BIOGEOGRAFIE

1. INTRODUCERE
Lumea modernă, datorită acţiunii omului, tinde să suprime viaţa în forma ei sălbatică şi prin
urmare să distrugă armonia cadrului natural în care aceasta ar trebui să trăiască. Planeta noastă este
supusă unei presiuni din ce în ce mai mari iar dispariţia unor specii, restrângerea sau destructurarea
habitatelor naturale se produc în prezent datorită unei intervenții antropice fără precedent în istorie.
În acest context, biogeografia este una din ştiinţele implicate în evaluarea biodiversităţii şi a
impactului antropic asupra ecosistemelor terestre şi marine. Această ştiinţă interdisciplinară poate atrage
atenţia asupra marilor pericole ce ameninţă omul şi natura în epoca modernă.
Principiul cauzalităţii, esenţial în ştiinţele geografice, este foarte utilizat şi în biogeografie.
Biogeograful caută constant legăturile de cauzalitate pentru fenomenele de la nivelul învelişului biotic, în
analiză fiind folosite cele trei principii: repartiția geografică, cauzalitatea și comparația.
Biogeografia este ştiinţa care studiază distribuţia spațială a organismelor vii în relaţie cu factorii
determinanți ai acesteia.
Factorii care influențează distribuția organismelor sunt: driftul continental și variația nivelului
oceanic, evoluția, diseminarea, adaptarea, factorii abiotici (energetici, hidrici, edafici, orografici,
mecanici), factorii biotici, factorul antropic. Acești factori acționează combinativ (o combinație de factori
istorico-genetici și geografici).
Biogeografia - ştiinţă interdisciplinară de contact între geografie şi biologie - apelează la metode
de cercetare din ambele domenii. Folosește de asemenea date din ecologie și paleontologie.
Privită ca ştiinţă geografică, biogeografia are două ramuri (fitogeografia1 şi zoogeografia2) iar în
prezent cercetările se efectuează pe câteva direcţii:
Biogeografia cauzală explică condiţionarea răspândirii geografice a plantelor şi animalelor în
funcţie de complexitatea factorilor cauzali (biogeografia ecologică şi biogeografia istorico-genetică).
Biogeografia comparativă se ocupă de stabilirea arealelor biogeografice pe baza unor studii
comparative la nivel de taxoni (biogeografia taxonomică), unitate regională (biogeografie regională) sau
comunitate biologică (biocenologia).
Biogeografia descriptivă se ocupă cu înregistrarea datelor despre răspândirea diverşilor taxoni.
Astfel corologia – studiază posibilitățile de dispersie în teritoriu a speciilor, arealele de distribuție a
acestora (areale biogeografice) şi regionarea globului din punct de vedere floristic şi faunistic.
Biogeografia aplicată susţine aplicarea cunoştiinţelor biogeografice în cadrul managementului
biodiversităţii (biogeografie conservaționistă), răspunzând la probleme actuale precum: ameninţări pentru
biodiversitate, conservarea la nivel de specie şi comunitate biologică, administrarea ariilor naturale
protejate, speciile periclitate, speciile invazive, reconstrucţia ecologică, conservarea habitatelor naturale.
***
Istoric. Considerat unul dintre fondatorii biogeografiei, Alexander von Humboldt a explorat
America de Sud (1799-1804) fiind interesat de modul în care plantele contribuie la fizionomia peisajelor.
Face observații privind zonalitatea latitudianală, etajarea vegetației în masivele montane şi tipurile de
vegetaţie în corelaţie cu climatul local. Este considerat fondatorul geografiei plantelor (fitogeografia).
prin publicarea lucrărilor ,,Eseu despre geografia plantelorˮ(1805) și ,,Imagini din naturăˮ (1808).
A.R. Wallace elaborează ,,Geografia răspândirii animalelor” (1876) și ,,Viața în insuleˮ (1880)
fiind considerat fondator al zoogeografiei. Studiază fauna arhipelagului Indoneziei; descrie relația specie-
areal; confirmă cele şase regiuni zoogeografice identificate de ornitologul englez Philip Sclater (1858).
Charles Darwin are contribuții și în biogeografie. Realizează studii asupra speciilor din America
de Sud, ins. Galapagos; a formelor de adaptabilitate ale speciilor la condițiile de viață; influența barierelor
geografice asupra răspândirii organismelor și însemnătatea lor în procesul de izolare al speciilor.
În 1927 apare prima sinteză care folosește termenul de biogeografie - tomul III (Biogéographie)
din Tratatul de Geografie fizică a lui Emm. de Martonne.
C. Hart Merriam, biolog american, se ocupă de zonarea formaţiunilor biotice majore definind
„zonele de viaţă” (life zones) pentru America de Nord (1889), redefinite de botanistul şi climatologul
1
phyton/gr. = plantă
2
zoon/gr. = animal
american L. Holdridge în 1947 (Holdridge's Life Zones) utilizând 3 indicatori: temperatura din sezonul de
creştere (biotemperatura), cantitatea de precipitaţii şi rata evapotranspiraţiei potenţiale în funcție de care
stabileşte clase de formaţiuni (life zones).
Robert H. Whittaker (1920-1980) studiază clasificarea vegetaţiei bazată pe macroclimat
(diagrama biomurilor în funcție de temperatură și precipitații).
În ultimul secol, cu precădere în ultimele decenii, biogeografia s-a dezvoltat în strânsă legătură cu
ecologia, contribuţii importante aducând R.H.Whittaker (1975, 1978), A. Takhtajan (1978, 1986), R.H.
MacArthur (1963), E.Wilson (1959, 1963), J.Brown (1971).
În România, în domeniul biogeografie, au activat cercetători şi cadre didactice cu lucrări
publicate: R. Călinescu (1969, 1972), N. Boşcaiu (1973), P. Bănărăscu (1973), M. Pătroescu (1972), C.
Drugescu (1994, 2000, 2003), A. Lupaşcu (2001), I. Pişota (2002), C. Muică (2006, 2009).

2. BIODIVERSITATEA

Diversitatea organismelor în timp şi spaţiu. Specii care necesită măsuri de conservare

Diversitatea biologică sau biodiversitatea reprezintă varietatea de expresie a lumii vii şi este unul
dintre termenii cheie în conservare. Termenul de biodiversitate este folosit prima dată în SUA (1986).
Există trei tipuri (niveluri) de biodiversitate (Primack et al., 2008):
- biodiversitatea speciilor (interspecifică) - include totalitatea speciilor aflate într-un teritoriu,
privite şi prin prisma importanţei biogeografice, a efectivelor populaţiilor şi a suprafeţelor ocupate de
acestea;
- biodiversitatea genetică (intraspecifică) - include variaţia genetică din cadrul speciilor, a
populaţiilor separate geografic şi a indivizilor (variabilitatea genotipurilor şi genofondului din interiorul
populaţiilor unei specii, pe întregul său areal de răspândire);
- biodiversitatea ecosistemelor (ecosistemică, ecologică, ecodiversitatea) - analizează mozaicul
format de diverse comunităţi biologice (ex./ ecosisteme) şi complexul de relaţii funcţionale la aceste
niveluri.
Pe glob există o mare diversitate de plante şi animale. Până în prezent au fost descrise circa 1,6
milioane specii de organisme vii. Peste 75% din specii aparţin regnului animal, între care circa 1,2
milioane nevertebrate și circa 61 000 vertebrate (sursa: iucn.org).
2.1. Taxonomia
Având în vedere criteriul locomoţiei libere organismele au fost clasificate în mod tradiţional în
două regnuri: vegetal şi animal. În prezent este utilizată clasificarea organismelor în cinci regnuri
(Kingdoms): Procariote3 (Monera4), Protiste5 (Protoctiste) - includ protozoarele6, Ciuperci (Fungi,
Myceta), Plante şi Animale. Analiza repartiţiei spaţiale pentru speciile celor două regnuri - plante şi
animale - oferă informaţii despre geneza şi evoluţia arealelor biogeografice. Poziţia, forma şi mărimea
acestora indică dispersia lor în teritoriu în timp şi spaţiu.
Regnul plante (Plantae) este alcătuit din organisme pluricelulare în marea lor majoritate
autotrofe prin fotosinteză, având ca pigmenţi asimilatori clorofila. Nu au posibilitatea de liberă locomoţie
ceea ce limitează diseminarea. Aparțin la două unităţi taxonomice cu valoare de subregn:
a. Talofite – al căror corp vegetativ (numit tal) este nediferenţiat sau slab diferenţiat. Cuprind
încrengăturile: alge – circa 35 000 specii (după unii aparţin regnului Protista); muşchii (Bryophyta) –
circa 26 000 specii şi lichenii (Lichenes) - care sunt încadraţi mai nou la ciuperci (Myceta, Fungi).
b. Cormofite – plante vasculare cu corp vegetativ (numit corm) diferenţiat în rădăcină, tulpină,
frunză (cele mai evoluate prezentând şi floare, sămânţă, fruct). Cuprind două încrengături: ferigi
(Pteridophyta) – circa 12 000 specii şi plante cu sămânţă (Spermatophyta) – circa 250 000 specii.
Plantele cu sămânţă (Spermatophyta) cuprind două subîncrengături: Gimnosperme – plante la
care seminţele sunt neacoperite (ex./ Conifere, Ginkgoacee) şi Angiospermele – plante la care seminţele
sunt închise în carpele.

3
pro = înainte; karyon/gr. = nucleu
4
moneres/gr. = izolat
5
protistos/gr. = cel dintâi
6
protos/gr. = primul; zoon = animal

2
 În timp ce gimnospermele - care au evoluat circa 200 milioane de ani - sunt în prezent în regres,
fiind cunoscute azi numai circa 800 specii din cele 10 000 existente în trecut, angiospermele - apărute în
urmă cu 150 milioane de ani - domină flora actuală cu circa 300 familii cu aproximativ 250 000 specii.
Angiospermele cuprind două clase: monocotiledonate (Liliate) – plante având o singură frunzuliţă
embrionară (cotiledon) şi dicotiledonate (Magnoliate) – plante cu două frunzuliţe embrionare.
Regnul animale (Animalia) este format din organisme pluricelulare, celulele având nucleu.
Sunt heterotrofe şi prezintă locomoţie liberă, rareori fiind imobilizate ceea ce le permite dispersia
în teritoriu iar la unele dintre ele migraţia. Pot fi nevertebrate sau cordate (care includ vertebratele).
Regnul animal cuprinde 24 încrengături (Bogoescu et al., 2003) între care: bureţii, celenteratele
(ex./meduze), moluştele, artropodele (ex./crustacee), echinodermele (ex./arici de mare), cordatele.
Cordatelor le aparţin vertebratele între care supraclasa Peşti (Pisces) cu circa 30 000 specii iar
supraclasa Tetrapoda cuprinde patru clase importante: amfibieni (Amphibia) – circa 6300 specii, reptile
(Reptilia) – circa 8700 specii, păsări (Aves) – circa 10 000 specii şi mamifere (Mammalia) - circa 5400
specii (sursa: www.iucn.org).
Diversitatea speciilor (taxonilor) pe Glob poate fi cuantificată prin numărul speciilor descrise. Se
fac estimări privind totalul speciilor (specii estimate) care ar putea exista (speciile descrise + speciile
încă necunoscute) (tab.2.1). Numărul speciilor descrise creşte la fiecare evaluare periodică.
Ponderea
Grupul de Număr de Număr de specii
speciilor descrise
organisme specii descrise estimate
(%)
Insecte 950 000 8 000 000 12
Fungi (ciuperci) 70 000 1 000 000 7
Plante vasculare 250 000 300 000 83
Alge 40 000 200 000 20
Moluşte 81 000 200 000 40
Crustacee 40 000 150 000 27
Vertebrate 61 000 65 000 93
Tabel 2.1. Numărul de specii descrise și specii estimate (sursa: iucn.org)

Studiul repartiției geografice a organismelor vii necesită în primul rând cunoașterea sistematicii
acestora (taxonomiei) și a comunităților biotice (biocenoză, asociație vegetală, ecosistem, ecoton, biom).
Unitățile taxonomice se succed de la cele superioare, generale, spre cele inferioare, cu trăsături
specifice (în ordine: regn (,,kingdomˮ), încrengătură, clasă, ordin, familie, gen, specie).
Denumirea binominală (denumirea științifică), introdusă de biologul suedez K. Linné, cuprinde
doi termeni în limba latină (genul+ specia). Ex. Pinus cembra (Pinus = genul; cembra = specia);
denumire comună (populară) = zâmbru.

2.2. Conservarea biodiversității

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN) (www. iucn.org) a stabilit o serie de
categorii de specii care necesită măsuri de conservare numite specii ameninţate cu dispariţia la nivel
global.
Pentru impunerea restricţiilor asupra lor fiecare categorie şi criteriu de evaluare au fost riguros
definite. Sistemul cuprinde 8 categorii de specii (www. iucnredlist.org) (fig.2.1.) încadrate astfel:
A. categorii cu risc scăzut - speciile care un necesită măsuri de conservare (neameninţate) (NT) şi
speciile aproape de a fi ameninţate (LC);
B. categorii ameninţate (threatened categories) sunt: ameninţate în fază critică (CR-criticaly
endangered); periclitate („pe cale de dispariţie”) (EN-endangered); vulnerabile (VU-vulnerable);
C. alte categorii: specii extincte (EX), sp. extincte în sălbăticie (EW), sp. cu deficit de date (DD), sp.
neevaluate (NE).

- Speciile periclitate sunt specii pe cale de dispariţie, a căror supravieţuire este puţin probabilă dacă
factorii cauzali continuă să acţioneze;
- Speciile vulnerabile sunt specii care ar putea să intre în prima categorie în viitorul apropiat dacă
factorii cauzali continuă să acţioneze;

3
 - Speciile rare sunt specii care în prezent un sunt nici periclitate nici vulnerabile dar care prezintă
riscul de a intra în primele două categorii.

Fig. 2.1 Categorii de specii din Lista Roşie a IUCN şi criteriile de selecţie pentru acestea
(Wildlife in a Changing World, IUCN)

Statutul speciilor care necesită măsuri de conservare este elaborat la nivel global, comunitar(UE) şi
național. Se întocmesc astfel liste roşii (,,Red List") separate cu taxoni ameninţaţi la nivel global,
comunitar sau pentru fiecare stat. O evaluare periodică a IUCN cuantifică speciile descrise, speciile
evaluate din punct de vedere al necesității de conservare, speciile amenințate și ponderea acestora (%) din
totalul speciilor descrise respectiv din totalul speciilor evaluate. Specii de interes comunitar sunt definite
ca speciile care pe teritoriul UE sunt periclitate, vulnerabile, rare sau endemice.
Managementul biodiversității se bazează pe evaluare, monitorizare, protecție și conservare. Protecția
biodiversității presupune măsuri de ocrotire, apărare, pază pentru patrimoniul natural în timp ce
conservarea biodiversității presupune un ansamblu de măsuri necesare pentru menținerea sau restabilirea
habitatelor și populațiilor speciilor într-o stare favorabilă de conservare.
Urmărind sisteme de prioritizare, conservarea speciilor se poate face în funcţie de speciile ţintă
luând în considerare mai multe categorii: specii periclitate, specii vulnerabile, specii rare, specii
endemice, specii indicator, specii fanion, specii umbrelă, specii cheie (Primack et al., 2008).
Speciile țintă reprezintă taxoni de interes special, în funcţie de care se face delimitarea priorităţilor
de conservare (includ specii periclitate, vulnerabile, endemice, rare, speciile fanion, specii indicator,
specii cheie etc.)
Speciile fanion („fauna carismatică”) sunt speciile care captează atenţia publicului, au o valoare
simbolică şi sunt importante pentru ecoturism.
Speciile indicator reprezintă speciile asociate cu o comunitate biologică, ce reflectă starea naturală
a ecosistemului sau care întăresc procesele ecologice din ecosistem.
Speciile umbrelă sunt speciile fanion + speciile indicator, prin care protecţia se extinde de la sine
și asupra altor specii şi comunităţi.
Speciile vedetă reprezintă speciile cărora se acordă o importanţă deosebită pentru conservare
(includ specii fanion, specii indicator, specii rare, specii endemice, etc.)
Speciile cheie sunt speciile care pot influenţa abilitatea unui mare număr de specii de a rezista în
comunităţile biologice. Speciile cheie afectează foarte mult organizarea comunităţii prin controlul asupra
numărului de indivizi şi a cantităţii de biomasă (Primack et al., 2008).

4
 3. ELEMENTE DE COROLOGIE

3.1. Diseminarea organismelor

Posibilitățile de diseminare de care dispun organismele le permit dispersia lor în teritoriu care în
timp duce la formarea și evoluția arealelor biogeografice. O specie își extinde arealul cât îi permit
condițiile de existență și obstacolele naturale și antropice. Răspândirea organismelor prin intermediul
unor factori externi naturali sau chiar prin intervenţia omului este cunoscută ca diseminare pasivă, iar
aceea care se realizează prin mijloace proprii este cunoscută sub numele de diseminare activă.
Dacă posibilităţile de răspândire sunt reduse, perpetuarea organismelor poate fi asigurată prin alte
mijloace (capacitate sporită de reproducere, rezistenţă mărită la medii neprielnice de viaţă).

3.1.1. Diseminarea pasivă

Organismele care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor agenţi străini se numesc
allochore7. Diseminarea pasivă este caracteristică mai mult plantelor decât animalelor, care au locomoţie
proprie, dar şi animalele (insecte, broaşte, moluşte, etc) pot fi răspândite cu ajutorul vântului, apei sau a
altor animale mai mari. Apar trei forme majore de diseminare: anemochoria8, hidrochoria şi zoochoria.
Anemochoria
Sub acţiunea vântului, sporii, seminţele, fructele iar uneori chiar organismele în totalitatea lor sunt
deplasate pe distanţe foarte mari.
Speciile anemochore prezintă forme de adaptabilitate sporită care să le permită o astfel de
diseminare pasivă (fig.3.1):
- seminţe şi fructe sferice cu anexe sub formă de: aripioare (samare) (Acer sp., Ulmus sp., Fraxinus sp.,
Carpinus sp.); puf (fam. Asteracee: păpădie – Taraxacum, pălămidă - Cirsium, zglăvoc - Centaurea),
coroană de peri (pufuliţă, zburătoare - Epilobium) sau bractee (tei - Tilia sp.);
- seminţe foarte uşoare: bujorul de munte (Rhododendron), poroinic (Orchis).

Fig.3.1. Anemocoria la unele plante: 1- floare de tei cu bractee (Tilia); 2- salcie (Salix); 3 – curpen (Clematis
vitalba); 4- oţetar (Rhus typhina); 5- ulm (Ulmus); 6- arţar, paltin (Acer); 7- păpădie (Taraxacum officinale); 8 –
seminţe de conifere (Călinescu et al., 1972)

Hidrochoria
Fructele şi seminţele de plante care prezintă diseminare de acest tip au adaptări speciale la
transportul cu ajutorul apei (fig.3.2). ex./ aerenchim9 care le asigură plutirea pe apă (papura - Typha);
pericarp10 şi tegument impermeabil (cocotier - Cocos nucifera, ciulin de baltă - Trapa natans); greutate
specifică redusă (ciulin de baltă - Trapa natans, liana dobrogeană, mangrove); semințe acoperite cu strat
protector de ceară (nufăr); frunze natante (plutitoare) şi/sau tulpini acvatice adaptate (parenchim aerifer)
(nufăr alb - Nymphaea alba, nufăr galben - Nuphar lutea, plutică - Nymphoides peltata, peștișoară -
Salvinia natans; săgeata apei - Sagittaria sagittifolia); peţiol inflat (Trapa natans). Prezenţa lianei
7
allos/gr. = alt fel de; choros/gr. = răspândire
8
anemo/gr. = vânt; khorein/gr. = a împrăştia
9
aerenchim = ţesut cu aspect spongios prevăzut cu mari spaţii intercelulare pline cu aer
10
pericarp = învelişul exterior al unui fruct

5
dobrogene (Periploca graeca) în Delta Dunării, pe grindul Letea, se poate explica prin diseminarea în
trecut cu ajutorul fluviului la revărsări.

A B

Fig. 3.2 Fructe de plante hidrocore:

A - nuca de cocos; 1 - 2 - coajă fibroasă; 3 - secţiune longitudinală în fruct (sf-scoarţă fibroasă, cl-coajă
lemnoasă, m-miez, cav.-cavitate);
B – fruct de ciulin de baltă (cornaci, castane de baltă) (Trapa natans) (Călinescu et al., 1972)
Zoochoria
Organismele zoochore sunt organismele care se răspândesc prin transportul pasiv cu ajutorul
diverselor animale. Animalele transportă pasiv seminţe, fructe, plante, animale mici, dotate cu diverse
sisteme de prindere ușoară în blană, în pene, pe picioare (fig. 3.3); exemple de plante: holera, turtița,
genul Bidens etc
Animalele frugivore consumă diverse fructe cu seminţe (afine, merișoare, zârnă, mătrăgună).
Seminţele nefiind distruse prin digestie pot fi transportate la mari distanţe. ex./ seminţele conţinute de
afine și merișoare (Vaccinium sp.) sunt consumate şi răspândite de mierla gulerată (Turdus torquatus).
De asemenea, fructe (alune, jir, ghindă, castane, nuci) şi seminţe sunt transportate şi uitate de
rozătoare în ascunzători, unde cu timpul încolţesc.
Animalele servesc şi la transportul altor animale (paraziţilor). Păsările acvatice transportă nămolul
în care se găseşte o faună măruntă, icre de peşte, ouă de broaşte, scoici.

Fig. 3.3. Seminţe şi fructe de plante ruderale și segetale răspândite cu ajutorul animalelor (Călinescu et al., 1972)

3.1.2. Diseminarea activă

Organismele care îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii se numesc autochore. Acest tip
de diseminare este întâlnită mai mult la animale decât la plante datorită posibilităţilor proprii de deplasare
a acestora. Totuşi plantele autochore au adaptări şi pentru diseminarea activă prin dezvoltarea unor
ţesuturi care permit deschiderea bruscă şi aruncarea la distanţă a seminţelor. ex./ slăbănogul (Impatiens
noli-tangere) – a cărei capsulă suculentă se desface brusc în cinci valve ce se răsucesc în spirală şi
propulsează seminţele la distanță; plesnitoarea (Ecballium elaterium) – la care presiunea lichidului din
fruct determină împrăștierea lui cu seminţe cu tot la câţiva metri distanţă; ciocul berzei (Geranium
pratense) își propulsează de asemenea semințele la distanță (fig.3.4).
6
 Fig. 3.4 Fructe de plante autocore (Călinescu et al., 1972)
a - plesnitoare (Ecballium elaterium); b – slăbănog (Impatiens noli-tangere); c – ciocul berzei (Geranium pratense)

Migraţiile animalelor - deplasări de ansamblu a unor populații în căutarea unor condiții de mediu
mai favorabile - ridică probleme deosebite biogeografiei, în sensul stabilirii originilor unor specii şi
determinării arealelor lor. Pot fi migrații periodice, regulate, ca urmare a schimbărilor sezoniere sau
diurne și migrații neregulate, având cauze variate, mai ales lipsa hranei.
Există nu numai migraţii pe orizontală - binecunoscute la păsări şi peşti, dar şi migraţii pe
verticală determinate tot de succesiunea anotimpurilor dar şi de ciclul circadian (zi-noapte).
Migraţiile verticale se efectuează pe uscat sau în mediul acvatic. În mări cât şi în apele
continentale adânci, favorizate de curenţii de convecţie, animalele planctonice, micile crustacee
(copepode, krill) efectuează migraţii zilnice ridicându-se la suprafaţă noaptea când se hrănesc iar ziua
coborând în adâncuri pentru a se feri de razele solare nocive şi de speciile prădători.
În anotimpul rece animalele ierbivore şi frugivore dar şi unele carnivore care îşi au habitatul de
vară la înălţimi coboară spre altitudini joase pentru a-şi găsi hrana. Ex. capra neagră, lupul, mistrețul.
Migraţia păsărilor este un mecanism de adaptare a lor la mediu, care se presupune că îşi are
originea în epoca glaciaţiunilor. Astfel o parte din păsările din regiunea temperată şi rece pleacă în
anotimpul rece spre zonele calde. Cu cât ne îndepărtăm de Ecuator cu atât creşte proporţia migraţiilor.
Obiceiurile păsărilor migratoare diferă foarte mult. Unele călătoresc în formaţiuni, altele individual, unele
noaptea, unele ziua, unele continuu. Arealele de cuibărit şi cele de iernat pot fi situate la distanţe uneori
foarte mari. Cele mai lungi migrații le au chira polară (rândunica de mare arctică) (Sterna paradisaea) -
circa 40 000 km în Oceanele Atlantic și Pacific, din locurile de reproducere din Arctica până în locurile
de hrănire din Antarctica și furtunarul cu coada scurtă (Puffinus tenuirostris) - circa 32 000 km în
Oceanul Pacific între Tasmania și Alaska. Muscarul pestriț (Ficedula hypoleuca) și muscarul gulerat (F.
albicollis) au migrații pe rute diferite spre Africa, primul prin Spania, celălalt prin Turcia, ca o consecință
a glaciațiunii pleistocene când populațiile de muscari au fost separate de regiunea acoperită de gheață și
nu s-au mai întâlnit în timpul sezoanelor de reproducere.
S-a observat că rutele de migraţie sunt constante pentru majoritatea păsărilor, mecanismele de
orientare fiind complexe. Se estimează că aproximativ 50 de miliarde de păsări migrează anual, dintre
care între Europa și Africa circa 5 miliarde. În general migrația se face pe rute nord-sud, separându-se
două emisfere ale migrației (emisfera estică - cu rute de migrație între Europa/Africa și Asia/Australia și
emisfera vestică - cu rute între America de Nord și America de Sud). Există însă și rute est-vest cum sunt
migrațiile ce se desfășoară între nord-estul Asiei și vestul/centrul/nord-vestul Europei sau Africa.
Migraţia peştilor poate să se desfăşoare în cadrul aceluiaşi mediu sau să transgreseze cele două
medii acvatice (dulcicol şi marin).
- Migraţie în cadrul mediului dulcicol: păstrăvul (Salmo trutta fario) migrează toamna spre amonte
unde îşi depune icrele;
- Migraţie în cadrul mediului marin: scrumbia (Scomber scombrus) trece primăvara din M. Mediterană
în M. Neagră pentru o hrană mai abundentă iar toamna se reîntoarce pentru reproducere; heringul
(Clupea harengus) - migrație în Atlanticul de Nord de-a lungul țărmului Scandinaviei.
- Migraţie din mediul marin în cel dulcicol: o practică peştii anadromi11 ca somonul (Salmo salar) care
trece din ocean în apele dulci ale fluviilor din vestul şi nordul Europei; scrumbia de Dunăre
(Caspialosa pontica) și sturionii (morun, nisetru, păstrugă) care migrează din M. Neagră pe Dunăre;
11
ana/gr. = sus, în sus; dromos/gr. = cursă, drum

7
- Migraţie din mediul dulcicol în cel marin: peştii catadromi12. Ţiparul european (Anguilla anguilla)
prezintă o migraţie de amploare. La vârsta maturităţii indivizii înaintează din fluviile Europei în
mediul marin pentru reproducere şi ajung în Marea Sargaselor după 5-6 luni. Acolo îşi depun icrele
după care indivizii mor. Larvele care ies din icre plutesc şi antrenate de Curentul Golfului ajung după
4 ani din nou pe ţărmurile Europei unde pătrund în fluviile continentului ca ţipari tineri.
Migrația mamiferelor se realizează atât pe orizontală dar și pe verticală (între etajele bioclimatice).
Pe orizontală, îndeosebi ierbivorele caută să evite sezonul uscat din savană prin migrație în timpul unui an
spre zonele cu precipitații mai bogate. Este cazul unei megaturme formată din circa un milion antilope
gnu, 300 000 zebre și 500 000 gazele Thomson care evită sezonul uscat din iulie-octombrie migrând din
sud-vestul Parcului Național Serengeti inițial spre nord-vest apoi spre nord-est în ținutul Masai Mara și
revenind după un circuit de circa 1000 km din nou în sudul parcului național.
Renul (Rangifer tarandus) migrează circa 10 000 km între ținuturile Barren situate la cercul polar
și pădurile de conifere canadiene situate în sud.
Migrația insectelor se realizează în general pe distanțe mai scurte dar sunt cunoscute cazuri când
deplasările se fac pe mii de km cum este cazul fluturelui-monarh (Danaus plexippus) care cunoaște una
dintre cele mai lungi migrații din lumea insectelor. Aceste lepidoptere iernează în adăposturi comune din
copaci în ținuturi calde din Mexic sau California. Primăvara migrează spre nord unde ajung până în
Canada către sfârșitul verii - apoi se întorc din nou în sud pentru a-și petrece iarna.

3.1.3. Diseminarea antropică

Omul este şi el un factor de diseminare a organismelor vii. Intervenţia antropică în diseminarea
plantelor şi animalelor este voluntară sau involuntară putând dezechilibra puternic ecosisteme naturale
stabile sau din contră poate restabili un echilibru pierdut sau poate introduce într-o anume zonă geografică
o specie de cultură nouă cu potenţial economic sau peisagistic. Câteva exemple de specii a căror
răspândirea a fost influenţată de om (vezi şi fig. 3.5):
- introducerea cartofului (Solanum tuberosum), a pătlăgelei roşii (Lycopersicon esculentum) şi a
tutunului (Nicotiana tabacum) din America de Sud în Europa (sec. XVI);
- tot din America sunt aduse: porumbul (Zea mays), floarea soarelui (Helianthus annus) şi salcâmul
(Robinia pseudoacacia); introducerea arborelui de cauciuc (din Brazilia), a arborelui de cacao (din
America de Sud), a arborelui de cafea (din Africa) în alte țări tropicale, inclusiv pe alte continente;
- apariţia ştirului (Amaranthus retroflexus), adus din America de Nord, cultivat şi scăpat de sub control
în Suedia în sec.XVII, apoi răspândit în toată Europa şi în celelalte continente;
- introducerea iepurelui de casă (Oryctolagus) din Europa în Australia (1840) a dezechilibrat lanţul
trofic de acolo şi în lipsa prădătorilor a produs adevărate calamităţi;
- introducerea graurului (Sturnus vulgaris) în estul Americii (1891) de unde a cucerit tot continentul;
- alte plante au devenit specii invazive fiind scăpate de sub control: arbuști ornamentali (Lantana
camara), cactușii (Opuntia sp.) pentu Australia, zambila de apă (Eichornia crassipes) dusă în Africa;

Fig. 3.5 Specii de cultură reprezentative, introduse de om şi regiunile lor de origine. În arealele de origine
aceste specii cunosc o diversitate genetică remarcabilă (Primack et al., 2008)
12
kata/gr. = jos, în jos

8
 Un exemplu de diseminare involuntară antropică și de extindere progresivă a arealului îl are
gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata). Acesta provine din sud-vestul Americii de Nord
(statul Colorado) şi din Mexic. Până în anul 1850 se întâlnea sporadic pe diferite specii de cartof sălbatic,
mai ales în podişurile înalte din Colorado. Mergând pe urmele noilor culturi de cartof, gândacul de
Colorado a atins ţărmul Atlanticului în trei decenii (1874), şi de acolo, transportat involuntar cu un vapor,
intră în Europa unde se răspândeşte în toate ţările cultivatoare de cartof. Gândacul de Colorado devine
astfel o specie invazivă.
Ponderea speciilor adventive diferă de la o regiune la alta, procentul cel mai ridicat întâlnindu-se
în insule (ex./ procentul de specii adventive în flora insulelor Hawaii - 78%, Insulele Britanice - 75%,
Noua Zeelandă - 66%).
Unele specii după o aclimatizare de succes devin specii subspontane. ex. din România/ castanul
comestibil (Castanea sativa) (adus din Balcani); salcâmul (Robinia pseudoacacia) și glădița (Gleditsia
triacanthos) (originare din SUA); cenușerul (Ailanthus altissima) (originar din China).

3.1.4. Obstacole naturale în diseminare

Barierele sunt diverse obstacole de natură fizică (geomorfologică, hidrografică, climatică etc.) sau
biotică care influențează (limitează) diseminarea. Acestea pot fi constante sau variabile în spaţiu și timp.
Obstacole fiziografice pot fi relieful înalt, lacuri, fluvii/râuri, oceane, condiţiile pedologice.
ex./ a) peştii care populează apele dulci la sud de Himalaya se deosebesc de cei care se află pe
flancul nordic; b) fluviul Orange constituie limita sudică a antilopei africane; c) familia Cactacee
(cactușii), originară din America, nu a reușit să traverseze singură Oceanul Atlantic, decât introdusă de
om în celălalte continente; d) lepidopterele (fluturii) nu pot traversa zona înaltă a Anzilor astfel încât
specii diferite (din același gen) se întâlnesc de o parte și de alta a lanțului andin.
Obstacolele climatice sunt date de temperatură, precipitații, vânturi. ex./ a) plantele megaterme nu
pot să-şi extindă arealul sub t.m.a. de 200C; b) numeroase insecte sunt limitate de temperatura aerului (ex.
specii de țânțari); c) albatroșii - păsări cu zborul dependent de vânt - nu pot traversa zona calmurilor
ecuatoriale (majoritatea speciilor au rămas în emisfera sudică și numai trei specii în Pacificul de Nord).
Obstacolele biotice se manifestă prin prezența sau absența unor plante sau animale în calea
răspândirii unor organisme: a) lipsa hranei specifice. ex./ dependența speciilor de forfecuță (forfecuța
comună, forfecuța-papagal, forfecuța-cu-aripi-albe) de prezența coniferelor specifice hranei lor (conuri
de molid, conuri de pin respectiv conuri de zadă); b) competiția pentru hrană - ex./ concurența în Insulele
Britanice între veverița roșie comună și veverița cenușie americană introdusă în 1876, câștigată de ultima
dintre ele, mult mai agresivă și mai adaptabilă; c) lipsa unor organisme-gazdă pentru speciile parazite; d)
comensalismul și simbioza - condiționează prezența/absența unor specii aflate în relațiile biocenotice.
Intervenţia antropică prin suprapopulare, industrializarea masivă, defrişările, asanările unor zone
mlăştinoase, duce la o exploatare excesivă a mediului şi dezechilibre ecologice care limitează drastic
arealul multor specii.

3.2. Arealul biogeografic

Arealul biogeografic reprezintă acel spaţiu geografic limitat ocupat de o anumită specie (unitate
taxonomică) în mod natural. Spaţiile mai mult sau mai puţin extinse în care speciile au fost introduse în
mod voluntar/involuntar, prin acţiunea omului, nu aparțin arealelor biogeografice. Fiecare specie,
respectiv fiecare unitate taxonomică, îşi are conturat un anumit areal (aria de distribuție, de răspândire
geografică). Noțiunea de areal se poate aplica și la unități sistematice superioare speciei (familie, gen) sau
comunităților de organisme (biocenoze, ecosisteme).
Reprezentarea cartografică a unui areal se obține prin unirea punctelor extreme de găsire a unei
specii și obținerea unei linii-poligon (limita de repartiție a speciei).
Cu ajutorul reprezentării grafice a arealului unei specii se pot explica o serie de aspecte geografice
referitoare la formarea şi evoluţia acestuia.

9
 3.2.1. Centrul biogenetic

Orice specie ia naştere într-un singur loc pe suprafaţa terestră sau acvatică 13 (paradigma centrului
de evoluție). Punctul unde ia naştere şi de unde se răspândeşte o specie se numeşte centru biogenetic
(centru fitogenetic în cazul plantelor sau centru zoogenetic în cazul animalelor). Indivizii fiecărei specii
tind să se răspândească dinspre acest centru, sub diferite forme şi prin diverse mijloace (diseminare pasivă
sau activă) cu scopul de a-şi lărgi arealul de existenţă. Arealul oricărei specii se poate modifica în timp şi
spaţiu astfel încât în funcţie de capacitatea de înmulţire, de diseminare şi de rezistenţă la adversitatea
mediului, unele specii îşi măresc arealul, altele şi-l restrâng.
Se cunosc cazuri când centrul biogenetic (indicat de fosile) este în afara arealului biogeografic
actual, la o distanţă destul de mare. În această situaţie, specia a migrat spre alte zone mai favorabile unde
s-a consolidat iar vechiul areal s-a destrămat. Centrul biogenetic poate fi determinat riguros numai pe
baza fosilelor. În acest caz se pot încadra şi speciile adventive – cu origine îndepărtată față de distribuția
actuală (inclusiv cele introduse de om în alte teritorii). Aceste specii pun în dificultate biogeografii
pentru că arealul lor natural nu poate fi stabilit complet decât foarte greu deoarece introducerea lor în
noile teritorii s-a făcut poate cu mii de ani în urmă.
În interiorul arealului indivizii unei specii au o repartizare neuniformă. Când condiţiile de viaţă
sunt omogene (adâncurile mărilor, deşerturile) şi favorabile, densitatea indivizilor este relativ uniformă.
Când densitatea nu este uniformă arealul prezintă un centru de densitate maximă. Centrul de densitate
maximă poate corespunde sau nu cu centrul biogenetic. Există numeroase cazuri când densitatea maximă
a indivizilor unei specii nu se plasează în jurul centrului biogenetic. Situaţia poate fi explicată în funcţie
de obstacolele pe care le-au întâlnit în timpul expansiunii populațiile speciilor respective. Este motivul
pentru care, uneori, densitatea cea mai mare a unei specii, poate să coincidă cu locul din apropierea unui
obstacol fizic (munţii, marile fluvii, ţărmurile continentelor), pe care indivizii speciei respective nu îl pot
depăşi.

3.2.2. Caracteristicile arealelor biogeografice

Tendinţa generală a oricărei specii este de a-şi extinde arealul. În general cele mai extinse areale le
prezintă speciile marine, urmate de cele terestre. Cele mai mici areale le au speciile cavernicole.
Factorii care influenţează mărimea, forma, orientarea și evoluția arealului sunt: vechimea
geologică a speciei, modul de diseminare, barierele naturale/factorul antropic, valenţa ecologică a speciei.
Valenţa ecologică a speciei reprezintă capacitatea speciei de a se putea adapta la diversitatea mediului
(condiţii de mediu, condiţii de hrană, factor antropic, corelarea cu mijloacele de diseminare activă).
Intervenţia antropică poate duce la un areal „artificial” care nu trebuie confundat cu arealul biogeografic
(cel „natural”). Expansiunea într-un teritoriu nou a unei specii este favorizată de existența
unei nișe ecologice ocupată la un moment dat de specia în expansiune.
Specii cu o valenţă ecologică mare sunt speciile ubicviste14 (cosmopolite) numite și euribionte15
(euritope). Acestea pot trăi în condiţii ecologice foarte variate. ex./ lupul (Canis lupus), păpădia
(Taraxacum officinale), trestia (Phragmites australis), papura (Typha latifolia), urzica (Urtica dioica).
Specii cu o valenţă ecologică mică, care nu pot trăi decât în anumite condiţii stricte sunt speciile
stenobionte16 (stenotope). Din această categorie fac parte roua cerului (Drosera rotundifolia), plantă
insectivoră, de talie mică, care creşte numai în mlaştinile de turbă acide, floarea de colţ (Leontopodium
alpinum) strâns legată de stâncile calcaroase din etajul subalpin şi alpin, capra neagră (Rupicapra
rupicapra) populează numai munţii stâncoşi înalţi din Europa.
În principiu, cu cât o specie are o vechime geologică mare, cu atât arealul ei este mai extins.
Există excepţii, pentru că în decursul evoluţiei au intervenit suprimări de taxoni (ex./ marile extincții în
masă17).

13
speciație = apariția unei specii noi prin modificarea caracterelor unei specii vechi conform teoriei evoluției
14
ubique/lat. = pretutindeni
15
eurys /gr. = larg, cuprinzător
16
steno/gr. = limitat, îngust
17
extincție = dispariția ireversibilă a unei specii

10
 3.2.3. Tipuri de areale

În funcţie de continuitatea arealului există trei tipuri de areale:

- areale continue - de formă continuă, fără întreruperi; ex./ arealul carpenului și frasinului în Europa
- areale disjuncte - de formă discontinuă, care prezintă fragmentări şi care pot fi situate unele faţă de
altele la distanţe mai mari sau mai mici. Motivul fragmentării poate fi de origine biologică propriu-
zisă sau poate fi un obstacol fizico-geografic. ex./ pinul negru (Pinus nigra) răspândit în sudul
Europei are un areal disjunct condiţionat de prezenţa rocilor calcaroase. Magnolia (Magnolia sp.) -
răspândire disjunctă având cauze biologic-evolutive, regăsindu-se în câteva fragmente, unele în
America și celelalte în sud-estul Asiei; arborele-lalea (Liriodendron sp.) - areal disjunct în America de
Nord și Asia de Sud-Est. La ambele specii, tiparul actual de distribuție poate fi explicat prin creşterea
lentă în înălţime care le-a făcut vulnerabile la extinderea pădurilor cu arbori robuşti şi creştere rapidă
ce s-au instalat în ultimele 2 milioane de ani. Jneapănul (Pinus mugo) și capra neagră (Rupicapra
rupicapra) - specii condiționate de altitudine ridicată în masivele înalte din Europa.
- areale discrete - punctiforme. ex./ răspândire în insule foarte mici (Baleare, Hawaii, Galapagos etc.).
Discontinuităţi mici se întâlnesc la speciile marine, mai mari la cele terestre şi cele mai mari la
speciile cavernicole şi speciile care trăiesc la altitudine ridicată.
În funcţie de caracteristicile arealului (mărime, formă, mod de formare) şi de configuraţia
spaţiului geografic (care poate introduce fragmentare geografică propriu-zisă), la nivel global sunt
reprezentative tipurile de areale cosmopolite, regionale, vicariante şi endemice.

3.2.3.1. Areale cosmopolite

Arealele cosmopolite (ubicviste sau euricore18) sunt arealele foarte extinse ce se întind aproape pe
toată suprafaţa Globului demonstrând pentru specii o valenţă ecologică foarte mare, care le permite
vieţuirea în condiţii extrem de diverse. Aceste areale sunt de obicei de tip continuu, dar există şi areale
cosmopolite de tip disjunct. Cele mai multe specii cosmopolite (ubicviste) se întâlnesc în mediul acvatic
datorită lipsei barierelor şi omogenităţii sale. ex./ delfinul (Delphinus delphis), balena albastră
(Balenoptera musculus), scrumbia de mare (Scomber scombrus).
Familii (Graminee, Fagacee, Sciuride, Muride) și genuri (Pinus, Picea, Hirundo, Canis) cosmopolite.
Există totuşi un număr relativ redus de specii care au areal cosmopolit. ex./ trestia (Phragmites
australis), papura (Typha latifolia), păpădia (Taraxacum officinale), urzica (Urtica dioica), rândunica
(Hirundo rustica), lupul (Canis lupus), pătlagina (Plantago major).

3.2.3.2. Areale regionale

Suprafețe semnificative la nivel regional în cadrul unui continent sau a unei regiuni. În funcţie de
continuitate, arealele regionale pot fi de tip continuu sau de tip disjunct. În funcţie de orientarea lor pe
Glob acestea pot fi:
 areale circumterestre (zonale)
Cele mai des întâlnite sunt arealele circumterestre. Ele includ suprafeţe terestre sau oceanice sub
formă de benzi cuprinse între anumite limite de latitudine care se suprapun peste zonele climatice.
G. Lemée (1967) distinge următoarele tipuri de areale circumterestre:
- areale circumpolare boreale/australe, se întind în jurul Cercurilor Polare de Nord și Sud
animalele psichrofile: ursul polar, vulpea polară, ciuful polar; boul moscat, foca, pinguinul;
- areale circumtemperate boreale, care se întind în general între 35 şi 550lat.N. ex./ carpen,
pin, fag, frasin, stejar, tei, ulm;
- areale circumtropicale, se întind în regiunile tropicale ale Globului. Acestea sunt arealele cu
cea mai mare densitate pentru familia palmierilor și pentru primate.
- areale circumaustrale terestre, care sunt răspândite la sud de Tropicul Capricornului.
Discontinuitatea este caracteristica principală. ex./ fagul austral (Nothofagus sp.).
 areale meridiane (de forma unor benzi longitudinale pe direcţia nord-sud). ex./ diverse specii din
America a căror distribuţie este influenţată de munții de pe coasta de vest. ex./ arborii de sequoia.
 areale neorientate (benzi pe direcţii variate funcţie de anumite bariere locale)

18
eurys/gr. = larg, choros = răspândire

11
 3.2.3.3. Areale vicariante
Arealele vicariante apar atunci când teritorii îndepărtate unele faţă de altele sunt ocupate de specii
sau subspecii înrudite. Înlocuirea naturală a unor specii de plante sau animale pe o anumită suprafaţă, cu
altele apropiate din punct de vedere sistematic se numeşte vicariere (vicarianță). Speciile noi apărute (dar
atenţie!: în cadrul aceluiaşi gen), datorită adaptării la condiţiile de mediu diferite care le-a izolat şi le-a
determinat o dezvoltare particulară, se numesc specii vicariante.
Exemple de specii vicariante:
- fagul european (Fagus sylvatica), răspândit în vestul și centrul Europei este înlocuit în sud-estul
continentului de fagul oriental (Fagus orientalis).
- molidul comun (Picea abies) din Europa este înlocuit în Asia cu molidul siberian (Picea
obovata).
- bujorul de munte, rododendronul (Rhododendron ferrugineum) pe rocile silicioase în Alpi și
Pirinei este înlocuit cu Rhododendron hirsutum pe roci calcaroase în Alpii Austriei, Dolomiți, Alpii
Sloveniei. În Carpați și în Balcani apare specia Rhododendron myrtifolium (sinonim cu R. kotschyi).
- măslinul mediteranean (Olea europaea) înlocuit cu măslinul saharian (Olea laperrinei).
3.2.3.4. Areale endemice
Prin areal endemic se înţelege arealul biogeografic foarte redus ca dimensiune (areal restrâns)
populat de o specie (endemism, endemit) care se întâlneşte numai în acel spaţiu geografic limitat, într-un
anumit teritoriu (masiv, insulă, etc.). La apariția organismelor endemice contribuie îndeosebi izolarea
geografică și vârsta geologică.
În mod obişnuit, ca folosire de bază, termenul de endemism (sau endemit) se utilizează pentru o
specie, o subspecie sau o varietate aflate pe un teritoriu mic. O specie de gura leului (Linaria
minorcensis) este răspândită în Insulele Baleare doar pe câţiva metri pătraţi, unică în lume.
Ex./ specii endemice: garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus) o găsim numai în masivul
Piatra Craiului, maimuța gelada (Theropithecus gelada) (doar în munții Etiopiei), varanul de Komodo
(Varanus komodensis) (doar în insula Komodo - Indonezia), lotusul caspic (Melumbium caspicum) doar
în Delta Volgăi, pinul negru de Banat (Pinus nigra banatica) - endemism sud-carpatic.
Există însă unități taxonomice endemice superioare speciei (ordin, familie, gen) care populează și
teritorii mai mari dar foarte bine delimitate, chiar areale continentale. Așa este ordinul mamiferelor
monotreme19 din Australia (ex. ornitorincul) sau familia cactușilor din America (fam. Cactacee).
Ex./ familii endemice: Macropodide (cangurii) în Australia și Noua Guinee; Lemuride (familie de
maimuțe în Madagascar); Bromeliacee - fam. de plante din America de Sud și Centrală. ex./ genuri
endemice: Welwitschia (tumboa, velvicia); Romanichthys (asprete).
Izolarea geografică contribuie major la formarea endemismelor. Unitățile geografice izolate
(insule, lacuri, vârfuri solitare) cunosc un procent mare de specii endemice. Exemple: marile lacuri din
Africa (Victoria, Tanganika, Malawi), lacurile din Nevada; vârfurile Kilimandjaro și Ruwenzori; insulele
Hawaii, Galapagos, Madagascar, Noua Zeelandă, Australia, arhipelagul Indoneziei.
Insulele sunt cele mai reprezentative exemple de centre endemogene. Cu cât izolarea acestora s-a
realizat mai devreme, cu atât numărul endemismelor este mai mare. Insulele care s-au separat de
continente în trecutul geologic sau insulele formate direct în ocean, în urma unor erupții vulcanice, cu
mult timp în urmă, sunt bogate în specii endemice. În acest sens se calculează indicele de endemicitate
care reprezintă ponderea speciilor endemice din totalul speciilor native (flora/fauna spontană) într-un
teritoriu. Insulele Hawaii au indice de endemicitate foarte ridicat (95-100%), cu toate acestea, ponderea
speciilor de plante introduse de om (specii adventive) din totalul specii insulare, este mare (circa 78%).
În multe dintre insule s-au păstrat specii arhaice, care au dispărut demult de pe continente.
Evoluția unei specii noi este favorizată când o populație este izolată de rudele ei. Atunci se pot
dezvolta trăsăturile care-i permit să urmeze un nou stil de viaţă, dezvoltându-şi deosebirile genetice care
o feresc de a se împerechea cu fostele rude.
Datorită izolării geografice și lipsei de concurență, unele specii ajunse întâmplător în insule
(curenți de aer, curenți oceanici), au prosperat și au dat naștere, prin radiație adaptivă, mai multor specii
endemice ce ocupă nișe ecologice diferite. ex./ cintezele „lui Darwinˮ din Galapagos sau familia

19
monotreme = ordin de mamifere primitive ovipare, cu un singur orificiu ca rect, comun pentru căile urinare, genitale și digestive (trema/gr. = orificiu)

12
drepnelelor din Hawaii cunosc o diversitate de specii endemice, cu morfologia ciocului diferită în funcție
de tipul de hrană utilizat (fructe, semințe, insecte, nectar, în diverse combinații).
Termenul de radiație adaptivă se referă la evoluția divergentă a urmașilor unei specii ancestrale,
prin care aceștia ajung să utilizeze diverse condiții de mediu.
Peștii ciclizi cunosc o mare diversitate de specii endemice în marile lacuri africane: Malawi (200
specii), Victoria (170 specii), Tanganika (126 specii). Aproape fiecare dintre acestea au evoluat numai
într-un anumit lac. Mişcările tectonice, evoluţia reliefului, ploile torenţiale și revărsările, au separat şi au
unit aceste unități acvatice africane la scara timpului geologic ceea ce a generat o mare endemicitate.
Ponderea diferită a plantelor endemice din flora montană din centrul și sudul Europei are cel puțin
două explicații: 1) gradul mai mare de izolare a masivelor din sudul Europei și 2) o glaciațiune mai severă
în masivele centrale. De aici indici de endemicitate mai mari în sud (Cordiliera Betică, Corsica,
Peloponez) și mai reduși în centru (Alpi, Carpați, Pirinei). În România, centre endomogene pentru
subspecii sunt unele masive din Carpați + Delta Dunării, areale în care s-a manifestat ,,efectul de insulăˮ.
Teoria insularității biogeografice (MacArthur, Wilson, 1963) arată că numărul de specii
faunistice ale insulelor este direct proporțional cu mărimea insulei (efectul de arie) și invers proporțional
cu distanța față de continent (efectul de distanță).
Între endemisme şi vârsta florei şi faunei există o relaţie evidentă: cu cât flora este mai veche cu
atât conţine mai multe endemisme (deşi uneori frecvenţa taxonilor endemici a fost exagerată și disputată).
Unele specii au devenit endemice prin reducerea treptată a arealului iniţial - endemism
conservativ, în timp ce altele au devenit endemice prin extindere+izolare - endemism progresiv.
Pe baza acestui considerent deosebim paleoendemisme, unităţi taxonomice cu origine străveche
care au reuşit să supravieţuiască tuturor schimbărilor suferite de areal din epoci străvechi şi
neoendemisme, specii apărute „recent” (Pliocen sau Cuaternar) prin izolare geografică.
Paleoendemismele au avut inițial un areal mai întins, dar odată cu modificarea condițiilor de
mediu, au dispărut din cea mai mare parte a fostului areal, menținându-se numai local, acolo unde
particularitățile abiotice și biotice le-au permis să supraviețuiască.
Neoendemismele sunt de origine recentă dar nu diferă de speciile din care provin decât prin
caractere minore, având de obicei numai rang de subspecie sau varietate.
Exemple de specii paleoendemice (paleoendemite):
- arborele pagodelor (Ginkgo biloba), considerat azi o fosilă vie mezozoică (relict mezozoic), este
răspândit în prezent în mod natural numai în China;
- arborele roşu (Sequoia sempervirens) şi arborele mamut (Sequoiadendron giganteum), relicte
mezozoice, se găsesc azi numai în vestul SUA;
- velvicia sau tumboa (Welwitschia mirabilis), fosilă vie mezozoică, întâlnită numai în Deşertul Namib.
Exemple de specii neoendemice (neoendemite):
- subspecii de veveriţe (Sciurus vulgaris leucourus) şi chiţcani (Sorex araneus castaneus) în Insulele
Britanice. Astfel de neoendemite au apărut după ce arhipelagul britanic a fost izolat de continent ca
urmare a creșterii nivelului mării. Forma fundamentală ce înclină spre variabilitate, poate să se rupă
de mai multe ori (speciație), dând naștere la numeroase forme endemice.
Majoritatea endemismelor sunt unităţi taxonomice relicte care au supravieţuit erelor geologice şi
ocupă areale restrânse ca urmare a schimbării în timp a condiţiilor climatice.
În România, paleoendemisme de vârstă terţiară (au trăit în Terţiar, înaintea glaciaţiunilor): peştele
roșioara lui Racoviță (Scardinius racovitzai) şi nufărul tropical sau dreţe (Nymphaea lotus var. thermalis)
trăiesc în apele termale ale lacului Peţea, lângă Băile Felix; aspretele (Romanichthys valsanicola) - specie
de pește întâlnită doar în bazinul Argeșului (râul Vâlsan). Neoendemisme: liliacul ardelenesc (Syringa
josikaea) în C. Occidentali; crucea voinicului (Hepatica transsilvanica) în Carpaţii Estici şi Sudici etc.
Relictele glaciare sunt specii rămase din timpul glaciaţiunilor (Pleistocen) care trăiesc şi azi în
unele enclave din zonele muntoase. ex./ arginţica (Dryas octopetala), zâmbru (Pinus cembra), mesteacăn
pitic (Betula nana), mestecănaş (B. humilis).
Evoluția arealelor biogeografice în timp și spațiu are ca punct de plecare centrul biogenetic de
unde se extind progresiv (evoluție progresivă) (ex./guguștiucul, stârcul de cireadă), dar aceasta poate să
devină cu timpul evoluție regresivă (ex. boul moscat), arealul reducându-se mereu până ajunge la un
punct. Stadiul terminal al evoluției unui areal ne indică un paleoendemism (stațiunea relictă).

13
 4. INFLUENŢA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA DISTRIBUŢIEI
ORGANISMELOR VII
Ecologia este ştiinţa care studiază relaţiile de interdependenţă dintre organisme şi mediu.
Organismele nu trăiesc izolate ci într-o permanenţă interacţiune cu mediul. Relațiile de interacțiune între
componentele care influențează covorul vegetal se stabilesc între acesta și condițiile climatice (radiație
solară - climat general, macroclimat, topoclimat, microclimat), condițiile pedologice, litologice și
geomorfologice pe de altă parte. Relațiile sunt în mare măsură biunivoce.
Mediul este alcătuit atât din elemente biotice (organismele coexistente în relaţii de
interdependenţă şi reciprocitate) cât şi din elemente abiotice (care constituie factorii energetici, hidrici,
edafici, geomorfologici și mecanici).

4.1. FACTORII ABIOTICI

4.1.1. Factorii energetici

4.1.1.1. Lumina

Influenţa luminii asupra plantelor

Plantele verzi - organisme autotrofe - prezintă clorofilă (un pigment verde). Sub influenţa luminii
solare, clorofila, în procesul de fotosinteză, reţine carbonul din dioxidul de carbon aflat în atmosferă,
necesar pentru asigurarea hranei (constituită din zaharuri şi amidon) şi pentru formarea ţesuturilor
vegetale (celuloză, cutină, lignină) şi eliberează în atmosferă oxigen. Pentru a-şi mări gradul de
expunerea la lumină, plantele iubitoare de lumină prezintă adaptări diverse în funcţie de nevoile lor.
Până la un anume prag, asimilaţia clorofiliană este direct proporţională cu intensitatea luminii
solare urmând ca după acel prag aceasta să scadă. Plantele care cresc la lumină intensă şi-au dezvoltat
unele adaptări specifice. ex./ floarea de colţ (Leontopodium alpinum) are acoperită floarea cu perişori
protectori; bujorul de munte (Rhododendron kotschyi) și merișorul (Vaccinium vitis-idaea) au dezvoltat
pe frunze un strat ceros care reflectă o parte din energia solară. Unele specii îşi plasează frunzele
orizontal sau oblic în funcţie de lumina primită. ex\ lăptuca (Lactuca sativa), altele își deschid corola în
funcție de sensibilitatea la lumină. ex/ regina nopții (Nicotiana alata) se deschide la înserare iar lalelele
(Tulipa sp.) numai pe timpul zilei.
În funcţie de cantitatea de lumină necesară plantele se clasifică în:
- heliofite20 sau fotofile – plante iubitoare de lumină. ex./ zada (Larix decidua), pătlagina (Plantago
major), salcâmul (Robinia pseudoacacia), mojdreanul (Fraxinus ornus), cărpiniță (Carpinus
orientalis), pinul de Banat (Pinus nigra banatica); majoritatea plantelor din stepă, silvostepă, savană.
- sciafite21 sau fotofobe – plante iubitoare de umbră. Exemple: moldiul (Picea excelsa), fagul (Fagus
sylvatica), paltinul (arţarul) de munte (Acer pseudoplatanus), ferigile, briofitele, ciupercile etc.
Datorită nevoilor diferite de lumină apare fenomenul de stratificarea vegetaţiei, cu aspecte
caracteristice diferitelor tipuri de păduri (temperat-caducifoliate, temperat-boreale, tropical-umede etc) .
În fiecare strat al pădurilor de foioase heliofitele tind să ocupe poziţii mai la înălţime în comparaţie cu
sciafitele. Astfel, la nivelul solului, rămân să vegeteze doar sciafitele sau speciile care înfloresc primăvara
timpuriu când stratul de frunziş nu este format şi lumina poate pătrunde nestingherită (plante vernale 22):
ghioceii (Galanthus nivalis), ghioceii bogați (Leucojum vernum), brândușa (Crocus vernus), viorelele
(Scilla bifolia), viorele sălbatice (Viola canina), tămâioare (Viola joόi, V. hirta), toporași (Viola odorata,
V. suavis), dediţei (Anemone pulsatilla), spânz (Helleborus purpurascens), brebenei (Anemone pulsatilla),
podbalul (Tussilago farfara), floarea Paștelui (Anemone nemorosa) etc. În pădurile de conifere, frunzişul
foarte dens tot timpul anului nu permite dezvoltarea unei vegetaţii bogate în straturile inferioare.
În mediul acvatic, la adâncimi mai reduse, unde pot pătrunde ușor razele solare, se dezvoltă algele
verzi (în general 0-6 m) iar la adâncimi mai mari algele brune (6-35 m) și apoi algele roșii (35-250 m).
20
helios/gr. = soare
21
skia/gr. = umbră
22
vernus/lat. = de primăvară

14
 Fotoperiodismul reprezintă reacția organismelor la modificări ale duratei zilei sau totalitatea
proceselor biologice și acțiunilor specifice ale organismelor legate de iluminare (durata zilei). Anumite
procese fenologice (formarea florilor, a bulbilor și tuberculilor, înflorirea, căderea frunzelor etc.) sunt
dependente de fotoperiodism23. În special formarea florilor la unele plante se produce atunci când
lungimea nopților este mai mică (sau mai mare) decât o anumită fotoperioadă (durată) critică. Funcţie de
durata luminii necesare producerii unor fenofaze, plantele se clasifică în:
- hemeroperiodice24 sau plante de zi lungă, specifice zonelor temperate şi zonei arctice. În general,
plantele de cultură din zona temperată sunt plante de zi lungă. ex./ grâul (Triticum vulgare), ovăz
(Avena sativa), secara (Secale cereale), inul (Linum usitatisimum), spanacul (Spinacia oleracea),
sfecla de zahăr (Beta vulgaris saccharifera), garoafa (Dianthus sp.);
- nictiperiodice sau plante de zi scurtă, specifice în general zonei intertropicale. ex./ bumbacul
(Gossypium sp.), trestia de zahăr (Saccharum officinarum), tutunul (Nicotiana tabacum), cafeaua
(Coffea arabica), crizantema de grădină (Chrysantemum).
- fotoaperiodice sau plante indiferente la durata luminii. ex./ cireşul (Cerasus avium), liliacul (Syringa
vulgaris), castravetele (Cucumis sativus), hrișca (Fagopyrum esculentum), fasolea (Phaseolus
vulgaris), trandafirul (Rosa sp.).
Influenţa luminii asupra animalelor
Majoritatea animalelor au nevoie de lumină pentru desfăşurarea activităţilor vitale (orientare,
procurarea hranei, migraţie, reproducere, etc).
Unele animalele prezintă un pigment în tegument, păr sau penaj care le dă posibilitatea copierii
culorii mediului ambiant (homocromie, homocromism25, colorație criptică). ex./ cameleonul, brotăcelul,
unele omizi, caprimulgul, cambula, ursul polar. Homocromia poate fi parţială sau totală (când animalul
imită nu numai culoarea generală a mediului dar şi pe cea a diverselor medii accidentale în care intră
temporar - ex./ cameleonul). Se poate observa uşor că fauna polară este caracterizată de culoarea albă:
ursul polar (Thalarctos maritimus), vulpea polară (Alopex lagopus), iepurele arctic (Lepus timidus). La
unele din ele culoarea albă este permanentă (homocromie permanentă), la altele poate fi doar o
caracteristică a anotimpului de iarnă (homocromie variabilă - ex. vulpea polară, iepurele arctic). În
mediul forestier multe păsări au colorit verde, iar în regiunile de stepă şi deşerturi multe animale preiau
culoarea dominantă a mediului (cenuşiu sau brun). În mediul cavernicol animalele sunt depigmentate
devenind incolore sau albicioase.
În plus unele animale pentru a se camufla sau a descuraja atacatorii au ,,împrumutatˮ forme și
culori deosebite, inclusiv de la alte specii (mimetism26). ex./gecko cu coadă-frunză (Uroplatus
phantasticus), fluturele-bufniță (Caligo sp.), dragonul de mare (Phyllopteryx taeniolatus), călugărița-
orhidee (Hymenopus coronatus), fasmidele (insecte ce iau forma și culoarea frunzelor și a ramurilor).
Fotoperiodism. În funcţie de perioada ciclului zilnic de desfăşurare a activităţii există:
- animale diurne – majoritatea animalelor, care îşi desfăşoară activitatea în timpul zilei (85-98% din
activitate). ex./ mistreţ, capra neagră, păsările răpitoare de zi (vulturul, acvila, șorecarul, uliu, gaia,
eretele, șoimul), albine etc.
- animale nocturne – animalele care îşi desfăşoară activitatea în cursul nopţii (80-100% din activitate).
ex./ lilieci, păsările răpitoare de noapte (fam. Strigide), diverse animale cavernicole, abisale sau
parazite. Ele prezintă adaptări pentu orientare în întuneric (pupilă mărită, regresia şi dispariţia ochilor
compensate de alte sisteme de orientare ca antene, sisteme de ghidare cu ajutorul sunetelor)
În mediul acvatic, pentru a se „sustrage” ritmului diurn, multe specii efectuează migraţii zilnice pe
verticală (evită astfel lumina din timpul zilei). ex./specii de crustacei.
- animale cu activitate mixtă – animalele a căror activitate se desfăşoară atât ziua cât şi noaptea. ex./
şoarecele de câmp (Microtus arvalis), lupul (Canis lupus), în general familiile Muride și Canide.
În plus faţă de fotoperiodismul zilnic se manifestă şi fotoperiodismul sezonier legat de migraţiile
specifice anotimpurilor. În timpul verii boreale numeroase păsări din regiunea caldă migrează spre
latitudini nordice pentru a beneficia de o durată mai mare a luminii care le asigură condiţii benefice
procurării hranei şi înmulțirii.
23
fotoperioadă = durată a luminării diurne și nocturne în 24 ore, caracteristică fiecărei specii
24
hemera/gr. = zi
25
homos/gr. = asemănător, egal, același; chroma/gr. = culoare
26
mimeisthai/gr. = a imita

15
 4.1.1.2. Temperatura

Temperatura influenţează metabolismul plantelor, procesul care reglează schimbul de substanţe

dintre organism şi mediu, transformarea şi circulaţia substanţelor organice în corpul organismelor.
Temperaturile scăzute încetinesc ritmul normal de viaţă iar cele ridicate îl accelerează.

Influenţa temperaturii asupra plantelor

Alături de lumină, până la un anume prag, asimilaţia clorofiliană este direct proporţională cu
temperatura urmând ca după acest prag să scadă invers proporţional:
- pentru plantele din zona temperat-continentală se consideră că pragul termic este în jur de 15-200C,
peste 30-400C asimilaţia scăzând brusc;
- pentru plantele din regiunile calde temperatura optimă este de 35-400C;
- pentru plantele din zona rece temperatura optimă de asimilaţie este de 5-70C.
Variaţia temperaturii dinspre Poli spre Ecuator produce o schimbare a vegetaţiei în latitudine şi
dispunerea ei pe zone de vegetaţie (tundra, pădurile de foioase, stepele, pustiurile, pădurile tropicale, etc.)
Etajele de vegetaţie sunt și ele rezultatul direct al modificărilor altitudinale ale factorului termic.
Amplitudinile şi limitele termice influenţează toate procesele vitale ale plantelor. Vătămătoare pentru
plante sunt variaţiile bruşte de temperatură (stresul climatic), cea mai afectată fiind zona temperată.
În funcţie de necesarul termic plantele au fost clasificate în general, la nivelul Globului, în patru
categorii principale:
- megaterme – plante adaptate la o temperatură constant mai mare de 200C (plantele tropicale);
ex./fam. Palmae (Arecacee) - palmierii, Acacia sp., baobabul (Adansonia digitata);
- mezoterme – plante adaptate pentru temperaturi de 15-200C (plantele de climat temperat cald);
- microterme – plantele adaptate la temperaturi între 0 şi 15 0C cum ar fi plantele din ţinuturile
temperate reci; ex./ molid (Picea abies), brad (Abies alba), zadă (Larix sp.). Plantele mezoterme şi
microterme sunt cele care suportă cele mai mari variaţii de temperatură fiind adaptate la succesiunea
anotimpurilor și la stresul climatic.
- hekistoterme27 – plantele ţinuturilor polare şi alpine care pot trăi la temperaturi foarte scăzute. De
obicei acestea îngheaţă noaptea şi se dezgheaţă ziua reluându-şi cursul normal fără repercursiuni.
Există plante care îngheaţă complet în timpul iernii fără să fie afectate ireversibil. ex./ hreanul arctic
(Cochlearia arctica), salcia arctică (Salix arctica), merişorul (Vaccinium vitis-idaea), răchiţelele
(Oxycoccus palustris).
Influenţa temperaturii asupra animalelor
Multe animale suportă variaţiile de temperatură cu ajutorul diverselor adaptări: grosimea pielii,
strat de grăsime sub piele, penaj abundent, blană deasă, reducerea părţilor extreme ale corpului care duc la
pierdere de căldură.
Scăderea temperaturii duce la animalele „cu sânge rece” la încetinirea temporară a activităţii. O
formă extremă de încetinire a activităţilor vitale, specifică unor mamifere, reptilelor, rozătoarelor și
amfibienilor, este hibernarea.
Numeroase păsări evită sezonul rece migrând în zone cu climat mai cald.
Estivarea este o altă adaptare complexă, comportamentală şi fiziologică a numeroase specii de
nevertebrate şi vertebrate care în timpul verilor călduroase şi uscate cad într-o stare de somnolenţă fără a
se mai alimenta. ex./ popândăul cu coadă lungă (Citellus undulatus).
În funcţie de necesarul termic animalele se pot grupa astfel:
- euriterme28 – cu o valenţă ecologică mare faţă de temperatură (pot rezista la diferenţe de temperatură
destul de însemnate). ex./ puma răspândită din Ţara de Foc până în nordul Canadei, lupul etc.
- stenoterme29 – cu o valenţă ecologică mică faţă de temperatură. Pot fi:
- termofile – iubitoare de căldură, ex./primate, proboscidieni30
- psichrofile31 – iubitoare de frig, ex./speciile circumpolare (pinguin, focă, morsă, urs polar etc.)
27
hekistos/gr. = cel mai slab
28
eurys/gr. = larg
29
steno/gr. = mic, îngust
30
proboscidieni = ordin de mamifere care în prezent cuprinde elefantul indian și elefantul african; cf. proboskis/gr. = trompă
31
psickro/gr. = rece

16
 În funcţie de temperatura corpului lor animalele pot fi:
- animale poikiloterme32 (ecotermice) – cu „sânge rece”, la care temperatura este variabilă depinzând
de mediul înconjurător. Ex: peştii, amfibienii, reptilele, toate nevertebratele;
- animale homeoterme33 – cu „sânge cald”, la care temperatura corpului este constantă (ex./ păsările şi
mamiferele).

4.1.2. Factorii hidrici

Influenţa apei asupra plantelor

Umiditatea aerului reprezintă conţinutul în vapori de apă a aerului şi se realizează prin evaporaţia
apei din sol sau mediul acvatic şi prin procesele specifice organismelor, de transpiraţie şi apoi evaporaţie.
Plantele pot să-şi procure apa atât din sol cât şi din atmosferă. Vaporii de apă din atmosferă sunt la
fel de importanţi pentru plante ca şi apa din sol.
Precipitaţiile reprezintă pentru majoritatea plantelor cea mai importantă sursă de alimentare cu
apă, prin intermediul solului sau chiar direct din atmosferă. Apa este de mare importanţă nu numai în
stare lichidă dar şi solidă, mai ales pentru biocenozele regiunilor reci. Acumularea stratului de zăpadă
poate favoriza sau nu viaţa plantelor şi animalelor.
Umiditatea solului, factor foarte important pentru viaţa plantelor, se referă la saturaţia cu apă a
acestuia. Aceasta este în dependenţă directă cu umiditatea atmosferei, fiind puternic influenţată de
precipitaţii. Se consideră că vegetaţia este produsul esenţial a doi factori: umiditatea şi temperatura.
Unele plante au adaptări specifice nevoilor de apă:
- sisteme specializate de rădăcini: pivot, ramificată, fasciculară, aeriană;
- prezenţa a mici „rezervoare” de apă localizate de obicei în frunze;
- adaptări funcţionale pentru a aduna apa de ploaie; ex./ tecile frunzelor mai lăţite sau ușor concave.
- adaptări, pentru a reduce transpiraţia în regiunile aride:
- frunzele îşi reduc numărul de stomate34 având și o ritmicitatea specifică de deschidere şi
închidere, în funcţie de gradul de uscăciune;
- frunzele sunt acoperite cu un strat subţire ceros (lămâi, portocal, ficus);
- unele frunze sunt transformate în ghimpi, caz în care tulpinile înverzesc şi preiau asimilarea
clorofiliană (fam. Cactacee);
- organele de transpiraţie pot fi chiar suprimate; ex./ saxaulul alb (Haloxylon persicum) din
Sahara;
- forme de extindere a organelor de transpiraţie prin mărirea numărului de stomate pentru a putea
elimina cât mai multă apă, în regiunile umede (mărirea evapotranspiraţiei).

După necesarul de apă există patru tipuri majore de plante (hidrofite, higrofite, mezofite, xerofite)
(phyton=plantă). Deseori, când se face referire la organisme în general, categoriile care se disting sunt:
hidrofile, higrofile, mezofile, xerofile (phylos=iubitor de.., prieten).

Principalele categorii de plante în funcţie de necesarul de apă:

- hidrofite – plante acvatice propriu-zise submerse sau emerse. ex./ nufărul alb (Nymphaea alba),
nufărul galben (Nuphar lutea), ciulin de baltă (Trapa natans), plutica (Nymphoides peltata),
peştişoara (Salvinia natans), nufărul tropical sau dreţe (Nymphaea lotus thermalis), piciorul cocoşului
de baltă (Ranunculus aquatilis), broscărița (Potamogeton natans), specii parţial submerse ca trestia
(Phragmites communis), papura (Typha latifolia), săgeata apei (Sagittaria sagittifolia).
- higrofite35 – plante terestre de umezeală (atât în sol cât şi în aer), specifice luncilor râurilor, pădurilor
umede şi zonei tropical-umede. Neavând nevoie să-şi reducă transpiraţia, stomatele lor sunt prezente
pe ambele feţe ale frunzei şi stau mereu deschise. Încercând chiar să-şi amplifice transpiraţia frunzele
prezintă zbârcituri care să mărească suprafaţa de evaporare (ex./ begonia). Unele plante au stomate
specializate, care permit eliminarea apei nu numai sub formă de vapori dar şi sub formă de picături
32
poikilos/gr. = variat
33
homeo/gr. = similar
34
stomate = mică deschidere în epiderma frunzelor, servind la respiraţie şi la transpiraţie
35
higro/gr. = umed
17
 (fenomenul de gutaţie), ex./ orezul. Pe marginea apelor cresc higrofitele: salcia albă (Salix alba),
răchita (Salix fragilis), zălogul (Salix cinerea), arinul negru (Alnus glutinosa), plopul negru (Populus
nigra), chiparosul de baltă (Taxodium distichum). În general genurile Salix și Populus sunt higrofile.
- mezofite36 – plante de umezeală moderată specifice zonelor cu precipitaţii relativ uniforme de-a
lungul anului din zona temperat-continentală. Mezofitele sunt foarte expuse ofilirii fiind afectate
uneori de stresul climatic37.
Exemple: păiuşul (Festuca ovina), iarba câmpului (Agrostis alba), majoritatea speciilor de arbori din
Europa şi majoritatea plantelor de cultură – grâu, porumb, sfecla de zahăr, morcov etc.
- xerofite38 – plante de uscăciune mai mult sau mai puţin accentuată. Dispun de forme de adaptare la
nivelul scăzut de umiditate şi temperatură ridicată care le permite colectarea apei din sol şi din
atmosferă şi le asigură o transpiraţie redusă. ex./ saxaulul (Haloxylon sp.), colilia pontico-caucaziană
(Stipa ucrainica), salcâmul (Robinia pseudoacacia), stejarul pufos (Quercus pubescens), pinul negru
de Banat (Pinus nigra banatica), genul Acacia, fam. Cactacee etc.
În categoria xerofitelor un caz particular îl reprezintă plantele suculente care prezintă în ţesuturile lor
rezervoare de apă ce dau un aspect cărnos plantei. Prezintă rădăcini modeste cu extensiune de suprafaţă.
Exemplu: cactuşii (familia Cactacee) au forme adaptate pentru a obţine maximum de volum cu minimum
de suprafaţă (forme de sferă, cilindru, candelabru).
În afara acestor categorii principale, se admit şi categorii intermediare (xeromezofite, mezohigrofite).
Eurifitele sunt specii adaptate la oscilaţii ale regimului de umiditate care adesea este alternant.
ex./ pinul (Pinus sylvestris), mesteacănul (Betula pendula).

Influenţa apei asupra animalelor

Animalele, ca şi plantele, nu-şi pot îndeplini funcţiile vitale fără apă. Ele îşi procură apa atât din
mediul în care trăiesc, cât şi din plantele cu care se hrănesc. Unele animale s-au acomodat la un grad de
umiditate mai ridicat, altele la un grad de umiditate extrem de redus.
În regiunile foarte secetoase există specii de animale care îşi asigură necesarul de apă preluată din
plantele cu care se hrănesc. Aşa este cazul unor rozătoare, păsări şi reptile din regiunile de pustiu,
mamifere precum antilopa mendes (Addax nasomaculatus) din nordul Saharei. Alte animale pentru a
rezista secetei îşi fac rezerve de apă în corp prin acumularea acesteia în timpul ploilor. ex./ broaştele din
semipustiurile Australiei.
Animalele terestre, în funcţie de modul de adaptare la umiditate, au fost grupate în două categorii:
- animale higrofile, adaptate să trăiască în regiuni cu multă umiditate. Îşi duc viaţa în jurul apelor sau
biotopurilor cu multă umiditate. ex./ unele specii de melci (Limax), insectele troglobionte din mediul
umed al peşterilor, crocodilii, nutria, castorul, hipopotamul etc. O mare grupă de păsări (păsările de
apă) au traiul legat de zonele umede și unitățile acvatice (vezi cap.6.1.2.3)
- animale xerofile, adaptate la condiţiile unui mediu secetos. În deşert există unele specii de reptile cu
pielea foarte groasă pentru a rezita la temperaturile înalte din timpul zilei: varanul de deșert (Varanus
deserticolus), unele specii de mamifere ca antilopa de pustiu şi două specii de cămilă: cămila
bactriană - sau cămila cu două cocoașe - în deșertul Gobi și dromaderul în Africa și pen. Arabică.
Alte specii xerofile duc o viaţă nocturnă. ex./ broasca râioasă cenuşie (Bufo cineraea), popândăul
(Citellus sp.).

4.1.3. Factorii edafici

Solul şi plantele
Cele mai multe plante au nevoie de sol atât ca suport cât şi pentru substanţele minerale pe care le
conţine. Pentru a se fixa mai solid în sol, plantele prezintă diferite adaptări. Unele prezintă rădăcini divers
dezvoltate în funcţie de textura şi structura solului. Plantele de mlaştină din ţinuturile tropicale şi cele din
nămolul ţărmurilor cu maree, mangrovele, au rădăcini adventive care pornesc pieziş din partea de jos a
tulpinii şi fixează mai bine plantele acolo unde solul nu este destul de solid.
36
mezzo/lat. = jumătate
37
stres climatic = proces prin care pentru scurt timp condiţiile ecologice se modifică radical având repercursiuni asupra organismelor şi generând din partea
acestora reacţii de autoapărare
38
xero/gr. = uscat

18
 Importanţa solului în hrănirea plantelor este cunoscută, toate elementele necesare hrănirii plantelor
fiind extrase din sol ca o soluţie apoasă, absorbită prin rădăcini.
Caracteristicile fizico-chimice ale solului (reacţie, compoziţie chimică, structură, textură)
influenţează direct sau indirect morfologia, fiziologia şi repartiţia vegetaţiei. Ţinând seama de diverse
criterii plantele se împart în mai multe categorii:
- după reacţia solului se disting:
a. plante oxifile39 - sunt plantele care cresc pe solurile acide cu pH < 6,8. ex./ bujorul de munte
(Rhodendron kotschyi), merişorul (Vaccinium vitis-idaea), plantele din mlaştinile acide: ex./roua
cerului (Drosera rotundifolia), mușchiul Sphagnum, mesteacănul pitic (Betula nana).
b. plante neutrofile - se întâlnesc pe solurile neutre, cu pH = 6,8-7; în genere, ele includ plantele
calcifile. Problema plantelor calcifile este strâns legată de problema reacţiei solului. Carbonatul de
calciu este sarea unei baze puternice cu un acid slab şi reacţionează ca o bază slabă. Acolo unde
este surplus de calciu, el neutralizează acizii humici ce se formează prin putrezirea plantelor şi în
acest caz reacţia solului este slab bazică sau neutră. De aceea plantele care cresc pe soluri cu
reacţie neutră sau slab bazică sunt calcifile. Plantele de cultură (grâu, secară, orz, ovăz) sunt
aproape toate ori neutrofile ori bazifile. Alte specii neutrofile sunt stejarul pufos (Q. pubescens) și
stejarul brumăriu (Q. pedunculiflora).
c. plante bazifile - care preferă solurile alcaline cu pH > 7, frecvent plante din stepe şi pustiuri (ex./
genurile Poa, Festuca, Stipa); plantele calcicole (ex./ floarea de colț, garofița Pietrei Craiului)
d. plante euriacidofile - cu toleranță mare la acicitatea solului. ex./ păpădia (Taraxacum officinale),
mesteacănul (Betula pendula), pinul (Pinus sylvestris).
- după compoziţia chimică a solului:
a. plante halofile - cresc pe soluri sărate, în stepă, în semipustiuri, la ţărmurile mărilor şi oceanelor,
pe locurile unde au existat lacuri sărate. Se caracterizează prin tulpini şi frunze cărnoase, suculente
sau dimpotrivă cu o suprafaţă foliară redusă, prin presiune osmotică foarte mare, care, le pemite
folosirea apei din sol cu un conţinut de săruri mai diluat, datorită precipitaţiilor. Rădăcinile
halofitelor pot fi în contact cu soluţii de clorură de sodiu de concentraţie între 2 şi 5% şi pot
suporta astfel o presiune osmotică foarte ridicată. Pentru a-i face faţă toate celulele trebuie să
conţină soluţii tot atât de concentrate. Prezenţa clorurei de sodiu în celule nu are decât rolul de a
menţine echilibrul osmotic. ex./ brânca sau iarba sărată (Salicornia herbacea), ghirinul (Suaeda
maritima), sărăcica (Salsola soda).
b. plante nitrofile40 - sunt plantele care cresc pe soluri bogate în azot, cum este cazul buruienilor din
apropierea locuinţelor omeneşti, pe marginea drumurilor, pe terenuri abandonate (plante
ruderale41). ex./ loboda drumurilor (Atriplex nitens), știrul (Amaranthus retroflexus), urzica
(Urtica dioica), cucuta (Conium maculatum), bozul (Sambucus ebulus). Pe solurile din jurul
stânelor crește ştevia stânelor (Rumex alpinus), urzica (Urtica dioica), spanacul ciobanilor
(Chenopodium bonus-henricus). Sărurile de potasiu absorbite de aceste plante servesc întocmai ca
şi clorura de sodiu în cazul halofitelor, să regularizeze fenomenele osmotice în ţesuturi.
c. plante calcifile (calcicole) - sunt plantele care cresc pe soluri bogate în carbonat de calciu. ex./
floarea de colţ (Leontopodium alpinum), garofița Pietrei Craiului (Dianthus callizonus), pinul
negru de Banat (Pinus nigra banatica), alunul turcesc (Corylus colurna), liliacul sălbatic (Syringa
vulgaris).
- după textura şi mobilitatea solului:
a. plante psamofile42 - sunt plantele care cresc pe soluri nisipoase. ex./ varza de mare (Crambe
maritima), rogoz de nisip (Carex arenaria), garofiţa de nisip (Dianthus arenarius), cătina roșie
(Tamarix ramosissima), cătina albă (cătină de râu) (Hippophaë rhamnoides). Psamofitele prezintă
adaptări care le reduc transpiraţia (frunze înguste și ascuțite) şi legat de mobilitatea nisipului -
rădăcini adânci (pivot). Au capacitatea de a dezvolta muguri deasupra unui nou val de nisip care
le-a acoperit. Cele mai multe psamofite cresc în deşerturile nisipoase iar unele în stepe.

39
oxis/gr. = acid
40
nitros/gr. = azot
41
rudus/lat. = dărâmătură
42
psamos/gr. = nisip
19
 b. plante saxicole43 - se întâlnesc pe stânci ori pe crăpăturile acestora. ex./ floarea de colţ
(Leontopodium alpinum), ciucușoară de munte (Alyssum saxatile), saxifragă (Saxifraga sp.).
Forma de adaptabilitate dominantă este ,,pernița,, - astfel ele pot reţine praful organic şi resturile
vegetale, formând încetul cu încetul o mică cantitate de humus. De obicei vegetaţia saxicolă este
formată din alge, muşchi şi licheni saxicoli care au o acţiune corozivă şi de degradare fizică asupra
rocii (plante hasmofile), exercitată prin rădăcini sau prin aportul de materie organică în
descompunere.
Legat de compoziţia chimică a rocii s-a observat, că munţii calcaroşi sunt mai bogaţi în specii
decât cei formaţi din şisturi cristaline. Pe calcare, limitele superioare ale speciilor saxicole urcă
mai mult în altitudine decât pe şisturi sau alte roci. În perioada glaciaţiunilor cuaternare, multe
plante de climă caldă s-au putut menţine numai pe terenurile calcaroase, aceste zone fiind azi cele
mai bogate în relicte şi endemisme. O explicaţie este dată de caracterele fizice ale calcarului (nu
doar de cele chimice), care se încălzeşte mai repede şi mai puternic la soare decât şisturile,
înmagazinând căldura în timpul zilei, și eliminând-o în timpul nopţii, comportându-se astfel ca un
termoregulator atât pentru sol cât şi pentru aer.
c. plante litofile44 - sunt plantele care se dezvoltă atât pe stânci cât și pe grohotişuri și bolovănișuri,
posedând adaptări specifice ale aparatului lor radicular. ex./ jneapănul (jep), bujorul de munte
(smirdar, rododendron), pinul negru de Banat.
- plantele independente de sol se clasifică astfel:
a. parazite - trăiesc pe suporturi vii neavând nevoie de organe de nutriţie sau de fixare pe sol. Ele îşi
procură hrana de la organismele vii pe care le parazitează şi de care sunt legate. ex./ muma pădurii
(Lathraea squamaria) - parazit pe rădăcinile alunului, arinului și ocazional pe fag, vâscul alb
(Viscum album) și vâscul de stejar (Loranthus europaeus) cu rădăcini specifice (haustori).
b. saprofite - trăiesc pe corpuri organice în descompunere, pe care sunt prinse adesea prin filamente
miceliene. ex./ iasca (Fomes fomentarius), unele orhidee, mușchi și licheni corticoli.
c. epifite - trăiesc pe trunchiul şi pe ramurile arborilor din păduri, fără să aibă organe speciale cu
care să penetreze ţesuturile gazdelor. Aceste gazde le servesc numai ca suport. Fenomenul de
epifitism este mai extins în ţinuturile calde şi umede intertropicale, unde există suficientă căldură
şi lumină. ex./ bromeliacee, orhidee, ferigi.

Solul şi animalele
Suprafaţa solului serveşte ca suport pentru deplasarea animalelor terestre. Solurile pot fi dure,
rezistente, stâncoase, nisipoase, umede/submerse, influenţând organele de deplasare ale animalelor. ex./
copite înguste (cai, zebre); copite lăţite care le frânează scufundarea (bivoli, hipopotami).
Solul constituie pentu unele animale chiar mediu de viaţă: cârtița (Talpa europaea), orbetele
(Spalax sp.), hârciogul (Mesocricetus sp.), şoarecele de câmp (Microtus arveris) etc. Organismul acestora
este adaptat la viaţa subterană ceea ce a dus la formarea picioarelor săpătoare şi la reducerea organelor
vizuale. În sol sunt larg răspândite protozoarele, nematodele, miriapodele, unele insecte. De sol, sunt
legate şi majoritatea reptilelor. Vipera cu corn (Vipera ammodytes) preferă solul calcaros pentru că îi
permite să absoarbă căldura reflectată de stâncă.
Unele păsări îşi fac cuibul în sol (malul râurilor), ex./ lăstunul de mal (Riparia riparia), prigoria
(Merops apiaster), pescărelul albastru (Alcedo atthis), dumbrăveanca (Coracia garrulus).
În terenurile calcaroase predomină animalele care au nevoie de cantităţi mari de calcar, ca de pildă
moluştele (lamelibranhiate, gasteropode). Melcii tereştri preferă ţinuturile calcaroase având nevoie de
calcar pentru dezvoltarea cochiliilor.

4.1.4. Factorii orografici

Altitudinea
Prin înălţime, relieful modifică caracteristicile climatice. Cu cât altitudinea este mai mare cu atât
temperatura este mai scăzută, umezeala mai ridicată, radiaţia mai intensă, vânturile mai puternice,
nebulozitatea ridicată, presiunea atmosferică scăzută.
43
saxum/lat. = stâncă; colus = locuitor
44
lithos/gr. = piatră

20
 După exigenţele plantelor - termice, hidrice, edafice, necesar de lumină - vegetaţia şi în raport cu
ea fauna, se etajează în altitudine constituind anumite etaje de viaţă, cu asociaţii caracteristice.
În România distingem etajul nemoral (al foioaselor: gorun, fag), etajul boreal (al coniferelor),
etajul subalpin (al jneapănului) şi etajul alpin (al pajiştilor alpine).

Orientarea versanţilor
Între expunerea versanţilor şi ceilalţi factori ecologici, ce contribuie la repartizarea organismelor
în cadrul învelişului geografic, există o relaţie directă.
În emisfera nordică la latitudinea de aproximativ 45O, coastele orientate spre sud şi est primesc cea
mai mare cantitate de lumină şi căldură, fiind şi mai secetoase decît cele nordice.
Pe pantele cu expunere la lumină, limita superioară a pădurilor se ridică mai sus decât pe cele
nordice. ex./ în Carpaţii Meridionali, limita superioară a pădurii se situează la altitudini cuprinse între
1650-1800m pe versanţii sudici, pe când pe versanţii nordici această limită coboară la 1550-1650m (fig.
4.1).
Expunerea determină şi ritmul vieţii plantelor. Plantele înfloresc şi ajung la maturitate mai repede
pe pantele cu expunere sudică decât pe cele nordice.

Fig. 4.1. Schema etajării vegetaţiei în Carpaţii României (Ivan, 1979)

Gradul de înclinare al versanţilor

De înclinarea versanţilor (declivitate) depinde unghiul sub care cad razele solare (unghiul de
incidență), care determină încălzirea mai rapidă sau mai lentă a terenului respectiv. De asemenea, depinde
şi formarea solului, grosimea lui şi posibilitatea împăduririi sau acoperirii cu vegetaţie a terenurilor lipsite
de aceasta.
Gradul de înclinare al versanților acţionează şi asupra mobilităţii solului ori stratului de zăpadă,
determinând prăbuşiri, alunecări, curgeri noroioase şi avalanşe ce afectează și vegetația. Pe de altă parte
vegetația poate avea un important rol protector în stabilizarea unor versanți cu declivitate mare (ex.
vegetația arbustivă subalpină).
Pe terenurile cu pantă pronunţată plantele prezintă adaptări specifice: rădăcini dezvoltate atât în
profunzime cât şi la suprafaţă, crengi flexibile pentru a nu fi distruse de materialele care se rostogolesc pe
pantă, ramuri dispuse radiar la suprafaţa solului, rădăcini care pătrund în fisurile stâncăriei. Ex: jneapănul,
ienupărul pitic, bujorul de munte, saxifraga.

Rolul de adăpost al reliefului

Relieful joacă adesea rolul unui paravan de protecţie contra vânturilor reci şi uscate, ce dăunează
vegetaţiei şi faunei aflate la baza lui. Când adăpostului i se adaugă şi o bună orientare către soare,
condiţiile de viaţă sunt mult mai prielnice.
Un important rol de adăpost îl au depresiunile deschise. Astfel, în Depresiunea Subcarpatică a
Olteniei (de la Baia de Aramă la Horezu) şi în Depresiunea Baia Mare, vegetează castanul comestibil
21
(Castanea sativa). În depresiunile deschise orientate spre est, liliacul de grădină înfloreşte mult mai
timpuriu decât în ţinuturi mai sudice (ex./ în Depresiunea Vrancei).

4.1.5. Factorii mecanici

Vântul poate contribui la modificarea regimului temperaturilor şi al umidităţii, poate duce la

încălzirea sau răcirea unei suprafeţe terestre, modelează relieful din pustiuri. Exercită direct influenţe
asupra organismelor având efecte pozitive sau negative asupra acestora. Între efectele pozitive
menţionăm: diseminarea plantelor prin răspândirea seminţelor la speciile anemochore, răspândirea
sporilor, polenizarea plantelor anemofile (stejar, fag, brad, salcie, papură, etc.), răspândirea insectelor, etc.
Efectele negative produse de vânt se manifestă în primul rând prin acţiunea mecanică exercitată
asupra tulpinei şi coroanei arborilor şi arbuştilor. Astfel în zonele de pădure pot să apară dezrădăcinări ale
arborilor datorită vânturilor foarte puternice. Se crează astfel doborâturi de pădure care afectează
habitatele multor specii. În etajul alpin şi subalpin vegetaţia este pitică datorită vânturilor putenice care nu
permit dezvoltarea în înălţime iar la limita superioară a pădurilor arborii cu coroana deformată au aspect
de steag (arbori-drapel). Coroana acestora se dezvoltă astfel numai pe partea opusă faţă de direcţia
vânturilor dominante (fig. 4.2).

Fig. 4.2. Influența vântului asupra vegetației (Muică et al., 2006)

Alte efecte negative datorate vântului: evaporarea rapidă a apei din sol (deficit de apă în sol),
diseminarea buruienilor în culturile agricole, invazia unor organisme (omizi, lăcuste, ciuperci, viruşi, etc.)

Zăpada este un factor mecanic care are de asemenea efecte pozitive şi negative asupra organismelor
vii. Ca efect benefic, stratul de zăpadă protejează culturile agricole şi vegetaţia pitică având rolul de
izolator termic împotriva temperaturilor foarte scăzute și a vânturilor puternice care pot să apară în timpul
iernii sau primăvara. Între efectele negative, avalanşele de zăpadă pot provoca dezastre rupând arborii
(culoare de avalanșe). De asemenea acoperirea solului (vegetaţiei) cu un strat persistent de zăpadă duce la
diminuarea posibilităţilor de hrană pentru unele animale.

Focul este un alt factor mecanic cu efecte negative dar uneori şi pozitive. Focul provocat de
temperaturile foarte mari din timpul verii (arşiţa), de fulgerele din timpul furtunilor, de omul neglijent şi
inconştient, duce de multe ori la incendii devastatoare, cu efecte incalculabile asupra vegetaţiei şi vieţii
sălbatice în general. Cele mai afectate habitate sunt cele situate într-un climat subtropical. La noi în ţară
sunt afectate îndeosebi pădurile din sud-vest, unde este un climat arid în timpul verii accentuat de
insolația puternică indusă de rocile calcaroase (ex. Muntele Domogled).
Focul aplicat dirijat este util pentru introducerea în circuitul agricol a unor specii de graminee.
Aceasta înlătură însă şi o serie de organisme, mai ales animale de talie mică.
22
 4.2. FACTORUL ANTROPIC

Activități antropice cu impact major de-a lungul timpului sunt: schimbări în utilizarea terenurilor
și în cuvertura terestră (land use/land cover change)/despăduririle; cultivarea plantelor/domesticirea
animalelor; vânătoarea/braconajul. Omul a modificat componenta floristică şi faunistică a diferitelor
comunităţi de organisme ori a acţionat direct asupra ariei de repartiţie a diverşilor taxoni. Perfecţionarea
uneltelor de muncă și domesticirea animalelor sălbatice au favorizat schimbarea conştientă a vegetaţiei şi
faunei naturale. Pădurile și tufărișurile au fost defrişate şi incendiate iar locul lor ocupat de terenuri
cultivate și pășuni. Rata actuală a despăduririlor este 13,7 milioane ha/an din care doar jumătate este
compensată de păduri noi și regenerări naturale, restul fiind pierdut ireversibil (conversia terenurilor).
Pe Glob au apărut circa 20 000 de specii de plante de cultură care ocupă 1,5 miliarde ha teren
arabil. Dintre animale au fost domesticite circa 15 specii de mamifere, 10 specii de păsări, numeroase
specii de peşti şi două specii de insecte. Numărul raselor trece însă de câteva mii.
Păşunatul animalelor a creat o vegetaţie nouă, secundară, de păşune, iar în urma arăturilor şi
selecţiei artificiale au apărut primele plante de cultură şi buruienile care le însoţesc.
Factorul antropic şi-a manifestat activitatea şi în vasta repartiţie a unor specii. Mărirea unor areale
sau reducerea altora a depins deseori de activitatea conştientă sau nu a omului. Prin astfel de intervenţii s-
a distrus un echilibru natural stabilit într-o lungă perioadă de timp.
Acţiunea distructivă a omului s-a manifestat și prin vânătoare excesivă/braconaj, introducerea de
specii noi în lanțurile trofice stabile și vulnerabile, intervenții care au dus uneori chiar la dispariţia
speciilor (extincție). Efecte ale acestor acțiuni (modificări cumulative) sunt: deșertificarea/aridizarea;
eroziunea solurilor; poluarea mediului; degradarea ecosistemelor și reducerea biodiversității. Există
numeroase exemple de reducere a biodiversității în ultimele secole:
- bizonul (Bison bison), care altădată se găsea în America de Nord pe o suprafaţă vastă, există astăzi
numai în arii protejate;
- zimbrul (Bison bonasus), nu mai există decât reintrodus în câteva arii protejate din Europa (Polonia,
Ucraina) şi în Caucaz cu toate că în trecut avea o mare răspîndire în toată Europa. În prezent se
încearcă reintroducerea speciei și în România (Parcul Natural Vânători-Neamț);
- pasărea moa a fost stârpită cu desăvârşire de băştinaşii din Noua Zeelandă (≈1440 dHr.) iar pasărea
dodo de către coloniștii din Ins. Mauritius (≈1662 dHr.);
- lupul marsupial (Thylacinus cynocephalus) a dispărut din Australia, ultimul exemplar în 1936,
datorită vânătorii și a introducerii câinelui dingo;
- marea şopârlă tuatara sau hateria (Sphenodon punctatus) a dispărut datorită porcilor mistreţi și
șobolanilor aduși în Noua Zeelandă. Se mai găsește în sălbăticie doar în câteva insule mici din
apropierea Noii Zeelande;
- marmota de stepă (Marmota bobak) prezentă în stepele Eurasiei, şi-a redus mult populaţia datorită
desţelenirii şi utilizării acestor zone pentru agricultură.
Se cunoaște că 190 specii de păsări și 76 specii de mamifere au dispărut în ultimii 500 de ani (85%
dintre aceste specii de mamifere sunt dispărute în ultimele două secole).
În prezent în toate continentele se depun eforturi pentru reintroducerea unor specii în arealele lor
de origine sau pentru menținerea populațiilor periclitate la un nivel sustenabil.
Atunci când speciile au dispărut din sălbăticie (Extinct in the Wild) singura șansă în conservare o
reprezintă grădinile zoologice care mai găzduiesc uneori acele specii (conservarea ex-situ).

23
5. ELEMENTE DE BIOCENOLOGIE
COMUNITĂŢILE DE ORGANISME

Biocenologia45 se ocupă cu studiul organizării şi structurării comunităţilor biotice, al relaţiilor acestora

cu factorii de mediu, al dinamicii şi repartiţiei lor spaţiale.
Gruparea organismelor în natură se face foarte divers în variate comunităţi în funcţie de necesităţile
biologice ale acestora. Delimitarea comunităţilor de organisme poate fi stabilită atât după criteriul
fizionomic, taxonomic, ecologic, sau o delimitare multicriterială.
După criteriul fizionomic se pot delimita anumite suprafeţe cu o vegetaţie uniform constituită din
populaţii care aparţin de acelaşi tip biologic (ex./ biocora (biochora) de pajişte, biocora de pădure,
biocora de savană, biocora de deşert). Pentru comunităţile de plante caracterizate printr-o fizionomie
specifică s-a introdus noţiunea de formaţie vegetală.
Criteriul taxonomic se bazează fie pe speciile dominante (principiul dominanței sau principiul
acoperirii), fie pe un ansamblu de câteva specii, care prin constanţa (fidelitatea) și abundenţa lor
caracterizează comunităţile respective (principiul floristic, școala botanică franco-elvețiană inițiată de J.
Braun-Blanquet). Aceste comunităţi, privite sub aspect taxonomico-ecologic, au primit denumirea de
asociaţii.
Având în vedere criteriul ecologic se pot delimita anumite habitate cu proprietăţi fizico-chimice
asemănătoare, cum sunt mlaştinile eutrofe sau oligotrofe, terenurile sărăturate, nisipoase, stâncăriile
calcaroase sau silicoase, populate de comunităţile vegetale şi animalele specifice lor.
O abordare actuală folosește combinarea celor trei criterii (fizionomic, taxonomic și ecologic)
rezultând comunități numite în prezent habitate46 naturale, care conțin atât asociațiile biotice cât și
biotopurile specifice lor. ex./ habitatele de interes comunitar, cuprinse în Directiva Habitate a U.E.
(ex./păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior; pajiști calcifile alpine și subalpine; păduri
acidofile de Picea abies din regiunea montană).

Fitocenoza / asociația vegetală

În natură, plantele se asociază după necesităţile ecologice formând grupări caracteristice numite
fitocenoze. Fitocenoza reprezintă o grupare de mai multe populaţii de plante, legate de un anumit mediu
de trai având ca trăsături principale: organizarea sub formă de pâlcuri, cu contur şi mărimi variate;
compoziţia floristică, structura, fizionomia şi relaţiile de interdependenţă între populaţiile de plante şi
între plante şi biotop se menţin timp îndelungat; între diferitele componente – cormofite şi talofite – se
stabilesc relaţii de interdependenţă atât pe bază trofică cât şi ecologică.
Totalitatea fitocenozelor care au o compoziţie floristică şi necesităţi ecologice asemănătoare formează
o asociaţie vegetală. ex./ totalitatea fitocenozelor de fag (Fagus sylvatica) cu brustur negru (Symphytum
cordatum), de pe substrat bogat în calcar, alcătuiesc asociaţia făget cu brustur negru. Astfel, brusturul
negru devine specie caracteristică (fidelă, statornică, predispusă) (sens Braun-Blanquet) pentru această
asociație.
Ecotonul
Zona de tranziţie (suprapunere) între două comunități biotice, marcată de obicei prin competiţie între
acestea se numeşte ecoton. ex./ molidişurile de limită numite și rariști de limită (între etajul coniferelor şi
cel subalpin), silvostepa, silvotundra, ecosistemul de mlaștină.

Zoocenoza reprezintă o grupare sau o comunitate de animale între care se stabilesc relaţii de
interdependenţă în strânsă legătură cu factorii de mediu. Relaţiile cenotice dintre animale sunt foarte
slabe în comparaţie cu cele existente în fitocenoze. În general zoocenozele nu sunt studiate separat ci în
ambianţa fitocenozelor împreună cu care alcătuiesc biocenoze.
Biocenoza reprezintă o comunitate complexă şi unitară de plante (fitocenoză) şi de animale
(zoocenoza) între care se statornicesc relaţii de interdependenţă în strânsă legătură cu mediul lor de trai

45
bios/gr.= viaţă, kenosis/gr.=împreună, comunitate, logos=ştiinţă
46
habitat (stricto senso) = o parte din biotop plus condițiile ecologice specifice acelei părți; în prezent cu semnificație multicriterială

24
numit biotop47. Biocenoza corespunde deci prin răspândirea sa, prin numărul de specii şi de indivizi la
anumite condiţii de mediu.
Ecosistemul reprezintă o unitate a biosferei situată într-un anumit cadru geografic, fiind
constituită, pe de o parte din organismele vii, orânduite în lanţuri trofice (biocenoza), iar pe de altă parte
din factorii abiotici (biotopul). Între acestea se statornicesc relaţii de interdependenţă. ex./ ecosistemul
acvatic (marin, lacustru, palustru, lotic); ecosistemul pădurii de fag; ecosistemul de pajişte, ecosistemul de
fâneață, etc.
Ecosistemul este alcătuit deci din biocenoză + biotop.

Biomul reprezintă un nivel de organizare a materiei vii (formaţiune biotică majoră) ce cuprinde
totalitatea ecosistemelor (biocenoze și biotopi) de pe un teritoriu relativ mare, caracterizat printr-o
structură asemănătoare şi valori apropiate ale factorilor fizico-geografici (indeosebi temperatură şi
umiditate) (fig. 5.1). Această zonă majoră de viaţă (macroecosistem; complex de ecosisteme) este
determinată în general de macroclimă. Exemple de biomuri: tundra, deșertul, stepa, savana, pădurea
ecuatorială, pădurea temperată caducifoliată, taigaua. Descrierea acestor formaţiuni se face în capitolul 6.

Fig. 5.1. Distribuţia biomurilor în funcţie de temperatură şi precipitaţii (Whittaker, 1975)

47
bios/gr.=viaţă, topos=loc

25
 6. FORMAŢIUNILE BIOTICE MAJORE ALE GLOBULUI
6.1. DOMENIUL ACVATIC

6.1.1. Apele oceanice şi marine

Apele oceanice şi marine prezintă variate condiţii de viaţă, funcţie de salinitate, temperatură,
lumină, presiunea şi dinamica apelor, substanţele nutritive etc.
Condiţiile de mediu în apele oceanice şi marine
Salinitatea: Salinitatea Oceanului Planetar prezintă variaţii regionale, pe verticală şi pe latitudine.
Salinitatea medie a Oceanului Planetar este de circa 34‰. Salinitatea oceanelor variază în limite
destul de restrânse: 32-37‰, dar salinitatea mărilor are o variaţie foarte mare. ex./ Marea Baltică cu o
salinitate care variază între 1 - 22‰, Marea Neagră-17%, Marea Moartă-40%, Marea Roşie-42‰.
Salinitatea din apa mărilor şi oceanelor joacă un rol important în dezvoltarea condiţiilor de viaţă.
Unele organismele marine sunt adaptate unui anume procent de salinitate (organisme stenohaline) iar
altele suportă variaţii ale procentului de salinitate (organisme eurihaline). Exemple de organisme
stenohaline: echinoderme, gasteropode, stavrizii, tonul. Speciile eurihaline trăiesc de obicei în zonele în
care salinitatea este susceptibilă de variații mari, cum ar fi zona ţărmurilor, influenţată de aportul apelor
continentale. Multe specii eurihaline migrează între cele două medii (dulcicol - salin). ex./ scrumbia de
Dunăre (Caspialosa pontica), sturionii (morunul, păstruga, nisetru), somonii, anghilele.
Temperatura: Temperatura apelor oceanice şi marine, ca şi salinitatea, prezintă o variaţie
regională, pe verticală şi pe latitudine. În plus, variază funcţie de energia solară, deci de anotimp şi de
momentul zilei. Mai ales în mările interioare, temperatura apei până la câţiva zeci de metri adâncime
variază puternic cu anotimpul. În Marea Neagră temperatura variază funcţie de anotimp până la 80 m.
Temperatura medie anuală a oceanului planetar este de circa 17 OC, mai mare în emisfera nordică
(19 C) şi mai mică în emisfera sudică (16 OC). În general, în zona ecuatorială temperatura medie a apei
O

oceanice este de 27OC, în zona tropicelor 25,4OC, în zona temperată 10,5OC iar în zona rece 1,5OC. Coralii
se dezvoltă în apele calde din zona litorală unde temperatura apei nu scade sub 20 OC iar unele mamifere
acvatice (pinnipedele48) preferă apele reci polare.
Pe verticală, temperatura apei oceanice scade cu adâncimea (stratificare termică directă). La
adâncimi mai mari de 1000 m temperatura scade sub 40C. În unele zone polare, apare prezenţa unui strat
de apă mai cald între două straturi mai reci (mezotermie). Distribuţia termică verticală a apelor mărilor
depinde de legătura pe care o au cu Oceanul Planetar: mările cu legătură directă au aceeaşi stratificaţie
termică directă ca şi oceanele (temperatura scade cu adâncimea) dar mările separate de ocean prin diferite
praguri submarine prezintă o stratificaţie termică proprie (ex./ Marea Mediterană).
Lumina: În funcţie de gradul de pătrunderea a razelor solare în mediul marin se delimitează, pe
verticală, câteva straturi (orizonturi) de apă populate cu forme de vegetaţie diferită. Până la adâncimea de
80 m, unde stratul de apă este bine luminat, au loc cele mai intense procese de asimilaţie clorofiliană. Aici
se întâlneşte grupa algelor verzi, iar planctonul este foarte bogat. Stratul acesta de apă formează orizontul
eufotic. Sub acest strat de apă, între 80 şi 400 m se află dispus orizontul disfotic (semiîntuneric), cu o
vegetaţie săracă, fiind prezente doar câteva specii iubitoare de semiîntuneric (alge brune şi roşii). De aici
şi până la adâncimea maximă domneşte întunericul și lipseşte viaţa vegetală. Zona aceasta are cea mai
mare grosime şi formează stratul afotic.
Organismele care se dezvoltă în diferitele orizonturi de lumină tind să primească culoarea în funcţie
de mediul în care trăiesc. Cele care îşi duc viaţa în orizontul de apă eufotic primesc adesea o culoare
argintie ori albăstruie, în schimb organismele care îşi duc viaţa pe fundurile mâloase primesc o culoare
închisă, cenuşie.
Presiunea: În viaţa animalelor marine un rol deosebit de important îl are presiunea apei faţă de
care corpul lor prezintă adaptări specifice, căpătând cele mai variate forme, uneori chiar un aspect
monstruos (ex. caracatița). Presiunea exercitată de apă este totdeauna echilibrată prin presiunea internă
din corpul organismelor marine. În raport cu presiunea atmosferică, presiunea apei este cu mult mai mare.
Speciile de animale care îşi desfăşoară viaţa într-un strat de apă cu adâncime mare suportă variaţii diferite
48
pinnipede = ordin de mamifere acvatice din regiunile polare cu membrele transformate în lopeți (pinna/lat. = pană, pedis = picior)

26
ale presiunii apei (animalele euribare). Din această categorie fac parte delfinul cu plisc care coboară până
la 800 m şi poate să reziste la această adâncime timp de două ore şi caşalotul care se scufundă până la
circa 200 m şi revine la suprafaţă fără a suporta consecinţe. Există însă animale marine care nu pot
suportă variaţii de presiune (animalele stenobare). De exemplu, animalele din zona abisală adaptate la
presiuni mari ale apei, atunci când sunt aduse în straturile de la suprafaţă mor.
În baza relaţiilor ecologice dintre organismele marine şi în baza particularităţilor pe care le
prezintă mediul acvatic, suprafaţa Oceanului Planetar a fost divizată în trei zone (fig. 6.1): zona litorală,
zona pelagică şi zona abisală, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-un anumit specific în distribuţia
vieţuitoarelor. Pe lângă această grupare, plantele şi animalele marine au fost împărţite în organisme din
largul mării (pelagice) şi organisme de fund (bentonice). Organismele pelagice se împart la rândul lor în
organisme inferioare, foarte mici, ce plutesc la suprafaţa apei şi alcătuiesc planctonul şi organisme care se
mişcă singure şi formează nectonul (care cuprinde și majoritatea peștilor).

Fig. 6.1 Zonele ecologice marine (Călinescu et al., 1972)

6.1.1.1. Organismele din zona litorală

Zona litorală se desfăşoară, în general, pe platforma continentală marină (șelf), până la adâncimea
de 200 m. Relieful submarin, caracterizat prin diferite biotopuri, asigură dezvoltarea unei flore şi faune
strâns legată de configuraţia acestuia. Astfel, unele animale preferă relieful stâncos, altele relieful nisipos
sau mâlos.
Pe biotopurile stâncoase se află organisme fixate prin organe special adaptate. Frecvent se
întâlnesc alge de diferite culori: algele brune (Fucus şi Laminaria) care cresc sub forma unor desişuri
marine, la adâncimi ceva mai mari, cresc algele roşii. La adâncimi mici, cresc alge verzi frecvent folosite
în consumul alimentar. Pe alge şi pe stâncii se află fixaţi spongieri, celenterate, crustacei şi unele moluşte
(midiile, stridiile, melcii marini). Speciile de peşti sunt reduse (ex./ guvidul de mare).
Unele specii acţionează distructiv asupra faciesului în care viețuiesc. Perforează stâncile sau îşi
crează diferite canale pentru adăpost.
Pe biotopurile nisipoase şi mâloase trăiesc animale care prezintă adaptări specifice (ex./ crustă
externă slab dezvoltată, adaptate să se îngroape în mâl sau să sape în faciesul nisipos. Pe acest substrat
moale şi mobil vor fi frecvent lamelibranhiate (ex./ scoica comestibilă (Cardium edule), care suportă
mari variaţii de salinitate, scoica de nisip (Mya arenaria) care se înfige adânc în nisip şi trimite la
suprafaţă tuburi lungi numite sifoane), numerose echinoderme (ex./ stele de mare, arici de mare) şi
diverse crustacee (ex./ crabul de ţărm, creveta de nisip).
În apele mai adânci lipsite de influenţa curenţilor creşte iarba de mare de care se prind spongieri,
meduze, melci, ariciul de mare şi căluţul de mare. Între peştii adaptaţi la condiţiile substratului nisipos-
mâlos este calcanul (Rhombus maeoticus).
În regiunile calde, tropicale, în zona litorală, unde se manifestă acţiunea valurilor mareice se
găsesc păduri şi tufărişuri de mangrove şi recife de corali.

27
 Mangrovele alcătuiesc formaţiuni arborescente sau arbustive. Sunt adaptate să trăiască în mediul
acvatic hipersalin cu temperaturi ridicate.
Pădurile de mangrove (denumite şi păduri de paletuvieri) se dezvoltă ca formațiuni dese de
arbuşti (uneori arbori permanent verzi). Ele ocupă locurile adăpostite de valuri, golfurile şi estuarele
liniştite unde în timpul fluxului sunt acoperite cu apă până aproape de coroană. La retragerea apelor
(reflux), trunchiurile şi rădăcinile ies de sub apă. Una din particularităţi constă în faptul că prezintă
rădăcini adventive în formă de catalige, cu rol de fixare, propte ce se desprind de pe trunchiuri, crescând
în jos până se înfig în nămol. Arborii prezintă deseori şi rădăcini respiratorii (pneumatofori).
Pădurile de mangrove - cu o dispersie condiționată de curenții oceanici - se află răspândite în două
regiuni geografice cu specii diferite:
a) regiunea estică cuprinde ţărmurile tropicale umede aferente Oceanului Indian și vestul
Pacificului;
b) regiunea vestică cuprinde ţărmurile tropicale ale Americii Centrale, nord-estul Americii de Sud
şi pe cele din vestul Africii.
Fauna pădurilor de mangrove nu este prea bogată fiind specifică apelor hipersaline şi calde.
Aici se întâlnesc unele specii de crabi care trăiesc în mâl unde îşi sapă galerii. Pe rădăcinile copacilor se
află fixate diferite animale cu cochilii. În apele tropicale din America, sud-estul Asiei și Australia
întâlnim peştele săritor al mangrovelor (Periophthalmus koelreuteri), care urcă pe rădăcinile copacilor şi
sare prin aer pentru a vâna insecte. El prezintă o respiraţie dublă (branhială şi cutanee).
Recifele coraligene (madreporice) sunt formate din corali. Aceştia sunt animale din clasa
antozoarelor. Trăiesc în colonii sub formă de schelete calcaroase arborescente de culoare roză, roşie sau
albă. Scheletul este îmbrăcat de o pătură cărnoasă pe care stau înfipţi numeroşi indivizi.
Preferă apele calde (peste 200C), bine luminate şi aerisite, cu mare transparenţă şi cu salinitate în
general crescută (27-37‰), condiţii specifice apelor tropicale situate între 30O latitudine nordică şi sudică.
Coralii preferă apele cu mişcări moderate, deoarece spală mâlul care se poate aşeza pe polipi, înlesnind
astfel posibilitatea acestora de a-şi procura hrana şi oxigenul necesar. Cresc în înălţime cu circa 2 cm pe
an şi stau aşezaţi pe propriile soluri calcaroase. Nu trăiesc la adâncimi mai mari de 40 m.
Coralii care formează recife aparţin de ordinul madreporilor edificaţi prin schelete calcaroase de
dimensiuni variate şi forme cu aspect dentritic. La formarea recifelor mai iau parte şi unele briozoare cu
schelet calcaros, unii viermi tubicoli, moluşte cu cochilii groase şi alge roşii calcaroase.
Recifele de corali sunt răspândite în mare parte în Oceanul Indian şi în mările sale mărginaşe şi în partea
vestică a oceanelor Pacific şi Atlantic, la latitudini tropicale.
Printre ramurile coralilor se află o faună foarte variată şi bogată datorită condiţiilor optime de
viaţă (luminozitate şi transparenţă, cantitate mare de oxigen, hrană şi locuri de adăpost). Dintre speciile
mai numeroase menţionăm: spongieri, stridiile, scoici producătoare de perle (Meleagrina), scoica uriaşă
(Tridacna gigas) cea mai mare moluscă ce poate să atingă 200 kg, arici de mare, peștele-clovn (Botia
macracanthus) etc.

6.1.1.2. Organismele din zona pelagică

Zona se dezvoltă în largul mărilor până la adâncimea la care pătrunde lumina (circa 400-500 m).
Flora şi fauna trăieşte într-un mediu acvatic mult mai omogen decât mediul litoral. Organismele
superioare sunt forţate să se afle într-o permanentă stare de suspensie. Din lipsa adăposturilor, aceste
organisme sunt bune înotătoare pentru a se putea feri de atacatori. Organismele inferioare nu au mijloace
proprii de locomoţie şi ca urmare ocupă orizontul superior al apei, formând planctonul49. Acesta este
alcătuit din fitoplancton şi zooplancton50.
Fitoplanctonul este format din numeroase organisme vegetale dintre care algele (în special algele
verzi) sunt cele mai frecvente.
Zooplanctonul este format din animale foarte mici, organisme fitofage considerate consumatori
primari, care plutesc la suprafaţa apelor şi care adesea constituie hrana pentru multe animale nectonice.

49
planktos/gr. = rătăcitor
50
phyton/gr. =plantă; zoon/gr. = animal, planktos = rătăcitor

28
Zooplanctonul are în componență protozoare (foraminifere, radiolari, flagelate), celenterate 51(ex./
meduzele), copepode52 (mici crustacee de 1-2 mm) etc.
Nectonul cuprinde, în special, fauna înotătoare care prezintă anumite adaptări pentru a-şi putea
procura hrana şi a se apăra de duşmani. În general, fauna pelagică este extrem de bogată şi variată (30.000
specii de peşti, mamifere acvatice, moluşte, crustacee etc.).
O importanță deosebită o reprezintă populația de krill53, mici crustacee care în stadiul de adult
sunt considerate organisme micro-nectonice pentru că se pot deplasa împotriva unui curent ușor de apă,
iar unele specii microscopice și cele în stadiul de larvă, sunt încadrate frecvent la zooplancton.
Krill-ul este una dintre grupele cu cea mai mare biomasă totală pe glob, având și cea mai
numeroasă populație. Bancurile de krill sunt principala pradă a balenei albastre (cel mai mare animal de
pe glob, care poate ajunge la 130-160 tone). Krill-ul este utilizat în alimentație (consumul uman), ca hrană
în acvacultură, industria farmaceutică.
Dintre peştii apelor marine și oceanice cu o valoare economică deosebită sunt: 1) Clupeidele şi
Scombridele, familii de pești larg răspândite în zona temperat-boreală (ex./ heringi, sardine, scrumbiile,
tonul); 2) Salmonidele – peşti solzoşi care pentru reproducere migrează în apele dulci (ex./ somonul); 3)
sturionii – prezenți și în Marea Neagră, Marea Azov, Marea Caspică (ex./ nisetrul, păstruga, cega,
morunul) care primăvara migrează în Dunăre; 4) rechinii – peşti cartilaginoși răpitori.
În zona pelagică se găsesc şi mamifere marine. ex./Pinnipede din zona polară (foca, morsa, leul de
mare) şi cetacee (balene, delfini, caşaloți).

6.1.1.3. Organismele din zona abisală

Această zonă cuprinde întreaga masă oceanică unde nu pătrunde lumina iar mişcarea apei are o
relativă stabilitate. Temperatura apelor se menţine în jur de 4 OC iar salinitatea variază în funcţie de
adâncime între 32-34‰. În aceste condiţii, fauna care cuprinde numeroase forme arhaice, a dezvoltat
unele adaptări specifice. Datorită întunericului permanent, plantele lipsesc iar cele mai multe animale şi-
au pierdut vederea şi şi-au dezvoltat simţul tactil. Unele specii prezintă ochi foarte mari (telescopici)
pentru a putea înregistra eventualele licăriri ale luminii fosforescente produse de unele animale abisale. În
general, animalele abisale au o structură fină, fără schelet solid şi fără muşchi puternici. Sunt incolore sau
colorate în roşu, alb sau negru. Aici putem întâlni: foraminifere colorate în negru, numeroase celenterate
care de obicei trăiesc în colonii, gasteropode şi echinoderme. Modul lor de hrănire este diferit: unele sunt
necrofage (consumă cadavre), altele coprofage (consumă dejecţiile animalelor) iar altele carnivore
hrănindu-se cu pradă vie. Peştii sunt puţini numeroşi.

6.1.2. APELE CONTINENTALE

Apele continentale cuprind mai multe tipuri de formaţiuni biotice: ecosisteme de izvoare şi ape
curgătoare (biomul lotic); ecosisteme de ape stătătoare: biomul lacustru (al lacurilor) şi biomul palustru
(al bălţilor); ecosisteme de mlaştini (biomul mlaştinilor); ecosisteme de deltă (biomul deltaic).
Ecosistemele acvatice conţin doi biotopi (masa de apă – pelagialul şi substratul de sub aceasta - bentalul)
care sunt populate de pelagos şi respectiv bentos.
Vegetaţia şi animalele din apele continentale sunt foarte variate şi bogate ca urmare a influenţei pe
care o exercită factorii ecologici (chimismul apei, salinitatea, regimul termic, dinamica apelor precum şi
natura habitatului).
Unităţile acvatice care au salinitate până la 1g/l aparţin categoriei apelor dulci; cele cuprinse între
1 - 24g/l aparţin apelor salmastre, iar cele cu salinitatea între 24-37 g/l intră în categoria apelor sărate.
Când salinitatea este mai mare de 37g/l avem ape hipersaline.
Regimul termic este în funcţie de temperatura aerului, condiționată de zonele climatice în care se
află bazinele hidrografice.

51
koilos/gr. = gură; enteron = intestin
52
kope/gr. = vâslă, poda/lat. = picior
53
krill - ,,pui mic de peșteˮ/norveg.
29
 6.1.2.1. Organismele din apele curgătoare

Compoziţia floristică şi faunistică a apelor curgătoare este influențată de viteza curentului de apă,
de substratul albiei minore, de proprietăţile fizico-chimice ale apelor, de debit, de unităţile de relief
traversate etc.

Cursul superior a apelor

În cursul superior, unde frecvent sunt traversate unităţi montane, panta albiei minore este mare,
scurgerea are caracter permanent şi constant, viteza curentului are valori crescute, temperatura apelor este
scăzută iar cantitatea de oxigen dizolvat este mare. Flora şi fauna cursurilor superioare are caracter reofil
(prin forma şi adaptările care le prezintă rezistă la acţiunea curentului de apă).
Flora reofilă54 este în general săracă fiind formată din alge şi bacterii filiforme dispuse în direcţia
curentului de apă. Uneori fundul pietros al albiei minore este acoperit cu o biodermă55 subţire de culoare
verde-cafenie şi lunecoasă formată din alge foarte mici. Tot sub forma unui strat subţire, pe fundul albiei
se întâlnesc muşchi reofili. Dintre plantele cu flori avem: piciorul cocoşului (Ranunculus sp.), rogoaze
(Carex sp.), broscariţa (Potamogeton sp.).
Fauna cuprinde trei grupe:
1. animalele reobionte – adaptate la râuri cu repezişuri şi cascade (ex./ păstrăvul, vidra);
2. animale reofile – specifice apelor cu viteza ceva mai redusă (ex./ lostrița, lipanul, amfibieni);
3. animale reoxene56 – ajunse întâmplător în apele curgătoare (ex. reptile, insecte).
Nectonul este alcătuit din mai multe specii de peşti adaptaţi la condiţiile dinamice, fizice şi
chimice de aici.
În România, se poate delimita – în cursul superior al râurilor de munte – zona păstrăvului (Salmo
trutta fario) sau domeniul salmonidelor cu două subzone: subzona păstrăvului iar în aval subzona
lipanului.

Cursul mijlociu al apelor

De regulă acest curs se asociază cu regiunile deluroase şi de podiş. Pe acest sector se întâlneşte o
floră şi o faună ceva mai variată şi mai bogată. Panta albiei minore este mai redusă, curentul de apă
prezintă o viteză moderată iar patul albiei este dominat de mâluri şi uneori de pietriş grosier.
Organismele reobionte rămân foarte puţine fiind dominate de cele reofile. Fauna şi flora este
adaptată la condiţiile substratului din albia minoră. Astfel, pe paturile albiilor nisipoase creşte piciorul
cocoşului (Ranunculus) împreună cu muşchiul de apă (Fontinalis). Aici se dezvoltă unele specii de
lamelibranhiate, microcrustacei şi larvele unor insecte. Pe paturi mâloase cu pantă redusă creşte planta
invazivă ciuma apelor (Elodea canadensis) şi broscăriţa (Potamogeton).
Fauna piscicolă este adaptată la condiţiile hidrografice ale acestui sector. Aici se dezvoltă zona
mrenei cu subzona grindelului şi subzona mihalţului. În subzona grindelului întâlnim mreana vărgată,
grindelul şi cleanul. În subzona mihalţului trăieşte mihalţul, mreana, scobarul.

Cursul inferior al apelor

În cursul inferior, râurile drenează frecvent regiuni de câmpie. Ele prezintă o albie cu pantă foarte
mică, cursul devine meandrat, patul albiei este căptuşit cu mâluri şi nisipuri, iar temperatura apelor în
anotimpul de vară este foarte ridicată. Viteza curentului de apă este foarte mică, ceea ce favorizează
dezvoltarea unei vegetaţii hidrofile. La malurile convexe unde adîncimea apei este mică şi viteza foarte
redusă cresc specii de plante submerse (brădiş, broscăriţă) şi plutitoare (nuferi, ciulini de baltă). În lunca
râurilor se întâlnesc zăvoaie alcătuite din specii higrofile de sălcii, plop şi arini. Uneori, în amestec cu
acestea, se semnalează prezenţa redusă a unor esenţe tari ca stejarul și frasinul.

54
reofilă = care preferă apele curgătoare
55
biodermă = peliculă de alge, protozoare, etc care acoperă părţile scufundate în apă ale plantelor
56
reo- = curent de apă; xeno- = străin

30
 În sectorul de câmpie râurile au faună bogată şi variată. Aici este zona (domeniul) ciprinidelor57.
La pantă ceva mai mare se dezvoltă subzona plăticii, iar la pantă mică subzona crapului. În subzona
plăticii trăiesc frecvent plătica, bibanul, ţiparul. În subzona crapului întâlnim crapul (Cyprinus carpio),
linul, ştiuca, somnul etc. În râurile foarte mari şi fluvii, pe lângă fauna cu caracter stabil de apă dulce
migrează şi unele specii care trăiesc în apele marine şi care vin să se reproducă în apele dulci
(ex./scrumbia de Dunăre, sturionii etc.).

6.1.2.2. Organismele din apele stătătoare

Viaţa din apa lacurilor se află sub directa influenţă a regimului de salinitate, temperatură,
transparenţă, lumină, dinamică precum şi natura reliefului sublacustru.
Lacurile cu apă sărată pot fi: lacuri cu apă salmastră (salinitatea între 1-24 g/l) și lacuri cu apă
sărată propiu-zisă (salinitatea peste 24 g/l). Fauna este foarte săracă, fiind stenohalină. Se întâlnesc câţiva
crustacei mici, unele nematode etc.
Lacurile cu apă dulce au salinitatea sub 1 g/l . Ele se află răspîndite în general în zonele de climă
temperată şi rece, precum şi în regiunile ecuatoriale.
Din punct de vedere al potenţialului trofic avem:
- lacuri oligotrofe conţin foarte puţine substanțe nutritive, au temperaturi scăzute, transparenţă şi
cantitate de oxigen dizolvat mare. Vegetaţia este rară şi apare pe biotopuri stâncoase cum sunt algele
verzi (Nitella) şi muşchiul de lac (Fontinalis).
- lacurile distrofe sunt relativ sărace în substanțe nutritive şi cuprind de obicei lacurile de mlaştină. Au
transparenţă redusă şi o culoare brună-cafenie. Apare frecvent vegetaţia de turbă.
- lacurile eutrofe bogate în substanțe nutritive au o largă răspândire şi prezintă importanţă pentru
bogăţia faunei piscicole.

Vegetația bălților și lacurilor

În funcție de adâncimea apei, de speciile caracteristice, de poziția organelor vegetative ale

plantelor față de nivelul liber al apei, de distanța față de mal, vegetația bălților din zona temperată este
dispusă în câteva zone (fig. 6.2):
- zona microfitelor, constituită din vegetația situată la adâncime, pe fundul apelor, formată din
alge verzi, alge albastre-verzi, diatomee58 etc.
- zona macrofitelor, formată din plante mai mari, submerse, ce plutesc în masa de apă. ex./ brădiș -
plante acvatice din genul Ceratophyllum (cosor) și Myriophyllum (peniță), alge din genul Chara etc.
- zona broscăriţei – aflată la o adâncime mai mică cu specii de broscăriță (Potamogeton sp.)
submerse dar care înfloresc deasupra apei; alături de broscăriţă (Potamogeton natans) cresc plante fixate
sau nu. Plante fixate: cornacii (Trapa natans), troscotul de baltă (Polygonum amphibium), piciorul
cocoşului (Ranunculus aquatilis). Plante nefixate: lintiţa (Lemna minor), peştişoara (Salvinia natans).
- zona nuferilor – la o adâncime ceva mai mare cresc alte plante fixate pe fundul lacustru. La unele
plante frunzele rămân mai mult în aer la ape scăzute. Florile şi majoritatea frunzelor se găsesc deasupra
apei: nufărul alb (Nymphea alba), nufărul galben (Nuphar lutea), plutica (Nymphoides peltata). Frunzele
plantelor acvatice care plutesc la suprafaţa apei se numesc frunze natante.
- zona stufărișului – la adâncimi de 1-2 m crește trestia (Phragmites communis) și papura (Typha
latifolia) (formațiunea se numește stuf). Tulpinile acestora constituie o barieră pentru valuri.
- zona vegetaţie de apă mică și mal – în zonele mlăștinoase cresc plante la care o mare parte a
organelor lor se dezvoltă aerian (plante emerse). ex./ rogozul (Carex riparia), speteaza (Juncus effusus),
cucuta de baltă (Cicuta virosa), stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus), răchitanul (Lythrum salicaria). O
specie tipică este pipirigul (Scirpus lacustris), care formează desișuri compacte. Rogozurile reprezintă
stadiul final al colmatării bălților și brațelor părăsite ale râurilor. La rândul lor rogozurile vor fi invadate
de vegetația arborescentă (Salix, Populus).

57
ciprinide = familie de peşti de apă dulce cu reprezentanţi crapul, caracuda, linul etc. (cyprinus/lat. = crap)
58
diatomee = alge unicelulare microscopice galben-brune în carapace silicioasă

31
 Fig. 6.2 Stratificarea învelişului vegetal în mediul acvatic:
1-zona microfitelor; 2-zona macrofitelor; 3-zona broscăriţei;
4-zona nuferilor; 5-zona stufului (Călinescu et al., 1972)

Într-un ecosistem palustru sau lacustru unele dintre aceste zone pot să lipsească.
Pe substratul lacustru trăiesc diferite celenterate, spongieri, lamelibranhiate, crustacee. Tot aici îşi
depun icrele cei mai mulţi peşti.

6.1.2.3. Habitate deltaice și păsări de apă

Prin prezența în Delta Dunării a ecosistemelor umede, îndeosebi a stufărișurilor (inclusiv

formațiunea de plaur), a apelor stagnante sau lent curgătoare, a zăvoaielor, a pădurilor de luncă, a
vegetației de grinduri, a dunelor de nisip și zonelor costiere marine, se diferențiază câteva tipuri de
habitate fiecare cu mai mulți biotopi (fig. 6.3).

Fig. 6.3. Habitate și biotopi din Delta Dunării (Radu, 1979)

Avifauna59 Deltei Dunării care frecventează aceste habitate cuprinde circa 320 specii (85% din
speciile de păsări din România și 40% din cele europene).
Din punct de vedere al habitatului locuit există în principal grupul păsărilor de apă, al păsărilor
de țărm (limnicole) și al păsărilor silvicole.
Păsările de apă din Delta Dunării pot fi grupate în:
a) specii sedentare (prezente tot anul în Deltă)
b) specii migratoare (oaspeți de vară)
c) oaspeți de iarnă (apar în Deltă iarna venind din nordul continentelor european și asiatic iar
primăvara se reîntorc în ținuturile nordice pentru sezonul de cuibărit)
d) specii de pasaj (apar numai în perioada trecerii prin Delta Dunării, primăvara spre locurile de
reproducere din nord, iar toamna spre locurile sudice de iernat)
e) specii eratice (apariție mai mult sau mai puțin regulată) și specii accidentale.
59
avifaună = speciile de păsări (aves/lat. = pasăre, Fauncis = zeul roman al animalelor)

32
 I. Păsări de apă - specii reprezentative (specii-fanion):
a) Pelicani și specii înrudite: pelicanul comun, pelicanul creț, cormoranul mic, cormoranul mare.
b) Stârci și specii înrudite: stârci (stârc galben, stârc roșu, stârc pitic, stârc de noapte), egreta mică,
egreta mare, țigănușul, lopătarul.
c) Gâște, rațe și specii înrudite: rața mare, rața cârâitoare, rața cu cap castaniu, rața roșie, lebăda
de vară, gâsca de vară; păsări de pasaj: rața mică, rața fluierătoare, rața sulițar; oaspeți de iarnă: gârlița
mare, lebăda de iarnă, gâsca cu gât roșu, rața moțată, rața sunătoare, corcodel, lișița.
d) Pescăruși și chire: pescărușul argintiu, pescărușul râzător, chira de baltă, chirighița.
II. Păsări limnicole (de țărm): piciorong, ciocîntors, nagâț, prundăraș, fluierar.
III. Păsărelele cântătoare (ordinul Passeriformes) sunt reprezentate prin circa 120 de specii.

6.1.2.4. Mlaştinile

Mlaştinile se formează în condiţiile unui exces de apă care se acumulează în formele de relief
negative. Pe spaţiul lor se dezvoltă o vegetaţie higrofilă ce favorizează procesul de turbificare. În luncile
râurilor datorită inundaţiilor şi revărsărilor se crează un plus de umiditate care favorizează dezvoltarea
unei vegetaţii abundente higrofile. Aceasta cu timpul este înlocuită de muşchi şi rogoaze şi transformată
în mlaştină. De asemenea pe terenurile împădurite, tot ca urmare a excesului de umiditate rezultat din
precipitaţiile bogate, din menţinerea unei evaporaţii reduse şi a unei infiltraţii aproape inexistente din
cauza solurilor impermeabile, iau naştere tinoavele (mlaştinile oligotrofe) formate din sphagnete
(Sphagnum sp.). Tinoavele se mai pot forma la baza versanţilor muntoşi şi pe interfluvii.
După modul de alimentare cu apă, după forma suprafeţei şi componența vegetaţiei, mlaştinile se
împart în două grupe: mlaştini eutrofe şi mlaştini oligotrofe.

Mlaştinile eutrofe (bogate în substanţe nutritive) se află răspândite în cuvetele lacurilor colmatate,
în luncile râurilor frecvent inundate şi în jurul izvoarelor. Suprafaţa lor este plană sau concavă. Se
alimentează din precipitaţiile atmosferice, din apele care provin din albia minoră a râurilor şi din apele
freatice bogate în săruri minerale.
În mlaştinile din zona temperat continentală, formate pe substrat suprasaturat cu apă şi bogat în
substanţe hrănitoare, se dezvoltă o vegetaţie de baltă alcătuită din: trestie (Phragmites communis), papură
(Typha latifolia), rogoz (Carex vulpina), piciorul cocoşului (Ranunculus sp.). Pe lângă vegetaţia ierboasă
cresc specii lemnoase. ex./ specii de salcie (Salix sp.), mesteacănul pufos (Betula pubescens),
mestecănașul (Betula humilis), plopul (Populus tremula), arinul negru (Alnus glutinosa).

Mlaştinile oligotrofe (sărace în substanțe nutritive) se dezvoltă în regiunile cu climat umed şi rece.
La noi în ţară se numesc tinov, molhaşă, mlacă şi se află situate între 500 şi 1500 m, în regiunile carpatice
şi subcarpatice, îndeosebi în munții din județele Covasna și Harghita (ex./ tinovul Mohaș).
Se alimentează din precipitaţiile atmosferice, iar solul unde se formează este sărac în săruri
nutritive. Predomină speciile oligotrofe și oxifile. ex./ mușchiul Sphagnum, mesteacănul pitic (Betula
nana), roua cerului (Drosera rotundifolia), bumbăcăriţa (Eriophorum vaginatum), răchitele (Oxycoccus
palustris), afinul (Vaccinium myrtillus).

33
 6.2. DOMENIUL TERESTRU (BIOMURILE CONTINENTALE)

Biomurile domeniul terestru ocupă o suprafaţă de 149 mil.km 2, iar diversitatea componentelor
peisajului geografic (relief, condiţiile climatice, soluri, reţeaua hidrografică) se reflectă în adaptarea şi
răspândirea diferitelor specii de plante şi animale. Sub influenţa acestor factori fizico-geografici s-a
stabilit o distribuţie zonală a organismelor atât în latitudine cât şi în altitudine (fig. 6.4).

Fig. 6.4. Distribuţia și ponderea biomurilor terestre: 1- tundra (11%); 2- păduri de conifere boreale (17%);
3-păduri de amestec și 4-păduri temperate caducifoliate (8%); 5-stepe (13%); 6-deșerturi și 8-semideșerturi
(10%); 7-păduri și tufărișuri subtropicale xerofile (3%); 9-savane (10%);
10-păduri tropicale umede și păduri musonice (13%); 11-ecosisteme montane (6%) (Muică et al., 2006)

Biomurile sunt răspândite pe vaste teritorii dispuse aproximativ în fâşii sau benzi orizontale ce
urmează liniile latitudinale (ex./tundră, păduri boreale, păduri caducifoliate, stepe, deșerturi, păduri
tropicale). Aceste zone de vegetaţie se suprapun, într-o bună măsură, cu marile zone climatice stabilite de
către W. Köppen. R.H. Whittaker (1975) a stabilit o corespondență între biomuri și condițiile
macroclimatice (temperatură și precipitații) (fig.5.1). Zonarea vegetaţiei în altitudine (etajarea) este
influenţată de condiţiile orografice, edafice şi climatice. Pentru regiunile muntoase, s-a renunţat la
termenul de "zonă de vegetaţie", adoptându-se termenul etaj de vegetaţie.

6.2.1. Tundra
Tundra este alcătuită din asociaţii de vegetaţie ierboasă şi din tufişuri pitice răspândite de la limita
nordică a formaţiunilor arborescente (pădurea tip taiga) până la gheţurile perene. Tundra se află
răspândită în ambele emisfere: tundra arctică şi tundra antarctică. De asemenea, în regiunile muntoase,
în etajul alpin se desfăşoară tundra alpină care diferă floristic și faunistic cu latitudinea.

6.2.1.1. Tundra arctică

Tundra arctică este situată în ţinuturile polare boreale unde climatul se caracterizează prin
temperaturi scăzute tot timpul anului. Temperaturile medii variază între 0 O şi –14OC. Luna iulie prezintă
temperaturi medii de 3-12OC iar în ianuarie se pot înregistra geruri aspre de –40 OC (extreme - 600C). În
scurta vară are loc dezgheţul ce dă naştere la fenomene de solifluxiune şi de crioturbaţie, respectiv de
formare a mlaştinilor de tip oligotrof. Precipitaţiile sunt scăzute variind între 200 mm (tundra siberiană) şi
300-400 mm (tundra europeană). Grosimea stratului de zăpadă este mică şi neuniform depusă datorită
faptului că este spulberată de vânt. Vânturi puternice bat aproape tot timpul anului. Perioada de vegetaţie
la 600 lat.N durează numai trei luni când plantele fiind supuse unei lumini continue realizează o asimilaţie
puternică de clorofilă.
34
 Tundra arctică ocupă circa 3 mil.km2 şi se întinde în Europa (Islanda, nordul Scandinaviei,
peninsula Kola), Asia (nordul Siberiei până în Peninsula Kamceatka) şi în nordul Canadei și Alaska.
Tundra a fost caracterizată drept o câmpie acoperită cu ierburi. Totuşi, relieful în care se
desfăşoară nu este uniform, pe suprafaţa lui se întâlnesc locuri cvasiorizontale dar şi denivelări accentuate
și locuri unde se acumulează apa dând naştere la mlaştini. Prezenţa acestor mlaştini se datorează slabului
drenaj și dezgheţului din timpul verii până la adâncimea de circa 1,5m. Sub acest nivel solul rămâne
permanent îngheţat (permafrost, pergelisol) oprind orice circulaţie a apelor.
Vegetaţia este variată prezentându-se ca un mozaic de plante cu înălţimi reduse (sub 50 cm).
Întâlnim de la formaţiuni arbustive (tundra cu arbuști și subarbuști) până la pajiştile de tundră (tundra cu
mușchi și licheni). Structura și compoziția vegetaţiei este diferită în funcţie de gradul de umiditate al
solului şi de latitudine.
Tundra cu arbuşti şi subarbuşti, dispusă imediat la nord de pădurile de conifere (taiga), preferă
solurile umede şi impermeabile. Dintre arbuştii menţionăm: mesteceni pitici (Betula nana), salcii pitice
(Salix arctica, Salix lapponum), arini pitici (Alnus). Subarbuştii se întind la nord de formaţiunile
arbustive, fiind dominante landele de ericacee cu înălţime redusă. ex./ afinul (Vaccinium uliginosum),
merişorul (Vaccinium vitis-idaea) şi vuietoarea (Empetrum nigrum).
Tundra cu mușchi și licheni eate o formațiune foarte scundă, lichenii care domină fiind lichenul
renului (Cladonia rangiferina) și lichenul islandez (Cetraria islandica). Deasupra covorlui de licheni
apare un strat de ierburi şi tufărişuri rare şi scunde. Dintre ierburi avem gramineele și ciperacee iar din
tufărişuri, arginţica (Dryas octopetala) şi mesteacănul pitic (Betula nana).
Umiditatea solului impune diferențieri: tundra higrofilă caracterizată de o umiditate sporită
datorită denivelărilor unde se acumulează apa. Aici se formează suprafeţe mlăştinoase de turbă cu
mușchii Sphagnum și Polytrichum; tundra mezofilă, pe soluri permeabile şi bine drenate şi dominată de
formaţiuni ierboase: graminee (Deschampsia arctica, Poa abreviata), ciperacee (rogoz arctic - Carex,
bumbăcăriță - Eriophorum). Tundra xerofilă este caracteristică solului cu umiditate foarte redusă, în
general reliefului calcaros şi nisipos, specifice fiind lichenul renului și lichenul islandez.
Fauna este adaptată la condiţiile aspre, prin blană mare şi deasă, strat gros de grăsime, penaj dens
de culoare albă. Iarna o mare parte din speciile de mamifere şi păsări migrează spre sud, în taiga.
Reptilele lipsesc.
Mamifere arctice: ex./ boul mascat (Ovibos moschatus) în nordul Canadei şi Groenlanda, renul
(Rangifer tarandus) cu 8 subspecii, ursul alb (polar) (Thalarctos maritimus), vulpea polară (Alopex
lagopus), iepurele polar (Lepus timidus), lemingii (Lemmus), mamifere marine (foci, morse, balene).
Păsări arctice: ex./ gâsca polară (Anser caerulescens) care cuibăreşte Canada şi Groenlanda, raţa
de gheţuri (Clangula hyemalis), potârnichea de tundră (Lagopus mutus), bufnița de zăpadă (Nyctea
scandiaca), chira de mare (Sterna paradisaea), familia Alcide - ,,falșii pinguiniˮ: ex./ pufinul atlantic sau
papagalul de mare (Fratercula arctica) și alca (Alca sp.). Alcidele au mod de viață și aspect exterior
asemănător cu al pinguinilor datorită fenomenului de convergență60.

6.2.1.2. Tundra antarctică

Tundra antarctică se caracterizează prin condiţii climatice mai aspre decât tundra arctică. În luna
cea mai caldă temperatura medie creşte puţin peste 0 OC iar în cea mai rece se pot atinge extreme de minus
80OC. Precipitaţiile sunt reduse la 250-300 mm iar vânturile sunt puternice, frecvente fiind furtunile
violente.
Vegetaţia este răspândită numai în zona ţărmurilor şi pe insulele din jur unde climatul are o nuanţă
oceanică. Dintre speciile cele mai frecvente sunt: gramineele (Poa flabellata, Festuca erecta,
Deschampisa antarctica), arbuşti pitici (Empetrum rubrum), unele specii de muşchi şi licheni.
Fauna este adaptată la condiţiile de climă aspră. Mamiferele terestre lipsesc în schimb mamiferele
marine sunt frecvente în apele reci (balene, foci, elefantul de mare).
Păsări: ex./ pinguinii (17 specii pe glob, toate în emisfera sudică, din care mai mult de jumătate
sunt legate direct de Antarctica), petreli (5 specii), albatrosul (Diomedea exulans).

60
convergență (evoluție convergentă) = dezvoltarea unor caracteristici morfologice exterioare similare la organisme care nu sunt îndeaproape înrudite, datorită
faptului că s-au adaptat la condiții similare de viață. ex./ convergența între un rechin (pește) și un delfin (mamifer).

35
 6.2.1.3. Tundra alpină

Tundra alpină din munţii regiunilor temperate

Vegetaţia tundrei alpine prezintă unele asemănări cu vegetaţia tundrei arctice. Pajiştile alpine din
zona temperată se aseamănă cu vegetaţia ierboasă din tundră prin faptul că au o perioadă scurtă de
vegetaţie, sunt dominate de graminee și ciperacee, creşterea în înălţime este limitată între 10 - 30 cm.
Vegetaţia şi fauna etajului alpin este strâns legată de condiţiile climatice şi edafice ale fiecărei
unităţi muntoase. Se întâlneşte mai ales în regiunea Holartică, în Munţii Pirinei, Alpi, Carpaţi, Caucaz,
Himalaya, Munţii Japoniei, Munții Cordilieri etc, la diverse altitudini în funcţie de latitudine.
Se disting mai multe subetaje ale vegetaţiei alpine ale căror limite altitudinale variază de la un
sistem montan la altul. Condiţiile climatice diferă de cele din zona de tundră, cantitatea de precipitaţii
fiind mai mare (peste 1000 mm/an), depusă mai ales sub formă de strat consistent de zăpadă (1-6 m).
Temperatura medie a aerului scade în raport cu altitudinea. ex./ în Carpaţii Româneşti variază între 0 OC
(la 2000 m) până la - 2,6OC (la 2505 m - Vf. Omu).
Vegetația. În funcţie de condiţiile climatice, plantele sunt pitice, au flori viu colorate din cauza
intensităţii mari a luminii, frunzele cresc aproape de rădăcină, reducându-se astfel tulpina. Prezintă o mare
rezistenţă la temperaturi scăzute. Unele plante sunt acoperite cu o pâslă de perişori care reduce procesul
de transpiraţie (ex./ floarea de colț). Alte plante, din cauza vânturilor puternice şi a temperaturilor scăzute,
îşi formează rozete sau perniţe cu rădăcini bine fixate în pământ. ex./ garofiţa alpină (Dinathus
spiculifolius), guşa pormbelului alpin (Silene acualis).
Pajiştile alpine au o largă răspândire fiind alcătuite din graminee ca iarba câmpului (Agrostis
rupestris), păiuşul alpin (Festuca supina), firuţa (Poa alpina), ciperacee ca rogozul alpin (Carex curvula).
La acestea se adaugă şi o mare varietate de flori viu colorate: viorelele alpine (Viola alpina), garofiţe
(Dianthus glacialis), genţiane (Gentiana nivalis) şi campanule (Campanula alpina).
Vegetaţia lemnoasă se întâlneşte în partea inferioară a etajului alpin şi este alcătuită din tufe
scunde de subarbuști și arbuști: ex./ bujor de munte (Rhododendron kotschyi), merişor (Vaccinium vitis-
idaea), afin (Vaccinium myrtillus), jneapăn (Pinus mugo), ienupăr pitic (Juniperus sibirica), salcie pitică
(Salix reticulata, Salix retusa, Salix herbacea).
Pe locurile expuse, bătute de vânturi puternice, pe stâncării și grohotișuri, cresc plante cu caracter
xerofil: licheni (Centaria sp.), saxifragă (Saxifraga sp.), tufe de arginţică (Dryas octopetala). În
denivelările cu grad mare de umiditate apare covorul de muşchi (Sphagnum şi Polytrichum).
Fauna prezintă adaptări pentru a putea rezista condiţiilor climatice. Între etajul alpin şi etajul
pădurilor, numeroase animale execută o migraţie pe verticală. În sezonul rece coboară pentru a găsi
adăpostul necesar în pădure, vara urcă pe înălţimi. Carnivorele sunt cele mai tipice migratoare pe
verticală. ex./ lupul (Canis lupus), ursul tibetan (Ursus arctos pruinosus), ursul himalayan (Ursus arctos
isabellinus), ursul brun (Ursus arctos), puma (Puma concolor).
Mamifere din tundra alpină: ex./ capra neagră (Rupicapra rupicapra), ţapul alpin sau ibexul
(Capra ibex), ţapul pirenaic (Capra pyrenaica), ţapul alb din Munţii Stâncoşi, berbecul de zăpadă din
Munţii Siberiei Orientale, oaia de Pamir, lama guanaco (Lama guanicoe), marmota alpină (Marmota
marmota), şoarecele alpin (Microtus nivalis).
Păsări din tundra alpină: ex./ brumăriţa alpină (Prunella collaris), vulturul pleşuv (Gyps fulvus),
stăncuţa alpină (Pyrrhocorax pyrrhocorax), condorul (Vultur gryphus).
Reptilele şi amfibienii ajung şi ele la altitudini mari: ex./ şopârla vivipară (Lacerta vivipara),
vipera comună (Vipera berus), salamandra (Salamandra atra).

Tundra alpină din munţii regiunilor tropicale şi ecuatoriale este dispusă pe mai multe etaje, cu
mari diferențieri în funcție de factorii ecologici, îndeosebi cantitatea de precipitații și repartiția acestora.
Unităţile montane reprezentative din aceste regiuni sunt: 1. Platoul muntos din Mexic ce se caracterizează
prin înălţimi între 800-5000 m străjuite de conuri vulcanice de peste 5000 m (Vf. Citaltépetl - 5747 m și
Popocatépetl - 5452m); 2. Anzii în zona ecuatorială care ating înălțimi de peste 6000 m (ex./Vf.
Chimborazo - 6310 m); 3. Munţii Asiei de Sud-Est care includ sistemele montane din Indonezia şi
Filipine, câteva înălţimi depășind 4000-5000 m; 4. Africa Ecuatorială Înaltă ce cuprinde câteva masive
izolate cu înălţimi care depășesc 5000 m (Vf. Kenya, Vf. Ruwenzori, Vf. Kilimandjaro - 5895 m).

36
 6.2.2. Deșerturile

Zonele aride care cuprind deșerturile şi semideșerturile (fig. 6.6) se caracterizează printr-un peisaj
uscat unde vegetaţia este rară şi xerofilă iar viaţa animală foarte restrânsă. Semideșertul se deosebește de
deșert prin faptul că are o vegetație dispersată, care acoperă circa 25% din suprafața terenului (uneori
gradul de acoperire este chiar mai ridicat dar caracterul extrem xerofil al plantelor determină încadrarea în
această categorie). În deșert gradul de acoperire este foarte scăzut și de obicei plantele existente se
grupează în pâlcuri. În funcţie de condiţiile climatice ale deșerturilor acestea se împart în două categori:
- deșerturile reci, răspândite în ţinuturile arctice şi antarctice înzăpezite (deşerturile reci arctice şi
antarctice) şi regiunile înălţimilor muntoase uscate (deşerturile reci alpine; ex./Tibet, Pamir,
Altiplano - Bolivia) unde solul este îngheţat tot timpul anului. Aceste pustiuri primesc o cantitate
moderată de precipitaţii, în general sub formă solidă, iar temperatura medie anuală este sub 0 OC. Pe
spaţiile stâncoase şi nisipoase neacoperite de zăpadă, creşte o vegetaţie extrem de săracă alcătuită din
asociaţii de tundră uscată, petece de pajişti unde se remarcă florile macului arctic (Papaver
radicatum), păiuşul antarctic (Deschampsia antarctica) şi unele specii de muşchi şi licheni.
- deșerturile calde, se află situate în zona temperat-continentală boreală şi în zona intertropicală.
Deșerturile din zona temperat-continentală se caracterizează printr-un climat excesiv, unde verile
sunt extrem de călduroase, cu temperatura medie mai mare de 30 OC, iar iernile foarte reci, cu media lunii
ianuarie sub –5OC.
Deșerturile din zona intertropicală se caracterizează prin temperaturi medii ridicate tot timpul
anului. Apar în schimb diferenţe termice importante între zi şi noapte. Precipitaţiile sunt foarte reduse şi
neregulate. Cantitatea de precipitaţii în Sahara este de numai 15-90 mm anual.

6.2.2.1. Deşerturile și semideșerturile din zonele temperate

Deşerturile și semideșerturile temperate din Asia

Sunt dispuse la sud de stepele kazahe în regiunea aralo-caspică (deșerturile Karakum, Kâzâlkum),
fie dincolo de Pamir - munții Tian-Șan, în partea centrală a Asiei (deșerturile Takla-Makan, Alaşan,
Gobi). Sunt caracterizate printr-un continentalism excesiv, cu veri foarte călduroase şi ierni extrem de
geroase, astfel se deosebesc floristic și faunistic de deșerturile tropicale. Precipitaţiile foarte reduse se
înregistrează vara pentru deșerturile din centrul Asiei (slaba pătrundere a musonului umed), respectiv
primăvara în regiunea aralo-caspică, când se dezvoltă unele plante efemere (terofite). Datorită deficitului
puternic de umiditate pe mari întinderi, îndeosebi în depresiuni, se produce salinizarea solurilor.
Semideșerturile ocupă 55% din suprafața Kazahstanului, între stepele sud-siberiene și deșerturi. Lacul
Aral și-a redus foarte mult suprafața în ultimele decenii, prin evaporare, datorită captării în foarte mare
măsură a fluviilor care îl alimentau pentru irigații (aici se înregistrează una ditre cele mai grave catastrofe
ecologice pe glob).
Vegetaţia este sărăcăcioasă în funcţie de condiţiile edafice şi climatice locale. În deşerturile de
nisip se află unele specii de arbuşti xerofili. ex./ pelinul de deșert (Artemisia), saxaulul alb și negru
(Haloxylon); specii ierboase înalte de drin (Aristida), rogoz de câmp (Carex), cârcel (Ephedra) etc. În
depresiunile sărăturoase cresc plante halofile (Nitraria, Salicornia).
Unele mamifere s-au putut adapta la aceste condiţii de secetă: ex./antilopa cu guşă, asinul sălbatic
(Hermionus hermionus), cămila cu două cocoaşe sau cămila bactriană (Camelus bactrianus) în deșertul
Gobi. Există numeroase reptile și rozătoare.
În partea centrală și vestică a Podișului Tibet, cu altitudini medii de 4200-4800 m, avem un deșert
rece, clima fiind foarte aridă.
Deşerturile și semideșerturile temperate din America de Nord
Deficitul de umiditate din vestul SUA (datorită barierei muntoase) determină existența unor
regiuni cu caracter mai mult sau mai puțin pronunțat de deșert. Deși în general sunt numite deșerturi, doar
o mică parte corespund acestei noțiuni, majoritatea având caracteristici de semideșert sau de tufărișuri și
formațiuni de arbori scunzi, xerofili, adesea cuprinzând și numeroase plante suculente, cu diverse grade
de acoperire. Se află răspândite în partea de sud-vest a SUA şi în nordul Mexicului. Sunt formate din
semideșerturile Marele Bazin, Mohave, Sonora, Arizona şi deșerturile Chihuahua şi Tamaulipan. Podișul

37
Marelui Bazin ocupă regiunea aridă cuprinsă între Munţii Stâncoşi, Munţii Cascadelor şi Munţii Sierra
Nevada. Precipitaţiile variază între 100-250 mm. Vegetaţia este dominată de pelin (Artemisia), arbustul
de creozot (Larrea), specii de cactuși (Yucca, Opuntia), Agave. În semipustiurile Mohave, Sonora,
Arizona şi pustiurile Chihuahua şi Tamaulipan climatul este mai aspru. Precipitaţiile medii anuale variază
între 50 - 150 mm. Predomină o vegetaţie alcătuită din plante suculente din care unele au caracter
arborescent. Cactusul uriaş (Carnegia gigantea) și cereusul (Cereus) îşi întind ramurile în sus sub formă
de candelabru. Dintre speciile de animale o serie de specii sunt comune cu fauna prerilor. ex./ coiotul,
șarpele cu clopoței, sconcsul, diferite rozătoare.
Semideşerturile temperate din America de Sud De-a lungul marginii estice a Anzilor până în
Patagonia se întind semideșerturi temperate reci cu arbuști de creozot (Larrea nitida) alternând cu
graminee de tip tussock foarte scunde cu diverse plante xerofile cu formă de pernițe (adaptare la vântul
foarte puternic). Precipitaţiile cad în cantitate extrem de redusă. Vegetaţia se caracterizează prin prezenţa
cactaceelor arborescente şi a arbuştilor xerofili, acacii (Acacia) şi plante adaptate la terenuri sărăturoase
(Salicornia).

Fig. 6.6. Răspândirea deşerturilor pe Glob (Muică et al., 2006)

6.2.2.2. Deşerturile zonei intertropicale

Deşerturile din Africa. Ocupă cele mai întinse suprafeţe, dintre care numai Sahara are circa 7
mil.km2. În afara Saharei se află şi semipustiurile Kalahari şi Namib din Africa de Sud.
Pustiul Sahara are o floră cu origini în regiunea mediteraneană. În erguri creşte drinul (Aristida),
retamul (Retam), caligonum (Calligonum), cârcelul (Ephedra) etc.
Pe platourile stâncoase de tipul hamadelor vegetaţia este extrem de săracă, acomodându-se doar
câteva specii de plante. ex./ saxaulul pitic (Haloxylon scoparium). O vegetaţie mai bogată, dar tot cu
tendinţe de xerofilism o întâlnim pe văile şi depresiunile cu umiditate temporară. ex./ specii de subarbuşti
spinoşi (Acacia), arborele de fistic (Pistacia atlantica). Ierburile sunt dominate de specii din genurile
Panicum, Pennisetum, Agropyron. Pe văile sărăturoase cresc plante halofile. În munții din Sahara
întâlnim arbuști xerofili și măslinul sălbatic (Olea laperrinei).
În oaze cresc diferiți palmieri. ex./ curmalul (Phoenix dactylifera), leandrul (Nerium oleander),
arborele de fistic (Pistacia atlantica).
Mamifere: ex./ antilopa mendes (Addax nasomaculatus), antilopa de pustiu, cămila cu o cocoaşă
sau dromader (Camelus dromedarius) -domesticită, prezentă în majoritatea deșerturilor din Africa și Asia.
Spre sud are loc o tranziție lentă de la deșert la savană printr-un complex specific (Sahel 61).
Deşerturile Namib şi Kalahari se caracterizează prin tufărişuri xerofile (în special Acacia sp.),
plante cărnoase bogat colorate, plante xerofile suculente din genurile Euphorbia şi Aloe. Un interes
ştiinţific îl reprezintă un endemism, relict mezozoic: tumboa sau velvicia (Welwitschia mirabilis).
Deşerturile tropicale din Asia Deşerturile tropicale din Asia se întind aproape pe tot teritoriul
Peninsulei Arabia (Deşertul Marele Nefud, Micul Nefud, Rub al Khali), parte din Siria şi Iran şi în nord-

61
sahel/arabă = margine

38
vestul Indiei (deșertul Thar). Dintre plantele specifice acestor pustiuri menţionăm plante suculente
(Euphorbia), tufărişuri de acacii, lichenii comestibili. Fauna, nu prea bogată, s-a adaptat la condiţiile
existente. Cele mai multe animale au culoare gălbuie deschisă sau roşiatică, unele au însă şi culoarea
cenuşie. Gura, nările şi ochii acestor animale sunt protejate împotriva pătrunderii nisipului. Cele mai
cunoscute specii sunt: cămila cu o cocoașă sau dromaderul (domesticită), antilopa de deşert, iepurele
egiptean.
Deşerturile tropicale din America de Sud Sunt situate în partea de vest, cel mai mare fiind
deșertul Atacama, unul dintre cele mai aride locuri de pe pământ. Predomină arbuștii țepoși și specii de
cactus dar pe mari porțiuni vegetația este reprezentată doar de plante efemere, care apar după ploile
ocazionale, în restul timpului supraviețuind sub formă de semințe. Se întâlnesc și semideșerturi cu cactuși
și tufărișuri spinoase, care trec treptat spre categoria deșerturilor temperate sau stepelor reci, odată cu
înaintarea spre sudul continentului.
Deşerturile din Australia Ocupă cel mai întins spaţiu din partea centrală a acestui continent
(Deșerturile Simpson, Gibson, Tanami), atingând pe o porțiune și țărmul vestic și sudic (Marele Deșert
Victoria, Marele Deșert Nisipos). Vegetaţia este formată din câteva specii ierboase adaptate la condiţii de
xerofilism excesiv, pe mari suprafețe întâlnindu-se așa-numitele ierburi-arici (Spinifex) formând tufe
rotunde, apoi unele specii de arbuşti (Atriplex) şi semiarbuşti (Casuarina). Fauna este săracă şi adaptată la
condiţiile de climă extrem de secetoasă (precipitaţii sub 100 mm/an). Se pot întâlni marsupiale (cârtiţa de
deşert, şobolanul-cangur), broaște de nisip (,,broaște săpătoareˮ ce se pot îngropa repede în nisip).

6.2.3. Stepele

Stepa este o formațiune ierboasă întâlnită în regiunile temperate dar și subtropicale, în care
predomină gramineele xerofile hemicriptofite62 (la care deși tulpina și frunzele se usucă, mugurii de
regenerare de la baza tufei asigură supraviețuirea plantei în sezonul următor). Rădăcinile acestora
realizează o înțelenire puternică. Vegetația lemnoasă este foarte slab reprezentată, doar prin rare pâlcuri
sau exemplare izolate de arbuști scunzi.
Stepa se desfășoară pe suprafeţe foarte întinse în zona temperat-continentală a Asiei, Europei și
Americii de Nord (prerie) iar pe suprafețe mai restrânse în sud-estul și sudul Americii de Sud (pampas), al
Africii și Australiei (fig.6.7.). Se dezvoltă o vegataţie ierboasă cu caracter xerofil încadrată la formațiunea
de stepă cu diferențieri floristice și faunistice semnificative în funcție de continent.
În America de Nord formaţiunile stepice cuprind o mare suprafaţă dispusă în nord pe o bandă
dintre statele Manitoba şi Saskatchewan şi până la Golful Mexic în sud. Această stepă poartă numele de
prerie.
În America de Sud, mai ales, în bazinul inferior al fluviului Parana, se află o întinsă câmpie
denumită pampas. Stepe cu suprafeţe foarte restrânse se întâlnesc în Africa de Nord şi în Noua Zeelandă.

Fig. 6.7. Răspândirea stepelor pe Glob (Muică et al., 2006)

62
hemi/gr. = jumătate; kriptos = ascuns

39
 6.2.3.1. Stepele din Europa şi Asia
În Europa şi Asia vegetaţia de stepă se întinde, sub forma unei benzi, din bazinul Dunării
inferioare şi până la Munţii Urali şi de aici până în Siberia occidentală și Mongolia orientală. În Ungaria
poartă numele de pustă, iar la noi în ţară, o mare parte din suprafaţa ei poartă numele de bărăgan.
Formațiunea se caracterizează printr-un climat temperat-continental unde temperaturile medii anuale
oscilează între 0,50C (Siberia), 90C (Ucraina), şi 110C în bazinul inferior al Dunării. Cantitatea de
precipitaţii este redusă, în general, variază între 300 - 600 mm/an. Solul stepelor este alcătuit din
cernoziomuri de diferite tipuri, bogate în humus. Datorită condiţiilor de climă şi sol, vegetaţia de stepă,
prezintă caractere de adaptare la xerofilism.
Stepele sunt alcătuite, în cea mai mare parte, din graminee: păiuşuri stepice (Festuca), colilia
(Stipa), negara (Stipa capillata), pir crestat (Agropyron cristatum), bărboasă (Andropogon ischaemum) şa.
Tot aici cresc: păpădia (Taraxacum officinale), pelinul de stepă (Artemisia pontica), imortelele
(Xeranthemum anuum), rogozuri de stepă (Carex), unele plante cu ţepi ca ghimpele (Cirisium) şi ciulinii
(Carduus). Între arbuștii de stepă apar frecvent porumbarul (Prunus spinosa), măceșul (Rosa canina),
cornul (Cornus mas).
Fauna este bogată şi foarte variată datorită abundenţei de hrană.
Dintre mamifere mai răspândite sunt rozătoarele: ex./ popândăul comun (Citellus citellus),
popândăul pătat și popândăul roșcat, hârciogul (Cricetus cricetus). Frecvente sunt și cârtiţa (Talpa
europaea), orbetele sau cățelul pământului (Spalax), dihorul de stepă (Mustela eversmanni), bursucul
(Meles meles), nevăstuica (Mustela mustela), iepurele (Lepus europaeus), vulpea (Vulpes vulpes).
Păsările au o largă răpândire, cele mai multe cuibărind la sol: dropia (Otis tarda), potârnichia
(Perdix perdix), ciocârlia de câmp (Alauda arvensis), cioara cenuşie (Corvux cornix), graurul (Sturnus
vulgaris), vrabia de câmp (Passer domesticus), uliul găinilor (Accipiter gentilis).
Reptilele sunt şi ele destul de numeroase: șopârla cenușie (Lacerta agilis), guşterul (Lacerta
viridis), şarpele lui Esculap (Elaphe longissima), vipera de stepă (Vipera ursini) etc.

6.2.3.2. Preriile din America de Nord

Ca şi stepele din Euroasia prezintă un climat cu caracter excesiv temperat-continental în care
iernile sunt friguroase (0-5OC), iar verile foarte călduroase (18-21OC). Precipitaţiile variază din punct de
vedere cantitativ scăzând de la est (unde este o medie de 1000 mm/an) la vest (unde media este de 300
mm/an).
Formaţiunile forestiere lipsesc aproape în totalitate şi aceasta nu din cauza condiţiilor
pedoclimatice şi datorită defrişărilor şi incendiilor. Preriile se află răspândite în partea centrală a Americii
de Nord (efectul de continentalism) în state precum Dakota de Nord şi de Sud, Nebraska, Kansas,
Colorado, Missouri, Iowa şa.
Preriile nord americane se caracterizează prin formaţiuni ierboase a căror înălţime variază în
raport cu condiţiile climatice şi edafice. Spre est preeriile au iarba mai înaltă, iar spre vest mai scundă.
Partea estică se desfăşoară din vestul Munţilor Appalachi şi până la meridianul de 93OV.
Aici ierburile pot atinge 1,5 m înălţime aşa cum sunt câteva specii de graminee (Andropogon) care
depăşesc 2 m şi se folosesc în hrana cornutelor mari. Alături de aceste specii creşte iarba indiană
(Sorghastrum nutans) și specii din genurile Poa și Stipa. Ierburile cu talie mai mică sunt caracteristice
regiunilor vestice, zona cuprinsă între 93O - 104O lat.V. Aşa sunt: iarba bizonului, iarba grama, negara
(Stipa pectinata) şi unele plante cu rezistenţă mare la secetă (Artemisia, Aristida).
Animalele din prerii au fost supuse, în secolul al XIX-lea, unui vânat necruţător care a redus
numărul de specii. Bizonul (Bison bison), un mare erbivor, aproape exterminat în sec. XIX, este protejat
azi în rezervaţii. În preria americană astăzi mai trăieşte antilocapra sau antilopa de prerie (Antilocapra
americana), câinele de prerie, iepurelele de prerie, lupul de prerie, vulpea de prerie, curcanul sălbatic.

6.2.3.3. Pampasurile din America de Sud

Acestea sunt cunoscute şi sub numele de Pampeana (provincia care ocupă bazinul inferior al
fluviului Parana) şi regiunile învecinate. Pampasurile se desfăşoară între 30 O şi 38O latitudine sudică,
cuprinzând o suprafaţă de circa 0,5 mil.km2. Condiţiile climatice se caracterizează prin temperaturi medii
anuale ce oscilează între 13 şi 17OC. Precipitaţiile anuale scad cantitativ de la est la vest (de la 1200 la

40
600 mm/an). Vegetaţia pampasurilor este dominată de graminee ce cresc între 60-100 cm. Aceste pajişti
cresc sub formă de tufe cu aspect de mănunchi denumite tussock. Genul cel mai frecvent este Stipa
asociat cu Poa şi Melica. În partea vestică a pampasurilor unde precipitaţiile sunt mai reduse (600 mm/an)
vegetaţia ierboasă are un caracter xerofil şi este dominată de specia Stipa tenuissima.
Fauna este caracteristică formaţiunilor de stepă. Se întâlneşte struţul de câmpie sau pasărea nandu
(Rhea amecicana), cerbul de pampas şi diferite specii de rozătoare ca: viscaşa, mara care înlocuieşte
iepurele, rozătoarele tuco-tuco.
Spre sud, în Patagonia apare o stepă temperată rece.

6.2.4. Savanele
Savanele sunt răspândite în Africa, unde ocupă cea mai întinsă suprafaţă, în Asia de Sud aflată sub
influenţa musonică, în Australia de nord-est şi în America de Sud (fig 6.8).
Savanele sunt asociaţii de ierburi megaterme a căror înălţime variază între 80 cm şi câţiva metri.
Ele se prezintă sub forma unui strat continuu alcătuit mai ales din graminee. Dezvoltarea maximă a
vegetaţiei are loc în timpul verii, adică în sezonul ploios, iar în sezonul secetos plantele se usucă. Printre
această vegetaţie se află răspândiţi arbori şi arbuşti izolaţi sub formă de boschete. Clima este
caracteristică regiunii tropicale unde temperaturile medii anuale oscilează între 18 şi 24 OC, iar cantitatea
medie de precipitaţii este între 900 şi 1500 mm. În savane predomină solurile feruginoase cu bogat
conţinut de fier şi solurile negre de savană.

6.2.4.1. Savanele din Africa

Savanele din Africa se consideră a fi cele mai tipice şi ocupă circa 40% din teritoriul acestui
continent. Ele se află dispuse sub forma unei benzi ce se desfăşoară între pădurile tropicale şi zona
deşertică începând din vest de la Oceanul Atlantic (Senegal) şi până în estul Africii la Marea Arabiei
(Somalia) iar de acol spre spre sud până în Africa de Sud interferând cu zone de stepă subtropicală și
arbuști. Savanele, în funcţie de constituţia solului, şi mai ales în funcţie de prezenţa anumitor specii de
arbori, au fost împărţite în: savane cu baobabi, savane cu acacii şi savane cu palmieri.
Savana cu baobabi este cea mai caracteristică în sensul că este dominată de câteva specii de
graminee din genurile Pennisetum şi Imperata, adică se întâlneşte frecvent iarba elefanţilor (Pennisetum
purpurem), iarba imperata (Imperata cylindrica), Andropogon, Panicum şa. Aceste graminee în timpul
ploios cresc până la câţiva metri înălţime, adăpostind marile animale erbivore. În sezonul secetos se
menţin numai ierburile mai scunde dând peisajului o fizionomie de pseudostepă tropicală. Apare
baobabul (Adansonia digitata) denumit şi arborele de pâine. Uneori este însoţit şi de acacii (Acacia
spirocarpa) şi arborele capoc (Ceiba pentranda).
Savana cu acacii se caracterizează prin prezenţa unui strat ierbos de înălţime mai mică (1-1,5 m)
alcătuit din specii de Aristida şi Panicum. Cresc specii de acacii (Acacia) dând acestei formaţii o nuanţă
de xerofilism accentuat.
Savana cu palmieri este specifică Africii occidentale. Aici creşte palmierul Borassus
flambelifera adaptat la condiţii de xerofilism. Fauna este foarte abundentă, este de talie mare şi cele mai
multe animale pasc în turme, pentru a se putea apăra de animalele carnivore puternice.
Dintre erbivorele ce populează savanele menţionăm: rinocerul alb care este pe cale de dispariţie şi
rinocerul negru, girafa, antilopa kudu, antilopa cal, antilopa suliţă, zebrele, bivolul negru. Animalele
carnivore, foarte puternice, atacă antilopele, gazelele, zebrele şi chiar speciile erbivore de talie mare. În
savană mai trăiesc: leul (Panthera leo), leopardul (Panthera pardus), ghepardul, hiena etc.
Păsările sunt reprezentate prin genul numidelor, al bibilicilor şi nectarinidelor (mâncătoare de
nectar). Pe solul savanelor abundă insectele, mai ales termitele care îşi construiesc conuri de pământ ce
pot ajunge până la 5-6 m înălţime.

6.2.4.2. Savanele din America de Sud

Se află situate în Brazilia (platourile Matto Grosso şi Minas Gerais), Venezuela, bazinul fluviului
Orinocco unde poartă diferite denumiri.
41
 În Brazilia savanele ocupă circa 2 milioane km 2 şi sunt alcătuite dintr-o vegetaţie ierboasă cu
înălţimea de 30-50 cm în care predomină speciile de Paspalum, Panicum, Andropogon, Aristida etc.
Foarte rar apar şi arbori cu înălţimi până la 3 m. Acest tip de savană poartă numele de campos limpios
(câmp curat).
Când stratul erbaceu atinge înălţimi mai mari (1-2 m) şi creşte la umbra arbuştilor mai înalţi (5-8
m) alcătuiesc savanele numite campos cerrados. În depresiunile ceva mai umede vegetaţia ierboasă a
savanelor este asociată cu palmierul Mauritia vinifera, formând astfel un tip de savană ce se încadrează la
zone umede tropicale numită pantanal.
O savană asemănătoare, cu denumirea de llanos (lianos), care semnifică loc neted, se întinde la est
de Anzi în Columbia,Venezuela și Guyana (bazinul Orinocco). Aici precipitaţiile sunt foarte bogate (1300
mm/an), iar stratul erbaceu atinge o înălţime de 50 cm. Lianosurile situate pe un relief mai înalt, unde
drenajul apelor este mai activ, sunt dominate de graminee şi de prezenţa mai multor specii de arbori.
Lianosurile situate în regiuni mai joase, unde se adună apa de ploaie şi se menţine până în
perioada secetoasă, se prezintă sub forma unui strat ierbos de 50-60 cm înălţime. Acest tip de savană
poartă numele de palmares. Fauna este foarte variată. Aici trăiesc unele ierbivore ca cerbul suliţar şi mai
multe specii de păsări: nandul american, păunul american şi papagalul ara. De asemenea, trăiesc şi câteva
specii de mamifere carnivore: vulpea de câmp şi tigrul yaguarete (Felis onca) și reptile: şarpele cascabel,
şarpele boa.

6.2.4.3. Savanele din Asia de Sud

Se află răspândite în India, Sri Lanka şi Indochina. Ele sunt dominate de asociaţii ierboase însoţite
în India de arbori din genul Shorea iar în Indochina de bambuşi. Aceste savane sunt cutreierate de
animale erbivore ca rinocerul cu corn (Rhinocerus unicornis), Antilopa cervicapra, considerată un animal
sfânt de către indieni, antilopa cu patru coarne, bivolul indian şi de mamifere carnivore: tigrul de Bengal
(Panthera tigris), ghepardul, hiena etc.

6.2.4.4. Savanele din Australia

Se găsesc răspândite pe o suprafaţă foarte întinsă în partea nordică a continentului (savana

tropicală) şi mai restrâns în sud-est, în bazinul hidrografic Darling-Murray (savană temperată). La
începutul sezonului ploios vegetaţia ierboasă încolţeşte repede devenind o pajişte prospătă şi suculentă.
Pe spaţiul acestui covor ierbos în nord apar hăţişuri de eucalipţi pitici, iar în bazinul inferior al fluviului
Murray cresc eucalipţi mai mari formând savana cu eucalipţi. Cele mai frecvente animale sunt
marsupialele: cangurul mare (Macropus giganteus) şi cangurul uriaş roşu (Macropus rufus). Dintre
păsările mari, bune alergătoare, sunt pasărea emu şi casuarul.

Fig. 6.8. Răspândirea savanelor pe Glob (Enciclopedia Britanica, 1997)

42
 6.2.5. Pădurile

Pădurile sunt formate din arbori şi arbuşti de diferite înălţimi la care uneori se adaugă liane şi
epifite. Pe parterul pădurilor cresc plante ierboase, muşchi, ciuperci etc.
La cele mai multe formaţiuni apare o stratificaţie pe verticală. În funcţie de zonalitatea climatică şi de
succesiunea anotimpurilor, speciile de arbori care formează pădurile au frunzele persistente
(sempervirescente) sau au frunze căzătoare (caducifoliate). Pădurile au cea mai largă răspândire în zonele
temperate (boreală şi australă) şi în regiunile ecuatoriale.

6.2.5.1. Pădurile tropicale umede (ecuatoriale)

Pădurile tropicale umede se mai numesc păduri pluviale, păduri ecuatoriale, păduri ombrofile sau
păduri virgine. Pădurile pluviale se dezvoltă în regiunile calde şi cu umiditate bogată. Cea mai mare
extindere o au în bazinul Amazonului unde se numesc selvas, hyleas sau bosanes, în America centrală, în
Africa centrală şi occidentală, ceea ce corespunde bazinului Zair (Congo) şi în sudul şi sud-estul Asiei.
Clima este umedă şi se caracterizează prin temperaturi medii foarte ridicate (25-30 0C) şi prin
precipitaţii anuale ce oscilează între 2000 şi 4000 mm. Ploile au o distribuţie uniformă în timpul anului.
Solurile lateritice, bogate în oxizi de fier, au cea mai largă răspândire. Ele sunt sărace în substanţe
nutritive. Bogăţia vegetaţiei se explică pe baza substanţelor minerale care se produc anual din fitomasa
care moare. Plantele moarte căzute pe parterul pădurilor se transformă repede în substanţe nutritive care
sunt absorbite de rădăcini.
Vegetaţia pădurilor tropicale umede
Pădurea tropicală umedă este o pădure foarte deasă, sempervirescentă şi prezintă un mare număr
de specii care cresc tot timpul anului fără perioadă de repaus.
Pădurea este dispusă în mai multe straturi sau etaje de vegetaţie. Pe trunchiurile copacilor se
fixează o abundentă vegetaţie alcătuită din liane şi epifite. De asemenea, pe parterul pădurii cresc
numeroase ferigi adaptate la condiţiile umbrofile.
Diversitatea floristică a pădurii ecuatoriale este marcată de numărul extraordinar de mare de
specii, mai ales specii arborescente. Excepţie fac pădurile din Malayezia care au specii arborescente mai
puţine. Pe suprafaţa unui hectar se găsesc peste 40 specii de arbori, în timp ce pe aceeaşi suprafaţă, în
pădurile boreale nu cresc decât 10-12 specii de arbori.

Fig. 6.9. Răspândirea pădurilor tropicale umede (Pişota, 2002)

Pădurile din America de Sud se deosebesc de cele din Asia sau Africa din punct de vedere
floristic. De exemplu, în pădurile pluviale sud-americane este foarte frecventă familia palmierilor. În
pădurile ecuatoriale africane această familie este mai puţin numeroasă.
Stratul arboricol este alcătuit din mai multe etaje sau nivele de vegetaţie (fig.6.10), atinge înălţimi
de 50 m şi mai rar 60 m. În comparaţie, în pădurile din zona temperată nu se întâlnesc decât unul sau două
etaje de vegetaţie arborescentă iar arborii au în general înălţimi de 20-30 m.
Arborii din pădurile ecuatoriale sunt zvelţi, au scoarţa trunchiului subţire, netedă şi uneori
lucioasă. Nu au inele prin care să se aprecieze vârsta, dar din analiza înălţimii aceştia pot atinge 250 ani.
Trunchiul arborilor este drept şi are o circumferinţă de 1 m. Ramificaţia ramurilor este mică, de regulă de
43
ordinul 3 în comparaţie cu pădurile temperate unde arborii au ramificaţia coroanei de ordinul 5-8. Pentru
menţinerea stabilităţii, trunchiurile înalte prezintă rădăcini tabulare sau rădăcini sub formă de contrafort
(lungi de 8-10 m). În pădurile ecuatoriale cresc şi arbori care nu au deloc ramuri, cum sunt palmierii. Ei
au un trunchi drept, înalt şi cu frunze mari spre coroană.

Fig. 6.10. Structurarea vegetaţiei (stratificarea) într-o pădure ecuatorială

Frunzele arborilor au un limb foarte mare şi prezintă o structură xerofilă datorită intensităţii mari
de lumină. Sunt bogate în siliciu, par scorţoase, au tentă strălucitoare şi par a fi acoperite cu lac.
Un fenomen frecvent la numeroşi arbori ecuatoriali este caulifloria, adică creşterea florilor direct
pe trunchiul copacului, iar după polenizarea lor apar fructele. Florile sunt foarte colorate strălucind la
razele luminoase (ex: arborele de cacao – Theobroma cacao).
Durata medie de viaţă a unei frunze este de 12-13 luni după care se vestejeşte şi moare. La fiecare
arbore există un proces continuu de creştere şi cădere a frunzelor, fapt ce face ca el să se menţină în
permanenţă verde (sempervirescent).
O altă particularitate a pădurii ecuatoriale este abundenţa lianelor şi epifitelor.
Lianele sunt plante agăţătoare care se servesc de trunchiul arborilor numai pentru suport. Aparţin
de grupa plantelor fotofite şi de aceea se rulează în jurul trunchiului, până ajung la etajul superior la
lumină intensă. Lungimea lor, având în vedere şi gradul lor de rulare, ajunge până la 200-250 m, iar
grosimea este în jur de 15-20 cm. Palmierul căţărător (Calamus) care este o formă de liană are 240 m.
Lianele aparţin de familii floristice foarte diverse şi dispun de variate moduri de a se acroşa, de a se
învălui în jurul arborilor, datorită tijei lor foarte volubile, a cârligelor şi a cerceilor pe care le au.
Epifitele sunt şi ele foarte numeroase ca urmare a condiţiilor de umiditate ridicată şi constantă. Ele
se fixează de alte plante. Aparţin diferitelor familii, cele mai frecvente fiind Orhideele, Araceele,
Bromeliaceele. Cele situate în parterul pădurilor, la baza arborilor, sunt alcătuite în general din muşchi şi
ferigi şi formează grupa plantelor sciofile. Epifitele dornice de lumină sau grupa plantelor heliofile, tind să
se fixeze la înălţimea marilor arbori.
Plantele parazite sunt lipsite de clorofilă. Au culoarea roşie şi galbenă şi uneori un aspect
monstruos. De exemplu Rafflesia arnoldi din Malayezia.
În lungul râurilor şi fluviilor care traversează savanele creşte o fâşie îngustă de pădure virgină care
se aseamănă cu cea ecuatorială, denumită pădure galerie.
Fauna pădurilor tropicale umede prezintă, ca urmare a bogatelor resurse alimentare, caractere
originale, în sensul că este foarte variată şi foarte numeroasă populând diferitele strate de vegetaţie,
precum şi parterul pădurii. În pădurea ecuatorială trăiesc astfel două tipuri de animale: unele numai
arboricole care foarte rar coboară pe sol şi altele tericole care îşi duc viaţa pe parterul pădurii la umbra
arborilor extrem de deşi.
În funcţie de mediul în care trăiesc, cele mai multe animale prezintă adaptări specifice. Unele au
coada lungă şi prehensilă63 (maimuţele din genurile Lagothrix, Ateles), altele prezintă gheare foarte
dezvoltate cu care se agaţă de arbori (Bradypus). Există şi animale care au degetele opozabile (papagali,
63
prehensilă = cu ajutorul căreia se prind de ramurile copacilor (prehendere/lat. = a prinde)
44
maimuţe) sau degetele lor sunt prevăzute cu discuri adezive (brotăcelul african, lemurienii, liliecii). În
Malayezia trăiesc unele animale cu dispozitive sub forma unor paraşute de zbor (veveriţa zburătoare).
Păsările duc şi ele tot viaţă arboricolă, au un colorit viu, talie mare şi voce vibrantă (papagalii,
tucanii, păsările rinocer, păsările indicatoare de miere, etc.).
Reptilele sunt de dimensiuni foarte mari, mai frecvente fiind boidele şi pitonii.
Fauna tericolă este ceva mai săracă şi este alcătuită din câteva specii de ierbivore (Okapi,
Tragalus) şi unele suide (porcul moscat, porcul babirusa).
Pădurile tropicale umede din America de Sud
Se află răspândite în cea mai mare parte a Amazonului, zona occidentală a Anzilor Columbieni şi
Ecuadorieni (provincia Pacifică) şi coasta Atlantică de Est (70-300S) pe o lăţime de 50-100 km.
Clima este caldă şi umedă cu temperaturi medii ce variază între 19 şi 25 0C în provincia Atlantică,
26 C în provincia Amazoniană şi 23-300C în provincia Pacifică. Precipitaţiile sunt foarte bogate oscilând
0

între 2600 şi 10000 mm.

Vegetaţia caracteristică este selva pluvială. Pe malurile râurilor şi fluviilor se ridică varzea,
pădurea inundabilă care se continuă cu pădurea neinundabilă (Terra firme). Pădurea Amazoniană are mai
multe straturi de vegetaţie. În primul strat se află arbori înalţi de 30-50 m, cu trunchiuri drepte şi rădăcini
tabulare de susţinere. Al doilea strat este format din arbori mai mici şi palmieri. Stratul inferior este
constituit din numeroase specii de ierbacee, palmieri pitici şi arbuşti.
De asemenea, în aceste păduri se află răspândite numeroase liane ca scara maimuţelor (Bauhinia),
epifite şi orhidee epifite.
Vegetaţia din stratul superior este alcătuită dintr-o mare varietate de specii de arbori. Mulţi dintre
aceştia prezintă o importanţă economică deosebită. De exemplu, arborele de cauciuc (Hevea braziliensis)
de 30-40 m înălţime, din latexul căruia se obţine pe cale industrială cauciucul, arborele de cacao
(Theobroma cacao) cu fructul care conţine seminţe din făina cărora se prepară cacao, arboraşul de coca
din care se extrage cocaina folosită în industria farmaceutică, palmierul de vin (Mauritia vinifera),
palmierul de fibre textile, palmierul de cocos (Cocos nucifera), arborele de capoc, arborele de balsam,
ferigi arborescente.
Fauna s-a adaptat de-a lungul anilor de existenţă la diferite circumstanţe. Cea mai mare parte din
ea este adaptată la viaţa arboricolă şi numai o anumită parte duce viaţă tericolă.
Din rândul faunei arboricole amintim: maimuţele agăţătoare şi cu coadă prehensilă de genul
Ateles, maimuţa păianjen şi maimuţa urlătoare.
Păsările sunt reprezentate prin numeroase specii de papagali de Amazonia, de talie mare şi
mijlocie, cei mai mulţi fiind de culoare verde. Din rândul lor se pot menţiona: papagalul cu fruntea
albăstruie, ara cu pieptul galben, ara verde, etc. Tot în pădurile tropicale ale Americii de Sud trăiesc şi
tucanii, păsări cu ciocul foarte mare şi păsările colibri.
În stratul arborescent se află unele specii de iguane mari (Iguana), furnici negre şi roşii care ating
4 cm lungime. Tot aici trăiesc numeroase specii de lepidoptere 64, păianjeni uriaşi, specii de albine cu
rezistenţă mare la zbor.
Fauna tericolă este ceva mai redusă, fiind alcătuită din câteva specii de ierbivore şi carnivore.
Dintre acestea amintim: tapiru american, tatuul mare, specii de marsupiale (opussum american). Apoi
unele animale carnivore ca: jaguarul sau tigrul Yaguarete (Felis onca), puma (Felis concolor), leopardul
(Felis pardales), vulpea sud-americană (zorros).
Pădurile tropicale umede din Africa
Pădurile africane au un număr relativ redus de specii de arbori (circa 3000); sunt dispuse în 4-5
straturi de vegetaţie, iar arborii cei mai înalţi ajung până la 50 m. Se află răspândite în bazinul fluviului
Zair (Congo), sudul Nigeriei, Liberia, Coasta de Fildeş etc., acoperind o suprafaţă de 800 000 km2.
Printre arborii înalţi şi etajaţi se etalează numeroase liane, epifite dominate de orhidee şi ferigi. De
asemenea, între arborii care alcătuiesc straturi dense de vegetaţie se întâlnesc şi unele specii de mare
interes economic. Între acestea se pot enumera palmierii africani: palmierul de vin (Raphaia vinifera),
palmierul de ulei (Elaeis guinensis) din care se prepară uleiul industrial, palmierul de cocos (Cocos
nucifera) al cărui fruct este folosit în industria alimentară şi numeroşi bananieri cultivaţi pe scară largă.
Tot aici creşte arborele de cafea (Coffea arabica) din fructele căruia se obţine cafeaua; arboraşul cola
64
lepidoptere = ordin de insecte care cuprinde fluturii, circa 100 000 specii pe Glob (lepis/gr. = solz; pteron/gr. = aripă)

45
(Cola) cu seminţele utilizate la prepararea băuturii Coca-Cola. Alţi arbori cu întrebuinţare în industria
lemnului sunt: mahonul de Senegal, palisandru, arborele capoc (Ceiba guinensis).
Fauna o întâlnim în spaţiul arboricol şi cel tericol. Pe coroana arborilor este frecventă maimuţa
diavol (Colobus satanas). În etajul următor de vegetaţie unde coroanele arborilor sunt uşor umbrite se
găsesc mai multe specii de maimuţe: babuinii cu subspeciile pavianul cu mantie, pavianul pitic, maimuţa
husar, maimuţa cu mantie (Colobus palliatus) şi cimpanzeul (Pan chimpanse).
Păsările sunt reprezentate de acvila cu coroană care se hrăneşte cu antilope şi maimuţe, papagalul
jako a cărui arie coincide cu cea a palmierului de ulei, întrucât preferă fructele acestui arbore, papagalul
cu colier şi familia păsărilor indicatoare de miere. Acestea scot sunete vivace călăuzindu-i pe oameni
către stupul albinelor.
În etajul inferior al pădurilor trăiesc animale căţărătoare ca veveriţa vărgată şi unele reptile ca
vipera şi pitonul african.
Pe parterul întunecat al pădurilor africane se întâlnesc câteva specii de antilope (antilopa okapi).
Tot aici apar hipopotamul pitic, elefantul african (Loxodonta africana) şi gorila (Gorilla gorilla).
Pădurile tropicale umede din Asia de Sud şi Sud-Est
Sunt răspândite în India, Birmania, Thailanda, Vietnam, Peninsula Malacca, Arhipelagul Indoneziei şi
nord-estul Australiei. În aceste păduri pluviale cresc numeroase specii de arbori ce aparţin familiilor
palmierilor, moraceelor, myrtaceelor, lauraceelor, etc.
Familia palmelor este reprezentată prin speciile de Borasus flambellifera, Phonix silvestris,
Caryota urens, palmierul de zahăr (Arenga saccharifera), sagotierul, şa. Foarte frecvent este bambusul
(Bambus), o graminee arborescentă ce ajunge la 40 m înălţime cu lemn foarte tare folosit în industria
mobilei şi a hârtiei. Familia moraceelor cuprinde numeroase specii din care numai genul Ficus are circa
600 de specii, unele cu importanţă în industria cauciucului. În Malayesia creşte ficusul de cauciuc (Ficus
elastica) iar în India smochinul indian (Ficus bengalensis).
Fauna este variată şi bogată. În arborii pădurii pluviale trăiesc numeroase specii de maimuţe cum
ar fi orangutanul (Pongo pygmaeus) și gibonii (Hylobates sp.). Păsările sunt extrem de numeroase şi au
colorit foarte viu. Menţionăm: păunul asiatic, pasărea rinocerului, pasărea ţesătoare din India şa.
Animalele tericole sunt şi ele destul de numeroase. Dintre acestea menţionăm speciile de ierbivore: cerbul
axis, elefantul indian (Elephas maximus), rinocerul indian. Dintre animalele carnivore: ursul jder şi
pantera neagră de Djawa. Reptilele sunt reprezente de pitonul uriaş, şarpele cu ochelari, cobra regală.

6.2.5.2. Pădurile tropicale cu ritm sezonier

Se află răspândite în zona formaţiunilor vegetale unde predomină un anotimp ploios şi altul uscat-
secetos. De exemplu, în America de Sud şi în Africa pe flancul marginal al pădurilor pluviale, în sezonul
secetos care de regulă ţine 1-3 luni pe an o parte din arbori îşi leapădă frunzele alcătuind bordura de
păduri tropicale sezoniere semisempervirescente.
În Asia de Sud-Est unde se face simţită influenţa climatului musonic apar pădurile de tip musonic.
În unele regiuni ale Africii şi în nordul Americii de Sud, unde sezonul secetos are o durată mai mare (6
luni), apar pădurile și tufărișuril tropicale sezoniere de tip xerofil.

a. Pădurile musonice
Pădurile musonice se întâlnesc în Asia de Sud-Est şi în câteva insule din arhipelagul Sondelor.
Aici, cantitatea de precipitaţii este mare (1500 mm) şi cade, în cea mai mare parte, în anotimpul ploios
(aprilie-septembrie). Iarna se caracterizează printr-o secetă accentuată (octombrie-martie).
În Asia se deosebesc trei tipuri de păduri musonice: păduri mixte, păduri de teck şi păduri de sal.
Pădurile mixte au o largă răspândire şi sunt alcătuite din specii de arbori cu lemn foarte preţios.
ex./ trandafirul indian (Dalbergia latifolia), abanosul (Diospyros sp.) cu mai multe varietăți, santalul alb
indian și alte varietăți (Santalum). În subarboretul acestor păduri se întâlnesc bambuşi şi palmieri pitici de
natură sempervirescentă.
Pădurile de teck (Tectona grandis) sunt dominate de specii de teck, arbore zvelt, de 30-40 m
înălţime, cu frunze mari, caduce în perioada secetoasă a anului. Are un lemn foarte dur utilizat în

46
construcţia navelor. Aceste păduri sunt răspândite în Gaţii de Vest, partea centrală a Indiei şi în peninsula
Indochina.
Pădurile de sal (Shorea robusta) sunt alcătuite dintr-o singură specie lemnoasă care poartă
denumirea locală de sal, arbore ce atinge 35 m şi o circumferinţă de 2 m. Este răspândit în Podişul Decan,
Indochina şi Malayezia.

b. Pădurile și tufărișurile tropicale de tip xerofil

Sunt specifice regiunilor unde seceta se menţine mai multe luni (4-8 luni). Precipitaţiile care cad
sunt mult mai reduse, de circa 500-700 mm /an. Ele se află răspândite în Africa tropicală, America de Sud
şi în partea centrală a Indiei. În cadrul acestor păduri se disting două formaţiuni mai importante: pădurile
savane şi tufărişurile xerofile ghimpoase.
Pădurile-savane sau savane-parcuri prezintă zona de tranziţie către savane. Aici cresc arbori mici,
noduroşi şi distanţaţi unul de altul. Coroana arborilor nu formează o boltă compactă încât lumina pătrunde
până la sol favorizând dezvoltarea unui strat ierbaceu format din specii de Andropogon şi Penissetum.
Vara arborii rămân fără frunze, iar iarba se usucă şi se decolorează.
Tufărişurile xerofile ghimpoase:
În Africa aceste formaţiuni de tufărișuri poartă local denumiri de bruse, kola, veld etc. Ele sunt
formate din arbuşti de mică înălţime cu frunzele penate şi ţepoase (ex./ arbuști din genul Acacia).
În America de Sud pădurile şi tufărişurile xerofile poartă numele de caatinga (Brazilia). Aici în
unii ani seceta durează 9 luni. Arborii sunt scunzi, cresc distanţaţi unii de alţii, iar tufărişurile sunt
spinoase. În componenţa caatingăi pot intra arbori care îşi fac rezerve de apă pentru a o consuma în
sezonul secetos (ex./din familia Bombacaceelor), palmieri de ceară (Copernicia cerifera) şi numeroase
cactacee (Pilocerosus, Cereus, Opuntia, Melocactus).

6.2.5.3. Pădurile şi tufărişurile cu frunze aspre

Sunt alcătuite din arbori şi arbuşti, în majoritatea lor cu frunze sempervirescente de culoare
cenuşie-verde, ştearsă sau mată din cauza substanțelor răşinoase ce le conțin. Unii arbuşti prezintă frunze
ţepoase.
Formaţiunile acestea de vegetaţie au un caracter (semi)xerofil şi se află răspândite în bazinul Mării
Mediterane, în peninsula California (Mexic) și statul California (SUA), în Africa de Sud (regiunea
Capului), partea centrală a statului Chile, în Australia de Sud-Vest, Sud și Sud-Est.
Regiunea cea mai importantă o constituie ţărmul de nord şi de sud al Mării Mediterane. Aici
condiţiile climatice se caracterizează prin veri calde şi secetoase cu temperaturi medii în luna iulie între
22 şi 280 C, iar în ianuarie între 5 şi 120 C. Precipitaţiile cad într-o cantitate medie anuală de 500-700 mm,
fiind mai frecvente în timpul iernii.
În regiunea Mării Mediterane cresc păduri semixerofile, sempervirescente până la altitudinea de
circa 1500 m, alcătuite în special din cvercinee. Arborele cel mai tipic pentru aceste păduri este stejarul
mereu verde sau stejarul de stâncă (Quercus ilex), cu frunzele tari, scorţoase şi ovale, stejarul de plută
(Quercus suber) şi micul stejar de kermes (Quercus coccifera). În aceeaşi zonă, mai ales în partea
occidentală a Mării Mediterane cresc câteva specii de pin: pinul maritim (Pinus maritima), pinul de Alep
(Pinus halpensis), iar pe coastele mai însorite şi pe câmpii cresc Pinus pinea şi Pinus pinaster.
În Munţii Atlasul Telian, între 1000 şi 2000 de metri se întâlnesc pâlcuri de cedri cu specia cedrul
de Atlas (Cedrus atlantica). Tot în Munţii Atlasului se află şi bradul numida (Abies numidica). La
înălţimi mai mari cresc formaţiuni arbustive de ienuperi (Juniperus) şi cimişir (Buxus sempervirens). În
Munţii Libanului, pe areale restrânse întâlnim cedrul de Liban (Cedrus libanotica).
În regiunile mai calde din jurul Mării Mediterane se află răspândiţi măslinul (Olea europaea) şi
roşcovul (Ceratonia siliqua).
Formaţiunile arbustive sunt alcătuite din specii veşnic verzi: mirt (Myrtus communis), leandru
(Nerium oleander), palmier pitic, fisticul, dafinul (laurul) (Laurus nobilis). De asemenea, mai sunt
prezente tufe de ericacee (Erica), levănţica (lavandă) (Levandula angustifolia), specii de cimbru
(Thymus). Alături de aceste formaţiuni cu caracter xerofil cresc şi specii de arbori cu frunzele căzătoare:
castanul dulce (Castanea), platanul (Platanus), stejarul macedonian etc.

47
 Formaţiunile de tufişuri xerofile mediteraneene care au o răspândire destul de largă, au un caracter
sempervirescent şi poartă diferite denumiri după aşezarea lor geografică: maquis, garriga, frigana,
tomilare, chaparral, mattoral.
Maquis-ul este o formaţiune de arbuşti şi hăţişuri de înălţime joasă şi cu arbori ce ajung până la
câţiva metri (3-8 m). Este răspândit în Corsica şi în nordul Mării Mediterane. În componenţa lui intră
mielăreaua (Arbutus unedo) şi palmierul pitic (Chamerops humilis).
Garriga este formată din desişuri de arbuşti şi de arbori nu prea înalţi, alcătuiţi de regulă din
stejarul de kermes (Quercus coccifera). Se mai întâlnesc specii de erica (Erica arborea), rozmarin
(Rosmarinus officinalis), cimbru etc.
Frigana este o altă formaţiune de arbuşti cu ghimpi şi ţepi (Genista, Poterium, Cistus), răspândit
în Grecia şi în Asia Mică.
Tomilare este denumirea spaniolă pentru desişuri şi arbuşti de mică înălţime în care predomină
plantele aromate. În unele tomilare predomină cimbru (Thymus vulgaris). În altele rozmarinul şi levănţica
(lavanda). În Spania şi pe ţărmul mediteranean din nord-vestul Africii cresc tufişuri de ericacee.
Chaparral-ul este alcătuit din desişuri de arbuşti şi din păduri de stejar sempervirescente. Se află
răspândit în California unde condiţiile climatice se aseamănă cu cele din bazinul Mediteranei. În pădurile
de stejar predomină stejarul verde american (Quercus agrifolia) cu înălţimi de până la 30 m şi stejarul
pasania (Pasania densifiora). Desişurile de arbuşti sunt permanent verzi.
Mattoral-ul se desfăşoară în partea centrală a statului Chile, între 23 şi 38 0S (cu excepţia
Cordilierei înalte). Este constituit dintr-o vegetaţie arbustivă ce alternează cu boschete de mică înălţime.
Formaţiunile arbustive formează hăţişuri mai mult sau mai puţin dense, presărate cu arbori ceva mai înalţi
şi specii de acacii (Acacia) ce formează asociaţii xerofile. Întâlnim şi unele specii de cactuşi (Cereus).

6.2.5.4. Pădurile temperate cu frunze căzătoare

Pădurile temperate cu frunze căzătoare (numite și păduri caducifoliate) se află răspândite în zona
temperată boreală şi în emisfera australă. Pădurile boreale caducifoliate ocupă un spaţiu mai larg în
Europa, Asia (China, Pen. Coreea, Japonia) şi în sud-estul Americii de Nord. Pădurile din climatul
temperat umed din emisfera australă le întâlnim în Noua Zeelandă, sudul statului Chile şi în Patagonia.
Pădurile cu frunze căzătoare din Europa (pădurile de foioase)
Se află răspândite pe o bună parte din suprafaţa Europei occidentale şi centrale, iar la răsărit de
Nipru pădurile se întind sub forma unei benzi subţiri până în apropierea Munţilor Urali.
Climatul în care se dezvoltă aceste formaţiuni vegetale se caracterizează prin veri călduroase unde
temperatura medie variază între 13-220 C şi ierni friguroase, chiar geroase. Precipitaţiile au valori
moderate, în general, între 700 şi 1000 mm/an. Gradul de pluviozitate scade de la vest către est. Iarna
precipitaţiile cad sub formă de ninsoare.
Pădurea se prezintă de regulă sub formă stratificată. Stratul superior este alcătuit din arbori înalţi de 20-40
m; trunchiurile şi ramurile sunt protejate de un ritidom (scoarţă) gros, iar coroana arborilor poate să
ajungă până la gradul 8 de ramificare. Sub el urmează un strat arbustiv cu înălţimea de câţiva metri şi
apoi, pe parterul pădurii, un strat ierbos edificat prin diferite specii de plante.
Stratul arboricol este dominat de fag (Fagus sylvatica), care spre estul Europei urcă în altitudine
într-un subetaj distinct (subetajul făgetelor). Dintre cvercinee (Quercus sp.) sunt prezente inclusiv în
România speciile de gorun (Quercus petraea), stejar (stejar pedunculat) (Quercus robur), cer (Quercus
cerris), gârniţă (Quercus frainetto), stejar pufos (Quercus pubescens) și stejar brumăriu (Quercus
pedunculiflora).
În asociaţie cu stejărişurile, formând pădurile de șleau, se întâlnesc: carpenul (Carpinus betulus),
frasinul (Fraxinus excelsior), plopul tremurător (Populus tremula), ulmul (Ulmus foliacea), paltinul de
câmp (Acer platanoides), mesteacănul (Betula pendula), mărul pădureţ (Pyrus pyraster), cireşul (Prunus
avium), vişinul turcesc (Prunus mahaleb), teiul pucios (Tilia cordata), teiul argintiu (Tilia tomentosa),
teiul cu frunza mare (Tilia platyphyllos). În special în sudul și sud-estul Europei apar arborete cu
elementele sudice cărpiniță (Carpinus orientalis) și mojdrean (Fraxinus ornus).
Stratul arbustiv este alcătuit din arbuşti şi subarbuşti de câţiva metri înălţime. Speciile sunt variate
şi neuniform repartizate. Dintre acestea mai frecvente sunt: păducelul (Crataegus monogyna), porumbarul

48
(Prunus spinosa), cătina albă (Hippophaë rhamnoides), cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus
sanguinea), alunul (Coryllus avellana), socul negru (Sambucus nigra), murul (Rubus idaeus) etc.
Stratul ierbos se dezvoltă în raport cu gradul de lumină care pătrunde pe parterul pădurii, de
condiţiile edafice şi termice. Primăvara, când arborii sunt desfrunziţi apar primele plante (plantele
vernale), iubitoare de lumină: ghiocei, brebenei, toporaşi. Apoi, în timpul verii, sub influenţa căldurii şi a
umidităţii moderate în luminişuri sau la umbra arborilor creşte păiuşul de pădure (Festuca sylvatica),
firuţa de pădure (Poa nemoralis), vinariţa (Asperula odorata) etc.
Fauna pădurilor de foioase este bogată şi variată. În cuprinsul lor trăiesc numeroase mamifere:
cerbul (Cervus elephus), căprioara (Capreolus capreolus), lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes),
ursul brun (Ursus arctos), mistreţul (Sus scrofa), jderul (Martes martes), pisica sălbatică (Felis silvestris),
veveriţa (Sciurus vulgaris), ariciul (Erinaceus europaeus), bursucul sau viezurele (Meles meles) etc.
Dintre păsări întâlnim: mierla (Turdus merula), privighetoarea (Luscinia luscinia), sturzul (Turdus
viscivorus), grangurul (Oriolus oriolus), turturica (Streptopelia turtur), porumbei sălbatici (fam.
Columbidae), ciocănitoarea verde (Picus viridis), pupăza (Upupa epops).
Pădurile cu frunze căzătoare din Asia Orientală
Se află răspândite în nord-estul Chinei, peninsula Coreea şi Japonia. Aici trăiesc câteva specii de
arbori cu caracter endemic: stejari (Quercus mongolica), arborele de Amur (Phellodendron amurense),
magnolia (Magnolia), salcâmul japonez (Sophora japonica) etc.
Din faună fac parte cerbul pătat (Cervus nippon), tigrul siberian (manciurian, tigru de Amur)
(Panthera tigris altaica), câinele enot (Nyctereutes procyonoides), veveriţa zburătoare siberiană
(Pteromys volans), raţa mandarin (Aix galericulata), fazanul manciurian (Phasianus colchicus pallasi).
Pădurile cu frunze căzătoare din America de Nord
Ocupă partea de sud-est a Americii de Nord şi sunt alcătuite din câteva specii de arbori cu largă
răspândire: stejarul alb (Quercus alba), stejarul roşu (Quercus rubra), stejarul negru (Quercus velutina),
fagul cu frunza lată (fagul american) (Fagus grandifolia), arţarul de zahăr (Acer saccharum), arțarul
argintiu (A. saccharinum), arțar roșu (A. rubrum), arborele lalea (Liriodendron tulipifera) etc. În general
în America de Nord apar specii de foioase corespondente celor din Europa, încadrate în aceleași genuri:
tei american (T. americana), fag american (F. grandifolia), frasin american (F. americana), arțar
american (A. negundo), castan american (C. dentata), ulm american (U. americana), carpen american (C.
americana), nuc american (J. nigra), etc. Din America au fost aduse în Europa, salcâmul (Robinia
pseudoacacia), glădița (tecarul) (Gleditsia triacanthos), arborele de gumă (Liquidambar styraciflua),
oțetarul roșu (Rhus typhina) etc.
În aceste păduri trăieşte o faună caracteristică. Aici se întâlneşte cerbul wapiti (Cervus
canadensis), cerbul de Virginia (Odocoileus virginianus), castorul (Castor canadensis), ratonul (sau ursul
spălător) (Procyon lotor), râsul roşu (Lynx canadensis) etc.
Pădurile climatului temperat umed din emisfera australă
Sunt specifice regiunii dispuse în sudul statului Chile şi insulei sudice a Noii Zeelande. În Chile
aceste păduri se desfăşoară de la paralela de 340 S până la Capul Horn. Aici se întâlnesc păduri de fag
australian din genul Nothofagus (36 de specii de arbori și arbuști) care cuprind specii caducifoliate în
amestec cu specii cu frunze persistente. Această pădure de fag mai poartă denumirea de pădurea
valdeviană. În asociaţie cu ea mai găsim laricele valdevian (Fitzroya patagonica) şi coniferul Podocarpus
nubigenus.
Între paralela de 450 şi Capul Horn apar păduri cu Nothofagus betuloides cu frunze persistente şi
specii de fag cu frunze căzătoare (Nothofagus antarctica). În amestec cu fagul creşte şi cedrul chilian
(Astrocedrus chilensis).
În insula sudică a Noii Zeelande se află, de asemenea, păduri de fag cu frunze persistente
(Nothofagus). Tot aici se întâlnesc şi câteva genuri de conifere: Podocarpus, Dacridium, libocedrul
neozeelandez (Libocedrus).

49
 6.2.5.5. Pădurile de conifere din emisfera boreală

Pădurea de conifere din emisfera boreală se desfăşoară în Europa de Nord, Siberia şi America de
Nord. Este delimitată la nord de asociaţiile de tundră, iar la sud de pădurile de foioase, iar în unele locuri
de stepă. Pe înălţimile muntoase etajul pădurilor de conifere (etajul molidului) se plasează între etajul
subalpin şi etajul nemoral (etajul pădurilor de foioase).
Condiţiile ecologice se caracterizează prin ierni aspre cu temperaturi care ajung până la –600 C în
Canada și Siberia şi veri oarecum răcoroase, cu temperaturi ce variază între 10 şi 20 0 C. Perioada de
vegetaţie ţine doar câteva luni. Precipitaţiile medii anuale variază între 400 - 1000 mm şi cad mai mult
sub formă de zăpadă. În general domină un climat temperat continental. Pădurea boreală (de conifere)
este tot timpul verde şi rezistă la temperaturi foarte scăzute. Există specii ca laricele (zada) (Larix
decidua) din Europa care îşi pierde acele iarna, rezistă până la –40 0 C, iar Larix dahurica din Asia rezistă
până la – 600C. Solurile pe care se dezvoltă aceste păduri sunt podzolite. Se întâlnesc însă şi soluri
turboase, mlăştinoase şi nisipoase.
Pădurea de conifere este săracă din punct de vedere floristic, având un număr redus de specii. Uneori
pe suprafeţe foarte mari se întâlneşte o singură specie de arbore. În funcţie de gradul de umiditate şi de
cantitatea de lumină, în pădurea de conifere apare o stratificaţie a vegetaţiei. Arborii cei mai înalţi ajung
la înălţimea de 30-40 m, sunt drepţi şi se termină cu o coroană de regulă piramidală ascuţită. Urmează
stratul arbuştilor şi subarbuştilor (Pinus, Juniperus, Vaccinium, Empetrum) şi conifere mai tinere.
Pădurile de răşinoase boreale ocupă circa o treime (29%) din suprafaţa împădurită a Globului fiind al
doilea biom ca suprafață după deșerturi (17% din suprafața biomurilor terestre). După continentele în care
sunt repartizate se împart în: pădurea boreală de conifere euro-asiatică (taiga); pădurea de conifere
canadiană şi pădurea de conifere de pe litoralul Pacific al Americii.

Pădurea de conifere din Europa şi Asia

Se întinde din peninsula Scandinavică şi până în Kamceatka. Unele specii de conifere sunt mai
bine adaptate în Europa, altele în Asia.
În Europa, fiind un climat mai puţin excesiv vom întâlni frecvent molidul european (molid, molid
roşu) (Picea abies), molidul siberian (Picea obovata), molidul finlandez (Picea fennica), pinul de pădure
(Pinus sylvestris), bradul (brad alb) (Abies alba). În asociaţie cu coniferele în aceste păduri intră
mesteacănul (Betula pendula), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), scorușul de munte (Sorbus
aucuparia) şi plopul tremurător (Populus tremula).
Datorită climatului mai aspru în Siberia pădurile de molid sunt mai restrânse în suprafaţă fiind
înlocuite în Siberia centrală şi estică de păduri de brad siberian (Abies sibirica), de zâmbru (Pinus
cembra) şi de zadă (larice siberian) (Larix sibirica, Larix dahurica). Laricele siberian atinge cel mai
nordic aliniament al pădurii de conifere. În Manciuria şi în Japonia de nord (Hokkaido) cresc varietăţile
de brad (Abies) şi specia de larice japonez (Larix leptolepis).
În etajele montane ale Europei şi Asiei întâlnim de asemenea, molidul (Picea abies), pinul (Pinus
sylvestris), laricele sau zada (Larix decidua), bradul sau bradul alb (Abies alba) iar în ecotonul
molidișurilor de limită apare zâmbrul (Pinus cembra). În stratul arbustiv apare frecvent socul roșu
(Sambucus racemosa) și salcia căprească (Salix caprea).
Fauna din taiga este răspândită pe o mare suprafaţă. Prezintă o anumită omogenitate, dar este
săracă ca număr de specii.
Mai frecvente sunt: elanul eurasiatic (elk) (Alces alces alces), renul (Rangifer sibiricus), ursul
brun (Ursus arctos), zibelina (Martes zibelina), hermelina (Mustela erminea), nevăstuica (Mustela
nivalis), iepurele (Lepus europaeus), lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes), vidra (Lutra lutra),
veveriţa comună (Sciurus vulgaris), râsul (Lynx lynx) etc.
Păsările sunt reprezentate prin forfecuţă (Loxia curvirostra), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides
tridactilus), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia), ciocănitoarea neagră
(Dryocopus martius), huhurezul mare (Strix uralensis), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula), mătăsarul
(Bombycilla garullus), specii de piţigoi de munte (fam. Paridae). Reptilele sunt foarte puţine. Se
întâlneşte vipera comună (Vipera berus) şi şopârla de munte (Lacerta vivipara).

50
 Pădurea de conifere canadiană
Ocupă cea mai mare parte din suprafaţa Canadei, regiunea Marilor Lacuri americane şi Alaska.
În Alaska predomină pădurile de pini (Pinus murrayana), de molizi (Picea nigra), de ţuga (Tsuga).
În Canada pădurile de conifere sunt alcătuite, în cea mai mare parte din specii de molid alb (Picea
alba sau Picea glauca), molid negru (Picea mariana), laricele american (Larix americana), bradul de
balsam (Abies balsamea), tuia (Thuja occidentalis) şi numeroase specii de pin (Pinus). Aici cresc şi specii
de foioase ca plopul tremurător (Populus tremula) şi mesteacănul de hârtie (Betula papyrifera).
Pădurile de conifere din regiunea Marilor Lacuri americane se află în amestec cu specii de foioase.
Dintre speciile de răşinoase frecvent apar pinii (Pinus strobus), ţuga (Tsuga canadensis) şi tuia (Thuja
occidentalis), iar dintre foioase se întâlneşte plopul tremurător şi arţarul de zahăr (Acer saccharum).
În faună se întâlnește cerbul canadian (wapiti) (Cervus canadensis), renul sau caribu (Rangifer
caribou), elanul american (Alces alces americana), ursul negru sau baribal (Ursus americanus) etc.
Pădurea de conifere de pe litoralul Pacific
Se întinde pe o lungime de peste 3500 km, din sudul pen. Alaska şi până în partea centrală a
Californiei şi prezintă o lăţime de circa 500 km. Condiţiile climatice se caracterizează prin veri răcoroase
unde temperaturile în august au un ecart de variaţie între 13,7-15,70C. Temperaturile lunii ianuarie
oscilează între 1,50C şi 40C. În toate anotimpurile temperaturile au valori pozitive. Precipitaţiile, care cad
în cea mai mare parte iarna au valori ridicate, între 1000 şi 3000 mm/an, motiv pentru care această pădure
apare deseori încadrată la păduri temperate umede.
Pădurile de conifere au o mare densitate şi omogenitate şi sunt reprezentate prin câteva specii
caracteristice: arborele vieţii (Thuja gigantea, Thuja plicata), arborele hemlock (Tsuga heterophylla),
bradul lui Duglas (Pseudotsuga douglassi), diferite specii de brazi cu înălţimi de până la 60 m (Abies
magnifica, Abies grandis, Abies concolor).
În Munţii Coastei creşte arborele roşu (Sequoia sempervirens) care poate să ajungă până la vârsta
de 2000 de ani, iar în Munţii Sierra Nevada este prezent arborele mamut (Sequoiadendron giganteum).

6.3. DOMENIUL SUBTERAN

În mediul subteran condiţiile ecologice se deosebesc fundamental de cele de la suprafaţă. Aici,
temperatura este aproape constantă. Gradul de umiditate tinde spre saturaţie. Vegetaţia lipseşte în
totalitate datorită întunericului. Câteva plante verzi se întâlnesc la gura peşterilor iar puţin spre interior
cresc câteva ciuperci şi alge. Animalele troglobite trăiesc numai în peşteri.
Biotopuri cavernicole se împart în două categorii:
- biotopuri cavernicole terestre
Comunităţile care populează pereţii şi tavanul peşterilor sunt active şi bogate. Aici trăiesc numeroase
insecte ce aparţin mai multor familii dintre care unele specii de insecte estivale sau hibernale. Pe
pereţii de la intrare se află numeroşi păianjeni atraşi de prezenţa dipterelor. Pereţii peşterilor sunt
folosiţi de unele păsări care îşi fac cuibul aici, cum ar fi pasărea murracca sau guacharo din Peştera
Cueva (Venezuela) care şi cloceşte în peşteră iar noaptea iese la o distanţă de 20 km în căutarea
hranei. Gasteropodele sunt puţine. Liliecii (Ord.Chiroptere) totalizează circa 970 specii pe Glob.
Pe parterul peşterilor, pe acumulările organice (guano65), avem o faună de miriapode, coleoptere, etc.
- biotopuri cavernicole acvatice
Aceste biotopuri sunt formate din cursuri de apă subterane cu debit variabil şi lacuri de diferite
mărimi. Adăpostesc o faună bogată alcătuită din anelide, crustacei, insecte, amfibieni 66 şi peşti. Din rândul
anelidelor fac parte lipitorile, râmele şi viermii plaţi.
Crustaceele, tot depigmentate şi fără vedere, sunt cele mai frecvente nevertebrate din apele peşterilor.
Frecvent se întâlnesc şi colembolele 67 acvatice. Caracterele faunei cavernicole sunt dictate de obscuritate.
La insecte, crustacee şi lilieci organele tactile sunt foarte dezvoltate. Depigmentarea are un caracter
genetic. Pierderea organelor de văz este o particularitate frecventă pentru animalele ce trăiesc în mediul
subteran.

65
guano = acumularea dejecţiilor liliecilor şi a altor organisme pe podeaua peşterilor
66
amfibieni = primele vertebrate care s-au adaptat la viaţa de uscat, ocupând un loc intermediar între peşti şi celelalte grupe de vertebrate
67
colembole = ordin de insecte primitive, fără aripi, care se deplasează prin salturi cu ajutorul unor apendici

51
 7. REGIONAREA BIOGEOGRAFICĂ

7.1. REGIONAREA FLORISTICĂ ŞI REGIONAREA ZOOGEOGRAFICĂ

Subordonat factorilor paleogeografici şi factorilor de mediu, în decursul evoluţiei biologice s-au

conturat anumite teritorii cu o floră şi faună specifică şi oarecum asemănătoare. Din analiza arealelor
unităţilor taxonomice (specii, genuri, familii) s-au individualizat astfel diferenţieri spaţiale pe baza cărora
se realizează regionarea biogeografică a globului terestru.
Până în prezent se cunosc mai multe sisteme independente de regionare biogeografică a uscatului (din
punct de vedere fitogeografic sau zoogeografic).
Din punct de vedere fitogeografic, botanistul german Adolf Engler este primul care în 1879 realizează
o regionare floristică. În prezent sunt acceptate 6 regiuni floristice majore (6 „imperii” floristice):
Holartică, Paleotropicală, Neotropicală, Sud Africană (Regiunea Capului), Australiană şi Antarctică.
Cele şase imperii (regiuni mari) sunt divizate în unităţi mai mici (subregiuni şi provincii).
Botanistul A. Takhtajan (1986), a identificat 8 subimperii cu 35 regiuni floristice, fiecare fiind
divizată în provincii floristice (152 provincii floristice pe glob). Sub nivelul provinciei se află districtul
floristic.

Fig. 7.1. Regionarea fitogeografică (Cox, Moore, 2005)

Din punct de vedere zoogeografic, ornitologul britanic Philip Sclater în 1858 realizează o regionare
zoogeografică luând în considerare distribuţia grupurilor de păsări. Zoologul Alfred Russel Wallace, care
a studiat îndeosebi fauna din arhipelagul Indoneziei, a extins regionarea lui Sclater incluzând şi repartiţia
mamiferelor şi altor vertebrate. Au rezultat astfel 6 regiuni zoogeografice („imperii”) separate de mari
bariere naturale (oceane, lanţuri montane, deşerturi).
Singura zonă unde apărea o suprapunere semnificativă între fauna regiunilor adiacente era zona de
studiu a lui Wallace, adică şirul de insule dintre Asia continentală şi Australia. Wallace pune în evidenţă o
linie de demarcaţie pe direcţia NE-SV care separă insulele vestice (Filipine, Borneo, Sumatra, Jawa) cu o
faună asiatică, de insulele din est (Noua Guinee, Sulawesi, Sondele Mici) cu o faună preponderent
australiană.

52
 Fig. 7.2. Regionarea zoogeografică (Cox, Moore, 2005)

Linia de separaţie a fost acceptată şi poartă denumirea de linia Wallace iar regionarea zoogeografică
propusă de Wallace (1876) şi Sclaret (1858), este valabilă şi astăzi în cadrul acesteia delimitându-se
regiunile: Palearctică, Nearctică, Neotropicală, Africană, Orientală, Australiană.

Fig. 7.3. Separaţia dintre regiunea Indo-Malayeză şi regiunea Australo-Papuaşă

(Cox, Moore, 2005)

7.2. REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE USCATULUI

Diferenţele dintre cele două regionări ale globului (regionarea floristică şi regionarea
zoogeografică) fiind relativ mici, ulterior s-a putut realiza o sinteză a acestora rezultând regionarea
biogeografică. Un astfel de sistem este propus de Georges Lemèe în 1967.
Avându-se în vedere unităţile taxonomice mai mari (ordine, familii, genuri), endemismele şi
centrele lor biogenetice, vârsta organismelor şi distribuţia acestora, uscatul a fost împărţit în 6 sau 7
unităţi de rangul I, denumite în literatura ştiinţifică românească regiuni biogeografice. În literatura
ştiinţifică străină acestea sunt numite adesea domenii sau „imperii” (eng. Kingdom, fr. Empire, germ.
Reich), în acest caz subdiviziunile lor fiind considerate regiunile biogeografice. Acest fapt a provocat o
oarecare confuzie, astfel că deseori se foloseşte în literatura ştiinţifică românească termenul de regiune şi
pentru subregiunea biogeografică (ex. regiunea euro-siberiană în loc de subregiunea euro-siberiană).
Subunităţile regiunilor sunt: subregiunile, provinciile, domeniile şi districtele biogeografice.
G. Lemèe (1967) elaborează o regionare biogeografică generală care de-a lungul timpului a
cunoscut unele completări şi modificări.

53
 Sunt delimitate astfel şapte regiuni biogeografice (,,imperii biogeograficeˮ) cu subregiunile
biogeografice aferente.
I. Regiunea Holarctică cu subregiunile: 1. Arctică 2. Euro-Siberiană 3. Pontico-Central-Asiatică 4.
Chino-Japoneză 5. Mediteraneană (şi Macaroneziană) 6. Nord Americană de Est (Atlantică) 7. Nord
Americană de Vest (Pacifică) 8. Sonoriană 9. Preeriilor Nord Americane 10. Canadiană 11. Saharo-
indiană (Nord Africană - Indiană de Pustiu)
II. Regiunea Neotropicală cu subregiunile: 12. Andină Patagoneză (Chiliano-Patagoneză) 13.
Braziliană (Domeniul Amazonian) 14. Central Americană 15. Antilelor (Caraibilor)
III. Regiunea Africano-Malgaşă (Etiopiană) cu subregiunile: 16. Vest Africană 17. Est Africană 18.
Sud Africană 19. Malgaşă
IV. Regiunea Indo-Malayeză cu subregiunile: 20. Indiană 21. Birmano-Chineză 22. Insulele Sonde
şi Filipine
V. Regiunea Australo-Papuaşă cu subregiunile: 23. Insulele Maluku, Sulawesi şi Sondele Mici 24.
Noua Guinee 25. Australiană 26. Neozeelandeză
VI. Regiunea Polineziană
VII. Regiunea Antarctică
Fiecare dintre aceste regiuni are caractere floristice şi faunistice specifice însă spre periferia lor,
elementele vecine se întrepătrund, limitele devenind adesea neclare. Astfel limitele şi denumirile
subunităţilor pot să difere de la un autor la altul.

BIBLIOGRAFIE
- curs și lucrări practice -

BOGOESCU C., DABIJA A., SANIELEVICI E., (2003), Atlas zoologic, Editura Didactică şi Pedagogică
BREHME S., MIENCKE I. (Eds.), (1999), Compendiu de biologie, Editura ALL, București
BURNIE D. (COORD.), (2006), Animalele. Ghid vizual complet al lumii sălbatice, Grup Editorial RAO
CĂLINESCU R. (COORD.)., (1969), Biogeografia României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
CĂLINESCU R, BUNESCU A., PĂTROESCU M., (1972), Biogeografie, EDP, Bucureşti
COX B., MOORE P., WHITFIELD P., (2001), Atlasul lumii vii, Marshall Publishing
COX B., MOORE P., (2005), Biogeography, Blackwell Publishing, Oxford
DRUGESCU C., (1994), Zoogeografia României, Editura ALL, Bucureşti
DRUGESCU C., (2000), România. Harta zoogeografică, București
LUPAŞCU A., (2001), Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
MANEA G., (2008), Elemente de biogeografie, Editura Universitară, Bucureşti
MOHAN GH., ARDELEAN A., (2005), Dicționar enciclopedic de biologie, Editura ALL, București
MUICĂ C., GEACU, S., SENCOVICI M., (2006), Biogeografie generală, Editura Transversal, Bucureşti
PIŞOTA I., (2002), Biogeografie, Editura Universitară Bucureşti
POP I., (1977, 1979), Biogeografie ecologică, Vol. I şi II, Editura Dacia, Cluj-Napoca
POPOVICI L., MORUZI C., TOMA I., (2003), Atlas botanic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
PRIMACK RH., PĂTROESCU M., ROZYLOWICZ L., IOJĂ C., (2008), Fundamentele conservării diversităţii biologice,
Editura AGIR, Bucureşti
SÂRBU I., ȘTEFAN N., OPREA A., (2013), Plantele vasculare din România. Determinator, Ed. Victor B Victor
* * *, (1983), Geografia României, cap. 6 Flora și vegetația și cap. 7 Fauna, Ed. Academiei, București
* * *, (2003), Carpathian List of Endangered Species, WWF, CERI, PAN, Vienna, Krakow
* * *, (2004), Bird Migration, National Geographic Magazine,
Washington www.iucn.org World Conservation Union

54