BIODIVERSIATATEA

„Natura nu aparţine nimănui

şi totuşi ea se dăruie tuturora!”
(T. Bogdan)

Varietatea vietii de pe Pamant, diversitatea biologică este frecvent menţionată ca

biodiversitate. Numărul de specii de plante, animale, microorganisme şi, diversitatea enormă de
gene de la aceste specii, în diferite ecosisteme de pe planeta, cum ar fi deserturi, pădurile tropicale şi
recifele de corali sunt toate parte a diversitatii pe Pamantului.
Conservarea adecvata şi strategii de dezvoltare durabilă a încerca să recunoască acest lucru
ca fiind parte integrantă a oricărei abordări.
Conform Convenţiei asupra Diversităţii Biologice adoptată la Rio de Janeiro în 1992,
biodiversitatea este definită ca fiind „variabilitatea organismelor vii de toate originile, înţelegând
toate ecosistemele terestre, marine şi alte ecosisteme acvatice şi complexele ecologice din care ele
fac parte. Acestea cuprind diversitatea din cadrul speciilor şi între specii, precum şi cea dintre
ecosisteme”. Într-o formulare mai sintetică, biodiversitatea reprezintă întreaga gamă de gene, specii
şi ecosisteme de pe Terra precum şi diversitatea etno-culturală. Privită din punct de vedere
molecular, biodiversitatea poate fi definită ca totalitatea structurilor de ADN şi ARN, ale materiei
vii, specifică organismelor ecosistemelor de pe Terra.
Diversitatea speciilor reprezinta răspunsul la particularităţile mediului al adaptărilor
ecologice şi evoluţioniste ale biotei. Diversitatea speciilor determină existenţa resurselor primare şi
alternative pentru oameni: de exemplu, pădurea tropicală umedă, în care se întâlnesc foarte multe
specii, deţine o gamă largă de resurse animale sau vegetale, ce pot fi folosite ca hrană, material de
construcţie sau materii prime pentru diferite industrii (farmaceutică).
Diversitatea speciilor se referă la toate speciile care trăiesc pe Pământ. Identificarea şi
clasificarea speciilor reprezintă un obiectiv important al conservării diversităţii biologice. Biologii
separă specii individuale de marea masă a creaturilor ce trăiesc pe Terra, deşi multe dintre ele sunt
dimensiuni foarte reduse şi cu puţine trăsături caracteristice.
Diversitatea genetică este necesară pentru a menţine capacitatea reproductivă a speciilor,
rezistenţa la dăunători şi boli şi abilitatea de a se adapta la condiţiile de mediu. Diversitatea genetică
a plantelor şi animalelor domestice este importantă pentru societatea umană precum: controlul
inundaţiilor, protecţia solului, purificarea aerului, filtrarea apei, producerea de oxigen, stocarea
carbonului.
Biologii studiază mecanismele ce modifică sau menţin diversitatea biologică la toate nivelurile:
genetic, specific sau al comunităţilor. Diversitatea genetică a unei specii este deseori afectată de
comportamentul reproducător al indivizilor dintr-o populaţie. O populaţie reprezintă un grup de
indivizi ai unei specii ce se pot împerechea între ei producând urmaşi; o specie poate avea una sau
mai multe populaţii separate.
O populaţie poate fi alcătuită din câţiva indivizi sau din milioane de indivizi, cu condiţia ca
aceştia să producă urmaşi. Un singur individ al unei specii nu poate constitui o populaţie, ca dealtfel
şi un grup de indivizi ce nu se mai poate reproduce; de exemplu ultimii zece ani indivizi cunoscuţi ai
vrăbiilor de litoral (Ammodramus maritimus nigrescens) native în sud-estul Statelor Unite, nu au
constituit o populaţie adevărată pentru că toţi erau masculi.
Diversitatea ecosistemică reprezintă răspunsul colectiv al speciilor la diferite condiţii de
mediu. Comunităţile biologice se găsesc în deşerturi, stepe, zone umede, păduri, fiind suport pentru
funcţionarea ecosistemelor, producând servicii naturale utile pentru societatea umană precum:
controlul inundaţiilor, protecţia solului, purificarea aerului, filtrarea apei, producerea de oxigen,
stocarea carbonului.
Comunităţile biologice sunt foarte diverse, iar această diversitate este evidentă chiar şi într-
un peisaj comun. De exemplu, pe măsură ce urcăm un munte, structura vegetaţiei şi tipurile de
plante şi animale prezintă schimbări graduale de la cele întâlnite într-o pădure de altitudine joasă la
cele dintr-o pădure de altitudine înaltă. Pe măsură ce ne deplasăm prin peisaj, condiţiile fizice
(soluri, temperatură, precipitaţii şi altele) se modifică, şi una câte una speciile din locaţia iniţială
dispar, întâlnim noi specii, pe care nu le găseam la punctul de plecare. Peisajul ca un întreg este
dinamic şi se modifică ca răspuns la mediul general şi la tipurile de activităţi umane ce sunt asociate
cu el.
Capitalul natural şi Biodiversitatea: suport al dezvoltării durabile a sistemelor socio-
economice
Capitalul natural al unei ţări, regiuni etc. se constituie din reţeaua sistemelor ecologice care
funcţionează în regim natural şi seminatural şi din reţeaua sistemelor antropizate prin transformarea
şi simplificarea primelor categorii. Resursele naturale regenerabile (inclusiv apa şi solul) şi
neregenerabile precum şi serviciile asigurate de către componentele Capitalului Natural constituie
unul din factorii cheie ai funcţiei de producţie a sistemelor economice şi suport al dezvoltării
sistemelor socio-economice.
Capitalul natural cu semnificaţia de mai sus este parte integrantă a „diversităţii sistemelor
ecologice şi biologice/biodiversitatea în sistem larg” care în accepţiunea largă include pe lângă
componentele capitalului natural şi specia umană împreună cu totalitatea componentelor capitalului
creat de către aceasta.
Capitalul natural şi componentele sale au o anumită capacitate productivă care trebuie
cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi respectiv o anumită capacitate de suport (parametru
esenţial pentru a dimensiona corect presiunea antropică şi a evita deteriorarea). Pentru a garanta
dezvoltarea socio-economică durabilă este absolut necesar să se asigure conservarea unei structuri
diverse şi echilibrate a capitalului natural şi „iniţializarea resurselor şi serviciilor produse de acesta”
în limitele capacităţii de suport a componentelor sale.
Capitalul natural: clarificare conceptuală şi instrument operaţional pentru managementul
relaţiilor dintre sistemul socio-economic (SSE) şi componentele „mediului”.
Analiza critică a interpretărilor diferite date conceptului de „capital natural” de către experţii
din domeniul economiei ecologice şi propunerile acestora pentru a clarifica şi consolida valoarea
operaţională a acestui concept în procesul amplu şi complex de proiectare, dezvoltare şi aplicare a
strategiilor, politicilor şi planurilor manageriale pentru dezvoltarea durabilă sunt susţinute de către
afirmaţiile, comentariile şi de către modelul conceptual.
Experţii în economie ecologică au diferenţiat şi au dezbătut asupra diferitelor forme de
capital cum ar fi: capitalul natural, capitalul uman şi/sau capitalul cultural, capitalul social şi
capitalul fizic pentru a găsi modalităţile de la planifica şi gospodări relaţiile dintre sistemul socio-
economic şi mediu/natură.
Teoria economică interpretează capitalul fie ca un fond monetar circulant fie ca un stoc de
mijloace tehnice existente la un moment dat care pot fi reproduse şi diversificate şi care susţin un
flux de bunuri şi servicii.
După teoria economică neoclasică, sistemele economice erau şi sunt încă proiectate şi
dezvoltate pe principiul independenţei acestora faţă de mediu în sensul că acesta nu era şi nu este
considerat un factor limitant pentru dezvoltarea sistemelor economice, pentru că se presupune în
mod eronat că resursele pot fi asigurate iar deşeurile pot fi absorbite fără nicio restricţie.
Conservarea biodiversităţii
Declinul biodiversităţii a fost recunoscut încă de la începutul deceniului trecut.
Cauzele care au dus la declinul diversităţii biologice şi ecologice:
 - reducerea suprafeţei ocupate de habitatele naturaleşi semi-naturale;
- fragmentarea habitatelor naturale largi în „insule mici” izolate unele de altele
(diminuarea conectivităţii).
Câteva argumente care indică reducerea biodiversităţii:
- în ultimii 40 de ani suprafaţa zonelor umede s-a restrâns în unele ţări la mai puţin de
jumătate;
- pădurile mediteraneene mai acoperă doar aproximativ 10% din suprafaţa lor iniţială;
- zonele de coastă şi alpine din Europa sunt cele mai deteriorate sisteme ecologice de acest
tip din lume;
- modificarea practicilor agricole tradiţionale a ameninţat suprafeţe întinse de păşuni
seminaturale foarte valoroase, în special în Europa Centrală, Sudică şi de Est.
Cea mai profundă deteriorare a componentelor capitalului natural s-a produs în zonele unde
dezvoltarea economică şi industrială sunt mai intense. Aceasta datorită impactului direct sau
indirect, din ce în ce mai accentuat, al activităţilor umane.
Strategiile de conservare a biodiversităţii
Conservarea biodiversităţii se face ex-situ şi in situ:
1. Conservarea ex-situ se realizează prin menţinerea şi reproducerea speciilor prin:
includerea lor în colecţii vii de tipul grădinilor botanice şi zoologice şi conservarea
elementelor reproducătoare (polen, spermă, ovule), a seminţelor şi embrionilor.
2. Conservarea in situ se realizează prin conservarea ecosistemelor naturale şi a speciilor
în cadrul habitatelor naturale şi seminaturale.
Menţinerea biodiversităţii ex-situ
Conservarea ex-situ reprezintă pentru unele specii singura şansă de supravieţuire, deoarece
datorită efectivului foarte scăzut nu se pot menţine în cadrul habitatelor lor prin mecanisme naturale.
Scopul principal al conservării ex-situ este realizarea reproducerii în captivitate a indivizilor
aparţinând speciilor periclitate în vederea repopulării habitatelor naturale şi refacerii populaţiilor în
arealul speciei.
Colecţiile vii
Grădinile botanice au ca scop principal cel educativ, dar şi de menţinere a unor specii de
plante ameninţate cu extincţia, pentru a le înmulţi şi a repopula habitatele naturale ale acestora.
Dezvoltarea grădinilor botanice în aceeaşi incintă cu cele zoologice este pentru a favoriza
înţelegerea interdependenţei dintre organismele vegetale şi cele animale. Includerea de bănci de
seminţe şi polen sunt necesare în cazul în care plantele nu au putut supravieţui unei ierni geroase sau
unui atac al dăunătorilor. Includerea culturilor de ţesuturi şi a culturilor microbiene.
Avantajele metodei de conservare: costurile relativ mici de înfiinţare şi întreţinere
comparativ cu cele legate de întreţinerea şi înfiinţarea bancilor de gene; posibilitatea ca aceste
grădini botanice să prezinte pentru unele specii, singurele posibilităţi de conservare.
Dezavantajele sunt: condiţiile de conservare sunt adesea mai vitrege decât cele din mediul
natural (în special pentru speciile aparţinând regiunilor tropicale şi care necesită agenţi polenizatori);
spaţiul închis necesar pentru cultivare; număr mare de angajaţi pentru întreţinere; imposibilitatea de
a se surprinde varietatea specifică prezintă la plantele aflate în regim natural; posibilitatea hibridării
speciilor; posibila sterilitate determinată de strămutarea din habitatul natural sau de tratamentele
intense cu insecticide pentru înlăturarea dăunătorilor importaţi odată cu plantele.
Grădinile zoologice au ca scop înfiinţarea menţinerii şi reproducerea în captivitate a unor
specii de animale ameninţate cu extincţia în vederea reintroducerii lor în habitatele naturale. Speciile
incluse nu sunt doar cele rare, ci şi cele comune, dar nu în scopul conservării, ci pentru ilustrarea
biodiversităţii specifice.
Tendinţele moderne: dezvoltarea în cadrul acestora a băncilor de spermă, ovule, embrioni şi
a culturilor de ţesuturi.
 Avantajele acestei metode de conservare: constituie material educativ; asigură reproducerea
în captivitate a unor specii ameninţate cu extincţia.
Dezavantajele acestei metode de conservare: imposibilitatea conservării speciilor pure,
datorită hibridizării, care face ca programele de reproducere în captivitate să fie inutile; spaţiu mare
necesar simulării habitatului natural; negarantarea menţinerii pe termen lung a speciilor; necesitatea
unui personal numeros pentru întreţinere; costuri ridicate pentru hrană.
Rezervaţii pentru reproducerea în captivitate
Se referă atât la plante cât şi la animale şi în Rezervaţiile Naturale sau în Parcuri Naţionale şi
în Grădinile Zoologice.
Scopul este controlul populaţiilor de animale ameninţate cu extincţia în vederea menţinerii
diversităţii genetice şi repopulării habitatelor naturale. Principala modalitate de realizare a
reproducerii în captivitate este însămânţarea artificială.
Avantajul este acela că posibilitatea repopulării habitatelor naturale din care specia a
dispărut. Dezavantajul este că reuşeşte doar la puţini indivizi ai unei specii.
ale mediilor nutritive şi termenul relativ scurt de menţinere a preparatelor.
Ariile protejate
Sunt considerate a fi printre cele mai eficiente mijloace de conservare a diversităţii biologice
in situ, fapt evidenţiat de asemenea în art. 8 al Convenţiei pentru Conservarea Diversităţii Biologice.
O arie protejată este „o arie terestră sau marină dedicată special pentru protecţia sau
menţinerea diversităţii biologice şi a resurselor naturale şi culturale asociate acesteia şi manageriată
prin mijloacele legale sau alte mijloace eficiente”.
Obiectivele managementului în ariile protejate:
- cercetări ştiinţifice;
- protecţia vieţii în sălbăticie;
- conservarea speciilor şi ecosistemelor;
- Menţinerea serviciilor ecologice (controlul climei, al calităţii aerului, apei, controlul
regimului hidrologic etc.);
- Protecţia particularităţilor naturale şi culturale specifice;
- Turism şi recreere;
- Educaţie;
- Utilizarea durabilă a resurselor din ecosistemele naturale;
- Menţinerea atributelor culturale şi a celor tradiţionale.
În funcţie de obiectivele primare de management al ariilor protejate, Uniunea Internaţională
de Conservare a Naturii a dezvoltat un sistem de clasificare a tuturor ariilor protejate care include
şase categorii principale:
- Rezervaţii naturale strict protejate/Arii naturale sălbatice: arii protejate administrate în
special pentru scopuri ştiinţifice şi protecţia vieţii sălbatice;
- Parcuri Naţionale: arii protejate administrate în principal pentru conservarea
ecosistemelor şi recreere;
- Monumente ale naturii: arii protejate manageriate în special pentru conservarea unor
caracteristici naturale specifice;
- Arii pentru managementul habitatelor/speciilor: arii protejate gestionate în principal
pentru conservarea habitatelor şi a speciilor printr-un management activ;
- Complexe de ecosisteme terestre/marine protejate: arii protejate manageriate în principal
pentru conservarea complexelor de ecosisteme terestre şi marine şi pentru recreere;
- Arii protejate cu resurse gestionate: arii protejate manageriate în principal pentru
utilizarea durabilă a ecosistemelor naturale.