CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII

CAP. I. INTRODUCERE ÎN DISCIPLINĂ

Biodiversitatea reprezintă varietatea de expresie a lumii vii şi este unul dintre termenii cheie în
conservare. Termenul de biodiversitate este folosit pentru prima dată în SUA în anul 1986, la primul forum
american National Forum on BioDiversity şi este atribuit părintelui sociobiologiei, cunoscutul entomolog
E.O.Wilson cel care a prezidat acest forum.
Convenţia asupra Diversităţii Biologice (adoptată în 1992 şi semnată de 168 state) defineşte
diversitatea biologică ca ,,variabilitatea organismelor vii, de orice origine din ecosistemele terestre, marine
şi alte ecosisteme acvatice şi complexele ecologice din care fac ele parte”. În introducerea la această
convenţie se specifică faptul că ,,există o recunoaştere din ce în ce mai mare a faptului că biodiversitatea
este un atuu universal, de o valoare inestimabilă pentru generaţiile prezente şi viitoare. În acelaşi timp,
acum ameninţările care planează asupra speciilor şi ecosistemelor nu au fost nicicând atât de grave”.
Léveque şi Mounoulou (2001) consideră că termenul de biodiversitate ar trebui utilizat exclusiv
pentru aspectele ce privesc interacţiunea Om-Natură, iar în sfera termenului de diversitate biologică intră
inventarierea speciilor şi evaluarea stării populaţiilor acestora. După autorii menţionaţi, pentru abordările
integratoare, spaţio-temporare şi interdisciplinare ar trebui utilizat termenul de biocomplexitate. Totuşi,
lipsind aspectele conceptuale şi metodologice pentru statutarea celor trei termeni şi lipsind consensul între
cercetători, se poate folosi termenul general de biodiversitate, inclusiv pentru problemele ce privesc exclusiv
speciile şi populaţiile acestora.
Cristea şi Denaeyer (2004) consideră că ,,biodiversitatea reprezintă o problemă globală a zilelor
noastre, iar conservarea ei constituie o sarcină majoră şi cu caracter permanent a tuturor celor care, într-
un fel sau altul, se simt ataşaţi ori sunt răspunzători de destinele generaţiilor viitoare, de însăşi perenitatea
vieţii pe Terra”. Se subliniază deasemenea necesitatea utilizării durabile a biodiversităţii.
Ziua de 22 mai, ziua adoptării Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (22 mai 1992), a fost
declarată Ziua Internaţională a Diversităţii Biologice (Ziua Internaţională a Biodiversităţii).
După adoptarea termenului de biodiversitate, la nivel comunitar au fost demarate unele programe
pentru inventarierea şi monitorizarea habitatelor şi speciilor (DIVERSITAS, EMERALD, CORINE-
BIOTOPES, LIFE, NATURA 2000 etc.).
Preocupările celor care studiază biodiversitatea se îndreaptă spre activităţi de evaluare,
monitorizare, protecţie, conservare a acesteia. Prezentând o abordare transdisciplinară, biodiversitatea a
devenit obiect de studiu pentru geografi, biologi, ecologi, naturalişti, ingineri, agronomi etc.
În timp ce protecţia biodiversităţii presupune măsuri de ocrotire, apărare, pază pentru patrimoniul
natural, conservarea implică ceva mai mult şi anume ,,un ansamblu de măsuri necesare pentru menţinerea
sau restabilirea habitatelor naturale şi populaţiilor speciilor din fauna şi din flora salbatică într-o stare
favorabilă” (Directiva Habitate, 1992).
Din motive metodologice, astăzi, biodiversitatea este abordată pe cele trei mari niveluri de
organizare a materiei vii, fiecare utilizând metode de cercetare şi evaluare specifice, dar interpretarea se face
prin prisma conceptului de integrare şi funcţionare dinamică (abordarea sistemică). Din relaţia
biodiversitate-conservare nu poate fi exclus Omul, cu toate tradiţiile sale care vizează lumea vie, aspecte
care sunt abordate de un al patrulea tip de biodiversitate.
Există astfel trei tipuri (niveluri) de biodiversitate (Primack et al., 2008, p.29-55) la care s-a adăugat
în ultima perioadă un al patrulea tip (Cristea, Denaeyer, 2004) 1:
- biodiversitatea speciilor (interspecifică) - include totalitatea speciilor aflate într-un anumit
biotop, o anumită regiune etc. privite şi prin prisma importanţei biogeografice, a
efectivelor populaţiilor şi a suprafeţelor ocupate de acestea;
- biodiversitatea genetică (intraspecifică) - include variaţia genetică din cadrul speciilor, a
populaţiilor separate geografic şi a indivizilor (variabilitatea genotipurilor şi genofondului
din interiorul populaţiilor unei specii, pe întregul său areal de răspândire);
- biodiversitatea ecosistemelor (ecosistemică, ecologică) - analizează mozaicul format de
diverse comunităţi biologice şi ecosisteme dar şi complexul de relaţii funcţionale la aceste
niveluri.

1
Diversitatea biologică cuprinde după unii autori numai primele trei tipuri menţionate
1
 O comunitate biologică este alcătuită din speciile care ocupă o locaţie şi interacţiunile dintre acestea.
O comunitate biologică împreună cu mediul său abiotic asociat, alcătuieşte un ecosistem. Ca rezultat al
cerinţelor de habitat, comportamentelor sau preferinţelor, o anumită specie poate să colonizeze un areal prin
procesul de succesiune ecologică. În alt plan, comunităţile biologice pot fi organizate pe nivele trofice ce
reprezintă modalităţi în care energia este obţinută din mediu. De asemenea în comunităţile respective,
anumite specii sau grupuri de specii (specii şi asociaţii cheie), cu trăsături ecologice similare, pot influenţa
capacitatea unui mare număr de specii de a supravieţui (Primack et al., 2008).
În ultima perioadă sunt cercetători care definesc al patrulea tip de biodiversitate: biodiversitatea
culturală – cuprinde toate practicile şi tradiţiile umane, care au ca obiect componente ale viului, în toată
complexitatea sa. Prin aceste practici şi tradiţii, omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride,
varietăţi, soiuri şi rase) ori să conserve fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei anumite
comunităţi umane, într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii (Cristea, Denaeyer, 2004). Principala
componentă a acestuit tip de biodiversitate o constituie agrobiodiversitatea.

Întrucât problemele privind biodiversitatea sunt îndreptate în prezent în România preponderent spre
o abordare comunitară (la nivelul Uniunii Europene), în continuare vom utiliza termenii specifici al căror
înţeles este precizat în DIRECTIVA HABITATE (92/43/EEC):
Habitate naturale (în sensul Directivei Europene 92/43/EEC): „zone terestre sau acvatice ce se
disting prin caracteristicile lor geografice, abiotice şi biotice, fie ele în întregime naturale sau semi-naturale”;
Tipuri de habitate naturale de interes comunitar: cele care, pe teritoriul Uniunii Europene (28 state)
sunt în pericol de dispariţie în aria lor de răspândire naturală sau au o arie de raspândire naturală redusă ca
urmare a regresului lor sau constituie exemple remarcabile pentru una sau mai multe regiuni biogeografice.
Aceste tipuri de habitate figurează sau sunt susceptibile de a figura în Anexa I Directiva Habitate.
Tipuri de habitate naturale prioritare: tipurile de habitate naturale prezente pe teritoriul Uniunii
Europene în pericol de dispariţie şi pentru a căror conservare Comunitatea are o responsabilitate particulară,
ţinând seama de partea din aria naturală a tipului de habitat care este situată pe teritoriul Uniunii. Aceste
tipuri de habitate naturale sunt indicate printr-un asterisc(*) în Anexa I;
Stare de conservare a unui habitat natural: suma influenţelor ce actionează asupra unui habitat
natural şi a speciilor tipice pe care le adăposteşte, care pot afecta pe termen lung repartiţia sa naturală,
structura şi funcţiile sale ca şi supravieţuirea pe termen lung a speciilor sale tipice, pe teritoriul Uniunii
Europene;
"Starea de conservare" a unui habitat natural va fi considerată "favorabilă" când sunt îndeplinite
simultan următoarele condiţii:
- aria sa de răspândire naturală ca şi suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestei arii sunt stabile
sau în extindere.
- există structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea pe termen lung şi sunt susceptibile
să existe în viitorul previzibil
- starea de conservare a speciilor care îi sunt tipice este favorabilă în sensul descris la starea de
conservare favorabilă a speciilor;
Specii de interes comunitar - speciile care, pe teritoriul Uniunii Europene, sunt periclitate,
vulnerabile, rare sau endemice şi necesită o atenţie particulară datorită naturii specifice a habitatului lor
şi/sau impactului potenţial a exploatării lor asupra habitatului din care fac parte şi/sau a impactului potenţial
al exploatării lor asupra stării de conservare a acestora.
- Speciile periclitate (EN) sunt specii pe cale de dispariţie, a căror supravieţuire este puţin probabilă dacă
factorii cauzali continuă să acţioneze exceptând cele ale căror areal natural este marginal în teritoriu şi care
nu sunt nici periclitate nici vulnerabile în regiunea vest-palearctică.
- Speciile vulnerabile (VU) sunt speciile a căror trecere în categoria speciilor periclitate este probabilă într-
un viitor apropiat, în caz de persistenţă a factorilor cauzali.
- Speciile rare (R), a căror populaţii sunt mici şi care chiar dacă în prezent nu sunt periclitate sau vulnerabile,
riscă să devină. Aceste specii sunt localizate în arii geografice restrânse sau sunt rar dispersate pe suprafeţe
largi.
- Speciile endemice (END) sunt taxonii care au un areal biogeografic endemic.
Aceste specii figurează sau sunt susceptibile să figureze în Anexa II şi/sau Anexa IV sau V din
Directiva Habitate.
Specii prioritare: sunt speciile periclitate şi pentru a căror conservare Comunitatea are o
responsabilitate particulară, ţinând seama de partea din aria sa naturală de răspândire cuprinsă în teritoriul
Uniunii Europene. Aceste specii prioritare sunt indicate printr-un asterisc (*) în Anexa II;

2
 Starea de conservare a unei specii: suma influenţelor care, actionând asupra speciei, pot afecta pe
termen lung distribuţia şi abundenţa populaţiilor sale pe teritoriul Statelor Membre;
"Starea de conservare" va fi considerata "favorabila" când se îndeplinesc simultan următoarele
condiţii:
- datele relative la dinamica populaţiei speciei în cauză arată că această specie continuă sau este
susceptibilă să continue, pe termen lung, să fie o componentă viabilă a habitatului său natural
- aria de rapartiţie naturală a speciei nu se reduce şi nu riscă să se reducă într-un viitor previzibil
- există şi probabil va exista un habitat destul de întins pentru ca populaţiile sale să se menţină pe
termen lung;
Sit: arie definită geografic a cărei suprafaţă este clar delimitată;
Sit de importanţă comunitară: sit care în regiunea sau regiunile biogeografice la care aparţine,
contribuie în mod semnificativ la menţinerea sau restabilirea unui tip de habitat natural din Anexa I sau a
unei specii din Anexa II (DIRECTIVA HABITATE) într-o stare de conservare favorabilă şi poate, de
asemenea, să contribuie într-un mod semnificativ la coerenţa Reţelei NATURA 2000 vizată în Articolul 3 al
Directivei şi/sau contribuie în mod semnificativ la menţinerea diversităţii biologice în regiunea sau regiunile
respective.

CAP. II STATUTUL SPECIILOR CARE NECESITĂ MĂSURI DE CONSERVARE

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi Resurse Naturale (IUCN) (denumită din 1990,
World Conservation Union) cu sediul la Gland (Elveţia) (www. iucn.org) a stabilit o serie de categorii de
specii care necesită măsuri de conservare numite şi specii ameninţate cu dispariţia la nivel global.
Cele mai importante categorii sunt următoarele:
- specii periclitate (specii pe cale de dispariţie, a căror supravieţuire este puţin probabilă dacă factorii
cauzali continuă să acţioneze);
- specii vulnerabile (specii care ar putea să intre în prima categorie în viitorul apropiat dacă factorii
cauzali continuă să acţioneze);
- specii rare (specii care în prezent un sunt nici periclitate nici vulnerabile dar care prezintă riscul de a
intra în primele două categorii)
Pentru impunerea efectivă a restricţiilor legale asupra speciilor, prin convenţii, a trebuit ca fiecare
categorie şi criteriu de evaluare să fie riguros definite (IUCN, 2001 – versiunea 3.1). Sistemul de clasificare
cuprinde 8 categorii de specii (www. iucnredlist.org) încadrate astfel:
- categorii cu risc scăzut: speciile care un necesită măsuri de conservare (neameninţate) şi speciile
aproape de a fi ameninţate;
- categorii ameninţate (threatened categories) sunt: ameninţate în fază critică (CR-criticaly
endangered); periclitate („pe cale de dispariţie”) (EN-endangered); vulnerabile (VU-vulnerable).
- alte categorii: specii extincte, specii extincte în sălbăticie, specii cu deficit de date, specii neevaluate
(fig.2.1).

Fig. 2.1 Categorii de specii din Lista Roşie a IUCN şi criteriile de selecţie pentru acestea
(Wildlife in a Changing World, IUCN, 2008)

Pentru a defini statutul acestor categorii, speciile sunt evaluate prin culegerea de date şi emiterea de
prognoze privind:

3
 - declin observabil în numărul de indivizi (evaluarea cât mai exactă a acestuia);
- stabilirea mărimii habitatului ocupat de speciile rare;
- prognoză asupra declinului numărului de indivizi, dacă continuă tendinţele demografice curente sau
distrugerea (restrângerea, fragmentarea) habitatului natural în care vieţuieşte specia;
- prognoză privind probabilitatea ca specia să dispară într-un număr de ani sau generaţii (R. Primack şi
colab., 2002, 2008).

Fig. 2.2 Categorii de specii ameninţate în diferite grupuri taxonomice

(Wildlife in a Changing World, IUCN, 2008)

Aceste criterii se concentrează mai ales pe tendinţele demografice ale speciei şi pe condiţiile de habitat
(dimensiunea şi calitatea acestuia). Un stadiu critic privind conservarea îl pot atinge speciile prin
restrângerea arealului. De asemenea pierderea habitatului, observată sau prognozată, un dezechilibru
ecologic sau exploatarea economică intensă sunt tot atâtea motive pentru ca o specie să devină ameninţată în
fază critică. Pentru speciile a căror biologie este puţin cunoscută, evaluarea vulnerabilităţii se face pe baza
restrângerii habitatului acestora.
Statutul speciilor care necesită măsuri de conservare este elaborat la nivel global, comunitar şi la nivelul
fiecărui stat. Se întocmesc astfel liste roşii (,,Red List") separate cu taxoni ameninţaţi la nivel global,
comunitar sau la nivelul fiecărui stat.
Astfel Uniunea Europeană prin instituţiile cu atribuţii în acest sens a elaborat Liste Roşii pentru diverse
grupe de organisme vii (mamifere, reptile, amfibieni, fluturi, etc.) (European Red List, Publications Office of
the European Union, Luxembourg, 2010)
România operează în legislaţia proprie cu concepte similare privind conservarea florei şi faunei sălbatice.
Astfel prin stare de conservare favorabilă unei specii se înţelege întrunirea următoarelor condiţii:
- specia se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului
său natural;
- aria de repartiţie naturală a speciei nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitor;
- există un habitat destul de vast pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe termen lung.
Categoriile de specii care necesită conservare (conform legislaţiei din România):
- specii ameninţate sunt speciile periclitate, vulnerabile sau rare;
- specii prioritare sunt speciile periclitate şi /sau endemice, pentru a căror conservare sunt necesare
măsuri urgente;
- specii de interes comunitar sunt speciile care pe teritoriul Uniunii Europene sunt periclitate,
vulnerabile, rare sau endemice.
Speciile rare sunt speciile ale căror populaţii sunt mici şi care, chiar dacă în prezent nu sunt periclitate
sau vulnerabile, riscă să devină. Speciile endemice necesită o atenţie particulară datorită naturii specifice a
habitatului lor şi / sau a impactului potenţial al exploatării lor asupra stării de conservare.
În ţara noastră au fost definitivate Lista roşie a plantelor superioare (Oltean et al., 1994) şi Carta roşie a
vertebratelor (2000). În paralel sunt redactate Lista roşie a plantelor vasculare dispărute, periclitate,
vulnerabile şi rare din flora României (Boşcaiu et al., 1994) şi Cartea roşie a plantelor vasculare din
România (Dihoru, Negrean, 2009)
4
 În anexele OUG 57 / 2007 sunt precizate tipurile de habitate a căror conservare necesită declararea
ariilor speciale de conservare (anexa 2); speciile de plante şi de animale a căror conservare necesită
desemnarea ariilor speciale de conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică (anexa 3); a speciilor
de interes comunitar (anexele 4A, 5A, 5C, 5D) şi a speciilor de interes naţional (anexa 4B, 5B)
Principalele convenţii internaţionale privind conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice
la care a aderat România sunt:
- Convenţia de la Berna (1979) privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale în
Europa (Legea 13/1993);
- Convenţia de la Bonn (1979) privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice
(Legea 13/1998);
- Convenţia de la Ramsar (Iran, 1971) asupra zonelor umede de importanţă internaţională (Legea
5/1991);
- Convenţia de la Washington (1973) privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi
floră pe cale de dispariţie (Legea 69 / 1994);
- Convenţia de la Paris (1972) privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural (Decret
187/1990);
- Convenţia de la Rio (1992) privind diversitatea biologică (Legea 69/1994).
- Directiva Păsări - 79/409/EEC şi Directiva Habitate(92/43/EEC) privind conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice (Legea 462/2001 modificată prin OUG 57/2007)

CAP. III. ARII PROTEJATE

În perioada actuală în care habitatele naturale sunt supuse unei presiuni umane din ce în ce mai mari
prin destructurare şi fragmentare iar supravieţuirea unor specii devine incertă, cea mai importantă abordare
pentru conservarea biodiversităţii o constituie înfiinţarea de arii protejate.
Aria naturală protejată reprezintă o arie terestră şi/sau marină special dedicată protecţiei şi
menţinerii diversităţii biologice, a resurselor naturale şi a celor culturale asociate, având un management
bazat pe instrumente legale sau alte mijloace efective.

3.1. CLASIFICAREA ARIILOR PROTEJATE. ARII PROTEJATE EXISTENTE

La nivel naţional şi internaţional există mai multe categorii de arii protejate care urmăresc să
conserve biodiversitatea, habitatele şi peisajele naturale ce necesită astfel de măsuri.
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi Resurse Naturale (IUCN) cu sediu la Gland -
Elveţia (www. iucn.org) a stabilit şase categorii de arii protejate (I - VI) care porneşte de la intervenţia
antropică minimă până la cea intensivă în cadrul habitatelor naturale. Avem astfel:
I. rezervaţii naturale stricte şi zone sălbatice - ,,arii protejate, administrate în principal în
scopuri ştiinţifice (Ia)”. Subtipul I b este reprezentat de ,,zone de sălbăticie: arii protejate
administrate în special pentru protecţia zonelor naturale sălbatice”
II. parcuri naţionale - arii protejate administrate în special pentru protecţia ecosistemelor şi
pentru recreere”.
III. monumente ale naturii - ,,arii protejate administrate în special pentru conservarea
caracteristicilor naturale specifice”.
IV. rezervaţii naturale şi sanctuare de viaţă sălbatică - ,,arii de gestionare a
habitatelor/speciilor: arii protejate administrate în special pentru conservare prin
intervenţii manageriale”.
V. peisaje protejate marine şi terestre - ,,arii protejate administrate în principal pentru
conservarea peisajului şi recreere”.
VI. arii protejate pentru managementul resurselor - ,,arii protejate administrate în principal
pentru folosirea durabilă a resurselor naturale”. (vezi Primack et al., 2008, p.384-385).

Ariile protejate din România

Principalele grupe şi categorii de arii naturale protejate care se regăsesc în legislaţia României sunt:
- arii naturale protejate de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale
naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale
- arii naturale protejate de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,
geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională (tip Ramsar), rezervaţii ale biosferei;

5
 - arii naturale protejate de interes comunitar (situri Natura 2000): situri de importanţă comunitară
(SCI), arii speciale de conservare (SAC), arii de protecţie specială avifaunistică (SPA) (vezi
www.anpm.ro şi Primack et al., 2008, p.385-388).;
- arii naturale protejate de interes judeţean sau local – înfiinţate pe baza hotărârilor consiliilor
judeţene sau consiliilor locale

A. Arii naturale protejate de interes naţional

Principalele acte normative care legiferează regimul ariilor naturale protejate de interes naţional sunt
Legea 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – secţiunea a III-a – zonele
protejate completată de Hotărâri de Guvern emise ulterior privind: delimitarea rezervaţiilor biosferei,
parcurilor naţionale şi parcurilor naturale; zonarea interioară a parcurilor naţionale şi a parcurilor naturale;
instituirea de noi arii naturale protejate la care se adaugă Ordonanţa nr.57/2007 privind regimul ariilor
naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. Aceste acte normative (www.
anpm.ro) stabilesc regimul ariilor naturale de interes naţional astfel:
Rezervaţiile ştiinţifice – ocrotesc suprafeţe de teren destinate cercetărilor ştiinţifice de specialitate
sau conservării fondului genetic autohton. Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de
protecţie cu interzicerea oricăror activităţi umane cu excepţia activităţilor de cerceare, educaţie şi de
ecoturism cu limitările descrise în planurile de management. Rezervaţiile ştiinţifice se găsesc în general sub
supravegherea Comisiei Monumentelor Naturii din Academia Română.
Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I-a IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea
Naturii) - ,,rezervaţie naturală strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri ştiinţifice”.
În România sunt 53 de rezervaţii ştiinţifice cu o suprafaţă totală de circa 100 000 ha. Ex: Rezervaţia
Ştiinţifică Gemenele-M. Retezat; Peştera Cloşani; Perimetrul experimental Săbed.
În prima categorie IUCN mai intră şi subtipul I b: ,,zonă de sălbăticie: arie protejată administrată în
special pentru protecţia zonelor naturale sălbatice”
Parcurile naţionale - reprezintă arii naturale protejate relativ întinse, unde ecosistemele nu sunt
alterate de exploatarea şi ocuparea umană, iar flora şi fauna, relieful şi habitatele prezintă un interes
deosebit din punct de vedere ştiinţific, educativ şi recreativ. În aceste perimetre autoritatea competentă
(administraţia parcului naţional) a luat măsuri de prevenire sau eliminare a oricărei exploatări sau locuiri
pentru întregul teritoriu. Vizitatorilor le este permisă intrarea - în condiţiile respectării regulamentului
parcului - pentru scopuri de cercetare, educative, culturale sau recreative.
Administraţie proprie este obligatorie la toate parcurile naţionale şi parcurile naturale. Acestea au de
asemenea obligatoriu o zonare interioară din punct de vedere al necesităţii de conservare a diversităţii
biologice delimitându-se zone de conservare specială ce cuprind cele mai valoroase elemente ale
patrimoniului natural din interiorul parcurilor naţionale şi parcurilor naturale.
Parcurile naţionale corespund categoriei a II-a IUCN - ,,parc naţional: arie protejată administrată
în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere”.
În România sunt constituite 13 Parcuri Naţionale: Retezat (înfiinţat pe o suprafaţă de 10 000 ha încă
din 1935; în prezent are 38 047 ha); Domogled-Valea Cernei (60100 ha); Cheile Nerei-Beuşniţa (37100 ha);
M. Măcinului (11321 ha); Rodna (46400 ha); Cheile-Bicazului-Hăşmaş (6575 ha); Ceahlău (8396 ha);
Călimani (24041 ha); Cozia (17100 ha); Piatra Craiului (14800 ha); Semenic-Cheile Caraşului (36665 ha),
Buila-Vânturariţa (4186 ha) şi Defileul Jiului (11 127 ha).

Monumentele naturii – sunt creaţii individualizate ale naturii (de mici dimensiuni), a căror
conservare prezintă, din motive ştiinţifice un interes public. În această categorie intră în special elemente
geologice şi geomorfologice cu manifestare limitată (peşteri, martori de eroziune, chei, depozite fosilifere),
care se regăsesc de obicei incluse în alte categorii de arii protejate. Ex: Sfinxul, Creasta Cocoşului, Râpa
Roşie, 12 Apostoli, Detunata Goală, Peştera cu Corali, etc.
Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care asigură păstrarea
trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul de vulnerabilitate, accesul populaţiei poate fi limitat sau
interzis.
Monumentele naturii corespund categoriei a III-a IUCN - ,,monument natural: arie protejată
administrată în special pentru conservarea caracteristicilor naturale specifice”.

Rezervaţiile naturale (specializate) - reprezintă spaţii în care natura este protejată integral sau
parţial. Acestea sunt rezervaţii integrale sau rezervaţii parţiale. Pot fi specializate (rezervaţii botanice,
forestiere, faunistice, geologice, paleontologice, speologice, marine etc.) sau mixte.

6
 În România sunt declarate până în prezent un număr de peste 1000 de rezervaţii naturale şi
monumente ale naturii dar numărul lor este în creştere.
Rezervaţiile naturale corespund categoriei a IV-a IUCN - ,,arie de gestionare a habitatelor/speciilor:
arie protejată administrată în special pentru conservare prin intervenţii manageriale”.
Exemplu: În judeţul Dolj există următoarele rezervaţii naturale: 1. Poiana Bujorului din pădurea
Pleniţa, 2. Valea Rea – Radovan, 3. Dunele Dăbuleni ("La Cetate"), 4. Pajiştea halofilă Gighera, 5. Pajiştea
Cetate (din Lunca Dunării), 6. Locul fosilifer Bucovăţ, 7. Locul fosilifer Drănic, 8. Complexul lacustru
Preajba-Făcăi, 9. Balta Cilieni-Băileşti, 10. Lacul Ionele (Desa), 11. Râurile Desnăţui şi Terpeziţa amonte de
Fântânele, 12. Râul Bălăşan amonte de Băileşti, 13. Lacul Caraula, 14. Lacul Adunaţii (Bratovoieşti).

Parcurile naturale - sunt areale ce includ peisaje cultivate (antropizate), dar cu valori estetice şi
ştiinţifice deosebite. Acestea sunt parţial locuite şi exploatate economic raţional şi în acelaşi timp sunt
protejate împotriva urbanizării şi industrializării. Reprezintă o modalitate de a veni în ajutorul faunei şi
florei ameninţate, unele specii fiind strict protejate. Deoarece în unele state, sunt foarte rare arealele
nemodificate antropic, există un număr mai însemnat de parcuri naturale.
Parcurile naturale corespund categoriei a V-a IUCN - ,,peisaj protejat: arie protejată administrată în
principal pentru conservarea peisajului şi recreere”.
În prezent în România sunt constituite 15 Parcuri Naturale: Porţile de Fier (115655 ha), Bucegi
(32663 ha), Grădiştea Muncelului-Cioclovina (10000 ha), Munţii Apuseni (75784 ha), Balta Mică a
Brăilei (17529 ha), Lunca Mureşului (17166 ha); Lunca Joasă a Prutului Inferior (8247 ha); Comana
(jud. Giurgiu) (24963 ha); Munţii Maramureşului (148850 ha); Putna- Vrancea (38204 ha); Vânători-
Neamţ (30800 ha), Defileul Mureşului Superior (9156 ha), Cefa (5003 ha), Geoparcul Dinozaurilor Ţara
Haţegului (102 392 ha) şi Geoparcul Platoul Mehedinţi (106 000 ha).

B. Arii naturale protejate de interes internaţional

Situri ale patrimoniului universal (World Heritage) – cuprind obiective naturale şi/sau culturale,
de interes internaţional. Se află sub patronajul UNESCO (Convenţia de la Paris, 1972).
Unele situri ale patrimoniului mondial se află în prezent în pericol (List of World Heritage in
Danger) http://whc.unesco.org.
Pentru a deveni obiective ale patrimoniului universal siturile trebuie să aibă o valore universală
remarcabilă şi să întrunească cel puţin unul din cele 10 criterii de selecţie:
 lucrare remarcabilă a geniului creativ uman;
 schimb important de valori umane de-a lungul unei perioade de timp sau în cadrul unei arii culturale
a lumii
 mărturie unică sau excepţională a unei tradiţii culturale sau a unei civilizaţii prezente sau dispărute
 exemplu remarcabil a unui tip de construcţie, ansamblu sau peisaj arhitectural sau tehnologic care
ilustrează un stadiu semnificativ în istoria omenirii
 exemplu remarcabil a unei aşezări umane tradiţionale, de folosirea pământului sau a apei, care este
reprezentativ pentru o cultură sau pentru interacţiunea umană cu mediu
 sit asociat cu evenimente sau tradiţii actuale, cu idei, credinţe, lucrări artistice şi literare de o
importanţă universală remarcabilă
 sit ce conţine fenomene naturale superlative sau zone de o frumuseţe naturală excepţională şi
importanţă estetică
 exemple remarcabile reprezentând stadii importante ale istoriei Pământului inclusiv mărturii ale
vieţii
 exemple remarcabile ce reprezintă procese biologice şi ecologice în desfăşurare din evoluţia
ecosistemelor de apă dulce, a ecosistemelor marine şi costiere şi a comunităţilor de plante şi animale
 sit ce conţine cele mai importante şi semnificative habitate naturale pentru conservare in situ ale
diversităţii biologice, inclusiv acelea ce conţin specii ameninţate de o valoare universală remarcabilă
dpdv al ştiinţei sau conservării
Protecţia, managementul, autenticitatea şi integritatea siturilor sunt consideraţii importante în
desemnarea lor.

În România există 6 situri al patrimoniului cultural universal: Situri săseşti cu biserici fortificate din
Transilvania, Centrul istoric Sighişoara, Ansamblul bisericilor de lemn din Maramureş, Fortăreţe dacice din
Munţii Orăştiei, Mânăstirea Horezu, Biserici din Moldova şi un sit al patrimoniului natural universal: Delta
Dunării, înscrisă cu aproximativ 75% din suprafaţă (360 000 ha).

7
 Geoparcuri - sunt teritorii ce cuprind elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de
interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural.
Pe Glob au fost desemnate o serie de geoparcuri dintre care majoritatea se află în Europa, urmată de
China şi într-o măsură mai mică de alte state (UNESCO -Division of Ecological and Earth Sciences,
GLOBAL GEOPARKS NETWORK http://www.unesco.org/science/earth).
Geoparcurile sunt zone cu aşezări umane astfel gestionate încât să constituie modele de dezvoltare a
comunităţilor în armonie cu mediul natural. Geoparcul are o structură de administrare proprie, în parteneriate
locale şi naţionale, managementul acestuia realizându-se în conformitate cu recomandările UNESCO şi
Cartei Reţelei Europene a Geoparcurilor (www.europeangeoparks.org). În cuprinsul geoparcului se pot
delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie: zone strict protejate (având regimul rezervaţiilor ştiinţifice),
zone tampon, zone de dezvoltare durabilă.
Setul de criterii stabilit de UNESCO pentru includerea siturilor în GLOBAL GEOPARKS NETWORK:
 Existenţa unui plan de management gândit pentru o dezvoltare socio-economică durabilă (cel
mai indicat bazat pe agroturism şi geoturism);
 Să demonstreze metode de conservare şi îmbunătăţire a moştenirii geologice şi să pună la
dispoziţie mijloace educaţionale în cadrul disciplinelor geologice şi geografice şi să extindă
problematica de mediu;
 Propuneri comune ale autorităţilor publice, ale comunităţilor locale şi ale intereselor private care
să demonstreze cele mai bune practici din punct de vedere al conservării patrimoniului universal
şi integrarea în strategiile de dezvoltare durabilă

În România au fost declarate: Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului – 102 392 ha şi Geoparcul
Platoul Mehedinţi – 106 000 ha.

Zone umede de importanţă internaţională (situri de tip Ramsar) – zonele umede de importanţă
internaţională sunt desemnate în urma Convenţiei de la Ramsar (Iran, 1971) (www.ramsar.org).
Misiunea unei zone umede de importanţă internaţională (sit RAMSAR) constă în ,,conservarea şi
folosirea judicioasă a zonelor umede prin acţiuni naţionale şi regionale şi cooperare internaţională ca o
contribuţie pentru atingerea unei dezvoltări durabile în lumea întreagă”
Secretariatul RAMSAR este găzduit de IUCN la Gland (Elveţia).
Tipuri majore de zone umede:
- marine - zone costiere, lagune costiere, maluri stâncoase, recife coraligene
- estuare - incluzând delte, mlaştini supuse acţiunii mareelor, mlaştini cu mangrove
- lacustre
- riverane, ripariene (de-a lungul râurilor)
- palustre (bălţi şi mlaştini asociate)
- zone umede artificiale
În amănunt însă s-au inventariat 42 tipuri de zone umede grupate în 3 categorii:
- zone umede marine şi costiere (adâncimea apei până la 6 m la mareele minime – considerată
adâncimea maximă la care raţele de mare se pot scufunda când se hrănesc)
- zone umede interioare
- zone umede artificiale
Pe Glob se estimează un potenţial al zonelor umede de 5,7 milioane kmp (6% din suprafaţa
Pământului) din care mangrovele ocupă 240 000 kmp iar recifele coraligene 600 000 kmp.
Siturile viabile din punct de vedere al dezvoltării durabile deţin următoarele funcţii: ecologică,
recreaţională, ştiinţifică, culturală, economică.
În România există în prezent 19 situri incluse în Convenţia Ramsar (zone umede de importanţă
internaţională):
Delta Dunării (647 000 ha), Insula Mică a Brăilei (17 586 ha), Complexul piscicol Dumbrăviţa – în jud.
Braşov, Lacul Techirghiol, Lunca Joasă a Mureşului în judeţele Arad şi Timiş, P.Natural Porţile de Fier,
Tinovul Poiana Stampei (jud. Suceava), P. Natural Comana (jud. Giurgiu), Bistreţ (jud. Dolj), Iezerul
Călăraşi (jud. Călăraşi), Confluenţa Olt-Dunăre, Suhaia (Teleorman), Blahniţa, Braţul Borcea, Calafat-
Ciuperceni-Dunăre, Canararele de la Hârşova, Ostroavele Dunării-Bugeac-Iortmac, Confluenţa Jiu-
Dunăre, Dunărea Veche-Braţul Măcin.
Rezervaţiile Biosferei - sunt arii protejate care promovează soluţii de reconciliere a conservării
biodiversităţii cu folosirea durabilă a resurselor. Acestea sunt internaţional recunoscute. Conferinţa
Biosferei organizată de UNESCO în 1968 a pus bazele programului Man and the Biosphere (MaB) lansat

8
oficial în 1970. Unul din proiectele MaB a constat în stabilirea şi coordonarea unei reţele mondiale de noi
arii protejate care să fie gândite ca Rezervaţii ale Biosferei. Reţeaua mondială a Rezervaţiilor Biosferei
cuprinde astfel de arii protejate (www. unesco/mab).
Organizatorii programului spun că fiecare rezervaţie a biosferei are ca scop realizarea a trei funcţii
care sunt complementare şi se susţin reciproc: funcţia de conservare a biodiversităţii (contribuie la
conservarea peisajelor, ecosistemelor, speciilor şi varietăţii genetice); funcţia de dezvoltare (menţine
activitatea umană în cadrul unei dezvoltări durabile); funcţia logistică (pune la dispoziţie suport pentru
cercetare, monitorizare, educaţie şi schimb de informaţie).
Un număr de rezervaţii ale biosferei includ simultan zone protejate de alte sisteme, ca de exemplu
parcuri naţionale, rezervaţii naturale sau alte forme internaţional recunoscute.
România are recunoscute 3 rezervaţii ale biosferei (Delta Dunării -580000 ha, Retezat – 38047 ha,
Pietrosul Rodnei - 44000 ha).

C. Arii naturale protejate de interes comunitar (Reţeaua ecologică europeană Natura 2000)

Ariile naturale protejate de interes comunitar (reţeaua ecologică NATURA 2000) sunt reprezentate de:

- SITURILE DE IMPORTANŢĂ COMUNITARĂ (SCI) – reprezintă acele arii care, în regiunea sau
în regiunile biogeografice în care există, contribuie semnificativ la menţinerea sau restaurarea unei
stări de conservare favorabilă a habitatelor naturale sau a speciilor de interes comunitar care pot
contribui astfel semnificativ la coerenţa reţelei NATURA 2000 şi/sau contribuie semnificativ la
menţinerea diversităţii biologice în regiunea ori regiunile biogeografice respective. Acestea
reprezintă primul pas în desemnarea ARIILOR SPECIALE DE CONSERVARE (SAC).

- ARIILE DE PROTECŢIE SPECIALĂ AVIFAUNISTICĂ (SPA) – sunt acele arii naturale protejate
de interes comunitar ale căror scopuri sunt conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul,
readucerea într-o stare de conservare favorabilă a speciilor de păsări şi a habitatelor specifice,
desemnate pentru protecţia speciilor de păsări migrtoare sălbatice prevăzute de Directiva Păsări.
Managementul acestora se realizează prin planuri de management.

- ARIILE SPECIALE DE CONSERVARE (SAC) – sunt acele arii naturale protejate de interes
comunitar ale căror scopuri sunt conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul, readucerea într-o
stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi/sau a populaţiilor speciilor pentru care situl
este desemnat. Aceste arii sunt special desemnate pentru conservarea tipurilor de habitate naturale şi
a speciilor prevăzute în Directiva Habitate. SAC necesită planuri de management adecvate.
Ariile Speciale de Conservare (SAC) sunt aprobate de către Comisia Europeană dintre siturile de
importanţă comunitară (SCI), desemnate de către statele membre şi reprezintă ultima verigă în
implementarea reţelei ecologice Natura 2000.

În concluzie reţeaua Natura 2000 este alcătuită din situri naturale desemnate de fiecare stat membru
în parte în conformitate cu prevederile a două directive europene.
Un sit poate fi desemnat în virtutea uneia din cele două directive menţionate sau a amândoura pe
baza aceluiaşi perimetru sau a unor perimetre diferite.
La nivelul Uniunii Europene au fost desemnate peste 22 000 situri de importanţă comunitară (circa 15%
din suprafaţa UE) şi peste 5 000 arii de protecţie specială avifaunistică (circa 11% din suprafaţa Uniunii).
La nivelul României se instituie regimul de arie naturală protejată pentru un număr de 148 arii de
protecţie specială avifaunistică (SPA-uri) şi 383 situri de importanţă comunitară (SCI-uri) (iniţial, în 2007
au fost desemnate 108 SPA-uri şi 273 SCI-uri). Siturile de importanţă comunitară (SCI-urile) urmând un
procedeu de aprobare de către Comisia Europeană pentru declararea ariilor speciale de conservare (SAC) şi
desemnarea lor prin H.G.
În anul aderării României la U.E. (2007) a fost aprobată lista de referinţă a tipurilor de habitate şi
a speciilor de interes comunitar care corespund Manualului de interpretare a habitatelor, versiunea
EUR-27, aprobat de Comisia UE pentru carea au fost propuse siturile de importanţă comunitară.
Fiecare din cele 383 situri de importanţă comunitară şi 148 arii de protecţie specială avifaunistică
au aprobat un formular standard Natura 2000 (FSD - formular standard de date) (www.anpm.ro) care
cuprinde datele de identificare a sitului, localizarea, tipurile de habitate şi de specii prezente în sit, descrierea
sitului, statutul de protecţie al sitului, activităţile antropice şi efectele lor în sit şi în vecinătate, harta sitului.

9
 3.2. ÎNFIINŢAREA ARIILOR PROTEJATE

Modalităţile concrete prin care pot fi create în principal ariile naturale protejate sunt: acţiunile
guvernamentale (la nivel naţional dar şi regional sau local), cumpărarea de terenuri de către persoane
private sau organizaţii implicate în acţiuni de conservare; stabilirea lor de către populaţia indigenă pentru
menţinerea identităţii; dezvoltarea de staţiuni biologice de cercetare de către universităţi şi alte unităţi de
cercetare (Primack et al., 2008).
După declararea terenurilor ca arii naturale protejate managementul acestora se realizează în raport
cu gradul maxim permis al intervenţiei antropice.
Obiectivul conservării biodiversităţii trebuie să aibă în vedere atât examinarea ariilor protejate
existente şi managementul acestora cât şi evaluarea fezabilităţii declarării altor arii naturale protejate.
Acţiunea de înfiinţare de arii naturale protejate s-a intensificat în secolul 20, iar peste 80% din ariile
naturale protejate la nivel mondial au fost înfiinţate după 1962, când a avut loc primul congres al parcurilor
naţionale (Primack et al., 2008).
Primele parcuri naţionale au fost fondate în 1872 – Yellowstone (SUA), 1879 – Royal National Park
(Australia), 1885 – Banff National Park (Canada), 1887 – Tongariro (New Zealand), 1890 – Yosemite,
Sequoia (SUA), 1909 – Suedia (9 parcuri naţionale: Sarek, Stora Sjofallet, etc.), 1914 – Swiss National Park
(Elveţia), 1926 – Kruger (Africa de Sud), 1935 – Retezat, 1949 – Tatra (Slovacia, Polonia), 1963 – Vanoise
(Franţa, primul parc din Alpi).
Tabelul 3.1. Parcuri naţionale reprezentative pentru SUA:
PARCUL NAŢIONAL SUPRAFAŢA (kmp) ANUL ÎNFIINŢĂRII
Denali (SUA-Alaska*) 24 585 1917
Grand Canyon (Arizona) 4927 1919
Death Valley (California) 13 518 1994
Redwood (California) 455 1968
Sequoia (California) 1635 1890
Yosemite (California) 3081 1890
Rocky Mountain (Colorado) 1078 1915
Everglades (Florida) 6105 1947
Yellowstone 8980 1872
(Montana, Idaho, Wyoming)
Glacier (Montana) 4101 1910
* În 1980 au mai fost înfiinţate în Alaska încă 7 parcuri naţionale cu o suprafaţă totală de 145 662 kmp

Crearea de noi arii naturale protejate presupune câteva etape (vezi Primack et al., 2008, p.393-
403) ce sunt parcurse în următoarea ordine:
 1. identificarea priorităţilor pentru protecţia biodiversităţii (identificarea speciilor şi comunităţilor
biologice care prezintă cea mai mare prioritate pentru conservare). Pentru aceasta se propune a fi
utilizate trei criterii: unicitatea, vulnerabilitatea, utilitatea (vezi Primack et al., 2008, p.392-393); O
comunitate biologică are o prioritate mai mare pentru conservare dacă este compusă în primul rând
din specii endemice rare (criteriul unicităţii). Speciile în pericol de extincţie sunt mai importante în
procesul conservării (criteriul vulnerabilităţii). Speciile sau comunităţile care au o valoare prezentă
sau potenţială pentru populaţie (turism, utilizarea resurselor de către comunitatea locală, prevenirea
inundaţiilor, cercetare) beneficiază de o atenţie mai mare pentru conservare (criteriul utilităţii).
 2. determinarea ariilor ce trebuie protejate pentru atingerea priorităţilor de conservare. Urmărind
sistemele de prioritizare rezultate din criteriile menţionate, stabilirea ariilor ce trebuie protejate se
poate face în funcţie de:
a) speciile ţintă luând în considerare mai multe categorii de specii: specii vedetă, specii indicator,
specii fanion, specii umbrelă (vezi indexul de termeni). Ariile protejate sunt stabilite adesea pentru a proteja
taxoni de interes special, cum ar fi speciile rare, speciile cheie, speciile cu importanţă culturală;

10
 b) indicatorii diversităţii biologice. Dacă nu se poate face o evaluare pentru întreaga comunitate
biologică se poate utiliza o parte dintre organisme ca indicatori ai diversităţii biologice (specii-indicator sau
specii înlocuitoare). Exemplu: o pădure cu diversitate ridicată a speciilor şi un genofond valoros se
caracterizează adesea printr-o diversitate mai ridicată de briofite, licheni şi ciuperci. Speciile de ciocănitori
care folosesc lemnul mort, diverse specii de bufniţe, specii faunistice sensibile la activitatea omului (râs, jder
de copac, jder de piatră, pisică sălbatică) – toate acestea considerate deseori specii indicator, semnifică
existenţa unui ecosistem forestier cu o biodiversitate remarcabilă şi neperturbat de activitate antropică
semnificativă (exploatări forestiere, turism de masă, păşunat) care necesită măsuri de protecţie;
c) centrele biodiversităţii. În ultima perioadă diverse organizaţii conservaţioniste au încercat să
identifice zonele cheie pe glob cu biodiversitate ridicată şi foarte ridicată, unde există un nivel mare al
endemicităţii şi care se află sub ameninţarea dispariţiei speciilor, a reducerii, fragmentării şi destructurării
habitatelor. Aceste areale sunt denumite puncte fierbinţii pentru conservare (biodiverity hotspot);
d) ecosistemele şi comunităţile prezente. Un punct de vedere al conservaţioniştilor este acela de a
focusa atenţia mai mult pe conservarea comunităţilor biologice şi a ecosistemelor decât pe cea a speciilor,
astfel acţiunile de conservare devenind mult mai eficiente. Este foarte limpede că o specie este idisolubil
legată de habitatul ei, deci reducerea şi degradarea habitatelor duce invariabil la pierderea biodiversităţii şi a
populaţiilor indiferent de statutul acestora;
e) timpul necesar declarării efective. Pentru ca măsurile de conservare să aibă efectul scontat este
necesar ca procesul de desemnare a ariilor protejate şi punerea efectivă sub protecţie să aibă loc într-o
perioadă cât mai scurtă de timp, astfel încât măsurile adoptate să poată ajuta la timp speciile şi habitatele care
necesită conservare.;
f) zonele sălbatice. Aceste teritorii (atât cât mai există) constituie o altă prioritate pentru înfiinţarea
de noi arii protejate, ele fiind puţin transformate de către factorul antropic, au o densitate foarte redusă a
populaţiei şi aşezărilor şi reprezintă unicele locuri de pe glob unde pot supravieţui marile mamifere în
sălbăticie. Au fost astfel evidenţiate trei mari zone sălbatice tropicale (America de Sud, Africa, Noua
Guinee) (Primack et al., 2008, p.403)
De asemenea identificarea speciilor cheie şi a resurselor cheie poate furniza date importante pentru
conservare (vezi Primack et al., 2008, p.51-55).

 3. relaţionarea noilor arii protejate cu reţeaua de conservare existentă, utilizând tehnici precum
analiza GAP.
În prezent în proiectarea noilor arii protejate se utilizează un proces eficient de planificare a
conservării, numit analiză gap(gap=gol). Procedeul identifică prin analiză spaţială arealele protejate şi cele
încă neprotejate şi care necesită punere sub protecţie (identificarea lacunelor în acoperire iar în final
umplerea acestor lacune – „gap-uri”) (vezi Primack et al., 2008, p.404-409). De exemplu analiza GAP ne
ajută să comparăm distribuţia speciilor ameninţate şi ariile protejate existente sau distribuţia unor unităţi de
vegetaţie care necesită conservare cum sunt habitatele prioritare cu ariile protejate existente, identificând
astfel zonele „neacoperite” de protecţie.

11
 CAP. IV. PROIECTAREA REŢELELOR DE ARII PROTEJATE

4.1. PROBLEME ÎN PROIECTAREA ARIILOR PROTEJATE

Cu toate că majoritatea ariilor naturale protejate au fost constituite fără o fundamentare ştiinţifică
riguroasă, în timp a fost creată o bază de date cu temă ecologistă care oferă în prezent suport pentru
implementarea celor mai eficiente principii de proiectare ale ariilor protejate.
Principalele întrebări ce se desprind în proiectarea ariilor protejate se referă la:
- cât de mare trebuie să fie o arie naturală protejată pentru a prezerva speciile?
- este mai indicat să se constituie o singură arie protejată mare sau mai multe cu suprafeţe mici?
- câte exemplare dintr-o specie ameninţată trebuie prezervate într-o arie protejată pentru a preveni
dispariţia ei?
- care este forma optimă a unei arii naturale protejate?
- când sunt constituite mai multe arii protejate, ele trebuie să fie apropiate sau din contră, depărtate; ar
trebui să fie izolate sau ar trebui să comunice prin coridoare? (vezi Primack et al., 2008, p.416-422).
Principiile de proiectare au fost propuse pe baza teoriei biogeografice a insulei. Astfel ariile
protejate pot fi comparate cu ,,insule” înconjurate de terenuri afectate de activităţi umane (ferme, terenuri
agricole, zone industriale).
Aplicarea schemelor de management prezentate în continuare este încă subiect de dezbatere, dar se
acceptă că managementul unei arii protejate trebuie să urmeze principiile din coloana dreaptă (fig. 4.1).
Aceste recomandări nu reprezintă neapărat soluţii universale, general valabile, deoarece fiecare caz particular
de conservare necesită o abordare specifică.

4.1.1. Mărimea şi caracteristicile ariilor protejate

În proiectarea ariilor protejate criteriul dimensiunii şi eficienţa ariilor naturale protejate este larg dezbătut
(Primack et al., 2008, p.418-421), căutându-se răspuns la întrebarea dacă bogăţia în specii este maximizată
într-o arie protejată naturală extinsă sau în mai multe arii protejate mai mici cu o arie totală egală cu cea
mare. Se pune astfel întrebarea dacă este mai bine a constitui o rezervaţie de 100 000 ha sau 4 rezervaţii de
25 000 ha fiecare.
Argumente în favoarea primei variante sunt:
- numai într-o arie extinsă pot să fie cuprinse un număr suficient de specii de talie mare şi cu densitate
scăzută (de exemplu carnivorele mari) pentru menţinerea pe termen lung a populaţiilor;
- o arie protejată mare micşorează efectul de margine, include mai multe specii şi are o diversitate de
habitate mai mare decât o arie protejată mică;
- într-o arie protejată mare ,,nu sunt împiedicate fluctuaţiile fireşti ale echilibrului biologic şi evoluţia
normală a florelor şi faunelor” (Racoviţă E.);
O altă opinie este că ariile protejate mici prezintă unele avantaje în comparaţie cu cele mari:
- daca sunt bine poziţionate, sunt capabile să includă o mai mare varietate de tipuri de habitate şi mai
multe populaţii de specii rare decât ar face o arie unică cu aceeaşi suprafaţă
- constituirea mai multor arii protejate mici previne impactul creat de o forţă catastrofală unică
(epidemie, incendiu, specie invadatoare) ce ar distruge întreaga populaţie localizată într-o arie protejată
unică;
- ariile protejate mici localizate în vecinătatea unor zone populate pot favoriza crearea unor centre de
educaţie privind conservarea şi studiul naturii, înlesnind obiectivele pe termen lung ale protecţiei
mediului prin conştientizarea publicului.
În concluzie mărimea unei arii protejate depinde de grupul de specii considerat, de terenul disponibil
şi de circumstanţele particulare. De foarte multe ori nu există posibilitatea de a alege ci trebuie acceptată
provocarea administrării speciilor în arii protejate mici, deoarece nu sunt disponibile terenuri suplimentare
pentru scopuri de conservare. Acest lucru se întâmplă în special în zone intens cultivate şi locuite de secole
(Europa Occidentală, nordul Africii) (Primack et al., 2008).

12
Fig. 4.1. Principii de proiectare a ariilor naturale protejate
(Primack et al., 2008)

13
 4.1.2. Diminuarea efectelor de margine şi a fragmentării, dimensiunea optimă, habitatele coridor

O etapă premergătoare în destructurarea habitatelor o poate constitui fragmentarea acestora, astfel că

habitatele care ocupă suprafeţe mari sunt divizate în areale mici de către şosele, terenuri cultivate, oraşe şi
alte construcţii. Fragmentarea habitatelor este un proces prin care un areal mare, continuu, este redus ca
suprafaţă şi divizat în două sau mai multe fragmente (Primack et al., 2008).
Fragmentarea poate conduce la reducerea severă a habitatului sau numai la reducerea foarte mică în
cazul construcţiei de drumuri, căi ferate, linii electrice, conducte sau alte bariere care împiedică mişcarea
liberă a speciilor (vezi Primack et al., 2008, p.212-214, p.422-425).
Habitatele fragmentate se deosebesc de cele originale prin două însuşiri:
- fragmentele conţin habitate de lizieră mai mari decât cele normale (habitate în contact direct cu
activităţile umane);
- centrul fragmentului de habitat este mai aproape de lizieră decât în habitatele originale
Reducerea arealului unui habitat natural prin fragmentare, datorită efectului de limită (efectul de
margine) se poate exemplifica prin traversarea unei arii protejate de două căi de comunicaţie (şosea şi cale
ferată) care, chiar dacă aparent nu degradează decât o mică suprafaţă din rezervaţie, extinde aria aflată sub
influenţa efectului de limită, înjumătăţind habitatul original (fig.4.2).
Fragmentarea habitatelor determină creşterea dramatică a suprafeţei de margine în comparaţie cu
interiorul habitatelor. La o pădure, micro-mediul suprafeţei de limită este diferit de cel al pădurii din interior.
Unul din cele mai importante efecte de margine este fluctuaţia mare a nivelului de lumină, a temperaturii,
umidităţii şi vitezei vântului. Aceste efecte de margine sunt evidente până la 250 m în interiorul pădurii.

Fig. 4.2. Reducerea habitatelor naturale prin fragmentare datorită efectului de limită
(Primack et al., 2002)

14
 4.2. REŢELE DE ARII PROTEJATE

4.2.1. Reţeaua Natura 2000

,,Natura 2000” este o reţea ecologică europeană care are ca scop principal menţinerea stării de
conservare favorabilă a anumitor specii şi tipuri de habitate naturale, corespunzătoare directivelor europene.
Suprafeţele terestre şi acvatice, care sunt incluse în reţeaua ecologică europeană se numesc situri ,,Natura
2000”.
Directiva Păsări (79/409/EEC) şi Directiva Habitate (92/43/EEC) adoptate de Consiliul Comunităţii
Europene în 1979 respectiv 1992 au stabilit obiectivul de a fonda o reţea ecologică europeană de conservare
a naturii numită NATURA 2000 (ec.europa.eu/environment/nature/natura2000 şi www.natura.org),
constituită iniţial din arii de protecţie specială avifaunistică (SPA-uri) în cadrul Directivei Păsări şi ulterior
din arii de conservare specială (SAC–uri) în cadrul Directivei Habitate (vezi şi Primack et al., 2008, p.427).
Comunitatea Economică Europeană (EEC) devine începând cu 1993 Uniunea Europeană (EU) care
în prezent are în compunere 28 de state.
Toate datele oficiale privind reţeaua NATURA 2000 sunt înscrise pe site-ul Comisiei Europene
dedicat problemelor de mediu la secţiunea NATURE and BIODIVERSITY
(www.ec.europa.eu/environment/nature/natura2000).
Ideea fundamentală a conceptului NATURA 2000 este simplă: natura nu se opreşte la graniţele
administrative, aşa că dacă dorim să conservăm diversitatea mediului înconjurător trebuie să gândim şi să
acţionăm la scară internaţională (europeană). O protecţie eficientă a resurselor naturale şi varietăţii lor pe
continentul european se consideră că poate fi atinsă numai printr-un efort comunitar conjugat. Astfel
abordarea Directivei Habitate este una integratoare, unitară, ea asigurând conservarea biodiversităţii şi
promovând dezvoltarea durabilă prin obiectivele conservării stipulate pentru ariile NATURA 2000.
Conservarea în cadrul acestei reţele poate fi folosită şi ca o oportunitate pentru promovarea de noi
modele de dezvoltare rurală în special în regiunile marginale ale Uniunii Europene. Prevederile Directivei
Habitate aparţin legislaţiei comunitare. Se aşteaptă ca NATURA 2000 să acopere în final circa 15% din
teritoriul Uniunii Europene.
Programul NATURA 2000 este un important demers conjugat al statelor membre UE pentru a se
conforma convenţiilor internaţionale în domeniul protecţiei biodiversităţii cum ar fi Convenţia pentru
diversitate biologică (1992).
În conformitate cu informaţiile puse la dispoziţie de Agenţia Europeană de Mediu de la Copenhaga,
biodiversitatea în Europa este în scădere, multe specii fiind în faţa unor ameninţări grave sau sunt aproape de
extincţie.
Pentru procesul de desemnare a siturilor reţelei Natura 2000 a fost necesară elaborarea unei baze
ştiinţifice ce cuprinde habitate şi specii de interes comunitar.
Privind terminologia folosită în Uniunea Europeană menţionăm că începând cu programul de
identificare a peisajelor CORINE (1991) şi continuând cu celelalte sisteme de clasificare a habitatelor care au
urmat: PALEARCTIC HABITATS (1996, 1999); EUNIS (1997-2005); EMERALD (2000); DIRECTIVA
HABITATE (1992 cu amendamentele ulterioare) s-a folosit termenul de habitat prin care s-a înţeles de fapt
un ecosistem adică mediul abiotic împreună cu biocenoza corespunzătoare care îl ocupă. De fapt termenul
utilizat în inventarele europene cuprinde totalitatea habitatelor (ecosistemelor) care au aceleaşi biocenoze
fiind în realitate vorba despre un tip de habitat (ecosistem) (Doniţă et al., 2005).
Habitatele listate în anexa 1 din Directiva Habitate au fost iniţial incluse în 5 regiuni biogeografice
bazate pe sistemul CORINE de identificare a peisajelor (alpină, atlantică, continentală, macaroneziană şi
mediteraneană, la care s-a adăugat regiunea boreală). Termenul de regiune biogeografică nu este folosit aici
în sensul consacrat din lucrările clasice de regionare biogeografică.
Ulterior, după extinderea Uniunii Europene în mai multe etape şi în perspectivă, regiunile au fost
reconsiderate la propunerea European Topic Center on Nature Protection and Biodiversity (2005)
ajungându-se la 11 regiuni biogeografice (alpină, anatolică, arctică, atlantică, pontică, boreală,
continentală, macaroneziană, mediteraneană, panonică, stepică) (fig. 4.3).

Pe teritoriul României se găsesc 5 din cele 11 regiuni biogeografice ale Europei (continentală,
alpină, stepică, panonică, pontică) fiind singura ţară de pe continent cu 5 astfel de regiuni ceea ce
demonstrează varietatea habitatelor potenţiale pentru măsuri de conservare. Aceste regiuni biogeografice
(fig. 4.4) ocupă următoarea pondere din teritoriul ţării: regiunea continentală (53%), regiunea alpină
(23%), regiunea stepică (17%), regiunea panonică (6%) şi regiunea pontică (1%) (Doniţă et al., 2005).

15
 În anexa 1 a Directivei Habitate cu amendamentele ulterioare (Manualul de Interpretare a
Habitatelor – versiunea 2007) sunt prezentate un total de 231 de tipuri de habitate de interes comunitar
(dintre care 71 habitate prioritare) a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare iar
în anexa 2 sunt prezentate speciile de plante şi animale de interes comunitar care necesită măsuri de
conservare prin desemnarea ariilor speciale de conservare (SAC-uri). Habitatele şi speciile notate cu asterisc
(*) semnifică habitatele respectiv speciile prioritare aşa cum sunt ele definite în Directivă.
Directiva Păsări prezintă în anexa-1 peste 180 specii de păsări pentru care trebuie desemnate arii de
protecţie specială (SPA) printr-o procedură de notificare directă din partea statelor membre către Comisia
Europeană. Multe din aceste specii sunt asociate fie direct cu habitate forestiere fie în conexiune cu alte
categorii de peisaj ca: mici zone umede (păsările de mal); marginile de pădure (bufniţele şi alte păsări de
pradă) etc.

Fig. 4.3. Regiunile biogeografice ale Europei

(European Topic Centre on Nature Protection and Biodiversity, 2005)

16
 Fig. 4.4. Regiunile biogeografice ale României
(European Topic Centre on Nature Protection and Biodiversity, 2005)

Menţionăm cele mai importante principii şi acţiuni stipulate în Directiva Habitate (92/43/EEC):
- ,,măsurile luate în baza Directivei ţin seama de exigenţele economice, sociale şi culturale ca şi de
particularităţile regionale şi locale;
- pentru ariile speciale de conservare, Statele Membre stabilesc măsurile de conservare necesare
implicând dacă este cazul, planuri de gestiune adecvate specifice siturilor sau integrate în alte
planuri de amenajare şi măsurile legale, administrative sau contractuale adecvate care corespund
necesităţilor ecologice ale tipurilor de habitate din anexa 1 şi a speciilor din anexa 2 prezente în
aceste situri;
- trebuie cunoscută aria naturală de repartiţie a habitatului cât şi suprafaţa acestuia în această arie,
structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea ei pe termen lung;
- Statele Membre iau măsuri adecvate pentru a evita, în ariile speciale de conservare, deteriorarea
habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor ca şi perturbarea speciilor pentru care au fost
desemnate, în măsura în care astfel de perturbări sunt susceptibile de a avea un efect semnificativ în
relaţie cu obiectivele prezentei Directive.”
În siturile Natura 2000 sunt interzise toate activităţile sau amenajările care pot afecta starea de
conservare a habitatelor şi speciilor pentru care au fost desemnate. Scopul reţelei Natura 2000 nu este acela
de a crea sanctuare de viaţă sălbatică, fiind permise activităţile economice care nu aduc prejudicii în acest
sens sau chiar ajută elementele ocrotite. Proiectele care pot aduce prejudicii habitatelor şi speciilor şi care în
urma procedurii de evaluare a impactului asupra mediului nu găsesc soluţii de minimizare a impactului, sunt
interzise în siturile Natura 2000.

4.2.2. Relaţionarea ariilor protejate prin habitate coridor

Habitatele coridor O soluţie de administrare a unei reţele de arii protejate naturale a fost aceea de a
lega într-un sistem prin intermediul unor habitate coridor, care reprezintă fâşii de terenuri protejate
desfăşurate între arii protejate (Primack et al., 2008, p.428-431). Astfel de habitate coridor, numite şi
coridoare de conservare sau coridoare de mişcare permit animalelor să treacă dintr-o arie protejată în alta,
facilitând astfel fluxul genetic şi colonizarea altor terenuri favorabile. Coridoarele de conservare pot ajuta şi
la prezervarea animalelor ce migrează sezonier de-a lungul unei serii de habitate diferite pentru a-şi procura
hrana. Aceste coridoare sunt mult mai necesare de-a lungul liniilor de migraţie cunoscute ale speciilor de
animale. Aceste principii în arhitectura ariilor protejate au fost create pentru ecosistemele terestre, aplicarea
lor la arii protejate marine (unde mecanismele de dispersie sunt în mare parte necunoscute) necesitând
investigaţii suplimentare.

17
 4.3. ECOLOGIA PEISAJELOR ŞI PROIECTAREA ARIILOR PROTEJATE

În ultima perioadă s-a impus o nouă abordare în proiectarea ariilor protejate şi anume studiul
modelelor spaţiale ale peisajului (landscape spatial patterns) la diferite scări şi influenţa acestor modele
spaţiale asupra distribuţiei şi a stării de conservare a speciilor. Această abordare care a devenit în unele
universităţi disciplină de studiu poartă numele de ecologia peisajelor (Primack et al., 2008, p.432-435).
Aceasta încearcă să evidenţieze interacţiunea care există între modelele actuale de utilizarea terenurilor,
teoria conservării diversităţii biologice şi proiectarea ariilor protejate. De asemenea modificările cuverturii
terestre (land cover) de-a lungul timpului se poate cuantifica prin analiza distribuţiei spaţiale, harta astfel
obţinută fiind utilă în explicarea dinamicii indicilor de peisaj dintr-o arie într-o matrice ce permite corelaţii.
Între indicii frecvent utilizaţi (landscape metrics) se remarcă: numărul fragmentelor, dimensiunea
medie a fragmentelor, aria totală a interiorului pădurii cu un buffer de 100 m, marginea totală (perimetru),
raportul mediu perimetru/arie, etc. Pentru claritate, variaţia indicilor de peisaj poate fi analizată procentual
faţă de o perioadă de referinţă. Indicii pot fi grupaţi în indici de arie, de interior, de margine, de formă.
Analiza de indici este o metodă utilă în cuantificarea fizică a modificărilor cuverturii terestre
obţinându-se o informaţie preliminară pentru cuantificarea funcţională care este mult mai dificil de obţinut.
În particular, spre exemplu, cuantificarea tiparelor modificărilor cuverturii forestiere (forest cover
change) s-a dezvoltat ca o necesitate pentru orice studiu geografic al pădurii punând la dispoziţie valori care
au fost corelate cu stadiile de fragmentare a pădurii (perforare, disipare, deformare, destructurare).
Modelele spaţiale de peisaj diferă de la un continent la altul având în vedere practicile agricole şi
forestiere şi structura spaţiului rural şi urban de-a lungul timpului. Peisajele din Europa Occidentală şi
Centrală sunt total diferite faţă de peisajele din America de Nord, unde ocuparea şi exploatarea terenurilor se
face la altă scară iar protecţia unor teritorii întinse este posibilă la scară continentală. În cazul în care se
constată fenomenul prin care populaţia rurală părăseşte terenurile şi migrează spre ariile urbane iar practicile
agricole devin intensive (folosirea fertilizatorilor chimici şi a pesticidelor, mecanizarea lucrărilor) se poate
opta – având în vedere necesitatea conservării habitatelor şi speciilor - pentru strategii de menţinere a
peisajelor tradiţionale, printre metode fiind subvenţionarea practicilor tradiţionale (inclusiv în siturile Natura
2000) sau prin apelarea la voluntari pentru administrarea terenurilor.
Un peisaj poate fi definit ca „o arie unde ecosistemele aflate în interacţiune se repetă într-o formă
similară” (fig. 4.5) (Primack et al., 2008).

Fig. 4.5. Tipuri diferite de peisaje în care interacţiunea ecosistemelor sau utilizarea terenurilor
determină modele spaţiale asemănătoare (peisaj cu patch-uri diseminate, peisaj tip reţea, peisaj interdigitat,
peisaj tip tablă de şah) (Primack et al., 2008).

Dimensiunea fragmentelor de habitat (patch-uri), modelul de alternarea a acestora şi gradul lor de

relaţionare influenţează prezenţa şi densitatea multor specii.

18
 Analizând modelele spaţiale de peisaj trebuie să se stabilească care model este mai benefic şi pentru
care specii ? De exemplu pentru două arii protejate egale ca suprafaţă totală (peisaj tip tablă de şah), unde
suprafeţele de pădure şi păşune sunt egale dar cu mărimi diferite ale fragmentelor (fig. 4.6) se pune problema
care variantă este mai benefică pentru conservare şi pentru care specii ?

Fig. 4.6. Peisaj tip tablă de şah cu patch-uri de diferite dimensiuni care implică modele adecvate
pentru specii diferite (Primack et al., 2008).

Pentru a creşte numărul populaţiilor şi diversitatea speciilor faunistice există tendinţa ca o arie
protejată să fie transformată uneori într-un mozaic de fragmente unde zonele de tranziţie abundă, iar
comportamentul animalelor să fie uşor de observat. Deseori speciile din aceste peisaje sunt în principal specii
comune, care depind de intervenţia omului, în unele cazuri chiar specii invazive. O astfel de arie care
cuprinde foarte multe zone de limită poate să nu adăpostească specii rare, care preferă numai habitatele
neafectate, ce se întind pe mari suprafeţe.
Rezultatul este că ariile protejate administrate intensiv pentru o diversitate cât mai mare a habitatelor
şi speciilor pot fi nepotrivite pentru unele specii de importanţă deosebită pentru conservare (carnivore mari,
taxoni rari) (Primack et al., 2008).
În scopul schimbării acestui tip de abordare şi atitudine, este necesar ca biodiversitatea să fie
administrată la nivel de peisaj regional, în care mărimea unităţilor de peisaj să fie cât mai apropiată de
mărimea iniţială şi conformă cu modelele de migraţie ale speciilor.
O soluţie poate fi interconectarea tuturor ariilor protejate dintr-o zonă într-o reţea regională,
incluzând astfel habitatele-coridor, obţinându-se astfel habitate de dimensiuni mai mari. Această reţea este
însă funcţională dacă coridoarele de mişcare sunt alese corect şi bine dimensionate.

19
 4.4. CONFIGURAREA UNEI REŢELE ECOLOGICE

Configurarea unei reţele ecologice are în vedere respectarea unor principii din care rezultă
caracteristicile acesteia:
a) reţea integrată, unitară;
b) reţea deschisă şi profund ierarhizată, capabilă să susţină procesele dinamice spaţio-temporare ale
diverselor ecosisteme;
c) reţea funcţională;
d) permite migraţiile regulate ale animalelor şi schimbul continuu între populaţii;
e) fiecărei componente a reţelei îi este atribuită o funcţie în concordanţă cu obiectivele de conservare
urmărite.
Ţinând cont de aceste cerinţe, Bouwma et al. (2001) au propus un model conceptual de reţea
ecologica (fig. 4.7) care să cuprindă următoarele componente de bază:
- noduri (nuclee) ecologice,
- coridoare ecologice,
- structuri ecologice polifuncţionale,
- obiective punctiforme,
- arii de reconstrucţie ecologică.
Nodurile (nucleele) ecologice - pot fi formate din arii naturale slab antropizate. Acestea pot fi arii
naturale protejate (pe baza convenţiilor internaţionale sau pe baza legislaţiei naţionale sau a hotărârilor
consiliilor locale) sau arii care funcţionează în limitele unor normative speciale (zone de protecţie sanitară,
arii forestiere cu funcţie reproductivă, surse de apă potabilă etc.). Aceste nuclee ecologice susţin populaţiile
pentru speciile ameninţate, vulnerabile dar şi cele comune sau de interes economic.
Coridoarele ecologice (habitatele coridor, coridoare de mişcare, coridoare de conservare) - au
rolul de a permite popularea-repopularea teritoriului şi migraţia pentru hibernare sau reproducere (inclusiv
spaţiile de odihnă-refacere). Astfel de coridoare pot funcţiona în cadrul luncilor râurilor, interfluviile puţin
afectate de antropizare sau fâşiile de vegetaţie pentru protecţie (de origine antropică). Coridoarele ecologice
trebuie să asigure o continuitate teritorială (conectivitate) pentru structurile care le leagă (fig. 4.8., 4.9., 4.10).
Structurile ecologice polifuncţionale (rezervaţii polifuncţionale) - sunt diferite de nucleele
ecologice printr-o zonificare internă ce cuprinde: arii cu regim de protecţie foarte strict, zone-tampon în care
anumite activităţi sunt restricţionate şi zone de agrement.
Obiectivele punctiforme - sunt arii cu suprafeţe foarte mici de genul monumente ale naturii sau
petice cu floră spontană din ariile antropizate cu rol de refugiu.
Ariile de reconstrucţie ecologică - sunt zone cu impact antropic semnificativ (terenuri degradate de
eroziune, suprafeţe cu tufărişuri subalpine incendiate sau defrişate, cariere abandonate etc.) care sunt supuse
unui proces de refacere.
Dimensiunea şi localizarea ariilor naturale protejate sunt impuse de statutul speciilor care necesită
măsuri de protecţie (specii periclitate, vulnerabile, rare, endemice), distribuţia populaţiilor, potenţialul
biologic al habitatelor, conştientizarea problemelor la nivel politic (voinţa politică), factorii istorici etc.

20
 Fig. 4.7. Modelul conceptual al unei reţele ecologice
(Bouwma et al., 2001)

4.5. MODELAREA UNEI REŢELE ECOLOGICE

O reţea ecologică poate fi modelată cu ajutorul GIS prin integrarea datelor spaţiale într-un sistem
cartografic georeferenţiat (Ardeleanu et al., 2009).
Etapele premergătoare modelării constau în:
- implicarea tuturor factorilor decizionali,
- identificarea şi luarea în considerare a speciilor-umbrelă din diverse grupe în reţea (specii care
vor fi în final conectate),
- evidenţierea barierelor ecologice,
- prioritizarea potenţialelor coridoare ecologice.
Pentru o modelare GIS eficientă este recomandată alegerea a aproximativ 10 specii-umbrelă. Acestea
trebuie să fie sensibile la fragmentarea habitatului, să aibă cerinţe ecologice cât mai uşor de modelat în GIS,
capacitatea de dispersie a speciei să fie limitată de anumiţi factori cuantificabili prin metode GIS, să fie
sensibile la întreruperea fluxului genetic, să fie specii care reflectă procese ecologice importante, să fie
printre speciile cu suficiente studii despre ele, să prezinte importanţă pentru conservare, eventual speciile
carismatice au o şansă mai mare să atragă atenţia autorităţilor asupra necesităţilor de conservare.

Etapele modelării:
- pregătirea straturilor GIS
- parametrizarea factorilor de habitat (transformarea factorilor de habitat în variabile numerice).
Astfel fiecare factor de habitat ales are atribuit mai multe clase. Fiecărei clase de habitat i s-a atribuit
o valoare (un scor) în funcţie de preferinţele de habitat ale fiecăreia din speciile-umbrelă selectate.
- crearea modelelor de habitat specifice (pentru fiecare specie umbrelă se obţine câte un raster care să
exprime gradul de potrivire a habitatului)
- generarea zonelor de habitat favorabil
21
 - identificarea zonelor centrale (,,Core Areas”)
- digitizarea coridoarelor ecologice (asigurarea conectivităţii)
- reprezentarea barierelor de deplasare: prin intersectarea straturilor reprezentând componentele
reţelei ecologice cu straturile reprezentând reţeaua de transporturi se pot identifica locaţiile care
prezintă cel mai mare risc pentru deplasarea animalelor (Ardeleanu et al., 2009).

Fig. 4.8. Coridor ecologic la graniţa Slovaciei cu Austria menit să asigure conectivitatea habitatelor din
Carpaţi şi Alpi

Fig. 4.9. Coridor ecologic menit să asigure conectivitatea habitatelor între Carpaţii Meridionali şi Munţii
Apuseni (Ardeleanu et al., 2009).

22
 Fig. 4.10. Ecoduct peste un drum modernizat într-o zonă montană

Aceste locaţii identificate ca şi barierele sunt deosebit de importante pentru a fi luate în considerare
în planificarea noilor căi de transport pentru că astfel se poate anticipa necesarul de ecoducte (coridoare de
mişcare care traversează căi de transport).
În multe arii astfel de ecoducte sunt reprezentate de canale, tuneluri şi pasarele care crează treceri pe
sub şi pe deasupra drumurilor şi căilor ferate care permit mişcarea între habitate a reptilelor, amfibienilor şi
mamiferelor (fig.4.10). Un beneficiu suplimentar al acestor rute de pasaj este diminuarea coliziunilor dintre
animale şi vehicule, salvând astfel vieţi şi bani. Aceste coridoare implică cheltuieli mari din fonduri publice,
astfel o problemă care s-a ridicat a fost dacă aceste coridoare generează un beneficiu mai mare asupra
speciilor ţintă decât utilizarea aceleaşi sume de bani pentru obţinerea de noi terenuri pentru conservare.
Deşi ideea coridoarelor este bună, există câteva probleme legate de crearea lor (Primack et al., 2008).
Coridoarele pot facilita migraţia speciilor dăunătoare şi bolilor, o boală putând să se răspândească rapid în
toate ariile protejate conectate şi să determine extincţia populaţiilor de specii rare. De asemenea, dispersia
animalelor în lungul coridoarelor poate să crească expunerea la prădători, deoarece vânătorii, ca de altfel şi
prădătorii naturali, tind să se concentreze pe rutele utilizate de aceste animale. Cumpărarea de terenuri pentru
a le utiliza ca şi coridoare sau pentru construcţia de pasaje supraterane şi subterane în lungul drumurilor
existente, poate fi o soluţie foarte scumpă. Când un proiect de delimitare a unui coridor se vrea a fi aplicat,
costurile trebuie să fie evaluate, pentru a determina dacă cheltuirea sumelor respective de bani este cea mai
eficientă cale pentru atingerea obiectivelor de conservare stabilite. În general este mai eficientă menţinerea
coridoarelor existente, deoarece multe dintre acestea sunt în lungul cursurilor de apă şi pot fi habitate
importante din punct de vedere biologic. Atunci când sunt realizate noi arii protejate, în zone mai puţin
23
locuite, delimitarea coridoarelor se poate face prin marcarea unor părţi mai mici de habitate iniţiale între
ariile de conservare mari, care pot facilita mişcarea de tip stepping – stone (,,păşind pe pietre"). În mod
similar speciile de pădure se pot disemina mai bine printr-o reţea de păduri secundare, decât prin terenurile
aparţinând fermelor şi păşunilor, chiar şi acelor abandonate. Coridoarele sunt evident necesare în lungul
rutelor de migraţie cunoscute. Abilităţile diferitelor tipuri de specii de a utiliza coridoarele şi habitatele
necesită o evaluare suplimentară, pentru a stabili dacă acestea pot utiliza coridoarele proiectate.

Fig. 4.11 Modelarea unei reţele ecologice care să asigure conectivitatea ariilor naturale protejate din Carpaţi
(Ardeleanu et al., 2009).
Prezentăm în continuare câteva aspecte practice de management ecologic al habitatelor, care ar
trebui să fie prioritizate şi luate în considerare în orice proiect major de dezvoltare:
 implementarea unor măsuri de management ecologic al pădurilor (de exemplu, lăsarea în
fiecare parcelă forestieră a unui procent de arbori bătrâni, scorburoşi şi a unei cantităţi
suficiente de lemn mort necesare multor specii importante în ecosistem);
 păstrarea într-o stare cât mai apropiată de cea naturală a coridoarelor ecologice, a habitatelor
care asigură conectivitatea între zonele naturale mai întinse;
 evitarea distrugerii zonelor umede, concomitent cu crearea sau extinderea lor (de la simple
bălţi, până la mlaştini şi iazuri). Acestea au un rol deosebit în menţinerea conectivităţii
reţelei ecologice;
 păstrarea într-o stare cât mai aproape de cea naturală a malurilor apelor curgătoare, evitarea
pe cât posibil a îndiguirii lor şi permiterea dezvoltării naturale a vegetaţiei ripariene, chiar şi
în interiorul localităţilor.
24
 CAP V. EVALUAREA SITURILOR NATURA 2000 DIN PUNCT DE VEDERE AL
HABITATELOR DE INTERES COMUNITAR ŞI AL SPECIILOR CARE NECESITĂ
MĂSURI DE CONSERVARE2

5.1. HABITATELE DE INTERES COMUNITAR

După cum s-a menţionat, prin habitat natural se înţelege o zonă terestră sau acvatică ce se distinge
prin caracteristicile ei geografice, abiotice şi biotice, fie în întregime naturale sau semi-naturale.
Habitatele naturale de interes comunitar sunt cele care, pe teritoriul Uniunii Europene (28 state)
sunt în pericol de dispariţie în aria lor de răspândire naturală sau au o arie de raspândire naturală redusă ca
urmare a regresului lor sau constituie exemple remarcabile pentru una sau mai multe regiuni biogeografice.
Habitatele naturale prioritare sunt tipurile de habitate naturale prezente pe teritoriul Uniunii
Europene în pericol de dispariţie şi pentru a căror conservare Comunitatea are o responsabilitate particulară,
ţinând seama de partea din aria naturală a tipului de habitat care este situată pe teritoriul Uniunii. Aceste
tipuri de habitate naturale sunt indicate printr-un asterisc(*).

5.2. EVALUAREA HABITATELOR DE INTERES COMUNITAR

În cadrul fiecărui sit sunt identificate un număr de tipuri de habitate de interes comunitar dintre care
unele tipuri de habitate sunt considerate habitate comunitare prioritare (conform Manualului de Interpretare
a Habitatelor, versiunea EUR 28, EC).

Tabel 5.1 Exemple de habitatele de interes comunitar şi habitatele prioritare din cadrul unui sit Natura 2000
Cod Denumirea habitatului
3220 Vegetaţie herbacee pe malurile râurilor montane
6520 Fâneţe montane
7240* Formaţiuni pioniere alpine cu Caricion bicoloris-astrofuscae
9180* Păduri de Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi, grohotişuri şi ravene
4080 Tufărişuri cu specii sub-arctice de Salix
6150 Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios
6230* Pajişti montane de Nardus bogate în specii pe substraturi silicioase
6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile montane şi alpine
8110 Grohotişuri silicioase din etajul montan până în cel alpin
4060 Tufărişuri alpine şi boreale
4070* Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium
9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum
91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion)
9410 Păduri acidofile cu Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-Piceetea)
8220 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase
91D0* Turbării cu vegetaţie forestieră
9420 Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra din regiunea montană
Vezi Formularul Standard NATURA 2000 pentru un sit analizat

Stare de conservare a unui habitat natural reprezintă suma influenţelor ce acţionează asupra unui
habitat natural şi a speciilor tipice pe care le adăposteşte, care pot afecta pe termen lung repartiţia sa naturală,
structura şi funcţiile sale ca şi supravieţuirea pe termen lung a speciilor sale tipice
"Starea de conservare" a unui habitat natural va fi considerata "favorabila" când sunt îndeplinite
simultan următoarele condiţii:
- aria sa de răspandire naturală ca şi suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestei arii sunt stabile
sau în extindere
- exista structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea pe termen lung şi sunt susceptibile
să existe în viitorul previzibil
- starea de conservare a speciilor care îi sunt tipice este favorabilă.

2
Criteriile folosite pentru evaluarea habitatelor naturale şi speciilor din siturile NATURA 2000 sunt cele prevăzute în
ordin al MMGA nr. 207/2006 (conţinutul formularului Natura 2000 stabilit de Comisia Europeană prin decizia 97/266/EC)

25
 Pentru monitorizarea dinamicii spaţio-temporale a suprafeţelor ocupate de habitatele de interes
comunitar se are în vedere o metodologie specifică (Combroux, Schwoerer, 2007; Bărbos, Sima, 2008).
Evaluarea habitatelor de interes comunitar din cadrul sitului NATURA 2000 ţine cont de criterii
precum : reprezentativitatea, suprafaţa relativă ocupată de tipul de habitat, stadiu de conservare, evaluarea
globală (vezi formularul standard de date (FSD) Natura 2000 numit şi formularul Natura 2000).
NOTĂ : Criteriile folosite pentru evaluarea habitatelor naturale din siturile NATURA 2000 sunt cele
prevăzute în ordin al ministerului de resort (Formularul standard Natura 2000- norme de completare, 2006
stabilit de C.E. prin decizia 97/266/EC)
Prezentăm sintetic semnificaţia acestor criterii şi gradul de ierarhizare rezultat din aplicarea lor:

- REPREZENTATIVITATEA - gradul de reprezentativitate a tipului de habitat în sit.

Gradul de reprezentativitate exprimă măsura pentru cât de „tipic”este un habitat.
S-a folosit următorul sistem de ierarhizare: A: reprezentativitate excelentă, B: reprezentativitate
bună, C: reprezentativitate semnificativă. În toate cazurile în care un tip de habitat a fost identificat în aria
studiată într-o proporţie nesemnificativă, el a fost indicat în a patra categorie: D: prezenţă nesemnificativă.

- SUPRAFAŢA RELATIVĂ - suprafaţa ariei de studiu acoperită de habitatul natural raportată la

suprafaţa totală acoperită de acel tip de habitat natural în cadrul teritoriului naţional. În principiu, pentru a
face evaluarea acestui criteriu este nevoie de măsurarea suprafeţei acoperite de tipul de habitat din aria
studiată şi a suprafeţei totale a teritoriului naţional acoperită de acelaşi tip de habitat. Acest criteriu se
exprimă ca un procentaj „p” ce indică trei niveluri: A: 100  p > 15%, B: 15  p > 2%, C: 2  p > 0%.

- STADIUL DE CONSERVARE - gradul de conservare al structurilor şi funcţiile tipului de habitat

natural în cauză, precum şi posibilităţile de refacere/reconstrucţie.
Acest criteriu cuprinde următoarele trei sub-criterii: 1) gradul de conservare a structurii, 2) gradul de
conservare a funcţiilor, 3) posibilităţile de refacere fiecare din ele cu o ierarhizare proprie.
Ierarhizare generală pentru criteriu definit: A: conservare excelentă; B: conservare bună; C:
conservare medie sau redusă

- EVALUARE GLOBALĂ - evaluarea globală a valorii sitului din punct de vedere al conservării
tipului da habitat natural respectiv.
Acest criteriu este recomandat să fie folosit pentru a evalua criteriile anterioare în mod integrat şi a
lua în considerare ponderile diferite ce le pot avea în cazul unui anume habitat. Se mai pot evalua şi alte
aspecte privind evaluarea celor mai relevante elemente pentru a face o evaluare generală a influenţei lor
pozitive sau negative asupra conservării acelui tip de habitat. „Cele mai relevante” elemente pot varia de la
un tip de habitat la altul; ele pot include activităţile umane, atât din sit cât şi din zonele învecinate, care ar
putea să influenţeze starea de conservare a tipului de habitat, proprietatea asupra terenului, statutul legal al
sitului, relaţiile ecologice dintre tipurile de habitat şi specii etc.
„Cea mai bună expertiză“ poate fi folosită pentru a face o evaluare globală, sistemul de ierarhizare
fiind următorul: A: valoare excelentă; B: valoare bună; C: valoare considerabilă

5.3. EVALUAREA SPECIILOR CARE NECESITĂ MĂSURI DE CONSERVARE

Speciile prevăzute la art. 4 din Directiva Păsări şi speciile enumerate în anexa II la Directiva
Habitate prezente în aria de studiu se pot evalua după criteriile precizate în formularul standard Natura
2000 stabilit de Comisia Europeană.
1) Codul şi numele speciei şi date despre populaţie
Acolo unde este adecvat pentru fiecare sit, s-au introdus denumirile ştiinţifice a speciilor de păsări
relevante pentru art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Directiva Păsări şi a tuturor speciilor de faună şi floră cuprinse
în anexa II la Directiva Habitate ce se găsesc în acel sit şi se indică populaţia din sit. Fiecare specie relevantă
are ataşat un cod secvenţial de patru caractere (în momentul introducerii denumirii în latină a speciei),
inclusiv toate speciile de păsări migratoare, conform art. 4 alin. (2) din Directiva Păsări.
Cum unele specii de faună, în special specii de păsări, sunt migratoare, situl poate fi important din
punct de vedere al unor aspecte variate ale ciclului lor de viaţă. Aceste aspecte sunt clarificate mai jos:
areal de rezidenţă specia se găseşte de-a lungul întregului an în sit
areal de reproducere /creştere specia foloseşte situl pentru cuibărire şi creşterea puilor
areal temporar (de pasaj, de specia foloseşte situl pentru migrare sau schimbarea penelor în
migraţie) afara arealului de reproducere
areal de iernat specia foloseşte situl în timpul iernii
26
 Metodologia de întocmire a evaluărilor (Decizia 97/266/EC) a ţinut cont de următoarele reguli : În
ceea ce priveşte mărimea populaţiei, au fost introdse date exacte despre populaţie dacă acestea au fost
cunoscute. Acolo unde nu s-a cunoscut numărul exact al populaţiei, s-a indicat o plajă de valori. Dacă nu s-a
cunoscut nici această plajă de valori, dar au existat informaţii despre populaţia minimă şi maximă, s-a
completat numărul aproximativ minim sau maxim. Printr-un alt semn au fost indicate perechile (p) sau
indivizii (i) număraţi (acolo unde acest lucru a fost realizat de către specialiştii avizaţi). La unele specii cu
sisteme de înmulţire speciale, masculii şi femelele s-au numărat separat: aici folosindu-se literele (m) sau (f).
În cazul în care la mamifere, amfibieni, reptile şi peşti nu se pot indica informaţii numerice, atunci
mărimea/densitatea populaţiei se indică prin : (C) – specie comună, (R)- specie rară, sau (V)- foarte rară.
Dacă datele despre o populaţie lipsesc complet, se indică numai prezenţa speciei (P).
În câteva cazuri, la nevertebrate şi plante, dacă mărimea populaţiei a fost ştiută dar nu exact, se dau
cifre estimative sau plaje de cifre. Dacă nu, se indică doar dacă specia este comună (C), rară (R) sau foarte
rară (V). Dacă nu au existat date numerice despre o populaţie se indică doar prezenţa ei (P).
Pentru un sit de importanţă comunitară pentru o specie, nu au existat date despre populaţia acelei
specii, atunci au fost introduse informaţii în spaţiul de descriere a speciei, în câmpul „Calitate”, specificând
natura populaţiei (de exemplu: densă, dispersată sau izolată).
Următoarele grupe de specii au fost înregistrate separat: păsări, mamifere, amfibieni şi reptile, peşti,
nevertebrate şi plante (conform deciziei 97/266/EC).

2) Criterii de evaluare a sitului pentru o anumită specie din anexa II (în conformitate cu Secţiunea B
din anexa III a Directivei Habitate)

- POPULAŢIA - mărimea şi densitatea populaţiei speciei prezente din sit în raport cu populaţiile
prezente pe teritoriul naţional
Acest criteriu are scopul evaluării mărimii relative sau densităţii relative a populaţiei în sit cu cea la
nivel naţional.
Acest ultim aspect a fost considerat, în general, dificil de evaluat. Astfel măsura optimă propusă a
fost un procentaj, rezultat din raportul dintre populaţia din sit/populaţia de pe teritoriul naţional. Similar
criteriului corespondent de la habitate, s-a folosit un model progresiv:
A: 100  p > 15%; B: 15  p > 2%; C: 2  p > 0%
În plus, în toate cazurile în care o populaţie din specia respectivă este prezentă în situl evaluat într-o
proporţie nesemnificativă, ea trebuie inclusă în a patra categorie:
D: populaţie nesemnificativă.
Acolo unde reprezentativitatea sitului pentru o anume populaţie a fost clasificată cu „D:
nesemnificativ” nu a mai fost nevoie de nici o indicaţie pentru alte criterii de evaluare a acestui tip de habitat
din respectivul sit. În aceste cazuri criteriile „Conservare”, „Izolare” şi „Evaluare globală” nu au mai trebuit
marcate.

- CONSERVAREA - gradul de conservare a trăsăturilor habitatului care sunt importante pentru

speciile respective şi posibilităţile de refacere
Acest criteriu cuprinde două sub-criterii fiecare cu o ierarhizare proprie (vezi ordinul MM nr.
207/2006):
a) gradul de conservare a trăsăturilor habitatului care sunt importante pentru specie;
b) posibilităţile de refacere.
O sinteză aplicată la clasificarea după cele două sub-criterii conduce la următoarea evaluare
generală: A: conservare excelentă, B: conservare bună; C: conservare medie sau redusă

- IZOLAREA - gradul de izolare a populaţiei din sit faţă de aria de răspândire normală a speciei
Acest criteriu poate fi interpretat ca o măsură aproximativă a contribuţiei unei populaţii date la
diversitatea genetică a speciilor pe de o parte şi a fragilităţii acestei populaţii pe de altă parte. Folosind o
abordare simplistă, se poate spune că pe măsură ce o populaţie este mai izolată faţă de răspândirea ei
naturală, pe atât ea are o contribuţie mai mare la diversitatea genetică a speciei. În consecinţă, termenul
„izolare” trebuie considerat în context mai larg, aplicându-se în egală măsură endemicii propriu-zise, sub-
speciilor/varietăţilor/raselor şi sub-populaţiilor unei metapopulaţii. În acest context trebuie folosită
următoarea clasificare:
A: populaţie (aproape) izolată,
B: populaţie ne-izolată, dar la limita ariei de distribuţie,
C: populaţie ne-izolată cu o arie de răspândire extinsă.

27
 - GLOBAL - evaluarea globală a valorii sitului pentru conservarea speciei respective.
Acest criteriu se referă la evaluarea globală a valorii sitului pentru conservarea speciei respective. El
a fost folosit pentru a însuma criteriile anterioare şi pentru a evalua alte trăsături ale sitului considerate ca
relevante pentru o specie dată. Aceste trăsături pot varia de la o specie la alta şi pot include activităţi umane
din sit sau din zonele învecinate care ar putea influenţa starea de conservare a speciei, managementul solului,
protecţia juridică a sitului, relaţiile ecologice dintre diferitele tipuri de habitat şi specie etc.
„Cea mai bună expertiză” utilizată la această evaluare globală, a folosit următorul sistem de
ierarhizare: A: valoare excelentă, B: valoare bună, C: valoare considerabilă.
Pentru toate datele completate s-au adăugat într-un câmp separat în baza de date sursa acestor
informaţii într-o rubrică separtă adaugându-se informaţii cu privire la habitat ce nu au fost cuprinse în
formular (rubrica: comentarii).
Un sit NATURA 2000 găzduieşte prezenţa unui număr de specii de interes comunitar prezente în
anexele Directivelor Habitate şi Păsări.

Tabel 5.2 : Exemple de specii de interes comunitar prezente în cadrul unui sit NATURA 2000 cu
evaluarea acestora (conform Directivei Habitate 92/43/CEE)
Cod Specie Populaţie Situaţia Gradul de Izolarea Estimare
rezidentă populaţiei conservare globală
mamifere
1352 Canis lupus lup P C B C B
1 3 5 4 Ursus arctos urs P C B C B
1361 Lynx lynx râs R B B C B
1355 Lutra lutra vidră R C B C B
amfibieni
1193 Bombina buhai de P C B C B
variegata baltă
1166 Triturus triton cu R C B C B
cristatus creastă
(sălămâzdră)
peşti
1163 Cottus gobio zglăvoc P B A C A
nevertebrate
4054 Pholidoptera transsylvanica P B A A A
4024 Pseudogaurotina excellens P B B A B
plante
4116 Tozzia iarba gâtului R C B C B
carpathica
2093 Pulsatila dediţei mari R B B C B
grandis
4070 Campanula clopoţei C C B C B
serrata

Vezi Formularul Standard NATURA 2000 pentru un sit analizat

La enumerarea şi evaluarea speciilor de interes comunitar din interiorul ariei analizate se adaugă o
listă specială cu alte specii (acestea se completează dacă prezenţa lor este relevantă).
Toate celelalte specii de floră şi faună care sunt importante s-au introdus mai departe, dacă au fost
relevante pentru conservarea şi managementul sitului, conform următoarei proceduri:
- s-a selectat căsuţa cu grupa speciei corespunzătoare (B = păsări; M = mamifere; A = amfibieni;
R = reptile; F = peşti; I =nevertebrate; P = plante),
- s-a introdus denumirea ştiinţifică a speciei,
- s-a selectat din lista afişată specia căutată,
- s-au dat date privind populaţia maximă normală pentru specie, dacă a fost posibil. Dacă nu au
existat date cantitative, s-a indicat mărimea populaţiei în mod semi-cantitativ sau cantitativ.
- s-a indicat motivul pentru care s-a inclus în listă fiecare specie, după următoarele categorii
(obligatoriu):
A. Lista roşie de date naţionale
B. Endemic
28
 C. Convenţii internaţionale (inclusiv cele de la Berna, Bonn şi cea privind biodiversitatea)
D. Alte motive.
Detaliile suplimentare asupra motivelor de includere în liste a speciilor individuale, în special în ceea ce
priveşte pct. D, au putut fi furnizate în secţiunea destinată calităţii şi importanţei sitului. Codurile de specie
nu s-au folosit aici şi nici nu există evaluare de sit pentru aceste specii.

Tabel 5.3 Alte specii de interes decât cele cuprinse în Directivele Păsări şi Habitate prezente într-un sit
Natura 2000 (exemple)

Populaţie

Populaţie
Motiv

Motiv
Cat

Cat
Specia Specia

B Accipiter uliu - C B Accipiter uliu păsărar - C

gentilis porumbar nisus
B Aquila acvila de C C B Aquila acvila B C
chrysaetos munte pomarina ţipătoare
mică
B Bonasa ieruncă C C B Buteo buteo şorecar - C
bonasia comun
B Cinclus cinclus mierlă - C B Dryocopus ciocănitoarea B C
martius neagră
B Erithacus măcăleandru A C B Falco vânturel roşu B C
rubecula tinnunculus
B Fringilla cinteză A C B Loxia forfecuţă A C
coelebs curvirostra
B Parus piţigoi A C B Parus major piţigoi mare A C
caeruleus albastru
B Tetrao cocoş de C C B Tichodorma fluturaş de - C
urogallus munte muraria stâncă
M Capreolus căprior P C M Cervus cerb P C
capreolus elephus
M Felis silvestris pisică P C M Vulpes vulpes vulpe P A
sălbatică
P Agrostis iarba P D P Aquilegia căldăruşă P B
stolonifera câmpului transsilvanica
P Cardamine râjnică V D P Luzula mălaiul R A
glauca luzulina cucului
P Lycopus piciorul P D P Lysimachia gălbăjoară, P D
europaeus lupului nummularia dreţe
P Myricaria cătină mică P D P Pinus cembra zâmbru R A
germanica
P Pinus mugo jneapăn P A P Potentilla - R A
haynaldiana
P Ranunculus floare de P D P Saxifraga - R A
repens leac pedemontana
ssp. cymosa
P Silene - R A P Symphyandra - R A
lerchenfeldiana wanneri
P Symphytum brustur C B
cordatum negru

Vezi Formularul Standard NATURA 2000 pentru un sit analizat

29
 5.4. ACTIVITĂŢILE ANTROPICE ŞI EFECTELE ACESTORA ÎN INTERIORUL SITULUI
ŞI ÎN JURUL ACESTUIA
Informaţiile asupra activităţilor antropice şi a efectelor acestora în sit şi în jurul lui au o importanţă
majoră în realizarea planurilor de management.
Consecinţe generale şi proporţia suprafeţei din aria studiată afectată de aceste activităţi se
completează dacă sunt relevante.
Consecinţele se referă la toate activităţile umane şi procesele naturale care pot influenţa, pozitiv sau
negativ, conservarea şi managementul sitului (cuprinse în lista din baza de date).
Având în vedere activităţile în cadrul sitului: - s-a selectat codurile corespunzătoare, - s-a indicat
intensitatea influenţei lor asupra sitului folosind următoarele categorii:
A: influenţă mare, B: influenţă medie, C: influenţă scăzută.
- s-a oferit un procent al suprafeţei sitului afectat de influenţe,
- s-a arătat dacă influenţa este pozitivă (+), neutră (0), sau negativă (-).
De asemenea, s-au descris activităţile în vecinătatea sitului. Prin vecinătate se înţelege zona care,
prin activităţile desfăşurate pe suprafaţa ei, poate avea efecte asupra integrităţii sitului. Printre altele, depinde
de topografia locală, natura sitului şi tipul de activităţi umane.
Pentru consecinţele sau activităţi relevante neincluse în lista Comisiei Europene (dacă acestea
există), ele sunt cuprinse în formularul standard de date (FSD) la rubrica „vulnerabilitate”.
Activităţile antropice identificate şi efectele acestora sunt prezentate în tabelul de mai jos :
Tabelul 5.4 Activităţi antropice şi consecinţele lor în interiorul unui sit NATURA 2000 (exemple)
cod Activitate Intensitate Influenţă
140 Păşunatul C -
164 Curăţarea pădurilor C +
170 Creşterea animalelor C -
501 Poteci, trasee, trasee pentru ciclism C 0
602 Complex de schi B -
690 Alte impacte determinate de turism şi recreere ce nu au B -
fost menţionate mai sus
102 Cosire, tăiere C -
502 Drumuri, drumuri auto C -
230 Vânătoare C 0
167 Exploatare fără replantare A -
243 Braconaj, otrăvire, capcane A -
624 Drumeţii montane, alpinism, speologie C 0
160 Managementul forestier general A +
220 Pescuit sportiv C -
608 Locuri de campare în zone de parcare pentru rulote C -

Tabelul 5.5 Activităţi antropice şi consecinţe lor în jurul unui sit NATURA 2000 (exemple)
cod Activitate Intensitate Influenţă
102 Cosire, tăiere C 0
160 Managementul forestier general A +
220 Pescuit sportiv C 0
243 Braconaj, otrăvire, capcane A -
500 Reţele de comunicare C 0
511 Linii electrice C 0
140 Păşunatul C -
167 Exploatare fără replantare A -
230 Vânătoare C 0
400 Zone urbanizate, habitate umane A -
502 Drumuri, drumuri auto C 0
600 Structuri (complexe) pentru sport şi odihnă B -
608 Locuri de campare în zone de parcare pentru rulote B -
624 Drumeţii montane, alpinism, speologie C 0
Vezi exemple specifice pentru un sit analizat
Vezi ,,Lista activităţilor antropice care influenţează starea de conservare a sitului” (Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene), ,,Formularul Standard NATURA 2000 al sitului”, ,,Ghidul pentru elaborarea planurilor de
management pentru arii protejate din România” (Appleton, 2002) şi ,,Ghidul metodologic pentru realizarea
planurilor de management pentru siturile NATURA 2000”

30
 CAP. VI MANAGEMENTUL UNEI ARII NATURALE PROTEJATE
(SCOP, TEME, OBIECTIVE, ACŢIUNI ALE MANAGEMENTULUI)
- model de fişă pentru descrierea unui sit Natura 2000 -

Situl NATURA 2000 ...................................................... (ROSCI......../ROSPA............) are o

suprafaţă de .................. ha şi se desfăşoară între o altitudine minimă de ....... m şi o altitudine maximă de
......... m (altitudinea medie fiind de ........ m).
Din punct de vedere biogeografic este încadrat în regiunea biogeografică ................ Conform
European Topic Center on Nature Protection and Biodiversity (2005) pe teritoriul României se găsesc 5 din
cele 11 regiuni biogeografice ale Europei (continentală, alpină, stepică, panonică, pontică) fiind singura ţară
de pe continent cu 5 astfel de regiuni ceea ce demonstrează varietatea habitatelor potenţiale pentru măsuri de
conservare. Aceste regiuni biogeografice (fig. ......) ocupă următoarea pondere din teritoriul ţării: regiunea
continentală (53%), regiunea alpină (23%), regiunea stepică (17%), regiunea panonică (6%) şi regiunea
pontică (1%) (Doniţă N. şi colab., 2005).
Situl NATURA 2000 ............................. se află pe teritoriul judeţelor: ................... (.....%),
............... (.........%) şi .......... (.........%). Situl cuprinde un număr de ...........habitate naturale de interes
comunitar dintre care un nr de ......... habitate sunt prioritare, ........ specii de interes comunitar prevăzute în
anexa 2 a Directivei Habitate şi un nr. de ................ specii importante de floră şi faună la nivel naţional
dintre care specii de păsări cuprinse în Directiva Păsări 79/409/EEC (***, Formular standard de date Natura
2000, 2006)
Clasele de habitate prezente în sit conform CORINE LAND COVER (2006) sunt păduri de foioase
(.......%), păduri de conifere (.......%), păduri de amestec (.......%), tufărişuri (........%), pajişti naturale
(........%), păduri în tranziţie (......%), stâncării (.......%).
Pe teritoriul sitului NATURA 2000 ..................... se găsesc următoarele baze turistice:
.....................................................
Din data de ..................... custodia (administrarea) acestui sit a fost încredinţată
asociaţiei/scocietăţii/ instituţiei .........................................................................................................

6.1. SCOPUL MANAGEMENTULUI

SCOPUL este o afirmare a unei stări viitoare ideale pentru întreaga arie protejată pe termen
lung ca rezultat al planului de management (uneori este utilizat termenul VIZIUNE).

6.2. TEMELE MANAGEMENTULUI

O TEMĂ este titlul unei secţiuni a planului de management care abordează un set de subiecte ce
au legătură între ele. Temele planului de management răspund la întrebarea: Care sunt principalele
subiecte pe care planul de management trebuie să le abordeze ?
Exemple de teme principale de management:
- protejarea şi managementul biodiversităţii,
- măsuri speciale pentru protejarea zonelor speciale,
- măsuri speciale pentru protejarea speciilor cheie,
- managementul turismului şi al recreerii,
- susţinerea patrimoniului cultural local,
- susţinerea comunităţilor şi a economiei locale,
- promovarea conştientizării şi educaţiei,
- folosirea şi managementul durabil al resurselor naturale,
- cercetarea,
- administrarea şi managementul efectiv al ariei protejate (obligatorie pentru orice plan),
- monitorizarea (obligatorie pentru orice plan).
Prin definirea temelor principale pentru un viitor plan de management şi din inventarierea
problemelor specifice fiecărui tip de habitat şi a speciilor care necesită măsuri de conservare, a activităţilor
antropice şi a impactului acestora asupra ecosistemelor rezultă obiectivele şi acţiunile de management.

Criteriile pentru elaborarea obiectivelor şi acţiunilor pentru un management adecvat au ţinut cont de
recomandările din Ghidul pentru elaborarea planurilor de management pentru arii protejate din România
(Appleton, Fauna & Flora International, 2002) şi din Ghidul metodologic pentru realizarea planurilor de
management pentru siturile NATURA 2000.

31
 6.3. OBIECTIVELE MANAGEMENTULUI

OBIECTIVUL reprezintă ţinta clară care trebuie atinsă de plan în urmărirea scopului general în
perioada de timp declarată ca durată a planului (în mod normal un plan de management se realizează
pentru o perioadă de 5 ani).

Un obiectiv corect definit trebuie să fie:

- specific (trebuie să furnizeze o ţintă clară, nu doar să exprime o dorinţă vagă; clar definit, astfel încât
toţi cei implicaţi să aibă aceeaşi înţelegere a ceea ce obiectivul înseamnă);
- măsurabil (trebuie să fie posibil a fi măsurat şi să se poată dovedi dacă a fost atins, definit în relaţie
cu o scară standard de măsură);
- ajustabil (trebuie să aibă suficientă flexibilitate astfel încât să permită ajustarea şi adaptarea lui);
- realist (trebuie să exprime ce este posibil în realitate, pe baza evaluării);
- limitat în timp (realizabil într-o anumită perioadă de timp; durata predefinită pentru atingerea
obiectivului este de cinci ani, fiind data de valabilitate a planului de management. Trebuie precizat
clar dacă va fi atins mai devreme);
- orientat spre impact (trebuie să reprezinte schimbările dorite, necesare pentru a se atinge scopul);
- practic (realizabil şi adecvat în funcţie de durata de valabilitate a planului)

Exemple orientative de obiective ale managementului şi definirea indicatorilor pentru evaluarea

acestora într-un sit Natura 2000:

Obiectiv Indicatori de realizare

Generarea de sprijin şi participare din partea
factorilor interesaţi şi a publicului larg pentru
conservarea ecosistemelor subalpine şi alpine
Crearea de posibilităţi pentru un turism
civilizat pentru reducerea impactului asupra
mediului
Reglementarea, monitorizarea şi controlul
activităţilor ce folosesc resursele din sit, în aşa
fel încât să se permită continuarea activităţilor
tradiţionale fără efecte dăunătoare asupra
biodiversităţii, a peisajului sau a mediului fizic
Justificarea importanţei biodiversităţii la nivel
internaţional, naţional şi regional prin
colectarea suplimentară de informaţii despre
floră, faună, vegetaţie şi comunităţile de
animale din sit şi din vecinătatea acestuia
Conservarea, reabilitarea şi sprijinirea
dezvoltării habitatelor naturale reprezentative şi
puse în pericol
Mai multe dovezi de sprijin şi participare şi o
reducere a propunerilor şi activităţilor ce pun în
pericol ecosistemele respective
Feed-back pozitiv din partea turiştilor, în timp
ce starea sitului rămâne în limitele predefinite
(rezultate din evaluarea impactului)
Se poate dovedii că toate formele de utilizare a
resurselor sunt durabile şi utilizatorii
tradiţionali continuă să aibă beneficii de pe
urma ariei protejate
Baza de date cuprinzătoare a zonei este
realizată şi publicată. Creşterea recunoaşterii
valorii ştiinţifice pentru aria abordată
Aria ocupată de habitatele naturale cheie
rămâne intactă sau creşte

Vezi ,,Ghidul pentru elaborarea planurilor de management pentru arii protejate din România” (Appleton,,
2002) şi ,,Ghidul metodologic pentru realizarea planurilor de management pentru siturile NATURA 2000”

6.4. ACŢIUNI ALE MANAGEMENTULUI

ACŢIUNILE MANAGEMENTULUI reprezintă activităţi necesare pentru a implementa opţiunile de

management pentru fiecare temă, contribuind la atingerea obiectivului

Deoarece într-un sit Natura 2000 dintre obiectivele menţionate o relevanţă deosebită o reprezintă
crearea de posibilităţi pentru un turism civilizat pentru reducerea impactului asupra mediului,
prezentăm în continuare exemple orientative de acţiuni ale managementului şi indicatorii de realizare
aferenţi:

32
 Acţiuni ale managementului Indicatori de realizare
Planificarea accesului turiştilor luând în
considerare interesele pentru conservarea Hărţi cu reţeaua de trasee turistice
naturii şi reducerea riscului de accidente
Marcarea traseelor turistice pe teren în Trasee adecvat marcate, bariere pe drumurile
concordanţă cu zonarea interioară forestiere
Colaborarea cu factorii de interes pentru
curăţarea zonelor turistice, pentru reducerea Mai puţine gunoaie
impactului negativ generat de turism
Asigurarea unei infrastructuri corespunzătoare
pentru turism (centre de vizitare, puncte de Infrastructură terminată şi funcţională
informare, trasee, refugii)
Selectarea şi amenajarea locurilor de campare Locuri de campare şi parcare stabilite şi
şi parcare semnalizate
Monitorizarea activităţilor turistice Raportul rangerilor
Amenajarea traseelor educaţionale Trasee funcţionale, marcate pe teren şi desenate
pe hărţi
Informarea comunităţilor locale pentru a le Produse turistice noi oferite de comunităţile
ajuta în dezvoltarea turismului, a facilităţilor de locale
cazare
Limitarea incidentelor datorate unor activităţi
inadecvate (circulaţia pe pârtii cu alte mijloace
decât cele pentru care au fost destinate, vetre de
Promovarea unui turism civilizat pentru toţi foc pe marginea drumului, parcarea
utilizatorii printr-un program de conştientizare autoturismelor pe iarbă, circulaţia
autoturismelor pe drumurile forestiere,
abandonarea gunoaielor pe munte, spălarea
autoturismelor în albia râurilor, tulburarea
liniştii turiştilor, perturbarea animalelor,
colectarea florei, etc. )
Vezi ,,Ghidul pentru elaborarea planurilor de management pentru arii protejate din România” (Appleton,,
2002) şi ,,Ghidul metodologic pentru realizarea planurilor de management pentru siturile NATURA 2000”

6.5. ELABORAREA PLANULUI DE MANAGEMENT (MĂSURILOR DE MANAGEMENT)

Pentru elaborarea unui plan de management sau a unor măsuri de management pentru un sit Natura
2000 este necesar un studiu privind inventarierea speciilor şi habitatelor de importanţă comunitară şi un
studiu privind evaluarea stării actuale de conservare a speciilor şi habitatelor (cap.5.2 şi 5.3).
Planul (măsurile de management) trebuie să cuprindă activităţile antropice cu impact asupra
speciilor (intensitate şi influenţă - cap.5.4), presiuni şi ameninţări asupra habitatelor şi speciilor (factorii
antropici), evaluarea impactului (mare, mediu, mic, fără impact) asupra fiecărei specii şi evaluarea efectelor
şi măsurile efective de management. Implementarea prevede acţiuni/măsuri pentru a se ajunge de la starea
actuală la cea dorită, pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.
Planul (măsurile de management) trebuie să cuprindă hărţi de distribuţie ale habitatelor şi speciilor
şi hărţi tematice privind condiţiile generale ecologice ale sitului respectiv (prelucrate în GIS). Studiul este
documentat şi cu imagini reprezentative ale habitatelor şi speciilor prezente în sit.
Un plan de management se întocmeşte în mod normal pentru o perioadă de 5 ani. În practică dacă
există impedimente care împiedică elaborarea şi aprobarea unui plan de management la timp se pot efectua
studii şi proiecte (inclusiv prin accesarea de fonduri europene) care să prevadă elaborarea de măsuri de
management pentru un sit anume.

6.6. MONITORIZAREA STĂRII DE CONSERVARE A HABITATELOR ŞI SPECIILOR

Monitorizarea reprezintă una din temele managementului care este obligatorie în orice plan de
management sau în cadrul măsurilor de management.
Articolul 11 din Directiva Habitate obligă Statele Membre să monitorizeze statutul de conservare a
habitatelor şi speciilor de interes comunitar. Monitorizarea habitatelor şi a speciilor se face pe baza unor
protocoale de monitorizare care permit colectarea şi analiza datelor într-o formă standardizată, astfel încât
33
datele colectate de persoane diferite la intervale de timp diferite să fie comparabile între ele şi să aibă aceeaşi
valoare informaţională (Combroux, Schwoerer, 2007).
Monitorizarea este procesul periodic de colectare a datelor în raport cu viziunea declarată a
proiectului, scopuri, obiective şi activităţi strategice. Un plan de monitorizare defineşte ceea ce se va
monitoriza şi cum se va monitoriza. Aceasta include nevoia de informaţii, indicatori, precum şi metodele, la
scară spaţială şi locaţii, interval de timp, precum şi rolurile şi responsabilităţile de colectare a datelor.
Monitorizarea speciilor sau habitatelor, pe lângă informaţiile pe care le oferă despre starea de
conservare sau despre rezultatul diferitelor măsuri de management activ, face posibilă şi identificarea
timpurie a unor tendinţe dinamice având un rol important în predicţia modificărilor structurale şi funcţionale,
fapt ce permite luarea unor măsuri, în timp util, pentru conservarea acestora.
Pe lângă aplicaţiile practice, monitorizarea ecologică are şi o importanţă teoretică, informaţiile
obţinute având un rol deosebit de important în descifrarea legităţilor care determină structura, funcţiile şi
dinamica ecosistemelor.
Exemple de protocoale de monitorizare care specifică metodologia de monitorizare a stării de
conservare pentru habitate (parametru evaluat, elemente măsurate, suprafeţe de probă, mod de calcul,
periodicitatea măsurătorilor) sunt prezentate în lucrarea Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din
România. Monitorizarea stării de conservare, Editura Universităţii Transilvania din Braşov (2009) cu
exemple de monitorizare a habitatului 4070 (Hodor, 2008). Parametrii evaluaţi fac referire la suprafaţa
minimă, dinamica suprafeţei, compoziţia, specii alohtone, mod de regenerare, grad de acoperire, suprafaţă
afectată etc., informaţii pentru care este prevăzută metodologia de culegere a datelor şi de interpretare a
acestora.
Dinamica suprafeţei habitatelor se referă strict la diminuarea suprafeţei pe care există habitatul de
importanţă comunitară (pentru care a fost declarat situl). Parametrul se determină ca raport (exprimat
procentual) între suprafaţa afectată şi suprafaţa habitatului. Pentru urmărirea dinamicii suprafeţei habitatului
se propune iniţial delimitarea lui pe teren (cu receptoare GPS) şi ulterior urmărirea evoluţiei lui fie pe
ortofotoplanuri sau pe aerofotograme sau pe alte imagini / planuri de detaliu, fie prin remăsurare (delmitare)
în teren şi comparare cu datele anterioare.
Pragul de 1%. Regulile comunitare prevăd că, în momentul în care diminuarea suprafeţei habitatului
este considerabilă, echivalentă cu o pierdere mai mare de 1% pe an în perioada considerată, statutul de
conservare să fie considerat ca fiind nefavorabil, total neadecvat pentru acest parametru. Acest prag de 1%,
poate totuşi să fie modificat în momentul în care caracteristicile habitatului îl justifică (biologice, ecologice,
fenologice, etc.) (Combroux, Schwoerer, 2007)
Pentru o perioadă la care monitorizare este realizată la 5 ani, se consideră acceptabil un prag de
diminuare de maxim 5%. Acest prag este propus doar pentru a se decide dacă habitatul se află sau nu într-o
stare de conservare favorabilă. Dar, şi în cazurile în care diminuarea suprafeţei este sub pragul maxim admis
trebuie luate măsuri de revenire cel puţin la suprafaţa iniţială (fie prin refacere pe vechiul amplasament, fie
prin extindere într-o altă zonă). Dacă se constată diminuarea suprafeţei cu peste 5%, pentru porţiunea
afectată se vor propune lucrări de refacere şi se va urmării evoluţia suprafeţei habitatului prin remăsurări
anuale (Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România. Monitorizarea stării de conservare,
2009).
- în referat -
6.7. ANALIZĂ SWOT PRIVIND MANAGEMENTUL UNUI SIT NATURA 2000
Strengths (Puncte Tari)
...............................................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................................

Weaknesses (Puncte Slabe)

...............................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................

Opportunities (Oportuniţăţi)
...............................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................

Threats (Ameninţări)
............................................................................................................................................................................

34
 CAP VII. INSTRUMENTE PRINCIPALE DE FINANŢARE PENTRU REŢEAUA NATURA
2000
A. PROGRAMUL LIFE +
LIFE+ este un instrument european financiar de mediu. Baza legală o constituie Regulamentul (EC)
al Parlamentului European şi Consiliului 614/2007, publicat în Jurnalul Uniunii Europene (2007).
LIFE+ acoperă atât cheltuielile operaţionale DG Environment cât şi co-finanţarea proiectelor.
Conform art. 6 din Regulamentul LIFE+, cel puţin 78 % din resursele bugetare LIFE+ trebuie folosite pentru
grant-uri de proiecte (LIFE+ proiecte).
Pentru perioadele de exerciţiu financiar, Comisia Europeană lansează sesiuni anuale de propuneri
pentru proiecte LIFE+.
LIFE+ urmăreşte să cofinanţeze acţiuni în domeniul conservării naturii (LIFE+ Natură şi
Biodiversitate) ca şi în alte domenii de mediu de interes European (LIFE+ Mediu şi Guvernare). A treia
componentă LIFE+ urmăreşte în special cofinanţarea activităţilor de informare şi comunicare pentru mediu
(LIFE+ Informare şi Comunicare) (vezi Finanţarea Programului Natura 2000. Ghid practic, Comisia
Europeană. Direcţia Generală de Mediu, 2007).
. Mai exact, se disting următoarele tipuri de proiecte:

1. LIFE+ Natură şi Biodiversitate

 Proiectele de bune practici şi/sau demonstrative ce contribuie la implementarea obiectivelor
Directivelor Păsări şi Habitate (Directivele 79/409 EEC şi 92/43/EEC )
 Proiectele de inovaţie şi/sau demonstrative ce contribuie la implementarea obiectivelor Comunicării
Comisiei "Stoparea pierderii biodiversităţii până în 2010 - şi mai departe " Commission
Communication COM (2006) 216 final: "Halting the loss of Biodiversity by 2010 – and beyond"
2. LIFE+ Politică şi Guvernare de Mediu
 Proiecte de inovaţie şi/sau demonstrative legate de „zone prioritare de acţiune” stabilite în
documentul „LIFE+ Politică şi Guvernare de Mediu”, ghid pentru aplicanţi
 Proiecte care contribuie la monitorizarea stării mediului a pădurilor din cadrul teritoriului Uniunii
Europene
3. LIFE+ Informare şi Comunicare
 Campanii de comunicare şi creşterea conştientizării privind implementarea, îmbunătăţirea şi
dezvoltarea politicii şi legislaţiei Uniunii Europene stabilite în documentul ”LIFE+ informare şi
comunicare, ghid pentru aplicanţi”
 Campanii de creşterea a conştientizării pentru prevenirea incendiilor forestiere şi instruirea agenţilor
implicaţi în stingerea incendiilor forestiere.

B. Programul Operaţional Sectorial MEDIU

Axa Prioritară 4 - „Implementarea Sistemelor Adecvate de Management pentru Protecţia Naturii”

Proiectele pot include următoarele categorii de activităţi eligibile: elaborare/revizuire a planurilor,

strategiilor şi a măsurilor de management al ariilor naturale protejate şi alte activităţi conexe (activităţi
preliminare măsurilor concrete de investiţii sau conservare), investiţii în infrastructură pentru uz public
orientată spre protecţia şi gestionarea mediului în ariile protejate, activităţi privind menţinerea şi
îmbunătăţirea stării de conservare favorabilă a habitatelor şi speciilor, activităţi de consultare, conştientizare
şi informare, activităţi de instruire şi creşterea capacităţii instituţionale de gestionare a reţelei de arii naturale
protejate (vezi Oportunităţi de finanţare pentru Natura 2000, Twinning Project RO2006/IB/EN-02 Phase II,
2006).

35
 VIII. ORGANIZAREA STRUCTURAL-FUNCŢIONALĂ ŞI CONSERVAREA
PĂDURILOR

8.1. ZONAREA FUNCŢIONALĂ ŞI REGIMUL SILVIC PENTRU PĂDURILE DIN

ROMÂNIA

Zonarea funcţională a pădurilor este operaţia de delimitare a arboretelor menite să îndeplinească

anumite funcţii sociale, economice şi ecologice.
Necesitatea unei cât mai raţionale şi eficiente gospodăriri a pădurilor a determinat, în special în a
doua jumătate a secolului XX, identificarea în mai multe ţări europene, a multiplelor funcţiuni ecologice şi
social-economice ale pădurilor şi încadrarea acestora pe grupe, zone şi categorii corespunzătoare.
În România un astfel de sistem de clasificare a pădurilor a fost iniţiat de Popescu-Zeletin (1953),
legiferat în 1954 şi aplicat în mod curent în lucrările de amenajare a pădurilor până în prezent. Acest gen de
clasificare a determinat caracterizarea sistemului naţional de organizare a pădurilor ca ,,sistem de amenajare
funcţională” şi mai recent, ca ,,sistem de amenajare multifuncţională” (Dissescu, Pătrăşcoiu, 2001).
Ponderea grupelor, zonelor şi categoriilor funcţionale în care au fost încadrate pădurile României a
cunoscut variaţii în timp ca urmare a modificărilor privind importanţa ecologică, socială şi economică a
diverselor funcţii de protecţie şi de producţie ale pădurilor.
După 1990, în unele amenajamente silvice din considerente strict economice s-a schimbat zonarea
funcţională a fondului forestier astfel încât multe suprafeţe de pădure cu ,,funcţii speciale de protecţie” au
fost trecute în grupa pădurilor cu ,,funcţii de producţie şi protecţie”
În anul 2000 sunt reactualizate normele tehnice pentru amenajarea pădurilor iar în anul 2008 intră în
vigoare ultimul Cod silvic (Legea 46/2008).
În raport cu funcţiile prioritare, potrivit prevederilor Codului silvic, pădurile se împart în două grupe
funcţionale:
- grupa I: grupa pădurilor cu funcţii speciale de protecţie – cuprinde toate arboretele destinate în
principal protejării unor importante obiective social-economice, precum şi cele puse în slujba
sănătăţii oamenilor, ocrotirii naturii şi cercetării ştiinţifice (circa 53%). Aceste păduri îndeplinesc şi
funcţia de producţie de lemn dar aceasta se face cu restricţii pentru a nu afecta funcţiile de protecţie.
- grupa a II-a: grupa pădurilor cu funcţii de producţie şi protecţie – cuprinde toate arboretele
destinate nevoilor de lemn sau alte bunuri materiale dar care îndeplinesc în acelaşi timp, importante
funcţii de protecţie (hidrologică, a solului, climatică, turistică, etc.) (circa 47%).
În cadrul grupei I funcţionale au fost delimitate 5 subgrupe funcţionale:
1 – păduri cu funcţii de protecţie a apelor;
2 – păduri cu funcţii de protecţie a terenurilor şi solurilor
3- păduri cu funcţii de protecţie contra factorilor climatici şi industriali nocivi
4- păduri cu funcţii de recreere
5-păduri de interes ştiinţific şi de ocrotirea genofondului şi ecofondului
Pentru pădurile din gr. a II-a funcţională nu s-au constituit subgrupe funcţionale.
Ultima verigă a acestui sistem de clasificare funcţională a pădurilor este categoria funcţională pentru
care s-au stabilit criterii concrete de încadrare a arboretelor.
Importanţa practică a acestei clasificări funcţionale a pădurilor constă în faptul că măsurile de
gospodărire se aleg în raport cu funcţiile pe care pădurea le îndeplineşte.
Cu ocazia revizuirii amenajamentului silvic (acesta se elaborează în general pentru o perioadă de 10
ani) se face o reconsiderare a încadrării pădurilor pe funcţii, introducându-se modificările impuse de
intensificarea rolului de producţie şi de protecţie al pădurilor şi ţinându-se seama de implicaţiile
modificărilor respective asupra modului de gospodărire a acestora.
Definirea obiectivelor ecologice, economice şi sociale şi stabilirea funcţiilor pădurii se fac de comun
acord cu reprezentanţii proprietarilor şi administratorilor de pădure, cu luarea în considerare a punctelor de
vedere ale tuturor factorilor interesaţi, inclusiv cele ale beneficiarilor diverselor funcţii de protecţie ale
pădurilor.
În scopul diferenţierii măsurilor de gospodărire şi a reglementării lor prin amenajament, categoriile
funcţionale se grupează în şase tipuri funcţionale.
În fiecare din aceste tipuri se includ categorii funcţionale cu grad similar de intensitate a funcţiilor
atribuite arboretelor componente.
Tipurile funcţionale I şi II cuprind păduri cu funcţii de protecţie absolută, respectiv pădurile supuse
regimului de conservare deosebită (excluse de la exploatarea masei lemnoase a principalelor produse). La

36
tipul funcţional I nu sunt permise lucrări silvoculturale iar la tipul funcţional II sunt permise numai lucrări de
conservare.
Tipurile funcţionale III şi IV cuprind păduri cu funcţii speciale de protecţie şi producţie, pentru
care se reglementează procesul de producţie lemnoasă – produse principale, dar cu restricţii speciale în
aplicarea măsurilor de gospodărire. La cele două tipuri funcţionale sunt permise tratamente (intensive) care
promovează regenerarea naturală.
Tipurile funcţionale V şi VI cuprind păduri cu funcţii de producţie, în care se aplică întreaga gamă
de lucrări silvotehnice fiind permise toate tipurile de tratamente.
După 1990, din considerente strict economice în multe situaţii s-a schimbat zonarea funcţională a
fondului forestier astfel încât multe suprafeţe de pădure cu ,,funcţii speciale de protecţie” au fost trecute în
categoria pădurilor cu ,,funcţii de producţie şi protecţie”.

Regimul silvic pentru o pădure reprezintă sistemul de conducere şi exploatare al acesteia, propriu unui
anumit tip de regenerare (sămânţă, lăstari) cu consecinţe asupra integrităţii teritoriale, menţinerii
biodiversităţii şi conservării resurselor genetice forestiere. De regimul silvic depind de asemenea măsurile
aplicate în cadrul conceptului de silvicultură apropiată de natură.
În funcţie de calea de regenerare se deosebesc regimul codrului, regimul crângului, regimul crângului
compus (vezi şi dicţionarul de termeni). Codrul este singura formă sub care au evoluat pădurile naturale de-a
lungul vremii. Crângul şi crângul compus sunt forme generate de intervenţia antropică.
Regimul codrului este caracterizat de felul în care a fost gospodărită o pădure bazat pe regenerare din
sămânţă sau plantaţie şi pe conducerea acesteia până ce arborii ajung la dimensiuni mari. Vârstele la care
pădurile normale de codru se taie sunt cuprinse între 70 şi 160 (200) ani; excepţie fac pădurile de plop, salcie
sau arin, la care vârsta exploatabilităţii este între 12 şi 30 ani, precum şi arboretele care necesită refaceri
urgente (Iancu, 1982).
Regimul crângului reprezintă modul general de gospodărire a unei păduri bazat pe regenerare pe cale
vegetativă (din lăstari) şi pe conducerea arboretului, o perioadă scurtă de timp (maxim 40 ani). Se aplică
zăvoaielor, salcâmetelor, ceretelor, stejăretelor de stejar brumăriu şi pufos din silvostepă, care nu pot fi
conduse la codru (Iancu, 1982).

8.2. CONSERVAREA PĂDURILOR DIN ROMÂNIA

8.2.1. Administrarea fondului forestier, integritatea teritorială şi conservarea pădurilor

La actuala extindere a pădurilor s-a ajuns treptat prin defrişări, păsunat excesiv, incendii etc.
Factorul de bază a fost însă defrişarea pădurilor în scopuri agricole. Până la un moment dat, înlocuirea
vegetaţiei forestiere prin culturi agricole sau păşuni a avut un caracter firesc, despădurirea fiind legată de
condiţiile de trai ale omului. Cu timpul însă, dar îndeosebi în ultimele secole, despăduririle s-au intensificat
brusc, devenind catastrofale prin urmările lor asupra biodiversităţi, climei, solului, regimului hidrologic şi
peisajului.
Pentru modul cum a fost administrat fondul forestier din România rolul fundamental a revenit:
a. evoluţiei structurii proprietăţii asupra pădurilor de-a lungul timpului (înainte de 1863, 1864-1918,
1918-1947, 1948-1989, 1990-în prezent)
b. aplicării prevederilor legilor silvice ,,Coduri Silvice”: (1852, 1879 - Transilvania), 1881, 1898,
1910, 1930, 1962, 1996, 2008.
Dacă înainte de 1863 pădurile erau proprietăţi domneşti şi ale mânăstirilor, o dată cu legea de
secularizare a averilor mânăstireşti (1863), statul devine proprietar asupra acestora în Vechiul Regat.
În Transilvania înainte de 1918 existau patru categorii de păduri: păduri nobiliare, păduri în folosinţă
comună, păduri urbariale, păduri comunale (Csucsuja, 1998).
Pădurile nobiliare - constituite în timpul monarhiei Austro-Ungare (înainte de Marea Unire din
1918) - printr-o politică greşită, în care interesul naţional a fost sacrificat, au fost retrocedate în totalitate
după anul 2000, lucru care nu s-a întâmplat de exemplu în Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, state care au
avut altă abordare în această privinţă.
O cauză importantă în reducerile masive de pădure produse la sfârşitul secolului 19 din începutul
secolului 20 a reprezentat-o şi înfiinţarea înainte de 1918 a unor fabrici de prelucrarea lemnului cu capital
străin.
În perioada 1829-1922 se estimează pierderea a 3 milioane ha de pădure (Giurgiu, 1978).
Modificări importante în cuvertura forestieră au avut loc după aplicarea Legii Agrare din 1921 care a
permis crearea de păşuni prin exproprierea de păduri. A fost perioada în care s-a pierdut peste un milion ha

37
de pădure (aproximativ 17,2% din fondul forestier) prin înfiinţarea de păşuni comunale numite atât de
caracteristic ,,islazuri electorale” (Giurgiu, 1978).
O parte din suprafaţă defrişată în această perioadă a fost în cadrul pădurilor de molid la limita cu
ecotonul rariştilor de limită adică într-un ecosistem fragil în care pădurea odată pierdută este greu de a mai fi
regenerată artificial.
Astfel limita superioară a pădurii a scăzut în altitudine cu 200-300 m în prima jumătate a secolului
trecut din cauza presiunii antropice, fapt compensat într-o mică măsură de fenomenul natural invers,
creşterea limitei superioare a pădurii în altitudine (circa 100 m) datorită încălzirii climatice globale.
În perioada 1921 - 1926 se înregistrează cel mai mare ritm de exploatare, tăierile depăşiind cu până
la 40% capacitatea de creştere anuală a pădurilor (Ivănescu, 1972).
Un alt fenomen negativ produs începând cu sfârşitul primului război mondial a fost încadrarea prin
acte administrative, având de cele mai multe ori scopuri electorale, a unor întinse suprafeţe forestiere
(adevărate păduri) în categoria de ,,păşuni împădurite" . Această apartenenţă formală la categoria terenurilor
neforestiere, a permis efectuarea, în continuare, de exploatări peste cota normală de tăiere a pădurilor. Astfel
a avut loc accelerarea ritmului de evacuare a vegetaţiei forestiere şi transformarea grabnică a pădurilor în
păşuni aşa cum apăreau în actele administrative.
După al doilea război mondial proprietatea asupra pădurilor a fost puternic fărâmiţată în perioada
1945-1947 când marii proprietari de păduri au intuit ca pădurile vor fi naţionalizate şi au vândut repede, către
ţărani, loturi mici de pădure. Acest fapt împreună cu împroprietărirea familiilor veteranilor de război a făcut
ca în această perioada să se tripleze numărul proprietarilor de pădure cu suprafeţe mai mici de 10 ha.
În anul 1947 înainte de naţionalizarea făcută de regimul comunist, structura pădurilor pe forme de
proprietate era: păduri ale statului (28%), pădurile comunelor şi instituţiilor publice (27%), păduri ale
colectivităţilor – composesorate, obşti, comunităţi de avere (24,5%), păduri ale persoanelor fizice (20,5%).
Pădurile particulare cu suprafeţe sub 10 ha reprezentau 32% din fondul forestier şi erau deţinute de
97% din numărul proprietarilor, fapt ce reflectă o fragmentare ridicată a pădurii.
În anul 1948 pădurile deţinute de toate persoanele fizice şi juridice au fost naţionalizate fără a se
acorda despăgubiri proprietarilor. A urmat o perioadă de intense exploatări forestiere cu două intervale de
exploatare maximă (1951-1955 şi 1962-1975).
- În primul interval (1951-1955) pădurile au fost exploatate de o societate mixtă româno-sovietică.
- Al doilea interval (1962-1975) corespunde perioadei în care se realizează marile lucrări de amenajări
hidrotehnice în bazinele montane, concomitent cu deschiderea marilor combinate pentru prelucrarea
lemnului.
În perioada 1948-1987 aproximativ 500 000 ha de pădure devin terenuri agricole iar circa 600 000
ha sunt declarate ,,păşuni împădurite”.
În 1987 intră în vigoare o lege cu restricţii severe în exploatarea fondului forestier. Tot în această
perioadă are loc introducerea molidului în lucrări de împădurire în staţiuni favorabile fagului, fapt ce a
afectat structura naturală a arboretelor.
După 1989 clasa politică românească a oscilat între rămânerea pădurilor în proprietatea statului şi
restituirea in integrum a acestora. Astfel în 1991 se reconstituie dreptul de proprietate privind retrocedarea a
maximum 1 ha de pădure numai pentru persoanele fizice dar în anii 2000, 2001 şi 2005 apar noi acte
legislative care reconstituie dreptul de proprietate pentru toţi deţinătorii de păduri naţionalizate în 1948 în
suprafeţele deţinute anterior (restituire in integrum) pe vechile amplasamente sau acolo unde pădurea a fost
tăiată, retrocedarea unor suprafeţe echivalente cu pădure din proprietatea statului.
După 1990 Direcţiile Silvice din cadrul Regiei Pădurilor ROMSILVA au fost organizate ca societăţi
cu atribuţii preponderent de exploatare, managementul silvic căpătând uneori un rol secundar.
Astfel, masa lemnoasă extrasă a fost în fiecare an din ce în ce mai mare pentru a creşte profitul
acestor societăţi. La volumul de masă lemnoasă exploatată legal s-au adăugat tăierile ilegale care au condus
la o presiune şi mai mare asupra stabilităţii ecosistemelor forestiere.
Din considerente strict economice în multe situaţii s-a schimbat zonarea funcţională a fondului
forestier astfel încât multe suprafeţe de pădure cu ,,funcţii speciale de protecţie” au fost trecute în categoria
pădurilor cu ,,funcţii de producţie şi protecţie”.
De asemenea pădurea a a avut de suferit de pe urma ,,schimburilor de terenuri" , schimburi care de
cele mai multe ori s-au soldat cu preluarea în fondul forestier a unor terenuri degradate. O legislaţie absurdă
a permis compensarea dispariţiei unei păduri dintr-o zonă prin împădurire în altă zonă (principiul menţinerii
suprafeţelor pe un teritoriu foarte mare). Asemenea compensări sunt foarte păgubitoare pentru că pot aduce
grave dezechilibre ecologice, hidrologice sau peisagistice pentru zonele în care pădurea este defrişată.
Evident efectele de protecţie hidrologică, antierozională, climatică, estetică sau ştiinţifică nu pot fi
,,transferate" dintr-un loc în altul (Giurgiu, 1978).

38
 8.2.2. Conservarea resurselor genetice forestiere

Pădurile naturale oferă încă o bogată resursă genetică. Trebuie conservată, înainte de toate,
variabilitatea genetică a populaţiilor naturale, atât la speciile cu excepţională magnitudine a variabilităţii
(molid, pin), cât şi la speciile cu distribuţie geografică limitată (zâmbru, larice, ienupăr, jneapăn).
Arborii de interes forestier, din punctul de vedere al conservării resurselor genetice, au câteva
însuşiri biologice particulare, care se constituie în tot atâtea avantaje. De exemplu, mărimea, structura şi
capacitatea de regenerare naturală a arborilor sunt factori care împiedică sau nu favorizează o eliminare
catastrofală (doborâturi de vânt, atacuri de ciuperci sau insecte, etc.). Pe de altă parte, cicluri de viaţă lungi şi
atingerea maturaţiei sexuale la vârste înaintate, permit ca selecţia şi multiplicarea în vederea conservării să se
facă cu mai multă siguranţă pentru că plantele, într-o asemenea perioadă lungă de timp au suportat
vicisitudinile factorilor de mediu.
Dintre factorii de influenţă asupra structurii resurselor genetice naturale sau artificiale (rezultate
dintr-un proces de ameliorare genetică a arborilor) se pot menţiona: migraţia, selecţia, driftul genetic
(Giurgiu, 1978).
Pierderea identităţii genetice a speciilor prin hibidizarea speciilor autohtone cu specii introduse sau
înlăturarea speciilor fără valoare utilitară sau cu valoare utilitară mică reprezintă o ameninţare pentru
resursele genetice forestiere ale României. Exemple:
- pierderea diversităţii genetice la plopul negru (Populus nigra) care se hibridizează cu plopul hibrid
euro-american, plantat extensiv în România;
- cireşul, mărul, părul sălbatic au fost aproape eliminate pentru că nu aveau valoare utilitară;
- tisa (Taxus baccata) a fost eliminată deoarece este otrăvitoare pentru animalele domestice;
- pădurile ripariene (formate pe malurile râurilor) au dispărut aproape definitiv, în locul lor plantându-
se hibrizi de plopi euro-americani străini de flora noastră;
- pădurile de stejari au fost cele mai afectate de defrişări din cauza accesibilităţii;
- în perioada regimului comunist au loc înrăşinări masive prin înlocuirea unor foioase (în special fag)
cu conifere (pin, molid, brad) în teritorii unde condiţiile staţionale sunt specifice foioaselor.
În ciuda selecţiei disgenice care se produce prin exploatări curente, prin substituirea unor arborete
naturale cu unităţi mai productive sau prin calamitarea datorată doborâturilor de vânt, atacurilor de ciuperci
etc., pădurile naturale din România posedă încă numeroase şi variate populaţii nealterate sau puţin
modificate de factorul antropic. De asemenea, se apreciază că speciile din pădurile României sunt genetic
tinere, adaptabile, cu mare diversitate genetică şi ceea ce este esenţial, în stare sălbatică. Rezultatele obţinute
din culturi comparative atestă existenţa în Carpaţii României a unora dintre cele mai valoroase centre de
gene, în special a speciilor de molid (Picea abies),brad (Abies alba) şi fag (Fagus sylvatica).
Principalele forme de conservare a resurselor genetice forestiere din România sunt:
a) conservarea in situ: principalele forme de conservare in situ sunt parcurile naţionale şi
rezervaţiile naturale (ex: Parcul Naţional Retezat, perimetrul experimental Săbed-jud. Mureş,
codrii seculari de la Slătioara şi Giumalău – jud. Suceava); monumente ale naturii; arborete surse
de seminţe.
b) conservarea în ,,bănci de gene". La această modalitate de conservare se raportează toate formele
de conservare în culturi artificiale de tip special. Se îmbină obiectivul conservării cu alte
obiective silvoculturale. Dintre formele de conservare avem: arboretumuri, culturi comparative
de provenienţe, culturi comparative de hibrizi interspecifici, culturi comparative de descendenţe
(Giurgiu, 1978). Arboretumurile constituie în parcuri dendrologice reprezintă prima etapă a
introducerii speciilor exotice într-un teritoriu, dar şi o modalitate de conservare a unui număr de
unităţi sistematice, fiecare reprezentată prin relativ puţini indivizi. Exemple: arboretumurile
Simeria (jud. Hunedoara), Bazoş (Timiş), Arcalia (Bistriţa Năsăud), Hemeiuş (Bacău), Văleni
(Neamţ).

8.2.3. Conservarea ecosistemelor forestiere de la limita superioară a vegetaţiei forestiere

Ecotonul (,,zona de tranziţie între două unităţi de vegetaţie vecine, marcată de obicei prin
competiţia dintre specii") se constituie în cel mai fragil ecosistem din punct de vedere al intervenţiei
antropice. Astfel de unităţi de vegetaţie se află la noi în ţară la limita superioară a vegetaţiei forestiere
(ecotonul molidişurilor de limită, al rariştilor de limită, alpine timberline), vegetaţia etajului subalpin
(tufărişurile subalpine) şi vegetaţia de silvostepă. Aceste ecosisteme pe lângă faptul că prezintă o fragilitate
ridicată rezultată din distribuţia spaţială şi funcţionalitatea ecosistemică, au şi o importantă funcţie de

39
protecţie fizică şi socială. Astfel existenţa lor în permanenţă a fost periclitată atât de condiţiile vitrege de
vegetaţie, cât mai ales de intervenţia antropică distructivă.
Rolul cel mai important în distrugerea pădurilor de limită şi a vegetaţiei subalpine naturale l-a avut
păşunatul. Activitatea pastorală în Carpaţi s-a manifestată intens în ultimele două secole concomitent cu
expansiunea demografică spre zonele înalte. Defrişările au fost amplificate prin construirea de aşezări
temporare, de vară, cu caracter pastoral (stâne, colibe, sălaşe, conace), care au permis o extindere a
păşunatului şi a fâneţelor. Treptat, în urma ,,curăţirilor" şi a incendierilor limita superioară a fost împinsă la
altitudini mai mici, apărând în locul ei pajişti secundare, degradate apoi prin suprapăşunat. Din această
ultimă cauză regenerarea naturală a pădurii nu s-a mai putut realiza. Terenurile goale au putut fi astfel scoase
din fondul forestier şi declarate păşuni.
Ecosistemele forestiere de limită au o mare capacitate de autoapărare contra factorilor climatici fiind
relativ rezistente la vânt şi zăpadă. Acestea sunt mai rar atacate de dăunători şi putregai. Stabilitatea pădurii
scade atunci când limita ei altitudinală a fost coborâtă artificial prin exploatări sau păşunat, de data aceasta
structura arboretelor şi ecotipurile respective nu mai sunt adaptate la condiţiile staţionale ale zonei de limită.
Aşa se explică faptul că în multe regiuni se produc frecvente doborâturi de vânt la limita superioară a pădurii,
limită însă mult coborâtă faţă de cea naturală (climatică).
Pădurile de limită au un rol polifuncţional dintre cele mai importante, din punct de vedere hidrologic,
antierozional, climatic, estetic, ştiinţific.
Măsuri necesare pentru conservare:
- încadrarea în grupa pădurilor cu funcţii speciale de protecţie a tuturor arboretelor din jurul golurilor
alpine pe o lăţime suficientă pentru a asigura o conservare durabilă;
- zonarea funcţională a pădurilor trebuie să cuprindă şi vegetaţia forestieră naturală din etajul subalpin
(tufărişurile subalpine care îndeplinesc de asemenea importante funcţii hidrologice, antierozionale,
climatice şi estetice);
- în aceste benzi de pădure sunt indicate numai tăieri de igienă, dacă acestea sunt posibil de executat;
- în benzile de pădure din jurul golurilor alpine, tăierile rase trebuie cu desăvârşire interzise, inclusiv
pentru consecinţele nefavorabile asupra peisajului (funcţia estetică a acestora);
- reconstrucţia ecologică, reprezentând problema cea mai dificilă, în zonele unde s-au produs
dezechilibre ecologice. Cea mai importantă problemă care revine conservării o constituie ridicarea
limitei superioare a vegetaţiei forestiere, cel puţin până la limita naturală potenţială;
- reglementarea păşunatului în etajul alpin şi la limita superioară a pădurii;
- infrastructura turistică (drumuri, pârtii, mijloace de transport pe cablu etc.) nu trebuie să afecteze
ecosistemele forestiere de limită. De cele mai multe ori infrastructura turistică urmăreşte tocmai
punerea în valoare a calităţilor estetice ale peisajului alpin şi subalpin care nu poate fi conceput fără
vegetaţia forestieră atât de armonios integrată în mediul geografic montan.

8.2.4. Conservarea tufărişurilor subalpine

Problema conservării tufărişurilor subalpine este justificat ridicată din ce în ce de mai mulţi
cercetători. În mare parte jnepenişurile din Carpaţi au fost distruse şi transformate în pajişti (secundare). La
distrugerea lor a contribuit atât tendinţa de extindere a păşunilor alpine, cât şi necunoaşterea rolului lor
polifuncţional. Fără o justificare ştiinţifică s-a lansat teoria invadării pajiştilor montane de jnepenişuri, fapt
care a contribuit la intensificarea şi ,,legitimarea" ofensivei antropice împotriva jneapănului. Silvicultura a
tratat mult timp cu indiferenţă problema jnepenişurilor, fie din necunoaşterea rolului pe care în au asupra
conservării pădurilor de limită, fie pentru motivul neapartenenţei lor la fondul forestier (până la Codul Silvic
din 2008).
Prin formă, structură anatomică şi sistem radicular, jnepenişurile constituie o excepţională pavăză
naturală a solului împotriva eroziunii (în special împotiva ravenărilor), a alunecărilor de teren şi a formării de
grohotişuri. Structura specifică imprimă lemnului de jneapăn o mare elasticitate, ceea ce evită rupturile de
vânt şi zăpadă. În plus este de subliniat longevitatea excepţională a jneapănului (Pinus mugo) care frecvent
ajunge la 300-350 ani, uneori chiar până la 1000 ani. Regenerarea naturală este asigurată (Giurgiu, 1978).
Funcţia antierozională este importantă, constatându-se că după distrugerea jnepenişurilor stratul de
sol, format în sute de ani, este spălat pe pante în numai 1-2 ani.
În scopul conservării lor este impetuos necesară includerea acestora în parcuri şi rezervaţii naturale,
fapt impus şi de Directiva Habitate care prevede ca habitat prioritar 4070*: Tufărişuri cu Pinus mugo şi
Rhododendron sp.

40
 8.2.5. Conservarea pădurilor pluriene naturale

În zonele montane şi colinare se mai găsesc încă masive (complexe) de păduri seculare, virgine sau
cvasivirgine, formate din arborete pluriene naturale (păduri naturale, neomogene din punct de vedere al
vârstei), pure sau de amestec, de fag, de răşinoase sau de răşinoase în amestec cu fagul. Ele reprezintă
ultimele rămăşiţe ale falnicelor păduri seculare care odinioară acopereau versanţii întregului edificiu carpatic.
În prezent ele ocupă sub 10% din întinderea pădurilor României, dar importanţa lor este cu totul deosebită.
Caracterul complex al ecosistemelor naturale pluriene este determinat de numărul mare de conexiuni
biocenotice care au loc pe un spaţiu restrâns. Spre deosebire de pădurile echiene, în ecosistemele forestiere
pluriene intervin relaţiile între arborii de vârste şi de dimensiuni foarte diferite, ceea ce creează un mediu
aparte. În lanţurile trofice intervin un număr mai mare de coabitanţi producători, consumatori şi
descompunători. Eliminarea naturală şi descompunerea biomasei moarte are un caracter permanent, ceea ce
creează posibilitatea unui proces continuu de regenerare. Etajarea pronunţată a arboretelor pluriene, în multe
straturi cenologice suprapuse, poate forma un număr mai mare de subtipuri de echilibre ecologice.
Caracterul de mare stabilitate a ecosistemelor pluriene naturale este conferit în plus de ciclul vital
foarte îndelungat al arborilor componenţi care poate să dureze 200-400 de ani. Echilibrul dinamic, specific
tuturor ecosistemelor, se menţine cu mai multă uşurinţă în ecosistemele forestiere pluriene, decât în cele
echiene, ori de câte ori anumiţi factori de mediu devin excesivi sau atunci când unele verigi din lanţurile
trofice dispar sau sunt puternic slăbite. Aşa se explică faptul că arboretele pluriene sunt mai puţin atacate de
dăunători, doborâte de vânt, mai rar calamitate de zăpadă, de vânat, de secetă sau de incendii.
Procesul de regenerare a arboretelor pluriene este perfect integrat în circuitul multimilenar al
proceselor de creştere şi eliminare naturală. Regenerarea se produce de regulă după căderea unor arbori
îmbătrâniţi din etajul dominant.
Arboretele pluriene naturale cu o polifuncţionalitate ridicată, justificată de particularităţile lor
ecologice şi structurale ocupă suprafeţe din ce în ce mai mici, astfel încât se impun măsuri de conservare care
se pot încadra pe trei direcţii prioritizate astfel:
- conservarea celor mai valoroase păduri pluriene naturală prin includerea lor în reţeaua ariilor
naturale protejate (extinderea unor rezervaţii naturale sau crearea de noi arii protejate);
- transformarea pădurilor pluriene naturale în arborete grădinărite, renunţându-se la alternativa de
codru regulat, care mai ales în condiţiile aplicării unor tăieri cu perioadă scurtă de regenerare,
conduce sigur la desfinţarea structurii pluriene, la transformarea lor în păduri echiene şi, în cel mai
bun caz, amestecate, prin aceasta pierzându-se toate avantajele structurii pluriene;
- acolo unde nu se renunţă totuşi la tratarea pădurilor pluriene în regim de codru regulat, se impune
normalizarea ritmului de exploatare a pădurilor pluriene naturale.
Conservarea pădurilor pluriene naturale prin reţeaua ariilor naturale protejate: În categoria pădurilor
pluriene seculare, rămase inaccesibile vreme îndelungată, se întâlnesc cele mai multe ecosisteme foarte puţin
sau deloc influenţate de activităţile antropice. Aceste ecosisteme, prin structura lor specifică şi varietatea
formelor, oferă peisaje naturale inegalabile din punct de vedere estetic, prezentând, în acelaşi timp, interes
ştiinţific şi o deosebită valoare sanitar – recreativă. Pentru aceste motive se justifică extinderea reţelei de arii
naturale protejate asupra celor mai valoroase păduri seculare, pluriene, care reprezintă azi doar mici insule în
masive forestiere puternic artificializate. Orice întârziere în această privinţă va avea consecinţe irecuperabile
pentru ocrotirea acestor ecosisteme rar întâlnite, dar foarte valoroase pentru conservarea genofondului.
Structura plurienă naturală odată desfiinţată prin exploatări este practic pierdută pentru totdeauna.
Măsurile de conservare nu vor reuşi uşor să creeze artificial arborete pluriene amestecate, cu o structură
asemănătoare celor naturale, pentru simplul motiv că o asemenea structură presupune în primul rând o mare
amplitudine de variaţie a vârstei arborilor (mai multe sute de ani).
Prioritate în a fi ocrotite în sistemul ariilor naturale protejate trebuie să aibă amestecurile pluriene din
categoria molideto-brădeto-făgetelor, brădeto-făgetelor şi molideto-făgetelor. O atenţie deosebită merită
ultimele rămăşiţe ale pădurilor pluriene de molid, precum şi cele mai valoroase arborete pluriene de fag.
Un rol deosebit de important în conservarea arboretelor pluriene îl are zonarea funcţională a
pădurilor. Prin constituirea unor categorii funcţionale referitoare la arboretele seculare pluriene, pot fi
ocrotite multe arborete de o mare valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică, chiar dacă ele n-au fost încă
incluse în sistemul ariilor protejate.

8.2.6. Ecosisteme de pădure nealterate de intervenţia antropică

Pădurile cu o structură apropiată de cea naturală se mai păstrează astăzi în Europa doar cu totul local,
majoritatea ecosistemelor actuale fiind mai mult sau mai puţina artificializate. Se consideră că prin studierea

41
structurii şi interacţiunilor care se produc în ecosistemele forestiere nealterate de intervenţia antropică se pot
pune bazele unui management ecologic al pădurilor, care să ducă la creşterea diversităţii şi stabilităţii lor.
România dispune încă de circa 400 000 ha de păduri virgine şi cvasivirgine (Giurgiu et al., 2001) (numai
250-300 mii ha după alte surse), în care biocenozele şi staţiunile nu au suferit influenţe antropice
semnificative, care să altereze structura şi procesele ecologice. Acest patrimoniu natural face parte integrantă
din fondul biologic şi peisagistic european.
În categoria pădurilor virgine intră păduri formate numai sub acţiunea factorilor naturali în care
procesele biologice se produc fără nici o influenţă directă sau indirectă din partea omului.
Termenul de păduri cvasivirgine indică păduri virgine puţin modificate de om prin extrageri neregulate
de arbori sau prin păşunat ocazional, intervenţii care însă nu le-au schimbat semnificativ compoziţia şi
structura lor primară.
Pădurile virgine şi cvasivirgine sunt ecosisteme cu o stabilitate relativ ridicată şi o mare capacitate de
autoregenerare în cazul acţiunii unor factori naturali, dar pot fi afectate substanţial de activităţile antropice
care determină modificări ale structurii şi proceselor ecosistemice (păşunat în pădure, extragerea de material
lemnos, poluare atmosferică). Rolul pădurilor virgine în conservarea biodiversităţii este esenţial. Pe lângă
numărul mare de specii lemnoase şi ierboase (printre care diverse elemente balcanice şi submediteraneene,
dar şi unele endemisme), se remarcă marea diversitate intraspecifică, manifestată printr-un polimorfism
pronunţat al speciilor de arbori, prin prezenţa de subspecii, varietăţi, forme cu mari valenţe adaptive.
Cercetările de genetică forestieră au arătat că pădurile virgine din Carpaţii României constituie un
valoros fond de gene pentru Picea abies, Abies alba, Fagus sylvatica şi Quercus petraea, determinând
existenţa unor populaţii cu performanţe excepţionale ca dimensiuni şi productivitate. În plus pădurile virgine
au constituit refugiul marilor mamifere carnivore periclitate în Europa (ursul, lupul, râsul) şi adăpostesc un
număr mare de păsări (circa 156 specii), reptile, batracieni şi nevertebrate de mare interes ştiinţific.
Între cele mai reprezentative păduri virgine din România sunt pădurile de Quercus robur cu Quercus
pedunculiflora, Fraxinus pallisae şi Fraxinus angustifolia din Delta Dunării, pădurile de fag şi de amestec de
fag cu brad şi molid, cu arbori de dimensiuni excepţionale din Munţii Semenic (izvoarele Nerei), Retezat,
Bucegi, Rarău (codrul secular Slătioara), pădurea de amestec de larice, molid şi brad din Munţii Latoriţei.
Integrarea acestor ecosisteme în reţeaua de păduri virgine europene contribuie mult la conservarea lor.

8.2.7. Conceptul de silvicultură apropiată de natură

Încă din secolul al XIX-lea s-a formulat conceptul de ,,silvicultură apropiată de natură" care să
asigure prin aplicarea principiilor sale (,,bune practici") o conservare durabilă a pădurilor în ansamblu şi a
biodiversităţii acestora (Gayer, 1878; Biolley, 1920,1980).
Conceptul silviculturii apropiate de natură este bazat pe analiza dinamicii pădurii naturale şi
presupune:
- promovarea şi revenirea la compoziţii ale arboretelor bazate pe specii indigene, indicate staţional;
- crearea de structuri diversificate ale arboretelor care să asigure permanenţă tuturor funcţiilor pădurii;
- folosirea, în mai mare măsură, prin dirijarea adecvată a proceselor ecosistemice naturale, în special a
capacităţii de regenerare şi de autoreglare, pentru a asigura stabilitatea pădurii şi eficienţa economică
a managementului forestier.
În anul 1989, în Solvenia, un grup de silvicultori preocupaţi de viitorul pădurilor Europei au pus
bazele unei asociaţii denumită Pro Silva Europa (www.prosilvaeurope.org), menită să promoveze conceptul
de silvicultură apropiată de natură.
Pornind de la modele ale pădurii naturale, se promovează o silvicultură durabilă bazată pe procese
naturale, un randament economic susţinut în condiţii de minime riscuri ecologice.

8.2.8 Abordări noi privind criteriile de caracterizare ecologică a pădurilor: dimensiunea

spiritual – estetică

,,În infinitul creaţiilor naturale, pădurea nu este o entitate oarecare, ci o fiinţă vie cu totul specială,
despre care putem spune metaforic că are un suflet, iar acest suflet se poate percepe atât în ritmicitatea
formelor, volumelor şi culorilor, cât mai ales, în funcţiile sale integratoare. De aici atmosfera sa de mister,
de necunoscut, care ne întâmpină de îndată ce i-am trecut pragul, de aici fascinanta sa mitologie şi, tot de
aici porneşte gândul în mişcarea sa către infinit. Cel care trăieşte în spiritul pădurii simte în subconştient o
prezenţă vie reconfortantă, care-i dă speranţă şi forţă de luptă împotriva stresurilor vieţii..." (Bândiu, 2009).
Pătrunzând astfel în alt spaţiu, cel spiritual, sunt cercetători care definesc o ,,silvosofie" (Scripcaru,
Bândiu, 1997, 2004, 2009).

42
 Noua abordare - în fapt asupra unei funcţii sociale a pădurii - vede în frumuseţea acesteia o stare
specială de spirit, similară cu cea rezultată din contemplarea artelor. Văzută, deci, prin prisma artei, ca o
realitate de dincolo de noi, pădurea ne oferă o altă realitate, spiritualizată, impregnată de emotivitate, poezie
şi mit. Este punctul spre care tinde această abordare, cu toate consecinţele pragmatice care decurg de aici, în
principal prin modificarea paradigmelor ecosistemice, care, în concepţia cercetătorilor citaţi, primesc o nouă
dimensiune: cea spiritual-estetică.
Noua estetică, de tip silvestru, defineşte principii, menite să constituie punctul de plecare al unei
administrări a pădurilor pe baze estetico-ecosistemice. Aceste principii sunt definite ca: ,,1. Idealitatea, ca
arhetip de frumuseţe naturală, 2. Armonie, sau perfecţiune de organizare structural-funcţională, 3.
Pluralitate, 4. Durabilitate – cvasieternitate, 5. Poartă de pătrundere în lumea fabuloasă a visului şi a
poeziei, 6. Spaţiu de regăsire a miturilor copilăriei, 7. Invitaţie la înţelepciune şi melancolică filosofare, 8.
Spiritualitate, 9. Sacralitate, topos purificator, 10. Speranţă pentru binele, sau siguranţa ecologică de
mâine. Privită din afară, pădurea este componentă a peisajului geografic; privită din interior, ea este undă,
ondulaţie, sau înşiruire de coloane, care sugerează templul". (Bândiu, 2009).
Prin această nouă abordare rezultă o triplă valenţă fenomenologică sub care se prezintă pădurea
arhetipală: ca fenomen geografic, eco-biologic şi spiritual-estetic.
Aceste principii stau deseori la motivaţia implicării oamenilor în acţiuni de voluntariat privind
evaluarea şi monitorizarea biodiversităţii precum şi menţinerea integrităţii fondului forestier prin plantări.

8.2.9 Păduri cu valoare ridicată de conservare (PVRC)

În anul 1993 se constituie organizaţia internaţională Forest Stewardship Council (FSC) – Consiliul
de Administrare al Pădurilor cu scopul de a promova gospodărirea corespunzătoare a pădurilor şi a pune la
dispoziţia instituţiilor implicate un sistem unitar de certificare a acestora - Sistemul Internaţional de
Certificare a Pădurilor – FSC.
Conceptul de ,,păduri cu valoare ridicată de conservare" se regăseşte pentru prima oară în cadrul
principiului IX din sistemul de certificare a pădurilor Forest Stewardship Council (FSC), publicat în 1999.
Considerat independent de acest sistem de certificare, acest concept s-a dovedit a fi un mod efectiv de a
dovedi sau verifica gestionarea responsabilă a resurselor forestiere.
Fiecare pădure prezintă multiple valori de mediu şi sociale. Acolo unde aceste valori sunt
considerate a fi de importanţă excepţională sau critică, pădurea poate fi definită ca o pădure cu valoare
ridicată de conservare (PVRC). Aşadar, pădurile cu valoare ridicată de conservare sunt acele ,,păduri care
au o importanţă critică din perspectiva protejării mediului, a conservării biodiversităţii şi ale valorilor
culturale şi religioase ale comunităţilor locale”
Cheia conceptului este identificarea valorilor ridicate de conservare.
Definiţia pădurilor cu valoare ridicată de conservare. Pădurile cu valoare ridicată de conservare sunt
acele păduri care prezintă unul sau mai multe din următoarele atribute:
VRC1 Suprafeţe forestiere care conţin concentraţii ale biodiversităţii de importanţă globală,
regională sau naţională (endemisme, specii periclitate, refugii)
VRC2 Suprafeţe forestiere extinse de importanţă globală, regională sau naţională, în care populaţiile
speciilor autohtone există în forma lor naturală din punct de vedere al distribuţiei şi densităţii
VRC3 Suprafeţe forestiere care sunt localizate în sau conţin ecosisteme rare, ameninţate sau
periclitate
VRC4 Suprafeţe forestiere care asigură servicii de mediu de bază în situaţii critice (ex. protecţia
bazinelor hidrografice, controlul eroziunii)
VRC5 Suprafeţe forestiere ce satisfac nevoi de bază ale comunităţilor rurale foarte mici (de ex.
mijloace necesare subzistenţei, pentru sănătate), în cazul ţării noastre cele care asigură singurele resurse
pentru încălzirea locuinţelor, precum şi lemnul sau alte produse forestiere necesare activităţilor tradiţionale.
VRC6 Suprafeţe forestiere a căror valoare este esenţială pentru păstrarea identităţii culturale a unei
comunităţi sau a unei zone, reprezentate în cazul ţării noastre de păduri de care e leagă obiceiuri şi sărbători
locale, ce se desfăşoară tradiţional în spaţiul pădurii sau de suprafeţe de pădure aflate în apropiere de
comunităţi religioase, locuri de pelerinaj şi monumente istorice (Ghid practic pentru identificarea pădurilor
cu valoare ridicată de conservare, 2005, WWF).
Pentru identificarea în practică a pădurilor cu valoare ridicată de conservare, Institutul Proforest
din Marea Britanie a elaborat în 2003 un ghid general care este pus la dispoziţia celor interesaţi de aplicarea
acestui concept (www.proforest.org). Ulterior acest ghid a fost adaptat la condiţiile particulare ale fiecărei
ţări în care acest concept este utilizat. Pentru România şi Bulgaria, World Wide Fund for Nature (WWF) –
Danube Carpathian Programme a publicat în 2005 o variantă a acestui ghid.

43
 Procesul de definire a VRC implică două etape (fig. 8.1):
- stabilirea valorilor relevante ale pădurilor (tipuri de păduri, specii de interes deosebit, funcţiile pădurii etc);
- pentru fiecare valoare se definesc pragurile limită, respectiv nivelul dincolo de care atributele pădurii pot fi
considerate valori ridicate de conservare. Aceste praguri reprezintă de fapt nivelurile reale, exprimate spre
exemplu în numere sau suprafeţe minime (numărul de specii dintr-un anumit grup taxonomic, suprafaţa
minimă pentru un anumit tip de pădure, sau pur şi simplu prezenţa unei specii deosebit de importante, pot
constitui praguri) (Ghid practic pentru identificarea pădurilor cu valoare ridicată de conservare, 2005).

Fig. 8.1. Stabilirea nivelelor de prag pentru valori ridicate de conservare (VRC) (WWF, 2005)

Stabilirea pragurilor este uneori deosebit de dificilă. Pragurile prea ridicate vor duce la protecţia
necorespunzătoare a valorilor pădurilor, iar pragurile prea scăzute vor submina aplicarea conceptului.
Nu întodeauna un prag poate fi justificat matematic sau prin formule, nici nu poate fi exprimat
cantitativ printr-un număr. Se urmăreşte definirea unor praguri cât mai clare şi mai ales uşor măsurabile şi
comparabile în practică.
Pentru identificarea în cadrul unei păduri a valorilor ridicate de conservare se aplică o abordare în
două etape (fig.8.2).
Prima etapă este reprezentată de evaluarea preliminară, care funcţionează ca un filtru, pentru a
exclude rapid toate acele păduri care cu siguranţă nu conţin valori ridicate de conservare, şi pentru a
identifica pădurile care ar putea conţine valori ridicate de conservare specifice. O verigă deosebit de
importantă pentru evaluarea preliminară este reprezentată de hărţile cu zone care potenţial ar putea conţine
valori ridicate de conservare.

Fig. 8.2. Metodologia pentru identificarea şi gestionarea PVRC (WWF, 2005)

44
 A doua etapă presupune evaluarea completă. Această evaluare se aplică în pădurile care în mod
potenţial ar putea conţine VRC, pentru a stabili dacă una sau mai multe VRC sunt prezente în mod real în
cadrul suprafeţei forestiere.
După finalizarea etapei de evaluare, procesul continuă cu etapa de management şi etapa de
monitorizare.

8.2.10 Măsuri de bune practici pentru conservarea biodiversităţii

În concluzie pentru conservare biodiversităţii în interiorul pădurilor se pot formula câteva exemple
de măsuri („bune practici”) care să contribuie la atingerea acestui obiectiv.
Astfel:
- aplicarea regimului de codru grădinărit, cu menţinerea speciilor autohtone şi a unei structuri pluriene
a pădurilor în toate ariile naturale protejate şi în pădurile cu funcţii speciale de protecţie;
- recoltarea individuală a arborilor ajunşi la dimensiunea de exploatabilitate;
- conservarea spaţiului necesar pentru o bună dezvoltare a arborilor;
- regenerarea arboretelor pe cale naturală, utilizând seminţişul natural în toată diversitatea lui;
- menţinerea în pădure a resurselor cheie:
a) arbori remarcabili, de mare valoare ecologică, incluzând proporţii suficiente de lemn mort şi de lemn
scorburos (trunchiurile uscate ale copacilor sunt locuite de păsări, lilieci, insecte etc.). Lemnul putrezit
asigură habitat pentru o gamă largă de animale, muşchi, licheni, ciuperci, atât în mediul terestru cât şi în cel
acvatic. Arborii căzuţi în apă sunt habitate foarte favorabile pentru peşti, cărora le asigură adăpost împotriva
prădătorilor şi le creează zone bine oxigenate ce hrănesc atât peştii cât şi prada. Când lemnul este îndepărtat,
bogăţia ecosistemului în specii are de suferit;
b) sectoarele adânci de pârâuri, lacurile alpine şi acumulările de apă de la izvoare pot fi unicul refugiu
pentru peşti, plante şi alte specii acvatice, în timpul secetelor, când nivelul apei scade
- inventarierea şi protejarea cu prioritate a speciilor cheie şi a speciilor umbrelă (Primack et al., 2008);
- păstrarea într-o stare cât mai apropiată de cea naturală a coridoarelor ecologice, a habitatelor care
asigură conectivitatea între suprafeţele forestiere prin construirea de ecoducte acolo unde se demonstrează că
este necesar;
- limitarea circulaţiei turistice prin interzicerea circulaţiei auto (autoturisme, motociclete, ATV-uri) pe
drumurile forestiere în toate ariile naturale protejate (inclusiv în siturile Natura 2000), în pădurile cu funcţii
speciale de protecţie etc.

CAP. IX INFLUENŢA SCHIMBĂRILOR CLIMATICE ASUPRA PĂDURILOR ŞI

BIODIVERSITĂŢII ACESTORA

În anul 1993 are loc Conferinţa privind Protecţia Pădurilor din Europa care adoptă ,,Strategia
pentru adaptarea pe termen lung a pădurilor la schimbările climatice”recunoscându-se că schimbările
climatice pot avea:
- influenţe asupra vitalităţii, stabilităţii, capacităţii de regenerare a pădurilor,
- pot crea condiţii favorabile pentru insectele dăunătoare şi agenţii patogeni, incendii şi furtuni,
mineralizări accelerate ale materiei organice care pot elibera dioxid de carbon;
- pot favoriza levigarea mai rapidă a solurilor, alterarea proceselor evolutive din sol, provocarea
eutrofizării apelor.
În 1999 este elaborată Strategia UE în domeniu forestier (Forest Strategy) în care se recunoaşte rolul
pădurilor pentru stocarea carbonului în biomasa forestieră şi în solul de pădure iar în anul 2009 are loc
Congresul Forestier Mondial axat în principal pe locul biomasei forestiere în structura surselor energetice.
Direcţiile de cercetare în relaţia dintre schimbările climatice şi pădure se referă în special la
următoarele aspecte:
- impactul schimbărilor climatice asupra pădurii;
- adaptarea pădurilor şi a silviculturii la schimbările climatice;
- contribuţia pădurii la atenuarea efectelor negative ale schimbărilor climatice.

Modificarea factorilor staţionali ca impact al schimbărilor climatice asupra pădurilor are ca efect:
- creşterea temperaturilor medii anuale în ultimul secol (1901-2005) cu aproximativ 0,5 grade C;
- scăderea nivelului pânzei freatice (pentru diverse intervale de timp);
- realizarea tot mai frecvent a debitelor minime pe râuri în prima parte a anului şi în primăvară;
- creşterea frecvenţei secetelor excesive pe fondul lipsei de precipitaţii;

45
 - creşterea frecvenţei temperaturilor extreme (pozitive şi negative) şi creşterea amplitudinii absolute
anuale;
- compensarea lipsei de precipitaţii vernale cu cele din perioada estivală târzie;
- stres climatic prin schimbări bruşte de la perioade foarte calde la perioade foarte reci sau invers sau
în raport cu normalul pentru perioada respectivă;
- tendinţe generale de aridizare şi stepizare observate pentru perioade lungi de timp.

Exemple de aspectele biocenotice induse de aceste modificări în România:

- schimbarea cantitativă, calitativă şi a periodicităţii fructificării la stejarul pedunculat şi gorun;
- scăderea fructificaţiei la paltin, frasin şi brad;
- creşterea perioadei de fructificaţie la Fagus sylvatica explicată prin creşterea frecvenţei îngheţurilor
târzii;
- specii invadante: măceşul devine o specie invadantă în regenerări şi greu controlabilă; mojdreanu şi
arţarul sunt invadante şi copleşitoare; salcâmul are tendinţa de invadare a arboretelor naturale în zona de
dealuri şi mai ales a terenurilor învecinate arboretelor de salcâm, care anterior erau arate şi recent au fost
abandonate;
- creşterea agresivităţii unor dăunători forestieri.

În cadrul fenomenului de declin/uscare la speciile forestiere exemplificăm:

- în luncile regularizate este semnalată uscarea în masă la arborete de plopi euramericani şi salcie
selecţionată;
- la brad sunt semnalate uscări anormale;
- uscarea în coroană la toate speciile de stejar;
- declin generalizat la gârniţă în partea sudică;
- uscarea salcâmului în arborete şi perdele forestiere;
- reducerea productivităţii prin reducerea creşterii anuale;
- zona deluroasă este cea mai afectată pentru că vulnerabilitatea este cu atât mai mare cu cât speciile
forestiere specifice acesteia sunt specii mezofite iar fenomenul de secetă poate avea un efect mai intens;
- secetele sunt cele care contribuie la declinul şi uscarea arboretelor din lunci;
- fenomene de declin la limita inferioară a arboretelor de brad;
- practic aproape toate speciile plantate în afara arealului prezintă diferite tipuri de declin.

În concluzie, între efectele schimbărilor climatice asupra vegetaţiei naturale se remarcă:

- există tendinţa unei translaţii a zonalităţii naturale, respectiv trecerea unor suprafeţe din silvostepă
la stepă, a zonei forestiere de câmpie în silvostepă, precum şi o uşoară translaţie altitudinală a gorunetelor,
făgetelor, amestecurilor de fag cu răşinoase şi a molidişurilor, cu o tendinţă de urcare a limitei superioare a
vegetaţiei forestiere;
- afectarea generalizată a zonei deluroase pentru că vulnerabilitatea este cu atât mai mare cu cât
speciile caracteristice acesteia sunt specii mezofite iar fenomenul de secetă poate avea un efect mai intens în
acest areal;
- uscarea salcâmului în arborete şi perdele forestiere;
- secetele sunt cele care contribuie la declinul şi uscarea arboretelor din lunci;
- vulnerabilitatea habitatelor prioritare pe fondul presiunii antropice asupra acestora;
- apariţia unor dăunători forestieri noi şi declin al arboretelor la limitele arealului;
- fenomene de declin la limita inferioară a arboretelor de brad;
- afectarea speciilor din ecotonul molidişurilor de limită.

46
 INDEX DE TERMENI

Amenajament (al pădurilor) – studiu tehnic ce cuprinde un sistem de măsuri prin care se
organizează şi se gospodăresc eficient pădurile sintetizat într-un studiu general întocmit de ocoalele silvice
în general pe o perioadă de 10 ani (amenajarea pădurilor-activitatea practică a organizării pădurilor)
Arboret – porţiune de pădure omogenă sub raportul caracteristicilor staţionale şi de vegetaţie
suficient de mare pentru a forma obiect independent de gospodărire. Arboretele reprezintă componentele
fundamentale ale pădurilor şi se deosebesc prin structură, mod de constituire, stare şi capacitate de a
îndeplini funcţii social-economice. Porţiune dintr-o pădure omogenă din punct de vedere al compoziţiei, al
vârstei şi al condiţiilor de vegetaţie.
Biocenoză – totalitatea organismelor care populează un anumit mediu, formând un tot unitar (gr.
bios-viaţă, koinos-în comun); comunitate de organisme legate de un anumit loc de viaţă (biotop), având o
componenţă determinată, autoreglabilă şi formată într-un proces de evoluţie istorică îndelungată
Biom – zonă majoră de viaţă determinată în general de macroclimă, cuprinzând un complex de
biotopuri şi biocenoze (ex:pădurea tropicală, taigaua, tundra, savana, stepa, pustiurile, pădurile de foioase;
Bioskenă – fragment minim din biotop care oferă condiţii de existenţă relativ omogene pentru un
organism sau un grup de organisme (ex: partea superioară sau inferioară a unei dune de nisip); unitate
structurală elementară a biocenozei (ex: suprafaţa unei pietre sau a unei frunze)
Biostazie – în sens etimologic, stare de echilibru a unui sistem natural datorată prezenţei materiei
vii; stare de echilibru general şi durabil care caracterizează un ecosistem. Ex: zonele în care prezenţa
pădurii frânează sau anulează eroziunea, aici dezvoltându-se doar procese pedogenetice şi de alterare.
Rhexistazia – ruperea stabilităţii, a echilibrului într-un mediu natural, datorată unor intervenţii antropice
sau unor modificări rapide de natură climatică
Biotip – 1. categorie taxonomică inferioară speciei reprezentând un grup elementar al unei
populaţii locale, cu o constituţie genetică uniformă şi adaptat la anumite condiţii de mediu; grup de indivizi
identici genetic; cea mai mică unitate taxonomică; 2. tip de ecosistem corelat unei zone cu climă şi sol bine
definite (ex. pădure de foioase)
Biotop – mediul de viaţă al biocenozei. Sin. staţiune, habitat (stricto senso)
Codru – pădure provenită din sămânţă, destinată să fie condusă până se poate regenera pe cale
naturală prin sămânţă proprie. După tipul de structură avem: codru regulat, codru grădinărit, codru
cvasigrădinărit, etc.
Codru grădinărit – tratament silvotehnic prin care se urmăreşte recoltarea anuală a arborilor al
căror rol este preluat de alţii mai tineri. Măsura este menită să amelioreze continuu structura plurienă şi
deci capacitatea pădurii de a îndeplini funcţiile atribuite. În cadrul grădinăritului cultural tăierile sunt
anuale, realizate pe tot cuprinsul pădurii, se aplică simultan atât tăieri de produse principale, cât şi de
îngrijire a arboretelor. Regenerarea se face în principal pe cale naturală, fiind ameliorată, când este
necesar, prin completări artificiale. Codrul grădinărit faţă de alte tratamente este cel mai convenabil din
punct de vedere ecologic, asigurând la nivelul cel mai înalt îndeplinirea funcţiilor pădurii.
Crâng – pădure bazată pe regenerare pe cale vegetativă (din lăstari)
Ecosistem – (gr. oikos=casă, systema=sistem) – unitate a biosferei alcătuită din plante şi animale
(biocenoză) care populează un anumit mediu (biotop) între care există o permanentă interacţiune
Ecotip – 1. populaţie ale cărei caractere sunt condiţionate de particularităţi ale mediului; 2.
populaţie adaptată la anumite condiţii de mediu
Ecoton – zonă de întrepătrundere a două ecosisteme, zonă de tranziţie marcată de obicei prin
competiţie între organismele celor două ecosisteme; 2. ansamblu format din climatop şi edatop
Ecotop – totalitatea elementelor mediului fizico-geografic care determină existenţa şi răspândirea
speciilor. Prin transformarea de către biocenoză a unui ecotop rezultă un biotop.
Fenotip – totalitatea caracterelor care pot fi observate la un anumit organism (determinate de gene-
genotip, de relaţiile de dominanţă, de interacţiunea genelor cu mediu)
Formaţiune de climax – climax, (gr. klimax=scară )- 1. ecosistem evoluat care are un înalt grad de
stabilitate; 2. stadiul final al unei succesiuni vegetale în care comunitatea de plante ajunge la un echilibru
dinamic cu staţiunea.
Genom – totalitatea genelor cuprinse într-un set unic de cromozomi. Fiecare individ îşi trasmite
genomul descendenţilor.
Geotip – 1. populaţie rară cu caractere particulare, rezultat al selecţiei naturale în anumite condiţii
mezologice; 2. tip de caractere derivate din geocomplex sau din geosistem
Geotop – unitate spaţială caracterizată prin omogenitate geografică

47
 Habitat – (lat. habitatio = a locui) – partea dintr-un biotop ocupată de un individ sau o populaţie,
care oferă acestora toate condiţiile de dezvoltare. Privind terminologia folosită în Uniunea Europeană
menţionăm că începând cu programul de identificare a peisajelor CORINE (1991) şi continuând cu celelalte
sisteme de clasificare a habitatelor care au urmat: PALEARCTIC HABITATS (1996, 1999); EUNIS (1997-
2005); EMERALD (2000); DIRECTIVA HABITATE (1992) s-a folosit termenul de habitat prin care s-a
înţeles de fapt un ecosistem adică mediul abiotic împreună cu biocenoza corespunzătoare care îl ocupă. În
această terminologie , termeni de„ habitat” şi „habitat natural” sunt folosiţi în sensul Directivei Europene
92/43/CEE: „zone terestre sau acvatice ce se disting prin caracteristicile lor geografice, abiotice şi biotice,
fie ele în întregime naturale sau semi-naturale”
De fapt termenul utilizat în inventarele europene cuprinde totalitatea habitatelor (ecosistemelor) care
au aceleaşi biocenoze fiind în realitate vorba despre un tip de habitat (ecosistem). Este necesară această
precizare pentru că până acum în lucrările clasice de specialitate prin habitat ,,se înţelegea, stricto senso, loc
de viaţă (staţiunea), adică mediul abiotic în care trăieşte un organism sau o biocenoză distinctă.
Habitate naturale de interes comunitar (tipuri de habitate) – habitatele naturale (tipurile de
habitate naturale) care, pe teritoriul Uniunii Europene sunt în pericol de dispariţie în aria lor de răspândire
naturală sau au o arie de raspândire naturală redusă ca urmare a regresului lor sau constituie exemple
remarcabile pentru una sau mai multe regiuni biogeografice (vezi şi termenul ,,tip de habitat").
Monitorizare – serie de colectare a datelor repetate în timp, implementată după o metodologie
specifică în cazul siturilor Natura 2000, pentru a evalua starea de conservare a habitatelor şi speciilor de
interes comunitar. .
Păduri (arborete) echiene – păduri omogene din punct de vedere al vârstei.
Păduri (arborete) pluriene – păduri neomogene din punct de vedere al vârstei.
Regim silvic – sistem de conducere şi exploatare a unei păduri, propriu unui anumit tip de
regenerare (sămânţă, lăstari). În funcţie de calea de regenerare se deosebesc regimul codrului, regimul
crângului, regimul crângului compus. Codrul este singura formă sub care au evoluat pădurile naturale de-a
lungul vremii. Crângul şi crângul compus sunt forme generate de intervenţia antropică.
Specii cheie – specii (sau grupuri de specii, cu trăsături ecologice similare – asociaţii cheie) care
pot influenţa abilitatea unui mare număr de specii de a rezista în comunităţile biologice. Aceste specii cheie
afectează foarte mult organizarea comunităţii prin numărul de indivizi şi cantitatea de biomasă.
Specii de interes comunitar - speciile care, pe teritoriul Uniunii Europene, sunt periclitate,
vulnerabile, rare sau endemice.
Specii fanion – numite şi „fauna carismatică”, sunt speciile care captează atenţia publicului, au o
valoare simbolică şi sunt cruciale pentru ecoturism.
Specii indicator - speciile asociate cu o comunitate biologică sau care întăresc procesele ecologice
dintr-un ecosistem.
Specii periclitate - specii pe cale de dispariţie, a căror supravieţuire este puţin probabilă dacă
factorii cauzali continuă să acţioneze.
Specii ţintă – taxoni de interes special, în funcţie de care se face delimitarea priorităţilor de
conservare ( pot include specii periclitate, vulnerabile, endemice, rare, speciile umbrelă, specii cheie, specii
cu importanţă culturală etc.)
Specii umbrelă – speciile fanion şi speciile indicator, prin care protecţia se extinde automat asupra
altor specii şi comunităţi.
Specii vedetă – speciile cărora li se acordă o importanţă deosebită pentru conservare (includ specii
fanion, specii indicator, etc.)
Specii vulnerabile - specii care ar putea să intre în categoria speciilor periclitate în viitorul
apropiat dacă factorii cauzali continuă să acţioneze.
Staţiune – 1. regiune geografică sau un anumit loc, cu complexul său de factori ecologici în care
trăieşte un organism vegetal sau animal; 2. porţiune de teren omogenă din punct de vedere al condiţiilor
fizico-geografice şi factorilor ecologici, ocupată în general de aceeaşi comunitate de organisme
Taxonomie – gr. taxis=aranjare, nomos=lege – ramură a biologiei care studiază clasificarea
diverselor grupe de organisme după gradul lor de evoluţie (taxon=unitate sistematică de orice rang în
cadrul clasificării ierarhice a organismelor)

48
 Bibliografie

APPLETON M. R., (2002), Procesul de elaborare a planurilor de management pentru arii protejate din
România, în cadrul Proiectului Conservării Biodiversităţii din România, RO-GE-44176, Bucureşti
ARDELEANU ANCA-DIANA, MIREA I., (2009), Modelarea GIS a unei reţele ecologice, instrument pentru
dezvoltare durabilă – ghid practic, Editura Silvică, Bucureşti
BĂRBOS M., SIMA N., (2008), Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România, Proiect Life
Natura 2000, Universitatea Transilvania, Braşov
BÂNDIU C., (2009), Un nou criteriu de caracterizare ecologică a pădurilor: dimensiunea spiritual-estetică,
Revista Pădurilor, nr. 6
BOTNARIUC N., TATOLE V., (2005), Cartea Roşie a Vertebratelor din România, Tipografia ,,Curtea
Veche”, Bucureşti
COMBROUX I., SCHWOERER C., (2007), Evaluarea statutului de conservare a habitatelor şi speciilor de
interes comunitar în România – ghid metodologic, Editura Balcanic, Timişoara
CRISTEA V., DENAEYER S., (2004), De la biodiversitate la OGM-uri?, Editura Eikon, Cluj-Napoca
DIHORU G., NEGREAN G., (2009), Cartea roşie a plantelor vasculare din România, Editura Academiei
Române, Bucureşti
DONIŢĂ N. ŞI COLAB., (2005), Habitatele din România, Editura Tehnică Silvică, Bucureşti
GAFTA D., MOUNTFORD O., (2008), Manual de interpretare a habitatelor NATURA 2000 din România,
Editura Risoprint, Cluj-Napoca
GIURGIU V., (1978), Conservarea pădurilor, Editura Ceres, Bucureşti
GIURGIU V. ŞI COLAB., (2001), Les forets vierges de Roumanie, ASBL Foret Wallonne, Belgique
GIURGIU V., (2010), Consideraţii asupra stării pădurilor României (I), Revista Pădurilor, nr.2
GIURGIU V., (2010), Pădurile şi schimbările climatice, Revista Pădurilor, nr.3
HODOR C., (2008), „Planul de monitorizare a habitatului 4070* tufişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron
myrtifolium din siturile reţelei Natura 2000 din România” în cadrul proiectului LIFE 05NAT/RO/000176, Universitatea
Transilvania, Braşov
IANCU I., (coordonator), (1982), Mică enciclopedie a pădurii, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
MOHAN GH., ARDELEAN A., (2006), Parcuri şi rezervaţii naţionale din România, Editura Victor B Victor
OLTEAN M., NEGREAN G., (1994), Lista Roşie a plantelor superioare din România, Studii, sinteze şi
documente de ecologie, nr. 1, Institutul de Biologie, Bucureşti
PRIMACK RH., PĂTROESCU MARIA, ROZYLOWICZ L., IOJĂ C., (2008), Fundamentele conservării
diversităţii biologice, Editura AGIR, Bucureşti
STĂNCIOIU P.T., (2007), Noi concepte referitoare la conservarea biodiversităţii: ,,Pădurile cu valoare
ridicată de conservare” şi ,,Reţeaua ecologică Natura 2000”, Note de curs, Braşov
TERRAZ L. et al., (2004), Ghidul metodologic pentru realizarea planurilor de management pentru siturile
NATURA 2000, Twinning Project Phare 2004/IB/EN-03
* * *, (2005), Ghid practic pentru identificarea pădurilor cu valoare ridicată de conservare,WWF
* * *, (2007), Formularul Standard Natura 2000, SCI-uri, SPA-uri, Agenţia Naţională de Protecţia Mediului
(www.anpm.ro)
* * *, (2009), Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România. Monitorizarea stării de
conservare, Editura Universităţii Transilvania din Braşov

49
 * * *, (2010), Europea Red List of Butterflies, Dragonflies, Mammals, Amphibians, Reptiles, Publications
Office of the European Union, Luxembourg
www. anpm.ro Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului/ link Biodiversitate
www. ec.europa.eu/environment/nature/natura2000 European Commission. Environment.
www. ec.europa.eu/environment/life
www.europeangeoparks.org European Geoparks Network
www. iucn.org International Union for Conservation of Nature
www. mmediu.ro Ministerul Mediului
www. nationalparks.org
www. natura.org
www. proforest.org
www. prosilvaeurope.org
www. ramsar.org The Ramsar Convention on Wetlands
www. unesco.org/mab/mabProg.shtml
www. wwf.org World Wildlife Fund

Referat (structură obligatorie) 12-15 pagini

Evaluarea şi managementul unei arii naturale protejate (la alegere)
1. INTRODUCERE
Categoria de arie protejată şi baza legală pentru aceasta

2. DESCRIEREA ŞI EVALUAREA ARIEI PROTEJATE

2.1. Informaţii generale

2.1.1. Localizare
2.1.2. Relaţiile ariei protejate cu alte arii protejate (dacă este cazul)
2.1.3. Zonarea interioară a ariei protejate (dacă este cazul)
2.1.4. Regimul proprietăţii terenurilor (dacă este disponibil)

2.2. Cadrul natural şi comunităţile locale. Elemente care necesită protecţie şi conservare

2.3. Evaluarea ariei din punct de vedere al habitatelor comunitare şi al speciilor care necesită
măsuri de conservare

3. ACTIVITĂŢILE ANTROPICE ŞI EFECTELE LOR ÎN INTERIORUL ARIEI PROTEJATE

ŞI ÎN VECINĂTATEA ACESTEIA. AMENINŢĂRI SPECIFICE LA ADRESA ARIEI PROTEJATE

4. MANAGEMENTUL ARIEI PROTEJATE

4.1. Scopul managementului
4.2. Teme. Obiective. Acţiuni
4.3. Regulamentul ariei protejate
4.4. Analiză SWOT pentru aria naturală protejată (evaluarea se referă în mod special la
management prin analiza planului de management (acolo unde există) sau pe baza unor măsuri de
management propuse)
4.5. Promovarea ariei naturale protejate (mijloace şi materiale de promovare)
BIBLIOGRAFIE

50