foliole, fiecare foliolă având un peţiol
propriu. Acestea sunt frunzele compuse (fig. 2-4) în comparaţie cu frunzele simple (au lamina formată dintr-o
singură porţiune).
În funcţie de tipul nervaţiunii frunzele compuse pot fi:
- penat - compuse (ex./ la nuc – Juglans regia, salcâm - Robinia pseudoacacia)
- palmat – compuse (ex./ la castanul ornamental – Aesculus hippocastanum).
Fig. 2-4 Frunze penat-compuse (1-5) şi palmat - compuse (6-9)
FLOAREA – are rolul de formare şi protecţie a celulelor reproducătoare. Sămânţa rezultată în urma
fecundaţiei (înmulţire sexuată) este dezvelită la gimnosperme şi este închisă în fruct la angiosperme.
Florile la gimnosperme sunt unisexuate (flori bărbăteşti şi separat flori femeieşti). Florile femeieşti la
conifere formează conuri mari fiind considerate inflorescenţe în timp ce florile bărbăteşti au forma unor conuri
(inflorescențe) mai mici. La conifere conurile sunt considerate astfel flori (inflorescențe).
SĂMÂNŢA – are rol de menţinere şi răspândire a speciei şi ajută la supravieţuirea acesteia atunci când
condiţiile de mediu sunt nefavorabile (frig, secetă). Seminţele au o mare varietate de forme, dimensiuni, culori,
ornamentaţii.
FRUCTUL - reprezintă ultimul organ care a apărut în evoluţia plantelor şi se formează numai la
angiosperme.
După fecundaţie, din floare rămâne numai ovarul care se transformă în fruct în timp ce ovulele din
interior devin seminţe. Caliciul, corola şi staminele se veştejesc şi cad. Din pereţii ovarului se formează
pericarpul – peretele fructului (peri/gr. = împrejur, lângă, karpos = fruct). Fructul protejează seminţele şi
serveşte la diseminarea lor.
După consistenţa pericarpului deosebim fructe uscate şi fructe cărnoase.
10
Fructele ce se deschid singure odată ajunse la maturitate se numesc fructe dehiscente (lat. dechiscens =
a pierde) (ex./păstaia la salcâm), iar cele ce nu se deschid singure la maturitate se numesc fructe indehiscente
ex./samara la ulm, frasin, carpen; disamara (două aripioare) la arțar (numit și paltin).
Fig. 2-5 Fructe uscate dehiscente:

foliculă la: nemţişor de câmp (a) şi spânz (b);
păstaie la: mazăre (c) şi măzăriche (d);
silicvă la: rapiţă (e), traista ciobanului (f), pana zburătorului (g); capsulă la: brânduşă de toamnă (h) şi lalea (i)
Fig. 2-6 Fructe uscate indehiscente:

a – ghinda la stejar (Quercus robur); b – jir la fag (Fagus sylvatica); c – fructul alunului (Corylus avellana);
d – achenă la floarea soarelui (Helianthus annuus); e – achenă la păpădie (Taraxacum officinale); f – fruct cariopsă la
grâu (Triticum aestivum)
11
Fig. 2-7 Fructe uscate indehiscente:

a – fruct samară la ulm (Ulmus minor); b – disamară la paltin de câmp (Acer platanoides);
c - samară la frasin (Fraxinus excelsior); d - samară la carpen (Carpinus betulus)
TEMA I:
I. Încadraţi următoarele elemente la părţile corespunzătoare ale plantelor vasculare: ghinda, tuberculii la
cartof, păstaia, conurile la molid și brad, foliolele, samara, jir, bulbii la lalea, haustori, acele la molid,
pneumatofori, limb (lamina), disamara.
1. FRUCTE: ...............................................................................................................................................
2. FLORI: ...................................................................................................................................................
3. FRUNZE: ...............................................................................................................................................
4. TULPINI: ...............................................................................................................................................
5. RĂDĂCINI: ...........................................................................................................................................
II. Precizaţi morfologia fructelor la următoarele specii de arbori:
1. ULM: .....................................................................................................................................................
2. CARPEN: ...............................................................................................................................................
3. PALTIN (ARŢAR): ...............................................................................................................................
4. FRASIN: ................................................................................................................................................
5. SALCÂM: ..............................................................................................................................................
- punctaj tema Lp 2 (pag.12 și 14) - 0,5 pct. -
12
2.2 DETERMINAREA SPECIILOR. CHEIA DIHOTOMICĂ
Identificarea speciilor se realizează cu ajutorul unor determinatoare, elaborate separat pentru diverse
categorii sistematice, care cuprind în general taxonii dintr-un anumit teritoriu (ex./ Flora vasculară a României).
Identificare unei specii se face fie pe baza planşelor, fotografiilor şi prin consultarea unei descrieri
(diagnoze) care prezintă caracteristicile speciei respective, fie prin utilizarea unei chei de determinare cu două
răspunsuri pentru trăsăturile unui taxon, începând de la cele generale până la cele particulare.
Se pleacă astfel de la cea mai cuprinzătoare unitate sistematică care este ÎNCRENGĂTURA şi se
coboară pe rând la SUBÎNCRENGĂTURĂ → CLASĂ → ORDIN → FAMILIE → GEN → SPECIE →
SUBSPECIE.
Metoda se numeşte cheie dihotomică (dichotomus/lat. = despicat în două, două părţi) deoarece
descrierea taxonului se face cu ajutorul unor articole ce se exclud reciproc. Fiecare articol al cheii are două
părţi: prima în care se afirmă un caracter şi a doua în care se neagă acel caracter (caracterele prezentate se
exclud reciproc). Caracterele plantei pe care o căutăm se încadrează obligatoriu la unul din răspunsuri. La
sfârşitul fiecărui articol (enunț) găsim: fie numele speciei, fie un număr (,,număr indicator”) care face trimitere
la un articol următor unde trebuie continuată determinarea. Folosind principiul eliminărilor succesive se merge
de la încrengătură la specie utilizând chei dihotomice separate pentru toate unităţile sistematice.
În afara descrierii morfologiei unei specii într-un determinator pot fi prezentate şi alte elemente utile:
ex./ ecologia speciei (scara pentru umiditate, căldură, lumină, troficitate, aciditate, azot, alte caracteristici
ecologice; ex./mezofită, subtermofită, heliofită, acidofilă etc.); bioforma (ex./Ph - fanerofită, G - geofită);
răspândirea pe zone şi etaje de vegetaţie (ex./ z. stepei, z. silvostepei, z. păd. de stejar, subetajul gorunului,
subetajul fagului, etajul boreal, etajul subalpin, etajul alpin); elementul biogeografic (răspândirea generală) (ex./
balcanic, central-european, arctic, arctic-alpin etc); importanţa (ex./ alimentară, forestieră, medicinală, meliferă,
ornamentală etc.).
Pentru exemplificare vom prezenta cheia pentru determinarea speciilor spontane şi cultivate din cadrul
genului Pinus prezente în România (pag.14).
Genul Pinus aparţine încrengăturii Spermatophyta, subîncrengătura Gimnosperme, clasa Conifere,

ordinul Pinales, familia Pinacee.
La noi în țară subîncrengătura Gimnosperme este reprezentată în flora spontană doar de conifere cu
șapte specii de arbori: brad (Abies alba), molid (Picea abies), pin (Pinus sylvestris), pin negru de Banat (Pinus
nigra banatica), zâmbru (Pinus cembra), zadă sau larice (Larix decidua), tisă (Taxus baccata) la care se adaugă
două specii de arbuști: jneapăn sau jep (Pinus mugo, P. montana) și ienupăr (Juniperus nana, J. sibirica)
Pinus este un gen originar din emisfera nordică cu circa 108 specii pe Glob (arbori şi mai rar arbuşti),
care trăiesc în diferite tipuri de habitate.
În România se întâlnesc patru specii spontane şi patru specii cultivate din genul Pinus (pag.14).
13
EXEMPLU DE DETERMINARE PRIN UTILIZAREA CHEII DIHOTOMICE:
Genul Pinus L. – Pin

1a – ace grupate câte 5 ...............................................................................................................................2
1b – ace grupate câte 2-3 ...........................................................................................................................4
2a – ace rigide, de 5-10 cm lungime, seminţe nearipate
Pinus cembra – zâmbru - Fanerofită (Ph), arbore – 25 m, înflorire V-VI, sporadic, etajul boreal – etajul
subalpin; printre jnepeni, văi glaciare. Sp. mezofită, psichrotermofită-microtermofită, heliofită, moderat
acidofilă, oligotrofă, element eurasiatic - arctic-alpin
2b – ace moi, seminţe aripate .....................................................................................................................3
3a – ace de 10-18 cm lungime, conuri cilindrice de 15-25 cm lungime
Pinus wallichiana (sin. P.excelsa) – pin de Himalaya - Ph, arbore-50 m, Cult. ornamentale, Himalaya.
3b – ace de 5-10 cm lungime
Pinus strobus – pin moale – Ph, arbore – 50 m, înflorire V-VI, Importanţă forestieră şi ornamentală,
vestul Am. de Nord.
4a – ace câte 3, rigide, curbate, de 12-26 cm lungime, conurile ovoid-conice de 8-10 cm lungime
Pinus ponderosa – pin galben – Ph, arbore – 50 m, înflorire V-VI, Culturi ornamentale, vestul Am. de
Nord
4b – ace câte 2 ............................................................................................................................................5
5a – majoritatea acelor mai lungi de 7 cm, în general au 8-14 cm, conuri ovoide de 4-8 cm lungime
Pinus nigra – pin negru, Ph., arbore – 40 m, înflorire IV-VI
a – lăstari şi conuri brune-cenuşii
subsp. nigra – pin negru austriac, importanţă forestieră, ornamental, SE Europei
b – lăstari gălbui-verzui, conuri galbene de ocru sau murdar galbene-verzui
subsp. banatica – pin de Banat, sporadic, etajul gorunului-etajul fagului, saxicolă, calcicolă,
xerofilă, subtermofilă-termofilă, heliofită, endemică, Carpaţii Sudici
5b – ace mai scurte de 7 cm .......................................................................................................................6
6a – arbust – 3 m, cu numeroase tulpini târâtoare şi cu vârf ascendent.
Pinus mugo (sin. Pinus montana) – jneapăn, jep - Ph., arbust – 3,5 m, înflorire VI-VII, sporadic, etajul
boreal – etajul subalpin, mezofilă-mezohigrofilă, psichrotermă, heliofită, moderat – f. puternic acidofilă,
medicinală, element central european – montan.
6b – arbori – 40 m ......................................................................................................................................7
7a – ace scurte, de 3-4 cm lungime, verzi închis, răsucite. Conuri de 3-5 cm lungime, puternic
asimetrice, încovoiate, persistente
Pinus banksiana (P. divaricata) – pin bancsian – Ph., arbore-25m, Ornamental, Am. de N.
7b – ace de 4-7 cm lungime, verzi-albăstrui sau verzi-cenuşii. Conuri simetrice, de 3-6 cm lungime,
căzătoare
Pinus sylvestris – pin, pin silvestru - Ph., arbore – 40 m, înflorire V-VI, sporadic subetajul gorunului –
etajul boreal, eurifită, euritermă, heliofilă, moderat - puternic acidofilă, oligotrofă, element eurasiatic.
TEMA II:
1. Menţionaţi speciile spontane din genul Pinus prezente în ţara noastra (denumire populară şi
ştiinţifică): ...............................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
2. Menţionaţi 7 specii de arbori din clasa Conifere prezente în flora spontană a României:
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
3. Menţionaţi toate speciile de gimnosperme din flora spontană a României:

....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
14
Lp 3. BIOFORMELE ŞI SPECTRUL BIOLOGIC

Datorită interacţiunilor reciproce stabilite între plante şi mediu, s-au diferenţiat, prin adaptări la
condiţiile vitrege de viaţă, mai multe grupe, deosebite atât morfo-fiziologic cât şi ecologic denumite forme
biologice (bioforme) introducându-se astfel o clasificare ecologică versus clasificarea taxonomică.
Criteriul principal de diferenţiere în funcţie de care au fost grupate plantele îl constituie poziţia
mugurilor regeneratori pe organele vegetative în raport cu suprafaţa solului în timpul sezonului nefavorabil.
Alexander von Humboldt (1806) a grupat pentru prima oară plantele în forme biologice denumite de el
forme de bază (grundformen) având criteriu de bază fizionomia plantelor (ex./ liane, palmieri, graminee).
Botanistul danez Christen Raunkiaer a elaborat un sistem de clasificare a bioformelor (1934) completat
ulterior de botanistul elveţian J. Braun-Blanquet (1951).
Acest sistem grupează plantele după modul în care acestea îşi protejează mugurii vegetativi de
regenerare (formaţiunile generative) în perioada sezonului nevaforabil (iarna, sezon secetos).
Scopul determinării bioformelor este cunoaşterea mai bună a vegetaţiei care exprimă aspectele
ecologice ale staţiunii. Astfel, spectrele biologice, sunt o expresie a climatului şi în sens mai larg a mediului.
Principalele bioforme după Raunkiaer sunt: terofite, geofite, hemicriptofite, camefite, fanerofite,
hidrofite, epifite.
Fig. 3-1 Bioforme: A - fanerofite; B şi C – camefite; D – hemicriptofite;

E – geofite; F – terofite (Raunkiaer, 1934)
Terofite (T) (theros/gr. = vară, phyton = plantă) reprezintă plante erbacee anuale (Th) şi bienale (TH),
care parcurg perioadele nevaforabile sub formă de seminţe. Organele lor vegetative se distrug anual sau la doi
ani. ex./ terofite anuale: grâu (Triticum aestivum), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), mac (Papaver
rhoeas). ex./ terofite bienale: morcov, varză, pătrunjel, țelină. Terofitele deţin cea mai mare pondere în
deşerturi.
Geofite (G) (geo/gr. = pământ, phyton = plantă) (aparţin criptofitelor - termen neutilizat azi pentru a un
crea confuzie cu unitatea taxonomică Cryptophyta). Sunt reprezentate de plantele erbacee care depăşesc
perioadele nefavorabile sub formă de bulbi, rizomi, tuberculi (tulpini subterane metamorfozate), purtând pe ei
muguri regeneratori, adânc ascunşi în sol, în timp ce organele aeriene se distrug anual. Geofite cu bulbi:
brânduşa de primăvară (Crocus vernus), ceapa (Allium cepa); geofite cu rizomi: pecetea lui Solomon
(Polygonatum); geofite cu tuberculi: brebenei (Corydalis), cartoful (Solanum tuberosum). Geofitele sunt
specifice pădurilor de foioase urmate de stepe.
Hemicriptofite (H) – (hemi/gr. = jumătate, kriptos = ascuns) reprezintă plantele ierbacee perene, cu
mugurii regeneratori poziţionaţi pe tulpinile subterane, în imediata apropiere sau chiar la suprafaţa solului, fiind
protejaţi de frunzişul uscat. Organele vegetative aeriene pier, de obicei, în fiecare an în anotimpul nefavorabil.
ex./ păiuş (Festuca rupicola), patlagina cu frunze mari (Plantago major), păpădia (Taraxacum officinale) etc.
Hemicriptofitele domină în pajiştile din stepă, savană şi alpine etc.
Camefite (Ch) (camai/gr. = deasupra pământului, phyton = plantă) - reprezintă plantele perene scunde,
la care mugurii regeneratori se găsesc la suprafaţa solului până la aproximativ 25-30 cm înălţime, fiind protejaţi
de solzi şi de desimea ramurilor. Organele vegetative aeriene sunt perene. Cuprind atât plante erbacee cât şi
lemnoase sub formă de semiarbuşti. ex./ salcia pitică (Salix herbacea), afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul
15
(Vaccinium vitis-idaea), bujorul de munte (Rhododendron). Camefitele împreună cu hemicriptofitele

caracterizează zonele reci polare şi etajul alpin (subalpin).
Fanerofite (Ph) (phaneros/gr. = evident, vizibil, phyton = plantă) - reprezintă plantele perene cu
muguri regeneratori formaţi la o înălţime de peste 30 cm de sol. Arborii, arbuștii şi plantele suculente înalte
aparţin fanerofitelor.
În funcţie de înălţime fanerofitele se împart în megafanerofite, mezofanerofite şi nanofanerofite.
Megafanerofitele sunt reprezentate de arbori cu înălţimi de peste 30 m. ex./ eucalipţii din Australia
(Eucalyptus sp.), arborele mamut (Sequoiadendron giganteum) atinge 85-90 m în America de Nord, arborele
roşu (Sequoia sempervirens) atinge 90-110 m pe coasta de vest a Americii, pinul negru (Pinus nigra) atinge 30-
50 m, molidul (Picea abies) atinge 30-40 m (rareori 60 m), fagul (Fagus sylvatica) atinge 30-40 (rareori 50 m).
În categoria mezofanerofitelor intră arborii înalţi de până la 30 m. ex./ arinul (Alnus glutinosa), cerul
(Quercus cerris), mesteacănul (Betula pendula).
În categoria nanofanerofitelor intră arbuştii înalţi de peste 30cm. ex./ mestecănul pitic (Betula nana),
mestecănaşul (Betula humilis), măceşul, păducelul, cornul, sângerul.
La fanerofite sunt încadrate şi lianele (ex./ liana dobrogeană - Periploca graeca prezentă pe grindurile
din Delta Dunării).
În categoria fanerofitelor suculente arborescente intră plante înalte din familia Cactacee (cactuși).
Fanerofitele sunt specifice în general zonelor tropicale umede.
Epifitele (E) (gr. epi = deasupra, phyton = plantă) trăiesc pe alte plante pe care le folosesc ca suport.
Epifitele sunt slab reprezentate în zona temperată (alge, licheni şi muşchi), iar în pădurile tropicale umede
acestea sunt foarte frecvente (specii de orhidee, ferigi, bromeliaceae etc.).
Hidrofite (Hh), numite şi helohidatofite (helos/gr. = baltă, phyton = plantă) sunt reprezentate de
plantele ierbacee acvatice sau palustre. Unele dintre aceste plante au seminţe sau spori care cad pe fundul apelor
în sezonul nefavorabil altele au mugurii regeneratori pe turioni sau pe organele vegetative de rezistenţă (rizomi),
fixate pe fundul apelor, unde îşi petrec anotimpul nefavorabil. Pentru a nu fi confundate cu termenul ecologic de
hidrofite se mai foloseşte termenul de helohidatofite. ex./ papura, trestia, nufărul alb și galben, peștișoara,
plutica, săgeata apei, ciulin de baltă, broscărița etc. Hidrofitele caracterizează bazinele acvatice.
Spectrul biologic – este o metodă grafică pentru aprecierea ponderii (%) diverselor bioforme într-un
teritoriu. Acesta pune în evidenţă anumite trăsături ale fitocenozelor împreună cu ansamblul factorilor ecologici
din acel areal.
Pentru exemplificare vom reprezenta şi analiza spectrul biologic pentru următoarele situaţii comparative
- cinci zone de vegetaţie diferită pe Glob: tundra arctică (Spitzberg); pustiu (Cirenaica-Libia); zona
mediteraneană (Pen. Italică); zona temperată (Danemarca) şi zona tropicală umedă.
Zona Ponderea formelor biologice (%)
Fanerofite Camefite Hemicriptofite Geofite Terofite

(Ph) (Ch) (H) (G) Th)
Tundra arctică
1 22 60 15 2
Spitzberg
Pustiu
9 14 19 8 50
Cirenaica (Libia)
Zona mediteran.
12 6 29 11 42
Pen. Italică
Zona temperată
7 3 50 22 18
Danemarca
Zona tropicală umedă 61 6 12 5 16
Tabel 1 Ponderea formelor biologice în diverse medii pe glob (Anghel et al., 1971)
Din analiza datelor din tabelul 1 şi fig. 3-2 rezultă dominanţa fanerofitelor în zona tropicală umedă, a
terofitelor în zona pustiurilor şi în zona subtropicală şi a hemicriptofitelor în zona temperată şi în tundră.
16
17
TEMĂ:
I. Încadraţi următoarele specii la bioformele corespunzătoare: molid, plutică, grâu, nufăr alb,
peştişoară, mac, salcie pitică, morcov, săgeata apei, cer, brânduşă, afin, brebenei, măceş, păiuş,
merişor, patlagină, păpădie, ciulini de baltă, liana dobrogeană, nufăr galben, mesteacăn, trestie,
papură, cartof.
1.HIDROFITE………………………..……………………………………………………………….:
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………................…………………………………………
2.TEROFITE:………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………..................…………………………………….…..
3.GEOFITE:………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………..............……………………………………….
4.HEMICRIPTOFITE:……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………..................……………………………….….
5. CAMEFITE: ………………………………………….....…………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………….......…………………………………
6. FANEROFITE: ………………………………………………...……………………………….……
……………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………..………….................…………………………………
II. Ce bioforme sunt caracteristice (predomină) în următoarele ţinuturi:
1. ZONELE TROPICAL UMEDE: …………………………….....................…………………………

2. DEŞERTURI: …………………………………………………......................……………………….
3. ZONELE RECI POLARE ŞI ETAJUL SUBALPIN: ..........................................................................
4. BAZINELE ACVATICE: …………………………………………........…...........…………………
5. PĂDURILE DE FOIOASE (PARTERUL PĂDURII): ......................................................................
6. PAJIŞTILE DE STEPĂ, SAVANĂ ŞI ALPINE: ...............................................................................
18
Lp 4. CARTOGRAFIEREA AREALELOR BIOGEOGRAFICE

Cartografierea unui areal biogeografic se urmăreşte pentru un tertoriu bine determinat ţinând cont de
regionarea biogeografică, de principiul zonalităţii latitudinale şi al etajării.
Materiale necesare:
Se utilizează hărţi topografice la scară mare, 1: 50 000; 1:25 000; 1:10 000, determinatoare (pentru
speciile puţin cunoscute) şi instrumente pentru aflarea poziţiei geografice (coordonate geografice, altitudine).
Datele se înscriu în fişa biogeografică care însoţeşte carnetul de teren.
Mod de lucru:
În prima etapă vor fi inventariate speciile dintr-o anumită regiune cărora urmează să li se reprezinte
arealul. Pentru aceasta este foarte importantă determinarea corectă a speciilor şi cunoaşterea factorilor abiotici şi
biotici cu rol în răspândirea acestora.
Staţiunea sau ecotopul reprezintă locul din cadrul arealului în care se întrunesc condiţiile de existenţă
pentru o anumită specie. Spre deosebire de areal care semnifică un spaţiu geografic, staţiunea are un înţeles
ecologic.
O specie poate fi prezentă sau absentă din staţiunea sa din diverse motive. Locul în care este întâlnită o
specie în staţiune se numeşte localitate. Fiecare localitate se va reprezenta pe hartă printr-un punct care va fi
poziţionat cât mai precis. Pentru reprezentarea speciilor rare şi cu o răspândire limitată se întocmeşte o hartă
arealogică la care localităţile apar ca puncte dispersate. Dacă localităţile sunt foarte dese, specia fiind foarte
răspândită în teritoriu, cu o mare densitate de indivizi, cartarea se face prin haşuri.
Pentru dimensiuni ale arealului foarte mari, sau dacă scara de reprezentare este foarte mică, se
desenează hărţile de limită absolută, în care teritoriul unei specii este delimitat printr-o curbă închisă. În aceste
hărţi sunt neglijate detaliile repartiţiei care oferă informaţii despre densitate sau suprafeţe interioare în care
specia lipseşte. Se utilizează în general pentru organisme cu o distribuţie puţin cunoscută.
Investigând surse de date din trecut (analiza fosilelor, a polenului, scrieri istorice, gravuri şi fotografii),
pe hartă, se poate configura pentru comparaţie şi arealul din trecut (reconstituit) al speciei respective (fig. 4-1).
Se pot pune astfel în evidenţă prin secvenţe succesive dinamica arealelor biogeografice.
Prin reprezentarea arealelor biogeografice se obţin date referitoare la forma şi dimensiunile acestora, la
densitatea şi repartiţia indivizilor. Se pun astfel în evidenţă trei categorii de centre de areal:
- centrul biogenetic reprezintă locul de naştere a unei specii de unde aceasta s-a răspândit ocupând arealul
actual;
- centrul de densitate maximă reprezintă locul unde numărul şi densitatea indivizilor este mare;
- centrul geometric este locul situat la egală distanţă de marginea arealului. Dacă centrul geometric se
suprapune peste centrul biogenetic înseamnă că avem o specie tânără, cu un areal în curs de formare.
Răspândirea generală actuală a arealului biogeografic al unei specii încadrează specia respectivă la un
anumit element fitogeografic (floristic) sau zoogeografic (faunistic). Ex./ element balcanic, pontic,
anatolian, carpatic, central-european, submediteranean, arctic-alpin, etc.
Tiparele de distribuţie la diverse scări
Observaţiile care se efectuează asupra ecosistemelor au două componente: timpul şi spaţiul. Acestea
observaţii se vor efectua spaţial prin analize ale distribuţiei la diverse scări. În timp, observaţiile trebuie repetate,
pe de o parte, la intervale suficient de mari pentru a surprinde dinamica formaţiunilor biotice iar pe de altă parte
la intervale suficient de mici pentru a putea interveni eficient acolo unde se constată dereglări în distribuţia
naturală a speciilor.
Studiu de caz: Interpretarea tiparelor de distribuție pentru Pinus nigra (fig.4.1-4.2):
Pinul negru este răspândit în sudul şi parţial în centrul Europei, Asia Mică şi nordul Africii.
Tiparul de distribuţie indică un areal disjunct deoarece specia apare în general la altitudini între 250-1600 m cu
necesităţi ecologice diferite. În Austria şi Munții Pirinei subspeciile existente sunt adaptate la diferite tipuri de sol în timp
ce în Corsica, Asia Mică, Crimeea şi în general în Balcani le găsim răspândite pe calcare.
În România tiparul de distribuţie indică un areal disjunct în Banat şi Oltenia (Defileul Dunării, Valea Cernei,
Cheile Sohodolului), unde formează arborete pure sau în amestec cu alte specii sudice.
Un factor care contribuie la restrângerea arealului este reprezentat de incendiile de pădure, zonele în care se
găseşte specia având un risc mediu şi ridicat la astfel de fenomene.
19
Fig. 4-1 Distribuția pinului negru (Pinus nigra subsp. banatica) în România: 1-areal actual; 2-vechiul areal
Fig. 4- 2 Distribuţia speciei Pinus nigra în Europa: A-pinul negru de Austria (subsp. austriaca); L – pinul de Salzman (subsp.
salzmanii); C – pinul Laricio (subsp. corsica);
M – pinul de Mauritania (subsp. mauritania); P – pinul de Pallas (subsp. pallasiana)
Raportul specie endemică – specie relictă

Tema: Consultaţi cursul şi menționaţi exemple de specii endemice şi/sau specii relicte, prezentând
distribuţia acestora și vârsta relictelor.
……..………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………....
....................................................................................................................................................................................
........................................................................................................................................................................…
20
Lp 5. SPECTRUL FITOGEOGRAFIC
Structura fitogeografică pentru un anumit teritoriu poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul spectrului
fitogeografic (diagramă circulară sau în coloane) care semnifică ponderea elementelor floristice
(fitogeografice) din acel teritoriu.
Prin elemente floristice (fitogeografice) respectiv elemente faunistice (care la rândul lor
generează spectrul zoogeografic) se înţeleg acele categorii de specii care au arealul biogeografic actual
(răspândirea generală) într-o anumită regiune geografică (uneori sunt biregionale sau pluriregionale). Ex./:
elemente europene, elemente pontice, elemente central-europene, elemente eurasiatice, elemente carpato-
balcanice, elemente arcto-alpine etc.
Specii care cunosc aceeaşi răspândire actuală pot să aibă o origine diferită sau specii care au aceeaşi
origine pot avea în prezent areale diferite astfel încât uneori se caută identificarea elementelor genetice, luându-
se în considerare locul unde se presupune că au luat naştere speciile respective (centrele biogenetice).
Clasificarea propusă de Al. Beldie (1979) pentru elementele fitogeografice prezente în România
încadrează aceste elementele floristice (fitogeografice) în 9 grupe de elemente. Pentru flora României aceste
grupe de elemente floristice au următoarea pondere:
I- elementul eurasiatic şi european (29%) (eurasiatic general, eurasiatic alpin, eurasiatic-arctic-alpin,
eurasiatic-arctic-alpin şi european, eurasiatic boreal, euro-siberian, european general, alpin-european, central-
european, central-european-montan, central-european şi nordic, european şi sud-vest asiatic, central-european şi
sud-vest asiatic, carpatic-sudetic)
II- elementul continental şi pontic (21%) (european-continental, eurasiatic-continental, pontic general,
pontic-balcanic, pontic-balcanic-panonic, pontic-anatolic, pontic-caspic, pontic-caucazian, pontic-mediteranean,
pontic-panonic, pontic-panonic-mediteranean, pontic-podolic, altaic-est-mediteranean, sarmatic, siberian,
podolic, est-european-turanic)
III- elementul sud şi sud-est european (18%) (submediteranean, european-submediteranean, central-
european-submediteranean, continental european-submediteranean, sud şi sud-est european, eurasiatic-
submediteranean, balcanic, balcanic-anatolic, balcanic-danubiano-pontic, balcanic-apeninic, balcanic-panonic,
carpato-balcanic, carpato-balcanic-anatolic, carpato-balcanic-caucazic, carpato-balcanic-caucazic-anatolic,
carpato-balcanic-panonic, carpato-balcanic-mediteranean, carpato-caucazic-anatolic, carpato-caucazic, caucazic,
central asiatic-caucazic, tauric, tauric-caucazic)
IV- elementul circumpolar şi alpin (14%) (circumpolar general, circumpolar alpin, circumpolar-arctic-
alpin, circumpolar arcto-alpin-euramerican, circumpolar boreal, alpin)
V- elementul mediteranean (6%)
VI- elementul endemic (4%)
VII- elementul atlantic (3%) (atlantic general, atlantic-boreal, atlantic-central-european, atlantic-
mediteranean, atlantic-mediteranean-central-european)
VIII- elementul cosmopolit (3%)
IX- elementul adventiv (2%) (american, asiatic, mediteranean, african). Aici pot fi încadrate și toate
speciile cultivate (inclusiv arborii ornamentali). (vezi tabelul)
Datorită poziţiei geografice se observă că România cunoaşte anumite influenţe floristice (faunistice) la
nivel continental. Prezentăm în tabelul 5.1. majoritatea speciilor de arbori și arbuști din flora spontană și
cultivată a României în scopul realizării spectrului fitogeografic pentru acest segment din flora țării noastre.
Tab. 5.1. Răspândirea generală a speciilor de arbori şi arbuşti din flora spontană şi cultivată a
României
Nr. Grupa de elemente
crt. Denumirea ştiinţifică Denumirea populară Elementul fitogeografic / floristice
răspândirea generală (Beldie, 1979)
1 Abies alba brad, brad alb central-european-montan ex./ grupa I
2 Abies concolor * brad argintiu introdus din America de Nord grupa IX
3 Acer campestre jugastru european grupa I

4 Acer monspessulanum jugastru de Banat submediteranean grupa III
5 Acer negundo * arţar american introdus din America de Nord grupa IX
6 Acer platanoides paltin de câmp, arţar european
7 Acer pseudoplatanus paltin de munte, paltin central-european
8 Acer saccharinum * paltin argintiu introdus din America de Nord
21

9 Acer tataricum arţar tătărăsc, glădiş eurasiatic
10 Aesculus balcanic
castan ornamental
hippocastanum*
11 Ailathus altissima* cenuşer, oţetar, lemn introdus din China

(subspontan) domestic
12 Albizia julibrissin* mimosa, arborele de introdus din Asia

mătase
13 Alnus glutinosa arin (anin) negru eurasiatic

14 Alnus incana arin (anin) alb european
15 arin (anin) verde, arin de alpin-european
Alnus viridis
munte
16 Betula nana mesteacăn pitic circumpolar boreal

17 Betula pendula mesteacăn eurasiatic
18 Betula humilis mestecănaş eurasiatic boreal
19 Carpinus betulus carpen central-european

20 Carpinus orientalis cărpiniţă submediteranean
21 Castanea sativa mediteranean

castan comestibil (bun)
(subspontan)
22 Catalpa bignonioides* ţigărar, catalpa introdus din America de Nord
23 Crataegus monogyna păducel eurasiatic
24 Celtis australis* celtis, sâmbovină introdus din America de Nord
25 Corylus avellana alun european

26 Corylus colurna alun turcesc balcanic
27 Fagus sylvatica fag atlantic-central-european

28 Fagus orientalis fag oriental pontic-balcanic
29 Fraxinus angustifolia frasin mediteranean

30 Fraxinus excelsior frasin european
31 Fraxinus ornus mojdrean submediteranean
32 Fraxinus pallisiae frasin pufos balcanic-danubiano-pontic
33 Gleditsia introdus din America de Nord
glădiţă, tecar, plătică
triacanthos*(subsp.)
34 Ginkgo biloba* arborele pagodelor introdus din China
35 Hippophae rhamnoides cătină albă, cătină de râu eurasiatic
36 Juniperus sibirica eurasiatic-arctic-alpin

ienupăr pitic
(nana)
37 Koelreuteria introdus din China

ploaia de aur
paniculata*
38 Larix decidua carpatica zadă, larice carpatic (endemism)
39 Paulownia tomentosa* paulownia introdus din Japonia

22

40 Picea abies (excelsa) molid, brad roşu central-european şi nordic

41 Picea orientalis * molid caucazian introdus din Asia de SV
42 Picea pungens * molid înţepător, argintiu introdus din America de Nord
43 Pinus banksiana * pin bancsian introdus din America de Nord

44 Pinus cembra zâmbru euroasiatic-arctic-alpin
45 Pinus mugo (montana) jneapăn, jep central-european-montan
46 Pinus nigra pin negru european
47 Pinus nigra banatica pin negru de Banat carpatic (endemism)
48 Pinus ponderosa * pin galben introdus din America de Nord
49 Pinus strobus * pin moale introdus din America de Nord
50 Pinus sylvestris pin eurasiatic
51 Pinus excelsa * pin de Himalaya introdus din Himalaya
52 Populus alba plop alb eurasiatic

53 plop canadian (negru introdus din America de Nord
Populus canadensis *
hibrid)
54 Populus canescens * plop cenuşiu european (cultivat)
55 Populus nigra plop negru, plută eurasiatic
56 Populus simonii * plop chinezesc introdus din China
57 Populus tremula plop tremurător eurasiatic
58 Prunus spinosa porumbar european şi sud-vest asiatic
59 Pseudotsuga menziesii* brad Douglas introdus din America de Nord
60 Quercus cerris cer submediteranean

61 Quercus dalechampii gorun balcanic carpato-balcanic-mediteranean
62 Quercus frainetto gârniţă balcanic
63 Quercus pedunculiflora stejar brumăriu pontic-anatolic
64 Quercus petraea gorun european
65 Quercus polycarpa gorun ardelean carpato-balcanic-caucazian
66 Quercus pubescens stejar pufos, tufan submediteranean
67 Quercus robur stejar, stejar pedunculat european
68 Quercus rubra introdus din America de Nord
stejar roşu
(borealis) *
69 Rosa canina măceş european
70 Rhododendron kotschyi bujor de munte, smirdar, carpato-balcanic

(myrtifolium) rododendron
71 Rhus typhina* oţetar roşu introdus din America de Nord
72 Robinia hispida * salcâm roşu introdus din America de Nord

73 Robinia pseudoacacia* salcâm, salcâm alb introdus din America de Nord
74 Salix alba salcie eurasiatic

75 Salix babylonica * salcie pletoasă introdus din Asia de Est
76 Salix caprea salcie căprească eurasiatic
77 Salix cinerea zălog eurasiatic
78 Salix daphnoides salcie brumărie eurasiatic
79 Salix elaegnos răchită albă central-european
80 Salix fragilis răchită eurasiatic
81 Salix purpurea răchită roşie eurasiatic
82 Salix reticulata salcie de munte circumpolar-arctic-alpin
83 Salix rigida * răchită americană introdus din America de Nord
23

84 Salix rosmarinifolia salcie târâtoare eurasiatic
85 Salix viminalis mlaje eurasiatic
86 Syringa vulgaris liliac carpato-balcanic-anatolic

87 Syringa josikaea liliac transilvănean carpatic (endemism)
88 Sophorum japonica* salcâm japonez introdus din Japonia
89 Tamarix ramosissima cătină roşie eurasiatic

90 Taxodium distichum* chiparos de baltă introdus din America de Nord
91 Taxus baccata tisă central-european şi sud-vest

asiatic
92 Tilia cordata tei pucios, tei de deal european

93 Tilia platyphyllos tei cu frunza mare central-european
94 Tilia rubra* tei roşu introdus din Caucaz, Crimeea
95 Tilia tomentosa tei argintiu, tei alb balcanic-panonic
96 Ulmus glabra eurasiatic

ulm de munte
(montana)
97 Ulmus laevis velniş european
98 Ulmus minor (foliacea) ulm de câmp european
99 Vaccinium myrtillus afin circumpolar general
100 Vaccinium vitis - idaea merişor circumpolar general
* - specii cultivate (este menţionată aria de unde au fost introduse)
TEMA: Realizaţi spectrul fitogeografic pentru speciile prezentate în tabelul 5.1. încadrându-le în grupe
de elemente floristice (Beldie, 1979). La fiecare specie se va trece în tabelul de mai sus grupa de elemente
floristice corespunzătoare (I - IX) iar pe cartodiagramă procentele corespunzătoare fiecărei grupe.
24
Lp 6. INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA DEZVOLTĂRII,

STRUCTURĂRII ŞI DISTRIBUŢIEI VEGETAŢIEI
6.1. Corelaţii între elementele climatice şi modificările sezoniere în dezvoltarea plantelor
Între mersul anual al temperaturii aerului, regimului precipitaţiilor, duratei şi intensității luminii pe de o
parte şi ciclul anual de dezvoltare al plantelor pe de altă parte, există corelaţii care pot fi scoase în evidenţă cu
ajutorul observaţiilor fenologice (phainesthai/gr. = apariţie). Aceste fenomene care se repetă periodic generează
adaptări reprezentate de ritmicitatea sezonieră a proceselor vitale la plante.
Schimbările reversibile care se repetă anual se numesc faze fenologice sau fenofaze (ex./faza
vegetativă, faza de îmbobocire, faza de înflorire, faza de fructificare, faza de repaus). Fiecare fenofază are mai
multe subfaze.
Observaţiile fenologice evidenţiază pentru fiecare specie de arbori şi arbuşti cu frunze căzătoare datele
de producere a fazelor şi subfazelor fenologice. Ex./ pornirea sevei, apariţia primelor frunze, înfrunzirea
completă, apariţia primelor flori, înflorirea în masă, veştejirea sau scuturarea în masă a florilor, începutul legării
fructelor, fructificarea în masă, coacerea fructelor, începutul căderii fructelor, maturarea fructelor (căderea
tuturor fructelor), începutul colorării frunzelor, colorarea în masă a frunzelor, începutul căderii frunzelor,
căderea în masă a frunzelor, defolierea totală.
La conifere se observă: apariţia de segmente noi în vârful ramurilor; apariţia inflorescenţelor – conurile
femeieşti şi bărbăteşti; căderea conurilor.
Există plante care îşi parcurg foarte repede ciclul de vegetaţie. ex./ plantele de primăvară numite plante
vernale (vernalis/lat. = primăvară). Ex./: ghiocei (Gananthus, Leucojum), brânduşe de primăvară (Crocus
heuffelianus), viorele (Scilla bifolia), floarea paştelui (Anemone nemorosa) etc.
Prezentăm în continuare principalele faze fenologice ale unor specii din asociaţii xeroterme (tabel 1) şi a
unor specii din asociaţii mezofile (tabel 2), date din care se observă că elementele fitogeografice (floristice)
sudice (ex. teiul argintiu, cărpinița, mojdreanul) au un decalaj (întârziere) în producerea fenofazelor explicată
prin necesarul termic mai ridicat față de speciile înrudite europene și central-europene cu un necesar termic mai
scăzut (ex./teiul pucios și teiul cu frunza mare, carpenul, frasinul) (vezi și tabelul de la Lp.5 - Spectrul
fitogeografic).
Înfrunzire Înflorire Diseminare Căderea frunzelor

Specia Înmugur.
încep. sfârşit încep. sfârşit încep. sfârşit încep. sfârşit
stejar brumăriu
5V 12 V 30 V 15 V 25 V 1X 1 XI 15 X 15 XI
(Q. pedunculiflora)
stejar pufos
20 IV 1V 20 V 5V 15 V 20 IX 15 X 1 XI 15 XI
(Quercus pubescens)
arţar tătărăsc, glădiş
15 IV 30 IV 12 V 17 V 5 VI - - 1X 25 X
(Acer tataricum)
vişin turcesc
15 III 15 IV 25 IV 28 IV 12 V 25VI 10 VII 1X 20 X
(Cerasus mahaleb)
păducel
5 IV 22 IV 12 V 15 V 1 VI - - - -
(Crataegus monogyna)
bujor românesc
1 IV 10 IV 30 IV 20 V 30 V 10VIII 1 IX 1 VII 30 VII
(Paeonia peregrina)
mojdrean
10 IV 28 IV 10 V 10 V 20 V - - 10 X 1 XI
(Fraxinus ornus)
cărpiniţă
15 III 25 IV 3V 20 IV 30 IV - - 5X 25 X
(Carpinus orientalis)
salcâm
- 10 V 20 V 25 V 5 VI - - - -
(Robinia pseudoacacia)
tei alb, t. argintiu
17 IV 5V 12 V 25 VI 10 VII - - 15 IX 15 XI
(Tilia tomentosa)
gorun balcanic
20 IV 30 IV 10 V 2V 12 V 15IX 15X 1X 2O XI
(Quercus dalechampii)
Tabel 6.1 Principalele faze fenologice ale unor specii din asociaţile xeroterme
(Doniţă, 1970)
25
Înfrunzire Înflorire Diseminare Căderea frunzelor

Specia Înmugur.
încep. sfârşit încep. sfârşit încep. sfârşit încep. sfârşit
tei cu frunza mare
15 IV 25 IV 7V 5 VI 15 VI - - 1 IX 20 X
(Tilia platyphyllos)
tei de deal, t. pucios
19 IV 28 IV 10 V 15 VI 25 VI - - 15 IX 1 XI
(Tilia cordata)
carpen
1I V 20 IV 30 IV 15 IV 25 IV 15 IX - 15 X 10 XI
(Carpinus betulus)
frasin
17 V 5V 15 V 15 IV 25 IV - - 10 X 30 X
(Fraxinus excelsior)
paltin de câmp
13 IV 20 IV 1V 15 IV 26 IV - - 15 IX 20 X
(Acer platanoides)
ulm de munte
20 IV 25 IV 5V 1 IV 15 IV 15 V 25 V 20 IX 25 X
(Ulmus glabra)
corn
18 IV 25 IV 10 V 15 III 15 IV 25 IX 1 XI 15 IX 15 X
(Cornus mas)
alun
20 IV 25 IV 5V 20 III 15 III 15 X 5 XI - -
(Corylus avellana)
ghiocel
15 II 20 II 20 III 20 II 20 III - - 15 V 28 V
(Galanthus plicatus)
viorea
15 II 20 II 10 III 25 II 20 III - - 1V 25 V
(Scilla bifolia)
brebenei
20 II 1 III 25 III 10 III 20 IV - - 7V 20 V
(Corydalis solida)
brebenei
25 II 5 III 25 III 5 IV 25 IV - - 10 V 20 V
(Corydalis bulbosa)
păştiţă
1 III 27 III 10 IV 15 IV 10 V - - 7V 30 V
(Anemone ranunculoides)
tămâioare
- - - 8 IV 28 IV - - - -
(Viola hirta)
Tabel 6.2 Principalele faze fenologice ale unor specii din asociaţiile mezofile
(Doniţă, 1970)
O importanță deosebită pentru valorificarea potențialului turistic o au unele plante aflate în fenofaze
favorabile desfășurării unor sărbători și festivaluri prin atractivitatea lor. Avem astfel de exemplu în România:
Sărbătoarea liliacului (Ponoarele-jud. MH), Sărbătoarea bujorului (Plenița - jud. Dolj), Sărbătoarea castanelor
(Baia Mare), Sărbătoarea narciselor (Negrileasa - jud. Alba), Festivalul bujorului de munte (Gura Râului-
jud.SB), Simfonia lalelelor (Pitești) etc. (vezi tema)
În Europa, câteva din cele mai cunoscute festivaluri, sărbători și expoziții ale florilor sunt: Sărbătoarea
lalelelor - Keukenhof (,,Grădina Europeiˮ) - Leiden (Olanda); Festivalul florilor din Madeira (Funchal);
Festivalul lalelelor din Istambul; Festivalul trandafirilor (Grasse-Franța); Expoziția de flori Chelsea (Londra);
Festivalul Timpul Florilor (Girona, Spania); Festivalul Parada Florilor (Olanda); Expoziția Florală Chantilly
(Franța); Inflorata di Noro (Sicilia); Covorul de begonii din Bruxelles.
O altă importanță economică, în perioada de înflorire o au plantele melifere (care au flori cu nectar
folosit de albine pentru producerea mierii), multe dintre ele cultivate (ex./ salcâmul și floarea soarelui au fost
introduse din America de Nord).
Principalele plante melifere din România sunt salcâmul, teiul, floarea soarelui. Culesul albinelor la
salcâm (Robinia pseudoacacia) începe cu înflorirea acestuia (aproximativ 25 V), continuă cu speciile de tei
(Tilia) iar la sfârșit are loc culesul la floarea soarelui (Helianthus annus) (aproximativ după 30 VI). Începutul
fenofazelor poate să difere ușor de la an la an în funcție de regimul climatic din anul respectiv.
În timpul unui an pe lângă ciclul sezonier obişnuit pot să apară diverse modificări în dezvoltarea
plantelor care trebuie înregistrate, urmărite în timp şi explicate.
Exemple:
- a doua înflorire la unii arbori (vara târziu sau toamna);
- compromiterea fructificării la unele plante datorită îngheţului;
- stresul climatic - modificarea radicală, pentru scurt timp, a condiţiilor climatice în etajul alpin (ex./
îngheţ şi ninsoare pentru 24h, în luna august la peste 2000 m altitudine).
26
6.2. Analiza gradului de favorabilitate climatică pentru vegetaţie cu ajutorul diagramelor
Analiza gradului de favorabilitate a condiţiilor climatice locale pentru vegetaţia unei regiuni se poate
realiza prin construcţia şi interpretarea unor diagrame climatice folosite frecvent în biogeografie.
Foarte utile în acest sens pentru biogeografie sunt: histofenograma, diagrama ombrotermică (de tip
Gaussen), diagrama hipsotermică şi hipsoombrică, climodiagrama Walter.
6.2.1. Durata sezonului de vegetaţie. Histofenograma

HISTOFENOGRAMA - este o diagramă ce evidenţiază variaţia temperaturii aerului în timpul unui an
iar prin delimitarea unor praguri termice pot fi marcate fazele fenologice şi durata sezonului de vegetaţie.
Mod de lucru: Pe axa orizontală se reprezintă lunile anului iar pe axa verticală temperaturile medii
lunare (fig. 6-1). Pe grafic se trasează pragul termic de 00C printr-o dreaptă iar punctele de intersecţie cu
graficul temperaturii pun în evidenţă pe abscisă durata sezonului de vegetaţie măsurată în zile. În practică -
când există suficiente date climatice - pentru calcularea acestei caracteristici se ia in considerare numai perioada
(cumulată) în care temperaturile minime zilnice depăşesc 00C.
Durata perioadei de vegetaţie activă este dată de pragul pentru care temperaturile medii zilnice depăşesc
constant 50C (pentru vegetaţia ierboasă) şi 100C (pentru vegetaţia lemnoasă).
Astfel pentru a corela histofenograma cu observaţiile fenologice dintr-un spaţiu dat trebuie să construim
şi histograma temperaturilor medii zilnice din timpul unui an şi să întocmim fişa fenologică care surprinde
data producerii fazelor şi subfazelor fenologice dintr-un teritoriu dat pentru fiecare specie în parte. Reducerea
sezonului de vegetaţie în raport cu altitudinea unei staţiuni este pusă în evidenţă cu ajutorul unui grafic în care
pe abscisă se reprezintă durata sezonului de vegetaţie iar pe ordonată altitudinea (fig. 6-2).
Pentru majoritatea speciilor forestiere arborescente se înregistrează un decalaj (întârziere) între
momentul producerii diferitelor fenofaze la baza muntelui şi momentul producerii la limita superioară a pădurii.
Acest decalaj poate să atingă 45 zile (o lună și jumătate).
Gradientul fenologic altitudinal reprezintă întârzierea fenofazelor (exprimată în zile), raportată la
creşterea altitudinii cu 100 m. Acest gradient a fost calculat pentru fenofazele de primăvară în Carpaţii
Meridionali rezultând valoarea de 4 zile / 100 m. Pentru fenofazele din perioada de vară gradientul fenologic
este mai redus, iar fenofazele din toamnă prezintă gradienţi foarte mici sau chiar negativi, în special fenofazele
ce încheie sezonul de vegetaţie. Perioada de vegetaţie este mai mică o dată cu creşterea altitudinii prin
întârzierea pornirii vegetaţiei primăvara iar toamna este marcată de un sfârşit mai timpuriu datorită îngheţului.
Suma temperaturilor medii zilnice (∑t0) pentru întreaga perioadă de vegetaţie a unei plante se obţine
prin însumarea temperaturilor corespunzătoare tuturor fazelor de vegetaţie prin care trece planta respectivă şi se
numeşte constanta termică a plantei.
Fig 6-1 Histofenogramele caracteristice în trei areale diferite

(Parâng, Băile Herculane, Sulina)
27
Fig 6-2 Reducerea sezonului de vegetaţie cu altitudinea în Carpaţii Meridionali
6.2.2. Intervale cu exces şi deficit de umiditate. Diagrama ombrotermică

DIAGRAMA OMBROTERMICĂ (gr. ombros = ploaie) se mai numeşte diagrama în scară dublă.
Se bazează pe reprezentarea mediilor lunare multianuale de temperatură şi precipitaţii, pentru a
evidenţia existenţa într-un anumit areal a intervalelor cu exces sau deficit de umiditate.
Mod de lucru: Pe scara verticală din stânga se trec temperaturile (1cm = 100C) iar pe scara verticală din
dreapta se trec valorile precipitaţiilor păstrând raportul dintre cele două elemente climatice astfel: scara pentru
precipitaţii în raport de ½ (1cm = 20 mm pp.) şi scara pentru precipitaţii în raport 1/3 (1 cm = 30 mm pp.). Pe
axa Ox se reprezintă o lună = 1 cm (fig. 6-3).
Se evidenţiază astfel în timpul unui an mai multe situaţii caracteristice:
a. Pentru graficul temperaturii situat sub graficul precipitaţiilor rezultă un interval cu exces de
umiditate;
b. Pentru graficul temperaturii situat deasupra graficului precipitaţiilor rezultă un interval cu
deficit de umiditate care poate fi: secetă (atunci când precipitaţiile sunt reprezentate în raport
1/2) sau uscăciune (atunci când precipitaţiile sunt reprezentate în scara 1/3);
c. Uneori în timpul unui an poate apare o alternanţă de intervale, mai mult sau mai puţin
evidentă, cu exces sau deficit de umiditate.
Fig 4-3 Diagramele ombrotermice ale staţiilor meteorologice Parâng, Băile Herculane şi Sulina
6.2.3. Distribuţia hipsotermică şi distribuţia hipsoombrică

Deoarece principalele elemente ale ansamblului climatic (temperatura şi precipitaţiile) sunt corelate cu
altitudinea numai parţial, atunci când se fac determinări staţionare cu o perioadă de observaţii suficient de mare
pentru a obţine mărimi caracteristice, se urmăreşte distribuţia hipsotermică şi distribuţia hipsoombrică cu
ajutorul unor diagrame speciale.
Mod de lucru:
28
Construcţia diagramelor rezultă din confruntarea hărţilor distribuţiei temperaturilor medii anuale şi a
precipitaţiilor anuale (hărţile cu izoterme şi hărţile cu izohiete) cu harta hipsometrică a teritoriului studiat.
Astfel s-au obţinut pentru diferite altitudini din România o concentrare a datelor privind cei doi
parametrii care a făcut posibilă interpolarea acestora pe altitudine din sută în sută de metri (fig. 6-4) şi
evidenţierea zonelor şi etajelor fitoclimatice.
Fig. 6-4 Distribuţia hipsotermică şi distribuţia hipsoombrică în România
6.2.4. Climodiagrama
Un mijloc de a sintetiza grafic caracteristicile climatice într-o formă condensată, simplă, care să ofere
dintr-o privire o indicaţie despre factorii care ar putea să fie de importanţă critică pentru organismele dintr-un
teritoriu a devenit o necesitate pentru studiile de biogeografie.
Valoriile medii de temperatură şi precipitaţiile sunt importante dar trebuie să cunoaştem şi alte date cum
ar fi variaţiile sezoniere şi valorile extreme dacă dorim să apreciem corect implicaţiile unui anume regim
climatic asupra organismelor. Henrich Walter (1979) a propus o astfel de diagramă de climat care este folosită
în prezent pe scară largă în biogeografie (climodiagrama Walter). Informaţiile reprezentate pe aceasă diagramă
sunt explicate în exemplul următor (fig. 6-5).
Fig 6-5 Climodiagrama pentru Delta Dunării

a – staţia meteorologică; b – altitudinea; c – numărul anilor de observaţii pentru temperaturi şi precipitaţii; d – temperatura medie anuală;
e – precipitaţiile medii anuale; f – temperatura medie zilnică a lunii celei mai reci; g – temperatura minimă absolută; h – temperatura
medie zilnică a lunii celei mai calde; i – temperatura maximă absolută; j – amplitudinea medie de variaţie a temperaturii diurne; k – curba
temperaturilor medii lunare; l - curba precipitaţiilor medii lunare în scară 1/2; m – perioada de secetă; n – perioada cu exces de umiditate;
o – perioada cu temperatura medie diurnă sub 00C; p - curba precipitaţiilor medii lunare în scară 1/3; r – perioada cu temperaturi minime
sub 00C;
s – durata sezonului de vegetaţie; t - perioada cu deficit de umiditate (perioada uscată)
29
TEMĂ:
1. Precizaţi speciile (denumirea comună și științifică), semnificaţia fenologică, locul și perioada

desfăşurării următoarelor sărbători (festivaluri):
a) SĂRBĂTOAREA LILIACULUI: ex./liliac sălbatic (Syringa vulgaris), fenofaza: înflorire, Ponoarele

(jud.MH), 1mai ...............................................................................................................................................
b) SĂRBĂTOAREA BUJORULUI: ...............................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
c) SĂRBĂTOAREA CASTANELOR: ............................................................................................................
d) SĂRBĂTOAREA NARCISELOR: .........................................................................................................
e) FESTIVALUL BUJORULUI DE MUNTE: .............................................................................................
f) SIMFONIA LALELELOR: .........................................................................................................................
2. Poziţionaţi pe o axă principalele specii melifere de arbori din România (cele trei specii de tei şi
salcâmul) în ordinea începerii perioadei de înflorire (vezi tab.6.1-6.2) și menționați elementul
fitogeografic (floristic) de care aparțin fiecare dintre ele (vezi și tabelul de la lp.5, pag. 22-25):
25V 5VI 15 VI 25 VI
.......................................|........................................|......................................|....................................|.............
specia: ............. ............ .................. ..................

elem. fitogeografic: ............ ........... .................. ...................
3. Ținând cont de necesitățile ecologice explicaţi perioada diferită de înflorire pentru următoarele specii:
a) carpen (Carpinus betulus) / cărpiniţă (Carpinus orientalis) – 15-25 IV / 20-30 IV

b) frasin (Fraxinus excelsior) / mojdrean (Fraxinus ornus) – 15- 25 IV / 10-20 V
c) tei cu frunza mare (Tilia platyphyllos) / tei argintiu, tei alb (Tilia tomentosa) - 5- 15 VI / 25VI-10 VII
a)....................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................
b)...................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................
c)....................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................
4. Ţinând cont de gradientul fenologic altitudinal calculat pentru fenofazele de primăvară în Carpaţii
Meridionali să se calculeze data aproximativă a înfrunzirii fagului într-o locaţie înaltă din Carpaţi
(ex./Masivul Godeanu, 1600 m altitudine), dacă acesta a înfrunzit complet în Valea Cernei la altitudinea
de 750 m pe data de 10 IV.
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................

30
Lp 7. SUCCESIUNEA ZONELOR ŞI ETAJELOR DE VEGETAŢIE

Zonalitatea latitudinală și zonalitatea altitudinală (etajarea) impun pe teritoriul României o succesiune
de zone/subzone respectiv etaje/subetaje de vegetație. Se diferențiază trei zone de vegetație (zona de stepă, zona
de silvostepă și zona nemorală) și patru etaje de vegetație (etajul nemoral, al coniferelor, subalpin și alpin).
Etajele au fost menținute în general și pentru distribuția spațială a faunei din România (Drugescu,
1994), pentru fauna din unitățile de relief joase evidențiindu-se zona faunistică a stejăretelor și zona faunistică
de stepă.
În cadrul ornitofaunei carpatice (clasa Aves) au fost diferențiate: etajul brumăriței, etajul tetraonidelor
și etajul columbidelor în funcție de speciile tipice pentru aceste etaje. Apar astfel tipic în cele trei etaje:
brumărița de stâncă (Prunella collaris) alături de acvila de munte, fluturașul de stâncă, mierla gulerată;
cocoșul de munte (Tetrao urogallus) alături de ieruncă, ciocănitoare neagră, huhurez mare, forfecuță; respectiv
porumbeii și turturelele sălbatice (familia Columbidae) alături de privighetoare.
7.1. Zonele de vegetaţie din România

Datorită poziţiei geografice a României, vegetaţia acesteia aparţine zonei nemorale (lat. nemus = pădure
deschisă) numită şi zona pădurilor de foioase caducifoliate. Influenţa continentală implică existenţa unui
teritoriu redus care aparţine zonei de stepă şi a unei zone de tranziţie ce aparţine zonei de silvostepă.
I. Zona de stepă este caracterizată de o vegetaţie ierboasă tipică cu câteva specii de arbuşti şi
subarbuşti. Vegetaţia tipică este reprezentată de două asociaţii: Agropyretum, edificată de pir (Agropyron
cristatum) şi prezentă pe cernoziomuri (sudul Câmpiei Române) şi Stipo-Festucetum, edificată de colilia
pontico-caucaziană (Stipa ucrainica) şi păiuşul de stepă (Festuca valesiaca), frecventă pe litosoluri în
Dobrogea. Printr-un păşunat intens a avut loc degradarea pajiştilor naturale amintite şi înlocuirea acestora cu
fitocenoze de bărboasă (Botriochloa ischaemum), sadină (Chrysopogon gryllus) sau năgară (Stipa capillata).
Apar de asemenea şi asociaţii azonale (intrazonale). Ex./ vegetaţie de nisipuri şi sărături (psamofilă și halofilă),
vegetaţie acvatică şi palustră, vegetaţie ruderală şi segetală (vegetație pe terenuri urbane și rurale abandonate
degradate, respectiv vegetația care însoțește culturile agricole).
II. Zona de silvostepă (stepa cu păduri) constituie o zonă de tranziţie în care se găsesc în prezent
păduri restrânse cu arbori puţin dezvoltaţi, în general din genul Quercus. Vegetaţia lemnoasă este formată din
stejar, ulm, arţar tătărăsc, corn, păducel, porumbar, etc. În funcţie de speciile edificatoare s-au separat silvostepa
nordică fitocenozele fiind edificate în special de stejar pedunculat (Q. robur) şi arţar tătărăsc (Acer tataricum) şi
silvostepa sudică edificată de stejar brumăriu (Q. pedunculiflora) şi stejar pufos (Q. pubescens).
În zona de silvostepă pădurile de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi uneori de stejar pufos
(Quercus pubescens) au fost substituite, de multe ori integral, cu salcâm (Robinia pseudoacacia) aşa cum se
prezintă situaţia şi în sudul Podişului Moldovei.
III. Zona nemorală (zona pădurilor caducifoliate, zona pădurilor de foioase) se desfăşoară pe arii
extinse în Oltenia, Muntenia, Banat şi Crişana, centrul Transilvaniei, mai reduse în Moldova şi cu totul izolat în
Dobrogea. În afara pădurilor de cvercinee, apare pădurea de şleau. Aceasta reprezintă pădurea de amestec
constituită din cvercinee (gorun, stejar pedunculat, cer, gârniţă, stejar brumăriu, stejar pufos) şi alte foioase
(carpen, ulm, paltin, frasin, tei, arţar, jugastru etc) care vegetează împreună datorită interferenţei ecologice.
În cadrul zonei nemorale se diferenţiază 2 subzone ale pădurilor de stejari:
- subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur, stejar pedunculat) (subzona stejăretelor) apar
zonal pe relief domol de podiş, slab fragmentat, situate la 200-400 m îndeosebi în Podişul Transilvaniei şi în
nord-estul ţării la 100-250 m.
- subzona pădurilor de stejari xeromezofili-termofili sau a pădurilor de cer (Quercus cerris) şi gârniţă
(Quercus frainetto) (cereto-gârniţete) (circa 7% din fondul forestier). Situate la 100–300 m şi întâlnite în mare
parte pe relieful puţin fragmentat de câmpii şi cel al piemonturilor joase în Piemontul Getic, Dobrogea –sudică,
Dealurile vestice, Culoarul Mureşului.
Pădurile de stejar brumăriu(Quercus pedunculiflora) şi stejar pufos (Quercus pubescens) constituie o
unitate separată. Arealul acestor păduri cuprinde câmpiile şi dealurile joase din sudul ţării iar fragmente de areal
se află în Defileul Dunării şi podişul Târnavelor (numai stejar pufos).
31
7.2. Etajele de vegetaţie din România

Prezenţa Carpaţilor impune pe altitudine o dispunere a vegetaţiei în etaje şi subetaje (fig. 7-1) a căror
limite sunt influenţate de poziţia latitudinală, de expoziţia versanţilor, de topoclimat etc.
a. etajul nemoral (al pădurilor de foioase)
- subetajul pădurilor de gorun (gorunete) şi de amestec de gorun cu fag. Gorunetele pure (circa 17% din
fondul forestier) situate la 200–600 m au în compoziţie în funcţie de zonă specii de Quercus petraea, Q.
dalechampii (gorunul balcanic) şi Q. polycarpa (gorun ardelean). Pădurile de amestec de fag şi gorun (circa 4%
din fondul forestier) sunt situate la 300-700 m mai frecvent în Pod. Moldovei, M. Banatului, Subcarpaţii Getici
- subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) şi de amestec de fag cu răşinoase situat începând de la 450-
500 m până la 1200-1400 m (uneori numai până la 800 m). Limita inferioară coboară mult în M. Apuseni,
ajungând la 300 m în M. Semenic.
Făgetele pure (circa 32% din fondul forestier) au limita inferioară la 450-500 m iar limita superioară
diferă la grupele montane astfel: 1200 m în C. Orientali; 1600 m în C. Meridionali;1300-1400 m în M. Apuseni.
Prezenţa făgetelor, specifice regiunilor din jurul M. Baltice şi faţadei vestice europene, pe teritoriul României
este consecinţa existenţei Carpaţilor şi a etajării vegetale în general. Făgetele coboară mult şi sub altitudinea
montană, acoperind dealurile mai înalte (350-700 m) şi versanţii umbriţi ai văilor din Subcarpaţi.
Fig. 7-1 Schema etajării vegetaţiei în Carpaţii României
Pădurile de amestec de fag şi răşinoase (circa 17% din fondul forestier) se desfăşoară din nord pe
versanţii estici ai C. Orientali continuu până în zona Curburii iar pe cei vestici, ele se îngustează mult, până la
dispariţie în unele locuri când molidişurile intră direct în contact cu făgetele. De la Curbură pădurea se
fragmentează, apărând insular.
b. etajul boreal, al coniferelor sau al pădurilor de molid situate la 1200-1700 m în nord şi 1400-1850
m în sud. Molidul (Picea abies) ocupă în Carpaţii Româneşti aproximativ 900 000 ha (circa 16% din fondul
forestier). Cele mai întinse suprafeţe se află în Carpaţii Orientali. Pădurile de brad (Abies alba) restrânse ca
suprafaţă (circa 1% din fondul forestier) sunt mai extinse pe versantul estic al Carpaţilor Orientali şi în Carpaţii
Meridionali. Impactul antropic materializat în extinderea zonei de păşunat a coborât limita pădurii de conifere
(uneori cu 300-400 m) în unele situaţii desfinţându-se pe unii versanţi vegetația aestui etaj.
c. etajul subalpin sau al jneapănului (cu tufărişuri şi rarişti de limită). Altitudinile etajului sunt
cuprinse în general între 1600-2100 m diferenţiat astfel: C. Meridionali 1800-2400 m, 1400m – 1900 m în C.
Orientali şi 1400-1800 m în M. Apuseni. Apare foarte rar zâmbru (Pinus cembra), arbore ocrotit care este relict
glaciar.
Tufărişurile subalpine sunt edificate de jneapăn numit şi jep (Pinus mugo sinonim cu Pinus montana),
ienupăr pitic (Juniperus sibirica) şi rododendron (smirdar, bujor de munte) (Rhododendron kotschyi sinonim cu
Rhododendron myrtifolium ). Pe văile umede se dezvoltă intrazonal tufărişuri de arin verde (Alnus viridis) iar
afinişurile (Vaccinium myrtillus) de la limita inferioară a etajului au caracter secundar.
d. etajul alpin (cu pajişti scunde şi tufărişuri pitice). Reprezentat insular în C.Orientali şi Meridionali la
peste 2200-2300 m (1900 m în Călimani şi Giumalău) lipseşte în M. Apuseni. Vegetaţia lemnoasă pionieră
arctică-alpină (subarbuştii) precum arginţica (Dryas octopetala), salciile pitice alpine (Salix herbacea, Salix
reticulata, Salix alpina), azaleea de munte (Loiseleuria procumbens), prin păşunat şi datorită vânturilor
puternice s-a degradat puternic găsindu-se azi doar sub formă de pâlcuri răzleţe în circurile glaciare.
Vegetaţia ierboasă este bogată şi constituită din specii ce aparţin în special familiilor Poacee
(Graminee) și Asteraceae. Vegetaţia ierboasă cuprinde pajişti cu rogoz (Carex curvula), părul porcului (Juncus
trifidus), iarba câmpului (Agrostis rupestris), ţepoşică (Nardus stricta).
32
Fig. 7-2. Zonele și etajele de vegetație din România (Geografia României, 1983)
33
7.3. PROFILUL BIOGEOGRAFIC – reprezentare de sinteză a distribuţiei organismelor sub

influenţa factorilor de mediu
Profilul biogeografic este o reprezentare de sinteză pe o anumită direcţie care evidenţiază dispunerea
vegetaţiei sub influenţa factorilor de mediu (în special relieful care prin altitudine modifică climatul). Între
vegetaţie, ca element definitoriu al peisajului şi aceste componente abiotice există legături de intercondiţionare
care se manifestă permanent. Vegetaţia poate fi reprezentată pe profil prin speciile dominante edificatoare. În
geobotanică aceste profile mai sunt numite şi profile geobotanice iar unităţile reprezentate pot fi asociaţiile
vegetale.
Scopul profilului: Explicarea compoziţiei, structurii şi distribuţiei vegetaţiei prin punerea în evidenţă a
relaţiilor care se stabilesc între aceasta şi celelalte elemente care o condiţionează.
Reprezentarea pune în evidenţă şi relaţia dintre vegetaţie, învelişul edafic şi relief iar prin introducerea
în reprezentare a componentelor de bază ale ansamblului climatic se obţine un profil complex (biopedoclimatic)
care explică mult mai bine compoziţia, structura şi distribuţia vegetaţiei.
Solul, ca element de analiză, influenţează compoziţia asociaţiilor vegetale.
Ansamblu climatic, ca element de analiză, devine important datorită rolului acestuia în condiţionarea şi
repartiţia zonală şi altitudinală a celorlalte componente, vegetaţia şi solurile.
În situaţia când condiţiile ecologice sunt influenţate substanţial de roca subiacentă (regiunile montane
de exemplu) pe profilul ales se figurează şi tipul acesteia.
Alegerea profilului:.
Prezentăm în continuare pentru exemplificare un profil realizat în Masivul Retezat şi analiza relaţiilor
de intercondiţionalitate care se manifestă (fig. 7-3). Limitele etajelor şi subetajelor de vegetaţie sunt fluctuante,
datorită modificărilor locale ale unor procese climatice (topoclimate) influenţate de orientarea culmilor,
expoziţia versanţilor şi declivitatea acestora.
Materiale necesare: Harta topografică, scara 1: 25 000, 1:50 000 sau 1:100000; Harta solurilor, scara 1:
200 000; Harta geologică, scara 1: 200 000; Harta distribuţiei precipitaţiilor medii anuale; Harta izotermelor
anuale şi harta vegetaţiei României, altimetru, GPS.
Modul de construcţie al profilului: Pentru trasarea profilului se va avea în vedere în primul rând
alegerea adecvată a scării de lucru şi apoi stabilirea punctelor aliniamentului. Profilul ales parcurge mai multe
etaje de vegetaţie între 760 m (confluenţa Lăpuşnicului cu Râul Mare) și 2250 m (Poarta Bucurei) (fig.6-3).
Cele trei componente analizate: vegetaţia, tipurile de soluri şi climatul (prin parametrii săi cei mai
importanţi) prezintă o dispunere spaţială conformă cu desfăşurarea altitudinală a profilului. Se reprezintă de
asemenea şi tipul de rocă întâlnit de-a lungul profilului, aceasta contribuind la compoziţia chimică a solului şi la
reacţia acestuia.
Etajarea vegetaţiei (fig.7-3) este pusă în evidenţă în corelaţie cu ceilalţi factori după cum urmează:
Etajul nemoral:
Subetajul gorunului (Q. petraea) în care apare diseminat carpenul (Carpinus betulus) se regăseşte pe
versanţii însoriţi ai văii Râului Mare până la circa 700 m.
În lunca Râului Mare (punctul de plecare al profilului), caracteristice la această altitudine, sunt arinul
negru (Alnus glutinosa), arinul alb (Alnus incana) şi brustan (Telekia speciosa), frecventă în locurile umede şi
umbroase. Caracteristică asociaţia 1 din fig. 7-3.
Subetajul pădurilor de fag apare pe profil între 700-1400 m altitudine şi cuprinde:
- făgetele pure (Fagus sylvatica), între 700-1250 m, unde întâlnim asociaţii vegetale precum cele de fag
cu brustur negru (Symphytum cordatum) şi de fag cu horști (Luzula luzuloides). Apar caracteristice asociaţiile
vegetale 2 şi 3 din fig. 7-3;
- pădurile mixte de fag în amestec cu brad (Abieti-Fagetum) în care apare caracteristică mierea ursului
(Pulmonaria rubra) şi fag cu molid (Piceo-Fagetum) în care apare margarete de munte (Chrysanthemum
leucanthemum) se situează între 1250-1400 m. Asociaţiile vegetale caracteristice sunt 4 şi 5;
Etajul coniferelor (pădurilor boreale de molid) se conturează între 1400-1760 m unde apar asociaţii
vegetale de molid cu vulturică transilvanică (Hieracium transsylvanicum). Asociaţiile caracteristice sunt 6 şi 7.
Etajul subalpin începe să se contureze la peste 1760 m, odată cu apariţia molidişurilor de limită care reprezintă
un ecoton dominat de asociaţia 8 formată din molid (Piceea abies) cu coacăză de munte (Brukentalia
spiculifolia) şi se definitivează fizionomic de către tufărişurile de jneapăn (Pinus mugo) cu rododendron
(Rhododendron kotschyi) care urcă pe vârfurile înalte ale masivului, sub formă de pâlcuri, până la circa 2300 m
34
altitudine – asociația 9 în care sunt bine reprezentate omagul (Aconitum tauricum), ştirigoaia (Veratrum album),
ştevia stânii (Rumex alpinus), ciucuraşi (Adenostyles alliariae) etc. Dintre celelalte asociaţii vegetale, cu o
răspândire mai mică în acest etaj, dar care contribuie la caracterizarea sa fizionomică menţionăm tufărişurile de
arin de munte sau arin verde (Alnus viridis) şi tufărişurile scunde de smirdar sau bujor de munte (Rhododendron
kotschyi) cu afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea) – asociația 10.
Etajul alpin în partea centrală a Munţilor Retezat se desfăşoară între 2300-2509 m şi se caracterizează
prin prezenţa şi dominanţa pajiştilor primare de rogoz (Carex curvula) în care sunt bine reprezentate specii
caracteristice precum păiuş alpin (Festuca supina), iarba câmpului (Agrostis rupestris), ochiul găinii (Primula
minima), sclipeţi (Potentilla aurea), zglăvoc (Centaurea nervosa), părul porcului (Juncus trifidus) etc. În zona
alpină calcaroasă apare floarea de colț sau floarea reginei (Leontopodium alpinum). Asociaţie caracteristică - 11.
Degradarea pajiştilor primare a dus la colonizări, iniţial în pajiştile erodate, cu ţepoşică (Nardus stricta).
TEMĂ:
I. Încadraţi pe zone (subzone) şi etaje (subetaje) de vegetaţie următoarele specii:
arin verde, gorun, colilie pontico-caucaziană, fag, jneapăn, păiuş de stepă, molid, rogoz alpin, bărboasă,
ienupăr pitic, gârniţă, zâmbru, afin, brad, pir, gorun balcanic, stejar pedunculat, zadă (larice), stejar brumăriu,
arginţică, stejar pufos, arţar tătărăsc, merişor, gorun ardelean, ochiul găinii, floare de colţ, rododendron (bujor de
munte, smirdar), iarba câmpului, azalee de munte, cer, păiuş alpin.
1. ZONA DE STEPĂ .............................................................................................................................................

....................................................................................................................................................................................
2. ZONA DE SILVOSTEPĂ: ..................................................................................................................................
..................................................................................................................................................................................
3. SUBZONA STEJARILOR XEROMEZOFILI – TERMOFILI: ........................................................................
...................................................................................................................................................................................
4. SUBZONA STEJARILOR MEZOFILI: ............................................................................................................
..................................................................................................................................................................................
5. SUBETAJUL PĂDURILOR DE GORUN: .......................................................................................................
..................................................................................................................................................................................
6. SUBETAJUL PĂDURILOR DE FAG: ..............................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
7. ETAJUL CONIFERELOR: ................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
8. ETAJUL SUBALPIN: ........................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
9. ETAJUL ALPIN: ................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
35
36
Fig.7.3 Profil biogeografic de la Gura Zlata la Poarta Bucurei – Munţii Retezat
Lp 8. RAPORTURI ÎNTRE COMPONENTELE FITOCENOZELOR
Fitocenoza este o grupare formată din mai multe populaţii de plante, strâns legate de anumite condiţii
ecologice având ca trăsături principale: organizarea sub formă de pâlcuri, cu contur şi mărimi variate;
compoziţia floristică, structura și fizionomia se menţin timp îndelungat; între diferitele componente se stabilesc
relaţii de interdependenţă care se menţin timp îndelungat. Asociaţia vegetală reprezintă unitatea
cenotaxonomică (fitosociologică, fitocenotică) de bază în studiul vegetaţiei formată din totalitatea fitocenozelor
de același tip care se caracterizează prin condiţii ecologice specifice având una sau mai multe specii
caracteristice (şcoala fitocenologică central-europeană, Braun-Blanquet). Fitocenoza este astfel formațiunea
reală, din teren, în timp ce asociația vegetală este formațiunea generică, teoretică, de studiu a vegetației.
Şcolile fitocenologice s-au grupat în jurul a două principii:
a. pricipiul floristic - constă în identificarea anumitor specii de recunoaştere pentru diferitele
comunităţi de plante. Aspectele floristice, chorologice şi istorice au constituit priorităţi (şcoala floristică franco-
elveţiană) în comparaţie cu preocupările ecologice. Botanistul elveţian J. Braun-Blanquet a fost precursorul
acestei şcoli.
b. principiul speciilor dominante şi al reprezentativităţii factorilor ecologici
Raporturile cantitative ce se stabilesc între diferitele specii dintr-o fitocenoză se exprimă cu ajutorul
unor indici de calcul specifici: abundenţa, dominanţa (acoperirea), abundenţa-dominanţa etc.
Numărul de indivizi ce alcătuiesc populaţia unei fitocenoze reprezintă abundenţa speciei (A).
Suprafaţa pe care o ocupă indivizii unei specii, exprimată în procente, constituie dominanţa speciei sau
acoperirea (D). Se apreciază partea din suprafaţa de probă acoperită de aparatul foliar al populaţiei studiate.
În funcţie de indicele abundență- dominanță, indice care cuantifică atât abundența cât și dominanța
speciei, speciile vegetale sunt împărţite în mai multe categorii:
a. specii dominante edificatoare - domină, construiesc şi definesc biocenozele. Ele înregistrează cea mai
mare valoare a indicelui de abundenţă-dominanţă. Acestea reprezintă între 60-100% din totalul speciilor
care constituie fitocenoza, alcătuind primul strat (principal) de plante şi ocupă suprafaţa cea mai mare.
Produc cea mai mare cantitate de materie vegetală (biomasă) şi creează aşa-numitul fitomediu care
determină structura şi compoziţia biocenozei. Dominantele formează principala masă vegetală și
construiesc fitocenoza.
b. specii subdominante, deţin împreună circa 25-40% din suprafaţa totală a vegetaţiei iar fiecare în parte
participă în proporţie de 10-15%. Pot fi în număr de maxim 5 subdominante.
c. specii indicatoare, pun în evidenţă (indică) anumite caracteristici ale factorilor ecologici (ex./
umiditatea, aciditatea, troficitatea, temperatură, substanțe din sol, etc) (vezi cursul). Ele prezintă
toleranță restrânsă pentru un anume factor ecologic și sunt slab reprezentate în general în cadrul
fitocenozei.
d. specii însoţitoare (specii accesorii) populează spaţiile libere dintre celelalte specii contribuind la
menţinerea structurii biocenozelor. Sunt mai puţin stabile. Pot reprezenta până la 10-25 % din acoperire.
e. specii întâmplătoare, nu caracterizează biocenoza, prezenţa lor accidentală datorându-se agenţilor de
diseminare, de natură zoogenă sau antropogenă.
Un alt indicator utilizat în raporturile din fitocenoze este constanţa.
Constanţa (K) evaluează gradul de statornicie a unei specii în toate biocenozele de acelaşi tip, dintr-un
anumit teritoriu şi se exprimă procentual. Speciile cu un indice de constanţă ridicat (peste 50%) sunt considerate
specii caracteristice (specii constante) pentru biocenoza respectivă (sens Braun-Blanquet).
Braun – Blanquet (şcoala franco-elveţiană) consideră că speciile sunt legate de anumite asociaţii (specii
fidele asociaţiei). Constanţa ne indică gradul de fidelitate a unor specii pentru o anumită asociaţie vegetală.
Gradul de fidelitate este indicat prin cifre astfel:
1 - specii întâmplătoare (sunt rare şi provenite din alte asociaţii sau rămase din asociaţiile anterioare);
2 - specii însoţitoare (sunt specii nestatornice, nelegate de nici o asociaţie);
3 - specii predispuse, se găsesc în mai multe asociaţii, fiind însă mai strâns legate de una;
4 - specii statornice, strâns legate de o asociaţie dar care se mai întâlnesc şi în alte asociaţii, cu puţini
indivizi sau cu vitalitate mai redusă;
5 - specii fidele (sunt legate exclusiv sau aproape exclusiv de o asociaţie).
Categoriile (3+4+5) formează grupa speciilor caracteristice (specii de recunoaștere) (sens Braun-Blanquet).
Există numeroase comunități/formațiuni vegetale subordontate factorilor ecologici. Ex./ șibleac - formațiune
alcătuită din specii mediteraneene și submediteraneene, preponderent arbustivă, întâlnită îndeosebi pe calcare în
Banat și Oltenia; șleau - pădure de amestec în care speciile dominante edificatoare sunt stejarii (cvercineele -
Quercus sp.); păduri ripariene - păduri de-a lungul râurilor cu vegetație arboricolă higrofilă și mezohigrofilă.
37
TEMA:
1. Menţionaţi care sunt speciile ce pot fi dominante edificatoare (denumire comună şi denumire ştiinţifică)
în următoarele comunităţi/formațiuni de vegetaţie, zone/subzone respectiv etaje/subetaje de vegetație:
a) subzona stejarilor xeromezofili-termofili: ............................................................................................................

b) făgete pure: ............................................................................................................................................................
c) etajul subalpin: ......................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
d) pădurile de conifere: .............................................................................................................................................
e) vegetaţie forestieră pe malurile râurilor (păduri ripariene şi zăvoaie): .................................................................
....................................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
f) cereto-gârniţete: ....................................................................................................................................................
g) cvercinee: ..............................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
h) şibleac: .................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
i) gorunete: ……………………………………………………………………………………...............................
..................................................................................................................................................................................
j) pinete: ....................................................................................................................................................................
k) şleau: .....................................................................................................................................................................
l) subzona stejarilor mezofili: ...................................................................................................................................
2. Menţionaţi specii caracteristice (sens Braun-Blanquet) (denumirea comună şi denumirea ştiinţifică)

prezente în:
a) pădurile de conifere din Carpaţi
.............................................................................................................................................................................
.............................................................................................................................................................................
.............................................................................................................................................................................
.............................................................................................................................................................................
b) comunităţile de vegetaţie subalpină din Carpaţi
.............................................................................................................................................................................
.............................................................................................................................................................................
.............................................................................................................................................................................
............................................................................................................................................................................
38
Lp 9. HARTA VEGETAŢIEI
Cartarea vegetaţiei joacă un rol important în studierea diversităţii acesteia. Cartarea presupune
delimitarea în teren a diverselor unităţi elementare de cartare (asociaţii vegetale). Operaţia se realizează în două
etape: de teren şi de laborator.
În ultimul timp se remarcă tendinţa de a studia concomitent vegetaţia şi condiţiile de mediu şi de a
controla astfel floristica prin ecologie şi invers. Întocmirea hărţii vegetaţiei permite corelarea raporturilor dintre
învelişul biotic şi ceilalţi factori ai mediului ce contribuie la formarea unităţilor de vegetaţie (substratul
geologic, relieful, solurile, clima).
Hărţile vegetaţiei se execută la scară mică, mijlocie sau mare în funcţie de scopul propus. Hărţile cu
scara mai mare de 1:25 000 sunt considerate hărţi la scară mare detaliate (1:10 000, 1:5 000). Pentru teritorii
întinse (continente) scările sunt foarte mici.
Cartarea pe teren prin metoda vizuală
Cartarea vizuală prezintă procedee de investigare precum: cartare pe itinerare transversale (paralele);
cartare pe contur integral, cartare prin pichetare. Utilizarea acestei metode prin procedeele menţionate
presupune folosirea ca bază topografică a hărţilor topografice.
Cartarea cu ajutorul teledetecţiei
Cele mai noi mijloace de cartare includ tehnica detecţiei satelitare. Această metodă presupune obţinerea
hărţii vegetaţiei cu ajutorul unor imagini satelitare.
Datorită ameliorării rezoluţiei geometrice a senzorilor instalaţi la bordul sateliţilor de teledetecţie
precizia hărților a crescut foarte mult. A fost posibil astfel realizarea unor hărţi ale vegetaţiei la scara 1: 10000.
Acurateţea reprezentării pe hărţile spaţiale depinde şi de benzile spectrale utilizate de senzorii de teledetecţie.
Cartarea cu ajutorul aerofotogrammelor
Se realizează cu ajutorul produselor cartografice realizate prin fotogrammetrie (fotogramme,
ortofotoplanuri) şi fotointerpretarea acestora. Pentru hărţi detaliate aerofotogrammele se pot realiza la scara
1:10000, 1: 5000 sau la scari mai mari. Conturul formaţiunilor forestiere se poate trasa prin digitizare pe
ortofotoplanuri la scară mare. Descifrarea fotogrammelor necesită confruntarea cu situaţia din teren.
Studiu de caz: Analiza hărţii vegetaţiei rezervaţiei naturale Domogled
1. Consultaţi harta vegetaţiei (fig. 9-1) şi precizaţi speciile care edifică formaţiunile vegetale ce apar pe
hartă (denumirea comună şi denumirea ştiinţifică).
cărpinete:...................................................................................................................................................................
făgete:.........................................................................................................................................................................
brădete:......................................................................................................................................................................
pinete:.......................................................................................................................................................................
gorunete:....................................................................................................................................................................
cerete:.......................................................................................................................................................................
2. Justificaţi în scris distribuţia actuală a formaţiunilor vegetale (cele arboricole) din Muntele Domogled
(făgete, cărpinete, brădete, pinete, gorunete, cerete):
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................................................
39
Fig. 9-1 Rezervaţia naturală Domogled - harta vegetației

LEGENDA: 1- abrupt calcaros principal; 2- abrupt calcaros secundar; 3 – creastă principală;
4 – creastă calcaroasă; 5 – şa; 6 – chei; 7 – cărpinete ; 8 - făgete; 9 - brădete; 10 – pinete;
11 – gorunete; 12 - cerete; 13 – pajişti şi fâneţe; 14 – poteci; 15 – canton silvic; 16 – limita rezervaţiei înfiinţată în 1932
(sursa: Badea (ed.), 1981)
40
Lp 10. PROTECŢIA CAPITALULUI NATURAL ŞI CONSERVAREA

BIODIVERSITĂŢII
10.1 Statutul speciilor care necesită măsuri de conservare
Biogeografia este una dintre ştiinţele implicate în analiza cauzală a distribuţiei organismelor vii şi în
evaluarea biodiversităţii ecosistemelor terestre şi marine. Această ştiinţă interdisciplinară poate atrage atenţia
asupra marilor pericole ce ameninţă omul şi natura în epoca modernă şi are de elaborat soluţii practice ce
privesc conservarea speciilor şi protecţia habitatelor naturale.
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi Resurse Naturale (IUCN) (denumită din 1990, World
Conservation Union) cu sediul la Gland (Elveţia) (www. iucn.org) a stabilit o serie de categorii de specii care
necesită măsuri de conservare(specii ameninţate cu dispariţia).
Cele mai importante categorii sunt următoarele:
- specii periclitate (EN) (specii pe cale de dispariţie, a căror supravieţuire este puţin probabilă dacă factorii
cauzali continuă să acţioneze);
- specii vulnerabile (VU) (specii care ar putea să intre în prima categorie în viitorul apropiat dacă factorii
cauzali continuă să acţioneze);
- specii rare (specii care în prezent un sunt nici periclitate nici vulnerabile dar care prezintă riscul de a intra
în primele două categorii)
Pentru impunerea efectivă a restricţiilor legale asupra speciilor, prin convenţii, a trebuit ca fiecare categorie
şi criteriu de evaluare să fie riguros definite (IUCN, 2001 – versiunea 3.1). Sistemul de clasificare cuprinde trei
clase cu 7 categorii (www. iucnredlist.org). Speciile au fost astfel încadrate în: categorii cu risc scăzut (speciile
care un necesită măsuri de conservare şi speciile foarte aproape de a fi ameninţate); categorii ameninţate
(vulnerabile (VU), periclitate (EN), ameninţate în fază critică (CR)) şi alte categorii: speciile extincte în
sălbăticie (EW), speciile cu deficit de date (DD), speciile neevaluate (NE) etc.
România operează în legislaţia proprie cu concepte similare privind conservarea florei şi faunei
sălbatice. Astfel prin stare de conservare favorabilă unei specii se înţelege întrunirea următoarelor condiţii:
- specia se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului său
natural;
- aria de repartiţie naturală a speciei nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitor;
- există un habitat destul de vast pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe termen lung.
Categoriile de specii care necesită conservare (conform legislaţiei din România):
- specii ameninţate sunt speciile periclitate, vulnerabile sau rare;
- specii prioritare sunt speciile periclitate şi /sau endemice, pentru a căror conservare sunt necesare
măsuri urgente;
- specii de interes comunitar sunt speciile care pe teritoriul Uniunii Europene sunt periclitate,
vulnerabile, rare sau endemice (sunt prevăzute în Directiva Habitate și Directiva Păsări).
Speciile rare sunt speciile ale căror populaţii sunt mici şi care, chiar dacă în prezent nu sunt periclitate
sau vulnerabile, riscă să devină. Speciile endemice necesită o atenţie particulară datorită naturii specifice a
habitatului lor şi / sau a impactului potenţial al exploatării lor asupra stării de conservare.
10.2 Categorii de arii naturale protejate

La nivel naţional şi internaţional există mai multe categorii de arii naturale protejate care urmăresc să
conserve biodiversitatea, habitatele şi peisajele naturale ce necesită astfel de măsuri.
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi Resurse Naturale (IUCN) (www. iucn.org) a
stabilit şase categorii de arii naturale protejate (I - VI).
Menţionăm în continuare principalele categorii de arii naturale protejate care se regăsesc şi în legislaţia
României şi corespondenţa dintre ariile protejate de interes naţional şi categoriile de arii IUCN:
- arii naturale protejate de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale
naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale
- arii naturale protejate de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,
geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională (tip Ramsar), rezervaţii ale biosferei;
- arii naturale protejate de interes comunitar (situri Natura 2000): situri de importanţă comunitară
(SCI), arii speciale de conservare (SAC), arii de protecţie specială avifaunistică (SPA);
- arii naturale protejate de interes judeţean sau local
41
A. Arii naturale protejate de interes naţional
Principalele acte normative care legiferează regimul ariilor naturale protejate de interes naţional sunt
Legea 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – secţiunea a III-a – zonele
protejate, completată ulterior de alte acte normative privind instituirea de noi arii naturale protejate, delimitarea
rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale, zonarea interioară a parcurilor naţionale şi a
parcurilor naturale, regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice. Aceste acte normative (www. anpm.ro) stabilesc regimul ariilor naturale de interes naţional astfel:
Rezervaţiile ştiinţifice – ocrotesc suprafeţe de teren destinate cercetărilor ştiinţifice de specialitate sau
conservării fondului genetic autohton. Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie
cu interzicerea oricăror activităţi umane cu excepţia activităţilor de cerceare, educaţie şi de ecoturism cu
limitările descrise în planurile de management.
Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea
Naturii) - ,,rezervaţie naturală strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri ştiinţifice”.
ex./ Rezervaţia Ştiinţifică Gemenele (M. Retezat); Peştera Cloşani; Peștera Movile.
Parcurile naţionale - reprezintă arii naturale protejate relativ întinse, unde ecosistemele nu sunt
alterate de exploatarea şi ocuparea umană, iar flora şi fauna, relieful şi habitatele prezintă un interes deosebit
din punct de vedere ştiinţific, educativ şi recreativ. În aceste perimetre autoritatea competentă (administraţia
parcului naţional) a luat măsuri de prevenire sau eliminare a oricărei exploatări sau locuiri pentru întregul
teritoriu. Vizitatorilor le este permisă intrarea - în condiţiile respectării regulamentului parcului - pentru scopuri
de cercetare, educative, culturale sau recreative. Parcurile naţionale şi parcurile naturale au administraţie
proprie. Ele au o zonare interioară din punct de vedere al necesităţii de conservare a diversităţii biologice
delimitându-se zone de conservare specială ce cuprind cele mai valoroase elemente ale patrimoniului natural
din interiorul parcurilor naţionale şi parcurilor naturale.
Parcurile naţionale corespund categoriei II IUCN - ,,parc naţional: arie protejată administrată în
special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere”.
În România sunt constituite 13 Parcuri Naţionale: Retezat (înfiinţat pe o suprafaţă de 10 000 ha încă din
1935; în prezent are 38 047 ha); Domogled-Valea Cernei (60100 ha); Cheile Nerei-Beuşniţa (37100 ha); M.
Măcinului (11321 ha); Rodna (46400 ha); Cheile-Bicazului-Hăşmaş (6575 ha); Ceahlău (8396 ha); Călimani
(24041 ha); Cozia (17100 ha); Piatra Craiului (14800 ha); Semenic-Cheile Caraşului (36665 ha), Buila-
Vânturariţa (4186 ha) şi Defileul Jiului (11 127 ha). Suprafața totală a parcurilor naționale este de 3158 kmp
(1,32 % din teritoriul național).
Monumentele naturii – sunt creaţii individualizate ale naturii, a căror conservare prezintă, din motive
ştiinţifice un interes public. În această categorie intră în special elemente geologice şi geomorfologice cu
manifestare limitată (peşteri, martori de eroziune, chei, depozite fosilifere), care se regăsesc de obicei incluse în
alte categorii de arii protejate. Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie
care asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul de vulnerabilitate, accesul populaţiei
poate fi limitat sau interzis.
Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN - ,,monument natural: arie protejată
administrată în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice”.
ex./ Sfinxul (M. Bucegi), Râpa Roşie (Sebeș), 12 Apostoli (M. Călimani), Peştera cu Corali (M.
Retezat), Creasta Cocoșului (M. Gutâi), Detunata (M. Apuseni), Dealul cu Melci (Apuseni) etc. Există în
România circa 230 monumente ale naturii.
Rezervaţiile naturale (specializate) - reprezintă spaţii în care natura este protejată integral sau parţial.
Acestea sunt rezervaţii integrale sau rezervaţii parţiale. Pot fi specializate (rezervaţii botanice, forestiere,
faunistice, geologice, paleontologice, speologice, marine etc.) sau mixte.
În România există în prezent peste 1000 de rezervaţii naturale şi monumente ale naturii.
Rezervaţiile naturale corespund categoriei IV IUCN - ,,arie de gestionare a habitatelor/speciilor: arie
protejată administrată în special pentru conservare prin intervenţii de gospodărire”.
ex./ Poiana Bujorului de la Plenița, Cazanele Dunării, Pădurea Letea
Parcurile naturale - sunt areale cu peisaje cultivate (antropizate), dar cu valori estetice şi ştiinţifice
deosebite. Acestea sunt parţial locuite şi exploatate economic raţional şi în acelaşi timp sunt protejate
împotriva urbanizării şi industrializării. Reprezintă o modalitate de a veni în ajutorul faunei şi florei ameninţate,
42
unele specii fiind strict protejate. Deoarece în unele state, sunt foarte rare arealele nemodificate antropic, există
un număr mai însemnat de parcuri naturale.
În prezent în România sunt constituite 16 Parcuri Naturale: Porţile de Fier (115655 ha), Bucegi (32663
ha), Grădiştea Muncelului-Cioclovina (10000 ha), Munţii Apuseni (75784 ha), Balta Mică a Brăilei (17529
ha), Lunca Mureşului (17166 ha); Lunca Joasă a Prutului Inferior (8247 ha); Comana (jud. Giurgiu) (24963
ha); Munţii Maramureşului (148850 ha); Putna- Vrancea (38204 ha); Vânători-Neamţ (30800 ha), Defileul
Mureşului Superior (9156 ha), Cefa (5003 ha), Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului (102 392 ha) şi
Geoparcul Platoul Mehedinţi (106 000 ha), Văcărești (186 ha).
Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN - ,,peisaj protejat: arie protejată administrată în
principal pentru conservarea peisajului şi recreere”.
Clasificarea IUCN cuprinde însă şi categoria a VI-a căreia îi corespunde - ,,arie protejată pentru
managementul resurselor: arie aprotejată administrată în principal pentru folosirea durabilă a ecosistemelor
naturale”.
B. Arii naturale protejate de interes internaţional
Situri naturale ale patrimoniului natural universal (World Heritage) – cuprind obiective naturale
şi/sau culturale, de interes internaţional. Se află sub patronajul UNESCO (Convenţia de la Paris, 1972);
Geoparcuri - sunt teritorii ce cuprind elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de
interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural. Geoparcurile sunt zone cu aşezări umane astfel gestionate încât
să constituie modele de dezvoltare a comunităţilor în armonie cu mediul natural. Geoparcul are o structură de
administrare proprie, în parteneriate locale şi naţionale, managementul acestuia realizându-se în conformitate cu
recomandările UNESCO şi Cartei Reţelei Europene a Geoparcurilor (www.europeangeoparks.org). În cuprinsul
geoparcului se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie: zone strict protejate (având regimul
rezervaţiilor ştiinţifice), zone tampon, zone de dezvoltare durabilă. În România au fost declarate două
geoparcuri: Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului – 102392 ha; Geoparcul Platoul Mehedinţi – 106000 ha.
Zone umede de importanţă internaţională (situri de tip Ramsar) – zonele umede de importanţă
internaţională sunt desemnate în urma Convenţiei de la Ramsar (Iran, 1971) (www.ramsar.org).
În România sunt în prezent 19 situri Ramsar. ex./ Delta Dunării, Complexul piscicol Dumbrăviţa, Lunca
Inferioară a Mureşului, Balta Mică a Brăilei, Confluența Jiu-Dunăre, Bistreț.
Rezervaţiile Biosferei - sunt arii protejate care promovează soluţii de reconciliere a conservării
biodiversităţii cu folosirea durabilă a resurselor. Acestea sunt internaţional recunoscute. Conferinţa Biosferei
organizată de UNESCO în 1968 a pus bazele programului Man and the Biosphere (MaB) lansat oficial în 1970.
Unul din proiectele MaB a constat în stabilirea şi coordonarea unei reţele mondiale de noi arii protejate care să
fie gândite ca Rezervaţii ale Biosferei. Reţeaua mondială a Rezervaţiilor Biosferei cuprinde în prezent peste 500
de Rezervaţii ale Biosferei (www. unesco/mab). România are 3 rezervaţii ale biosferei (Delta Dunării -580 000
ha, Retezat – 38 047 ha, Pietrosul Rodnei - 44 000 ha).
Un număr de rezervaţii ale biosferei includ simultan zone protejate de alte sisteme, ca de exemplu
parcuri naţionale, rezervaţii naturale sau alte forme internaţional recunoscute.
C. Arii naturale protejate de interes comunitar (Reţeaua ecologică Natura 2000)
,,Natura 2000” este o reţea ecologică europeană care are ca scop principal menţinerea stării de conservare
favorabilă a anumitor specii şi tipuri de habitate naturale, corespunzătoare directivelor europene. Suprafeţele
terestre şi acvatice, care sunt incluse în reţeaua ecologică europeană se numesc situri ,,Natura 2000”. Directiva
92/43/EEC (Directiva Habitate) din 1992 a stabilit obiectivul de a fonda o reţea ecologică europeană de
conservare a naturii numită NATURA 2000 (ec.europa.eu/environment/nature/natura2000), constituită din
arii de protecţie specială avifaunistică (SPA-uri) în cadrul Directivei Păsări - 79/409/EEC, situri de
importanţă comunitară (SCI-uri) şi arii de conservare specială (SAC–uri) în cadrul Directivei Habitate-
92/43/EEC.
Pentru procesul de desemnare a siturilor Natura2000 a fost necesară elaborarea unei baze ştiinţifice ce
cuprinde habitate şi specii de interes comunitar.
Fiecare sit Natura 2000 are un formular standard de date (Formularul Natura 2000), disponibil pe site-ul
Agenției Naționale pentru Protecția Mediului (http://www.anpm.ro/arii-naturale-protejate).
Categoriile de situri NATURA 2000
43
SITURILE DE IMPORTANŢĂ COMUNITARĂ (SCI) – reprezintă acele arii protejate care, în

regiunea sau în regiunile biogeografice (bioregiunile) în care există, contribuie semnificativ la menţinerea sau
restaurarea unei stări de conservare favorabilă a habitatelor naturale de interes comunitar sau a speciilor de
interes comunitar (Directiva Habitate-92/43/EEC) şi care pot contribui astfel semnificativ la coerenţa reţelei
NATURA 2000 şi/sau contribuie semnificativ la menţinerea diversităţii biologice în regiunea ori regiunile
biogeografice respective. ex./ Parâng, Retezat, Pădurea Plenița, Frumoasa, Făgăraș.
ARIILE DE PROTECŢIE SPECIALĂ AVIFAUNISTICĂ (SPA) – sunt acele arii naturale protejate ale
căror scopuri sunt conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul, readucerea într-o stare de conservare
favorabilă a speciilor de păsări şi a habitatelor specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de păsări
migrtoare sălbatice stipulate în Directiva Păsări 79/409/EEC. Managementul acestora se realizează prin planuri
de management. ex./ Bistreț, Confluența Jiu-Dunăre, Delta Dunării.
ARIILE SPECIALE DE CONSERVARE (SAC) – sunt acele arii naturale protejate de interes comunitar
ale căror scopuri sunt conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul, readucerea într-o stare de conservare
favorabilă a habitatelor naturale şi/sau a populaţiilor speciilor pentru care situl este desemnat. Aceste arii sunt
special desemnate pentru conservarea tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor şi sunt aprobate de
Comisia Europeană. Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management adecvate
(măsuri de conservare necesare atingerii scopului urmărit).
La nivelul Uniunii Europene au fost desemnate peste 22 000 situri de importanţă comunitară (circa 15%
din suprafaţa UE) şi peste 5 000 arii de protecţie specială avifaunistică (circa 11% din suprafaţa Uniunii).
La nivelul României s-a instituit regimul de arie naturală protejată de interes comunitar pentru un
număr de 610 situri Natura 2000 (circa 25% din suprafața României) dintre care: 462 situri de importanţă
comunitară (SCI-uri) și 148 arii de protecţie specială avifaunistică (SPA-uri).
TEMA:
I. Prezentaţi exemple de arii naturale de interes naţional, internaţional şi comunitar (3 exemple din fiecare
categorie menționată mai jos) (sursa: http://www.anpm.ro/).
1) rezervații științifice: .............................................................................................................................................
2) parcuri naționale: ................................................................................................................................................
3) rezervații naturale: ............................................................................................................................................
4) monumente ale naturii: ......................................................................................................................................
5) parcuri naturale: .................................................................................................................................................
6) rezervații ale biosferei: .......................................................................................................................................
7) situri RAMSAR: .................................................................................................................................................
8) geoparcuri: .........................................................................................................................................................
9) situri de interes comunitar (SCI): .......................................................................................................................
10) arii de protecție specială avifaunistică (SPA): ...................................................................................................

44

Biogeografie laborator-MARINESCU EMIL

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biogeografie laborator-MARINESCU EMIL

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BIOGEOGRAFIE – Lucrări practice

Lp 1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND ORGANISMELE VII

1.1. Sistemul general de clasificare a organismelor vii

Plantele cu sămânţă (Spermatophyta) cuprind două subîncrengături: Gimnospermele – plante la care

1.2. Denumirile ştiinţifice ale unităţilor taxonomice

1. FUNGI (ex./REGN): iască, .............................................................................................................................

FAMILII DE PLANTE (5 exemple): ....................................................................................................................

CLASA MAMIFERE: .................................................................. ..........................................................................

- punctaj tema Lp 1 - 0,25 pct. -

Ecaudata Hylidae Hyla H. arborea (brotăcel)

Lp2. ELEMENTE PRIVIND MORFOLOGIA PLANTELOR VASCULARE

Nervaţiunea – reprezintă modul de dispoziţie şi ramificare a nervurilor în cadrul laminei. Principalele

Marginea frunzei poate fi:

Fig. 2-3 Marginea limbului la frunze (micile şi marile incizii)

Fig. 2-4 Frunze penat-compuse (1-5) şi palmat - compuse (6-9)

Fig. 2-5 Fructe uscate dehiscente:

Fig. 2-6 Fructe uscate indehiscente:

Fig. 2-7 Fructe uscate indehiscente:

II. Precizaţi morfologia fructelor la următoarele specii de arbori:

- punctaj tema Lp 2 (pag.12 și 14) - 0,5 pct. -

2.2 DETERMINAREA SPECIILOR. CHEIA DIHOTOMICĂ

Genul Pinus aparţine încrengăturii Spermatophyta, subîncrengătura Gimnosperme, clasa Conifere,

EXEMPLU DE DETERMINARE PRIN UTILIZAREA CHEII DIHOTOMICE:

Genul Pinus L. – Pin

3. Menţionaţi toate speciile de gimnosperme din flora spontană a României:

Lp 3. BIOFORMELE ŞI SPECTRUL BIOLOGIC

Fig. 3-1 Bioforme: A - fanerofite; B şi C – camefite; D – hemicriptofite;

(Vaccinium vitis-idaea), bujorul de munte (Rhododendron). Camefitele împreună cu hemicriptofitele

Zona Ponderea formelor biologice (%)

Fanerofite Camefite Hemicriptofite Geofite Terofite

II. Ce bioforme sunt caracteristice (predomină) în următoarele ţinuturi:

1. ZONELE TROPICAL UMEDE: …………………………….....................…………………………

- punctaj tema Lp 3 - 0,25 pct. -

Lp 4. CARTOGRAFIEREA AREALELOR BIOGEOGRAFICE

Raportul specie endemică – specie relictă

3 Acer campestre jugastru european grupa I

Nr. Grupa de elemente

11 Ailathus altissima* cenuşer, oţetar, lemn introdus din China

12 Albizia julibrissin* mimosa, arborele de introdus din Asia

13 Alnus glutinosa arin (anin) negru eurasiatic

16 Betula nana mesteacăn pitic circumpolar boreal

19 Carpinus betulus carpen central-european

21 Castanea sativa mediteranean

22 Catalpa bignonioides* ţigărar, catalpa introdus din America de Nord

23 Crataegus monogyna păducel eurasiatic

24 Celtis australis* celtis, sâmbovină introdus din America de Nord

25 Corylus avellana alun european

27 Fagus sylvatica fag atlantic-central-european

29 Fraxinus angustifolia frasin mediteranean

34 Ginkgo biloba* arborele pagodelor introdus din China

35 Hippophae rhamnoides cătină albă, cătină de râu eurasiatic

36 Juniperus sibirica eurasiatic-arctic-alpin

37 Koelreuteria introdus din China

38 Larix decidua carpatica zadă, larice carpatic (endemism)

39 Paulownia tomentosa* paulownia introdus din Japonia

Nr. Grupa de elemente

40 Picea abies (excelsa) molid, brad roşu central-european şi nordic

43 Pinus banksiana * pin bancsian introdus din America de Nord

52 Populus alba plop alb eurasiatic

58 Prunus spinosa porumbar european şi sud-vest asiatic

59 Pseudotsuga menziesii* brad Douglas introdus din America de Nord

60 Quercus cerris cer submediteranean

69 Rosa canina măceş european