Biologie Animală

Biologie animală_Curs 2 2021
Încrengatura Nemathelmintes
(Nematoda)
Nematodele formează un grup de animale nevertebrate cu corpul vermiform cilindric,

nesegmentat, răspândite într-o varietate extrem de largă de habitate acvatice și terestre. Majoritatea
speciilor cuprinde organisme libere, dar un număr semnificativ parazitează plantele și alte organisme
animale, inclusiv omul.
Urme fosile de nematode au fost identificate în sedimente Cambriene formate în ecositemele
marine de țărm (Maas, Huang, Chen, Waloszek, & Braun, 2007) iar mematode parazite au fost
identificate în insectele fosilizate în chihlimbar de vârstă cretacică. Juvenili de Trichinella au fost găsiți în
mumiile egiptene preparate în urmă cu 3200 ani, iar prima mențiune documentată a unui parazit uman
(Ascaris) datează de acum 3550 de ani (Poinar, 2005).
Cele mai cunoscute și studiate specii nematode sunt cele care parazitează omul,plantele cultivate
și animalele crescute de acesta, urmare a bolilor provocate și a pagubelor economice.
Alcătuirea generală
Corpul cilindric și vermiform al nematodelor prezintă o cavitate, numită celom, umplută cu

lichid. dar este lipsit de aparat circulator și respirator. În schimb, nematodele au sistem nervos, sistem
excretor și musculatură longitudinală. Nu au mușchi circulari. Simetria corpului este bilaterală. Aparatul
digestive constă dintr-un tract digestive compus din gură, stomac, faringe, intestine și anus. Excreția se
realizează prin pori excretori, localizați fie în zona capului, fie pe partea ventrală a corpului, ori prin
canale excretoare localizate în hipodermă. În unele cazuri, aparatul excretor asigură și osmoreglarea
corpului, eliminând apa din cavitatea corpului.
Majoritatatea nematodelor respiră aerob dar pot tolera și episoade anaerobe. Speciile endoparazite
sunt anaerobe.În timpul respirației, nematodele absorb și eliberează gazele pe toată suprafața corpului.
Sistemul nervos este compus din celule nervoase ganglionare, care formează un inel (”creierul) în
capătul anterior, al corpului, și cordoane nervoase longitudinale.
Corpul nematodelor ese învelit cu o cuticulă (o structură necelulară) flexibilă bistratificată,
compusă din epicuticulă trilamelară și un strat bazal. Cuticula este secretată de celule hipodermale
specializate, este semipermeabilă. Cuticula include cilii senzoriali și locomotori de pe suprafața corpului.
1
La nematode cilii locomotori sunt prezenți doar pe partea ventrală a corpului, individualizându-se în așa
numita ”talpă ciliară târâtoare” (Ax, 2003).
Nematodele se deplasează prin unduire și târâre, activitatea locomotorie fiind controlată de
contracțiile alternative ale mușchilor longitudinali. Speciile acvatice se deplasează prin înot.
Reproducerea la majoritatea speciilor este sexuată. Sexele sunt separate (amfimixie – sperma și
ovulele sunt produse de indivizi separate) si este prezent dimorfismul sexual. Alte strategii reproductive
adoptate de nematode este autotokia și partenogeneza, adică reproducerea uniparentală (Poinar, 2005).
Autotokia presupune existența indivizilor hermafrodiți în care producerea ovulelor, a spermei și
fecundarea au loc în același individ. Partenogeneza înseamnă producerea de ovule mature și fecundarea
acestora în absența spermei.
Toate nematodele au ciclu de viață care presupune parcurgerea a șase stadii de dezvoltare: ou,
patru stadii de larvă juvenilă, urmat de cel de adult. Metamorfozele larvare sunt însoțite de năpârliri.
Stadiul larvar trei este stadiul infecțios. Unele specii care parazitează plantele au capacitatea de a intra în
anhidrobioză (stare de viață latentă determinată de lipsa umidității), fiind capabile să supraviețuiască chiar
și câțiva ani. Ouăle, care reprezintă stadiul infectiv, sunt de asemenea rezistente la uscăciune. Dincolo de
diversitatea și complexitatea ciclului de viață, la toate speciile de nematode există un model compus din
două faze. Prima fază, parazitară, se desfășoară în interiorul gazdei definitive, unde se are loc maturizarea
și reproducerea indivizilor. A doua fază, preparazitică, este cea de larvă liberă, dezvoltată în mediul
extern ori înt-o gazdă intermediară.
Diversitatea și clasificarea nematodelor
Au fost descrise peste 25 000 de specii de nematode (Zhang, 2013) însă potrivit unor estimări
numărul speciilor de nematode existente este în jur de 40 000 (Anderson, 2000), deși după alte păreri ar fi
peste 500 000 (Morand, Bouamer, & Hugot, 2005; Zhang, 2013). Multe dintre nematode sunt
necunoscute deorece au dimensiuni microscopice, sunt greu de observant cu ochiul liber. De exemplu, cel
mai mic nematod marin liber atinge doar 82 µm lungime. La polul opus este o specie care parazitează
balena cașalot, care ajunge la 8 m lungime. În general nematodele care parazitează animalele vertebrate
sunt macroscopice, ușor de identificat. Așa se explică de ce primul nematod descris a fost un parazit
intestinal al omului, respective limbricul.
Dintre speciile de nematode descrise, circa 10 000 sunt organisme libere, 3500 sunt paraziți ai
nevertebratelor (moluște, anelide – râme, lipitori, insecte, crustacei) și 12 000 de specii parazitează
organismele vertebrate (Morand, Bouamer, & Hugot, 2005), inclusiv peștii, deși se credea, că din punct
2
punct de vedere evolutiv, nematodele au devenit parazite abia când au apărut animalele terestre, prin
urmare peștii nu ar trebui să aibă paraziți din rândul virmilor cilindrici (Anderson, 2000).
Clasificarea nematodelor
În principal, nematodele sunt împărțite în două mari clase, Adenophorea și Secernentea, care
includ 256 de familii și 2271 de genuri (Ax, 2003; Morand, Bouamer, & Hugot, 2005).
În clasa Adenophorea este inclusă majoritatea nematodelor libere care populează ecosistemele
acvatice, marine și dulcicole. Clasa Secernentea reunește majoritatea speciilor parazite, inclusiv speciile
din sol (Tylenchida) care se hrănesc cu celulele plantelor și cu fungi.
Răspândirea și ecologia nematodelor
În ceea ce privește răspândirea, nematodele apar într-o varietate extem de mare de habitate.
Majoritatea este răspândită în mediul marin, în special în sedimentele bentonice, în sol, cu o densitate
maximă în solurile de sub taiga și pădurile de foioase boreale. Majoritatea speciilor care trăiește în sol
intră în categoria ecologică a nematodelor libere, neparazite, iar densitatea acestora în orizontul superior a
l solului este impresionantă. Numeroase alte specii populează sedimentele râurilor și lacurilor, fiind
extrem de importante în cadrul biocenozelor bentonice.
Există și specii extremofile, ca cele întâlnite în izvoarele termale, lacurile arctice și în peșteri. De
asemenea, au fost identificate nematode la mare adâncime în interiorul litosferei (0.9-3.6 km), precum
Halicephalobus mephisto, identificată în apele din minele de aur din Africa de Sud (Borgonie, și alții,
2011). Practic, nematodele sunt ubicviste (Nathan, 1914). Prezența lor la diferite nivele trofice îndică
rolul important pe care îl au nematodele într-o mare varietate de ecosisteme.
Specia Caenorhabditis elegans, un nematode care trăiște în sol și are numai 1 mm lungime, a fost
aleasă ca organism experimental în misiunea spațială Columbia din 2003 pentru a studia efectul
imponderabilității asupra fiziologiei organismelor. După dezintegrarea navetei spațiale la reintrarea acesteia în
atmosfera terestră, după cîteva săptămâni de la accident, printre resturile navetei spațiale au fost recuperate
câteva containere care conțineau cutii Petri cu exemplare de C. elegans care erau încă vii, demonstrând astfel
marea capacitate de rezistență (Szewczyk, și alții, 2005).
O altă categorie ecologică este aceea asociată intim cu organismele nevertebrate, vertebrate și cu
plantele. Un număr semnificativ de specii parazitează arborii, arbuștii și plantele ierboase. Cele care
parazitează organismele animale au o varietate de gazde, deopotrivă din rândul nevertebratelor și al
vertebratelor. Prin parazitarea altor organisme, unele nematode au caracter benefic pentru activitățile
antropice. Este vorba despre acei nematozi care parazitează insectele dăunătoare culturilor agricole și alte
3
nevertebrate. Asfel speciile aparținând genului Steinernema și Heterorhabditis sunt comercializate pentru
controlul biologic al insectelor dăunătoare culturilor agricole (Ax, 2003).
Studiile au arătat că nematodele pot regla abundența populației micromamiferelor infestate,
deoarece prezența paraziților în corp afectează fecunditatea și supraviețuirea populațiilor de mamifere
mici infestate (Tompkins & Begon, 1999). De asemenea, s-a observant că nematodele alterează
comportamentul gazdei infectate și modul de interacțiune a indivizilor din cadrul aceleiași populații.
Femelele de șoareci fac diferența dintre masculii infectați și cei neinfectați datorită semnalelor chimice
diferite transmise de aceștia, în timpul împerecherii preferințele orientându-se spre cei neinfestați
(Morand, Bouamer, & Hugot, 2005).
Din punct de vedere al modului de hrănire, unele nematode libere sunt microbotrofice, adică se
hrănesc cu bacterii, altele sunt prădătoare, atacă și vânează micronevertebrate și protozoare ori sunt
saprofiți, contribuind la descompunerea materiei organice. nematodele parazite, consumă nutrienți și
țesuturi din organismele gazdă. Speciile care parazitează plantele sunt echipate la partea anterioară a
corpului cu structură specializată, numită stomatostil, care se aseamănă cu o microseringă, cu ajutorul
căreia perforează celulele și transferă conținutul celular în tractul digestiv.
Nematozii paraziți ai plantelor se localizează dominant la nivelul sistemului radicular. Ei se
diferențiază în ectoparaziți, cei care se hrănesc pe rădăcinile plantelor din exterior, și endoparaziții, cei
care pătrund în țesutul radicular, unde fie rămân sedentar fie migrează prin planta, producând rănirea și
necrozarea țesuturilor. Îndiferent de tipul de parazitism, rănile produse de nematozi cauzează
îngălbenirea, ofilirea și, în final, moartea plantelor.
Alți nematozi sunt vectori ai virusurilor care atacă plantele. Aproximativ 10 % din culturile
anuale sunt distruse de nematode (Ax, 2003). Combaterea nematodelor dăunătoare culturilor agricole se
realizează cu substanțe nematocide.
Aproape fiecare insectă este parazitată de un nematod. Unele dintre speciile de nematode care
parazitează insectele generează modificări morfologice externe ale gazdei care constau în caractere
întâlnite la ambele sexe ori la caste diferite din cadrul speciei (caractere proprii furnicilor lucrătoare și ale
reginei). Astfel, o metodă eficientă de control a insectelor dăunătoare plantelor cultivate este folosirea
nematodelor ca agenți de biocontrol, ceea ce presupune infectarea deliberată a insectelor cu nematode în
faze infecțioase (Bedding, Akhurst, & Kaya, 1993; Grewal, Ehlers, & Shapiro-Ilan, 2005).
Multe dintre paraziții vertebratelor, înainte de a ajunge în gazda finală, au nevoie de gazde
intermediare pentru dezvoltarea stadiilor juvenile. Adaptarea la parazitism a impus unele constrângeri
asupra parazitului, precum co-variația mărimii corpului parazitului ți a gazdei. Astfel s-a observant că
mamiferele mari găzduiesc paraziți nematozi mari ( (Morand, Bouamer, & Hugot, 2005).
4
Modul de infectare a gazdei definitive (animale vertebrate) poate fi pe cale orală (organismul
animal viitoare gazda ingerează ouă, larve) sau prin penetrarea pielii de către larvele parazitului, frecvent
întâlnită în cazul amfibienilor și a rozătoareleor (Anderson, 2000). De aseemenea, în cazul mamiferelor,
transmiterea se poate face transplacentar, de la mamă la făt, și transmamar (translactațional), de la mama
la pui, în timpul alăptării. La șobolani, transmiterea oulelor cu larve are loc prin intermediul coprofagiei.
Alte forme de transmitere sunt necrofagia și canibalismul.
La rândul lor, nematodele libere sunt atacate de o varietate de organisme pluricelulare și sunt
parazitate de bacterii, protozoare, fungi și virusuri (Ax, 2003; Bird & Bird, 1991).
Speciile de fungi care parazitează oulele nematodelor limitează răspândirea acestora, astfel că pot
fi folosiți ca agenți de control biologic. Hifele fungilor penetrează și degradează cuticula speciilor de
nematode din sol care parazitează rădăcinile plantelor. De exemplu, larvele libere ale nematodului parazit
Trichostrongylus colubriformis sunt capturate și invadate de de hifele fungului A. oligospora, producând
moartea acestuia. De asemenea, au fost identificate specii de protozoare care parazitează și acționează ca
patogeni asupra unor nematode. Protozoarele patogene parazitează epiderma, intestinul, sistemul
reproducător și ouăle nematodelor.
Unele dintre speciile acvatice libere (neparazite) de nematode sunt biondicatori ai calității apelor,
pot fi utilizați pentru evaluarea calității chimice și biologice a apelor curgătoare deoarece acești viermi
sunt rezistenți la poluarea chimică și organică (Zullini, 1976). În plus, compoziția specifică este sensibilă
la diferite nivele a materialului organic poluant și a a altor poluanți chimici, astfel că în funcție de
prezența sau absența unor specii de nematode în apele cercetate se poate aprecia care este tipul de poluant
și nivelul de poluare cu acestuia (Eder & Kirchengast, 1982). De exemplu un număr redus al indivizilor
speciei Paroigolaimella bernensis în comparație cu populații mari de ale speciei Tobrilus gracilis, indică
un nivel redus al populației bacteriene și astfel un nivel scăzut de saprobitate.
Nematode parazite la om
Circa 35 de specii de nematode parazitează omul (Anderson, 2000). Paraziții comuni omului sunt
specii care aparțin familiilor Ascaridae, Oxiuridae și Trichuridae.
Ascaris lumbricoides
Ascaris lumbricoides (limbricul) face parte din familia Ascaridiidae. Ascaris este un parazit
intestinal al omului, prezent mai ales în rândul copiilor. Se hrănește cu hrana semidigerată din intestinul
subțire al gazdei. Respirația este anaerobă. Nu are gazde intermediare. Limbricul are corpul vermiform
alungit, cu capetele ascuțite. La capătul anterior se află gura prevăzută cu trei buze cărnoase pe care se
5
află papile senzoriale. Inmulțirea este sexuată. Sexele sunt separate și prezintă dimorfism sexual. Corpul
femelei mature este drept și mai lung (20-40 cm) decât al mascului (15-30 cm). La masculi, capătul
posterior/terminal al corpului este curbat și prezintă sete peniale. Ouăle produse de femelă (aproximativ
200 000) sunt eliberate în mediul ambiant împreună cu fecalele gazdei. Contaminarea viitoarei gazed se
face prin consumul de apă și hrană infestată cu ouă (legume și fructe nespălate) și din cauza igienei
precare: mâini nespălate, unghii netăiate sub care pot fi ouă de Ascaris. Ouăle prezintă un înveliș de
protecție extrem de rezistent la substanțe chimice precum formalina (2%), dicromatul de potasiu, acid
clorhidric, azotic, sulfuric și acetic (50 %). Ajunse în mediul ambiant, ouăle de Ascaris sunt diseminate de
vânt, particulele de praf, de care aderă, gândacii de bucătărie. Ouă de limbrici au fost identificate chiar și
pe bancnote.
Ciclul de viață al speciei A. lumbricoides este prezentat în Fig. 1. După cu se poate observa, după
ce larva infecțioasă ajunge în tractul intestinal, înainte de a se fixa definitiv în intestinal subțire al gazdei,
aceasta invadează mucoasa intestinală, intră în sistemul circulator, ajunge în plămâni, penetrează pereții
alveolelor pulmonare, urcă în bronhii, apoi în gât de unde este înghițiță. Ajunsă în intestinal subțire,
respective larva crește și se dezvoltă în adult. După 2-3 luni de la ingerarea ouălelor cu larve de către
organismal gazdă, indivizii de ascaris ajung la maturitate sexuală și produc ouă. În intestinal gazdei,
limbricii adulți pot trăi 1-2 ani. Specii nematode din aceeași familie, Ascaridiidae, parazitează păsările
galinaceae (porumbei, curci, găini), peștii, canidele, felinele, porcii și mamiferele marine (cetacee și
pinipede).
Ascaris provoacă ascarioza. Boala se manifestă prin slăbiciune, anemie, colici, indigestie și
vărsături. Infecțiile secundare pot provoca pneumonii sau chiar apendicită.
Enterobius vermicularis
Un alt parazit nematod uman este Enterobius vermicularis (oxiurul). Acesta se localizează în
intestinal gros, provocând boala numită oxiuroză. Oxiurul are corpul alb și este mult mai mic decât
limbricul. Prezintă dimorfism sexual, masculul având 3-5 mm iar femela 9-13 mm lungime. Este prezent
la toate grupele de vârsă ale omului, dar mai frecvent parazitează copii din cauza nerespectării regulilor
de igienă. În timpul nopții femela oxiur migrează în zona anală a gazdei pentru depunerea ouălelor,
cauzând mâncărimi și asigurând în acest fel reinfectarea gazdei. Afecțiunea cauzată de oxiur se numește
enterobioză. Se manifestă prin insomnii, dureri abdominale, probleme digestive și chiar apendicită. Ciclul
de viață al oxiurului începe cu ingestia oulelor (Fig. 2).
6
Figura 1 – Ciclul de viață la Ascaris lumbricoides
7
Figura 2 – Ciclul de viață la Enterobius vermicularis
Trichinella spiralis
Trichinella spiralis este un nematod care parazitează șobolanii, porcii, vulpile, hienele, focile,
urșii și oamenii, producînd afecțiunea numită trichineloză. Mai este numit și viermele porkului deoarece
principala cale de contaminare a omului este consumul de carne de pork infestată, insuficient prelucrată
termic.
8
Trichinella este cel mai mic vierme nematod care parazitează omul, având o lungime de 1,4 -1,6
mm. Acesta este un parazit intracelulur cu o singură gazdă care joacă atât rolul de gazdă definitivă
(găzduiește paraziții adulți în mucoasa intestinală) cât și de gazdă intermediară (găzduiește larvele infestante
care parazitează fibrele musculare striate în care se închistează) (Fig. 3).
Figura 3 Ciclul de viață la Trichinella spiralis
9
Figura 4 – Larvă de Tricinella spiralis în musculature striată. Vedere la microscop (stânga) și desen (dreapta).
(https://mltgeeks.com/trichinella-spiralis-diagnosis/)
Bibliografie
Anderson, R. C. (2000). Nematode parasites of vertebrates. Their development and transmision
(ed. 2nd). CABI Publishing.
Ax, P. (2003). Nemathelmintes. În P. Ax, Multicellular Animals (pg. 1-7). Berlin, Heidelberg:
Springer. doi:https://doi.org/10.1007/978-3-662-08874-6_1
Bedding, R. A., Akhurst, R. J., & Kaya, H. K. (1993). Nematodes and the biological control of
insect pests. Melbourne: Csiro Publishing.
Bird, A. F., & Bird, J. (1991). The structure of Nematodes (ed. 2nd). New York: Academic Press.
Borgonie, G., Garcia-Moyano, A., Litthauer, D., Bert, W., Bester, A., van Heerden, E., . . .
Onstott, T. C. (2011). Nematoda from the terrestrial deep subsurface of South Africa.
Nature, 474(7349), 79-82. doi:10.1038/nature09974
Eder, R., & Kirchengast, M. (1982). The nematode-fauna (nemathelminthes, nematoda) of a

polluted part of the River Mur (Styria, Austria). Nematol. medit., 10, 127-134. Preluat de
pe file:///C:/Users/user/Downloads/85431-Article%20Text-106864-1-10-20150903.pdf
Grewal, P. S., Ehlers, R.-U., & Shapiro-Ilan, D. I. (2005). Nematodes as biocontrol agents.
CABI.
Maas, A., Huang, D., Chen, J., Waloszek, D., & Braun, A. (2007). Maotianshan-Shale
nemathelminths — Morphology, biology, and the phylogeny of Nemathelminthes.
Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology, 254(1-2), 288-306.
doi:https://doi.org/10.1016/j.palaeo.2007.03.019
10
Morand, S., Bouamer, S., & Hugot, J.-P. (2005). Nematodes. În S. Morand, B. Krasnov, & R.
Poulin (Ed.), Micro mammals and macroparasites: from evolutionary ecology to
management (pg. 63-79). Springer-Verlag. doi:10.1007/978-4-431-36025-4_4
Nathan, C. (1914). Nematodes and their relationship. Yearbook, pg. 457-490. Preluat pe March
20, 2020, de pe http://naldc.nal.usda.gov/catalog/IND43748196
Poinar, G. (2005). Nematoda. În Encyclopedia of life sciences (p. 5). John Wilwy & Sons, Ltd.
doi:10.1038/npg.els.0004132
Szewczyk, N. J., Mancinelli, R. L., McLamb, W., Reed, D., Blumberg, B. S., & Conley, C. A.
(2005). Caenorhabditis elegans Survives Atmospheric Breakup of STS-107, Space
Shuttle Columbia. 5(6), pg. 690-705. doi:http://doi.org/10.1089/ast.2005.5.690
Tompkins, D. M., & Begon, M. (1999). Parasites can regulate wildlife populations. Parasitol
Today, 15, 311-313.
Zhang, Z.-Q. (2013). Animal biodiversity: An update of classification and diversity in 2013.
Zootaxa, 3703(1), 5-11. doi: http://dx.doi.org/10.11646/zootaxa.3703.1.3
Zullini, A. (1976). Nemmatodes as indicators of river pollution. Nematol. medit., 4, 13-22.
11
Biologie Animală – Anul I, Geografia mediului, Semestrul II, Anul universitar 2020/2021, Martie 2021
Încrengătură Plătyhelmintes (viermii

lăti/ viermii pănglică)
Platyhelminthes (din lb. greacă: platys - plat, helminthes - vierme) sunt organisme
animale cu corpul vermiform aplatisat și nesegmentat la care se diferențiază o parte
anterioară – capul, și una terminală, posterioară (coada). Viermii lați sunt primele animale la
care apare simetria bilaterală: corpul lor se dezvoltă identic, de o parte și de alta a unei axe
longitudinale mediane între cap și coadă. Simetria bilaterală a corpului a permis cefalizarea:
concentrarea structurilor senzoriale și a funcțiilor nervoase în capătul anterior al corpului.
Viermii lați sunt metazoare triploblastice, dar fără o cavitate a corpului (fără celom).
Cavitatea corpului este plină cu țesut parenchimatic. Tegumentul este acoperit cu o cuticulă
cu cili care împreună cu musculatura formează teaca musculo-cutanee (Fig. 1).
Figura 1 - Structura histologică a viermilor lați
Sistemul digestive al plathelminților este foarte simplu (Fig 2). Speciile libere prezintă
un tub digestiv care comunică cu exteriorul prin orificiul buco - anal. Speciile parazite,
precum tenia, nu au tub digestiv. Ele absorb substanțele nutritive de la gazdă pe toată
1|Page
suprafața corpului. Respirația este cutanee (prin intermediul tegumentului), preiau/absorb

oxigenul dizolvat din mediul umed în care trăiesc. Speciile endoparazite, care trăiesc în tubul
digestiv al gazdelor, au respirție anaerobă.
Figura 2 - Anatomia planariilor
2|Page
Sistemul nervos este foarte simplu, format din ganglioni cerebroizi, situați în partea
anterioară a corpului, și cordoane nervoase longitudinale (Fig. 2).
Reproducere viermilor lați este sexuată și asexuată. Reproducerea sexuată este
caracteristică speciilor parazite. Indivizii nu sunt diferențiați sexuat, adică sunt hermafrodiți,
cu un sistem reproducător complex, și produc un număr foarte mare de ouă. Ciclul de viață,
de la ou la adult matur sexual, presupune mai multe stadii larvare și gazde intermediare.
Speciile libere se înmulțesc sexuat și prin fisiune. În general, viermii lați au o mare putere de
regenerare. În multe cazuri din fragmente de corp se formează noi indivizi ori corpurile rănite
(din care lipsesc fragmente) se refac complet.
Viața viermilor lați este dependentă de mediul umed. Speciile libere trăiesc în ape
dulci și marine, în sedimente și litiera umedă a pădurilor. Acești viermi se hrănesc cu alte
organisme animale (speciile carnivore prădătoare) și cu materie organică moartă (speciile
detrivore și necrofage). La majoritatea speciilor, materialele digerate în tubul digestiv sunt
preluate de celulele mucoasei digestive prin procese de fagocitoză, în loc să fie prelucrate în
interior. Speciile parazite consumă nutienții din tubul digestive al gazdei, țesutul organelor
parazitate, sângele și hemolimfa acestora.
Speciile libere de viermi lați se deplasează prin înot, cu ajutorul cililor (cele de
dimensiuni foarte mici) și prin târâre. Speciile prazite mature se fixează de gazdă prin
intermediul ventuzelor și a cârligelor.
Dimensiunea viermilor lați variază între 0.4 mm, în cazul speciilor libere, și 25 m, la
tenia peștelui, numită Diphyllobothrium latum. Tenia care parazitează în intestinul uman
poate atinge 10 m lungime.
Încrengătura Platyhelminthes este împărțită în patru clase: 1) Turbellaria - cuprinde în
majoritate speciile de viermi lați marini la care se adaugă planariile terestre (Geoplanidele),
cele care trăies pe solurile și în liera pădurilor cu exces de umiditate; 2) Monogenea, cuprinde
organisme ectoparazite (parazitează suprafața corpului gazdei) la pești; 3) Trematoda, viermi
lați endoparaziți (paraziți interni) la oameni și alte specii; 4) Cestoda (viermii panglică/
teniile), care sunt paraziți interni la animalele vertebrate, inclusive omul.
Clasa Turbelariate
Turbelariatele sunt viermi lați liberi care trăiesc în mediu acvatic, ca organisme
pelagiale și bentonice, și în ecosistemele terestre cu exces de umiditate. Toate speciile din
această clasă prezintă o epidermă ciliată (Fig. 1). Mișcarea continuuă a cililor crează un
3|Page
curent de apă/turbulență în jurul corpului, de unde și numele lor clasei. Cu ajutorul cililor,
speciile de dimensiuni mici se deplasează în masa apei prin înot iar cele de dimensiuni mai
mari, folosesc cilii pentru a se deplasa prin târâre și unduirea corpului. La nivelul epidermei
există glande secretoare care produc mucusul ce învelește corpul. De asemenea, curentul
turbulent favorizează absorbția pe toată suprafața corpului oxigenului dizolvat din apă, proces
numit respirație cutanee. Turbulența apei din jurul corpului favorizează capturarea prăzii și a
particuleleor de hrană aflate în suspensie.
Turbelariatele au organisme senzoriale localizate la partea anterioară a corpului (Fig.
2): tentacule și pete oculare, oceli (ochi rudimentari). Corpul lor este lipsit este lipsit de o
cavitate, fiind umplut cu celule parenchimatice.Tubul digestiv prezintă orificiu buco-anal
(serveșe deopotrivă pentru ingerarea hranei și eliminarea deșeurilor metabolice).
Multe din speciile terestre și acvatice dulcicole sunt numite generic planarii. Mucusul
de pe suprafața corpului favorizează absorbția oxigenului pentru respirație deplasarea prin
târăre. Planariile sunt organisme prădătoare și detritivore. Reproducerea este sexuată și
asexuată. Indivizii sunt hermafrodiți, posedă ovare și testicole, reproducerea sexuată implică
participarea a doi indivizi (Fig 3 ). Dezvoltarea ouălelor are loc în interiorul corpului. După
eliminarea în apă, are loc eclozarea și dezvoltarea adulților. Autofecundarea este rară.
Fig. 3 – Turbelariate marine
4|Page
În reproducerea asexuată, are loc autodetașarea părții terminale a corpului (fisiune), din
părțile rezultate dezvoltându-se alți indivizi intacți (Fig. 4, 5, 6).
Fig. 4. Reproducerea asexuată prin fisiune spontană la specia de apă dulce Planaria fissipara
Fig. 5 - Specia marină Prostheceraeus sp. cu evidențierea liniei de fisiune în regiunea caudală (PHOTO © Dr.
Alexandros Frantzis. Preluat din: https://www.rzuser.uni-heidelberg.de/~bu6/Introduction03.html).
5|Page
Fig. 6 - Fisiunea și regenerarea corpului sugerează și o formă de adaptare defensivă la prădători: organismul este ”dispus
să piardă” o parte a corpului pentru a supraviețui.
Reprezentatntul cel mai cunoscut al clasei Turbelaria este Dugesia (Fig).

Turbelariatele marine din apele tropicale prezintă colorații diverse (Fig. ). Lungimea corpului
unora dintre speciile marine atinge 15 cm. În Lacul Baikal trăiește o specie care atinge
lungimi de peste un metru (Ruppert & Barnes, 1994). Capacitatea de regenerare și înmulțirea
prin fragmentarea corpului planariilor a fost demonstrată în laborator (Fig. 7).
Fig. 7 - Capacitatea de regenerare a planariei de apă dulce Dugesia tigrina în urma secționării transversale.
Fragmentele din anumite regiuni ale corpului au capacitatea de crește și a se dezvolta în noi indivizi, identici cu
organismul mamă (https://www.rzuser.uni-heidelberg.de/~bu6/Introduction03.html).
6|Page
Turbelatiatele sunt sensibile la modificările de calitate a mediului în care trăiesc. De

aceea, ele sunt organisme indicatoare a calității mediului ideale, adică bioindicatori ai calității
apelor dulci, stagnante și curgătoare.
Clasa Monogenea
Această clasă cuprinde viermi lați paraziți care trăiesc atașați pe pielea, branhiile și
aripioarele peștilor. Ciclul de viață este scurt și nu implică dezvoltări larvare intermediare pe
alte gazde. Sunt specii de dimensiuni mici, în general sub 2 cm lungime. În cadrul
crescătoriilor de pești pot provoca infestări și mortalități masive.
Clasa Trematoda
Forma trematodelor este de frunză, cu corpul puternic aplatisat, cu dimensiuni

cuprinse înte 0.1 și 1.5, și chiar 3 cm. Viermii trematozi sunt endoparaziți ai altor animale,
inclusiv omul. Fiind paraziți interni, trematodele sunt nepigmentate, au corpul de culoare
albă. Au un un ciclu de viață complex care include trei stadii larvare înainte de a deveni
adulți. Dezvoltarea presupune trecerea de la o gazdă la alta. În primele stadii larvare folosesc
drept gazdă nevertebrate, moluște în general, iar ultimul stadiu larvar, înainte de a deveni
adult se dezvoltă în animale vertebrate. Larvele primului stadiu de dezvoltare prezintă cili pe
epitelium. Indivizii maturi care parazitează animalele vertebrate produc ouă care sunt
eliberate împreună cu fecalele gazdei. Ajunse în apă, din ouă eclozează larve mici, acoperite
cu cili cu ajutorul cărora se deplaseze până când întâlnește molusca gazdă pe care o
infectează. În corpul moluștelor (melci și scoici) suferă transformari pentru ca iîn final să
devină o larve de tip cercar. În acest stadiu, larva cercar părărăsește molusca gazdă. Ajunsă în
apă, larva, asemănătoare cu un mormoloc, se deplasează prin înot până ajunge să se fixeze pe
un fir de iarbă de unde poate fi consumată direct de animalul vertebrat, următoarea gazdă, sau
rămâne fixată și se închistează, încapsulează, ceea ce îi asigură rezistență până ajunge să fie
consumată de un organism gazdă. La gazdele finale, animale vertebrate, inclusiv omul,
trematodele infectează ficatul, sistemul circulator și plămânii.
Odată ce oul este înghițit de un animal (oaie, capră) sau de om, când ajunge în
duoden, larva iese din capsulă. Apoi, perforează peretele intestinului și migrează până ajunge
la ficat pe care îl perforează și se instalează în el, ca destinație finală. În ficat, viermele se
hrănește cu țesutul hepatic, provocând leziuni care generează animalului debilitate și în final
moartea. În tot acest timp cât se află în organismul gazdă, adultul produce ouă care sunt
eliberate împreună cu fecalele gazdei, asigurând diseminarea și perpetuarea speciei.
7|Page
Suprainfestarea provoacă moartea gazdelor. Fiind paraziți interni, trematodele sunt

nepigmentate, au corpul de culoare albă.
Cel mai cunoscut reprezentant al clasei este Fasciola hepatica (viermele de gălbează)
care are ca gazdă finală ovinele, localizându-se în ficatul acestora, dar și omul, provocând
boala fascioloza (Fig. 8, 9). Gazda intermediară este melcul acvatic Lymnaea. Contaminarea
animalelor se face prin consumul de apă infestată și a plantelor din jurul țărmurilor bălților și
din lungul râurilor.
Fig. 8 - Fasciola hepatica, forma adultă (https://fr.wikipedia.org/wiki/Fasciola_hepatica).
Fig. 9 - Ciclul de viață la Fasciola hepatica (http://www.parasitesinhumans.org/fasciola-hepatica-liver-fluke.html)
8|Page
La om, contaminarea cu Fasciola hepatica se face prin consum de apă infestat cu ouă,
legume din culturi irigate (in special frunze de salată, pătrunjel, ceapă) cu apă infestată și
frunzele unor plante spontane comestibile crescute în preajma apelor (Ex. Untișor – Ficaria
verna). Parazitul se localizează în căile biliare provocînd tulburări hepatice grave care,
netratate, evoluează în ciroze hepatice (Fig. 9).
Clasa Cestoda (viermii panglică)
Cuprinde organisme parazite cu corpul plat și lung, în formă de panglică. Acești

viermi trăiesc în tubul digestiv al vertebratelor (pești, amfibieni, păsări, mamifere), însă în
stadiile larvare utilizează o varietate de gazde intermediare. Corpul lor nu are nici tub digestiv
nici gură, hrana fiind absorbită direct prin tegumentul corpului care este rezistent la acizii
gastrici ai gazdei.
Corpul este alcătuit din trei părți: scolexul, gâtul și strobila (Fig. 10).
Fig. 10 -Taenia solium – alcătuire. A – scolex cu gât; B-Strobila (http://www.notesonzoology.com/wp-

content/uploads/2017/01/clip_image002-26.jpg).
9|Page
Figura 11 - Ciclul de viață la Taenia solium (Noble & Noble, 1976).
Partea anterioară a corpului cu care se prinde de pereții intestinului gazdei poartă cu

cîrlige și ventuze numele de scolex. Acesta se prelungește cu un gît și strobila, compusă
dintr-n lanț proglote. Fiecare proglotă este produsă prin înmugurire în partea terminală a
gâtului, și reprezintă o formă simplificată, redusă, a adultului în care se dezvoltă organele
reproducătoare. La maturitate, proglota este plină cu ouă. Pe măsură ce se maturizează,
proglotele pline cu ouă se desprind și sunt eliberate de gazdă împreună cu fecalele. Din ouă
10 | P a g e
se formează larve care prezintă 6-10 cîrlige cu ajutorul cărora se prind de viitoarea gazdă.
Procesul de formare a proglotelor este continuu, la nivelul gâtului care urmează scolexului.
Cei mai cunoscut reprezentant al clasei este Taenia solium. Acesta are ca gazdă finală
omul și porcul. Omul se poate contamina consumând legume și fructe nespălate pe care sunt
ouă de tenie, ori carne de porc infestată cu larve (Fig. 11 . Dacă o persoană ingerează ouă,
larva care iese din ou, ajungând în sistemul circulator, migrează prin tot corpul, astfel că se
poate localiza în creier, mușchii inimii ori în alte țesuturi vitale, producând declinul acestora
și moartea gazdei.
Taenia saginata parazitează deopotrivă oamenii și bovinele și poate ajunge la 20 m
lungime. Tenia peștelui (Diphyllobothrium latum) devine matură în corpul urșilor, câinilor și
a altor animale consumatoare de pește, inclusive omul. La maturitate, această specie care
trăiște în intestinal subțire al gazdei, poate atinge 10 – 16 m lungime. Până să ajungă la gazda
finală, larva eclozată din ou trece prin mai multe gazde intermediare. Primul stadiu larvar
infestează un copepod, apoi de la copepod ajunge în hemolimfa unui crustaceu, in următoarea
fază de dezvoltare. Ultimul stadiu larvar infestează peștii dacă aceștia se hrănesc cu
crustaceul purtător. Ajunsă în intestinul peștelui, larva perforează intestinul și îl părăsește
pentru a se fixa în țesutul muscu lar. În acest stadiu, larva devine infecțioasă pentru
mamiferele (inclusive omul) care consumă peștele infectat cu tenia peștelui.
O altă tenie care parazitează și omul este specia Echinococcus granulosus. Ea are ca
gazdă finală mamiferele carnivore care consumă animale ierbivore infestate cu larvele teniei.
Bibliografie selectivă
Barrett, J.M., Abramoff, P., Kumaran, A.k., Millington, W.F. (1986). Biology. Prentice-Hall. Englewood
Cliffs, New Jersey.
Chiras, D. (1993). Biology. The web of life. West Publishing Company, St. Paul, Mn.
Noble, E. R., & Noble, G. A. (1976). Parasitology. The biology of animal parasites. Philadelphia: Lea
and Febiger.
Radu, V. Gh. & Radu, V.V. (1957). Zoologia nevertebratelor. Vol. I. Litografia și Tipografia
Învățământului, București.
Ruppert, E., & Barnes, R. D. (1994). Invertebrate zoology (ed. 6th). Ft Worth: Saunders.
11 | P a g e
Biologie animală – Încrengătura Mollusca_Curs 3 2021
Încrengatura Mollusca (Moluste)

Moluștele sunt animale cu corpul moale, acoperit cu mucus, și vîscos la pipăit. Termenul de
moluște pentru a descrie această caracteristică a corpului acestor animale nevertebrate a fost
introdus în sistematică de către Carl Linné în 1758 [molluscus, mollis (lat.) = moale)].
Ramura zoologiei care studiază moluștele se numește malacologie, un termen derivat din
cuvântul grecesc malakos, care înseamnă moale.
Datorită capacității de adaptare la o varietate de medii acvatice și terestre, moluștele au

înfățișări și structuri diferite de la un grup la altul. Moluștele formează a doua cea mai diversă
încrengătură de organisme animale, după atropode. Au fost descrise circa 85 000 de specii
(Chapman, 2009) dar se estimează că numărul total de specii, incuzându-le pe cele
nedescoperite și descrise încă, ar fi în jur de 200 000, anual fiind descoperite și descrise circa
600 de specii (Rosenberg, 2014). Dintre toate speciile cunoscute, potrivit listelor întocmite de
World Register of Marine Species, 43 000 specii trăiesc în domeniul marin.
Pe baza fosilelor, se estimează că moluștele au apărut în Cambrian, în urmă cu circa 500

milioane de ani.
Caracterele generale ale moluștelor
Moluștele sunt animale celomate, cu simetrie bilaterală a corpului dar care uneori este
alterată la unele grupe, cum sunt gastropodele. Trei trăsături principale definesc moluștele
moderne: prezența mantalei, care delimitează camera mantalei, folosită pentru respirație și
excreție, prezența radulei (excepție fac moluștele bivalve) și structura sistemului nervos.
Corpul este scurt și nesegmentat, compus din trei părți principale: capul, masa viscerală și
piciorul. Se adaugă mantaua și cochilia (cu unele excepții), secretată de manta.
Capul este bine delimitat la gastropode și cefalopode dar lipsește la bivalve (lamelibranhiate)
din cauza regresiunii (sunt animale acefale).
Masa viscerală este regiunea corpului în care se află organele de nutriție și organele de
reproducere. Forma generală este de sac. Cavitatea generală a corpului, celomul, este
restrânsă în jurul inimii, formând pericardul.
Piciorul este un organ musculos, dispus pe partea ventrală a corpului, sub masa viscerală,
adigură locomoția/deplasarea moluștelor. Forma și mărimea variază de la un grup de moluște
la altul, în funcție de condițiile de viață. La melci (gastropode) are formă de talpă, la bivalve
(scoici) are formă de lamă verticală (lamă de topor), iar la cefalopode este divizat în mai
multe brațe dispuse în jurul capului.
1
Mantaua, numită și pallium, este formată din unul sau două pliuri ale peretelui corpului care
acoperă fie doar masa viscerală, ca la melc, fie întregul corp, ca la scoică. Mantaua, care are
rol protector, delimitează o cavitate (cavitatea paleală, camera mantalei) cu rol în respirație,
nutriție și reproducere.
Tegumentul moluștelor este format dintr-un epiteliu unistratificat, ciliat, și dermă.

Tehgumentul este bogat în glande care secretă mucus precum și glande calcaroase, cu rol în
formarea cochiliei.
Cochilia este o formațiune dură, alcătuită dominant din carbonat de calciu. Aceasta este
produsă de epiteliul mantalei. Cochilia este alcătuită din două componente: o componentă
organică (din proteine), care formează matricea, și una minerală, formată din cristale de
carbonat de calciu dispuse în două straturi.. Felul în care sunt dispuse cristalele de calciu în
cadrul matricei organice dă cochiliei aspect mat, de porțelan, sau de sidefat. Sideful este
materialu din care se formează perlele.
Cochilia este un exoschelet. Aceasta are rolul de a proteja corpul moale al moluștelor
împotriva agenților mecanici, factorilor climatici (uscăciune, frig, la melcii terești), împotriva
răpitorilor. Culoarea, numărul pieselor și morfologia diferă de la o clasă la alta. Forma
cochiliilor reflectă și mediul de viață al moluștelor: mediul acvatic bentonic sau pelagial, ape
curgătoare sau stagnante, ape litorale liniștite sau cu o hidrodinamică intentă, substrat moale
sau dur, mediu terestru xerofil (uscat) sau umed.
Respirația se face prin branhii, la speciile acvatice, și plămâni, la speciile terestre. Branhiile
sunt structuri respiratorii care au capacitatea de a prelua oxigenul dizolvat din apă. Fiecare
branhie este alcătuită dintr-un ax pe care sunt prinse foițe branhiale subțiri, dând aspect de
pieptene.
Aparatul circulator este format din inimă (compusă dintr-un ventricul și două auricule) și
vase de sânge. Inima este localizată în preajma aparatului respirator. Circulația este deschisă,
venele și arterele nu sunt legate între ele prin vase capilare. Sângele vine în contact direct cu
organele, asigurând nutriția acestora.
Apartul digestiv este compus din radulă, intestin, stomac și anus. Radula, localizată în
cavitatea bucală, este o structură anatomică asemănătoare cu o limbă (numită odontophore)
pe care se află inserați dinți chitinoși, asemenea unei răzători. Radula servește la ruprerea,
mărunțirea și mestecarea hranei înainte de a fi împinsă în esofag (Fig.1 ).
După modul de hrănire, moluștele se diferențiază în ierbivore, carnivore prădătoare și

filtratoare (scoicile). În stadiu larvar, speciile acvatice se hrănesc cu plancton.
Sistemul nervos al moșuștelor este compus din două cordoane nervoase pe care se află
ganglioni nervoși perechi care servesc organele corpului și piciorul (Fig. 2). Perechile de
ganglioni sunt legate între ele prin conective. La moluștele bivalve,
2
Fig. 1 - Localizarea radulei. Vedere laterală a radulei și modul de funcționare la gasterope: r –

radulă; m – cavitatea bucală/gură; e – esofag; o –odontophore (purtătorul de dinți/suportul pe care
sunt inserați dinții); h – hrană (https://en.wikipedia.org/wiki/Radula).
Fig. 2 - Sistemul nervos al moluștelor. Alcătuire generală

(https://en.wikipedia.org/wiki/Mollusca#/media/File:Gastropod_nervous_system.gif)
Excreția moluștelor moluștelor este asigurată de două nefridii care se deschid separat în
cavitatea paleală prin cite un orificiu excretor.
3
Reproducerea moluștelor este sexuată. Majoritatea au sexele separate dar unele gastropode,
precum melcul de livadă, sunt hermafrodite. În majoritatea cazurilor, fertilizarea este
externă.Moluștele produc ouă din care eclozează larve care, după un anumit timp se
metamorfozează ăn indivizi miniaturali, asemănători adulților. La unele cefalopode, după
incubație, din ouă eclozează indivizi asemenea părinților.
Împortanța moluștelor
Din specia de gastropod marin Dolabella auricularia, răspîndită în Oceanu Indian și nord-vestul
Oceanului Pacific, se extrag substanțe (citotoxine numite dolastine) cu proprietăți anticancerigene,
bactericide și fungicide (Dosio, Brusa, & Cattel, 2011).
Clasificarea Moluștelori
Moluștele actuale au fost împărțite în șapte clase:
 Aplacophora
 Polyplacophora
 Bivalvae (Pelecipode/Lamelibranchiatae)
 Monoplacophora
 Gastropoda
 Cephalopoda
 Scaphopoda
Chapman, A. D. (2009). Numbers of Living Species in Australia and the World. A Report for the
Australian Biological Resources Study. Toowoomba: Australian Biodiversity Information
Services.
Rosenberg, G. (2014). A New Critical Estimate of Named Species-Level Diversity of the Recent
Mollusca. American Malacological Bulletin, 32(2), 308-322.
i
Pentru caracterele generale ale fiecărei clase, a se vedea prezentarea PPT.
4
Biologie Animală – Încrengătura Annelida_Curs 3 2020
Încrengatura Annelida (Încrengatura

viermilor inelati)
Viermii inelați (anelidele) sunt animale articulate (cu corpul segmentat), cu corpul
vermiform alcătuit din mai multe inele (segmente) identice (homonomă), numite metamere.
Segmentarea homononă înseamnă identitatea segmentelor interne cu cele externe. Asta înseamnă
că în fiecare segment în parte anumite organe, precum ganglionii nervoși, nefridiile, se repetă,
deși se remarcă o centralizare a soitemului nervos. În plus, segmentele prezintă anexe corporale,
de tipul cheților (țepi din chitină) care îndeplinesc diverse funcții: locomoție, pipăit, capturarea
hranei.
Anelidele sunt animale nevertebrate cu celom adevărat, cu corpul lung, cilindric sau turtit
dorso-ventral, cu dimensiuni de care variază de la ≈ 1mm până la zeci de cm, și chiar 3 m. Se
cunosc 15 000 specii. Ele sunt răspândite deopotrivă în mediul acvatic, dulcicol și mari, și
terestru. Cele terestre, numite generic râme, trăiesc la suprafața solului, în litieră, și în sol, fiind o
componentă importantă a faunei solului, contribuind la formarea solului, aerarea, îmbunătățirea
circulației hidrice precum și la mineralizarea materiei organice și integrarea acesteia în sol. Unele
anelide marine, sunt organiseme abisale, care trăiesc în preajma izvoarelor hidrotermale abisale,
aflate în preajma rifturilor și a zonelor de subducție. Hrănirea viermilor abisali, unii cu înfățișări
bizare, se realizează prin intermediul proceselor de simbioză cu bacteriile extremofile.
Caracterele generale ale anelidelor

De la partea anterioară către capătul posterior, corpul anelidelor este diferențiat în
următoarele regiuni (Fig 1):
1. prostomium (lb.gr =în fața gurii), este o protuberanță cărnoasă, aflată deasupra orificiului
bucal. Prostomiumul conține creierul și organele de simț.
2. peristomium (lb. Gr. = în jurul gurii) este primul inel al corpului pe care se află gura cu fălci
chitinoase și faringele;
Împreună, cele două regiuni, prostomium și peristomium, formează capul anelidelor.
3. metamere/segmente (inele identice), pe care se află parapode (apendice) și cheți (structuri
asemănătoare unir peri, alcătuite din chitină). Segmentele sunt separate prin septe,un fel de pereți
formați din țesut care se opresc la nivelul intestinului.
Segmentarea anelidelor este atât internă cât și externă. Cheții sunt folosiți pentru ancorare în
timpul formării galeriilor, pentru apărare împotriva prădătorilor, pentru înot, protecție și
camuflaj.
4 – pigidium, este ultimul segment, capătul terminal al viermelui anelid, pe care se află orificiul
anal.
1
Fig 1. Alcătuirea generală a unui anelid
La unele specii, anterior pigidiumului, este zona de creștere a animalului, care produce
noi inele, extrem de importantă în procesul de regenerare și reproducere asexuată, prezentă la
anumite specii. Astfel, la un moment dat, acest segment, zona de creștere, este cea mai tânără
parte a corpului, iar periostomium cea mai bătrână. Acest model de creștere se numește creștere
teloblastică. La unele specii, numărul de inele din care este compus corpul este constant, ca în
cazul lipitorilor, în timp ce la altele sunt adăugate noi inele pe întreaga durată a vieții.
Peretele corpului (tegumentul) anelidelor este format dintr-o teacă musculo-cutanee,
bogată în glande secretoare de mucus, care este acoperită cu o cuticulă subțire. Mucusul secretat
2
asigură protecția pielii, ajută la formarea unor tuburi protectoare la speciile care trăiesc îngropate
în sedimente, facilitează schimbul de gaze în timpul respirației.
Teaca musculo-cutanee este structura care conferă forma corpului și înlesnește
locomoția. Teaca musculo-cutanee este formată din două tipuri de mușchi: circulari (inelari) și
longitudinali. Mușchii circulari asigură alungirea și subțierea inelelor atunci când se contractă.
Sub mușchii circulari sunt mușcii longitudinali dispuși în patru benzi, de la un capăt la altul al
corpului. Prin contractarea mușchilor longitudinali, inelele devin mai scurte și mai groase. Pe
întreaga lungime a corpului se desfășoară tubul digestiv.
Între tubul digestiv și peretele corpului este celomul (cavitatea corpului) umplut cu lichid
celomic. Astfel, structura internă generală a corpului anelidelor este de tipul ”tub într-un alt tub”,
reprezentând o formă evolutivă de succes deoarece în spațiul dintre cele două tuburi – celomul -
s-au dezvoltat complexe de organe, formate din organe perechi. Prin acest spațiu circulă fluidele
corpului care se constituie în schelet hidrostatic. Musculatura corpului activează scheletul
hidrostatic, permițând astfel executarea mișcărilor peristaltice pentru săpat și înaintat prin sol și
sedimente. La râme, această structură înlocuiește organele de simț (tactil, văz, miros, auz) .
Celomul, umplut cu lichidul celomic, formează scheletul hidrostatic. Anelidele prezintă
trei tipuri de locomoție:
1. deplasarea prin mișcări sfredelitoare, de înșurubare în sol și sedimente, datorită contracțiilor
peristaltice determinate de contracțiile alternative ale mușchilor circulari și longitudinali. Corpul
animalului se alungește și scurtează alternativ, determinând propulsia acestuia.
a) prima fază – alungirea animalului, datorită contracției mușchilor circulari
b) a doua fază - scurtarea animalului, datorită contracției mușchilor longitudinali.
Astfel, cheții ancorează partea terminală a corpului în timp ce partea anterioară a corpului este
împinsă înainte.
2. deplasarea prin târâre; polichetele folosesc parapodele (cheți lungi) alternativ pentru a se
deplasa pe diferitele suprafațe (sol, sedimente etc).
3. deplasarea prin înot; este tipică pentru lipitori (prin unduirea corpului) și pentru polichete,
acestea din urmă folosesc parapodele.
În ceea ce privește cât de active sunt din punct de vedere locomotor, anelidele au fost
împărțite în două mari categorii: Errantia, anelidele care duc o viață mobilă, se deplasează
activ,și Sedentaria, anelidele care sunt mai curând sesile, care duc o viață preponderant
sedentară (Struck, 2017).
Hrănirea și digestia
Anelidele posedă un tract digestiv complet. Musculatura tubului digestiv a permis
modificarea acestuia în diferite structure specializate după cum urmează: faringe, pentru
preluarea și ruperea hranei (cu fălcile, prezente la speciile prădătoare), gușă (pentru
depozitarea hranei), stomac (pentru mărunțirea hranei), intestin (pentru digestia și absorbția
nutrienților), anus (asigură eliminarea deșeurilor nedigerate).
3
Hrana și modul de hrănire a anelidelor sunt foarte diverse. Se diferențiază următoarele

categorii de organisme: detritivore (se hrănesc cu materie organică moartă),
prădătoare/carnivore (vânează organisme animale), fitofage (consumă plante, alge), filtratoare
(rețin din apă microorganisme și particule de hrană), geofage și sedimentofage (ingerează sol și
sedimente din care extrag componenta organică – bacterii, protozoare, micronevertebrate,
fragmente de materie organică), hematofage (se hrănesc cu sânge, majoritatea lipitorilor).
Respirația și circulația
La multe specii de anelide respirația se realizează pe toată suprafața corpului. Pereții
corpului sunt bogat vascularizați cu vase capilare care absorb și transportă oxigenul în tot
corpul. Unele specii marine respiră prin branhii, localizate pe parapodii (apendice laterale,
asemănătoare piciorelor). La majoritatea anelidelor sistemul circulator este închis, asigurând
un mod mai eficient de transport al nutrienților și deșeurilor metabolice.
Sistemul circulator este compus din câteva perechi de inimi (care pompează și asigură
circulația sîngelui prin vasele de sânge) și vasele de sânge longitudinale dispuse dorsal și
ventral și unite între ele prin intermediul capilarelor. Vasele de sânge dorsale trimit sângele
către partea anterioară a corpului iar cele ventrale către partea posterioară. Arcurile aortice (sau
inimile inelare) asigură menținerea unei presiuni ridicate a sângelui în vasele de sânge ventrale.
Sângele conține pigmenți (în principal hemoglobină care dă culoarea roșie) care asigură
transportul oxigenului. Există și specii care au sânge galben sau verde. De asemenea, sângele
anelidelor conține celule amiboide, asemănătoare cu globulele albe din sângele mamiferelor,
care fagocitează particulele străine. Nutrienții, deșeurile metabolice și gazele implicate în
procesul respirator (oxigen și dioxid de carbon) sunt transportate atât în sânge cât și în lichidul
celomic.
Sistemul nervos este diferențiat în sistem nervos central (SNC) și sistem nervos
periferic (SNP). SNC este compus dintr-o pereche de ganglioni cerebroizi, localizați deasupra
faringelui, și cordonul nervos ventral, conectat cu ganglionii perechi din fiecare inel. SNP este
alcătuit din ramificații nervoase compuse din ganglioni nervoși uniți între ei.
Funcția de excreție a anelidelor este asigurată de o pereche de nefridii și un tub nefric.
Deșeurile metabolice din celom sunt transformate în săruri iar deșeurile organice din sânge
sunt eliberate în tubul nefridic. Organele excretoare asigură menținerea nivelului optim de apă
și săruri în corp.
Organele de simț
La multe anelide simțul văzului este îndeplinit de celule fotoreceptoare ori de eceli.
Simțul tactil este bine dezvoltat comparativ cu văzul. Acesta este îndeplinit de tentacule și
palpi. Funcția de echilibru este asigurată de statociste.
Anelidele se reproduce pe cale asexuată și sexuată. Reproducerea asexuată se face prin
înmugurire, asemănător cu cea de de la cnidari, și prin fragmentare spontană, similar cu viermii
lați. De asemenea, anelidele au o mare putere de regenerare. Corpul acestora se reface integral
după ce suferă răniri grave, secționări integrale ale corpului. Unele specii de polichete sunt
capabile să se refacă în întregime dintr-un singur segment (inel).
4
Reproducerea sexuată poate fi cu fertilizare internă sau externă. La unele specii de

anelide indivizii sunt hermafrodiți (specii monoice), la altele sexele sunt separate (specii
dioice, cu indivizi masculi și femali). Anelidele produc ouă din care eclozează larve ori
juvenili miniaturali, identici cu genitorii.
Împortanța anelidelor
Anelidele sunt verigi importante în lanțurile trofice terestre și acvatice. Anelidele terestre,
în special râmele sau viermii de pământ, prin activitatea lor contribuie la aerarea solului și
imbunătățirea circulației apei datorită sistemului de gallerii creat. De asemenea, contribuie la
amestecul solului, la descompunerea și mineralizarea materiei organice. Totodată râmele
reprezintă hrană pentru unele mamifere (cârtițe, bursuci, arici) și păsări (cioara, barza,
măcăleandrul, pescărușul comun, mierla, graur), în unele cazuri râmele fiind esențiale pentru
conservarea unor specii de păsări rare, amenințate cu dispariția, tocmai pentru faptul că hrana
acestora este extrem de specializată, formată în proporție de 90% din râme (Edwards & Bohlen,
1996).
Clasificarea Anelidelor
Tradițional, încrengătura Annelida era împărțită în trei clase: Polichaeta, Oligochaeta și
Hirudinea. Ulterior, pe baza cercetărilor genetice, taxonomiștii, au împărțit anelidele în două
clase: Polichaeta și Clitellata, separată în subclasele Oligochaeta și Hirudinae).
Policheetele și hirudinele sunt animale exclusive acvatice, marine și dulcicole, în timp ce
oligochetele, cu câteva excepții, trăiesc în sol și apele dulci.
Clasa Polychaeta
Polichetele sunt viermi inelați care prezintă pe fiecare segment parapode cu mai mulți
cheți (poly= mulți, chaeta=cheți). Mai sunt cunoscute și sub numele de viermii de nisip. Este
posibil ca din punct de vedere evolutiv, polichetele să fie mai vechi decât oligochetele. Clasa
Polychaeta include circa 10 000 de specii, reprezentând 2/3 din totalul anelidelor. Majoritatea
polichetelor trăiesc în mediul marin, foarte puține specii find adaptate la mediul apelor salmastre
și dulci. Adesea, polichetele ocupă nișe ecologice înguste, cum e cazul speciilor care trăiesc în
preajma izvoarelor termale, a celor din gropile abisale.
În general, lungimea polichetelor nu depășește 10 cm, dar există și specii mai mici de 1
mm precum și unele care pot atinge 3 m lungime, precum Eunice aphroditois, o specie abisală
din Oceanul Atlantic. Colorația corpului este, de asemenea, foarte variată. Speciile abisale sunt
capabile bioluminiscență (produc lumină datorită luciferinei, o enzimă care emite lumină).
5
Fig. 2 Forma generală a unui vierme polichet
Polichetele au corpul segmentat, turtit dorso-ventral, alcătuit din trei regiuni: cap, trunchi
și pygidium (ultimul segment al corpului pe care se află anusul). La polichete capul este distinct,
cu ochi evidenți și tentacule. Tot la cap se află o pereche de antene care servesc pentru pipăit.
Fiecare segment al corpului prezintă o pereche de parapodii (piciorușe) de care sunt prinși cheți.
Parapodele (Fig. 2) îndeplinesc variate funcții și anume:
- picioare,folosite pentru deplasarea prin târâre pe suprafața sedimentelor ori pentru a săpa
galerii în sedimente;
- lopeți, pentru înot;
- branhii, pentru respirație
- ancore, peentru sprijin în timpul forării în sedimente ori pentru a se opune capturării de către
prădători
- pentru a crea curenți de apă în tuburile în care trăiesc în vederea antrenării particulelor de hrănă
în dreptul aparatului bucal
- apendice asemănătoare penelor, pentru filtrarea apei
- protecție și camuflaj împotriva prădătorilor
- modificarea în structuri de tip evantai și pungi cu mucus pentru capturarea hranei și filtrarea
apei.
Polichetele pelagice se deplasează prin înot. Unele specii bentonice se deplasează prin
târâre, cu ajutorul parapodelor, altele sunt sesile, trăind în structuri tubulare.
Nutriția polichetelor este adaptată modului de viață. Polichetele active sunt prădătoare,
aparatul lor bucal fiind dotat cu fălci pentru prinderea și sfâșierea prăzii. Cele mai cunoscute
6
polichete prădătoare sunt Nereis sp. (viermii de nisip – trăiesc în tuburi de mucus în zona
țărmurilor nisipoase), Glycera sp. (viermii roșii, viermii sângerii). Aceștia au culoarea roșie
sângerie, trăiesc în mediul marin, sunt foarte buni sfredelitori, își fac galerii în sediment prin
mișcări de perforare asemănătoare burghielor. Sunt recoltați pentru momeală de pescuit.
Alt mod de hrănire a polichetelor este prin filtrarea apei. Pentru reținerea hranei din apă,
aceste specii au dezvoltat structuri speciale de filtrare a apei provenite din parapode.
Hrănirea prin filtrarea apei este caracteristic speciilor sedentare care trăiesc în tuburi
(viermii evantai) sau îngropate în sediment. Tuburile construite în jurul corpului sunt variate ca
material și consistență: din calcar, dure; din granule de nisip amestecate cu mucus pe post de
liant; din fragmente de scoici cimentate. La alte specii tuburile sunt galerii formate în sediment,
căptușite cu un amestec de mucus și particule sedimentare fine. Multe dintre aceste specii
tubulare de polichete au tentacule lungi și dese care sunt expuse în apă, în afara tubului. Datorită
culorii și ramificațiilor multiple ale tentaculelor, aceste specii de polichete seamănă cu niște flori.
Tentaculele și cilii de pe ele se mișcă permanent, colectând particulele de hrană pe care le
direcționează către gură.
Al treilea mod de hrănire al polichetelor este cel detritivor, adică hrănirea cu resturi
organice existente la suprafața sedimentelor sau înglobate în sedimente. Speciile de polichete
pelagiale de mici dimensiuni se hrănesc cu plancton. Unele polichete trăiesc în relații comensale
cu alte specii de organisme, iar câteva sunt parazite.
Rolul ecologic al polichetelor

Polichetele marine sunt importante verigi ale lanțurilor trofice și au rol determinant în
cadrul piramidelor trofice marine. Dea semenea, polichetele au rol important în descompunerea
și meneralizarea materiei organice. Un exemplu interesant îl reprezintă speciile din genul
Osedax, viermii mâncători de oase, care au fost descoperiți în anul 2001, la aproape 3000 m
adâncime, în Canionul Monterey, coasta Californiei, fixați pe oasele unui schelet de balenă.
Acești viermi, care nu au gură și tub digestiv, trăiesc în simbioză cu bacteriile din genul
Oceanospirillales. Bacteriile trăiesc în corpul viermilor și sunt esențiale pentru supraviețuire
acestora. Deși nu se cunoaște foarte clar mecanismul simbiotic al acestor două specii, se crede că
bacteriile elimină enzime care degradează colagenul și colesterolul din oasele balenei, furnizând
deopotrivă hrană bacteriilor și viermilor gazdă. Bacteriile trăiesc în niște structuri ale viermilor
asemănătoare rădăcinilor, cu care aceștia se fixează și sfredelesc oasele. Viermii furnizează
bacteriilor oxigen prin intermediul vaselor de sânge care străbat ”rădăcinile” viermilor.
Importanța economică a polichetelor

În unele regiuni ale globului, precum Samoa, policheții sunt consumați de către oameni.
Din alte specii se extrag substanțe cu proprietăți insecticide, precum toxina extrasă din
Lumbrineris heteropoda care folosită pentru producerea pesticidului Cartap/Padan (Abbasi &
Krishnan, 1993).
7
Clasa Clitellata
Numele clasei vine de la faptul că animalele prezintă în partea anterioară a corpului,
aproape de cap, o porțiune îngroșată, ca un manșon, numită clitelium, aceasta fiind parte a
sistemului reproducător a acestor viermi. Cliteliumul este o regiune îngroșată glandulară care
secretă mucus cu rol în asigurarea fertilizării încrucișate a viermilor. Cliteliumul produce un sac
de mucus în care viermele depune ouăle.
Subclasa Oligochaeta (oligos= puțin, chaeta=cheți)
Oligochetele sunt cunoscute cu numele generic de viermi de pământ. Au fost descrise și

denumite circa 3000 de specii de oligochete, cel mai cunoscut gen fiind râma (Fig. 3).
Majoritatea oligochetelor trăiesc în sol, uneori în densități foarte mari. Acestea sunt răspândite în
toată lumea, mai puțin în zonele deșertice din cauza lipsei de umiditate care este absolut necesară
supraviețuirii. Speciile de dimensiuni mari își construiesc galerii care pot ajunge la câțiva metri
în profunzimea solului. Speciile de mici dimensiuni trăiesc în orizontul superior al solului.
Densitatea mare a râmelor din sol este asociată cu solurile bogate în humus și cu solurile cu pH
acid. Există și specii a căror habitat îl constituie mușchii de pe terenurile cu exces de umiditate.
Alte specii populează debriurile vegetale, litiera și chiar axilele frunzelor dispuse în rozetă.
Puține specii sunt acvatice, precum tubificidele. Viermii tubifex sunt componente cheie
ale comunităților bentonice din cadrul ecosistemelor de ape dulci și marine. Densitatea
tubificitelor poate ajunge la 40 000 indivizi/m2 în mâlurile cu un conținut organic bogat.
Oligochetele acvatice sunt de mici dimensiuni și subțiri, cu corpul transparent în care pot
fi identificate organele interne. Mult mai puține ca număr de specii sunt oligochetele marine,
prezente cu precădere în zona țărmului.
Dimensiunea oligochetelor variază de la câțiva mm la zeci de centimetri, dar există și
specii gigantice. Megascolides australis este o specie de râmă din sudul Australiei a cărei
lungime medie este 1 m dar au fost semnalate si specimene de 3 m (Lavelle, 1996). Lungimi
similare au și indivizii unei specii care trăiește în sedimentele albiei fluviului Mekong. Au fost
colectate exemplare alcătuite din 500 de inele (Blakemore, și alții, 2005).
Oligochetele au o formă generală a corpului cilindrică (Fig. 4, 5). În funcție de specie,
numărul inelelor (segmentele distincte) din care este alcătuit corpul poate fi constant sau nu. Pe
fiecare inel, metamer/segment, se află patru smocuri de cheți foarte mici, greu de distins cu
ochiul liber. La oligochete, zona cefalică (capul) nu este diferențiată clar ca la polichete. Primul
segment, prostomium, seamănă cu un lob cărnos și nu prezintă organe senzoriale.
8
Fig. 3 - Lumbricus terrestris - râma
Fig. 4 - Lumbricus terestris – morfologia externă
9
Fig. 5 - Anatomia oligochetelor
Majoritatea oligochetelor sunt detritivore. Tubul digestiv, se întinde de la un capăt la altul

al corpului, înconjutat de celom, este adaptat modului de hrănire. Faringele, care posedă o
musculature puternică este folosit pentru a suge hrana. De asemenea, tubul digestive cuprinde
10
gușa, pentru depozitatrea hranei, esofagul, stomacul, pentru mărunțire, intestinul și anusul (Fig.
5). Digestia este extracelulară.
La oligochete, respirația este cutanată, pe toată suprafața corpului, prin difuzie. Foarte
puține specii, din cele acvatice, repiră prin branhii a căror formă este filamentoasă. Excreția se
realizează prin metanefridii. Speciile terestre secretă uree iar cele acvatice amoniac.
Circulația sangvină este asigurată de două vase de sânge longitudinale, dorsal și ventral,
și una pănă la cinci perechi de inimi. Sistemul circulator este închis. Sângele este roșu deoarece
conține hemoglobină dizolvată în plasmă.
Sistemul nervos cuprinde cordoane nervoase longitudinale și ganglioni nervoși în partea
anterioară a corpului (Fig. 5). Organele de simț pentru vaz sunt rudimentare, preprezentate de
oceli. La nivelul pielii sunt localizați fotoreceptori care permit oligochetelor percepția luminii și
astfel evitarea acesteia prin retragerea în galerii. Simțul tactil este asigurat de piele pe care ajung
terminații nervoase. Tot la nivelul pielii sunt chemoreceptorii pentru gust și miros.
Locomoția și mișcările sfredelitoare de formarea a galeriilor în sol se realizează prin
peristalsie – mișcări alternative de contractare și relaxare a celor două tipuri de mușchi: circulari
și longitudinali (Fig. 6). Pentru a se deplasa înainte, porțiunea anterioară a corpului se alungește
datorită contacției mușchilor circulari în timp ce porțiunea corpului din spatele segmentelor
alungite se îngroașă și devine mai scurtă datorită contracției mușchilor longitudinali. În faza
următoare, mușchii circulari anteriori se relaxează iar unda contracție circulare se propagă către
partea dorsală a corpului. Simultan, acestor mișcări cheții agață suprafața de deplasare.
Fig. 6 - Modul de deplasarea peristaltică la viermii oligocheți

11
Sfredelirea și îngroparea în sol se realizează prin fixarea capătului frontal al corpului într-
o crăpătură/fisură și lărgirea acesteia prin expansiunea/îngroșarea corpului. În timpul
procesului de forare și înaintare în sol, oligochetele înghit sol care este amestecat cu mucus pe
măsură ce traversează intestinul. Amestecul format este folosit pentru căptușirea pereților
galeriilor, ca un fel de tencuială. Excesul de material este depozitat la suprafața solului sub
formă de peleți fecaloizi (Fig. 7 )
Fig. 7 Tractul digestive, ingurgitarea solului și eliminarea sub formă de peleți

(https://teara.govt.nz/en/photograph/15503/earthworm-casts).
12
Reproducerea este sexuată, cu dezvoltare directă, adică din ouă eclozează indivizi
identici cu genitorii, nu suferă metamorfoze.
Importanța ecologică a oligochetelor

Oligochetele sunt o component importantă a faunei solului și au o contribuție majoră la
procesele pedogenetice, la menținerea și îmbunătățirea proprităților fizice (aerare, circulația apei,
afânare) și a fertilității (mineralizarea materiei organice, transportul materiei organice de la
sprafața solului în profilul de sol).
Aristotel a numit râmele ”intestinele pământului” iar Charles Darwin a afirmat că
”Râmele sunt fabrici de de sol în miniatură, ele fac sol. Toate celelalte ființe terestre ajung în
cele din urmă să treacă prin râme în procesul de transformare a lor în sol. Și este probabil că
aproape fiecare atom din corpul tău (cu foarte puține excepții) a trecut prin stomacul unei râme
înainte să facă parte din tine.”
Subclasa Hirudinea
Hirudineele sunt viermi inelați, prădători și paraziți externi hematofagi, lipsiți de cheți.
La fel ca si oligoochetele, au corpul moale, care se alungește și contract datprită acțiiunii
musculaturii circulare și longitudinale.
Forma general a corpului este cilindrică și ambele capete ale corpului prezintă câte o
ventuză cu care se fixează de victimă dar care le ajută și la deplasarea prin arcuire. Se cunosc
circa 700 de specii de lipitori. Majoritatea trăiesc în habitate de apă dulce, circa 100 de specii
sunt marine și câteva sunt terestre. În medie, lipitorile au 5-7 cm. Cele mai mici specii au cu
puțin peste 1 cm lungime, iar specia cu cele mai mari dimensiuni, circa 30 cm, trăiește în
Amazonia. Lipitorile acvatice sunt răspândite cu precădere în zona temperată iar cele terestre în
zonele tropicale umede. Speciile acvatice prefer apele puțin adânci, stagnante și liniștite, cu
multă vegetație. În perioadele de secetă când bălțile seacă, lipitorile pierd până la 90% din
greutatea corporală dar supraviețuiesc.
Lipitorile parazite sunt hematofage. După umplerea tubului digestiv cu sânge, acestea
părăsesc de obicei victim, dar unele specii marine rămân atațate de gazdă până la momentul
reproducerii.Cu ajutorul a trei buze dispuse în unghi, lipitoarea incizează pielea victimei, lăsând
o tăietură în formă de Y. În spatele buzelor se află gura urmată de faringe, esofag și ntestin care
se termină cu anusul, localizat deasupra ventuzei posterioare. Saliva conține un anestezic și
hirudină (o substanță anticoagulantă) pe care o injectează în sistemul circulator al gazdei pentru a
impiedica coagularea sângelui supt înainte de a fi înghițit. Digestia durează câteva luni, astfel că
o lipitoare medicinală matură (Hirudo medicinalis) se poate hrăni de doar două ori pe an (Brusca,
2016). La o singură masă, consumă între 5 și 15 ml sânge, cee ace înseamnă o creștere în
greutatea a corpului de până la zece ori (Wells, Manktelow, Boyd, & Bowen, 1993). Speciile
prădătoare se hrănesc cu nevertebrate mici (moluște, viermi, larve de insecte).
În ceea ce privește relația omului cu lipitorile, acestea au fost folosite în medicină pe
scară largă din anticitate pănă către sfârșitul secolului al XIX-lea. În prezent, lipitorile sunt
13
folosite în microchirurgia reparatorie (reatașarea degetelor, reconstrucția urechilor, nasului,

buzelor și a pleoapelor) (Frodel Jr, Barth, & Wagner, 2004), ca tratament adjuvant al diabetului
zaharat, tratarea varicelor, a tromboflebitei și a hematoamelor. În SUA, din 2004, Hirudo
medicinalis (Fig. 8, 9) afost înregistrată oficial ca dispozitiv medical în chirurgia generală și
plastic (https://www.accessdata.fda.gov/scripts/cdrh/cfdocs/cfPCD/classification.cfm?ID=NRN).
Fig. 8 -Adult de Hirudo medicinallis. Capătul anterior, mai subțire, conține ventuza și aparatul
bucal cu care se hrănește (suge sângele). Capătul mai gros la corpului este prevăzut cu ventuza
cu care se fixează de organismal gazdă și cu ajutorul căreia se deplasează
(https://www.thepmfajournal.com/features/post/medicinal-leech-therapy-in-plastic-surgery).
14
Fig. 9 Hirudo medicinallis, specia de lipitori folosită în medicină, hrănindu-se pe mâna unui
pacient. Semnul particular (”mușcătura în formă de Y”) lăsat de incizia lipitorilor pe tegument
(https://www.sciencephoto.com/media/366738/view).
Interacțiunea accidentală a omului cu lipitorile poate produce în cazuri rare reacții

alergice. O lipitoare atașată de corpul uman se va desprinde de la sine atunci când tubul digestive
15
este complet plin cu sânge, adică după aproximativ 20-30 minute de supt. Îndepărtarea forțată
poate produce o rană mai mare decât incizia ori regurgitarea conținutului stomacal în rană cu
riscul generării de infecții. Lipitorile poartă paraziți în tractul lor digestiv, care trecând în corpul
omului nu reprezintă în mod normal o amenințare. Pe de altă parte, s-a dovedit că bacteriile,
virusurile sa ualți paraziții preluați de la sursa de sânge anterioară pot supraviețui câteva luni în
corpul lipitorii (Ahl-Khleif, Roth, Menge, Heuser, Baljer, & Herbst, 2011).
Abbasi, S. A., & Krishnan, S. (1993). The new japanese pesticide Cartap (Padan): is it as environmental
friendly as claimed? New Delhi: Ashish Publishing House.
Ahl-Khleif, A., Roth, M., Menge, C., Heuser, C., Baljer, G., & Herbst, W. (2011). Tenacity of mammalian
viruses in the gut of leeches fed with porcine blood. Journal of medical microbiology, 60(6), 787-
792.
Blakemore, R. J., Csuzdi, C., Ito, M. T., Paoletti, M. G., Spiridonov, S. E., Uchida, T., și alții. (2005).
Megascolex (Promegascolex) mekongianus Cognetti, 1922 - its extent, ecology and allocation to
Amynthas (Clitellata/Oligochaeta: Megascolecidae). Opusc. Zool. Budapest, 36, 19-30.
Brusca, R. (2016). Hirudinoidea: Leeches and their relatives. Invertebrates. Sinauer Associates.
Edwards, C. A., & Bohlen, P. J. (1996). Biology and ecology of earthhworms (ed. 3rd). London:
Chapman&Hall.
Frodel Jr, J. L., Barth, P., & Wagner, J. (2004). Salvage of partial facial soft tissue avulsions with medicinal
leeches. Otolaryngology-Head and Neck surgery, 131(6), 934-939.
Lavelle, P. (1996). Diversity of soil fauna and ecosystem function. Biology International, 3-16.
Struck, T. H. (2017). Phylogeny of Annelida. În P. Gopalakrishnakone, & A. Malhotra (Ed.), Evolution of

Venomous Animals and Their Toxins. Toxinology (pg. 399-413). Dordrecht: Springer.
Wells, M. D., Manktelow, R. T., Boyd, J. B., & Bowen, V. (1993). The medical leech: an old treatment
revisited. Microsurgery, 14(3), 183-186.
16
Biologie Animală Curs 2020
Încrengătura Artropoda
În această încrengătură sunt grupate toate animalele nevertebrate cu corpul articulat,
alcătuit din segmente distincte. Numele încrengăturii vine de la cuvintele grecești
arthron=articulație și podos = picioare.
Încrengătura artropoda este cea mai diversă, cuprinde 80% din speciile de animale
cunoscute și grupul de nevertebrate cu cea mai mare diversitate specifică, în jur de 1,7 milioane
de specii. Din încrengătura artropoda fac parte arahnidele (păianjeni, ploșnițe, acarieni),
crustaceii (raci, creveți, homari, languste), diplopodele, chilopodele și insectele (muște, albine,
țânțari, flururi, cărăbuși, lăcuste, furnici, termite). Artropodele sunt primele animale care au
părăsit mediul acvatic și s-au adaptat la mediul terestru. Ele s-au diferențiat din Cambrianul
timpuriu, primele fosile datând de acum 550 milioane ani.
Datorită diversității mari și a adaptărilor dezvoltate, artropodele sunt răspândite în toate
mediile terestre, pe uscat și în apă. Unele specii sunt exclusiv acvatice, altele exclusiv terestre.
La unele insecte (efemeroptere, trichoptere, țânțari) dezvoltarea larvară are loc exclusiv în
mediul acvatic.
Caracterele generale ale artopodelor

Artropodele sunt animale cu corpul segmentat (format din mai multe segmente articulate,
diferențiate în cap, torace și abdomen) și cu membre locomotorii formate formate din mai multe
piese articulate între ele, de unde și numele încrengăturii: arthron = legătură, articulație; podos =
picior.
La toate artropodele segmentarea corpului este prezentă din stadiul de embrion al animalului.
Numărul de segmente este variabil de la o clasă la alta. Segmentele sunt grupate în unități
morfologice funcționale clar definite, numite generic tagme. La arahnide și crustacei corpul este
compus din două tagme (Fig. 1): cefalotorace, de care sunt atașate patru perechi de picioare, și
abdomen. La celelalte artropode, corpul este compus din trei tagme: cap, torace și abdomen (Fig.
2).
Fig. 1 – Alcătuirea generală a arahnidelor: 4 parechi de membre locomotorii (picioare) articulate

(1) prinse de cefalotorace (2), abdomen (3). Capul și toracele sunt unite într-o singură tagmă.
1
Corpul insectelor este compus din trei tagme: cap, torace și abdomen. De torace sunt prinse trei
perechi de picioare. Segmentele care compun tagmele pot fi contopite sau mobile.
Fig. 2 - Corpul insectelor este compus din trei tagme: cap, torace și abdomen. De torace sunt
prinse trei perechi de picioare. Segmentele care compun tagmele pot fi contopite sau mobile.
Exemplu: grupul Odonata (libelule), stânga, și Diptere (muște), dreapta.
Corpul și membrele atropodelor este acoperit cu o cuticulă rigidă care formează

exoscheletul. Cuticula este secretată de celulele epidermale. Cuticula este compusă în principal
din chitină, o subtanță organică derivat al glucozei. Aceasta și este diferențiată în trei straturi:
epicuticulă, exocuticulă și endocuticulă. La crustacei, cuticula este mult mai dură datorită
mineralizării cu carbonat de calciu, preluat de organisme din apă. Scheletul chitinos este dispus
în plăci unite între ele prin membrane elastice.
Cuticula îmbracă corpul, protejându-l de agresiunile chimice, termice, mecanice și
împotriva prădătorilor. De asemenea, cuticula servește la păstrarea echilibrului și furnizează
musculaturii puncte de inserție.
Scheletul chitinos nu crește concomitent cu corpul animalului. De aceea, în timpul
procesului de creștere și dezvoltare a animalului, cuticula se desprinde de corp, proces numit
năpârlire, fiind înlocuită cu alta, în conformitate cu noile dimensiuni ale corpului. Resturile
exocheletului desprins de corp în timpul procesului de năpârlire poartă numele de exhuvie (Fig.
3).
2
Fig. 3 - Năpârlirea la libelule. Părăsirea exhuviei (stânga), exhuvie (dreapta).
Anatomia și fiziologia artropodelor

Corpul artropodelor prezintă segmentație internă. Sistemele nervos, muscular, circulator și
excretor sunt alcătuite din componente care se repetă în cadrul segmentelor (Fig. 4). Cavitatea
corpului, celomul, este redusă, fiind reprezentată doar de spațiul care înconjoară aparatul
reproductiv și excretor. În locul celomului s-a format o cavitatea alungită, de la un capăat la altul
al corpului, numită hemocel și prin care circulă sângele. În Fig. 4 se poate observa structura
generală a artropodelor. La cap se află creierul care continuă cu un lanț ganglioni nervoși. Inima
este, de asemenea, un organ alungit.
= inimă
= intestin
= creier și ganglioni nervoși uniți prin cordon nervos
0 = ochi
Fig. 4 - Structura internă generală a artopodelor
Artropodele au un sistem circulator deschis. Inima este un tub muscular localizat în partea
dorsală a corpului, în hemocel. Aceasta se contractă pe lungime, din spate în față, pompânt
sângele către partea anterioară a corpului.
Sistemele respitratorii al artropodelor variază de la un grup la altul în funcție de mediul de viață.

Majoritatea artropodelor respiră prin trahee sau pulmoni. Traheele sunt tuburi capilare de origine
ectodermică care pătrund și se ramifică în corp, fiind întărite prin filamente spirale chitinizate.
3
Traheele prezintă orificii de comunicare cu exteriorul denumite stigme. Speciile acvatice, în

special crustaceii, respiră prin branhii.
Sistemul nervos este de tip ganglionar și este poziționat ventral. În regiunea capului ganglionii și
celulele nervoase au o mai mare concentrare, formând creierul.
Organele de simț ale artropodelor sunt foarte dezvoltate comparativ cu anelidele. Acestea
cuprind: ochii, antenele, și diverse celule senzitive. La insecte, ochii sunt compuși (cu fațete),
ceea ce le permite o vedere plastică, distingerea culorilor și a luminii ultraviolete. De asemenea,
ochiul compus permite simultan vederea față - spate, stânga-dreapta, sus -jos. Cu antenele,
formate din mai multe articole și extrem de variate ca formă și dimensiuni, artropodele preiau
stimulii de natură fizică, chimică și mecanică.
Locomoția artropodelor, în funcție de mediul de viață al artropodelor, se face prin zbor, mers,
înnot, salturi și sărituri. Câteva specii de crustacei marini sunt sesile, adică trăiesc fixate de
substrat.
Majoritatea insectelor au un zbor activ. Pentru deplasarea prin zbor, insectele au dezvoltat aripi,
în majoritatea cazurilor două perechi. Aripile sunt diferit modificate ca formă, mărime și
structură (membranoase, chitinoase). Unele dintre insectele zburătoare ating performanțe
notabile în ceea ce privește viteza de zbor și distanța parcursă. Libelulele ating până la 25-30
km/oră, urmate de albine cu o viteză medie de 22-23 km/oră.
Nutriția ertopodelor este extrem de variată: fitofagă, nectarivoră, carnivoră (păianjenul cu cruce,
crabul), detritivoră (detritus vegetal și animal - fragmente de materie organică), omnivoră (racul
de râu), necrofagă, parazită (sânge – purici, păduchi, căpușe). Aparatul bucal este adaptat tipului
de hrănire, ca de exemplu pentru apucat rupt (la greier), lins și supt (albină), înțepat și supt
(țânțari), supt.
Excreția artropodelor este asigurată de nefridii (mici rinichi) și tuburile Marpighi. Produții de
excreție sunt amoniacul la speciile acvatice și ureea la artropodele terestre.
Reproducerea artropodelor este sexuată. La majoritatea artropodelor sexele sunt separate iar la
anumite specii se înregistrează dimorfism sexual (ca la albine, termite, raci). La unele specii
(păduchele de apă, puricele de frunză, unii scorpioni) este prezent fenomenul de partenogeneză.
Este o formă de reproducere asexuată în care creșterea și dezvoltarea embrionului are loc fără
fecundarea ovulelor.
Artopodele se înmulțesc prin ouă. La artropodele acvatice fertilizarea este externă pe cînd la cele
terestre fertilizarea este internă. Majoritatea artropodelor depun ouăle în ponte dar scorpionii sunt
ovovivipari (ouăle fecundate rămân în corpul femelei până la eclozare). De la ou la adult,
dezvoltarea poate fi directă (la eclozarea din ou puii sunt identici cu adulții) sau indirectă, care
presupune parcurgerea mai multor stadii larvare, timp în care metamorfoza poate fi incompletă
4
(ca la libelulă) sau completă, ca la fluture unde dezvoltarea cuprinde patru stadii distincte: ou -
larvă – pupă - adult.
Importanța artropodelor
Datorită nenormei bogății de specii (s-a estimat existența a circa 1.17 milioane de specii),
artropodele sunt verigi importante în lanțurile trofice ale fiecăei biocenoze. Ele sunt importante
pentru om și mediul sau de viață. Unele specii au valoare economică, altele precum insectele
polenizatoare sunt esențiale pentru supravieșuirea plantelor spontane și pentru productivitatea
plantelor cultivate. Alte artropode sunt parazite pentru om și animalele domestice ori sunt vectori
ale altor paraziți. Crustaceii sunt hrana importantă pentru oameni.
Clasificarea Artopodelor
Artropodele au fost grupate în cinci subîncrengături, dintre care una este extinctă (cuprinde doar specii
fosile, care nu mai exită în prezent).
1. Subîncrengătura Trilobita
Cuprinde artropode exclusiv marine, extincte. Trilobiții au avut o diversitate maximă în perioada
Cambrian-Ordovician și au dispărurt la sfârșitul Permianului (acum circa 250 milioane ani). Pe
baza fosilelor descoperite, dimensiunea acestora a variat între câțiva mm și 50-70 cm (Rudkin et
al., 2003).
Fig. 5 - Fosila trilobitului Ogyopsis klotzi, Mt. Stephen Trilobite Beds (Cambrianul mijlociu), British
Columbia, Canada (Foto: Mark A. Wilson, Department of Geology, The College of Wooster, 2009).
Dreapta: fosilă de trilobite din Brazilia (http://www.criacionismo.com.br/2017/12/o-misterio-do-trilobita-
simpatico-que.html)
5
2. Subîncrengătura Chelicerata/Arahnidele
Numele de chelicerate vine de la prezența unor apendice localizate anterior orificiului
bucal, numite chelicere. Chelicerele sunt apendice formate din doua-trei articole. Ultimul articol,
mobil, este un clește care este folosit pentru fărâmițarea hranei. Subîncrengătura chelicerates
cuprinde peste 100 000 de specii, răspândite pe uscat, în sol și apă și include; păianjenii,
scorpionii, opilionidele, căpușele, acarienii, păduchii, puricii.
Corpul celiceratelor este diferențiat în două tagme: cefalotorace și abdomen.
Cefalotoracele (prosoma) poartă ochii, aparatul bucal, o pereche de chelicere, o pereche de
pedipalpi și patru perechi de picioare. Pedipalpii sunt formați din șapte articole și au funcție
tactilă sau de prindere și fărămițare a hranei.
Subîncrengătura include specii libere și parazite. Speciile libere sunt în principal
carnivore prădătoare. Speciile care posedă glande veninoase folosesc veninul pentru a ucide mai
întai prada, ca în cazul păianjenilor și a scorpionilor. Speciile parazite parazitează plantele,
animalele și omul (purici, păduchi, ploșnițe, sarcoptul râiei). Frecvent, aceste artropode parazite
transmit gazdei bacterii patogene care le provoacă boli grave, precum boala Lime transmisă de
căpușe.
Subîncrengătura Chelicerata este divizată în două clase principale: Arahnida și Crustacea
Clasa Arahnide
Numele de arahnide vine de la cuvântul grecesc arahnos,care înseamnă păianjen. Clasa
include păianjeni, opilionide și scorpioni. Arahnidele sunt artropode cu corpul format din două
tagme/segmente corporale: cefalotorace (cap și torace) și abdomen.
Cefalotoracele (prosoma) poartă ochii, aparatul bucal, o pereche de chelicere, o pereche
de pedipalpi și patru perechi de picioare. Chelicerele sunt apendice în formă de pensă sau gheară,
localizate în regiunea anterioară gurii. Ele sunt adaptate pentru apucarea, perforarea, sfâșierea și
mărunțirea hranei. La păianjeni în chelicere sunt localizate glandele veninoase și sunt folosite
pentru injectarea veninului. A doua pereche de apendice o reprezintă pedipalpii (Fig 6, 7). Ei
sunt dispuși lateral chelicerelor și anterior primei perechi de picioare (Fig. 7). Pedipalpii sunt
formați din șase segmente/articole și au funcție tactilă sau de prindere și fărămițare a hranei.
Fig. 6 – Poziția pedipalpilor (în verde) la artropode.
6
Fig. 7 – Anatomia generală a unui păianjen.
Sistemul nervos; Sistemul digestive și excretor; Sistemul circulator; Sistemul respirator

Sistemul reproducător; 1 – chelicera; 2 – glanda venoasă; 3 – creier; 4 – stomac; 5 – aorta
anterioară; 6 – cecum; 7 – inimă; 8 – intestin; 9 – tuburile Malpighi; 10 – cloaca; 11 – aorta
posterioară; 12 – filiera de mătase; 13 – glanda de producere a mătasei; 14 – trahee; 15 – ovar;
16 – plămâni; 17 – cordon nervos; 18 – picioare; 19 – pedipalp (Ruppert, Fox, & Barnes, 2004).
Cefalotoracele (prosoma) poartă ochii, aparatul bucal, o pereche de chelicere, o pereche
de pedipalpi și patru perechi de picioare. Pedipalpii sunt formați din șapte articole și au funcție
tactilă sau de prindere și fărămițare a hranei. Majoritatea arahnidelor au patru perechi de picioare
prinse de cefalotorace.
Abdomenul (Opistosoma) este partea cea mai voluminoasă a corpului, majoritatea
organelor interne fiind localizate în acesta. Pe partea ventral-posterioară a abdomenului se află
orificiul anal și organelle filiere, la păianjeni. Organele filiere sunt orificiile glandelor sericigene,
cele care produc mătase. Păianjenii construiesc pânze sau întind fire de semnalizare. Scopul
principal al pânzei este pentru a vâna, dar țeserea pânzei nu este doar pentru vânat. Masculii
folosesc pânza pentru transferul spermatozoizilor iar femelele pentru construcția coconilor în
7
care sunt depuse ouăle. Atât păianjenii cât și scorpionii folosesc veninul pentru a-și omoarâ
victima. Aceasta nu este înghițită. După moartea victimei, peste aceasta sunt secretate sucuri
digestive care o descompun rapid, fiind o formă de predigestie. Substanțele nutritive rezultate în
urma predigestiei sunt supte într-o cavitate prebucală, iar apoi trecute în gură, esofag și mai
departe în stomac.
În plus, față de păianjeni, abdomenul scorpionilor este diferențiat într-o parte mai largă,
numită preabdomen, și o parte mai lungă, compusă din articole înguste care formează coada ce
se termină cu un ac prin care este eliberat veninul.
Fig.8 - Morfologia externă a scorpionilor. 1 – cefalotorace (prosoma); 2 – Abdomen (mesosoma); 3 –

coadă (metasoma); 4 – pedipalpi (clești); 5 – picioare; 6 – chelicere; 7 – clește (partea terminal a
pedipalpului); 8 – partea mobile a cleștelui; 9 – partea fixă a cleștelui; 10 – ac; 11 – telson (segmentul
terminal al cozii cu anusul); 12 – orificiile respiratorii care fac legătura cu plămânii. Scorpionul indian
roșu (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Scorpion_Photograph_By_Shantanu_Kuveskar.jpg).
Clasa Arahnide este împărțită în mai multe ordine.

Păianjenii sunt grupați în ordinul Araneae. Cu excepția Antarcticii, păianjenii sunt
răspîndiți în toată lumea. Majoritatea păianjenilor trăiesc în mediul terestru dar există și specii
acvatice. La începutul lunii aprilie 2020 erau descrise 48 418 de specii de păianjeni, grupate în
120 de familii (World Spider Catalog, 2020).
Păianjenii nu au antene precum insectele dar au cel mai centralizat sistem nervos dintre
toate artropodele. Cefalotoracele și toracele sunt unite printr-o structură cilindrică numită
pedicel.
Cu excepția unei specii din America Centrală (Bagheera kiplingi) care a fost descrisă ca
fiind nectarivoră (Meehan, Olson, Reudink, Kyser, & Curry, 2009), păianjenii sunt carnivori
8
prădători. S-a estimat că anual toți păianjenii de pe Glob care cântăresc circa 25 milioane tone,
vânează și consumă între 400 și 800 milioane tone de pradă, insectele reprezentând peste 90%
din prada capturată (Diptera, Hemiptera, Hymenoptera, Collembola, Coleoptera, Lepidoptera,
Orthopteran) în toate stadiile de evoluție (ouă, larve, adulți) dar consumă și păianjeni (Nyffeler &
Birkhofer, 2017). Speciile de păianjeni de mari dimensiuni se hrănesc ocazional și cu alte
nevertebrate (melci, râme) precum și cu mici vertebrate (Foelix, 2011).
La rândul lor, păaianjenii sunt o sursă crucială pentru alte specii de animale prădătoare.
S-a estimate că 8 000 -10000 de specii de animale prădătoare (broaște, salamandre, șopârle,
șerpi, șoareci, șobolani, lilieci) și parazite se hrănesc exclusiv cu păianjeni, acestea fiind adaptate
evolulutiv la acest stil de viață (Nyffeler & Birkhofer, 2017), iar circa 3000 -5000 specii de
păsări polifage includ în dietă păianjeni (Poulin & Lefebvre, 1996). Din rândul insectelor,
viespile sunt cei mai frecvenți vânători ai păianjenilor. Strategiile de capturare a prăzii de către
păianjeni sunt diverse, însă cel mai frecvent este folosirea pânzei pe post de capcană.
Peste 95 % din comunitățile de păianjeni sunt asociate cu habitatele forestiere și de
pajiști, fiind printre cei mai comuni și abundenți prădători din cadrul ecosistemelor terestre și
principalii prădători ai insectelor (Selden, 2016). S-a calculat că densitatea medie a păianjenilor
în cadrul pajiștilor este de 152 indivizi/m2 (Nyffeler, 2000) dar în condiții favorabile densitatea
poate ajunge și la 1000 indivizi/ m2 (Nyffeler & Birkhofer, 2017). În general, păianjenii trăiesc
solitar dar există și specii sociale care trăiesc în comunități formate din câteva zeci de indivizi, în
cazuri excepționale comunitățile include chiar și 50 000 indivizi. Comportamentul social diferă,
de asemenea, de la specie la specie: de toleranță precară, ca în cazul văduvei negre, la cooperarea
pentru vânătoare și împărțirea hranei.
Păianjenii au dezvoltat mecanisme eficiente de supraviețuire, fiind capabili să
supraviețuiască în condiții extreme. Modul de dispersie prin aer de la un loc la altul cu ajutorul
firului de mătase le permite colonizarea unei varietăți extraordinare de habitate terestre. Există
specii care pot călători și 30 de km într-o singură zi (Thomas, Brain, & Jepson, 2003). Durata
medie de viață a păianjenilor este de doi ani, excepțiile fiind în rândul tarantulelor, care în
captivitate ajung și la 25 de ani.
Principalele organe de simț ale păianjenilor sunt ochii. Păianjenii au două perechi de ochi
(Fig.9). Cu ochii principali este detectată sursa de lumină, au o acuitate ridicată, cee ace asigură
detectarea micilor detalii și identificarea obiuectelor aflate la distanță. Cu a doua pereche de ochi,
cu ochii secundari, se crede că se detectează lumina reflectată (Harland & Jackson, 2000).
Păianjenii se reproduce sexuat, prin ouă. Fecundația este internă dar indirectă. Sperma este
transferată femelelor cu ajutorul unei structure speciale dezvoltată pe pedipalpi. Masculii
identifică femelele pe bază de miros, datorită semnalelor chimice (feromoni) emise de acestea.
La unele specii reproducere este urmată de canibalism, femela ucide și consumă partenerul după
actul fecundației. Cel mai cunoscut exemplu este la specia numită văduva neagră (Fig. 10), însă
studiile au arătat că de fapt este vorba despre un aun autosacrificiu al masculilor, cei mai mulți
dintre ei neavând șansa să procreeze și să asigure perpetuarea speciei (Andrade, 2003).
9
Fig. 9 Păianjenul Clynotis severus, Tasmania. Perechea de ochi principali sau ocelii sunt mult mai mari și
mai proieminenți decât ochii secundari, localizați lateral ocelilor (Foto: J.J. Harison,
https://www.jjharrison.com.au/).
Fig. 10 – Văduva neagră (Latrodectus mactans). Pe lângă culoarea neagră, strălucitoare, a

corpului, semnul distinctiv al speciei este desenul roșu, în formă de clepsidră, aflat pe partea
ventrală a abdomenului.
10
Ordinul Opiliones
Opilionidele (păianjenii de câmp, cosașii) sunt artropode arahnide care se deosebesc de păianjeni
prinfaftul că au picioarele foarte lungi în raport cu corpul iar abdomenul este segmentat. Spre
deosebire de păanjenii adevărați, opilionidele nu produc mătase, nu au glande veninoase și nu pot
penetra piele umană așa cum o fac păianjenii adevărați.
Fig. 11 – Opilionide: Hadrobunus grandis și Phalangium opilio
Ordinul Scorpiones
Scorpionii sunt artropode cu 8 picioare, pedipalpi foarte bine dezvoltați, torace terminat cu o
coadă segmentată și glandă și un ac prin care este injectat veninul în victimă. Dimensiunea
scorpionilor variază între 1 și 23 cm lungime. Au fost descrise în jur de 1750 de specii
(Frantisek, 2009) dintre care 25 de specii produc venin mortal pentru om (Polis, 1990).
Majoritatea speciilor sunt răspândite în emisfera nordică, între 23 și 38o latitudine. Sunt animale
care preferă temperature de mediu ridicate, între 20 și 37 oC. Scorpionii sunt animale
predominant terestre care trăiesc îngropate în sol, pe sub pietre, nisip, dar și sub scoarța arborilor
dar există și specii care trăiesc și vînează în zona litorală ori în preajma apelor curgătoare precum
scorpionul carpatic (Fig. 12) - Euscorpius carpathicus
(https://www.earthlife.net/chelicerata/scorpionidae.html). În România scorpionul carpatic este
răspândit în Munții Buzăului, Munții Banatului și Munții Mehedinți (Gherghel et al. 2016).
Scorpionii sunt animale nocturne cu comportament fotofobic, pentru a evita principalii lor
prădători: păsări, șopârle, mamifere. Părăsesc ascunzișurile pentru a ieși la vânătoare. Se hrănesc
în principal cu artropode dar atacă și mici șerpi și șopîrle. Cu ajutorul acului înțeapă și injectează
victima cu veninul neurotoxic. În funcție de gradul de toxicitate, veninul paralizează și omoară
prada. Apoi, aceasta este consumată. Cu ajutorul chelicereleor foarte ascuțite, scorpionul rupe
bucăți din pradă pe care le împinge în cavitate preorală, localizată sub chelicere, unde are loc
digestia. Este o digestie externă, scorpionii pot înghiți hrana doar în formă lichidă (Polis, 1990).
11
Fig. 12 - Euscorpius carpathicus L. 1758 este singura specie de scorpion din fauna României
(Foto: Mircea Nita, http://www.anabis.coolpage.biz Euscorpius carpathicus).
Scorpionii se reproduce sexuat, la majoritatea speciilor sexele sunt separate. Împerecherea este
precedată de curtare, destul de complicate și diferită de la specie la specie, și care uneori implică
inclusiv injectarea femelei cu venin. Spre deosebire de păianjeni care sunt ovipari, scorpionii
sunt animale vivipare - embrionii se dezvoltă în interiorul corpului femelei. Puii sunt eliberați
prin ruperea membrane embrionare și seamănă cu genitorii/părinții. Puii sunt purtați de mamă pe
spate pănă la prima lor năpârlire. Pănă ajung la maturitatea deplină, puii năpârlesc de 5-7 ori
(Laurenco, 2000).
Scorpionii pot reprezenta o amenințare pentru populația umană din cauza reacțiilor cauzate de
veninul injectat în urma înțepăturilor. Numărul înțepăturilor raportate a crescut în ultimii ani,
urmare a tendinței de migrare a scorpionilor în mediile urbane foarte aglomerate. De exemplu, în
Brazilia, numărul cazurilor de oameni înțepați de scorpioni a crescut de la 12 000, în anul 2000,
la 140 000, în anul 2018, cei mai vulnerabili și expuși mortalității fiind copiii (Carvalho, 2019).
Ordinul Ixodida include acarieni paraziți, în principal căpușele. Căpușele sunt artropode
parazite (circa 850 de specii) care parazitează reptilele, păsările și mamiferele, inclusiv omul.
Căpușele sunt paraziți exerni, hematofagi și vectori ai unor microorganisme care provoacă boli
infecțioase grave (tifosul, boala Lyme, riketsia).
În România se cunosc 27 de specii de căpușe, inclusiv Ixodes ricinus (Fig. 13), specia care
transmite patogenii care generează boala Lyme și encefalita virală. Din același grup al
acarienilor paraziți fac parte puricii, păduchii și sarcoptul râiei, toate speciile având reprezentanți
care parazitează și omul. În unele cazuri, tratamentul pentru înlăturarea acestor paraziți este lung
și anevoios (ca în cazul sarcoptului râiei, un arthropod care trăiște sub pielea gazdei).
12
Fig. 13 - Căpușa comună (Ixodes ricinus) înainte și după hrănire. După ingurgitarea sângelui,
dimensiunea abdomenului crește chiar și de zece ori.
3. Subîncrengătura Myriapoda (miriapodele)

Miriapodele sunt organisme cu corpul alungit, cu forma generală cilindrică și cu lungimi
cuprinse între câțiva milimetri și 30 cm. Majoritatea speciilor au mai mult de zece picioare,
numele acestui grup de artropode (miriapoda) sugerând că au mii de picioare. În realitate,
numărul de picioare variază, de la zece până la 750, ca în cazul unor exemplare ale speciei
Illacme plenipes (Marek et al. 2012). Corpul miriapodelor este diferențiat în cefalotorace și
abdomen.
Se cunosc circa 16 000 de specii miriapode, în marea lor majoritate trăind pe uscat. Miriapodele
sunt frecvente în pădurile umede, ascunse în litieră, pe sub scoarța arborilor, buștenilor căzuți, pe
sub pietre. Deoarece, exceptând chilopodele care sunt prădători nocturni, miriapodele sunt
animale detritivore, ele îndeplinesc un rol important în descompunerea resturilor vegetale care
formeazăă litiera pădurilor și a pășunilor, contribuind la mineralizarea materiei organice și la
formarea humusului. Miriapodele sunt animale lucifuge, pe timpul zilei ascunzându-se pe sub
pietre, buturugi, bușteni, scoarța copacilor. Deși nu sunt considerate periculoase pentru om,
multe miriapode produc secreții repelente, toxice. Ajunse pe piele, aceste toxine generează
formarea de vezicule și modificarea culorii pielii.
Clasificarea miriapodelor este complicată. Cele mai cunoscute sunt grupate în două clase:
Diplopoda și Centipoda (Chilopoda).
Diplopodele sunt miriapode cu corpul cilindric, vermiform, maro-roșcat sau negru, alcătuit din
mai multe segmente. Pe fiecare segment sunt prinse două perechi de picioare.
13
Fig. 14 – Miriapod și chilopod (centiped)
Chilopodele, numite și centipede (animale cu 100 de picioare), au pe fiecare segment al corpului

o singură pereche de picioare dar mai lungi decât ale miriapodelor (Fig.14).
4. Subîncrengătura Crustacea/Decapoda (animale cu 10 picioare)

Această subîncrengătură cuprinde peste 40 000 de specii, majoritatea absolută reprezentând-o
organismele acvatice marine și dulcicole (racii, crabii, langustele, homarii, creveții, krillul), cu
dimensiuni cuprinse între câțiva milimetri și 0.5 m lungime.
Corpul crustaceelor este compus din cap, torace și abdomen, dar la unele specii capul poate
fuziona cu toracele formând cefalotoracele. Exoschletul este impregnate cu carbonat de calciu,
fiind extrem de dur la unele specii precum crabii și homarii.
La cap se află: 2 ochi, 2 perechi de antene, 2 mandibule și 2 maxilare. De torace sunt prinse 5
perechi de picioare find numite animale decapode. Dorsal, toracele este acoperit de o carapace
dură care protejează organelle interne: inima, stomacul și branhiile. Abdomenul se termină cu un
telson (ultimul segment al abdomenului, în formă ascuțită). Fiind animale dominant acvatice,
crustaceii respiră prin branhii. Reproducerea este sexuată.Se înmulțesc prin ouă, cu dezvoltare
indirectă.
Crustaceii sunt animale motile care se deplasează prin mers și înot dar sunt și specii sessile,
fixate de substrat, precum Balanus (Fig. 15). Corpul acestora este închis într-o carapace compusă
din șase plăci calcaroase, reprezentând exoscheletul. Exoscheletul acestor crustacei marini, care
trăiesc în colonii, se cimentează de substratul dur la care aderă, inclusive de cochiliile unor
moluște (Fig.15).
Crustaceii sunt verigi importante ale lanțurilor trofice. De exemplu, Krillul, numele generic al
crustaceiilor din ordinul Euphausiacea, reprezintă hrana de bază a celor mai mari mamifere
marine, balenele, inclusive balena albastră, fiind totodată veriga intermediară a celui mai scurt
14
lanț trofic marin: plancton – krill – balene. De asemenea, crusteceii marini și acvatici reprezintă
hrană importantă pentru oameni.
Fig. 15 - Crustaceul Amphibalanus improvises fixat pe cochilia speciei de bivalve Mya arenaria
(plaja Sf. Gheorghe, Delta Dunării).
Unele specii cu valoare alimentară sunt crescute în ferme și comercializate. Alte specii au
devenit invasive, provocând decimarea speciilor autohtone. Pentru apele dulci din România, cele
mai cunoscută specii racul de râu (Astacus fluviatilis) și garizii (Gamarus sp.).
Subîncrengătura este impărțită în mai multe clase dintre care se remarcă:
Clasa Brachiopoda care cuprinde în general crustacei mici dimensiuni, raspândiți în ape dulci,
precum puricii de apă (Daphnia sp.) dar și în ape hypersaline precum Artemia salina (Fig. 17),
un crustaceu din corpul căruia se formează nămolurile sapropelice terapeutice.
15
Fig. 16 - Crustacei de apă dulce: a - Gammarus roeselii (garid); b - Astacus sp. (racul); c -
Asellus aquaticus. Imagine preluată din Beracko et al. (2017).
Fig. 17 - Daphnia magna (Cambronero & Orsini, 2018) și Artemia salina

(https://www.pecesdeacuarios.net/comida-para-peces/artemia/)
Clasa Ostracoda cuprinde crustacei de mici dimensiuni, în medie 1 mm. Corpul acestora este
aplatizat și închis într-o carapace compusă din chitină sau carbonat de calciu și chitină, formată
din două piese, asemenea celei de la moluștele bivalve. Ostracodele sunt o componentă
importantă a planctonului și bentosului și importanți bioindicatori ai mediului acvatic. De
asemenea, fosilele sunt importane în reconstrucția paleomediilor de sedimentare.
16
Fig. 18 – A: Diverse specii de ostracode; B - Cypricercus centrura vazută la microscop.

Segmentul scară = 1mm (Thorp, Covich, & Dimmick, 2009)
Clasa Malacostraca cuprinde cele mai multe și variate specii de crustacei ca dimensiune și mediu
de viață: toate tipurile de ecosisteme acvatice marine și dulcicole. Totodată, clasa include și
specii de crustacee terestre, precum cele din grupul izopodelor (Fig 19). Din clasa Malacostraca
fac parte crabii, langustele, pagurii, creveții, homarii, racii și Krillul (Fig. 20-23)
Fig. 19 - Alcătuirea generală unui izopod (http://tolweb.org/Isopoda); Izopod terestru (Foto:

GiusepeMontesano,http://tolweb.org/onlinecontributors/app;jsessionid=12E4A25F17AD3B2FD
F83806113B7010E?page=ViewImageData&service=external&sp=36289)
17
Crustaceii sunt verigi importante ale lanțurilor trofice. De exemplu, Krillul, numele generic al
crustaceiilor din ordinul Euphausiacea, reprezintă hrana de bază a celor mai mari mamifere
marine, balenele, inclusive balena albastră, fiind totodată veriga intermediară a celui mai scurt
lanț trofic marin: plancton – krill – balene. De asemenea, crusteceii acvatici - marini și dulcicoli -
reprezintă hrană importantă pentru oameni.
Fig. 20 - Cevetele de piatră (Palaemon elegans) și pagurul (Diogenes pugilator), crustaceul care
obișnuiește să se ascundă în cochiliile goale ale melcilor
Fig. 21 - Crabul de piatră Pachygrapsus marmoratus din Marea Neagră și un homar pescuit din
apele Californiei (https://www.ocregister.com/2014/10/03/larry-the-giant-lobster-returned-to-
sea/)
18
Fig 22 - Krillul din apele antarctice, crustaceul Euphausia superba, poate trăi până la 5 ani și crește până
la 6 cm în lungime. Este hrana de bază a balenelor și veriga intermediară a celui mai scurt lanț trofic
marin: plankton – krill – balene (Foto: Simon Wright, British Antarctic Survey)
Fig. 23 – O balenă atacă un banc de krill, Baja California, Mexico. O singură înghițitură poate
cuprinde pâna la 4 000 000 de indivizi de krill (http://www.alertdiver.com/krill).
19
5. Subâncrengătura Insecta/Hexapoda (animale cu șase picioare)

Insectele formează cel mai numeros grup al artropodelor, fiind descrise aproximativ 1 milion de
specii, grupate în 24 de ordine (Stork, 2018). Cuvântul insectă vine din cuvantul latin insectum
care înseamnă ”tăiat în, divizat”, întrucât corpul insecteler apare ca și cum ar fi tăiat în trei părți,
clar distincte. Ramura zoologiei care studiază insectele poartă numele de entomologie, iar
numele acestei științe vine de la cuvântul grecesc entomon care înseamnă”tăiat în secțiuni, și care
derive din cuvântul grecesc pentru insect – entomos. Insectele mai sunt numite și artropode
hexapode deoarece au trei perechi de picioare.
Hexapodele sunt artropode cu corpul organizat în trei tagme: cap, torace și abdomen (Fig. 24).
Capul este format din 6-7 segmente fuzionate. La cap se află o pereche antene, o pereche de ochi,
simpli sau compuși, aparatul bucal, format din mai multe piese (labru sau buza superioară, o
pereche de mandibule, o pereche de maxilare și buza inferioară), adaptat pentru diferitele moduri
de hrănire. Forma, mărimea și numărul articolelor care compun antenele variază foarte mult de la
un grup la altul de insecte.
Fig. 24 - Anatomia insectei – Musca de casă: A - Cap; B - Torace; C – Abdomen; 1 - antene; 2, 3

- oceli/ ochi simpli; 4 - ochi compuși; 5 - creier; 6, 9, 10 - cele trei segmente toracice; 7 - artera
dorsală; 8 - trahee (sistemul respirator); 11, 12 - aripi; 13 - stomac; 14 - inimă; 15 - ovare
20
(sistemul reproducător femel); 16 - intestine; 17 - anus; 18 - vagin; 19 – ganglion nervos

abdominal; 20 - sistemul excretor (tuburile lui Malpighi); 21 perniță; 22 - gheare; 23 - tars; 24 -
tibie; 25 - femur; 26 - trochanter; 27 - gușă; 28 - ganglionul toracic; 29 - coxa; 30 - glanda
salivară; 31 - ganglion nervos subesofagial; 32 - aparatul bucal
Fig. 25 - Majoritatea insectelor au ochi compuși. Detaliu asupra ochilor la musca de casă. (Foto:
J.J. Harrison, https://www.jjharrison.com.au/). Ochii compuși proieminenți la Călugăriță (Foto:
Rosie Kerr, https://unsplash.com/s/photos/insect)
Toracele este compus din trei segmente (prototorax, mezotorax, metatorax) de care sunt prinse
cele trei perechi de picioare și aripile, după caz pot fi două perechi sau o pereche. Există și insect
aptere (fără aripi) precum specia de muscă descoperită de către zoologul Emil Racoviță în timpul
expediției din Antarctica.
Picioarele insectelor sunt alcătuite din cinci piese: coxă, trochanter, femur, tibie, tars. Diferitele
părți ale piciorului suferă modificări, corespunzător funcției îndeplinite: pentru alergat (toate
piesele sunt dezvoltate în mod egal), pentru săpat și scormonit (tibiile sunt lățite, ca la
coropișniță), pentru sărit (femurul este bine dezvoltat, lung și îngroșat, ca la lăcuste), pentru
înnot, prehensile (funcționează ca un clește, pentru a se agăța de blana animalelor), pentru
curățat, pentru adeziune și mers (ca la musca de casă), pentru adunat polen (ca la albine).
21
Aripile insectelor pot fi: membranoase (ca la muște, albine, libelule), semimembranoase, o
pereche membranoasă și una chitinoasă (Fig. 26, 27). Aripile chitinoase se numesc elitre.
Acestea sunt rigide, divers colorate, cu anumite ornamentații și le acoperă pe cele
membranoaseîn timpul repausului, ca la cărăbuși și gărgărițe.
Fig. 26 - Aripi membranoase la libelulă (Foto: Tushar Hota,

https://unsplash.com/photos/mTgc5cNEu0A) și Xenoglossa strenua
Fig. 27 - Elitrele (aripile chitinoase) la scarabeul Eucanthus lazarus

(https://unsplash.com/photos/mN4aeN5hK4o). Poziția aripilor chitinoase și membranoase în
timpul zborului la carabidul Trichodes alvearius (Foto: Ian Alexander,
https://en.wikipedia.org/wiki/Trichodes_alvearius#/media/File:Soldier_Beetle_Trichodes_alveari
us_taking_off_from_Knapweed.jpg)
22
Abdomenul insectelor este format din 11-12 segmente egmentarea este extrem de evidentă în
stadiu de larvă. Cavitatea corpului poartă numele de hemocel, datorită sistemului circulator
deschis, format din inimă și aortă.
Regimul alimentar al insectelor este extrem de variat: fitofage, nectarifere, hematofage,

carnivore, necrofage, coprofage, xilofage, detritivore. Cele carnivore se hrănesc cu nevertebrate
mici, inclusive cu insecte.
Reproducerea este sexuată, cu fecundație internă. Dezvoltarea insectelor de la ou la adult se face

cu parcurgerea mai multor stadii de dezvoltare (ou-larvă-nimfă-adult), metamorfoză și năpârlire
(Fig. 28).
Fig. 28 - Ciclul de viață la fluturi: ou-larvă (omidă) – crisalidă (închisă în pupă/cocon) - adult
Locomoția insectelor se realizează prin mers, sărit, înot, zbor. Unele specii de insecte, precum
furnicile, termitele, viespile și albinele, trăiesc organizate în familii (insecte sociale). Aceste
insecte sunt și organisme bioconstructoare, ingineri de ecosistem. Structurile create de
acestea/bioconstrucțiile sunt mușuroaiele, termitierele și fagurii (Fig. 29). Dintre insecte, oamenii
23
au domesticit albinele (Apis melifera) și fluturii de mătase (Bombix mori), cresterea organizată și
valorificarea produselor oferite generînd activitățile economice numite apicultură și sericicultură.
Fig. 29 - Construcțiile supraterane ale termitelor din zona tropicală, Australia (Foto: Gabriel
Collett, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Termite_Mound_with_Person.jpg) și mușuroi
de furnici în pădurile din Finlanda (foto: Tiia Monto, 2018,
https://commons.m.wikimedia.org/wiki/File:Ant_hill_in_Finland.jpg).
Diversitatea specifică a insectelor este extrem de mare. Trei sferturi din speciile de amnimale
cunoscute sunt insect. Cei mai numeroși sunt cărăbușii (350 000 specii), fluturii (170 000 de
specii), muștele (120 000), albinele și furnicile (110 000 de specii).
Din punct de vedere ecologic, insectele sunt animalele extrem de importante pentru relațiile
interspecifice. Este vorba de relații cu caracter dependent plante-insecte. Polenizarea realizată de
insecte (transferă polenului de pe antere pe stigmat) asigură fertilizarea, producerea semințelor și
a fructelor și astfel condițiionează supraviețuirea și perpetuarea respectivelor specii de plante.
Atât insectele polenizatoare cât și florile cu polenizare entomofilă au dezvoltat adaptări
morfologice complementare. Mirmecoria este diseminarea (împrăștierea semințelor) de către
furnici, contribuind astfel la răspândirea speciei pe un areal mai mare.
De asemenea, insectele sunt hrană pentru alte specii dar și pestă pentru culturile agricole: fluturii
(larvele/omizile se hrănesc cu apartul foliar al arborilor), afidele (se hrănesc cu seva elaborată a
plantelor), gândacul de Colorado se hrănește cu frunzele plantelor cultivate din familia
24
solanaceelor, în principal planta cartof. Alte insecte sunt vectori ale virusurilor, bacteriilor și
protozoarelor care parazitează animalele, sălbatice și domestice, și omul.
Insectele sunt grupate în mai multe ordine, cele mai cunoscute și cu cele mai multe specii sunt
Coleoptera, Diptera, Himenoptera și Lepidoptera.
Ordinul Coleoptera (cărăbușii, buburuzele, gândacii) cuprinde cele mai numeroase și diverse
insect (Fig. 30). Coleopterele au un exoschlet dur, compus din chitină, și două perechi de aripi,
una chitinoasă și una membranoasă. Aripile chitinoase, numite elitre, se desfac în timpul
zborului, permițând desfacerea aripilor membranoase, care în repaus se pliază și sunt acoperite
de elitre. Colorația și ornamentația elitrelor este extrem de variată. Din ordinul coleopterelor fac
parte și licuricii, insectele care au proprietatea de a produce bioluminiscență dar și gândacul de
Colorado, principal pestă a culturilor de cartof, roșii și ardei, și care este o specie invazivă pentru
Europa, fiind adus pe continent odată cu cartoful.
Cel mai mare cărăbuș este specia Goliathus regius (Fig. 31) care trăiește în pădurile tropicale din
Africa. Are o lungime medie de 11 cm și cântărește peste 100 g (De Palma, Takano, Leonard , &
Bouyer, 2020). Însă cărăbușul cu cea mai mare lungime este Dynastes hercules, o specie care
trăiește în pădurile din America Centrală și America de Nord (Dutrillaux & Dutrillaux, 2013). La
cărăbușul Hercule dimorfismul sexual este evident, masculul prezintă o pereche de coarne, unul
thoracic iar celălalt cephalic, mai lung, care lipsesc de la femelă (Fig. 32). Lungimea masculului
poate ajunge la 18 cm dar în medie adulții au 5-8.5 cm lungime și 3-4 cm lățime (Keller & Cave,
2016)
Ordinul Diptera cuprinde insectele cu o singură pereche de aripi zburătoare care sunt
membranoase. Cea de-a două pereche, aripile posterioare, este atrofiată (transformată în stucturi
numite haltere), fiind folosită pentru balans.
Hrănirea dipterelor este diversă, aparatul bucal fiind adaptat pentru dizolvat, înțepat, supt.
Aparatul bucal este adaptat pentru dizolvat, înțepat, supt. Ele sunt insecte parazite, hematofage,
necrofage, coprofile, dar și fitofage, nectarivore. În ordinul Dipera intră muștele, tăunii, țânțarii,
musca de oțet (Drosophyla sp.). Dipterele au impact asupra omului prin bolile pe care le
transmit, alterarea alimentelor (depun ouălele pe alimente de origine animală, prospete și
preparate).
Larvele muștei verzi se dezvoltă pe cadavre, sunt necrofage, se hrănesc cu țesut mort, însă adulții
se hrănesc și cu polen, fiind insecte polenizatoare. Larvele muștei Chrysomya megacephala sunt
folosite indicatori in cercetarea criminalistică. În mod asistat, larvele muștei verzi sunt folosite în
medicină pentru curățarea unor răni suprainfectate, a ulcerațiilor, larvele consumând doar țetutul
mort.
25
Fig. 30 Colecție de coleoptere, Staatliches Museum für Naturkunde Karlsruhe, Germania (Foto:
H. Zell, https://en.wikipedia.org/wiki/Beetle#/media/File:Coleoptera_SMNK.jpg)
26
Procedura medicală, numită Maggot Therapy, a fost folosită de medicii militari în timpul
primului Război Mondial pentru tratarea soldaților cu răni grave, dar și ulterior descoperirii
antibioticilor, aceasta fiind o alternativă pentru infecțiile rezistente la antibiotice (Heitkamp,
Peck, & Kirkup, 2012). În SUA, terapia Maggot este autorizată oficial din 2004.
Fig. 31- Cărăbușul Goliat, cel mai mare și mai greu coleopter, trăiește în pădurile tropicale din
Africa (https://alchetron.com/Goliathus-goliatus). În Camerun această insectă este comercializătă
la export pentru colecționari.
Fig. 32 - Dynastes Hercules, mascul (stânga) și femelă de 8 cm lungime (Foto:

http://www.missoulabutterflyhouse.org/event/arthropod-world-record-trivia/ și Hans Hillewaert,
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d0/Dynastes_hercules_%28female%29.jpg)
Ordinul Hymenoptera cuprinde albinele, viespile, bondarii și furnicile. Himenopterele sunt

insecte cu două perechi de aripi, inegale, membranoase și transparente. La unele specii, femelele
27
prezintă glande de venin și ace pentru transferal acestuia către victimă. Multe specii din acest
ordin (albinele, furnicile, termitele și unele viespi) duc o viață socială, cu o ierarhie bine stabilită.
Liderul familiei și singurul membru care produce ouă, femela, este numită regină. Masculii sunt
numiți trântori. Din ordinul Himenoptera face parte un număr mare de insecte nectarifere (care se
hrănesc cu polen) și implicit polenizatoare, dar și carnivore prădătoare cum sunt viespile.
Specia Apis melifera (albina purtătoare de miere) trăiește în colonii perene/familii de 40 000 – 80
000 indivizi care persită de la un an la altul, astfel că datorită gradului ridicat de organizare social
aceste familii, care domesticite trăiesc în stupi, sun considerate un superorganism, iar
reproducerea înseamnă crearea unei alte colonii, process numit roire: o femelă, împreună cu
aproape două treimi din albinele lucrătoare, părăsește cuibul/stupul. Albinele au o glandă
producătoare de ceară cu care construies fagurii în alveolele cărora sunt depuse ouăle din care se
dezvoltă larvele și apoi adulții și de asemenea în care este depozitată hrana: miere și polen.
Mierea reprezintă nectar înghițit de albinele lucrătoare și apoi regurgitate și depus în alveolele
fagurelui. Nectarul adunat de albine, compus din sucroză, este transformat de enzimele digestive
într-un amestec de glucoză și fructoză și apoi regurgitate. Procesul de digestie și regurgitare
durează circa 20 de minute și este o activitate de grup, nectarul trecand dela o albină la alta până
la obținerea produsului final (Bogdanov, 2008). O familie produce annual în medie 4-5 kg de
miere.
Ordinul Lepidoptera cuprinde fluturii și moliile, grupați în 126 de familii (Heppner, 2007).
Lepidopterele sunt insecte care au două perechi de aripi, acoperie cu solzi fini (lepis = solz,
pteron = aripă), colorați, care formează modele caracteristice. Corpul este alungit și cilindric. La
cap au o pereche de ochi proieminenți și o pereche de antene (Fig. 33). Aparatul bucal este
adaptat pentru lins și supt. În general, lepidopterele sunt insecte sunt nectarivore dar în stadiul
larvar (omidă) sunt ierbivore/foliovore vorace. Multe dintre specii sunt dăunătoare pentru
culturile agricole. Există și specii la care larvele sunt carnivore, detritivore și chiar canibale.
Altele se grănesc cu produse animale, precum moliile de haine care consumă lână, sau cele care
se hrănesc cu cheratina din coarnelor animalelor ungulate moarte.
Piciorele, trei perechi, sunt puternice dar la unele specii prima pereche de picioare nu este
folosită pentru mers, ci rămâne pliată sub protorace. Omizile, pe lângă picioarele adevărate, mai
au 4-5 perechi de false picioare prinse de segmentele abdomenului.
Majoritatea speciilor de lepidoptere nu trăiesc foarte mult după eclozarea din pupă, doar câteva
zile, pentru împerechere și depunerea ouălelor. În acest timp ele se hrănesc cu nectar, contribuind
la polenizarea florilor. Una dintre cele mai spectaculoase specii este molia colibri
(Macroglossum stellatarum), întânită și în România (Fig 34). Alte specii rămân active și după
reproducere, chiar și câteva săptămâni, ori intră în hibernare până în primăvara următoare. Toate
lepidopterele au ciclul de viață cu metamorfoză completă. La unele specii crisalida/pupa este
construită din mătase (Fig. 35).
28
Fig. 33 - Alcătuirea generală a unui lepidopter (Foto: L. Shyamal,

https://en.wikipedia.org/wiki/Lepidoptera#/media/File:Butterfly_parts.svg)
Papilio machaon L. 1758, omidă și adult (https://1.bp.blogspot.com/-

nmiBTaGJwUo/Vz3xiRftNyI/AAAAAAAAU9A/IJZsOvwENg4kXvD3T6sSALJANTmNZhEJ
gCLcB/s1600/Papilio-Papilio-machaon-DSC80528-romania.jpg)
29
Fig. 34 – Macroglossum stellatarum sau Molia Colibri (Foto: Yusuf Akgul,

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Hummingbird_hawk-moth_straw_streched.JPG, și
Jean-Pierre Hamon,
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Macroglossum_stellatarum_au_repos_summer_2006.j
pg)
Fig. 35 - Fluturele de mătase (Bombyx mori): larvă la debutul metamorfozei în crisalidă care țese
coconul (”gogoașa de mătase”), coconi recoltați și fluture (adult), metamorfozat din crisalida
aflată închisă în cocon (http://parts.igem.org/Part:BBa_K1763444,
https://www.freepik.com/free-photo/white-yellow-silkworm-cocoon_1131577.htm)
Andrade, M. C. (2003). Risky mate search and male self-sacrifice in redback spiders. Behavioral
Ecology, 14(4), 531-538. doi: 10.1093/beheco/arg015
Beracko, P., Rufusova, A., Bulankova, E., Derka, T., Kalaninova, D., Korte, T., & Stloukalová,
V. (2017). Benthic invertebrates and their habitats. (A. Rufusova, P. Beracko, & E.
Bulankova , Ed.) Bratislava: Comenius University in Bratislava.
30
Bogdanov, S. (2008). Honey production. Bee product science, 1-6. Preluat pe April 26, 2020, de
pe https://web.archive.org/web/20090305184128/http://www.bee-
hexagon.net/files/file/fileE/Honey/Honey%20ProductionCorr.pdf
Cambronero, M. C., & Orsini, L. (2018). Resurrection of Dormant Daphnia Magna: Protocol and
Applications. Journal of Visualized Experiments, 131. doi:10.3791/56637
Carvalho, H. C. (2019, February 11). Venomous yellow scorpions are moving into Brazil’s big
cities – and the infestation may be unstoppable. The Conversation. Preluat pe April 23,
2020, de pe https://theconversation.com/venomous-yellow-scorpions-are-moving-into-
brazils-big-cities-and-the-infestation-may-be-unstoppable-110844
De Palma, M., Takano, H., Leonard , P., & Bouyer, T. (2020). Barcoding analysis and taxonomic
revision of Goliathus. Entomologia Africana, 25(1), 11-32. Preluat pe April 25, 2020, de
pe
https://www.entomoafricana.org/ent%20afr%202020%2025%201%20De%20palma%20e
t%20al%20goliathus%20b.pdf
Dutrillaux, B., & Dutrillaux, A. M. (2013). A South American origin of genus Dynastes
(Coleoptera: Scarabaeidae: Dynastinae) demonstrated by chromosomal analyses.
Cytogenetic and Genome Research, 141, 37-42.
Foelix, R. F. (2011). Biology of spiders (ed. 3rd). New York: Oxford University Press.
Frantisek, K. (2009). Ilustrated catalog of scorpions, Part I. Preluat pe April 23, 2020, de pe
http://kovarex.com/scorpio/pdf/scorpions-Kovarik-2009.pdf
Gherghel, I.., Sotek, A., Papeş, M., Strugariu,A., Fusu, L. (2016). Ecology and biogeography of
the endemic scorpion Euscorpius carpathicus (Scorpiones: Euscorpiidae): a multiscale
analysis. The Journal of Arachnology, 44(1), 88-91.
Harland, D. P., & Jackson, R. R. (2000). 'Eight-legged cats' and how they see - a review of recent
research on jumping spiders (Araneae: Salticidae). Cimbebasia, 16, 231-240. Preluat de
pe
https://web.archive.org/web/20060928164131/http://www.cogs.susx.ac.uk/ccnr/Papers/D
ownloads/Harland_Cimb2000.pdf
Heitkamp, R. A., Peck, G. W., & Kirkup, B. C. (2012). "Maggot Debridement Therapy in
Modern Army Medicine: Perceptions and Prevalence. Military Medicine, 177(11), 1411-
1416. doi: doi:10.7205/milmed-d-12-00200
Heppner, J. B. (2007). Butterflies and months. În J. L. Capinera (Ed.), Encyclopedia of

Entomology (ed. 2nd, Vol. 4, pg. 626-672). Springer.
31
Keller, O., & Cave, R. D. (2016, July). Hercules Beetle Dynastes hercules (Linnaeus, 1758)
(Insecta: Coleoptera: Scarabaeidae). Preluat pe April 25, 2020, de pe t
http://edis.ifas.ufl.edu.: https://edis.ifas.ufl.edu/pdffiles/IN/IN114200.pdf
Laurenco, W. R. (2000). Reproduction in scorpions, with special reference to parthenogenesis. În

S. Toft, & N. Scharff (Ed.), European Arachnology (pg. 71-85). Aarhus University Press.
Marek, P.; Shear, W.; Bond, J. (2012). A redescription of the leggiest animal, the
millipede Illacme plenipes with notes on its natural history and biogeography (Diplopoda,
Siphonophorida, Siphonorhinidae). ZooKeys, 241 (241): 7-12.
Meehan, C. J., Olson, E. J., Reudink, M. W., Kyser, T. K., & Curry, R. L. (2009, October 13).
Herbivory in a spider through exploitation of an ant–plant mutualism. Current Biology,
19(19), PR892-R893. doi:https://doi.org/10.1016/j.cub.2009.08.049
Nyffeler, M. (2000). Ecological impact of spider predation: a critical assessment of Bristowe’s

and Turnbull’s estimates. Bull Br Arachnol Soc, 11, 367-373.
Nyffeler, M., & Birkhofer, K. (2017). An estimated 400-800 million tons of prey are annually
killed by the global spider community. The Science of Nature, 104(30), 1440-1441.
doi:https://doi.org/10.1007/s00114-017-1440-1
Polis, G. A. (1990). The Biology of Scorpions. Stanford University Press.
Poulin, B., & Lefebvre, G. (1996). Dietary relationships of migrant and resident birds from a
humid forest in central Panama. Auk, 113, 277-287.
Ruppert, E. E., Fox, R. S., & Barnes, R. D. (2004). Invertebrate Zoology (ed. 7th). Brooks/cole.
Selden, P. A. (2016). Origin of land animals. În R. Kliman (Ed.), Encyclopedia of evolutionary

biology (pg. 288-295). Oxford: Academic Press.
Stork, N. E. (2018). How many species of insects and other terrestrial arthropods are there on
Earth. Annual Review of Entomology, 63(1), 31-45. doi:10.1146/annurev-ento-020117-
043348
Thomas, C. F., Brain, P., & Jepson, P. C. (2003). Aerial activity of linyphiid spiders: modeling
dispersal distances from meteorology and behaviour. Journal of Applied Ecology, 40,
912-927. doi: https://doi.org/10.1046/j.1365-2664.2003.00844.x
Thorp, H. H., Covich, A. P., & Dimmick, W. W. (2009). Introduction to Invertebrates of Inland
Waters. În J. H. Thorp, & A. P. Covich (Ed.), Ecology and Classification of North American
Freshwater Invertebrates (pg. 1-23). Academic Press. doi:https://doi.org/10.1016/C2009-0-
02669-5.
32
World Spider Catalog (2020). https://wsc.nmbe.ch/statistics/. Accesat: 22.04.2020
33
Biologie animală_Curs 2020
Încrengătură Echinodermătă
Echinodermele sunt organisme metazoare nevertebrate cu simetrie radiară ori
bilaterală, care trăiesc exclusiv în mediul acvatic marin. Unele dintre ele sunt organisme
pelagiale, care populează apele de țărm, dar majoritatea sunt organisme bentonice, unele
abisale (fiind întâlnite și la 6000 m adîncime), care se deplaseză pe substrat sau sunt fixate
(sessile). Încrengătura Echinodermata cuprinde: aricii de mare, stelele de mare, crinii de
mare, castraveții de mare și șerpii de mare.
Corpul echinodermatelor este cilindric, sferic sau aplatizat, în formă de stea. Aceste
animale un schelet de natură dermică, format din numeroase placi calcaroase, libere sau
sudate între ele. La majoritatea speciilor, plăcile calcaroase poartă spini. Ceea ce este
caracteristic, echinodermatelor este sistemul de tuburi prin care circulă apa, cu rol în
locomoție și respirație (Fig. 1). Sistemul de tuburi, numit sistemul ambulacral, este compus
dintru-un tub inelar de la care pornesc cinci canale radiare. Prin intermediul unuia dintre cele
cince canale radiare, sistemul ambulacral este legat de placa ciuruită de numeroși pori (Fig.
1). De la sistemul ambulacral pornesc numeroase tubușoare elastice prevăzute cu ventuze, așa
numitele piciorușe ambulacrare.
Echinodermele, cele capabile de locomoție, se deplasează prin târâre și înot, cu
ajutorul piciorușelor ambulacrale și/sau a țepilor. Ele se mișcă prin contracția alternarnativă a
mușchilor care forțează pătrunderea apei în tuburi, care astfel sunt extinse și împinse substrat,
urmate de relaxarea mușchilor care permite retragerea picioarelor. Majoritatea
echinodermatelor sunt animale prădătoare. Ele se hrănesc cu moluște, crustacei, viermi,
spongieri și pește. Alte specii sunt detritivore, sedimentofage și fitofage (se hrănesc cu alge).
Reproducerea este sexuată, iar sexele sunt separate. Fecundația este externă: ovulele
și spermatozoizii sunt eliberați în apă unde are loc fecundația. Dezvoltarea se realizează prin
parcurgerea mai multor stadii larvare. Larvele au câțiva milimetri în timp ce adulții unora
dintre specii ajung și la 1-2 m. Echinodermatele au o mare putere de regenerare, astfel că au
transformat această adaptare și într-o strategie de înmulțire asexuată (Frederick, 2000), prin
diviziune, la fel ca și viermii lați și inelați.
Importanța ecologică și economică
Echinodermatele sunt verigi importante ale lanțurilor trofice marine, controlează

natural populațiile altor grupe de nevertebrate. Pe de altă parte, fiind consumatori de moluște
bivalve, stele și aricii de mare pot provoca reduceri masive în rândul populațiilor de moluște.
Fosilele de echinodermate prezintă importanță paleontologică, unele specii fiind
indicatoare ale mediilor de sedimentare și de vârste geologice. Unele specii, precum aricii de
mare sunt comestibile pentru om.
1
Fig. 1 - Alcătuirea generală a unui arici de mare, secțiune longitudinală, și a unei stele de
mare - secțiune transversală. În fiecare braț al stelei de mare este reprezentat numai un singur
sistem sau apparat (Brehme & Meincke, 1999).
Clasificarea echinodermatelor
Cele circa 7000 de specii de echinodermate actuale (Brusca & Brusca, 2003) sunt împărțite în
cinci clase: Holothuroidea, Echinoidea, Ophiuroidea, Asteroidea și Crinoidea.
1. Clasa Holothuroidea
În această clasă sunt grupate animalele echinodermate numite castraveți de mare, în

jur de 1700 de specii (WoRMS, 2020), răspândite cu precădere în Asia Pacifică. Sunt animale
marine bento-pelagice, a căror formă alungită și cilindrică se aseamănă cu cea a unui
castravete (Fig. 2, 3). La fel ca toate animalele echinoderme, holothuroideele au un
endoschelet, imediat sub piele, compus din structure calcifiate.
Castraveții de mare au în medie 20-30 cm în lungime, un corp tubular cu simetrie
pentaradiară ca la toate echinodermatele. La capătul anterior, orificiul bucal este înconjurat de
un inel de tentacule, retractabile în interioul gurii. Dieta holothuroideelor este compusă din
plankton și detritus organic. În apele Pacificului de Sud, densitatea unor specii de castraveți
de mare ajunge la 40 indivizi/m2 care îngurgitează și procesează pînă la 19 kg de sediment/m2
dar exită și specii la care un singur individ poate înghiți și procesa până la 45 kg sediment
într-un an (Murphy, 2002), având un rol major în procesarea biologică a substratului (process
2
numit bioturbație – amestecarea, deranjarea sedimentelor și omogenizarea sedimentelor,

purificarea sedimentelor).
Fig. 2 - Castravetele de mare Thelenota anax – eliminarea sedimentelor din care au fost
reținute particulele organice
Castraveții de mare trăiesc în simbioză și commensalism cu alte nevertebrate

(crustacei, viermi policheți) precum și cu pești (peștele perlă – Echinodon sp.) care trăiec în
corpul castraveților, orificiul cloacal, pentru a se apăra de prădători (Mah, 2010). În plus,
castraveții de mare sunt verigi importante în ecologia recifelor de corali deoarece furnizează
CaCO3 în formă accesibilă coralilor pentru construirea scheletului prin procesul de
bioeroziune și disoluție ( (Schneider, și alții, 2011).
Unele specii de castraveți de mare sunt comestibile, fiind o hrană curentă pentru
popoarele din Asia și Oceania. În China și Japonia, castraveții de mare sunt folosiți și în
medicina tradițională, astfel că unele specii, datorită supraexploatării, au devenit foarte rare,
necesitând măsuri de protecție și conservare.
3
Fig. 3.Holothuria arguinensis, stânga sus (https://www.barlavento.pt/destaque/pepinos-do-

mar-da-ria-formosa-ja-estao-em-risco-de-extincao) și Parastichopus californicus (Foto:
Gerald & Buff Corsi, Lois Booth https://blog.nationalgeographic.org/2013/03/14/giant-sea-
cucumber-eats-with-its-anus/)
2. Clasa Echinoidea
Clasa Echinoidea cuprinde aricii de mare, animale cu corpul globulos, sferoidal,

acoperit cu spini, cu dimensiuni cuprinse între 3 și 10 cm. Au fost descrise în jur de 950 de
specii de arici de mare, răspândiți în zona bentală marină, de la zona intertidală până în
zonele abisale de 4-5000 m adâncime.
Larvele au simetrie bilaterală în timp ce organismele mature au simetrie
pentaradiară: corpul este împărțit în cinci părți identice (Fig. 1, 4). Orificiul bucal este la baza
animalului (suprafața orală) iar anusul în partea superioară (suprfața aborală) (Ruppert, Fox,
& Barnes, 2004). Organele interne sunt închise într-un schelet compus din 20 de plăci
alcătuite din carbonat de calciu și acoperite de epidermă și dermă. Pe suprafața plăcilor sunt
tuberculi rotunzi în care sunt cavități de care sunt prinși țepii (Fig 4, 5). La majoritatea
speciilor, pe carcasa calcaroasă sunt două serii de spini, diferențiați după lungime, distribuți
pe toată suprafața corpului. Spinii sunt cilindrici și goi. Contracția musculaturii care acoperă
cochilia determină ca spinii să se sprijine și să încline într-o direcție sau alta. Locomoția este
asigurată de piciorușele tubulare, la fel ca la stelele de mare.
Gura este înconjurată de buze în care sunt fixate piese osoase . Gura conține cinci
dinți în formă de placi osoase și o structură musculară care repreintă limba. Aricii de mare
sunt în principal ierbivori, se hrănesc cu alge, dar consumă și nevertebrate( scoici, viermi
policheți, bureți, castraveți și stele de mare) ceea ce-i face omnivori.
Circulația echinoideelor este asigurată de sistemul ambulacrar iar respirația de
branhii. Sistemul nervos este compus dintr-un inel nervos care înconjoară gura de la care
pornesc radiar cinci cordoane nervoase, dispuse sub cele cinci canale ale sistemului circulator
acvatic, cu numeroase ramificații în spini și picioarele tuburi. Epiteliul conține celule
senzitive care îndeplinesc funcția tactilă și de văz. Astfel, deși nu au ochi propiu-ziși, datorită
4
celulelor fotoreceptoare prezente în epiteliu, întregul corp funcționează ca un mare ochi

compus (Knight, 2009).
Aricii de mare sunt animale dioice, sexele sunt separate dar fără dimorfism sexual. Pe
lângă producrea de celule sexuale, gonadele (glandele sexuale) au și rolul de a depozita
nutrienți. De altfel, gonadele, în stare crudă și recoltate de la animalul încă viu, reprezintă
partea comestibilă pentru consumatorii de arici de mare.
Fig. 4 - Anatomia ariciului de mare, desen generalizat după genul Arbacia (Autor: Alex
Ries, http://abiogenisis.deviantart.com/art/Sea-Urchin-Anatomy-271355683).
Fig. 5 - Ariciul de mare Paracentrotus lividus în habitatul natural, Rezervația Marină

Banyuls-sur-mer, Franța (Foto: Frédéric Ducarme,
https://en.wikipedia.org/wiki/Paracentrotus_lividus#/media/File:Paracentrotus_lividus_Banyu
ls.jpg ) și cochilia ariciului de mare Phyllacanthus imperialis, Noua Caledonie (Foto:
Frédéric Ducarme, 2014,
https://en.wikipedia.org/wiki/Sea_urchin#/media/File:Phyllacanthus_imperialis_test.JPG)
5
3. Clasa Ophiuroidea
Clasa Ophiuroidea sau clasa șerpilor de mare cuprinde animale echinodermate,

exclusiv marine, care trăiesc în habitate bentonice din zona intertidală. Corpul are simetrie
radiară evidentă, fiind asemanator cu cel al stelelor de mare (Fig. 6). Ophiuroidele nu au ochi
sau alte organe de simț. Se deplasează cu ajutorul brațelor extrem de flexibile care execută
mișcări de unduire și târâre asemenea șerpilor. Au fost descrise în jur de 2200 de specii.
Fig. 6 – Ophioplocus bispinosa (Foto: Patrich Honan,

https://collections.museumvictoria.com.au/species/13741)
4. Clasa Asteroidea
În clasa Asteroidea sunt incluse animalele echinoderme cu corpul în formă de stea

(Fig 7). Ca și celelalte echinodermate sunt animale exclusiv marine. Au fost descrise circa
1500 de specii, răspândite din zona intertidală până în zona abisală, la este 6000 m adâncime.
Corpul acestora este alcătuit dintr-un disc central din care pornesc, la majoritatea speciilor,
cinci brațe, dar există și specii cu mai multe brațe : 6-7, 10-15. Anatomia stelelor de mare
păstrează caracterele generale ale echinodermatelor (Fig. 1). Aceste animale au o mare putere
de regenerare, brațele rănite sau rupte, se refac.
Stelele de mare sunt specii cheie (o specie care are un efect extraordinar de mare în
ceea ce privește diversitatea speciilor și mărimea populațiilor) în ecosistmele marine, în
special în cele ale recifelor de corali (Menge & Sanford, 2013). Dimensiunea lor variază de la
6
câțiva centimetri la zeci de centimetri. Ele reprezintă hrană pentru multe organismele marine,
atât în stadiu larvar cât și în cel adult. Puține specii sunt consummate și de popoarele asiatice.
Unele specii sunt toxice ori veninoase. Datorită scheletului calcaros decorativ, multe specii
sunt recoltate și comercializate ca suveniruri.
Stelele de mare sunt extrem de sensitive la poluarea marină. Steaua de mare comună
(Fig. 7) este considerată un bioindicator al poluării ecosistemelor marine cu metale grele
(Temara, și alții, 1998) . Alte specii sunt vulnerabile lacreșterile de temperature ale apei și la
acidifierea Oceanului Planetar. Pe de altă parte, unele specii de stele de mare au efecte
negative asupra ecosistemelor marine, indeosebi asupra recifelor de corali, în cazul în care
sunt specii invazive, adică străine ecosstemului. De exemplu specia Asteria amurensis (steaua
de mare nord-pacifică) care a migrat în apele de pe coastele Tasmaniei a fost declarată una
dintre cele 100 cele mai invasive specii din lume (GISD, 2020).
Fig. 7 - Asterias rubens - steaua de mare comună (Foto: Pam Brophy,

Starfish,_Caswell_Bay_-_geograph.org.uk_-_409413.jpg,
https://www.flickr.com/people/sherseydc/)).
5. Clasa Crinoidea
Sunt animale marine, majoritatea sesile (trăiesc fixate de substrat). În prezent se cunosc 600
de specii de crinoidee. Forma corpului este de ”tulpină cu coroană” (Fig. 8).
Coroana este formată dintr-o structură în formă de cupă (numită theca) și cinci brațe
ramificate. Gura și anusul sunt localizate în partea superioară a corpului (cupei). Cea mai
mare parte a corpului o constituie scheletul, alcătuit din piese calcaroase numite osicule.
Aceste animale au culori variate, în special speciile care trăiesc în ecosistemle recifilor
tropicali (Fig. 9). Crinii de mare se hrănesc prin filtrarea apei. Principalii lor prădători sun
aricii de mare.
7
Fig. 8 – Crini de mare (Neocrinus decorus) pe fundul mării la 420 m adâcime (Foto: C.G. Messing,
http://oceanexplorer.noaa.gov/explorations/09bioluminescence/background/messing/messing_fig_4_600.html ).
Fig. 9 - Crini de mare în apele de țărm, Insula Komodo, Indonezia (Foto: Alexander Vasenin,
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Colorful_crinoids_at_shallow_waters_of_Gili_Law
a_Laut.JPG)
8
Brusca, R., & Brusca, G. (2003). Invertebrates. Sunderland: Sinauer Associates, Inc.
Frederick, H. C. (2000). On the Number of rays in Starfish. American Zoologist, 40(3), 340-
354. doi:doi:10.1093/icb/40.3.340
Global Invasive Species Database (2020). Downloaded from
http://www.iucngisd.org/gisd/search.php on 04-05-2020.
Knight, K. (2009). Sea urchins use whole body as eye. Journal of experimental biology,
213(2), i-ii. doi:10.1242/jeb.041715
Mah, Christopher (11 May 2010). "When Fish Live in your Cloaca & How Anal Teeth are
Important: The Pearlfish-Sea Cucumber Relationship". The Echinoblog.
https://www.youtube.com/watch?v=Lbg-tQ6FJgQ&feature=emb_rel_end
Menge, B. A., & Sanford, E. (2013). Ecological role of sea stars from populations to meta-
ecosystems. În J. M. Lawrence (Ed.), Starfish: Biology and ecology of the Asteroidea
(pg. 67-80). Baltimore: The Johns Hopkins University Press.
Murphy, R. C. (2002). Coral Reefs: Cities under the seas. The Darwin Press Inc.
Ruppert, E. E., Fox, R. S., & Barnes, R. D. (2004). Invertebrate Zoology (ed. 7th). Cengage
Learning.
Schneider, K., Silverman, J., Woolsey, E., ErikssonHampus, Byrne, M., & Caldeira, K.
(2011). Potential influence of sea cucumbers on coral reef CaCO3 budget: A case
study at One Tree Reef. Journal of Geophysical Research. Biogeosciences, 116,
G04032. doi:10.1029/2011JG001755
Temara, A., Skei, J. M., Gillan, D., Warnau, M., Jangoux, M., & Dubois, P. (1998).
Validation of the asteroid Asterias rubens (Echinodermata) as a bioindicator of spatial
and temporal trends of Pb, Cd, and Zn contamination in the field. Marine
Environmental Research, 45(4-5), 341-356. doi: doi:10.1016/S0141-1136(98)00026-
9.
WoRMS (2020). Holothuroidea. Accessed at:
http://www.marinespecies.org/aphia.php?p=taxdetails&id=123083 on 2020-04-27
9
Încrengatura Chordata
Chordatele sunt animale metazoare celomate cu simetrie bilaterală care prezintă un organ de
susținere axial (chorda dorsalis) și un sistem nervos poziționat dorsal (măduva spinării).
Corpul cordatelor este alcătuit din țesuturi și organe care sunt organizate în sisteme.
Se diferențiază patru mari tipuri de țesuturi animale:
a) țesutul epitelial (de acoperire), unistratificat sau pluristratificat, este alcătuit din celule strâns
legate între ele. Ele acoperă corpul la suprafață și căptușesc cavități, protejează corpul și totodată
permit schimbul de substanțe între corp și mediu ambiant, respectiv între organele individuale
(ex. schimbul de gaze, resorbția substanțelor hrănitoare). Țesutul epitelial nu conține vase de
sânge, schimbul de subsanțe are loc prin difuziune.
b) țesutul conjunctiv; Cuprinde asocieri de celule cu morfologie extrem de variată, leagă între ele
diverse organe, participă la formarea scheletului iar anumite celule ale țesutului conjunctiv
formează celulele de sânge. Principala caracteristică a țesutului conjunctiv o reprezintă spațiile
intercelulare rarefiate în care sunt depozitate substanțe de rezervă (de exemplu sărurile de
calciu). Exemple de țesut conjunctiv: țesutul fibros care formează dermul, țesutul adipos).
c) țesutul muscular; este un țesut alcătuit din celule alungite, fusiforme care au capacitatea de a
se contracta activ (datorită fibrelor de actină și miozină din structura celulei musculare) și de a se
destinde pasiv. Se diferențiază un țesut muscular neted (precum cel care alcătuiește peretele
stomacului) și țesutul muscular striat, cel care formează mușcii sheletici.
d) țesutul nervos; este alcătuit din celule nervoase (neuroni) și elemente non nervoase care au rol
de protecție și de suport. Cu ajutorul axonilor, neuronii stabilesc legături între organul receptor și
organul efector.
Reprezențanți ai chordatelor au apărut foarte devreme, de acum 600 milioane de ani.
Încrengătură Chordata este subîmpărțită în trei subîncrengături:
1. Subîncrengătura Urocordata sau Tunicata
Urochordatele sunt cele mai simple chordate. Ele sunt organisme exclusiv marine, sesile,
alcătuite din trunchi și coadă. Nu au cap. Coarda dorsală este prezentă numai în stadiul
embrionar și larvar. Tegumentul care îmbracă corpul este unistratificat și secretă o teacă/tunică,
formată dintr-o substanță asemănătoare celulozei. Trăiesc solitar sau în colonii.
1
Fig. 1. Indivizi ai tunicatului Didemnum molle (Foto: Silke Baron,

http://flickr.com/photo/37707866@N00/3803179351).
2. Subîncrengătura Cephalochordate (Acrania)

Cefalocordatele sunt animale cu corpul alungit, lamelar, cu notocord care se extinde pe întreaga
lungime a corpului și care persistă pe întreaga durată de viață a animalului (Fig. 2). Sunt animale
foarte mici, fără cap adevărat (fără craniu, creier bine dezvoltat, ochi și nas). Adiacent gurii, se
află branhiile prin care respiră. Cefalocordatele se hrănesc cu microorganisme, prin filtrarea apei.
Sunt animale acvatice, exclusiv marine. Populează apele costiere. Deși sunt capabile de înot, cea
mai mare parte a timpului trăiesc îngropate în sedimente.
2
Fig. 2 - Branchiostoma lanceolatum (Amfioxul) (Foto: Vladimír Motyčka,

https://www.biolib.cz/en/image/id12014/).
3. Subîncrengătura Vertebrata
Vertebratele sunt animale cordate superioare a căror schelet axial este reprezentat de
coloana vertebrală cartilaginoasă sau osoasă. Corpul este diferențiat în cap, trunchi, coadă și
membre. De regulă, membrele sunt în număr par, asigurând locomoția prin înot (aripioare), zbor
(aripi), salt, mers (picioare). Țesuturile, organele și sistemele prezintă un grad mare de
specializare.
Scheletul vertebratelor este compus din mai multe piese și se diferențiază în: scheletul
capului (cutia craniană), trunchiului (cu coloana vetebrală și cutia toracică), scheletul cozii și
scheltul membrelor. Scheletul susține corpul, protejează organele interne și reprezintă suportul
de inserție a musculaturii. La peștii cartilaginoși scheletul este compus din cartilagii. La celelalte
animale, cartilagiile au fost înlocuite de oase.
Coloana vertebrală include coarda dorsală și este alcătuită din mai multe piese numite
vertebre. Coloana vertebrală este legată de cutia craniană, de coaste, de centurile scapulară și
pelviană de care sunt legate membrele anterioare și cele posterioare.
Sistemul nervos înregistrează cel mai înalt grad de perfecționare din rândul animalelor.
Acesta este diferențiat în: sistem nervos central, sistem nervos vegetativ și sistem nervos
periferic. Sistemul nervos central este compus din encefal (aflat în cutia craniană, este organul de
decizie și control al organismului) și măduva spinării, protejată de canalul vertebral. Prin
intermediul măduvei spinării se realizează, independent de creier, numeroase reflexe
necondiționate. Măduva spinării constituie punctul de plecare al reflexelor locomotorii și a celor
simple, de apărare.
Sistem nervos vegetativ se află în legătură cu sistemul nervos central și controlează
activitatea organelor interne, funcționează independent de voință. Sistemul nervos periferic este
3
format din nervi care leagă creierul și măduva spinării de organele de simț. Nervii transmit
impulsuri de la creier și măduvă la organele efectoare.
Organele de simț sunt mai mult sau mai puțin diferențiate și specializate în funcție de
gradul de dezvoltare și adaptarea organismului la mediul său de viață. La majoritatea
vertebratelor, toate organele de simț importante (ochi, nas, urechi) sunt localizate în zona
capului. Organele de simț sunt alcătuite din celule senzitive primare (analizatorul olfactiv) și
celule senzitive secundare (analizorul gustativ).
Organele de simț fotosensibile sunt ochii. Vertebratele au ochi lenticulari bine dezvoltați,
superiori din punctul de vedere al clarității, comparativ cu celelalte tipuri de ochi.
La vertebrate, auzul joacă un rol foarte important pentru orientare și comunicare. La
pești, organul auditiv este legat de vezica înotătoare. La vertebratele terestre organul auditiv este
localizat în regiunea capului. Acesta este numit ureche și este alcătuit din urechea internă, ureche
medie și cea externă.
Organele de simț gustative și olfactive servesc preluării stimulilor care sunt reprezentați
de substanțe aflate în stare gazoasă și lichidă. Celulele gustative sunt grupate în formațiuni
numite papile gustative localizate, la majoritatea vertebratelor, la nivelul mucoasei bucale și a
limbii. La unii pești și amfibieni celulele gustative sunt localizate la nivelul tegumentului.
Receptorii olfactivi (ai mirosului) se află în mucoasa nazală. La nivelul pielii sunt celulele
senzitive diferențiate în receptori tactili, termici și dureroși.
Sistemul circulator al vertebratelor este de tip închis, alcătuit din inimă, artere, vene și
capilare. Sângele îndeplinește funcțiile de transport (a nutrienților, gazelor respiratorii – oxigen și
dioxid de carbon, produșilor de excreție), de apărare și rol în închiderea rănilor, de termoreglare.
Sistemul digestiv este format din mai multe organe, diferite ca structură și funcții. Acesta
asigură preluarea, transportul, mărunțirea mecanică și prelucrarea biochimică (digestia) a hranei
precum și absorbția substanțelor nutritive și eliminarea resturile nedigerate.
Sistemul respirator asigură schimbul de gaze dintre organism și mediul înconjurător.
Organele respiratorii sunt branhiile și plămânii. Branhiile sunt cute ale pielii bogat vascularizate
care asigură respirația organismelor cu viață acvatică submersă, preiau oxigenul solvit în apă:
pești, larve de amfibieni. La pești branhiile sunt interne, dispuse în fante branhiale. Unii pești
preiau oxigen atmosferic pentru respirație prin intermediul vezicii înotătoare.
Plămânii sunt organele respiratorii ale vertebratelor terestre. Aceștia sunt organe perechi
și asigură schimbul de gaze dintre organism și aerul atmosferic. În funcție de gradul de evoluție
și modul de viață suprafața respiratorie a plămânilor este mai mult sau mai puțin mărită, Cei mai
performant sistem respirator este cel al păsărilor.
Sistemul excretor este compus din piele, organele respiratorii și rinichi. Organele
excretorii asigură eliminarea produșilor metabolici finali (apă, uree, dioxid de carbon). Rinichii
sunt organele care servesc exclusiv funcției de excreție pe când pielea are și funcție tactilă. La
amfibieni, reptile și păsări, urina, excrementele și produșii organelor reproducătoare ajung în
segmentul terminal al intestinului numit cloacă.
4
La vertebrate reproducerea este sexuată. Sexele sunt separate iar sistemul reproducător
este compus din organe genitale interne și externe. Fecundația poate fi externă (ca la pești,
amfibieni) sau internă. Modul de reproducere este ovipar (depunerea de ouă în care se dezvoltă
embrionul) la pești, amfibieni, reptile, păsări și vivipar, la mamifere (dezvoltarea embrionului are
loc în corpul mamei).
Clasificarea vertebratelor
Potrivit International Union for Conservation of Nature au fost descrise peste 72 327 000
de specii actuale de vertebrate, răspândite în toate mediile naturale ale Globului (IUCN, 2020).
Clasificarea tradițională împarte Subîncrengătura Vertebrata în șapte mari clase: Cyclostomata,
Chondrichthyes, Osteichthyes, Amphibia, Reptilia, Aves, Mammalia. La rândul ei, fiecare clasă
cuprinde mai multe ordine, familii, genuri și specii. Clasificările recente se suprapun parțial cu
cea tradițională, acestea bazându-se mai ales pe filogenia amfibienilor și reptilelor primitive
(Benton, 2004).
1. Clasa Cyclostomata (Ciclostomii)
Ciclostomii sunt vertebrate primitive cu schelet cartilaginos slab dezvoltat. Mai sunt
numite și pești cartilaginoși fără fălci. Corpul este alungit, vermiform, adesea serpentiform, cu
lungimi medie cuprinse între 4 cm și 0,5 m, care se termină printr-o coadă lată în formă de lopată
(Fig. 3). Gura prezintă dinți cornoși și este adaptată pentru rupt și supt. Pielea acestor animale
acvatice secretă cantități impresionante de mucus, această funcție fiind o strategie adaptativă de
apărare împotriva prădătorilor (Yong, 2019).
În fauna României au fost identificate și descrise trei specii de ciclostomi (Eudontomyzon
sp.) care aparțin familiei Petromyzonidae (Ionescu, 1968). Acești ciclostomi din apele României,
cunoscuți cu numele popular de chișcari, au corpul cilindric, serpentiform, de culoare cenușie-
albăstruie, pe partea dorsală, și galben deschis-albicios, pe partea ventrală, cu lungimi medii
cuprinse între 15 și 30 cm. Înoată prin unduirea corpului (Fig. 3). Gura, ca o ventuză, prezintă pe
numeroși dinți dispuși sub forma unui disc. Chișcarul este un animal de pradă dar ocazional este
și necrofag. Atacă peștii cu solzi mici, cărora le smulge carnea cu dinții și le suge sângele cu
ajutorul limbii.
5
Fig. 3 - Eudontomyzon danfordi Regan 1911 - Chișcarul carpatin (Foto: Zsoldos Máton,
http://zsoldoseladokepek.freeblog.hu)
Fig. 4 - Chișcar (Eudontomyzon mariae Berg 1931) (Foto: Stânga,

https://www.inaturalist.org/observations/12233212); Dreapta: Chișcar de pe Valea Râul Alb,
https://www.romaniacurata.ro/micro-hidrocentralele-din-parcul-dinozaurilor-din-hateg-au-ajuns-
in-atentia-comunitatii-stiintifice-internationale-ministerul-mediului-obligat-sa-reactioneze-la-
presiunea-civica/).
6
Chișcarii trăiesc în apele curgătoare cu talveg mâlos și nisipos (Fig. 4). Înoată prin
unduirea corpului. O mare parte din timp stau îngropați parțial în sedimente, în așteptarea prăzii
pe care o atacă. Reproducerea are loc primăvara. După reproducere, adulții mor. Metamorfozarea
larvelor în adulți durează cinci ani (Freyhof & Kottelat, 2008).
Din cauza distrugerii habitatelor (construirea de hidrocentrale, exploatarea de nisip și pietriș din
albia râurilor, poluarea apelor) chișcarul carpatin a devenit o specie amenințată. La nivelul
Uniunii Europene, și implicit în România, această specie este protejată în baza Directivei
Habitate (Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992). În sprezent, în România starea de
conservare a acestei specii este inadecvată (Mihăilescu , Strat, Cristea, & Honciuc, 2015).
2. Clasa Chondrichthyes (pești Cartilaginoși)
Peștii cartilaginoși sunt animale vertebrate cu schelet cartilaginos dezvoltat și persistent

pe toată durata vieții. Scheletul este compus din cutia craniană și oasele feții (fălci), coloana
vertebrală și centurile de prindere ale aripioarelor înotătoare perechi. Din clasa peștilor
cartilaginoși fac parte pești prădători marini precum rechinii, calcanii și pisica de mare. Clasa
cuprinde opt ordine.
Tegumentul acestor animale este aspru datorită solzilor placoizi. În epidermă există
celule mucoase a căror secreție se varsă la suprafața corpului. Dacă rechinii au o viață pelagică
activă și sunt înotători foarte buni (Fig. 5), peștii din ordinul Raiforme (pisica de mare, calcanul)
duc o viață predominant bentonică. Ei trăiesc îngropați pe jumătate în nisipul zonei bentale
costiere. Corpul lor este turtit dorso-ventral, de formă discoidală și au înotătoarele pectorale mari
sudate de părțile laterale ale corpului, fiind o adaptare la modul de viață (Fig. 6). La multe specii
este prezent fenomenul de homocromie (iau culoarea mediului înconjurător) și camuflaj.
Pisica de mare are o coadă foarte alungită, în formă de bici. Înotătoarea dorsală, aflată la
mijlocul cozii prezintă unul sau doi spini prevăzuți cu un canal longitudinal în care se află glande
veninoase. Rănirea oamenilor cu acest spin poate provoca moartea lor.
Majoritatea rechinilor trăiesc în medie 20-30 de ani dat sunt și specii a căror durată de
viață atinge 100 de ani (http://www.flmnh.ufl.edu/fish/sharks/nsrc/Basics.htm).
Rechinii sunt printre cele mai temute animale marine pentru oameni, deși din cele
aproape 500 de specii cunoscute, doar trei atacă fatal oamenii: marele rechin al, rechinul tigru și
rechinul bou. Toate cele trei specii de rechini sunt animale de mari dimensiuni, între 2 și 6 m
lungime, și care pot depăși 2000 kg, ca în cazul rechinului alb (Fig. 7). Conform datelor
statistice, între 1958 și 2019 au fost 3164 de atacuri neprovocate asupra oamenilor, dintre care
439 au fost fatale (International Shark Attack File , 2020).
În apele teritoriale românești ale Mării Negre sunt două specii de rechini – Seyllium
canicula și Squalus acanthias. Prima specie, numită câinele de mare, este de talie mică (40-80
cm, 7-10 kg). Duce o viață bentonică și apare rar în zona sudică a litoralului românesc. Este o
specie comestibilă. Cealaltă specie - Squalus acanthias - mai mare (90-120 cm lungime, 9-12
7
kg) este răspândită în toată zona de coastă, în apele de larg, la peste 20 km depărtare de linia
țărmului (Ionescu, 1968).
Rechinii sunt pescuiți pentru consumul de carne care este apreciată în mod deosebit de
populațiile asiatice, deși are un conținut ridicat de metale grele, mai ales plumb. În Japonia,
foarte mulți rechini sunt pescuiți doar pentru a li se tăia înotătoarele din care se face o supă
specială, după care, animalele, încă vii, sunt aruncate în apă. Anual, în jur de 100 milioane de
rechini sunt uciși în scop recreațional (Bryant, 2008).
Fig. 5 - Alcătuirea generală a unui rechin și detaliu pentru dinți. Dinții rechinilor sunt fixați în
gingie pe mai multe rânduri. Pe parcursul vieții aceștia sunt înlocuiți de mai multe ori. La unele
specii, pe întreaga durată a vieții, un individ poate schimba până la 30 000 de dinți
(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Tiger_shark_teeth.jpg). Rata de înlocuire a dinților
rupți variază, în funcție de specie, de la 10 zile până la câteva luni (Foto dinți: Stefan Kuhn,
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Tiger_shark_teeth.jpg).
8
Fig.6 - Pisica de mare comună (Dasyatis pastinaca Cuv. 1817) - răspîndită în apele costiere ale
bazinului Mediteraneean, înclusiv în apele litorale românești ale Mării Negre, și pe coastele
atlantice ale Europei și Africii de Nor-Vest, populează zona bentală cu facies nisipos
(https://www.iucnredlist.org/species/161453/5427586). În Marea Neagră, pisica de mare apare
în de apele de țărm când acestea ating temperaturi de 10-12 OC (Ionescu, 1968).
9
Fig. 7 - Raportul de mărime dintre om și rechinul alb (Carcharodon carcharias). Rechinul alb,
Insula Guadalupe, Mexico (Foto: Sharkdiver.com,
https://en.wikipedia.org/wiki/Great_white_shark#/media/File:Carcharodon_carcharias.jpg).
Ficatul rechinilor, care reprezintă până la 30% din masa corporală, are un conținut ridicat
în ulei, contribuind la flotabilitatea animalelor (Leonard, Marc, & Fowler, 2005). Rechinii sunt
printre animalele cu simțul mirosului foarte dezvoltat, unele specii fiind capabile să detecteze
concentrații de sânge în apa mării mai mici 10-6 g/l (Martin, 2020).
3. Clasa Osteichthyes (peștii osoși)
În această clasă sunt incluși peștii cu schelet osos. Cu aproape 20 000 de specii,
răspândite în toate tipurile de ecosisteme acvatice, peștii osoși alcătuiesc cel mai mare grup de
animale vertebrate actuale. Coloana vertebrală este alcătuită din vertebre care protejează coarda
dorsală. Cutia craniană este alcătuită din piese osoase și piese cartilaginoase.
La pești, forma generală a corpului este alungită, lateral aplatisată, dar cu numeroase
variații în funcție de habitat și modul de nutriție. Corpul peștilor osoși este diferențiat în cap,
trunchi și coadă. Capul este delimitat de trunchi prin fanta branhială, situată după opercul, o
structura osoasă care protejează branhiile. Limita dintre trunchi și coadă este marcată de poziția
orificiului anal. De trunchi sunt prinse înotătoarele/aripioarele perechi (pectorale și
ventrale/pelviene) și cele neperechi: dorsală, anală și codală (caudală).
Modul de locomoție al peștilor este înotul. Înotătoarele perechi sunt membrele
locomotorii ale peștilor, dar toate înotătoarele au rol în locomoția peștilor. Astfel:
• înotătoarele ventrale/pelviane – asigură mișcarea peștilor sus-jos, schimbarea rapidă a
direcției și oprirea bruscă;
• înotătoarele pectorale – în funcție de specie, aceste înotătoare asigură mișcările de înot
sau manevră, dezvoltă o forță de ridicare și alunecare a corpului prin apă;
• înotătoarea anală – ajută la stabilizarea peștelui în timpul înotului;
• înotătoarea caudală – este folosită pentru propulsia corpului;
• înotătoarea dorsală – împiedică rostolgolirea corpului în timpul înotului, ajută la oprire și
schimbarea bruscă a direcției.
10
Fig. 6 - Morfologia externă a unui pește osos
La unele specii, înotătoarele pectorale pot lipsi (ex. Ața de mare) sau dimpotrivă, pot
avea o dezvoltare foarte mare comparativ cu celelalte înotătoare și în raport cu dimensiunea
corpului, ca la peștii zburători.
Corpul peștilor osoși este acoperit cu solzi lamelari circulari iar tegumentul secretă
mucus. Prezența vezicăi înotătoare (un organ plin cu aer care asigură flotația/plutirea și
receptarea sunetelor, la unele specii) și cele trei perechi de arce branhiale protejate de opercul
reprezintă trăsăturile morfologice specific ale peștilor osoși.
11
Fig. 7 - Anatomia peștilor osoși
Peștii sunt animale ectoderme, adică au sânge rece, nu au capacitatea de a produce

energie termică în interiorul corpului. Respirația peștilor se face prin branhii: se absoarbe
oxigenul dizolvat din apă și se elimină dioxidul de carbon (Fig. 8). Respirația se realizează prin
mișcări alternative de închidere și deschidere a gurii (inhalare-exhalare). Atunci când se deschide
gura, apa pătrunde în cavitatea bucală (inhalare), operculul este închis. Închiderea gurii plină cu
apă forțează deschiderea operculului și trecerea apei printre branhii, timp în care este absorbit
oxigenul dizolvat din apă care este preluat de artera branhială și orientat către inimă (Fig. 8).
Există și specii de pești cu respirație pulmonară. Nevoia de oxigen diferă în funcție de adaptarea
speciilor la tipul de ape. Speciile care trăiesc în ape calde, unde concentrațiile de oxigen sunt mai
mici, sunt adaptate să tolereze valori scăzute ale oxigenului. Dimpotrivă, speciile care populează
apele reci au nevoi mai ridicate de oxygen (așa cum e cazul păstrăvului) și sunt extrem de
sensibile la variațiile cantității oxigenului dizolvat din apă.
12
Fig. 8 – Respirația și circulația sângelui (simplă și închisă) la peștii osoși
Circulația sângelui la pești este simplă. De la inimă, sângele trece prin branhii, de unde
este pompat în tot corpul (Fig 8). Astfel sângele circulă din corp la inimă, apoi de la inimă la
branhii, și de la branhii în corp. Inima peștilor este bicamerală, formată dintr-un atriu și un
ventricul.
Peștii se reproduc sexuat. Sexele sunt separate la majoritatea speciilor dar există și specii
hermafrodite. Fecundația este externă. Organele de reproducere perechi sunt ovarele și
testiculele. Femela depune ouăle în ponte iar apoi masculii le fecundează (eliberează materialul
spermatic). Femela produce un număr mare de ouă (numite icre), de dimensiuni milimetrice și
consistență gelatinoasă, pe care le depune în locuri adăpostite. După cîteva zile de la momentul
fecundării, din ouăle fertilizate eclozează larvele, numite alevini. În general, în rândul peștilor,
13
nu se manifestă a grijă pentru descendenți. O excepție se înregistrează în rândul căluților de mare

(genul Hippocampus sp.). Femela depune ouăle înt-un fel de buzunar aflat pe abdomenul
mascului. După depunerea ouălelor de către femelă, acestea sunt imediat fertilizate de mascul
(Van Look, Dzyuba, Koldewey, & Holt, 2007) și hrănite cu prolactină, un hormon asemănător
celui care stimulează producerea laptelui la mamifere (Whittington, Griffith, Weihong,
Thompson, & Wilson, 2015). Căluții de mare (Fig. 9) și celelalte specii din familia Syngnathid
(cu aproape 300 de specii) sunt singurele cazuri cunoscute de animale la care masculi poartă puii
în abdomen, asemănător cu femelele mamiferelor. Punga abdominală este similară cu uterul
amniotic al unor reptile și al mamiferelor. Ulterior, după perioada de ”gestație”, puii sunt
eliberați din punga abdominală a masculului, fără a mai fi în grija părinților.
Fig. 9 - Peștele căluțul de mare (specia Hippocampus guttulatus) trăiește în apele litorale
românești ale Mării Negre. Protecția și conservarea acestei specii are loc în cadrul ariei protejate
”Acvatoriul litoral marin Vama Veche – 2 Mai”(
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Hippocampus_guttulatus_Achilles_174.jpg).
La pești linia laterală este organul de simț care ajută la detectarea vibrațiilor din apă. Ea
conține mecanoreceptori care funcționează la fel ca urechea internă a mamiferelor. Ochii peștilor
sunt dispuși pe laturile capului sau pe partea capului orientată către lumină. Ochii peștilor sunt
mari, sticloși, compuși din două lentile: una pentru a vedea deasupra apei iar cealaltă pentru a
vedea sub apă. Există și pești care au două perechi de ochi.
Peștii trăiesc solitar sau asociați în grupuri foarte mari numite bancuri. Bancurile sunt
caracteristice mai ales speciilor marine, de dimensiuni mici, precum sardinele, heringii și
scrumbiile. Unele specii de pești se deplasează periodic (zilnic sau anual) pe distanțe mai mici
sau mai mari (chiar și mii de kilometric), între anumite destinații, adică execută mișcări de
migrație. Unele specii migrează în căutarea hranei, altele pentru reproducere. Migrațiile pentru
14
hrană se realizează de obicei în cadrul aceluiași tip de ecosistem acvatic, și poate include inclusiv
migrația pe verticală, în mediul marin. Migrațiile pentru reproducere înseamnă și schimbarea
habitatului acvatic, migrarea din ape dulci în ape marine și invers. Astfel, în funcție de tipul de
apă ales pentru depunerea ouălelor, peștii migratori se diferențiază în pești anadromi, cei care
migrează din mare în ape dulci (râuri, fluvii) pentru depunerea ouălelor (ca de exemplu somonul,
nisetrul, păstruga, morunul), și pești catadromi, care își petrec cea mai mare parte a vieții în ape
dulci și migrează pentru reproducere în mare, precum anghila (Ionescu, 1968; Moyle, 2004;
Tyus, 2012). Probabil, cele mai spectaculoase și studiate migrații, prin durată și distanțe, sunt
cele ale somonului și anghilei.
Somonii își petrec primii ani din viață în râuri, acolo unde părinții lor au depus ouăle și
și-au încheiat ciclul de viață. Când ajung juvenili, somonii migrează în ocean (Atlantic, Pacific)
unde își petrec viața de adult. Atunci când ajung la maturitatea sexuală, ei se întorc exact în râul
natal, adică acolo unde au crescut și de unde au migrat ca juvenili. După reproducere, genitorii
(indivizii adulți care depun ouă și le fecundează) mor. În America de Nord, somonii sunt specii
cheie ale ecosistmelor acvatice lotice (Helfield & Naiman, 2006).
Anghila europeană (Anguilla anguilla) este un pește cilindric, serpentiform, care trăiește
în majoritatea timpului în aple curgătoare din Europa vestică, nordică și sudică și în cele de pe
coastele Mării Negre, inclusiv în România. Anghila europeană este specie care se reproduce o
singură data în viață. Ciclul de viață al acestui pește începe și se termină în oceanul Atlantic (Fig.
10), în apele Insulelor Bermude, Marea Sargaselor (Jacoby & Gollock, 2014). După eclozare,
larvele de anghilă din Marea Sargaselor migrează către Europa, purtate de Gulf Stream și
curentul Atlanticului de Nord. Este o călătorie care durează între 200 și 300 de zile (FAO, 2004-
2020). Când se apropie de coastele Europei, larvele se metamorfozează, trecând într-un stadiu
larvar transparent și asemănător adulților, numit anghila de sticlă (Fig. 11). Anghilele juvenile
(Fig. 11) trăiesc în apele dulci până ajung la maturitatea sexuală (6-12 ani masculii, 9-18 ani
femelele), după care migrează către Marea Sargaselor pentru reproducere (Fig. 10). Pe durata
traversării Oceanului Atlantic, o călătorie de 6500 km, anghilele nu se hrănesc. După depunerea
și fecundarea ouălelor, genitorii mor, nu se mai întorc în apele Europei, doar larvele care vor
ecloza din ouăle acestora (Bru, Prouzet, & Lejeune, 2009).
Anghila este o specie amenințată cu dispariția din cauza suprapescuitului și a construirii
de baraje hidroenergetice pe fluviile tributare mării, care împiedică migrația și astfel desfășurarea
ciclului de viață (Jacoby & Gollock, 2014). De asemenea, poluarea apelor cu substanțe precum
bifenili policlorurați, dar și modificările naturale în Oscilația Nord Atlantică, Curentul Golfului și
Curentul Atlanticului de Nord, sunt alte cauze care au contribuit la reducerea drastică a
populațiilor de anghilă europeană.
15
Fig.10 - Ciclul de viață al anghilei europene (Anguilla anguilla), desfășurat în sensul de rotație a
acelor de ceasornic, începe cu depunerea ouălelor, urmat de eclozarea și migrarea larvelor către
Europa, metamorfoza în anghila de sticlă (juvenili), apoi stadiul de anghilă galbenă și stadiul de
anghilă argintie (adult matur sexual) când migrează către Marea Sargaselor pentru reproducere
(Desen de Eric Otten. Preluat din: (Hanel, și alții, 2019).
Fig. 11 – Anghila în stadiul de larvă numit ”anghila de sticlă”, atunci când trece din apele marine
în cele continentale dulci (https://patch.com/new-york/newcity/rockland-needs-volunteers-help-
count-glass-eels) și anghilă adult pe fundul râului.
Peștii osoși sunt clasificați în 45 de ordine. În apele interioare și cele marine ale României
au fost identificate și descrise circa 180 de specii de pești, grupate în 13 ordine. Remarcabile prin
dimensiune sunt speciile din Ordinul Acipenseriformes, adică sturionii, specia cu cele mai mari
16
dimensiuni fiind sturionul (Huso huso) (Fig. 12). Din cauza suprapescuitului și a barajelor de pe
Dunăre, care sunt obstacole de netrecut pentru speciile migratoare, efectivele populaționale s-au
redus foarte mult, unele specii fiind deja extincte (viza – Acipenser nudiventris). Toate speciile
de sturioni din ordinul Acipenseriformes sunt protejate la nivelul Uniunii Europene și în
România.
Fig. 12 - Huso huso (morunul) cea mai mare specie din familia Acipenseridae
(https://www.simfisch.de/fischlexikon-belugastoer/). La începutul lunii februarie 2020, în Lacul
Străulești (Județul Călărași) a fost capturat un exemplar de morun cu o lungime de 2,37 m
(https://www.digi24.ro/magazin/stil-de-viata/animale).
Din ordinul Clupeiforme se remarcă scrumbiile, păstrăvii și știuca (Fig, 13, 14). Cel mai
bine reprezentat ordin din apele dulci ale României este ordinul Cypriniformes, cu foarte
cunoscutele specii de crap (Cyprinus carpio), caras (Carassius carassius), plătică (Abramis
brama), morunaș (Vimba vimba), lin (Tinca tinca), somn (Silurus glanis) (Fig. 15, 16, 17).
17
Fig. 13 - Scrumbia de Dunăre (Alosa pontica). Este un pește carnivor și anadrom. Migrează din
Marea Neagră în Dunăre în luna martie pentru depunerea icrelor. În luna mai se întoarce în mare.
Se hrănește cu pești mai mici (stavrizi, guvizi, hamsii, aterine) și crustacei.
Fig. 14. Știuca (Esox lucius). Este un pește răpitor de apă dulce cu corpul alungit, aproape
cilindric, acoperit cu solzi mici, netezi. În medie, măsoară 40-100 cm lungime și cântărește între
2 și 15 kg. Este ușor de recunoscut datorită capului lung și a botului turtit, ca de rață. Gura este
mare, cu dinți tari pe fălci, cerul gurii și limbă. Este un pește solitar care preferă habitatele de ape
dulci lentice (ape stătătoare). Este un prădător vorace. Se hrănește cu pești, amfibieni, insecte,
mamifere acvatice, păsări. Este activă seara și dimineața.
18
Fig. 15. Crapul (Cyprinus carpio) este una dintre cele mai răspândite și apreciate specii de pește,
din punct de vedere alimentar, din apele interioare de deal și câmpie din România. De asemenea,
crapul se cultivă în crescătorii. Are lungimi medii de 30-60 cm și cântărește în medie la
maturitate între 2 și 5 kg, dar există și exemplare mai mari.
Fig.16 - Caras (Carassius carassius). Este o specie mai mică decât crapul. Se hrănește cu plante
acvatice și nevertebrate. Trăiește în apele curgătoare și stagnante din zonele de deal și câmpie cu
funduri mâloase. Are o toleranță mai ridicată decât crapul la deficitul de oxigen care apare în
lacurile eutrofe pe timpul verii (Ionescu, 1968).
19
Fig. 17 – Plătică (Abramis brama). După cum îi spune și numele, este un pește cu corpul turtit
lateral și înalt. Înălțimea maximă a corpului se cuprinde de 2,5- 3 ori în lungimea corpului.
Plătica este mai mică decât carasul (25-50 cm lungime). Ea trăiește în apele stagnante de câmpie,
în lacurile și bălțile din Delta Dunării, pe funduri nămoloase, și tolerează ape cu deficit de
oxigen. Se hrănește cu plante acvatice, nevertebrate (viermi, larve de insecte, crustacei), ouă de
știucă (Ionescu, 1968)
Fig. 18 – Somnul (Silurus glanis) este un pește de apă dulce din zonele de câmpie și podiș, cu
deimensiuni medii de 50-100 cm lungime și cântărește în medie 2-7 kg, dar există și exemplare
cu dimensiuni care depășesc aceste valori. Are corpul nud (fără solzi) cenușiu-măsliniu, turtit
dorso-ventral la cap, rotund la trunchi și turtit lateral în rest. Caracteristic pentru somn este
prezența celor 6 mustăți, două lungi, prinse pe bot, lateral, și 4 mai scurte, aflate pe bărbie.
20
Spectrul trofic este variat. În funcție de vârstă, somnul se hrănește cu larve de insecte, pești,
amfibieni, viermi și crustacei. Exemplarele mari atacă păsările de baltă și chiar mamifere
acvatice mici. Are o carne albă și gustoasă, fiind foarte apreciat din punct de vedere gastronomic.
Benton, M. J. (2004). Vertebtate Palaeontology (ed. 3rd). Blackwell Publishing.

Bru, N., Prouzet, P., & Lejeune, M. (2009). Daily and seasonal estimates of the recruitment and
biomass of glass eels runs (Anguilla anguilla) and exploitation rates in the Adour open
estuary (Southwestern France). Aquatic living resources, 22(4), 509-523.
doi:10.1051/alr/2009050
Bryant, C. W. (2008, May 22). How many sharks are killed recreationally each year -- and why?
Preluat pe May 7, 2020, de pe HowStuffWorks.com.:
https://animals.howstuffworks.com/fish/sharks/shark-fishing.htm
Freyhof, J., & Kottelat, M. (2008, May 9). Eudontomyzon danfordi. Preluat de pe The IUCN Red
List of Threatened Species 2008: e.T8172A12894846:
https://dx.doi.org/10.2305/IUCN.UK.2008.RLTS.T8172A12894846.en.
Hanel, R., Marohn, L., Wysujack, K., Freese, M., Pohlmann, J.-D., Waidmann, N., . . . de Jong,
P. F. (2019, February). Environmental, social and economic sustainability of European
eel management. Preluat pe May 10, 2020, de pe research4committees.blog:
https://research4committees.blog/2019/02/14/environmental-social-and-economic-
sustainability-of-european-eel-management/
Helfield, J. M., & Naiman, R. J. (2006). Keystone Interactions: Salmon and Bear in Riparian
Forests of Alaska. Ecosystems, 9, 167-180. doi:10.1007/s10021-004-0063-5
Ionescu, V. (1968). Vertebratele din România. București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România.
Jacoby, D., & Gollock, M. (2014). Anguilla anguilla. doi:e.T60344A45833138
Leonard, C., Marc, D., & Fowler, S. (2005). Sharks of the World. Collins Field Guides.
Martin, A. R. (2020, May 7). ReefQuest Centre for Shark Research. Preluat de pe http://elasmo-
research.org/education/white_shark/smell.htm
Mihăilescu , S., Strat, D., Cristea, I., & Honciuc, V. (2015). Raportul sintetic privind starea de
conservare a speciilor și habitatelor de interes. ConstanțaEditura Dobrogea.
Moyle, P. B. (2004). Fishes: An Introduction to Ichthyology.Pearson Benjamin Cummings. San
Francisco : Pearson Benjamin Cummings.
Tyus, H. M. (2012). Ecology and conservation of fishes. Boca raton, London, New York: Taylor
and Francis Group, CRC Press.
Van Look, K. J., Dzyuba, B., Koldewey, H. J., & Holt, W. V. (2007). Dimorphic sperm and the
unlikely route to fertilisation in the yellow seahorse. J Exp Biol., 210, 432-437.
Whittington, C. M., Griffith, O. W., Weihong, Q., Thompson, M. B., & Wilson, A. B. (2015).
Seahorse brood pouchtranscriptome reveals common genes associated with vertebrate
pregnancy. Molecular Biology and evolution, 32(12), 3114-3131.
doi:10.1093/molbev/msv177
21
Biologie animală_Curs 6 partea I 2021
Încrengatura Echinodermata
Echinodermele sunt organisme metazoare nevertebrate cu simetrie radiară ori
bilaterală, care trăiesc exclusiv în mediul acvatic marin. Unele dintre ele sunt organisme
pelagiale, care populează apele de țărm, dar majoritatea sunt organisme bentonice, unele
abisale (fiind întâlnite și la 6000 m adîncime), care se deplaseză pe substrat sau sunt fixate
(sessile). Încrengătura Echinodermata cuprinde: aricii de mare, stelele de mare, crinii de
mare, castraveții de mare și șerpii de mare.
Corpul echinodermatelor este cilindric, sferic sau aplatizat, în formă de stea. Aceste
animale un schelet de natură dermică, format din numeroase placi calcaroase, libere sau
sudate între ele. La majoritatea speciilor, plăcile calcaroase poartă spini. Ceea ce este
caracteristic, echinodermatelor este sistemul de tuburi prin care circulă apa, cu rol în
locomoție și respirație (Fig. 1). Sistemul de tuburi, numit sistemul ambulacral, este compus
dintru-un tub inelar de la care pornesc cinci canale radiare. Prin intermediul unuia dintre cele
cince canale radiare, sistemul ambulacral este legat de placa ciuruită de numeroși pori (Fig.
1). De la sistemul ambulacral pornesc numeroase tubușoare elastice prevăzute cu ventuze, așa
numitele piciorușe ambulacrare.
Echinodermele, cele capabile de locomoție, se deplasează prin târâre și înot, cu
ajutorul piciorușelor ambulacrale și/sau a țepilor. Ele se mișcă prin contracția alternarnativă a
mușchilor care forțează pătrunderea apei în tuburi, care astfel sunt extinse și împinse substrat,
urmate de relaxarea mușchilor care permite retragerea picioarelor. Majoritatea
echinodermatelor sunt animale prădătoare. Ele se hrănesc cu moluște, crustacei, viermi,
spongieri și pește. Alte specii sunt detritivore, sedimentofage și fitofage (se hrănesc cu alge).
Reproducerea este sexuată, iar sexele sunt separate. Fecundația este externă: ovulele
și spermatozoizii sunt eliberați în apă unde are loc fecundația. Dezvoltarea se realizează prin
parcurgerea mai multor stadii larvare. Larvele au câțiva milimetri în timp ce adulții unora
dintre specii ajung și la 1-2 m. Echinodermatele au o mare putere de regenerare, astfel că au
transformat această adaptare și într-o strategie de înmulțire asexuată (Frederick, 2000), prin
diviziune, la fel ca și viermii lați și inelați.
Importanța ecologică și economică
Echinodermatele sunt verigi importante ale lanțurilor trofice marine, controlează

natural populațiile altor grupe de nevertebrate. Pe de altă parte, fiind consumatori de moluște
bivalve, stele și aricii de mare pot provoca reduceri masive în rândul populațiilor de moluște.
Fosilele de echinodermate prezintă importanță paleontologică, unele specii fiind
indicatoare ale mediilor de sedimentare și de vârste geologice. Unele specii, precum aricii de
mare sunt comestibile pentru om.
1
Fig. 1 - Alcătuirea generală a unui arici de mare, secțiune longitudinală, și a unei stele de mare -
secțiune transversală. În fiecare braț al stelei de mare este reprezentat numai un singur sistem sau
apparat (Brehme & Meincke, 1999).
Clasificarea echinodermatelor
Cele circa 7000 de specii de echinodermate actuale (Brusca & Brusca, 2003) sunt împărțite
în cinci clase: Holothuroidea, Echinoidea, Ophiuroidea, Asteroidea și Crinoidea.
1. Clasa Holothuroidea
În această clasă sunt grupate animalele echinodermate numite castraveți de mare, în

jur de 1700 de specii (WoRMS, 2020), răspândite cu precădere în Asia Pacifică. Sunt animale
marine bento-pelagice, a căror formă alungită și cilindrică se aseamănă cu cea a unui
castravete (Fig. 2 și 3). La fel ca toate animalele echinoderme, holothuroideele au un
endoschelet, imediat sub piele, compus din structure calcifiate.
Castraveții de mare au în medie 20-30 cm în lungime, un corp tubular cu simetrie
pentaradiară ca la toate echinodermatele. La capătul anterior, orificiul bucal este înconjurat de
un inel de tentacule, retractabile în interioul gurii. Dieta holothuroideelor este compusă din
plankton și detritus organic. În apele Pacificului de Sud, densitatea unor specii de castraveți
de mare ajunge la 40 indivizi/m2 care îngurgitează și procesează pînă la 19 kg de sediment/m2
dar exită și specii la care un singur individ poate înghiți și procesa până la 45 kg sediment
într-un an (Murphy, 2002), având un rol major în procesarea biologică a substratului (process
2
numit bioturbație – amestecarea, deranjarea sedimentelor și omogenizarea sedimentelor,

purificarea sedimentelor).
Fig. 2 - Castravetele de mare Thelenota anax – eliminarea/excreția sedimentelor ingerate din care au
fost reținute particulele organice drept hrană
Castraveții de mare trăiesc în simbioză și commensalism cu alte nevertebrate

(crustacei, viermi policheți) precum și cu pești (peștele perlă – Echinodon sp.) care trăiec în
corpul castraveților, orificiul cloacal, pentru a se apăra de prădători (Mah, 2010). În plus,
castraveții de mare sunt verigi importante în ecologia recifelor de corali deoarece furnizează
CaCO3 în formă accesibilă coralilor pentru construirea scheletului prin procesul de
bioeroziune și disoluție (Schneider, et al., 2011).
Unele specii de castraveți de mare sunt comestibile, fiind o hrană curentă pentru
popoarele din Asia și Oceania. În China și Japonia, castraveții de mare sunt folosiți și în
medicina tradițională, astfel că unele specii, datorită supraexploatării, au devenit foarte rare,
necesitând măsuri de protecție și conservare.
3
Fig. 3.Holothuria arguinensis, stânga sus (https://www.barlavento.pt/destaque/pepinos-do-mar-da-ria-

formosa-ja-estao-em-risco-de-extincao) și Parastichopus californicus (Foto: Gerald & Buff Corsi,
Lois Booth https://blog.nationalgeographic.org/2013/03/14/giant-sea-cucumber-eats-with-its-anus/)
2. Clasa Echinoidea
Clasa Echinoidea cuprinde aricii de mare, animale cu corpul globulos, sferoidal,

acoperit cu spini, cu dimensiuni cuprinse între 3 și 10 cm. Au fost descrise în jur de 950 de
specii de arici de mare, răspândiți în zona bentală marină, de la zona intertidală până în
zonele abisale de 4-5000 m adâncime.
Larvele au simetrie bilaterală în timp ce organismele mature au simetrie
pentaradiară: corpul este împărțit în cinci părți identice (Fig. 1, 4). Orificiul bucal este la baza
animalului (suprafața orală) iar anusul în partea superioară (suprfața aborală) (Ruppert, Fox,
& Barnes, 2004). Organele interne sunt închise într-un schelet compus din 20 de plăci
alcătuite din carbonat de calciu și acoperite de epidermă și dermă. Pe suprafața plăcilor sunt
tuberculi rotunzi în care sunt cavități de care sunt prinși țepii (Fig 4, 5). La majoritatea
speciilor, pe carcasa calcaroasă sunt două serii de spini, diferențiați după lungime, distribuți
pe toată suprafața corpului. Spinii sunt cilindrici și goi. Contracția musculaturii care acoperă
cochilia determină ca spinii să se sprijine și să încline într-o direcție sau alta. Locomoția este
asigurată de piciorușele tubulare, la fel ca la stelele de mare.
Gura este înconjurată de buze în care sunt fixate piese osoase . Gura conține cinci
dinți în formă de placi osoase și o structură musculară care repreintă limba. Aricii de mare
sunt în principal ierbivori, se hrănesc cu alge, dar consumă și nevertebrate( scoici, viermi
policheți, bureți, castraveți și stele de mare) ceea ce-i face omnivori.
Circulația echinoideelor este asigurată de sistemul ambulacrar iar respirația de
branhii. Sistemul nervos este compus dintr-un inel nervos care înconjoară gura de la care
pornesc radiar cinci cordoane nervoase, dispuse sub cele cinci canale ale sistemului circulator
acvatic, cu numeroase ramificații în spini și picioarele tuburi. Epiteliul conține celule
senzitive care îndeplinesc funcția tactilă și de văz. Astfel, deși nu au ochi propiu-ziși, datorită
celulelor fotoreceptoare prezente în epiteliu, întregul corp funcționează ca un mare ochi
compus (Knight, 2009).
4
Aricii de mare sunt animale dioice, sexele sunt separate dar fără dimorfism sexual. Pe
lângă producrea de celule sexuale, gonadele (glandele sexuale) au și rolul de a depozita
nutrienți. De altfel, gonadele, în stare crudă și recoltate de la animalul încă viu, reprezintă
partea comestibilă pentru consumatorii de arici de mare.
Fig. 4 - Anatomia ariciului de mare, desen generalizat după genul Arbacia (Autor: Alex
Ries, http://abiogenisis.deviantart.com/art/Sea-Urchin-Anatomy-271355683).
Fig. 5 - Ariciul de mare Paracentrotus lividus în habitatul natural, Rezervația Marină Banyuls-sur-
mer, Franța (Foto: Frédéric Ducarme,
https://en.wikipedia.org/wiki/Paracentrotus_lividus#/media/File:Paracentrotus_lividus_Banyuls.jpg )
și cochilia ariciului de mare Phyllacanthus imperialis, Noua Caledonie (Foto: Frédéric Ducarme,
2014, https://en.wikipedia.org/wiki/Sea_urchin#/media/File:Phyllacanthus_imperialis_test.JPG)
3. Clasa Ophiuroidea
Clasa Ophiuroidea sau clasa șerpilor de mare cuprinde animale echinodermate,

exclusiv marine, care trăiesc în habitate bentonice din zona intertidală. Corpul are simetrie
radiară evidentă, fiind asemanator cu cel al stelelor de mare (Fig. 6). Ophiuroidele nu au ochi
5
sau alte organe de simț. Se deplasează cu ajutorul brațelor extrem de flexibile care execută
mișcări de unduire și târâre asemenea șerpilor. Au fost descrise în jur de 2200 de specii.
Fig. 6 – Ophioplocus bispinosa (Foto: Patrich Honan, available at :

https://collections.museumvictoria.com.au/species/13741)
4. Clasa Asteroidea
În clasa Asteroidea sunt incluse animalele echinoderme cu corpul în formă de stea

(Fig 7). Ca și celelalte echinodermate sunt animale exclusiv marine. Au fost descrise circa
1500 de specii, răspândite din zona intertidală până în zona abisală, la este 6000 m adâncime.
Corpul acestora este alcătuit dintr-un disc central din care pornesc, la majoritatea speciilor,
cinci brațe, dar există și specii cu mai multe brațe : 6-7, 10-15. Anatomia stelelor de mare
păstrează caracterele generale ale echinodermatelor (Fig. 1). Aceste animale au o mare putere
de regenerare, brațele rănite sau rupte, se refac.
Stelele de mare sunt specii cheie (o specie care are un efect extraordinar de mare în
ceea ce privește diversitatea speciilor și mărimea populațiilor) în ecosistmele marine, în
special în cele ale recifelor de corali (Menge & Sanford, 2013). Dimensiunea lor variază de la
câțiva centimetri la zeci de centimetri. Ele reprezintă hrană pentru multe organismele marine,
atât în stadiu larvar cât și în cel adult. Puține specii sunt consummate și de popoarele asiatice.
Unele specii sunt toxice ori veninoase. Datorită scheletului calcaros decorative, multe specii
sunt recoltate și comercializate ca suveniruri.
6
Stelele de mare sunt extrem de sensitive la poluarea marină. Steaua de mare comună
(Fig. 7) este considerată un bioindicator al poluării ecosistemelor marine cu metale grele
(Temara, et al., 1998) . Alte specii sunt vulnerabile lacreșterile de temperature ale apei și la
acidifierea Oceanului Planetar. Pe de altă parte, unele specii de stele de mare au efecte
negative asupra ecosistemelor marine, indeosebi asupra recifelor de corali, în cazul în care
sunt specii invazive, adică străine ecosstemului. De exemplu specia Asteria amurensis (steaua
de mare nord-pacifică) care a migrat în apele de pe coastele Tasmaniei a fost declarată una
dintre cele 100 cele mai invasive specii din lume (GISD, 2020).
Fig. 7 - Asterias rubens - steaua de mare comună (Foto: Pam Brophy, Starfish,_Caswell_Bay_-
_geograph.org.uk_-_409413.jpg,navailable at: https://www.flickr.com/people/sherseydc/).
5. Clasa Crinoidea
Sunt animale marine, majoritatea sesile (trăiesc fixate de substrat). În prezent se cunosc 600
de specii de crinoidee. Forma corpului este de ”tulpină cu coroană” (Fig. 8).
Coroana este formată dintr-o structură în formă de cupă (numită theca) și cinci brațe
ramificate. Gura și anusul sunt localizate în partea superioară a corpului (cupei). Cea mai
mare parte a corpului o constituie scheletul, alcătuit din piese calcaroase numite osicule.
Aceste animale au culori variate, în special speciile care trăiesc în ecosistemle recifilor
tropicali (Fig. 9). Crinii de mare se hrănesc prin filtrarea apei. Principalii lor prădători sun
aricii de mare.
7
Fig. 8 – Crini de mare (Neocrinus decorus) pe fundul mării la 420 m adâcime (Foto: C.G. Messing,
http://oceanexplorer.noaa.gov/explorations/09bioluminescence/background/messing/messing_fig_4_6
00.html).
Fig. 9 - Crini de mare în apele de țărm, Insula Komodo, Indonezia (Foto: Alexander Vasenin,
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:
Colorful_crinoids_at_shallow_waters_of_Gili_Lawa_Laut.jpg)
8
Brusca, R., & Brusca, G. (2003). Invertebrates. Sunderland: Sinauer Associates, Inc.
Frederick, H. C. (2000). On the Number of rays in Starfish. American Zoologist, 40(3), 340-
354. doi:doi:10.1093/icb/40.3.340
Knight, K. (2009). Sea urchins use whole body as eye. Journal of experimental biology,
213(2), i-ii. doi:10.1242/jeb.041715
Menge, B. A., & Sanford, E. (2013). Ecological role of sea stars from populations to meta-
ecosystems. În J. M. Lawrence (Ed.), Starfish: Biology and ecology of the Asteroidea
(pg. 67-80). Baltimore: The Johns Hopkins University Press.
Murphy, R. C. (2002). Coral Reefs: Cities under the seas. The Darwin Press Inc.
Ruppert, E. E., Fox, R. S., & Barnes, R. D. (2004). Invertebrate Zoology (ed. 7th). Cengage
Learning.
Schneider, K., Silverman, J., Woolsey, E., ErikssonHampus, Byrne, M., & Caldeira, K.
(2011). Potential influence of sea cucumbers on coral reef CaCO3 budget: A case
study at One Tree Reef. Journal of Geophysical Research. Biogeosciences, 116,
G04032. doi:10.1029/2011JG001755
Temara, A., Skei, J. M., Gillan, D., Warnau, M., Jangoux, M., & Dubois, P. (1998).
Validation of the asteroid Asterias rubens (Echinodermata) as a bioindicator of spatial
and temporal trends of Pb, Cd, and Zn contamination in the field. Marine
Environmental Research, 45(4-5), 341-356. doi: doi:10.1016/S0141-1136(98)00026-
9.
9
Biologie animală_Curs 6, partea a II-a, și LP 2021
Încrengatura Chordata
Chordatele sunt animale metazoare celomate cu simetrie bilaterală care prezintă un organ de
susținere axial (chorda dorsalis) și un sistem nervos poziționat dorsal (măduva spinării). Corpul
cordatelor este alcătuit din țesuturi și organe organizate în sisteme.
Se diferențiază patru mari tipuri de țesuturi animale:
a) țesutul epitelial (de acoperire), unistratificat sau pluristratificat, este alcătuit din celule strâns
legate între ele. Ele acoperă corpul la suprafață și căptușesc cavități, protejează corpul și totodată
permit schimbul de substanțe între corp și mediu ambiant, respectiv între organele individuale
(ex. schimbul de gaze, resorbția substanțelor hrănitoare).Țesutul epitelial nu conține vase de
sânge, schimbul de subsanțe are loc prin difuziune.
b) țesutul conjunctiv; Cuprinde asocieri de celule cu morfologie extrem de variată, leagă între ele
diverse organe, participă la formarea scheletului iar anumite celule ale țetutului conjunctiv
formează celulele de sânge. Principala caracteristică a țesutului conjunctiv o reprezintă spațiile
intercelulare rarefiateîn care sunt depozitate substanțe de rezervă (de exemplu sărurile de calciu).
Exemple de țesut conjunctiv: țesutul fibros care formează dermul, țesutul adipos).
c) țesutul muscular; este un țesut alcătuit din celule alungite, fusiforme care au capacitatea de a
se contracta activ (datorită fiblelor de actină și miozină din structura celulei musculare) și de a se
destinde pasiv. Se diferențiază un țesut muscular neted (precum cel care alcătuiește peretele
stomacului) și țesutul muscular striat, cel care formează mușcii sheletici.
d) țesutul nervos; este alcătuit din celule nervoase (neuroni) și elemente non nervoase care au rol
de protecție și de suport. Cu ajutorul axonilor, neuronii stabilesc legături între organul receptor și
organul efector.
Reprezențanți ai chordatelor au apărut foarte devreme, de acum 600 milioane de ani.
Încrengătură Chordata este subîmpărțită în trei subîncrengături:
1. Subîncrengătura Urocordata sau Tunicata

Urochordatele sunt cele mai simple chordate. Ele sunt organisme exclusiv marine, sesile,
alcătuite din trunchi și coadă. Nu au cap. Coarda dorsală este prezentă numai în stadiul
embrionar și larvar. Tegumentul care îmbracă corpul este unistratificat și secretă o teacă/tunică,
formată dintr-o substanță asemănătoare celulozei. Trăiesc solitar sau în colonii.
1
Fig. 1 - Indivizi ai tunicatului Didemnum molle (Foto: Silke Baron,

http://flickr.com/photo/37707866@N00/3803179351)
2. Subîncrengătura Cephalochordate (Acrania)

Cefalocordatele sunt animale cu corpul alungit, lamelar, cu notocord care se extinde pe întreaga
lungime a corpului și care persistă pe întreaga durată de viață a animalului (Fig. 2). Sunt animale
foarte mici, fără cap adevărat (fără craniu, creier bine dezvoltat, ochi și nas). Adiacent gurii,
prezintă branhii. Cefalocordatele se hrănesc cu microorganisme, prin filtrarea apei. Sunt animale
acvatice, exclusiv marine. Populează apele costiere. Deși sunt capabile de înot, cea mai mare
parte a timpului trăiesc îngropate în sedimente.
2
Fig. 2 - Branchiostoma lanceolatum (Amfioxul) (Foto: Vladimír Motyčka, available at:

https://www.biolib.cz/en/image/id12014/)
3. Subîncrengătura Vertebrata
Vertebratele sunt animale cordate superioare a căror schelet axial este reprezentat de
coloana vertebrală cartilaginoasă sau osoasă. Corpul este diferențiat în cap, trunchi, coadă și
membre. De regulă, membrele sunt în număr par, asigurând locomoția prin înot (aripioare), zbor
(aripi), mers (picioare). Țesuturile, organele și sistemele prezintă un grad mare de specializare.
Scheletul vertebratelor, compus din mai multe piese, se diferențiază în: scheletul capului
(cutia craniană), trunchiului, cu coloana vetebrală și cutia toracică, scheletul cozii și scheltul
membrelor. Scheltul susține corpul, protejează organele interne și reprezintă suportul de inserție
a musculaturii. La peștii cartilaginoși, scheletul este compus din cartilagii. La celelalte animale,
cartilagiile au fost înlocuite de oase.
Coloana vertebrală include coarda dorsală și este alcătuită din mai multe piese numite
vertebre. Coloana vertebrală este legată de cutia craniană, coaste, centurile scapulară și pelviană
de care sunt legate membrele anterioare și cele posterioare.
Sistemul nervos înregistrează cel mai înalt grad de perfecționare. Este diferențiat în
sistem nervos central, sistem nervos vegetativ și sistem nervos periferic. Sistemul nervos central
este compus din encefal (aflat în cutia craniană, este organul de decizie și control al
organismului) și măduva spinării, protejată de canalul vertebral. Prin intermediul măduvei
spinării se realizează, independent de creier, numeroase reflexe necondiționate. Măduva spinării
constituie punctul de plecare al reflexelor locomotorii și a celor simple de apărare.
Sistem nervos vegetativ se află în legătură cu sistemul nervos central și controlează
activitatea organelor interne, funcționează îndependent de voință. Sistemul nervos periferic este
format din nervi care leagă creierul și măduva spinării de organele de simț. Nervii transmit
impulsuri de la creier și măduvă la organele efectoare.
3
Organele de simț sunt mai mult sau mai puțin diferențiate și specializate în funcție de
gradul de dezvoltare și adaptarea organismului la mediul său de viață. La majoritatea
vertebratelor, toate organele de simț importante (ochi, nas, urechi) în zona capului sunt
localizate.
Organele de simț fotosensibile sunt ochii. Vertebratele au ochi lenticulari bine dezvoltați,
cuperiori din punctul de vedere al clarității, comparativ cu celelalte tipuri de ochi.
La vertebrate, auzul joacă un rol foarte important pentru orientare și comunicare. La
pești, organul auditiv este legat de vezica înotătoare. La vertebratele terestre, organul auditiv este
localizat în regiunea capului. Acesta este numit ureche și este alcătuit din urechea internă, ureche
medie și cea externă.
Organele de simț gustative și olfactive servesc preluării stimulilor care sunt reprezentați
de substanțe aflate în stare gazoasă și lichidă. Organele de simț sunt alcătuite din celule senzitive
primare (analizatorul olfactiv) și celule senzitive secundare (analizorul gustativ). Celulele
gustative sunt grupate în formațiuni numite papile gustative localizate, la majoritatea
vertebratelor, la nivelul mucoasei bucale și a limbii. La unii pești și amfibieni, celulele gustative
sunt localizate la nivelul tegumentului. Receptorii olfactivi se află în mucoasa nazală. La nivelul
pielii sunt celulele senzitive diferențiate în receptori tactili, termici și dureroși.
Sistemul circulator al vertebratelor este de tip închis, alcătuit din inimă, artere, vene și
capilare. Sângele îndeplinește funcțiile de transport (nutrienți, gaze respiratorii – oxigen și dioxid
de carbon, produși de excreșie), de apărare și rol în închiderea rănilor, termoreglare.
Sistemul digestiv este format din mai multe organe, diferite ca structură și funcții. Acesta
asigură preluarea, transportul, mărunțirea mecanică și prelucrarea biochimocă (digestia) hranei
precum și absorbția substanțelor nutritive și eliminarea resturile nedigerate.
Sistemul respirator asigură schimbul de gaze dintre organism și mediul înconjurător.
Organele respiratorii sunt branhiile și plămânii. Branhiile sunt cute ale pielii bogat vascularizate
care asigură respirația organismelor cu viață acvatică submersă, preiau oxigenul solvit în apă:
pești, larve de amfibieni. La pești branhiile sunt interne, dispuse în fante branhiale. Unii pești
preaiau oxigen atmosferic pentru respirație prin intermediul vezicii înotătoare.
Plămânii sunt organele respiratorii ale vertebratelor terestre. Aceștia sunt organe perechi
și asigură schimbul de gaze dintre organism și aerul atmosferic. În funcție de gradul de evoluție
și modul de viață, suprafața respiratorie este mai mult sau mai pușin mărită, Cei mai performant
sistem respirator este la păsări.
Sistemul excretor este compus din piele, organele respiratorii și rinichi. Organele
excretorii asigură eliminarea produșilor metabolici finali (apă, uree, dioxid de carbon). Rinichii
sunt organele care servesc exclusiv funcției de excreție. La amfibieni, reptile și păsări, urina,
excrementele și produșii organelor reproducătoare sunt ajung în segmentul terminal al
intestinului numit cloacă.
La vertebrate reproducerea este sexuată, sexele sunt separate iar sistemul reproducător
este compus din organe genitale interne și externe. Fecundația poate fi externă sau internă.
Modul de reproducere este ovipar (depunerea de ouă în care se dezvoltă embrionul) la pești,
4
amfibieni, reptile, păsări și vivipar, la mamifere (dezvoltarea embrionului are loc în corpul
mamei).
Clasificarea vertebratelor
Potrivit International Union for Conservation of Nature au fost descrise peste 72 327 000
de specii actuale de vertebrate, răspândite în toate mediile naturale ale Globului (IUCN, 2020).
Clasificarea tradițională împarte Subîncrengătura Vertebrata în șapte mari clase: Cyclostomata,
Chondrichthyes, Osteichthyes, Amphibia, Reptilia, Aves, Mammalia. La rândul ei, fiecare clasă
cuprinde mai multe ordine, familii, genuri și specii. Clasificările recente se suprapun parțial cu
cea tradițională, acestea bazând-use mai ales pe filogenia amfibienilor și reptilelor primitive
(Benton, 2004).
1. Clasa Cyclostomata (Ciclostomii)
Ciclostomii sunt vertebrate primitive cu schelet cartilaginos slab dezvoltat. Mai sunt
numite și pești cartilaginoși fără fălci. Corpul este alungit, vermiform, adesea serpentiform, cu
lungimi medie cuprinse între 4 cm și 0,5 m, care se termină printr-o coadă lată în formă de lopată
(Fig. ). Gura prezintă dinți cornoși, este adaptată pentru rupt și supt. Pielea acestor animale
acvatice secretă cantități impresionante de mucus, această funcție fiind o strategie adaptativă de
apărare împotriva prădătorilor (Yong, 2019).
În fauna României au fost identificate și descrise trei specii (Eudontomyzon sp.) care
aparțin familiei Petromyzonidae (Ionescu, 1968). Acești ciclostomi, cunoscuți cu numele popular
de chișcari, au corpul cilindric, serpentiform, de culoare cenușie-albăstruie pe partea dorsală și
galben deschis-albicios pe partea ventrală, cu lungimi medii cuprinse între 15 și 30 cm. Înoată
prin unduirea corpului (Fig. 3). Gura, ca o ventuză, prezită pe numeroși dinți dispuși sub forma
unui disc. Este un animal de pradă dar ocazional este și necrofag. Atacă peștii cu solzi mici,
cărora le smulge carnea cu dinții și le suge sângele cu ajutorul limbii.
5
Fig. 3 - Eudontomyzon danfordi Regan 1911 - Chișcarul carpatin (foto Zsoldos Máton, available at:
http://zsoldoseladokepek.freeblog.hu)
Fig. 4 - Chișcar (Eudontomyzon mariae Berg 1931) (Foto: Stânga,

https://www.inaturalist.org/observations/12233212); Dreapta: Chișcar de pe Valea Râul Alb,
https://www.romaniacurata.ro/micro-hidrocentralele-din-parcul-dinozaurilor-din-hateg-au-ajuns-in-
atentia-comunitatii-stiintifice-internationale-ministerul-mediului-obligat-sa-reactioneze-la-presiunea-
civica/)
Chișcarii trăiesc în apele curgătare cu talveg mâlos și nisipos (Fig. 4). Înoată prin
unduirea corpului. O mare parte din timp stau îngropați parțial în sedimente, în așteptarea prăzii
6
pe care o atacă. Reproducerea are loc primăvara. După reproducere, adulții mor. Metamorfozarea
larvelor în adulți durează cinci ani (Freyhof & Kottelat, 2008).
Din cauza distrugerii habitatelor (construirea de hidrocentrale, exploatarea de nisip și pietriș din
albia râurilor, poluarea apelor), chișcarul carpatin a devenit o specie amenințată. La nivelul
Uniunii Europene, și implicit în Romînia, această specie este protejată în baza Directivei
Habitate (Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992). În sprezent, în România starea de
conservare a acestei specii este inadecvată (Mihăilescu , Strat, Cristea, & Honciuc, 2015).
2. Clasa Chondrichthyes (pești Cartilaginoși)
Peștii cartilaginoși sunt animale vertebrate cu schelet cartilaginos dezvoltat și persistent

pe toată durata vieții. Scheletul este compus din cutia craniană și oasele feții (fălci), coloana
vertebrală și centurile de prindere ale aripioarelor înotătoare perechi. Din această clasă fac parte
pești prădători marini precum rechinii, calcanii și pisica de mare. Clasa cuprinde opt ordine.
Tegumentul acestor animale este aspru datorită solzilor placoizi. În epidermă există
celule mucoase a căror secreție se varsă la suprafața corpului. Dacă rechinii au o viață pelagică
activă și sunt înotători foarte buni (Fig. 3), peștii din ordinul Raiforme (pisica de mare, calcanul)
duc o viață predominant bentonică, trăiesc îngropați pe jumătate în nisipul zonei bentale costiere.
Corpul este turtit dorso-ventral, de formă discoidală și cu înotătoarele pectorale mari sudate de
părțile laterale ale corpului este o adaptare la modul de viață (Fig. 4). La multe specii este
prezent fenomenul de homocromie (iau culoarea mediului înconjurător) și camuflaj.
Pisica de mare are o coadă foarte alungită, în formă de bici. Înotătoarea dorsală, aflată la
mijlocul cozii prezintă unul sau doi spini prevăzuți cu un canal longitudinal în care se fală glande
veninoase. Rănirea oamenilor cu acest spin poate provoca moartea victimelor.
Majoritatea rechinilor trăiesc în medie 20-30 de ani dat sunt și specii a căror durată de
viață tinge 100 de ani (http://www.flmnh.ufl.edu/fish/sharks/nsrc/Basics.htm).
Rechinii sunt printre cele mai temute animale mare pentru oameni, deși din cele aproape
500 de specii cunoscute, doar trei atacă fatal oamenii: Marele rechin al, rechinul trigru și rechnul
bou. Toate cele trei specii sunt animale de mari dimensiuni, între 2și 6 m lungime, și care pot
depăși 2000 kg, în cazul rechinului alb (Fig. 5). Conform datelor statistice, între 1958 și 2019 au
fost 3164 de atacuri neprovocate asupra oamenilor, dintre care 439 au fost fatale (International
Shark Attack File , 2020).
În apele teritoriale românești ale Mării Negre sunt două specii de rechini – Seyllium
canicula și Squalus acanthias. Prima specie, numită câinele de mare, este de talie mică (40-80
cm, 7-10 kg). Duce o viață bentonică și apare rar în zona sudică a litoralului românesc. Este
comestibil. Cealaltă specie, mai mare (90-120 cm lungime, 9-12 kg) este răspîndită în toată zona
de coastă, în apele de larg, la peste 20 km depărtare de linia țărmului (Ionescu, 1968).
Rechinii sunt pescuiți pentru consumul de carne care este apreciată în mod deosebit de
populațiile asiatice, deși are un conținut ridicat de metale grele, mai ales plumb. În Japonia,
foarte mulți rechini sunt pescuiți doar pentru a li se tăia înotătoarele din care se face o supă
7
specială, după care, animalele, încă vii, sunt aruncate în apă. Anual, în jur de 100 milioane de
rechini sunt uciși în scop recreațional (Bryant, 2008).
Fig. 3 - Alcătuirea generală a unui rechin. Dinții rechinilor sunt fixați în gingie în mai multe rânduri. Pe
parcursul vieții aceștia sunt înlocuiți în mai multe rânduri. La unele specii, pe întreaga durată a vieții, un
individ poate schimba pînă la 30 000 de dinți
(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Tiger_shark_teeth.jpg). Rata de înlocuire a dinților rupți
variază, în funcție de specie, de la la 10 zile până la câteva luni (Foto dinți: Stefan Kuhn,
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Tiger_shark_teeth.jpg).
Fig.4 - Pisica de mare comună (Dasyatis pastinaca Cuv. 1817) - răspîndită în apele costiere ale bazinului
Mediteraneean, înclusiv în apele litorale romînești ale Mării Negre, și pe coastele atlantice ale Europei și
Africii de Nor-Vest , populează zona bentală cu facies nisipos
8
(https://www.iucnredlist.org/species/161453/5427586). În Marea Neagră, pisica de mare apare în de

apele de țărm când acestea ating temperaturi de 10-12 OC (Ionescu, 1968)
Fig. 5 - Raportul de mărime dintre om și rechinul alb (Carcharodon carcharias). Rechinul alb, Insula
Guadalupe, Mexico (Foto: Sharkdiver.com,
https://en.wikipedia.org/wiki/Great_white_shark#/media/File:Carcharodon_carcharias.jpg).
Ficatul rechinilor, care reprezintă până la 30% din masa corporală, are un conținut ridicat
în ulei, contribuind la flotabilitatea animalelor (Leonard, Marc, & Fowler, 2005). Rechinii sunt
printre animalele cu simțul mirosului foarte dezvoltat, unele specii fiind capabile să detecteze
concentrații de sânge în apa mării mai mici 10-6 g/l (Martin, 2020).
3. Clasa Osteichthyes
În această clasă sunt incluși peștii cu schelet osos. Cu aproape 20 000 de specii,
răspândite în toate tipurile de ecosisteme acvatice, peștii osoși alcătuiesc cel mai mare grup de
animale vertebrate actuale. Coloana vertebrală este alcătuită din vertebre care protejează coarda
dorsală. Cutia craniană este alcătuită din piese osoase și piese cartilaginoase.
Forma corpului generală a corpului este alungită, lateral aplatisată dar cu numeroase
variații în funcție de habitat și nutriție. Corpul este diferențiat în cap, trunchi și coadă. Capul este
delimitat de trunchi prin fanta branhială, situată după opercul, structura care protejează branhiile.
Limita dintre trunchi și coadă este marcată de poziția orificiului anal.
De trunchi sunt prinse înotătoarele/aripioarele perechi (pectorale și ventrale/pelviene) și
cele neperechi: dorsală, anală și codală (caudală).
Modul de locomoție al peștilor este înotul. Înotătoarele perechi sunt practic membrele
locomotorii ale peștilor, dar toate înotătoarele au rol în locomoția peștilor. Astfel:
9
 înotătoarele ventrale/pelviane – asigură mișcarea peștilor sus-jos, schimbarea rapidă a

direcției și oprirea bruscă;
 înotătoarele pectorale – în funcție de specie, aceste înotătoare asigură mișcările de înot
sau manevră, dezvoltă o forță de ridicare și alunecare a corpului prin apă;
 înotătoarea anală – ajută la stabilizarea peștelui în timpul înotului;
 înotătoarea caudală – este folosită pentru propulsia corpului;
 înotătoarea dorsală – împiedică rostolgolirea corpului în timpul înotului, ajută la oprire și
schimbarea bruscă a direcției.
Fig. 6 - Morfologia externă a unui pește osos
La unele specii, înotătoarele pectorale pot lipsi (ex. Ața de mare) sau dimpotrivă, pot
avea o dezvoltare foarte mare comparativ cu celelalte înotătoare și în raport cu dimensiunea
corpului, ca la peștii zburători.
Corpul peștilor osoși este acoperit cu solzi lamelari circulari iar tegumentul secretă
mucus. Prezența vezicăi înotătoare (un organ plin cu aer care asigură flotația/plutirea și
receptarea sunetelor, la unele specii) precum și cele trei perechi de arce branhiale protejate de
opercul reprezintă trăsături specific peștilor osoși.
10
Fig. 7 - Anatomia peștilor osoși
Peștii sunt animale ectoderme, cu sânge rece, nu au capacitatea de a produce energie

termică în interiorul corpului. Respirația se face prin branhii: se absoarbe oxigenul dizolvat din
apă și se elimină dioxidul de carbon (8). Respirația se realizează prin mișcări alternative de
închidere și deschidere a gurii (inhalare-exhalare). Atunci când se deschide gura apa pătrunde în
cavitatea bucală (inhalare), operculul este închis. Închiderea gurii plină cu apă forțează
deschiderea operculului și trecerea apei printre branhii, timp în care este absorbit oxigenul
dizolvat care este preluat de artera branhială și orientat către inimă (Fig. 8). Există și specii de
pești cu respirație pulmonară. Nevoia de oxigen diferă în funcție de adaptarea speciilor la tipul de
ape. Speciile care trăiesc în ape calde, unde concentrațiile de oxigen sunt mai mici, sunt adaptate
să tolereze valori scăzute ale oxigenului. Dimpotrivă, speciile care populează apele reci au nevoi
mai ridicate de oxigen, așa cum e cazul păstrăvului, și sunt extrem de sensibile la variațiile
cantității oxigenului dizolvat din apă.
11
Fig. 8 – Respirația și circulația simplă și închisă la peștii osoși
Circulația sângelui la pești este simplă. De la inimă, sângele trece prin branhii, de unde
este pompat în tot corpul (Fig 8). Astfel sângele circulă din corp la inimă, apoi de la inimă la
branhii, și de la branhii în corp. Inima peștilor este bicamerală: un atriu și un ventricul.
Peștii se reproduc sexuat. Sexele sunt separate la majoritatea speciilor dar există și specii
hermafrodite. Fecundația este externă. Organele de reproducere perechi sunt ovarele și
testiculele. Femela depune ouăle în ponte iar apoi masculii le fecundează (eliberează materialul
spermatic). Femela produce un număr mare de ouă (numite icre), de dimensiuni milimetrice, și
consistență gelatinoasă, pe care le depune în locuri adăpostite. După cîteva zile, din ouăle
fertilizate eclozează larvele, numite alevini. În general, în rândul peștilor, nu se manifestă a grijă
pentru descendenți.
12
O excepție se înregistrează în rândul căluților de mare (genul Hippocampus sp.). Femela

depune ouăle înt-un fel de buzunar aflat pe abdomen. După depunerea ouălelor de către femelă,
acestea sunt imediat fertilizate de mascul (Van Look, Dzyuba, Koldewey, & Holt, 2007)și
hrănite cu prolactină, un hormon asemănător celui care stimulează producerea laptelui la
mamifere (Whittington, Griffith, Weihong, Thompson, & Wilson, 2015). Căluții de mare (Fig. 9)
și celelalte specii din familia Syngnathid (cu aproape 300 de specii) sunt singurele cazuri
cunoscute de animale la care masculi care poartă puii în abdomen, asemănător cu femelele
mamiferelor. Punga abdominală este similară cu uterul amniotic al unor reptileld și al
mamiferelor. Ulterior, după perioada de gestație, puii sunt eliberați din punga abdominală a
masculului, fără a mai fi în grija părinților.
Fig. 9 - Peștele căluțul de mare (specia Hippocampus guttulatus) trăiește în apele litorale românești ale
Mării Negre. Protecția și conservarea acestei specii are loc în cadrul ariei protejate ”Acvatoriul litoral
marin Vama Veche – 2 Mai”(
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Hippocampus_guttulatus_Achilles_174.jpg).
Linia laterală este organul de simț al peștilor care ajută la detectarea vibrațiilor din apă.
Ea conține mecanoreceptori care funcționează la fel ca urechea internă a mamiferelor. Ochii sunt
dispuși pe laturile capului sau pe partea capului orientată către lumină. Ochii peștilor sunt mari,
sticloși, compuși din două lentile: una pentru a vedea deasupra apei iar cealaltă pentru a vedea
sub apă. Există și pești care au două perechi de ochi.
Peștii trăiesc solitar sau asociați în grupuri foarte mari numite bancuri. Bancurile sunt
caracteristice mai ales speciilor marine, de dimensiuni mici, precum sardinele, heringii și
scrumbiile. Unele specii de pești se deplasează periodic (zilnic sau anual) pe distanțe mai mici
sau mai mari (chiar și mii de kilometric), între anumite destinații, adică execută mișcări de
migrație. Unele specii migrează în căutarea hranei, altele pentru reproducere. Migrațiile pentru
hrană se realizează de obicei în cadrul aceluiași tip de ecosistem acvatic, și poate include
13
inclusive migrația pe verticală, în acvatic mediul marin. Migrațiile pentru reproducere înseamnă
și schimbarea habitatului acvatic, migrarea din ape dulci în ape marine și invers. Astfel, în
funcție de tipul de apă ales pentru depunerea ouălelor, peștii migratori se diferențiază în pești
anadromi, cei care migrează din mare în ape dulci (râuri, fluvii) pentru depunerea ouălelor (ca de
exemplu somonul, nisetrul, păstruga, morunul) și pești catadromi, care își petrec cea mai mare
parte a vieții în ape dulci și migrează pentru reproducere în mare, precum anghila (Ionescu,
1968; Moyle, 2004; Tyus, 2012). Probabil, cele mai spectaculoase și studiate migrații, prin
durată și distanțe, sunt cele ale somonului și anghilei.
Somonii își petrec primii ani din viață în râuri, acolo unde părinții lor au depus ouăle și
și-au încheiat ciclul de viață. Când ajung juvenili, somonii migrează în ocean (Atlantic, Pacific)
unde își petrec viața de adult. Atunci când ajung la maturitatea sexuală, ei se întorc exact în râul
natal, acolo unde au crescut și de unde au migrat ca juvenili. După reproducere, genitorii mor. În
America de Nord somonii sunt specii cheie ale ecosistmelor acvatice lotice (Helfield & Naiman,
2006).
Anghila europeană (Anguilla anguilla) este un pește cilindric, serpentiform, care trăiește
în majoritatea timpului în aple curgătoare din Europa vestică, nordică și sudică și în cele pe
coastele Mării Negre, inclusive în România. Această specie se reproduce o singură data în viață.
Ciclul de viață al acestui pește începe și se termină în oceanul Atlantic (Fig. 10), în apele
Insulelor Bermude, Marea Sargaselor (Jacoby & Gollock, 2014). După eclozare, larvele din
Marea Sargaselor migrează către Europa, purtate de Gulf Stream și curentul Atlanticului de
Nord, călătorie care durează între 200 și 300 de zile (FAO, 2004-2020). Când se apropie de
coastele Europei, larvele se metamorfozează înntr-un stadiu larvar transparent și asemănător
adulților, numit anghila de sticlă (Fig. 11). Anghilele juvenile trăiesc în apele dulci (Fig. 11)
până ajung la maturitatea sexuală (6-12 ani masculii, 9-18 ani femelele), după care migrează
către Marea Sargaselor pentru reproducere (10). Pe durata traversării Oceanului Atlantic, o
călătorie de 6500 km, anghilele nu se hrănesc. După depunerea și fecundarea ouălelor, genitorii
mor, nu se mai întorc în apele Europei, doar larvele care vor ecloza din ouă (Bru, Prouzet, &
Lejeune, 2009).
Anghila este o specie amenințată cu dispariția din cauza suprapescuitului și a construirii
de baraje hidroenergetice pe fluviile tributare mării, care împiedică migrația și astfel desfășurarea
ciclului de viață (Jacoby & Gollock, 2014). De asemenea, poluarea apelor cu bifenili
policlorurați dar și modificării naturale în Oscilația Nord Atlantică, Curentul Golfului și Curentul
Atlanticului de nord, sunt alte cauze care au contribuit la reducerea drastică a populațiilor de
anghilă europeană.
14
Fig.10 - Ciclul de viață al anghilei europene (Anguilla anguilla), desfășurat în sensul de rotație a acelor de
ceasornic, începe cu depunerea ouălelor, urmat de eclozarea și migrarea larvelor către Europa,
metamorfoza în anghila de sticlă (juvenili), apoi stadiul de anghilă galbenă și stadiul de anghilă argintie
(adult matur sexual) când migrează către Marea Sargaselor pentru reproducere (Desen de Eric Otten.
Preluat din (Hanel, et al., 2019)
Fig. 11 – Anghila în stadiul de larvă numit ”anghila de sticlă”, atunci când trece din apele marine în cele
continentale dulci (https://patch.com/new-york/newcity/rockland-needs-volunteers-help-count-glass-eels)
și anghilă adult pe fundul râului.
Peștii osoși sunt clasificați în 45 de ordine. În apele interioare și cele marine ale României
au fost identificate și descrise circa 180 de specii de pești, grupate în 13 ordine. Remarcabile prin
dimensiune sunt speciile din Ordinul Acipenseriformes, adică sturionii, specia cu cele mai mari
dimensiuni fiind sturionul (Huso huso) (Fig. 12). Din cauza suprapescuitului și a barajelor de pe
15
Dunăre, care sunt obstacole de netrecut pentru speciile migratoare, efectivele populaționale s-au
redus foarte mult, unele specii fiind deja extincte (viza – (Acipenser nudiventris). Toate speciile
acestui ordin sunt protejate la nivelul Uniunii Europene și în România.
Fig. 12 - Huso huso (morunul)este cea mai mare specie din familia Acipenseride, familia sturionilor
(https://www.simfisch.de/fischlexikon-belugastoer/). La începutul lunii februarie 2020, în Lacul Străulești
(Județul Călărași) a fost capturat un exemplar de morun cu o lungime de 2,37 m
(https://www.digi24.ro/magazin/stil-de-viata/animale)
Din ordinul Clupeiforme se remarcă scrumbiile, păstrăvii și știuca (Fig. 13, 14). Cel mai
bine reprezentat ordin de pești din apele dulci ale României este ordinul Cypriniformes, cu bine
cunoscutele specii de crap (Cyprinus carpio), caras (Carassius carassius), plătică (Abramis
brama), morunaș (Vimba vimba), lin (Tinca tinca) și somn (Silurus glanis) (Fig. 15, 16, 17).
Fig. 13 - Scrumbia de Dunăre (Alosa pontica). Este un pește anadrom carnivor care se hrănește cu pești
mai mici (stavrizi, guvizi, hamsii, aterine) și crustacei. În luna martie această specie migrează din Marea
Neagră în Dunăre pentru depunerea icrelor. În luna mai se întoarce în mare.
16
Fig. 14. Știuca (Esox lucius). Este un pește răpitor de apă dulce cu corpul alungit, aproape cilindric,
acoperit cu solzi mici, netezi. În medie, măsoară 40-100 cm lungime și cântărește între 2 și 15 kg. Este
ușor de recunoscut datorită capului lung și a botului turtit, ca de rață. Gura este mare, cu dinți tari pe fălci,
cerul gurii și limbă. Este un pește solitar care preferă habitatele de ape dulci lentice. Este un prădător
vorace. Se hrănește cu pești, ambfibieni, insecte, mamifere acvatice, păsări. Este activă seara și dimineața.
Fig. 15 - Crapul (Cyprinus carpio) este una dintre cele mai răspândite și apreciate specii de pește
din punct de vedere alimentar din apele interioare de deal și câmpie din România. De asemenea,
crapul se cultivă în crescătorii. Are lungimi medie de 30-60 cm și cântărește între 2 și 5 kg, dar
există și exemplare mai mari.
17
Fig.16 - Carasul (Carassius carassius). Este o specie mai mică decât crapul. Se hrănește cu plante
acvatice și nevertebrate. Trăiește în apele curgătoare și stagnante din zonele de deal și câmpie cu funduri
mâloase. Are o toleranță mai ridicată decât crapul la deficitul de oxigen care apare pe timpul verii în
lacurile eutrofe (Ionescu, 1968)
Fig. 17 – Plătica (Abramis brama). După cum îi spune și numele, această specie este un pește cu corpul
turtit lateral și înalt. Înălțimea maximă a corpului se cuprinde de 2,5- 3 ori în lungimea corpului. Plătica
este mai mică decât carasul (25-50 cm lungime). Trăiește în apele stagnante de câmpie, în lacurile și
bălțile din Delta Dunării, pe funduri nămoloase, și tolerează ape cu deficit de oxigen. Se hrănește cu
plante acvatice, nevertebrate (viermi, larve de insecte, crustacei), ouă de știucă (Ionescu, 1968)
18
Fig. 18 – Somnul (Silurus glanis) este un pește de apă dulce din zonele de câmpie și podiș, cu dimensiuni
medii de 50-100 cm lungime și 2-7 kg masă crporală, dar există și exemplare cu dimensiuni care depășesc
aceste valori. Are corpul nud (fără solzi), cenușiu-măsliniu, turtit dorso-ventral la cap, rotund la trunchi și
turtit lateral în rest. Caracteristic acestei specii este prezența celor 6 mustăți: două lungi, prinse pe bot,
lateral, și 4 mai scurte, aflate pe bărbie. Spectrul trofic este variat, în funcție de vărstă. Se hrănește cu
larve de insecte, pești, amfibieni, viermi și crustacei. Exemplarele mari atacă păsările de baltă și chiar
mamifere acvatice mici. Are o carne albă și gustoasă.
Benton, M. J. (2004). Vertebtate Palaeontology (ed. 3rd). Blackwell Publishing.

Bru, N., Prouzet, P., & Lejeune, M. (2009). Daily and seasonal estimates of the recruitment and
biomass of glass eels runs (Anguilla anguilla) and exploitation rates in the Adour open
estuary (Southwestern France). Aquatic living resources, 22(4), 509-523.
doi:10.1051/alr/2009050
Bryant, C. W. (2008, May 22). How many sharks are killed recreationally each year -- and why?
Preluat pe May 7, 2020, de pe HowStuffWorks.com.:
https://animals.howstuffworks.com/fish/sharks/shark-fishing.htm
Freyhof, J., & Kottelat, M. (2008, May 9). Eudontomyzon danfordi. Preluat de pe The IUCN Red
List of Threatened Species 2008: e.T8172A12894846:
https://dx.doi.org/10.2305/IUCN.UK.2008.RLTS.T8172A12894846.en.
Hanel, R., Marohn, L., Wysujack, K., Freese, M., Pohlmann, J.-D., Waidmann, N., . . . de Jong,
P. F. (2019, February). Environmental, social and economic sustainability of European
eel management. Preluat pe May 10, 2020, de pe research4committees.blog:
https://research4committees.blog/2019/02/14/environmental-social-and-economic-
sustainability-of-european-eel-management/
19
Helfield, J. M., & Naiman, R. J. (2006). Keystone Interactions: Salmon and Bear in Riparian
Forests of Alaska. Ecosystems, 9, 167-180. doi:10.1007/s10021-004-0063-5
Ionescu, V. (1968). Vertebratele din România. București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România.
Jacoby, D., & Gollock, M. (2014). Anguilla anguilla. doi:e.T60344A45833138
Leonard, C., Marc, D., & Fowler, S. (2005). Sharks of the World. Collins Field Guides.
Martin, A. R. (2020, May 7). ReefQuest Centre for Shark Research. Preluat de pe http://elasmo-
research.org/education/white_shark/smell.htm
Mihăilescu , S., Strat, D., Cristea, I., & Honciuc, V. (2015). Raportul sintetic privind starea de
conservare a speciilor și habitatelor de interes. ConstanțaEditura Dobrogea.
Moyle, P. B. (2004). Fishes: An Introduction to Ichthyology.Pearson Benjamin Cummings. San
Francisco : Pearson Benjamin Cummings.
Tyus, H. M. (2012). Ecology and conservation of fishes. Boca raton, London, New York: Taylor
and Francis Group, CRC Press.
Van Look, K. J., Dzyuba, B., Koldewey, H. J., & Holt, W. V. (2007). Dimorphic sperm and the
unlikely route to fertilisation in the yellow seahorse. J Exp Biol., 210, 432-437.
Whittington, C. M., Griffith, O. W., Weihong, Q., Thompson, M. B., & Wilson, A. B. (2015).
Seahorse brood pouchtranscriptome reveals common genes associated with vertebrate
pregnancy. Molecular Biology and evolution, 32(12), 3114-3131.
doi:10.1093/molbev/msv177
20
Biologie Animală_Curs 7 și LP 2021
4. Clasa Amphibia (Amfibieni)
Amfibienii sunt animale vertebrate tetrapode (cu patru picioare), ovipare (care depun
ouă), poikiloterme (animale cu sânge rece) care au început să populeze mediul terestru în urmă
cu circa 350 milioane de ani. Amfibienii sunt vertebratele care fac trecerea de la vertebratele cu
viață exclusiv acvatică (peștii) la cele terestre. Numele de amfibieni (cu etimologie în limba
greacă, înseamnă cu două vieți) descrie adaptarea acestor animale atât la mediul uscat cât si la
cel acvatic.
Principalele adaptări ale amfibienilor la mediu terestru sunt:
- respirația pulmonară a adulților și mărirea suprafeței pulmonare, care devine alveolată și
permite schimbul respirator necesar;
- transformarea arcurilor branhiale (caracteristice peștilor) în laringe care ajută la
circulația aerului;
- pentru susținerea corpului în timpul deplasării pe uscat, scheletul este osificat în
totalitate (Fig. 1), se dezvoltă mușchii membrelor;
- modificarea organelor de simț: reducerea liniei laterale, specializarea cavității nazale
prin dezvoltarea epiteliului olfactiv, perfecționarea urechii prin dezvoltarea urechii mijlocii,
adaptarea ochilor pentru vederea la distanță, apariția pleoapei nictitante pentru protecția ochiului
împotriva uscăciunii și umectarea corneei și a conjunctivitei cu ajutorul glandelor special
dezvoltate.
Fig.1 - Scheletul complet osificat al broaștelor. Se observă absența oaselor gâtului și a cutiei toracice și
dezvoltarea inegală a oaselor membrelor, numărul diferit de degete: patru la membrele anterioare și
cinci la cele posterioare.
1
Principalele caracterele morfologice și fiziologice ale amfibienilor care țin de viața

acvatică sunt:
- reproducerea are loc în mediul acvatic;
- păstrarea liniei laterale (prezentă la pești) în stadiul larvar;
- respirația branhială a larvelor (cu branhii externe, neprotejate de opercul ca la pești).
Toți amfibienii își încep viața în apă, ca larve, mediul acvatic este esential pentru dezvoltarea și
metamorfoza larvelor care respiră prin branhii și se deplasează prin înot. Abia în stadiul adult,
după metamorfoza completă, amfibienii pot părăsi mediul acvatic când în funcție de specie și
mediul natural, modul de viață poate fi terestru, arboricol, îngropat în sol, acvatic părăsesc
mediul acvatic.
Corpul amfibienilor este diferentiat în cap, trunchi, membre și coadă, gâtul nefiind
distinct (Fig.). După forma generală a corpului se disting trei tipuri de amfibieni (Feider, Grossu,
Gyurko, & Pop, 1967):
1) tipul de triton (trituriform) – caracteristic tritonilor și salamandrelor; Corpul are
trunchiul alungit, coada lungă, membre scurte și egal dezvoltate. Corpul este adaptat mai bine la
deplasarea acvatică. Pe uscat, mișcarea corpului este ondulatorie, prin târâre pe substrat.
2) tipul de broască (raniform). Corpul are strunchiul scurt și lățit, lipsește coada iar
membrele sunt bine dezvoltate dar inegale. Membrele posterioare sunt mai lungi decât cele
anterioare, cu 5 degete unite de o membrana înotătoare. Membrele anterioare au doar patru
degete. Locomoția terestre se face prin sărituri iar cea acvatică prin înot, prin mișcarea
membrelor posterioare. În stadiul adult, cu excepția perioadei de reproducereu, pot adopta o viață
exclusiv terestră.
3) tipul de gimnofion (serpentiform). Corpul are trunchiul mult alungit și cilindric, coada
scurtă, fără member. Mișcarea corpului se face prin ondulări serpentiforme.
Pielea amfibienilor este subțire (alcătuită din puține straturi de celule), bogat
vascularizată, pevăzută cu numeroase glande secretoare (mucoase și seroase), lipsită de pilozități,
dar cu mulți pori. Produsul de secreție al glandelor mucoase menține tegumentul umed și îl face
alunecos. Alte grande cutanate secretă produse neplăcut mirositoare și caustice, chiar toxice în
unele cazuri, cu rol de apărare împotriva prădătorilor. Unele dintre toxinele secretate de pielea
amfibienilor sunt letale pentru om, altele produc doar iritații prin atingere. În general coloritul
viu al pielii este asociat cu gradul de toxicitate a secrețiilor cutanate. Amfibianul cu cele mai
toxice secreții cutanate este broasca aurie (Phyllobates terribilis). Aceasta trăiește în pădurea
ecuatorială din Columbia. Toxinele sunt folosite pentru autoapărare și nicidecum pentru
capturarea hranei. Interesant este că la această specie toxicitatea secrețiilor este sporită în funcție
de tipul de hrană consumat, cu precădere o specie de cărăbuși. Secrețiile cutanate ale acestui
amfibian au fost și sunt folosite de populațiile indigene din Columbia pentru otrăvirea săgeților
cu care aceștiia vânează (Myers, Daly, & Malkin, 1978).
Alături de plămâni, pielea participă la respirația animalelor. La amfibieni, respirația
cutanată este foarte importantă, unele specii, precum salamandrele, depinzând aproape exclusiv
de acest mod de respirație.
2
Colorația tegumentului amfibienilor este produsă de glandele numite cromatofori. Pe

lângă coloritul de avertizare, numită colorație aposematică (împotriva prădătorilor, avertizează
prădătorii că sunt otrăvitori ca hrană), aceste grande determină și fenomenul de homocromie
(animalul ia culoarea mediului, se camuflează pentru a se confunda cu acesta și pentru a se apăra
împotriva prădătorilor, vezi Fig. 2, 3, 4). Alte specii folosesc coloritul ca atractor pentru pereche
în perioada de împerechere. Speciile cu pielea închisă la culoare le ajută să absoarbă mai multă
căldură, pentru creșerea temperaturii corpului, amfibienii fiind animale cu sânge rece.
Fig. 2 - Phyllobates terribilis (Broasca aurie otrăvitoare) – amfibianul cu cele mai otrăvitoare toxine (un
alkaloid din grupul batratoxinelor) secretate de glandele cutanate (Foto: Kevin B,
https://www.zoochat.com/community/media/golden-poison-dart-frog-phyllobates-terribilis-2019-07-
21.453513/), dar și unul dintre cei mai inteligenți amfibieni. Datorită toxinei eliberate de piele, practic,
această specie este evitată de prădători, cu o singură excepție: o specie de șarpe (Liophis epinephelus).
Pielea unei broaște aurii secretă circa 2000 micrograme de toxine, suficient cât să omoare 20 de oameni.
Dendrobates tinctorius "azureus" – broasca albastră, trăiește în cîteva locuri din zona ecuatorială a
Americii de Sud. Această broască este o specie extrem de teritorială și agresivă, iar toxicitatea secrețiilor
cutanate depinde de dietă, consumul anumitor specii de furnici sau alte insecte sporește toxicitatea
secrețiilor.
La unele specii, culoarea corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului ambiant

ori de culoarea și strălucirea fundalului (Fig. 5). Unele specii (Pristimantis mutabilis, din Anzii
ecuadorieni) își schimbă textura pielii, de la neted la granular și spinos în funcție de mediu, ca
reacție de apărare împotriva prădătorilor (Guayasamin, krynak, Krynak, Culebras, & Hutter,
2015).
În general pielea amfibienilor este netedă, dar există și specii a căror tegument prezintă
tuberculi și alte formațiuni care le ajută să se camufleze (Fig. 6). De asemenea, grandele
secretoare din tegument pot da o textură granulară pielii, ca la broaștele râioase. În alte cazuri,
desenele de pe suprafața pielii au sugerat numele speciilor (Fig. 7).
3
Fig. 3 - Pseudacris regila (broasca cenușie pacifică de copac) are aceeași colorație ca și substratul,
fenomen numit homocromie, ceea ce face dificilă identificarea ei.
Fig.4 - Oreophryne ezra este o specie de broască a cărui culoare se schimbă pe măsură ce animalul
crește și se dezvoltă: de la negru strălucitor cu pete, în stadiu juvenil, la roz piersică, cu ochi albaști
strălucitori, în stadiu de dult. Toxicitatea secrețiilor pielii scade pe măsură ce specia ajunge la maturitate
(King, Hauff, & Phillips, 1994).
4
Fig. 5 - Dendrobates auratus este o specie de broască arboricolă cu secreții tegumentare extrem de
otrăvitoare la care se manifestă variții ale pigmentației în funcție de culoarea și temperatura mediului
ambiant în care se află (Stuckert, și alții, 2019)
Fig. 6 - Broasca vietnameză de mușchi - Theloderma corticale (Katie Chan/Wikimedia; CC BY-S A).
5
Fig. 7 - Broasca de copac hartă - Hypsiboas geographycus - a fost numită așa atât după modelul de pe
piele cât și după cel aflat pe a treia pleaopă (Fig. 8). În dreapta este fotografia unei specii de broaște
arboricole, de numai 2 cm lungime, descoperită în pădurea amazoniană. Ea a fost botezată de biologii
brazilieni Dendropsophus ozzyi, în cinstea muzicianului englez Ozzy Osbourne, fondatorul trupei de
heavy metal Black Sabbath (https://www.nationalgeographic.com/news/2014/11/141108). Herpetologii
care au descris-o și botezat-o susțin că broasca are o voce muzicală!
Fig. 8 - Brotăcelul cu ochi roșii - Agalychnis callidryas (Foto: Christian Ziegler,

https://christianziegler.photography/portfolio/red-eyed-tree-frogs). A treia pleoapă – membrana
nictitantă - umezește, protejează și curăță ochii amfibienilor. În centru jos, se poate vedea a treia
pleoapă la brotăcelul cu ochi roșii. În dreapta jos, se poate vedea complet întinsă a treia pleoapă de la
6
broasca de copac hartă (Hypsiboas geographycus, Fig 7), o specie care trăiește în pădurile umede din
America de Sud.
Broaștele năpârlesc iar pielea desprinsă de pe corp este consumată de acestea. Simțul
tactil este localizat în toate regiunile pielii. Simțul olfactiv este asigurat de mucoasa olfactivă
prezentă în cavitatea nazală și de corpusculii gustativi din cerul gurii.
Ochii amfibielor sunt mari, bulbucați, într-o varietate de culori, dispuși pe părțile
laterale ale capului. În acest fel câmpul vizual este mărit, ceea ce le permite amfibienilor să evite
prădătorii. Ochii au trei pleoape: una superioară, una inferioară, și o a treia, semitransparentă,
numită membrană nictitantă, aflată sub pleaopa inferioară (Fig. 8). Această membrană a apărut
ca o adaptare la viața terestră a amfibienilor. Ea are rolul de a proteja ochii, atunci când aceștia se
retrag în orbite, înghite, plonjează și se scufundă în apă, se odihnește ori se află în pericol de
rănire a ochilor (Lande & Zadunaisky, 1970).
Amfibienii adulți sunt carnivori prădători astfel că aparatul digestiv este adaptat acestui
mod de hrănire: gura este mare, prevăzută cu dinți (Fig. 1 ), limba este lungă (aproximativ o
treime din lungimea corpului, Fig. 9), atașată de partea anterioară a gurii, lipicioasă, funcționând
ca o bandă adezivă pentru prinderea hranei, datorită salivei care nu este newtoniană, nu curge.
Limba vâscoelastică îi ajută pe amfibieni la prinderea insectelor (Fig. 9, 10, 11) cu o viteză foarte
mare (Noel, Guo, Mandica, & Hu, 2017). Deși au dinți, amfibienii nu mestecă hrana, o înghit
întreagă (Fig. 10). Dinții servesc la strivirea prăzii. Atunci când prada este mare, pentru
întroducerea acesteia în gură, se fololsesc și de membrele anterioare. Esofagul este scurt iar
stomacul este bine delimitat. Glandele anexe ale aparatului digestiv sunt ficatul și pancreasul. În
general, amfibienii mănâncă insecte, larve ale acestora, viermi, melci, dar nu numai. Amfibienii
vânează rozătoare, păsări, pești, șerpi și nu în ultimul rând, broaște. Canibalismul este frecvent în
rândul amfibienilor. Larvele anurelor (broaștele fără coadă) au regim alimentar vegetarian.
7
Fig. 9 - Capturarea prăzii cu ajutorul limbii vâsco-elastice (https://www.pulseheadlines.com/scientists-

reveal-frogs-tongue-snags-prey/58791/)
Fig. 10 - Broasca leopard care tocmai înghite un greier (foto: Candler Hobbs/Georgia Tech.,
https://www.pulseheadlines.com/scientists-reveal-frogs-tongue-snags-prey/58791/).
8
Schematic of the events on the macroscopic and microscopic level during frog tongue
feeding. During projection, the tongue performs a rotational movement that is caused by
the momentum of the lower jaw during depression and action of the m. genioglossus
(brown arrowheads). Tongue retraction is caused by action of the m. hyoglossus (orange
arrwoheads). The fibres of the m. hyoglossus are spread evenly over the tongue and insert
perpendicular to the tongue surface. This arrangement of muscle fibres causes an equal
force distribution over the contact area and thus allows for high pulling forces. The
presence of filiform papillae and a layer of fibrous material underneath the tongue
epithelium allows for a good adaptability of the tongue to variable surfaces. The entire
system is submerged in mucus. If detachment occurs, fibrils of mucus still maintain contact
with the prey surface and thus allow for continued pulling forces. The effect of fibrillation
is predicted to benefit from the presence of filiform papillae, which will aid in anchoring
the mucus fibrils.
Fig. 11 - Ilustrarea macroscopică și microscopică și descrierea mecanismului de prindere a hranei cu

ajutorul limbii la broaște. Preluat din Kleinteich&Gorb (2015). Pentru mai multe informații, articolul din
care a fost preluată imaginea este disponibil la:
https://royalsocietypublishing.org/doi/10.1098/rsos.150333.
Respirația amfibienilor este în funcție de stadiul de dezvoltare din cadrul ciclului de viață
și mediul în care se află. În stadiul larvar (mormoloc) amfibienii respiră prin branhii, deoarece
larvele au o viață exclusiv acvatică. Branhiile sunt externe, în număr de trei perechi, uneori patru,
se formează după eclozare și dispar treptat, pe măsură ce mormolocii cresc și li se dezvoltă
membrele și plămânii. Oxigenul este preluat din apă, prin absorbție la nivelul branhiilor bogat
9
vascularizate. La anure, în stadiul larvar, și unele urodele adulte există și branhii interne
acoperite de un opercul tegumentar.
În stadiul adult, corpul amfibienilor are trei suprafețe respiratorii pe care le folosesc
pentru schimbul de gaze cu mediul ambiant: pielea, plămânii și mucoasa gurii (Fig.12, 13 ).
Plămânii sunt simpli saci ai căror pereti interni sunt cutați în formă de alveole. Plamânii se
deschid direct în laringe.
Fig. 12 - Suprafețele respiratorii la amfibieni: a) Plămânii – asigură respirația atunci când animalul se află
pe uscat ori în apă dar cu capul deasupra suprafeței acvatice; b) Pielea – asigură respirația atunci când
animalul este complet scufundat în apă; c) Mucoasa gurii – asigură respirația atunci când broasca se află
pe uscat. Efectuarea procesului respirator prin mucoasa gurii necesită deschiderea gurii pentru
preluarea oxigenului din aer.
Fig. 13 - Respirația pulmonară la amfibieni. Plămânii sunt principal suprafață respiratorie la amfibienii
tereștri. a) aerul pătrunde prin nări datorită scăderii presiunii din cavitatea bucală ca urmare lărgirii
acesteia; b) aerul este forțat să pătrundă în plămâni datorită creșterii presiunii din gură ca urmare a
micșorării cavității bucale; c) aerul se mișcă înainte și înapoi prin nări în cavitatea bucală. Glota este
10
închisă, plămînii sunt plini cu aer, se realizează schimbul de gaze; d) Glota se deschide, mușchii
plămânilor se contract, aerul este expirat.
Atunci când amfibianul se află complet în apă, schimbul de gaze se realizează pe întreaga
suprafață a pielii: respirația este cutanată. Pielea este subțire, permeabilă și bogat vascularizată.
Oxigenul dizolvat în apă difuzează prin piele, ajunge la vasele de sânge și este distribuit în tot
corpul.
Atunci când amfibienii se află pe uscat, glandele mucoase mențin pielea umedă,
asigurând absorbția oxigenului din aer. Tot pe uscat, amfibienii respiră cu ajutorul plămânilor:
respirație pulmonară (Fig. 13). Prin deschiderea nărilor, aerul ajunge mai întâi în gură, care se
lărgește datorită extinderii sacului vocal. Apoi, se închide gura, se deschide glota și se contractă
plămânii care asigură eliminarea aerului din plămâni, care conține CO2. În faza următoare, aerul
inhalat și depozitat la baza gurii trece în plămâni, unde are loc schimbul de gaze (Vitt &
Caldwell, 2013).
Spre deosebire de salamandre, tritoni și Caecilieni (amfibienii fără picioare), broaștele
sunt extrem de vocale, în special în sezonul de împerechere. Aparat laringian este prevăzut cu
coarde vocale, care scot sunete particulare. Masculii unor specii poseda camere de rezonanță
(saci vocali)de forma unui singur sac, ca la Hyla arborea (brotăcelul), sau compuse din doi saci
ușor proieminenți (ca la Rana temporaria) ori foarte proieminenți ( ca la Rana esculenta) (Fig..
Fig. 14. Sacul vocal unicameral la Hyla arborea (brotacul) și bicameral la Rana esculenta (broasca de lac)
(Foto: John Serrao, https://www.sciencesource.com/archive/Green-Tree-Frog-calling-SS21446012.html
și Peter Trimming, https://uanews.arizona.edu/story/study-traces-evolution-acoustic-communication).
11
Aparatul circulator este format din inimă și vase de sânge. Inima este tricamerală,
formată din două atrii și un ventricul. Circulația este dublă, formată din două circuite: pulmonar
și sistemic. Cele două atrii, primesc sânge din două circuite diferite (de la plămâni, cu oxigen, și
din corp, cu CO2) și îl varsă în ventricul (camera inferioară a inimii). Din ventricul, sângele
oxigenat este împins în arteră și pleacă spre corp, iar cel cu dioxid de carbon este pompat spre
plămâni și piele.
Amfibienii se înmulțesc sexuat, cu fertilizare externă, la fel ca peștii (Hill, 2020). Femela
depune ouăle grupate în ponte, prinse într-o masă gelatinoasă. La eclozare, larvele (mormolocii)
sunt acoperite cu cili și au coadă. Metamorfoza (Fig. 15) durează câteva luni și are loc în apă,
dar există și câteva excepții, ca la broasca lui Darwin (masculul ține mormolocii în cavitatea
bucală până la metamorfoza completă, timp ân care acesta nu se hrănește) sau ca în cazul speciei
Pipa pipa, la care după fecundarea ouălelor, acestea ajung pe spatele mamei. Pentru fiecare ou se
formează în piele prin invaginare o alveolă care se închide.În alveolă eclozează larvele și trăiesc
pe toată perioada metamorfozei. După încheierea metamorfozei, juvenilii părăsesc alveolele de
pe spatele mamei și duc o viață independentă.
La toți ceilalți amfibieni, cu metamorfoză în mediul acvatic, pe durata metamorfozei,
înițial, deplasarea acestora se face prin înot, cu ajutorul cozii. Ulterior, încep sa se dezvolte
membrele anterioare, dar rămân ascunse sub tegument, lăsând ca membrele posteriare să iasă
primele la suprafața corpului. Explicația constă în faptul ca membrele posteriare ajută la înot, iar
dupa dispariția cozii, acestrea rămân singurele organe de înot. În decursul metamorfozei, dispar
branhiile, coada, musculatura corpului și intestinul se reduc, în locul lor apărînd organe noi -
plamânii și membrele tetrapode. După formarea și dezvoltarea ambelor perechi de membre,
coada se resoarbe complet. În acest stadiu, broaștele tinere pot părăsi apa deoarece au mijloace
de locomoție și pot respira prin plămâni.
12
Viața
acvatică
Viață terestră
Fig. 15 - Ciclul de viață la amfibieni cu cele patru stadii de dezvoltare distincte: ouă, larve (mormoloci în
diferite faze de evoluție), juvenil, adult.
13
Metamorfoza urodelelor (amfibienii cu coadă – tritonii și salamandrele) este puțin mai

complicată întrucât în timpul metamorfozei se pastreaza coada.
În timpul perioadei de împerechere, masculii sunt foarte vocali și teritoriali. Adesea,
aceștia se luptă între ei (Fig. 16).
Clasificarea amfibienilor
La nivel mondial au fost descrise in jur de 7000 de specii de amfibieni (90% sunt
broaște), răspândite în toata lumea, mai puțin în Antarctica. Amfibienii au reușit să se adapteze la
cele mai variate habitate. Ei sunt prezenți în păduri, la nivel terestru, dar și în arbori (cunoscutele
și diversele broaște arboricole), în ape curgătoare și toate varietatea de ape stagnante, inclusive în
micile ochiuri de apă formate în scorburi sau în axilele frunzelor plantelor din pădurile tropicale,
deșert și medii alpine.
Cele mai multe specii sunt prezente în zonele calde si umede ale lumii (Crump, 2009).
Una dintre speciile recent descoperite și descrise, o broască de numai 7.7 mm (Paedophryne
amauensis), trăiește în pădurea ecuatorială din Papua Noua Guinee, este cel mai mic amfibian
cunoscut și totodată cel mai mic vertebrat terestru (Rittmeyer et al. 2012).
Amfibienii au fost clasificați în trei ordine: Anura, Caudata sau Urodela (amfibienii cu
coadă) și Gymnophiona (amfibieni serpentiformi).
Anurele sunt amfibieni fără coadă, numite generic broaște, a căror marime este de câțiva
centimentri. Excepție face broasca Goliat din Africa ecuatorială (Camerun și Guineea
Ecuatorială), care la maturitate trunchiul poate măsura în jur de 30 cm și poate avea 3 kg
greutate. Diversitatea maximă a anureleor este în zona caldă umedă, unde âncă mai pot fi
descoperite noi specii. Totodată, în pădurile ecuatoriale din America de Sud sunt și cele mai
spectaculoase specii din punct de vedere coloristic și al gradului de toxicitate al secrețiilor pielii.
Fig. 16 - Probabil specia emblematică pentru anure este Phyllomedusa rohdei, o specie din familia
Hylidae (familia brotacilor, broaște de copac), ușor de identificat după colorația negru cu pete portocalii
din zona inghinală. În fotografie, doi masculi pe o ramură (Pădurea Atlantică, Rezervația Michelin din
Brazilia), unul trecând peste celălalt (Foto: Renato Augusto Martins,
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Perereca-macaco_-_Phyllomedusa_rohdei.jpg).
14
Urodelele sunt amfibieni cu corpul alungit și cu coadă. Ele sunt reprezentate de

salamandre și tritoni. Salamandrele au corpul cilindric, capul turtit și coada mai scurtă decât
corpul. Culoarea tegumentului variază, de la negru lucios la roșu portocaliu (Fig. 17), sau culori
terne. Pe culoarea de fundal, tegumentul poate prezenta pete în culori puernic contrastante.
Speciile care trăiesc în peșteri și ape subterane, fără a fi în contact cu lumina solară, sunt
depigmentate. Secrețiile tegumentare ale salamandrelor sunt toxice. Cea mai cunoscută specie de
salamandră din Europa (Salamandra salamandra) este neagră cu pete galbene (Fig. 18)
Fig.17 - Salamandra Notophthalmus viridescens are arealul de răspândire pe coasta estică a Americii de
Nord. Ca si la broaște, metamorfoza are loc în mediul acvatic. În imagine, un adult terestru
((https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/49/Notophthalmus_viridescensPCCA20040816-
3983A.jpg).
15
Fig.18 - Salamandra salamandra (salamandra de uscat, salamandra de foc) este cea mai răspândită
specie de salamandră din Europa. Este o specie trerestră care trăiește în preajma apelor curgătoare. În
Romînia este răspândită în zona pădurilor. Lipsește din Dobrogea.
Au fost descrise în jur de 700 de specii de salamandre. Un articol publicat în 2019 anunța
descoperirea în Texas, SUA, pe baza analizelor moleculare, a trei noi specii de salamandre (Fig.
19) cu viață acvatică subterană (Devitt, Wright, Cannatella, & Hillis, 2019). Diversitatea maximă
a speciilor salamandre este în Emisfera nordică (Fig. 20).
Cele mai mari salamandre sunt cele acvatice, din genul Siren. În 2018 a fost descoperită în
Florida o nouă specie din acest gen, Siren reticulate (Fig. 21), fiind considerată una dintre cele
mai mari salamandre acvatice (Graham, Kline, & Kelenhear, 2018).
Fig.19 - Una dintre cele trei noi specii descrise de salamandre acvatice hipogee din genul Eurycea,
găsită în râul Pedernales, Austin SUA ( (Devitt, Wright, Cannatella, & Hillis, 2019).
16
Fig. 20 - Distribuția salamandrelor pe Glob (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Cypron-

Range_Caudata.svg).
Fig. 21 - Siren reticulate – este cea mai mare salamandra acvatică. Poate ajunge la 60 cm lungime. Este o
specie endemică, arealul de răspândire fiind limitat la sudul Floridei, SUA. Fiind o specie exclusiv
acvatică, această specie de salamandră respiră prin branhii, care sunt externe (foto dreapta).
(http://cdn.sci-news.com/images/enlarge5/image_6694_2e-Reticulated-Siren.jpg).
17
Fig. 22 - Triturus cristatus (tritonul cu creastă) este o specie cu un areal larg de răspândire în Europa,
inclusiv în România. Din cauza distrugerii habitatelor, tritonul a devenit o specie rară și amenințată cu
dispariția, fiind protejată în toate țările membre ale Uniunii Europene.
Tritonii seamănă cu salamandrele (Fig. 22). Ei fac parte din familia Pleurodelinae. Au o viață
semiacvatică. Este un animal terestru în viața de adult și acvatic în perioda împerecherii și pe durata
metamorfozei. Înfățișare generală este de mormoloc de broască.
Importanța ecologică și economică a amfibienilor

- sunt verigi importante ale lanțurilor trofice, fiind deopotrivă pradători (se hrănesc
cu alte organisme animale – insecte, viermi, moluște) și pradă (sunt hrana pentru alte animale
precum păsări acvatice (ex. barza), peșri, reptile de apă (șerpii);
- deoarece amfibienii se hrănesc și cu insecte dăunătoare culturilor agricole,
amfibienii asigură controlul biologic al acestora, minimalizează mărimea populațiilor de insect și
răspăndirea insectelor care sunt vectori ale unor de boli, precum țânțarii care răspândesc
protozoarul care provoacă malaria.
- Pielea amfibienilor secretă substanțe care le protejează împotriva microbilor și a
virusurilor, oferind în acest fel posibile tratamente medicale pentru o varietate de boli umane,
incusiv SIDA. Anumite toxine secretate de pielea amfibienilor au proprietăți anestezice.
Pe de altă parte, datorită tegumentului subțire și permeabil, amfibienii sunt sensibili la
poluanții din apă și aer, unele specii au dispărutdin cauza intoleranței la varietatea de poluanți
ajunsi în habitaele lor. Din această perspectivă, amfibienii sunt bioindicatori ai calității mediului,
un fel de
18
Se estimează că, între o treime și o jumătate din speciile actuale de amfibieni ar putea
deveni extincte în zilele noastre, ceea ce ar reprezenta una dintre cele mai mari extincții în masă,
după cea din vremea dinozaurilor. După unele estimari, în ultimile trei decenii au fost declarate
extincte circa 122 de specii de amfibieni. Potrivit International Union for Conservation of Nature
(IUCN), la nivelul anului 2006, în jur de 33 % dintre amfibienii cunoscuți erau amenintati cu
dispariția.
Principalele cauze ale extincției amfibienilor sunt:
- distrugerea și deteriorarea habitatelor (a locurilor de viată) prin: drenarea și asanarea
bălților, eliminarea ori restrângerea altor tipuri de zone umede;
- poluarea apelor și a solului;
- acidifierea lacurilor;
- încălzirea globală;
- perturbări ale lanțurilor trofice;
- o mare incidență a bolilor letale.
Una dintre cele mai mari amenintari pentru broaște o constituie ciuperca Chytrid
(Batrachochytrium dendrobatidis, Batrachochytrium salamandrivorans). Acesta ciupercă, odată
ajunsă într-o populație de amfibieni o infestează și decimează în întregime. Ciuperca infestează
pielea amfibienilor, adică organul esențial prin care aceștia respiră în mediul acvatic și se
hidratează. Dispariția unor specii de amfibieni a fost asociată cu răspândirea acestei specii de
ciuperci care este originară din Africa. Uneori se ântamplă ca amfibianul să dispară într-un timp
relativ scurt, înainte ca biologii să sesizeze că acesta se află în pericol.
Micoza produsă de fungul Chytrid este netratabilă. Practic, oricare specie de amfibian
este vulnerabilă la această ciupercă, chiar și acelea care sunt sub observație, în arii protejate.
Dispariția unor specii și declinul unor populații de amfibieni din zonele tropicale este asociată cu
această ciupercă patogenă, chiar înainte de descoperirea și descrierea patogenezei numită
chytridiomycoză și a fungului care o generează, în 1999 (De Leon, și alții, 2019). Fungul
Batrachochytrium dendrobatidis, responsabil cu declinul la nivel global a populațiilor de broaște
și dispariția unor specii (Fisher & Garner, 2020) s-a răspândit în aproape toată lumea datorită
comerțului cu amfibieni este originar din Asia (Schloegel, și alții, 2009; O'Hanlon, și alții, 2018),
la fel ca și Batrachochytrium salamandrivorans, descoperit în în 2013 și care afectează mai laes
salamandrele (Farrer, și alții, 2017; Laking, Ngo, Pasmans, Martel, & Thien, 2017). Aceste
specii de fungi au provocat dispariția a 200 de specii de amfibieni și infectarea a alor 700 de
specii. Inițial s-a crezut că broasca Xenopus sp., originară din Africa, folosită ca animal de
laborator pentru studii biologice și pentru testarea sarcinii umane a contribuit la diseminarea
mondială a fungului pathogen. Din câte se știe până acum, broasca Xenopus este printre puținele
specii de amfibieni rezistentă la această ciupercă. Fungii se localizează la nivelul pielii, iar
animalele mor de atac de cord deoarece pielea este organ respirator pentru amfibieni. Cercetările
recente suspectează faptul că răspândirea ciupercii și efectele ei asupra amfibienilor sunt
exacerbate de schimbările climatice (Alan Pounds et al., 2006; Hof et al., 2011; Greenspan et al.,
19
2017). Acest fung a fost descries ca”the worst pathogen in the history of the world, in terms of its
impacts on biodiversity” (Fisher & Garner, 2020).
Amfibienii din România

În fauna României au fost descrise 19 specii de amfibieni, dintre care 6 sunt urodele (o
specie de salamandră – Salamandra salamandra și 5 specii de tritoni – printre care specia
endemică Triturusmontandoni, adică tritonul carpatic, și tritonul dobrogean - Triturus
dobrogicus) și 14 anure (broaște, broaște râioase, brotăcei) (Fuhn, 1960; Cogălniceanu, 2002).
Broaștele anure sunt reprezentate de: buhaiul de baltă - Bombina variegata, Bombina
bombina (Fig 23), broasca de pământ brună (Pelobates fuscus), care duce o viață nocturnă,
broasca râioasă - Bufo bufo (Fig. 24 a), broasca raioasa-verde (Bufo viridis). Broaștele râioase
duc o viață de uscat, motiv pentriu care în unele regiuni ale corpului pielea acestora este
cornificată. Broaștele râioase se apără de dușmani cu ajutorul secrețiilor eliberate de glandele
tegumentare care conțin o substanță cu acțiune somniferă. Broaștele râioase sunt insectivore,
contribuind la controlul biologic al populațiilor de insecte.
Celelalte specii de broaște din fauna României sunt:
- Broasca de lac mare (Rana ridibunda), cu partea dorsală colorată în verde masliniu;
- Broasca de lac mică (Rana esculenta), cu partea dorsală colorată în verde intens;
- Broasca roșie de munte (Rana temporaria), cu spatele colorat în brun;
- Broasca de pământ - Pelobates syriacus (Fig. 24 b)
- Brotacul (Hyla arborea).
Fig. 23 - Bombina bombina -Buhaiul de baltă cu burtă roșie sau Izvorașul de baltă cu burtă roșie (Foto:
https://www.bio-romania.org/animals_places/buhaiul-de-balta-cu-burta-rosie/).
20
Fig. 24 - Bufo bufo (Broasca râioasă brună) și Pelobates syriacus (Broasca de pământ siriacă) (Foto:
http://herpetolife.ro/).
4. Clasa Reptilia (Reptile)

Reptilele – șerpi, șopârle, țestoase, crocodili, varani, iguane, cameleoni - sunt animale
poichiloterme, majoritatea ovipare, cu forme variate ale corpului, adaptate pentru viața terestră.
Primele reptile au apărut în Carbonifer, în urmă cu 300 milioane ani. Reptilele, cu reprezentanții
lor uriași dinozaurii, au dominat fauna terestră la începutul Mezozozoicului, când au atins și
diversitatea specifică maximă. Marea extincție din Triasic a îndepărtat reptilele uriașe și multe
alte specii. Conform celor mai recente statistici, fauna actuală de reptile cuprinde 11 050 de
specii, șerpii și șopârlele cumulând 96.30 % din totalul speciilor, șopârlele fiind cele mai
numeroase reptile actuale, însumând 59 % din totalul speciilor (Pincheira-Donoso, Bauer, Meiri,
& Uetz, 2013);Uetz et al. 2020).
Dimensiunea reptilelor actuale variază de la câțiva milimetri (o mica șopârlă gecko de 17
mm) până la 5-6 m în cazul șerpilor constrictori (anaconda și pitonul) și a crocodilului Asiatic de
mare care atinge și 1000 kg greutate (Britton, Whitaker, & Whitaker, 2012)
Tegumentul acestor animale, aproape lipsit de glande secretoare (cu excepția celor care
emit feromoni sexuali), este prevăzut cu solzi epidermici cheratinizati, uneori dublați de placi
dermale. La șerpi și șopârle pătura cornoasă a epidermei se desprinde periodic (proces numit
năpârlire), fie sub forma unor petice mari (ca la șopârle), fie sub forma unei teci continue, numită
exuvie, ca la șerpi.Țestoasele și crocodilii nu năpârlesc. Reptilele care năpârlesc sunt numite
generic scuamate.
Culoarea tegumentului este extrem de variată și cu desene ornamentații caracteristice.
Coloritul este în funcție de mediul în care trăiesc. Colorația este folosită ca mechanism de
avertizare și camuflaj. Pielea multor reptile are o colorație criptică, se confundă cu fundalul pe
care se află, pentru evitarea prădătorilor. Culorile vii, intense, sunt tipice șerpilor veninoși, cu rol
de avertiza potențialii prădători.
21
Corpul este diferențiat în cap, trunchi, coadă și membre (Fig. 25). Scheletul intern este
complet osificat și, în plus față de amfibieni, conține coaste. Cu excepția șerpilor, care sunt lipțiți
de membre, reptilele sunt tetrapode cu picioare bine dezvoltate, în general, terminate cu gheare.
La țestoasele acvatice, membrele arată ca niște lopeți, fiind adaptate pentru înot. Musculatura
reptilelor este mai evoluată decât cea de la amfibieni, fiind diferențiată în mai mulți mușchi.
Fig. 25 - Morfologia și anatomia unui crocodil
Respirația reptilelor este pulmonară, ele nu pot respira prin piele. Plămânii reptilelor au o
suprafață mai mare pentru schimbul de gaze decât în cazul amfibienilor datorită faptului că
aceștia sunt compartimentați în alveole, generând o structură spongioasă care contribuie la
creșerea suprafaței active (Fig. 26). Ca urmare a respirației în mediul aerien-terestru, la reptile s-
au dezvoltat mușchii intercostali. Mișcarea mușchilor pieptului asigură umplerea (inspirația) și
golirea (expirația, exalarea) plămânilor cu aer. La crocodili apare mușchiul diafragm, ca la
mamifere, care separă plămânii de cavitatea viscerală. Majoritatea reptilelor au doi plămâni.
22
Fig. 26 Plămânii reptilelor sunt conectați cu exteriorul corpului prin intermediul tractului respirator
compus din: faringe, trahee și bronhii.
Circulația este închisă și dublă: 1) circulația pulmonară - sângele este pompat de la inimă către
plămâni și invers; 2) circulația sistemică - sângele este pompat de la inimă către corp și înapoi.
Inima este tricamerală (formată din 2 atrii și un ventricul), mai puțin la crocodili, care au inima
tetracamerală (Fig. 27).
23
Fig. 27 - Sistemul circulator și circulația sângelui la reptile
Sistemul nervos este mai perfecționat decât la amfibieni. Simtul tactil este asigurat de
celulele tactile izolate sau unite în placi tactile, situate la baza epidermei sub solzi. Plăcile tactile
sunt conectae cu fibre nervoase. Pentru unele specii de șopârle și șerpi, limba este un organ al
pipăitului deosebit de important.
Mirosul reptilelor este mult mai dezvoltat decât la amfibieni. În schimb, gustul este slab
dezvoltat. Organul auzului este format din urechea internă, urechea medie și urechea externă.
Vederea reptilelor este foarte bună. Dintre organele de simț, la reptile, rolul cel mai
important îl au ochii. Globul ocular este sferic și este protejat de două pleoape și o membrană
24
nictitantă, la fel ca la amfibieni. La șerpi pleoapele sunt transparente și sudate una de alta.
Anumiți șerpi (șarpele cu clopoșei, șarpele Boa) posedă între ochi și buza superioară un organ
particular (foseta facială) care este un organ termoreceptor. Acest organ are o sensibilitate foarte
mare ceea permite ca animalele șă detecteze cu mare precizie prada în condiții de întuneric. Așa
se explică de ce unii șerpi sunt activi noaptea.
Sistemul digestiv al reptilelor este compus din cavitatea bucală care se deschide în
faringele larg, continua cu esofagul, stomacul, intestinal subțire și intestinal gros, un cecum mai
mult sau mai puțin dezvoltat și cloaca (Fig. 25). Toate reptilele au dinți, cu excepția chelonienilor
(un grup de țestoase marine) care în loc de dinți au o lamă din cheratină, foarte ascuțită, dispusă
pe marinea maxilarului și a mandibulei, pe care o folosesc pentru retezarea vegetației și tăierea
animalelor capturate (Pare, 2006). Șerpii veninoși își ucid prada cu ajutorul veninului pe care îl
injectează în victimă. Veninul este o mixtură de enzime și toxine produse de grandele veninoase,
cel mai adesea derivate din glandele salivare. Glandele veninoase se deschid în cavitatea bucală
de unde veninul este înjectat în pradă cu ajutorul unor dinți specializați, mai lungi decât ceilalți
(numiți canini) și curbați către interior (Fig. 28). În funcție de felul în care acționează veninul,
acesta este diferențiat în neurotoxic și citotoxic. Șerpii neveninoși își omoară prada prin sufocare,
apoi o înghit întreagă. Șerpii pot mișca mandibula și maxilarul separat și le pot dezarticula pentru
a putea înghiți prăzile mari.
Fig. 28 - Glanda veninoasă și alcătuirea caninului de transfer a veninului la șerpii veninoși (Enenebeaku,
Umerie, Nwankwo, & Enenebeaku, 2017).
Aparatul excretor este compus din doi rinichi, alungiti și lobati (asezati în partea posteriaoră si
dorsală a cavitatii abdominale) și uretere care se deschid în cloaca. Majoritatea șopârlelor și a
țestoaselor au vezică urinară.
Reproducerea reptilelor este sexuată iar fecundația internă. Sexele sunt separate, iar la
multe specii se remarcă un dimorfism sexual accentuat, exprimat prin colorație și demensiuni
diferite ale întregului corps au anumitor părți ale corpului, precum lungimea cozii ori duritatea
plastronului, la țestoase . Cele mai multe reptile sunt ovipare. Femelele depun ouăle în sol sau în
nisip.Ouălele reptilelor pot avea coaja pergamentoasă și moale sau calcaroasă, dură,
25
asemanatoare cu cea de la ouălele păsărilor. Incubația se realizează pe baza căldurii de la soare,

female având grijă să găsească locuri propice pentru depunerea pontelor. La eclozare puii sunt
identici cu genitorii (Fig. 29) Unele reptile sunt ovovivipare, precum viperele din genul Vipera
sp., și șerpii marini. Au fost raportate specii de șerpi cu reproducere partogenetică (femela
produce gameți ovule din care se dezvoltă embrioni fără fertilizare).
Fig. 29 - Eclozarea puilor de șarpe (https://liberatoariel.files.wordpress.com/2014/09/snake-eggs.jpg).
Clasificarea reptilelor este complicată, însă principalele grupe sunt țestoasele, șopârlele,
șerpii și crocodililii.
Țestoasele sunt reptile tetrapode care au trunchiul închis intr-o carapace cornoasă. Dupa
mediul de viață se deosebesc țestoase de uscat și testoase acvatice (dulcicole și marine). Speciile
marine sunt mai mari decât cele de apa dulce.
Dimensiunea și durata de viață a țestoaselor este variabilă, însă sunt printre cele mai
longevive animale. Cele mai mari specii sunt țestoasa de Galapagos (cu până la 1.8 m lungime și
350-400 kg, care în libertate traiește în jur de 100 de ani), țestoasa de Aldabra, din Insula
Aldabra, Arhipelagul Seychelles (0,80-1,20 m lungime și 150-250 kg, trăiește până la 200 de ani,
fiind unul dintre cele mai longevive animale de pe Pământ) și țestoasa africană pintenată (60-90
cm, 45-90 kg, trăiește între 100 și 150 de ani).
În fauna Romaniei este cunoscută țestoasa de lac (Emys sp.), țestoasa de Banat (Testudo
hermanni) și testoasa dobrogeana (Testudo graeca), ultimile două specii fiind protejate de
legislația natională și europeană (Fig. 30).
26
Șopârlele sunt reptile tetrapode cu formă și dimensiuni variată. Speciile din România
(genul Lacerta) au corpul fusiform, cu o coadă lungă și ascuțită (Fig. 31). Pielea șopârlelor este
încrețită în solzi care se acoperă unii pe alții. Lungimea șopârlelor din genul Lacerta este
cuprinsă între 30-60 cm. Ele sunt animale extrem de agile, carnivore prădătoare. Se hrănesc
îndeosebi cu insecte. În fauna României sunt commune speciile Lacerta viridis (gușterul), Lacerta
agilis (șopârla de câmp), Lacerta trilineata (Gușterul vărgat) și Lacerta muralis (șopârla de ziduri).
Fig. 30 - Testudo hermani - țestoasa de uscat bănățeană (https://fauna.mariancazacu.ro/testoasa-de-

uscat-banateana/) și Testudo graeca - țestoasa de uscat dobrogeană
(https://fauna.mariancazacu.ro/testoasa-de-uscat-dobrogeana/).
Fig. 31 - Lacerta agilis - șopârla de câmp și Lacerta trilineata - gușterul vărgat (Foto:
https://fauna.mariancazacu.ro/reptile).
Șerpii sunt animale cu corpul alungit, cilindric și capul mic turtit dorso-ventral. Șerpii
sunt reptile lipsite de membre, astfel că s-au adaptat să se deplaseze prin târâre. La unele specii
de șerpi se mai păstrează rudimente de member posterioare ori resturi de oase din centura
pelviană. Lipsa sternului și dinții fixati pe falci sunt o altă caracteristică a șerpilor. Dispariția
membrelor a dus la uniformizarea vertebrelor, iar alungirea corpului s-a facut concomitent cu
creșterea numărului de vertebre.
Ca la toate reptilele, pielea șerpilor este uscată, lipsită de glande secretoare și cutată în
solzi de mărimi și forme diferite. Culoarea și desenele pielii sunt extrem de variate, cel mai
adesea aseamănându-se cu culoarea mediului ambiant.
27
Scheletul șerpilor este mai simplificat decât cel al șopârlelor. O caracteristică importantă
a craniului este marea mobilitate a falcilor, ceea ce permite șerpilor să-și lărgească gura și să
înghită prada întreagă și mult mai groasă decât corpul lor. În plus, dintii acuțiți, orientați către
fundul gurii, împiedică scăparea prăzii. Mișcările alternative înainte - înapoi ale fălcilor, împing
prada spre esofag. Gura, esofagul și stomacul se pot dilata mult pentru a facilita înghiterea prăzii
întregi. În plus, absența sternului ușurează dilatarea stomacului.
La șerpii veninosi, dinții din falca superioară sunt în legatură cu glanda de venin (Fig. ).
Acești dinți au în lungul lor un “șant”, un jgheab, prin care se scurge veninul. La unele specii,
jgeabul extern este înlocuit cu un canal intern.
Alungirea corpului șerpilor s-a răsfrânt în modificarea organelor interne. Plămânii și
rinichii sunt alungiți, asezați unul după altul. Numai plămânul drept este bine dezvoltat.
Dintre simțuri, cel mai bine dezvoltat este pipăitul, urmat de miros. Organul principal al
șerpilor de pipăit este limba. Limba șerpilor este bifurcată și protractilă. În schimb, simțul
văzului este modest iar la speciile subterane este foarte redus. Deoarece urechea internă lipsește,
serpii nu aud.
Șerpii sunt animale carnivore prădatoare. Fiind lipsiți de membre, șerpii înghit prada vie
deoarece nu se pot ajuta de membre pentru a o sfâșia în bucăți mai mici pe care apoi să le
înghită. Inghitirea prăzii se face de la cap, iar alunecare acesteia catre esofag este înlesnită de
orientarea dinților dispuși pe fălci și de saliva abundentă, secretată de glandele salivare.
Șerpii sunt răspândiți în zona caldă și temperată a Globului. Ei traiesc ân cele mai variate
habitate: printre ierburi și pietre, îngropati în nisip, în apă. Unele specii duc o viată subterană, iar
altele sunt arboricole. Exită și câteva specii marine.
Dimensiunea serpilor variază de la câțiva zeci de centimetri până la câțiva metri. Cele
mai mari specii fac parte din din familia Boidae, răspândiți în zonele calde și umede. Ei sunt
șerpi contrictori, neveninoși. Mai întâi omoară prada, prin sugrumare, și apoi o înghit. Cele mai
cunoscute specii constrictoare sunt șarpele boa (Boa constrictor) și pitonul (Pyton sp.).
Anaconda (Eunectes), cel mai mare șarpe constrictor, poate atinge 10-12 m lungime.
Șerpii veninosi sunt mai mici. Aceștia își omoară prada prin injectarea cu venin, iar apoi
o înghit. Cunoscuți pentru toxicitatea mare a veninului sunt șarpele cu clopoței, șarpele cu
ocheleri și viperele.
Șerpii din fauna României aparțin familiei Colubridae și Viperidae. Din familia
Colubridae fac parte șarpele de casă (Natrix natrix), șarpele de baltă (Natrix teselata), colubărul
(Coluber jugularis), șarpele lui Esculap (Elaphe longissima) și șarpele de alun (Coronella
austriaca).
Șarpele de casă măsoară până la 1,6 m lungime (Fig. 32a). Este răspândit în regiunile cu
habitate mlăștinoase, hrănindu-se mai ales cu broaște. Numele lui vine de la faptul că traiește în
preajma locuințelor din zonele cu habitate de zone umede. Șarpele de baltă, închis la culoare
(negru-măsliniu), este o specie acvatică, putin mai mare decât specia precedentă. Se hrănește
dominant cu pești și amfibieni.
28
Șarpele lui Esculap are lungimi de 1.5 -2 m. Elaphe quatuorlineata, numit popular
balaurul, este răspândit în Dobrogea, în zona munților Măcin.
Șerpii veninoși din România aparțin familiei Viperidae. Vipera berus sau năpârca are 60-
80 cm lungime, capul turtit în formă de vârf de lance pe care se află un desen negru în forma de
cruce, iar pe spate prezintă un desen negru în forma de zig-zag. Vipera cu corn (Vipera
ammodytes) este răspândită în Banat și Dobrogea (Fig. 32b). Este cel mai veninos șarpe din
România, mortal pentru om. Vipera ursini este răspândită în Delta Dunării, pe grindurile
nisipoase.
Fig. 32 - Natrix natrix pe dunele de țărm de la Sf. Gheorghe, Delta Dunării (Foto: Daniela Strat) și Vipera
amodites pe Vlea cernei la Băile Herculane (Sahlean, et al., 2008)
Clasa Aves (Păsări)
Păsările au evoluat din reptile acum aproximativ 225 milioane de ani. Dovada înrudirii
păsărilor cu reptilele o reprezintă pielea cornoasă și solzoază de pe piciore. Strămoșul comun al
tuturor păsărilor actuale este Archaeopteryx lithographica (Padian & Chiappe, 1997).
Păsările sunt animale tetrapode homeoterme (temperatura corpului este constantă, de 42
o
C, sunt animale cu sânge cald) cu corpul acoperit cu pene și membrele anterioare transformate
în aripi care le face capabile de zbor.
Păsările sunt alcătuite din cap, trunchi și membre. Legătura dintre cap și trunchi este
realizată de gât, care la unele specii (gâște, lebede, strut) este foarte lung. Coada s-a redus foarte
mult, în general aceasta fiind pusă în evidență de pene mai lungi. Oasele scheletului reflect
adaptarea acestor vertebrate pentru zbor (Fig. 33).
29
Pielea păsărilor este lipsită de glande secretoare, din aceasta cauză este uscată. Singura
glandă tegumentară este glanda uropigiană, aflată deasupra cozii. Secreția unsuroasă a glandei
uropigiene, eliminată prin unul sau mai multi pori, este împrăștiată de pasăre pe pene cu ciocul,
făcându-le lucioase și impermeabile. Glanda uropigiana este bine dezvoltată și are o secreție
abundentă la majoritatea păsărilor acvatice. La unele păsări terestre, această glandă este atrofiată
sau lipsește.
Penele păsărilor sunt variate din punct de vedere cromatic, al mărimii și ca alcătuire. La
eclozare puii sunt acoperiți puf. Pe parcursul creșterii și dezvoltării, puful este înlocuit de pene.
Pe durața vieții păsărilor, penajul este înlocuit prin procesul de năpârlire. La păsările clocitoare,
pielea de pe abdomen se îngroașă și se vascularizează puternic, transformandu-se în plăci
încubatoare pentru asigurarea căldurii necesare dezvoltării embrionilor din ouă. Prin îngroșarea
păturii cornoase a pielii se formează ciocul, plăcile cornoase, solzii de pe tars și degete, ghearele,
pintenii și penele păsărilor. Forma și mărimea ghearelor variază de la specie la specie, fiind
influențată de modul de hrănire și de deplasare a păsărilor. La păsările acvatice înotatoare,
degetele sunt unite de o membrană interdigitală care le transformă în lopeti de vâslit, așa cum se
poate observa la rate, gâște, lebede, pelicani.
Ciocul este o formațiune cornoasă caracteristică păsărilor. Acesta este compus din două
jumătăți numite mandibule. Pe mandibula superioară se află nările. Forma ciocului este variată,
în funcție de modul de viață, de hrănire și de procurare a hranei. De asemenea, cu ajutorul
ciocului păsările se apară, atacă prada, apucă, sfâșie ori rup hrana.
Păsările sunt animale capabile de zbor, o caracteristică definitorie a acestor animale.
Principalele adaptări ale păsărilor pentru zbor sunt: membrele anterioare transformate în aripi,
forma aerodinamică a corpului, penajul, cutia toracică extrem de stabilă, oasele pneumatice
(umplute cu aer), sacii aerieni extrapulmonari umpluti cu aer cald (anexe ale plămânilor),
musculatura pectorală foarte dezvoltată, prezenţa osului iadeş sub stern pentru inserția mușchilor
pectorali.
Păsările respiră prin plămâni. Sistemul respirator al păsărilor este diferit de al celorlalte
vertebrate. Acesta este compus dintr-o pereche de plămâni și un număr saci aerieni membranoși,
care sunt anexe ale plămânilor (Fig. 34). Plămânii păsărilor sunt traversați de o multitudine de
canale aerifere, numite bronhiole, pe unde circulă aerul și care asigură transferal efficient al
oxigenului din aerul inhalat către sânge. Plămânii păsărilor nu-și măresc volumul atunci când
aerul circulă prin ei și nici nu se mărește cutia toracică, astfel că nu apar modificări în
aerodinamica păsărilor în timpul zborului. Sacii aerieni se umplu și se golesc cu aer în timpul
respirației, asigurând o circulație constantă a aerului prin plămâni (Fig. 35).
30
Fig. 33 - Scheletul păsărilor: 1 – craniu; 2 – vertebre cervicale (alcătuiesc gâtul); furcula (osul iadeș); 4 –
osul coracoid; vertebre cu apofize uniforme; carena (cu osul stern); 7 – patela; 8 – tarsometatars; 9 –
degete; 10 – tibie; 11- fibula; 12 – femur; 13 – pubis; 14 – ischion; 15 – ilion; 16 - vertebre codale; 17 –
pigostil; 18 – osul sinsacru; 19 – omoplat; 20 – vertebre lombare; 21 – humerus; 22 – ulna; 23 – radius;
24 – oase carpiene; 25 – oase metacarpiene; 24 - oase carpiene; 25 – oase metacarpiene; 26 – degete;
27 - falanga degetului I pe care se inseră alula.
31
Fig. 34 - Sistemul respirator al păsărilor (Desen preluat de la:

http://www.polarlife.ca/organisms/birds/biology/morphphys/page17.htm). Majoritatea păsărilor au 9
saci aerieni: 1 sac interclavicular; 2 saci cervicali; 2 saci anteriori toracici; 2 saci posteriori toracici; 2 saci
abdominali.
Fig. 35 – Ilustrarea mecanismului de respirație a păsărilor

(https://www.kenyaplex.com/questions/50653-describe-avian-respiratory-system.aspx;
http://theblackcappedchickadeeresource.weebly.com/respiratorydigestive.html).
Sistemul circulator este format din inimă și vase de sânge (artere, vene, capilare). Inima
păsărilor este tetracamerală cu două atrii și două ventricule complet delimitate. Circulația este
dublă și închisă.
La păsări, văzul și auzul sunt bine dezvoltate. Probabil, văzul este cel mai bine dezvoltat
simț al păsărilor. Ochii sunt mari în raport cu capul. Ei sunt poziționați pe părțile laterale ale
capului, asigurând astfel o vedere periferică largă, la unele specii câmpul visual ajungând la
32
340o. La fel ca amfibienii și reptilele, pe lângă pleoape, ochii păsărilor sunt prevăzuți cu
membrană nictitantă. Umectarea și curățarea ochilor este asigurată de glandele lacrimale. Pentru
păsările acvatice, memebrana nictitantă funcționează ca o lentilă de contact atunci când acestea
scufundă capul în apă (Gill, 2007).
Aparatul digestiv este compus din: tub digestiv (alcatuit din cavitatea bucala, esofag,
guşă, stomac glandular, stomac musculos, intestine, cecum, cloaca, rect), pancreas, ficat (Fig.
36). Păsările digeră hrana mult mai repede decât alte vertebrate. Evacuarea rapidă a conţinutului
tubului digestive este o necesitate, pentru ușurarea corpului, necesară în timpul zborului.
Dupa modul de hrănire și tipul hranei, zoologii grupează păsările în: carnivore
(răpitoare), granivore, frugivore, ierbivore, ihtiofage, insectivore, nectarivore, necrofage,
omnivore.
Fig. 36 - Sistemul digestiv al păsărilor
Păsările se înmulțesc prin ouă. Aparatul genital al femelei este redus la un singur ovar și
un singur oviduct. Fecundația este internă. După fecundație femela depune în cuib unul (la
pinguini) sau mai multe ouă pe care, de obicei, le clocește. Cuibul, construit în majoritatea
cazurilor de femelă, mai rar de ambii parteneri sau numai de mascul, poate fi extrem de simplu
(ca la pescăruși) sau dimpotrivă, extreme de elaborat, ca la rândunele, barză, lebădă sau boicuș
(cuibul arată ca o șosetă care atîrnă de ramurile arborilor; este țesut din fire de iarbă și puf). La
33
unele specii de păsări, gradul de elaborare a cuibului este mijlocul de curtare a femelei de către
mascul și criteriul pe baza căruia femela optează pentru unul dintre masculii pretendenți!
Ouălele păsărilor au o coaja calcaroasă și în functie de specie au mărimi și culori diferite
(Fig. 37), culoarea dominant fiind cea albă. Cele mai mari ouă sunt ale struţului iar cele mai
mici ale păsării colibri (Fig. 38).
34
Fig. 37 - Diversitatea de mărime și coloristică a ouălelor de păsări (Foto: Frans Lanting,

https://www.sciencemag.org/news/2017/06/surprisingly-simple-explanation-shape-bird-eggs).
Mărimea, culoarea și forma ouălelor a 22 de specii de păsări (cu denumirile populare și în limba latină)
din Marea Britanie (Cassey, Maurer, Lovell, & Hanley, 2011).
35
Fig. 38 - Ordinele de mărime ale ouălelor de pasăre. De la stânga la dreapta: oul păsării elefant
(dispărută probabil în secolul al XIII-lea), al struțului, care face parte din aceeași familie cu pasărea
elefant, și al păsării colibri, cea mai mică pasăre actuală, care are în medie 5 cm lungime și cântărește
circa 2.5 grame. Mărimea oului păsării colibri este cât a unei boabe de cafea (Foto: Frans Lanting,
https://www.audubon.org/news/the-champion-egg-layers-bird-world).
Incubația variază ca durată de la specie la specie: 80 de zile la albatros, 10 zile la vrabie

și cuc. În general ponta este clocită de femelă, dar la unele specii se face de ambii parteneri, cu
schimbul. La eclozare, puii pot fi nidicoli (golași, fără puf, incapabili să se hrănească singuri,
fiind astfel dependenți de părinții care le aduc hrana la cuib Fig. 39 a) sau nidifugi (după o zi,
puii sunt capabili să meargă și să se hrănească singuri (ca la potârniche, găină, gâște, rate,
pescăruți) (Fig 39b). Chiar dacă puii sunt nidifugi, păsările au grijă de aceștia până la formarea
penajului complet, timp în care sunt hrăniți și educați de părinți.
Păsările mari au un singur rând de pui pe an pe când cele mici (vrăbiile, porumbeii) pot
scoate două sau chiar trei rânduri de pui, în funcție de zona climatică și abundența de hrană. Cu
câteva excepții (cucul, care parazitează alte păsări depunând ouăle în cuibul acestora), păsările au
mare grijă de puii lor, indiferent dacă sunt nidicoli ori nidifugi.
O altă carcteristică a păsărilor este migrația – deplasarea anuală între două puncte de
staționare - realizată pentru cuibărit (ex. rândunica și barza, în România) sau pentru iernat (ex.
gâsca cu gât roșu care vine iarna în România). Cauza migrației este generată de disponibilitatea
hranei și condițiile climatice favorabile. Distanțele parcurse de unele specii între cele două
puncte de staționare sunt impresionante, de mii de km, în lungul meridianelor (ca în cazul
berzelor albe) sau a paralelelor. În România, cea mai importantă destinație a păsărilor migratoare
este Delta Dunării. Nu toate păsările migrează, cele nemigratoare se numesc sedentare.
Păsările sunt animale sociale. Unele specii formează colonii în perioada reproducerii și
creșterii puiilor (pelicani, cormorani). Altele se asociază în grupuri mari numite stoluri, și zboară
în căutarea hranei. Migrația se realizează de asemenea în grupuri, forma de organizare în zbor
fiind cracteristică, ușor de recunoscut pentru anumite specii.
36
Fig. 39 - Pui nidicoli de măcăleandru albastru american – Sialis sialis

(https://www.wintuaudubon.org/tag/bird-eggs/) și pui nidifugi (acoperiți cu puf) de pescăruș cu picioare
galbene - Larus michahellis (Foto: Jose C. Noguera, https://www.scientificamerican.com/article/bird-
embryos-vibrate-to-warn-one-another-of-danger-before-they-hatch/).
În general, păsările sunt animale monogame, formează perechi, fie pe toata durata vieții
(ca la lebede), fie doar pe perioda împerecherii. Unele specii sunt poligine (un mascul stă cu mai
multe femele), mai rar poliandre (o femelă coabitează cu mai mulți masculi).
Pasarile comunică prin semnale vizuale și vocale. Semnalele emise servesc pentru
comunicarea interspecifică (comunicarea păsărilor cu alte specii de animale, inclusiv alte specii
de păsări, pentru delimitatea teritoriului, intimidare, apărare, semnalizarea pericolelor) și
comunicarea intraspecifică (între membrii aceleeași specii: între mascul și femelă, între părinți și
pui, între alți membrii din cadrul aceleeași specii). La multe păsări, comunicarea vocală poate lua
forma unor cântece, delimitând grupul păsărilor cântătoare. Sunetele emise sunt produse de un
organ specializat numit sirinx.
Conform celor mai recente estimări, în toată lumea sunt circa 18 000 de specii de păsări
(Barrowclough, Cracraft, Klicka, & Zink, 2016), clasificate în mai multe subclase, ordine și
familii. Cel mai numeros ordin este Paseriforme (păsărelele, păsările cântătoare), cu 9 familii.
Diversitatea specifică maximă a păsărilor este în America de Sud. Împreună, țările Columbia,
Peru și Brazilia au 5500 de specii de păsări (http://datazone.birdlife.org). Pe de altă parte, multe
specii sunt amenințate, au devenit rare iar altele au devenit extincte. De exemplu, din fauna
României, din cauza tranformării habitatului natural de stepă în terenuri agricole în sistem
extensiv a dispărut dropia (Otis tarda), cea mai mare pasăre terestră din zona temperată. În fauna
României au fost inventariate în jur de 360 de specii de păsări. Diversitatea specifică maximă
este în Delta Dunării pe timpul verii.
Pentru protejarea speciilor de păsări și a habitatelor caracteristice acestora, la nivel
European și internațional au fost create organizații speciale și au fost promulgate legi și
regulamente de protecție, precum Directiva Păsări (convenția de la Berna), Convenția Ramsar,
Directiva Habitate a Uniunii Europene. Ariile protejate de importanță avifaunistică din România
sunt: siturile Ramsar, Rezervația Biosferei Delta Dunării, Siturile Natura 2000.
Păsările pot fi clasificate si după habitatul pe care îl populează modul lor de viață în:
- păsări terestre (potârnichea, prepelița, fazanii), păsări arboricole, păsări acvatice (care
trăiesc în cea mai mare parte a timpului pe apă, își construiesc cuibul pe apă din plante acvatice,
se hrănesc cu organisme acvatice vegetale și animale) precum chira de baltă, pelicanul, lebăda,
gâștele, rațele, lișitele, pescărușii, păsări semiacvatice/limnicole, care nu înoată, cu picioare lungi
(stârcii, barza, egretele, cormoranii), păsări răpitoare (de zi – vulturul; de noapte – cucuveaua,
bufnița, ciuful).
Clasa Mammalia (Mamifere)
37
Mamiferele sunt animale tetrapode homeoterme care au corpul acoperit de păr și nasc pui
vii pe care îi hrănesc cu laptele secretat de glandele mamare, cee ace înseamnă că o perioadă de
timp puii sunt dependenți de mămă. Corpul mamiferelor este alcătuit din cap, trunchi, membre și
coadă. Majoritaea mamiferelor trăiesc în habitate terestre.
Membrele mamiferelor sunt alungite și diversificate, conformate pentru mers. Ele se
termină cu degete și unghii, uneori tranformate în gheare. Atunci când memebrele sunt
modificate pentru zbor (ca la lilieci) ori pentru înnot (mamiferele marine), ele își păstrează
elementele de bază.
Scheletul mamiferelor se compune din scheletul trunchiului, scheletul capului si scheletul
membrelor. Scheletul este format din oase lungi, oase scurte și oase late. Comparativ cu alte
vertebrate, craniul mamiferelor este alcătuit dintr-un numar mic de oase. În timpul evoluției
embrionare oasele mici fuzionează, formând oase complexe, în număr redus. Cutia craniană a
mamiferelor, raportată la mărimea corpului, este mult mai mare decât la celelalte vertebrate.
Mandibula este formată dintru-un singur os (dentarul) care este articulat direct cu craniul. Dinții
sunt înfipți în alveole și sunt dispuși exclusiv pe cele două fălci – maxilar și mandibulă. La
mamifere se diferențiază trei categorii de dinți, după funcție și poziție: incisivi, canini şi măsele
(premolari și molari). Dentiția inițială sau de “lapte” este ulterior înlocuită de una definitivă.
Dezvoltarea și morfologia fiecărei categorii este corespunzător tipului de hrană și modului de
hrănire: carnivor, ierbivor, omnivor, insectivore.
Coloana vertebrală este diferentiata în cinci regiuni bine delimitate (cervicală, toracică,
lombară, sacrală și codală), excepție făcând cetaceele (balenele și delfinii), care, datorită
adaptării la viața în mediul acvatic, au vertebrele aproape uniforme. Regiunea cervicală este
formată din 7 vertebre, pe când regiunea codală are un număr extrem de variabil de vertebre. De
porțiunea dorsală a coloanei vertebrale sunt prinse coastele. Acestea, împreună cu sternul
formează cutia toracică în care sunt adăpostiți plămânii și inima.
Sistemul muscular al vertebratelor este extrem de complex, format dintr-un număr mare
de mușchi. Tegumentul mamiferelor secretă diferite formațiuni cornoase (păr, gheare, copite,
coarne) și formații glandulare precum glandele sebacee, glandele sudoripare și glandele mamare.
Sistemul nervos este format din creier (encefal), măduva spinării și nervi. Comparativ cu
celelalte vertebrate, la mamifere creierul atinge cea mai mare dezvoltare. Emisferele cerebrale
constituie partea cea mai voluminoasă a encefalului. Mamiferele primitive au suprafața creierului
netedă însă la cele superioare creierul prezintă cute mari și cute mici de formă neregulată numite
circumvoluții cerebrale. Stratul extern al țesutului nervos de la nivelul emisferelor cerebrale
formează scoarța cerebrală (cortex cerebral). Centrul activității nervoase superioare se află în
neocortex, adică cea mai nouă porțiune a scoarței cerebrale. La om neocortexul este substratul
anatomic al gândirii.
Organele de simț sunt perfecționate și variate. Corpusculii tactili sunt localizați în părțile
tegumentului neacoperit cu pă. Pe limbă sunt papilele gustative. Organul mirosului este localizat
în fosele nazale, la nivelul mucoasei care acoperă cornetul nazal superior și mijlociu.Văzul este
asigurat de ochi, prevăzuți cu aparate lacrimale. Pleoapele ochilor se termină cu gene.
38
Organul auzului este urechea, diferențiată în ureche externă, medie și internă. Urechea
externă este formată din pavilion și un canal audititiv la capătul căruia este o membrană numită
timpan.In ureche medie se afla trei osișoare - ciocanul, nicovala și scărița - prin intermediul
cărora se transmit sunetele.
Aparatul digestiv al mamiferelor a suferit multe modificari, adaptându-se regimului de
hrană.Aceste modificari constau în: numărul si variabilitatea formei dinților, forma și mărimea
gurii și a stomacului, lungimea intestinelor, prezența sau absența cecului intestinal.
Modul de hrănire al mamiferelor este extrem de variat: ierbivor, carnivor, insectivor, frugivor,
nectarivor, omnivor, necrofag, omnivore. Probabil, cel mai variat mod de hranire îl are omul
(Homo sapiens).
Aparatul respirator al mamiferelor este format din plămâni și căile respiratorii (gura sau
nasul, laringele, trahea și branhiile). Plămânii, în număr de doi, sunt înveliți, fiecare îndividual,
în saci pleurali. Peretele intern al pleurei este lipit de plămân, iar peretele extern este lipit de
pereții cutiei toracice. Între cele două pleure (internă și externă) se află lichidul pleural care
facilitează alunecarea plamânilor în timpul respirației.
Aparatul circulator este complex, format din inimă tetracamerală, artere, vene și vase
capilare prin care circulă sângele. La fel ca și păsările, mamiferele au aparat limfatic cu pereți
proprii. Pe traiectul vaselor limfatice se găsesc formațiuni constituite dintr-un țesut special
(ganglioni limfatici, plăci limfatice și amigdale) care produc limfocite. Aparatul excretor este
format din doi rinichi și căile urinare. O parte a excreției este asigurată de piele.
Mamiferele sunt animale unisexuate (sexele sunt separate) cu dimorfism sexual,
reproducerea este sexuată. Aparatul genital este format dintr-o pereche de gonade (ovare,
testicule), conductele genitale și organele de copulație. Fecundația este internă. Dezvoltarea
embrionului are loc în uter și este fixat de placentă. La naștere, placenta se desprinde de uter și
este eliminată la scurt timp după expulzarea puiului. Timpul necesar dezvoltării embrionului în
uter până la naștere poartă numele de gestație. Durata gestației variază extrem de mult, de la
specie la specie, corespunzător mărimii mamiferului: 18-20 zile la șoarecele de casă și 660-690
de zile, la elefanți. În general, dintr-un ovul fecundat se dezvoltă un singur embrion și mai
departe într-un singur pui. Numărul ovulelor fecundate și a puilor rezultați la o singură naștere
(expulzarea puilor din uter) variază de la specie la specie. Mamiferele de talie mică nasc mai
mulți pui. Puii nou născuți sunt dependenți de mamă. Aceasta îi hrănește cu lapte și îi educă. La
mamiferele placentare, glandele mamare se adună în grupuri care constituie mamelele prevăzute
cu mamelon în varful căruia se deschid canalele glandelor mamare. La multe specii de mamifere,
înțărcarea (încetarea alăptării) puilor coincide cu oprirea grijii pentru ei și dobândirea
independenței acestora.
Dimensiunea mamiferelor variază de la 3-4 centimetri (un liliac din Thailanda) la 33 de
m, în cazul balenei albastre, cel mai mare mamifer actual. Majoritatea mamiferelor sunt animale
terestre, care trăiesc pe uscat, dar sunt și specii acvatice (precum castorul, vidra), unele exclusiv
marine, precum balenele și delfinii.
39
În fauna României cel mai mare mamifer terestrueste ursul brun, un animal omnivore, iar
cel mai mare carnivor este lupul. Ambele mamifere sunt specii protejate la nivelul Uniunii
Europene, ca urmare a reducerii drastice a numărului de populații și mărimii populațiilor din
cauza restrângerii și distrugerii habitatelor naturale, a vânătorii necontrolate și a poluării. În
unele țări europene, două specii, lupul și ursul, sunt extincte. De exemplu, în Irlanda ultimul lup
aflat în libertate a fost împușcat către sfârșitul secolului al XVIII – lea.
Potrivit organiezației Mammal Species of the World, la nivelul anului 2006 erau
cunoscute, descrise și acceptate 5416 specii de mamifere, grupate în 1229 de genuri, 153 de
familii și 29 de clase.
Alan Pounds, J., Bustamante, M., Coloma, L. et al. (2006). Widespread amphibian extinctions
from epidemic disease driven by global warming. Nature 439, 161–167
https://doi.org/10.1038/nature04246
Barrowclough, G. F., Cracraft, J., Klicka, J., & Zink, R. M. (2016). How Many Kinds of Birds
Are There and Why Does It Matter? PLoS ONE, 11(11), e0166307.
doi:10.1371/journal.pone.0166307
Britton, A. R., Whitaker, R., & Whitaker, N. (2012). Here be a dragon: Excepțional size in
saltwater crocodile (Crocodylus prosus) from the Philippines. Herpetological review,
43(4), 541-546. Preluat de pe
https://www.researchgate.net/publication/265511442_Here_be_a_dragon_exceptional_si
ze_in_a_saltwater_crocodile_Crocodylus_porosus_from_the_Philippines
Cassey, P., Maurer, G., Lovell, P. G., & Hanley, D. (2011). Conspicuous eggs and colourful
hypotheses: Testing the role of multiple influences on avian eggshell appearance. Avian
Biology research, 4(4), 185-195. doi:10.3184/175815511X13207699868421
De Leon, M. E., Zumbado-Ulate, H., Garcia-Rodriguez, A., Alvarado, G., Sulaeman, H.,
Bolanos, F., & Vredenburg, V. T. (2019). Batrachochytrium dendrobatidis infection in
amphibians predates first known epizootic in Costa Rica. PLoSONE, 14(12), e0208969.
doi:https://doi.org/10.1371/journal.pone.0208969
Devitt, T. J., Wright, A. M., Cannatella, D. C., & Hillis, D. M. (2019). Species delimitation in
endangered groundwater salamanders: Implications for aquifer management and
biodiversity conservation. Proceedings of the National Academy of Sciences, 116(7),
2624-2633. Preluat de pe https://www.pnas.org/content/116/7/2624
Enenebeaku, C. K., Umerie, S. C., Nwankwo, M. U., & Enenebeaku, U. E. (2017). Anti-snake
venom activities of the leaf extracts of Asystasia gangetica (L) and Newbouldia Leavis
(P.Beauv). World News of natural Sciences, 16, 33-31. Preluat de pe
https://www.researchgate.net/publication/327070897
Farrer, R. A., Martel, A., Verbrugghe, E., Abouelleil, A., Ducatelle, R., Longcore, J. E., . . .
Cuomo, C. A. (2017). Genomic innovations linked to infection strategies across emerging
40
pathogenic chytrid fungi. Nature Communication, 8, 14742.

doi:10.1038/ncomms14742pmid:28322291
Feider, Z., Grossu, A., Gyurko, S., & Pop, V. (1967). Zoologia vertebratelor (ed. 2nd). (A. V.
Grossu, Ed.) București: Editura Didactică și Pedagogică.
Fisher, M. C., & Garner, T. W. (2020). Chytrid fungi and global amphibian declines. Nature
Reviews Microbiology, 18, 332-343. doi:https://doi.org/10.1038/s41579-020-0335-x
Gill, F. (2007). Ornithology (ed. 2nd). New York: WH Freeman and Co.
Graham, S. P., Kline, D. A., & Kelenhear, C. (2018). Description of an extant salamander from
the Gulf Coastal Plain of North America: The Reticulated Siren, Siren reticulata. PLoS
ONE, 13(12), e0207460. Preluat de pe https://doi.org/10.1371/journal.one.0207460.
Greenspan, S.E., Bower, D.S., Roznik, E.A. et al. Infection increases vulnerability to climate
change via effects on host thermal tolerance. Sci Rep 7, 9349 (2017).
https://doi.org/10.1038/s41598-017-09950-3
Guayasamin, J. M., krynak, T., Krynak, K., Culebras, J., & Hutter, C. (2015). Phenotypic
plasticity raises questions for taxonomically important traits: a remarkable new Andean
rainfrog (Pristimantis) with the ability to change skin texture. Zoological Journal of the
Linnean Society, 173(4), 913-928. doi: https://doi.org/10.1111/zoj.12222
Hill, M.A. (2020, May 15) Embryology Book - The Frog Its Reproduction and Development 4.
Retrieved from https://embryology.med.unsw.edu.au/embryology/index.php/Book_-
_The_Frog_Its_Reproduction_and_Development_4.
Hof, C., Araújo, M., Jetz, W. et al. Additive threats from pathogens, climate and land-use change
for global amphibian diversity. Nature, 480: 516–519 (2011).
https://doi.org/10.1038/nature10650.
King, R. B., Hauff, S., & Phillips, J. B. (1994). Physiological Color Change in the Green
Treefrog: Responses to Background Brightness and Temperature. Copeia, 422-432.
doi:10.2307/1446990
Kleinteich, T., & Gorb, S. N. (2015). Frog tongue acts as muscle-powered adhesive tape. Royal
Society Open Science, 2, 150333. doi:https://doi.org/10.1098/rsos.150333
Laking, A. E., Ngo, H. N., Pasmans, F., Martel, A., & Thien, T. (2017). Batrachochytrium
salamandrivorans is the predominant chytrid fungus in Vietnamese salamanders.
Scientific Reports, 7, 44443. doi:https://doi.org/10.1038/srep44443
Lande, M. A., & Zadunaisky, A. (1970, July). The structure and membrane properties of the frog
nictitans. Investigative Ophtalmology, 9(7), 477-491. Preluat pe May 14, 2020, de pe
iovs.arvojournals.org
Myers, C. W., Daly, J. W., & Malkin, B. (1978). A dangerously toxic new frog (Phyllobates)
used by Embera Indians of western Colombia with discusion of blowgun fabrication and
dart poisoning. Bulletin of the American Museum of Natural History, 307-366. Preluat de
pe http://hdl.handle.net/2246/1286
Noel, A. C., Guo, H.-Y., Mandica, M., & Hu, D. L. (2017). Frogs use a viscoelastic tongue and
non-Newtonian saliva to catch prey. J.R. Soc. Interface, 14, 20160764.
doi:http://dx.doi.org/10.1098/rsif.2016.0764
O'Hanlon, S., Rieux, A., Farrer, R. A., Rosa, G. M., Waldman, B., Bataille, A., . . . Fumagalli,
M. (2018). Recent Asian origin of chytrid fungi causing global amphibian declines.
Science, 360(6389), 621-627. doi:10.1126/science.aar1965
Padian, K., & Chiappe, L. M. (1997). Bird origins. În P. J. Currie, & K. Padian (Ed.),
Encyclopedia of Dinosaurs (pg. 41-96). San Diego: Academic Press.
41
Pare, J. A. (2006). Reptile Basics: Clinical Anatomy. Proceedings of the North American
Veterinary Conference, 20, pg. 1657-1660. Orlando. Preluat de pe
http://www.ivis.org/proceedings/navc/2006/SAE/600.pdf?LA=1
Pincheira-Donoso, D., Bauer, A. M., Meiri, S., & Uetz, P. (2013). Global taxonomic diversity of
living reptiles. PLOS One, 8(3), e59741. doi:10.1371/journal.pone.0059741
Sahlean, T., Strugariu, A., Zamfirescu, Ș., Pavel, A. G., Pușcașu, C. M., & Gherghel, I. (2008).
Anthropogenic impact upon the amphibian and reptile populations from the Băile
Herculane tourist resort, Romania. Herpetologica Romanica, 2, 37-46.
Schloegel, L. M., Picco, A. M., Kilpatrick, A. M., Davies, A. J., Hyatt, A. D., & Daszak, P.
(2009). Magnitude of the US trade in amphibians and presence of Batrachochytrium
dendrobatidis and ranavirus infection in imported North American bullfrogs (Rana
catesbeiana). Biological Conservation, 142(7), 1420-1426.
doi:https://doi.org/10.1016/j.biocon.2009.02.007
Stuckert, A. M., Moore, E., Coyle, K. P., Davison, I., MacManes, M. D., Roberts, R., &
Summers, K. (2019). Variation in pigmentation gene expression is associated with
distinct aposematic color morphs in the poison frog Dendrobates auratus. BMC
Evolutionary Biology, 19(85). doi:https://doi.org/10.1186/s12862-019-1410-7.
Uetz, P., Freed, P., Hošek, J. (eds.) (2020). The Reptile Database. http://www.reptile-
database.org, accesed: May 18, 2020.
Vitt, L. J., & Caldwell, J. P. (2013). Water Balance and Gas Exchange. În Herpetology. An
Introductory Biology of Amphibians and Reptiles (ed. 4th, pg. 181-202). Academic Press.
42

Biologie Animală

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biologie Animală

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biologie animală_Curs 2 2021

Nematodele formează un grup de animale nevertebrate cu corpul vermiform cilindric,

Corpul cilindric și vermiform al nematodelor prezintă o cavitate, numită celom, umplută cu

Diversitatea și clasificarea nematodelor

Răspândirea și ecologia nematodelor

Figura 1 – Ciclul de viață la Ascaris lumbricoides

Figura 2 – Ciclul de viață la Enterobius vermicularis

Figura 3 Ciclul de viață la Trichinella spiralis

Eder, R., & Kirchengast, M. (1982). The nematode-fauna (nemathelminthes, nematoda) of a

Zullini, A. (1976). Nemmatodes as indicators of river pollution. Nematol. medit., 4, 13-22.

Încrengătură Plătyhelmintes (viermii

Figura 1 - Structura histologică a viermilor lați

suprafața corpului. Respirația este cutanee (prin intermediul tegumentului), preiau/absorb

Figura 2 - Anatomia planariilor

Fig. 3 – Turbelariate marine

Reprezentatntul cel mai cunoscut al clasei Turbelaria este Dugesia (Fig).

Turbelatiatele sunt sensibile la modificările de calitate a mediului în care trăiesc. De

Forma trematodelor este de frunză, cu corpul puternic aplatisat, cu dimensiuni

Suprainfestarea provoacă moartea gazdelor. Fiind paraziți interni, trematodele sunt

Fig. 8 - Fasciola hepatica, forma adultă (https://fr.wikipedia.org/wiki/Fasciola_hepatica).

Fig. 9 - Ciclul de viață la Fasciola hepatica (http://www.parasitesinhumans.org/fasciola-hepatica-liver-fluke.html)

Cuprinde organisme parazite cu corpul plat și lung, în formă de panglică. Acești

Fig. 10 -Taenia solium – alcătuire. A – scolex cu gât; B-Strobila (http://www.notesonzoology.com/wp-

Figura 11 - Ciclul de viață la Taenia solium (Noble & Noble, 1976).

Partea anterioară a corpului cu care se prinde de pereții intestinului gazdei poartă cu

Încrengatura Mollusca (Moluste)

Datorită capacității de adaptare la o varietate de medii acvatice și terestre, moluștele au

Pe baza fosilelor, se estimează că moluștele au apărut în Cambrian, în urmă cu circa 500

Caracterele generale ale moluștelor

Tegumentul moluștelor este format dintr-un epiteliu unistratificat, ciliat, și dermă.

După modul de hrănire, moluștele se diferențiază în ierbivore, carnivore prădătoare și

Fig. 1 - Localizarea radulei. Vedere laterală a radulei și modul de funcționare la gasterope: r –

Fig. 2 - Sistemul nervos al moluștelor. Alcătuire generală

Moluștele actuale au fost împărțite în șapte clase:

Încrengatura Annelida (Încrengatura

Caracterele generale ale anelidelor

Fig 1. Alcătuirea generală a unui anelid

Hrana și modul de hrănire a anelidelor sunt foarte diverse. Se diferențiază următoarele

Reproducerea sexuată poate fi cu fertilizare internă sau externă. La unele specii de

Fig. 2 Forma generală a unui vierme polichet

Rolul ecologic al polichetelor

Importanța economică a polichetelor

Subclasa Oligochaeta (oligos= puțin, chaeta=cheți)

Oligochetele sunt cunoscute cu numele generic de viermi de pământ. Au fost descrise și

Fig. 3 - Lumbricus terrestris - râma

Fig. 4 - Lumbricus terestris – morfologia externă

Fig. 5 - Anatomia oligochetelor

Majoritatea oligochetelor sunt detritivore. Tubul digestiv, se întinde de la un capăt la altul

Fig. 6 - Modul de deplasarea peristaltică la viermii oligocheți

Fig. 7 Tractul digestive, ingurgitarea solului și eliminarea sub formă de peleți

Importanța ecologică a oligochetelor

folosite în microchirurgia reparatorie (reatașarea degetelor, reconstrucția urechilor, nasului,

Interacțiunea accidentală a omului cu lipitorile poate produce în cazuri rare reacții

Struck, T. H. (2017). Phylogeny of Annelida. În P. Gopalakrishnakone, & A. Malhotra (Ed.), Evolution of

Caracterele generale ale artopodelor

Fig. 1 – Alcătuirea generală a arahnidelor: 4 parechi de membre locomotorii (picioare) articulate

Corpul și membrele atropodelor este acoperit cu o cuticulă rigidă care formează

Fig. 3 - Năpârlirea la libelule. Părăsirea exhuviei (stânga), exhuvie (dreapta).

Anatomia și fiziologia artropodelor

Sistemele respitratorii al artropodelor variază de la un grup la altul în funcție de mediul de viață.

Traheele prezintă orificii de comunicare cu exteriorul denumite stigme. Speciile acvatice, în

Fig. 6 – Poziția pedipalpilor (în verde) la artropode.

Fig. 7 – Anatomia generală a unui păianjen.