Introducere. Ce sunt ariile protejate?

În România naturaliştii începutului de secol XX au avut iniţiativa de a înfiinţa rezervaţii

naturale şi chiar parcuri naţionale. Pănă la începutul secolului XXI procupările legate de ariile
protejate (AP) şi managementul acestora au fost reduse la iniţiativele voluntare ale iubitorilor
de natură, concretizându-se rareori în măsuri specifice de conservare realizate de autorităţi sau
de administratorii terenurilor pe care se declaraseră arii protejate.
Ariile protejate, delimitate ca zone în care scopul principal îl constituie conservarea şi
protecţia naturii şi a valorilor culturale, sunt importante pentru toate segmentele societăţii. Au
potenţial deosebit pentru a deveni modele de dezvoltare armonioasă a societăţii umane,
deoarece în aceste arii se promovează, mai mult decât în alte zone, managementul durabil al
resurselor naturale şi culturale. Măsurile de management promovate sau chiar impuse în AP pot
afecta într-un fel sau altul comunităţile din interiorul lor sau din imediata lor apropiere şi pot
influenţa modul de dezvoltare a economiei prin aplicarea unui management care are la bază
principii de conservare a naturii, uneori stabilindu-se anumite restricţii cu privire la activităţile
ce pot afecta în mod semnificativ valorile naturale şi culturale.
Este foarte important să se înţeleagă diferenţa între aceşti termeni:
-protecţia naturii implică într-adevăr, în termeni tehnici, în primul rând acţiuni de
păstrare a speciilor şi ecosistemelor într-o stare cât mai naturală, protejarea lor de efectele
acţiunilor umane, ceea ce duce de cele mai multe ori la restricţii în ce priveşte activităţile umane
-conservarea naturii se referă la o abordare mai complexă şi mai dinamică: poate
însemna menţinerea în stare cât mai naturală a speciilor şi habitatelor rare fără să se intervină
în procesele naturale, dar permite şi intervenţii active pentru menţinerea valorilor naturale sau
chiar impune managementul activ al resurselor naturale, mai ales în cazul ecosistemelor
„secundare” ce au rezultat în urma activităţilor umane desfăşurate de-a lungul secolelor (de
exemplu a fâneţelor).
Ca urmare, pentru a ilustra în mod corect rolul ariilor protejate, este recomandat să se
folosească termenul de „conservare” a naturii sau a biodiversităţii.

I. Conservarea biodiversităţii şi ariile protejate

„Aşadar, ce este biodiversitatea? Cei mai mulţi, în special biologii, înclină spre a
considera că, într-un fel este totul.”- spune Dan Cogălniceanu în lucrarea sa „Biodiversity”
apărută în 2003.
Bineînţeles, acest „totul” a fost definit şi redefinit de numeroși specialişti. Cea mai des
citată definiţie este cea din Convenţia pentru Biodiversitate (CBD) a Naţiunilor Unite.
Conform CBD, articolul 2, diversitatea biologică sau biodiversitatea reprezintă
„variabilitatea organismelor vii din toate sursele, incluzând, printre altele, cele terestre, marine
sau din alte ecosisteme acvatice şi complexele ecologice ale căror părţii sunt acestea, incluzând
diversitatea speciilor, comunităţilor şi a ecosistemelor”.
Conform lui Dan Cogălniceanu (1999) „biodiversitatea include componentele
capitalului natural la care se adaugă diversitatea antropică (etnoculturală)”.
În România naturaliştii începutului de secol XX au avut iniţiativa de a înfiinţa rezervaţii
naturale şi chiar parcuri naţionale. Pănă la începutul secolului XXI procupările legate de ariile
protejate (AP) şi managementul acestora au fost reduse la iniţiativele voluntare ale iubitorilor
de natură, concretizându-se rareori în măsuri specifice de conservare realizate de autorităţi sau
de administratorii terenurilor pe care se declaraseră arii protejate
Capitalul natural al unei unităţi politico-administrative sau regiuni geografice este
constituit din reţeaua sistemelor ecologice care funcţionează în regim natural şi seminatural şi
din reţeaua sistemelor antropizate rezultate din transformarea şi simplificarea primelor
categorii.

1
 Componentele ierarhice ale capitalului natural sunt diversitatea genetică, diversitatea
specifică şi diversitatea ecosistemică (Vădineanu, 1998).
Diversitatea genetică se referă la variabilitatea din cadrul aceleiaşi specii (intraspecifică)
şi reprezintă fundamentul procesului evolutiv.
Diversitatea specifică se referă la varietatea speciilor la nivel local (biocenoză), regional
(regiune biogeografică) sau global (biosferă).
Diversitatea ecosistemică este nivelul la care au loc procesele evolutive, pe lângă
elementele vii, aceasta include şi componenta nevie – biotopul.
Unii autori consideră diversitatea antropică ca fiind o componentă a biodiversităţii, care
trebuie tratată separat datorită complexităţii şi importanţei sistemului socioeconomic ca şi
componentă a ecosferei. Diversitatea antropică sau etnoculturală se referă la diversitatea etnică,
culturală şi lingvistică a comunităţilor umane.
Capitalul natural constituie sursa principală de servicii ecologice şi produse economice,
dar este şi o parte de neînlocuit a patrimoniului nostru cultural şi a istoriei noastre. Această
resursă trebuie menţinută într-o stare cât mai bună în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare.
În ultimele decenii ritmul de distrugere al acestui capital s-a accelerat în mod îngrijorător şi nu
există semnale că acest ritm s-ar reduce (Mediul în Europa, evaluarea a doua, EEA, 1998).
Prin iniţiativa “One Planet Living” al cărei înţeles este „trăind dintr-o singură planetă”,
două organizaţii, WWF (World Wildlife Fund in the USA and Canada) şi BioRegional atrag
atenţia că, dacă întreaga omenire ar trăi conform modului de viaţă european, am consuma deja
resursele a trei planete, iar cu modul de viaţă al celor ce trăiesc în Statele Unite ale Americii am
consuma resursele a cinci planete.
WWF defineşte în „Raportul Planetei vii” (“Living Planet Report”) termenul de
„amprentă ecologică”, o măsură a necesarului de teren şi apă (considerând suprafeţele
productive) utilizate pentru a produce ceea ce consumăm şi pentru a absorbi deşeurile pe care
le producem. Conform acestui indice omenirea consumă în prezent resursele a 1,2 planete,
tendinţa de creştere continuă a consumului fiind evidentă.

Graficul „amprentei ecologice” 1961-2005 – cerinţele omenirii faţă de biosferă au

crescut de peste două ori în perioada menţionată. Sursa: WWF, Living Planet Report, 2004

Amprenta ecologică globală

Amplificarea „amprentei ecologice” duce în mod inevitabil la reducerea biodiversităţii,
fapt ilustrat de „Indexul planetei vii”. Acest index este un indicator definit pentru a se
monitoriza statutul biodiversităţii la nivel mondial şi reflectă tendinţele unui număr mare de

2
populaţii de specii, bazându-se pe tendinţele înregistrate pentru aproximativ 5.000 de populaţii
a 1.686 de specii de mamifere, păsări, reptile, amfibieni şi peşti din toată lumea. Schimbările
sunt apoi înregistrate plecându-se de la valoarea de referinţă din 1970, căreia i s-a dat valoarea
zero.

Graficul „Indexului planetei vii” ilustrând descreşterea populaţiilor de specii. Sursa:

WWF, Living Planet Report, 20044 Indexul planetei vii, 1970-2005 (Living Planet
Report 2006, WWF)

Prin iniţiativa ”One Planet Living” se atrage atenţia asupra faptului că prin consumul
nesăbuit/nerațional al resurselor naturale s-au produs deja efecte semnificative asupra naturii.
Câteva exemple în acest sens: jumătate din pădurile planetei au fost distruse şi se pierd
în continuare 2% în fiecare an, rata dispariţiei speciilor este de 1000 de ori mai mare decât rata
extincţiei naturale, un sfert din speciile de mamifere sunt în pericol de a dispărea.
Dacă biodiversitatea este „totul”, respectiv tot ceea ce o compune asigură serviciile de
mediu şi resursele fără de care omenirea nu poate exista, conservarea biodiversităţii devine
condiţia de bază pentru menţinerea vieţii pe Pâmânt. Conservare se poate face în principal pe
două căi: „in-situ” şi „exsitu”.

Conservarea „in-situ” presupune

- Conservarea ecosistemelor prin stabilirea unui sistem de arii protejate sau zone ce
necesită măsuri speciale de conservare în paralel cu crearea unui sistem adecvat de management
pentru ariile protejate,
- conservarea speciilor în cadrul habitatelor sau ecosistemelor naturale sau semi-
naturale,

Conservarea „ex-situ” se face prin:

- menţinerea şi propagarea organismelor vii în grădini zoologice şi botanice,
- menţinerea seminţelor, embrionilor, spermei, microorganismelor, etc. prin congelare.

3
 Modalităţi de gestionare a biodiversităţii (Managementul Capitalului Natural,
Cogălniceanu, 1999)

După cum arată şi în tabelul de mai sus, ariile protejate se constituie într-un mijloc
important de conservare a biodiversităţii. Pentru ca aceste arii protejate să-şi îndeplinească
rolul, intervenţiile umane trebuie astfel planificate încât să permită şi menţinerea proceselor
naturale.
Menţinerea biodiversităţii ex-situ reprezintă pentru unele specii singura şansă de
supravieţuire, deoarece, având efectivul foarte scăzut, nu se pot menţine în habitatele lor prin
mecanisme naturale sau habitatul lor a fost redus atât de mult încât nu le mai oferă cadrul natural
necesar pentru a supravieţui.
Scopul principal al conservării ex-situ este asigurarea reproducerii în captivitate a
indivizilor aparţinând speciilor pericliatate în vederea repopulării habitatelor naturale şi
refacerea populaţiilor în arealul speciei. Exemple de specii pentru care se desfăşoară asemenea
programe: conservarea ex-situ a resurselor genetice forestiere pentru diferite specii de arbori
din România, stejar pedunculat în Republica Moldova, realizarea de bănci de seminţe pentru
diferite specii de orhidee, specii de muşchi şi ciuperci.
Este important de reţinut că tehnicile de conservare ex-situ nu pot garanta menţinerea
pe termen lung a unei specii, deoarece:
- tehnicile de conservare ex-situ permit menţinerea în afara habitatului lor natural a unui
număr mic de indivizi;
- conservarea în condiţii artificiale nu este fezabilă (finaciar şi logistic) pe termen lung
decâtpentru un număr mic de specii;
- procesul natural de speciaţie (apariţia de specii noi din cele existente) nu este posibil
în cazul conservării ex-situ;
- existenţa speciilor este indisolubil legată de menţinerea habitatelor naturale
Metodele de conservare in-situ reprezintă cea mai eficientă modalitatea de a conserva
maximum de diversitate pe termen lung constând în conservarea habitatelor naturale a
diferitelor specii.
Conservarea in-situ vizează specii/populaţii sau sisteme ecologice (ecosisteme,
complexe locale sau regionale de ecosisteme) în ansamblul lor.
Tehnicile de menţinere a biodiverităţii in-situ presupun constituirea de arii protejate
terestre şi marine, refugii pentru speciile periclitate, bănci de gene in-situ.

4
 II. Ce sunt ariile protejate? De ce este nevoie de arii protejate?
„Ariile protejate joacă un rol critic în menţinerea vieţii pe Pământ.” se afirmă în
„Managementul ariilor protejate”, Ghidul Global al IUCN publicat în 2006. Cele 188 de ţări
semnatare ale Convenţiei Diversităţii Biologice recunosc faptul că ariile protejate reprezintă
cea mai importantă metodă de a conserva biodiversitatea şi de a oferi modele de dezvoltare în
armonie cu natura în contextul dezvoltării economice accelerate din ultimele decenii.
Uniunea Mondială pentru Conservarea Naturii (IUCN7) defineşte aria protejată astfel:
Aria protejată este „un spaţiu geografic clar delimitat, recunoscut, desemnat şi administrat în
baza unor acte legale sau prin alte mijloace eficiente, cu scopul de a se realiza conservarea pe
termen lung a naturii precum şi a serviciilor de mediu şi a valorilor culturale asociate” – Ghid
pentru utilizarea Categoriile de Management ale ariilor protejate, IUCN, 2008.
Fiecare termen din definiţia de mai sus a fost atent gândit şi semnificaţia lui bine
explicată în ghidul IUCN. Pentru buna înţelegere a definiţiei se recomandă consultarea ghidului
IUCN, care sperăm să fie disponibil în curând şi în limba română.
În legislaţia românească, respectiv în Ordonanţa de Urgenţă nr. 57/2007 privind regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, ariile
protejate sunt definite ca arii naturale protejate, indicându-se că valorile protejate/conservate
sunt în principal cele naturale: „arie naturală protejată - zonă terestră/acvatică şi/sau subterană
în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice,
peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică,
ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare stabilit
conform prevederilor legale.”
Separarea valorilor naturale de cele culturale este adeseori artificială şi greu de realizat,
mai ales în condiţiile în care natura a fost influenţată şi modificată în mod semnificativ de
activitatea umană de-a lungul secolelor, aşa cum s-a întâmplat în cea mai mare parte a
continentului European. De aceea, în majoritatea ariilor protejate europene se conservă atât
valorile naturale cât şi cele culturale, parcurile naturale încadrate în categoria V IUCN fiind un
bun exemplu în acest sens.
Ariile protejate se constituie în elemente ale reţelei de arii protejate. În adevăratul sens
al cuvântului, reţeaua de arii protejate ar trebui să fie formată din arii protejate şi din
„coridoarele” care le leagă. Conform legislaţiei româneşti, „coridoarele ecologice” sunt „zone
naturale sau amenajate care asigură cerinţele de deplasare, reproducere şi refugiu pentru speciile
sălbatice terestre şi acvatice şi în care se aplică măsuri de protecţie şi conservare”. Aşa cum se
întâmplă în marea majoritate a ţărilor, coridoarele nu sunt încă definite şi protejate / conservate
nici în România.
Legislaţia românească face distincţie între reţeaua naţională de arii protejate, care
constituie „ansamblul ariilor protejate de interes naţional- şi reţeaua ecologică de arii protejate,
care este „ansamblul de arii naturale protejate, împreună cu coridoarele ecologice”.

De ce avem nevoie de arii protejate?

Ariile protejate sunt esenţiale în conservarea capitalului natural şi cultural întrucât
includ cele mai reprezentative şi semnificative zone din punct de vedere al biodiversităţii, al
valorilor naturale şi culturale asociate. Măsurile de management în aceste arii se elaborează şi
se implementează în aşa fel încât să se menţină sau chiar să se refacă, acolo unde este nevoie,
ecosistemele naturale şi populaţiile de specii sălbatice, menţinându-se în acelaşi timp sau
căutându-se soluţii pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale.
Dincolo de obiectivul principal de menţinere şi chiar de refacere a valorilor naturale şi
culturale ameninţate de o dezvoltare economică accelerată şi uneori haotică, ariile protejate ar
trebui să se constituie în zone model pentru o convieţuire armonioasă a omului cu natura, chiar
şi în condiţiile în care ritmul de dezvoltare economică se accelerează. În aceste zone, printr-un

5
management adecvat se poate demonstra că dezvoltarea nu înseamnă neapărat distrugerea
naturii şi ar trebui să se facă eforturi deosebite pentru a se găsi soluţii viabile pentru o dezvoltare
economică bazată pe utilizarea durabilă a resurselor naturale.
Înfiinţarea de arii protejate şi managementul eficient al acestora reprezintă o necesitate
deoarece:
• reprezintă cel mai eficient mod de conservare in-situ, întrucât fiind desemnate adesea
pe suprafeţe relativ mari, pot include ecosisteme naturale şi seminaturale reprezentative şi
permit conservarea şi monitorizarea lor,
• sunt zone model, unde acţiunile eficiente de conservare a ecosistemelor naturale şi
seminaturale, inclusiv prin utilizare durabilă, pot demonstra că, menţinerea într-o stare
corespunzătoare a componentelor capitalului natural permite asigurarea resurselor şi serviciilor
ce stau la baza dezvoltării socio-economice durabile,
• sunt adevărate „laboratoare”, în care acţiunile de protecţie strictă sau management
activ cu scop de conservare a biodiversităţii permit acumularea de cunoştinţe valoroase fie cu
privire la procesele naturale, fie pentru găsirea „formulelor” eficiente pentru asigurarea
tranziţiei de la o dezvoltare economică concentrată pe profit la un model de dezvoltare durabilă.

Biodiversitatea – Concept de actualitate

Preocuparile actuale pentru stoparea distrugerii biodiversitatii sunt justificate de rata
nemaiintalnita cu care aceasta este pierduta, fiind intr-un real pericol de disparitie categorii
intregi de componente ale sale.
Biodiversitatea este sub o amenintare fara precedent datorita presiunii antropice.
Speciile dispar cu o rata de 10.000 de ori mai mare decat rata naturala, in conditiile in care se
estimeaza ca au fost descrise mai pulin de 5% din specii. Dispar categorii intregi de ecosisteme,
fara a se putea determina interactiunile dintre componentele lor care sa permita mentinerea
calitatii vieții pe Pamant. Speciile care supraviefuiesc sufera o reducere a variabilitatii genetice.
Distrugerea componentelor biodiversitatii reduce optiunile viitoare ale umanitatii si amenință
insăși posibilitatea continuității societății umane.
Pentru a se putea elabora masuri eficiente de conservare si management sunt necesare
date calitative si cantitative asupra diverselor componente ale biodiversitatii, astfel incat acestea
sa poata fi cuantificate si comparate. Pentru aceasta este necesara identificarea diferitelor
elemente componente care sa aiba o structura similara si consistenta. In prezent exista o mare
varietate de clasificari ale componentelor biodiversitatii, mergand de la cele care recunosc doar
diversitatea specifica pana la cele care disting numeroase categorii, improprii studiului. Lipsa
unei viziuni unitare, clare, a specialistilor din domeniu, ingreuneaza activitatea de conservare,
deoarece mesajul transmis populatiei si factorilor de decizie nu este consecvent si suficient de
coerent. Considerand biodiversitatea ca intreaga variabilitate a organismelor vii si a habitatelor
in care traiesc acestea, se delimiteaza patru componente ierarhice ale biodiversitatii: diversitatea
speciftca, diversitaiea genetica, diversitatea ecosistemelor si diversitatea antropica.
Componenta principala este diversitatea specifica, deseori confundata cu biodiversitatea
deoarece este cel mai bine inteleasa si a fost studiata de multa vreme de catre taxonomiati. Ea
se refera la varietaiea speciilor la nivel local (biocenoza), regionaa (biom), regiune
biogeografica si global (biosfera). O categorie a acesteia, care permite stabilirea unor criterii de
prioritate in conservare este diversitatea taxonomica, care vizeaza varietatea taxonilor de rang
superior.
O alta componenta a biodiversitatii este diversitatea genetica, care se refera la
variabilitatea intraspecifica si care reprezinta insasi fundamentul procesului evolutiv. Studiul in
acest domeniu este relativ recent, dar cunoaste o mare amploare dalorita progreselor realizate
in genetica si biochimie, care permit anlaliza pana la nivel molecular, prin utilizarea unor
metode din ce in ce mai sofisticate.

6
 O componenta importanta este diversitatea ecosistemelor, care se refera la nivelul la
care au loc procesele evolutive si care include si o componenta nevie, biotopul. La acest nivel
masurile de conservare isi propun sa mentina proprietatile si procesele ecologice caracteristice
fiecarei componente (structura trofica, fluxul de energie si circuitele biogeochimice). Din punct
de vedere al costurilor este mult mai eficient sa se opereze la nivelul grosier al ecosistemului
decat la nivelul fin al speciei. Speciile nu exista izolat, pe langa faptul ca sunt alcatuite din
populatii diferite din punct de vedere genetic, toate sunt componente ale unei biocenoze,
ocupand o anumita nisd functionala. Fiecare specie depinde astfel de alte specii din cadrul
ecosistemului.
- Ultima componenta diversitatea antropica sau etnoculturala, se refera la diversitatea
etnica, lingvistica si culturala a comunitatilor umane.
Anii 1904 și 1935 sunt două date de referință importante pentru spațiul românesc în
domeniul declarării ariilor naturale protejate, primul fiind legat de declararea primei rezervații
naturale — Codrul secular Slătioara — iar cel de-al doilea de constituirea Parcului Național
Retezat, ce avea la acea dată o suprafață de circa 10.000 hectare, din care mai mult de jumătate,
respectiv 6.500 de hectare, de pădure. Pe 21 mai 2015 s-au împlinit 128 de ani de la nașterea
lui Alexandru Borza, cunoscut ca 'părintele Parcului Național Retezat', principalul promotor al
vremii sale pentru ocrotirea naturii și inițiatorul înființării primului parc național românesc.
'Dacă în 1935, Parcul Național Retezat avea circa 10.000 de hectare, suprafața zonelor
protejate a fost mărită succesiv până la 20.000 hectare în anul 1987, iar la ora actuală a ajuns la
38.138 de hectare, din care pădurea ocupă aproximativ 20.000 de hectare. În special, rezervațiile
naturale și alte arii protejate din fondul forestier au fost foarte mult promovate în a doua
perioadă a secolului trecut, când prin prevederile amenajamentelor silvice a fost instituit un
regim de protecție pentru o serie de zone care s-au conservat foarte bine la acel moment'.
In anul 1962, la inițiativa silvicultorilor de la ICAS (Institutul Național de Cercetare-
Dezvoltare în Silvicultură "Marin Drăcea") și a celor din județul Bihor a fost propusă înființarea
Parcului Național Apuseni, zonă care a fost conservată prin prevederi ale amenajamentului
silvic.
'Nu a existat mult timp un act oficial emis la nivel național prin care să i se atribuie statut
de parc național. La acea vreme silvicultorii, și nu numai ei, nu aveau o noțiune foarte clară
vizavi de categoriile de arii protejate și luau ca model Parcul Național Yellowstone din Statele
Unite ale Americii, prima arie protejată constituită la nivel mondial, la 1 martie 1872, având o
suprafață de aproape 900.000 de hectare (...) În aceste condiții, a fost asigurat statutul de
protecție prin amenajamentele silvice, doar pentru pădurile din zona propusă a fi declarată parc
național.
Din datele statistice reiese că, la nivelul anilor '70, erau declarate aproximativ 200.000
de hectare de păduri în diverse categorii de arii protejate, mare majoritate fiind rezervații
naturale“.
Istoric vorbind, silvicultorii români s-au implicat în promovarea și administrarea de arii
naturale protejate încă de la începutul secolului trecut, iar profesorul silvicultor Petre Antonescu
este cel care, încă din anul 1881, a susținut importanța europeană a pădurilor virgine Letea și
Caraorman și a introdus în țara noastră conceptul de 'monument natural' (1908). În programul
de activitate forestieră din anul 1915 a cerut: "votarea neapărată a unei legi prin care să se treacă
la inventarierea și apărarea contra distrugerii a tuturor monumentelor naturale (...) să se rezerve
o parte din pădurile virgine spre a păstra posterității aspectul lor caracteristic (...) care în curând
vor deveni o raritate". Mai mult, V. Golescu propune crearea parcurilor naționale în România
în anul 1912, considerând că "mijloacele cele mai eficiente de a proteja peisajul ar fi crearea
unor parcuri naționale în felul celor din Statele Unite (...) în câteva păduri ale statului".
O serie de alți silvicultori de renume, precum profesorul Marin Drăcea sau
academicienii C.C.Georgescu, I. Popescu-Zeletin sau Alexandru Beldie, au contribuit la

7
constituirea majorității celor 55 de rezervații oficializate în perioada 1935 — 1944, din care 30
erau rezervații forestiere, ei activând totodată în calitate de "conservatori" și de "custozi
onorifici" ai acestor rezervații.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, 52 de rezervații, în suprafață de 2.072
hectare au fost în gestionarea directă a "Institutului de Cercetări și Experimentație Forestieră',
iar în a doua jumătate a secolului trecut, la inițiativa ICAS a fost înființat, prin prevederi ale
amenajamentului silvic, "Parcul Național Munții Apuseni' (1962) în raza Ocolului Silvic
Sudrigiu (județul Bihor). În perioada 1973 — 1978, inginerul silvic Zeno Oarcea, din cadrul
ICAS, a elaborat primele studii pentru constituirea a 11 parcuri naționale.
Abia în anul 1990 se poate vorbi de o "tentativă" de desemnare a unor Parcuri Naționale
în România, prin inițiativa cercetătorilor silvici și pe baza studiilor elaborate de către ICAS.
Ministerul Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător de la acea vreme a emis un ordin privind
constituirea a 13 parcuri naționale în suprafață de 397.400 hectare, din care 126.100 hectare
rezervații integrale.
Șeful Serviciului de Arii Protejate afirmă că ordinul nu a fost publicat niciodată în
Monitorul Oficial, motiv pentru care se putea aplica "doar pe teritoriul administrat de instituțiile
subordonate Ministerului Mediului".
"Între anii 1992-1994, Ministerul Mediului din aceea perioadă a contractat un studiu
pentru fundamentarea declarării unui număr de 17 parcuri naționale și naturale, care va sta la
baza Legii nr. 5 din anul 2000 pentru amenajarea teritoriului și desemnarea de arii protejate.
Dar, efectiv și legal, abia în anul 2000 au fost precizate prin legislație, Parcurile Naționale și
celelalte categorii de arii protejate de importanță națională, iar ulterior acestui an, prin Hotărâri
de Guvern succesive au fost desemnate și alte parcuri și arii naturale protejate", explică șeful
departamentului din Romsilva.

III. Legislaţie specifică:

-O.U.G. nr.57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice, cu modificările şi completările ulterioare.
-O.M. nr1710/2007 privind aprobarea documentaţiei necesare în vederea instituirii
regimului de arie naturală protejată de interes naţional.
-O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului aprobată prin Legea 265/2006, cu
modificările şi completările ulterioare
-H.G. nr.1284/2007 privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică ca parte
integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România;
-Ordin nr.1964 din 13 decembrie 2007 privind instituirea regimului de arie naturală
protejată a siturilor de importanţă comunitară, ca parte integrantă a reţelei ecologice europene
Natura 2000 în România
-Ordin nr. 1533 din 27 noiembrie 2008 privind aprobarea Metodologiei de atribuire a
administrării ariilor naturale protejate care necesită constituirea de structuri de administrare şi
a Metodologiei de atribuire a custodiei ariilor naturale protejate care nu necesită constituirea de
structuri de administrare

Scopul legislaţiei - garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural,

obiectiv de interes public major şi componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru
dezvoltare durabilă.
Legislaţia privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice reglementează:
-asigurarea diversităţii biologice, prin conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice pe teritoriul României;

8
 -menţinerea sau restabilirea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale
şi a speciilor din flora şi faună salbatică;
-identificarea bunurilor patrimoniului natural care necesită un regim special de protecţie,
pentru conservarea şi utilizarea durabilă a acestora;
-categoriile de arii naturale protejate, tipurile de habitate naturale, speciile de floră şi
faună salbatică şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce se supun regimului special de
protecţie, conservare şi utilizare durabilă;
-constituirea, organizarea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii natural protejate,
precum şi a regimului acesteia;
-regimul de administrare a ariilor naturale protejate şi procedurile de instituire a
regimului de protecţie pentru alte arii naturale şi bunuri ale patrimoniului natural;
-măsurile pentru protecţia şi conservarea speciilor de animale şi plante sălbatice
periclitate, vulnerabile, endemice şi/sau rare, precum şi cele pentru protecţia formaţiunilor
geomorfologice şi peisagistice de interes ecologic, ştiinţific, estetic, cultural-istoric şi de altă
natură, a bunurilor naturale de interes speologic, paleontologic, geologic, antropologic şi a altor
bunuri naturale cu valoare de patrimoniu natural, existente în perimetrele ariilor natural
protejate şi/sau în afara acestora;
-responsabilităţile şi atribuţiile pentru punerea în aplicare a prevederilor legale.

Categorii de arii naturale protejate în România

Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie şi conservare in situ bunurilor
patrimoniului natural se instituie un regim diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare,
potrivit următoarelor categorii de arii naturale protejate:
-de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii,
rezervaţii naturale, parcuri naturale;
-de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri,
zone umede de importanţă internatională, rezervaţii ale biosferei;
-de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă comunitară, arii
speciale de conservare, arii de protectie specială avifaunistică;
-de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al unitatilor
administrativ-teritoriale, după caz.

Ce protejează Reteaua Ecologica Europeană Natura 2000?

Este o reţea europeană de zone protejate care cuprinde un eşantion reprezentativ de
specii sălbatice şi habitate naturale de interes comunitar, constituită în vederea garantării
menţinerii acestora pe termen lung, având în vedere faptul că natura asigură resursele necesare
pentru dezvoltarea sistemului socio-economic.
Realizarea Reţelei Natura 2000 se bazează pe două Directive ale Uniunii Europene:
-Directiva Habitate (Directiva 92/ 43 din 1992 privind Conservarea Habitatelor a
Habitatelor Naturale si a Faunei si Florei Salbatice)
-Directiva Păsări (Directiva 79/ 409 din 1979 referitoare la conservarea păsărilor
sălbatice). Aceste directive reglementează modul de selectare şi desemnare a siturilor şi
protecţia acestora.
În legislatia româneasca aceste două Directive sunt transpuse prin OUG nr. 57/2007
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei
sălbatice.

9
 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice
Această ordonanţă de urgenţă reglementează:
a) asigurarea diversităţii biologice, prin conservarea habitatelor naturale, a florei şi
faunei sălbatice pe teritoriul României;
b) menţinerea sau restabilirea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale
şi a speciilor din flora şi fauna sălbatică;
c) identificarea bunurilor patrimoniului natural care necesită un regim special de
protecţie, pentru conservarea şi utilizarea durabilă a acestora;
d) categoriile de arii naturale protejate, tipurile de habitate naturale, speciile de floră şi
faună sălbatică şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce se supun regimului special de
protecţie, conservare şi utilizare durabilă;
e) constituirea, organizarea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii naturale protejate,
precum şi a regimului acesteia;
f) regimul de administrare a ariilor naturale protejate şi procedurile de instituire a
regimului de protecţie pentru alte arii naturale şi bunuri ale patrimoniului natural;
g) măsurile pentru protecţia şi conservarea speciilor de animale şi plante sălbatice
periclitate, vulnerabile, endemic şi/sau rare, precum şi cele pentru protecţia formaţiunilor
geomorfologice şi peisagistice de interes ecologic, ştiinţific, estetic, cultural-istoric şi de altă
natură, a bunurilor naturale de interes speologic, paleontologic, geologic, antropologic şi a altor
bunuri naturale cu valoare de patrimoniu natural, existente în perimetrele ariilor naturale
protejate şi/sau în afara acestora;
h) responsabilităţile şi atribuţiile pentru punerea în aplicare a acestei ordonanţe de
urgenţă
Nu fac obiectul reglementării acestei ordonanţe de urgenţă:
a) parcurile şi grădinile publice sau private de agrement, cu excepţia cazurilor în care
acestea au elemente şi bunuri cu valoare de patrimoniu natural;
b) rezervaţiile semincere agricole şi silvice cu scop productiv, rezervaţiile de resurse
genetice vegetale şi animale terestre şi acvatice destinate reproducerii unor specii vegetale şi
animale în scopuri economice, rezervaţiile destinate unor scopuri ştiinţifice sectoriale existente
pe terenurile unor instituţii publice sau private de cercetare şi producţie, precum şi altele
asemenea, organizate şi gestionate de proprietarii sau administratorii lor legali, cu excepţia
cazurilor în care acestea au elemente cu valoare de patrimoniu natural;
c) grădinile botanice, parcurile dendrologice, grădinile zoologice, acvariile, terariile, cu
excepţia cazurilor în care acestea deţin specii de plante şi animale sălbatice aflate sub regim
special de protecţie şi conservare ca bunuri ale patrimoniului natural;
d) colecţiile muzeistice, cu excepţia celor care deţin piese a căror valoare de patrimoniu
natural este atestată de autorităţile ştiinţifice competente;
e) zonele de protecţie specială - sanitară, hidrologică, hidrogeologică şi altele asemenea
- cu perimetre delimitate şi gestionate ca zone de protecţie specială pentru diverse obiective,
potrivit unor reglementări speciale, cu excepţia cazurilor în care pe aceste terenuri există bunuri
ale patrimoniului natural;
f) administrarea ariilor naturale protejate de interes judeţean sau local.

In sensul acestei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele

semnificaţii:
1. conservare - ansamblul de măsuri care se pun în aplicare pentru menţinerea sau
refacerea habitatelor naturale şi a populaţiilor de specii de faună şi floră sălbatice, într-o stare
favorabilă;

10
 2. habitate naturale - zonele terestre, acvatice sau subterane, în stare naturală sau
seminaturală, ce se diferenţiază prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice;
3. tipuri de habitate naturale de interes comunitar - acele tipuri de habitate care:
a) sunt în pericol de dispariţie în arealul lor natural;
b) au un areal natural redus ca urmare a restrângerii acestuia sau datorită faptului că în
mod natural suprafaţa sa este redusă;
c) sunt eşantioane reprezentative cu caracteristici tipice pentru una sau mai multe dintre
cele 5 regiuni biogeografice specifice pentru România: alpină, continentală, panonică, stepică
şi pontică.

4. tipuri de habitate naturale prioritare - tipurile de habitate naturale în pericol de

dispariţie, pentru a căror conservare Comunitatea Europeană are o responsabilitate particulară,
ţinând cont de proporţia arealului lor natural de răspândire.
Aceste tipuri de habitate sunt indicate printr-un asterisc în anexa nr. 2 la OUG 57;
5. stare de conservare a unui habitat natural - totalitatea factorilor ce acţionează asupra
unui habitat natural şi asupra speciilor caracteristice acestuia şi care îi pot afecta pe termen lung
distribuţia, structura şi funcţiile, precum şi supravieţuirea speciilor ce îi sunt caracteristice.
Starea de conservare a unui habitat natural se consideră favorabilă atunci când sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) arealul său natural şi suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestui areal sunt stabile
sau în creştere;
b) are structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea sa pe termen lung, iar
probabilitatea menţinerii acestora în viitorul previzibil este mare;
c) speciile care îi sunt caracteristice se află într-o stare de conservare favorabilă;
6. habitat al unei specii - mediul definit prin factori abiotici şi biotici, în care trăieşte o
specie în orice stadiu al ciclului biologic;
7. specii de interes comunitar - speciile care pe teritoriul Uniunii Europene sunt:
a) periclitate, cu excepţia celor al căror areal natural este situat la limita de distribuţie
în areal şi care nu sunt nici periclitate, nici vulnerabile în regiunea vest-palearctică;
b) vulnerabile, speciile a căror încadrare în categoria celor periclitate este probabilă
într-un viitor apropiat dacă acţiunea factorilor perturbatori persistă;

11
 c) rare, speciile ale căror populaţii sunt reduse din punctul de vedere al distribuţiei sau/şi
numeric şi care chiar dacă nu sunt în prezent periclitate sau vulnerabile riscă să devină. Aceste
specii sunt localizate pe arii geografice restrânse sau sunt rar dispersate pe suprafeţe largi;
d) endemice, speciile de plante/animale care se găsesc exclusiv într-o regiune/locaţie şi
care necesită o atenţie particulară datorită caracteristicilor habitatului lor şi/sau impactului
potenţial al exploatării acestora asupra stării lor de conservare;
8. specii prioritare - speciile periclitate pentru a căror conservare Comunitatea
Europeană are o responsabilitate specială datorită proporţiei reduse a arealului acestora pe
teritoriul Uniunii Europene.
Aceste specii sunt indicate printr-un asterisc în anexa nr. 3;
9. stare de conservare a unei specii - totalitatea factorilor ce acţionează asupra unei
specii şi care pot influenţa pe termen lung distribuţia şi abundenţa populaţiilor speciei
respective. Starea de conservare va fi considerată favorabilă dacă sunt întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
a) datele privind dinamica populaţiilor speciei respective indică faptul că aceasta se
menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului său
natural;
b) arealul natural al speciei nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitorul
previzibil;
c) există un habitat suficient de vast pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe
termen lung;
10. sit/arie - zonă definită geografic, exact delimitată;
11. sit de importanţă comunitară - situl/aria care, în regiunea sau în regiunile
biogeografice în care există, contribuie semnificativ la menţinerea ori restaurarea la o stare de
conservare favorabilă a habitatelor naturale prevăzute în anexa nr. 2 sau a speciilor de interes
comunitar prevăzute în anexa nr. 3 şi care contribuie semnificativ la coerenţa reţelei "Natura
2000" şi/sau contribuie semnificativ la menţinerea diversităţii biologice în regiunea ori regiunile
biogeografice respective.
12. arie specială de conservare - situl de importanţă comunitară desemnat printr-un act
statutar, administrativ şi/sau contractual în care sunt aplicate măsurile de conservare necesare
menţinerii sau de refacere la o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi/sau a
populaţiilor speciilor de interes comunitar pentru care situl este desemnat;
12^1. arii de protecţie specială avifaunistică - ariile naturale protejate ale căror scopuri
sunt conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul, refacerea la o stare de conservare
favorabilă a speciilor de păsări şi a habitatelor specific, desemnate pentru protecţia de păsări
migratoare,
13. exemplar - orice plantă sau animal în stare vie ori moartă sau orice parte ori derivat
din acestea, precum şi orice alte produse care conţin părţi sau derivate din acestea, aşa cum sunt
specificate în documentele care le însoţesc, pe ambalaje, pe mărci ori etichete sau în orice alte
situaţii;
14. mediu natural - ansamblul componentelor, structurilor şi proceselor fizico-
geografice, biologice şi biocenotice naturale, terestre şi acvatice, având calitatea de păstrător al
vieţii şi generator de resurse necesare acesteia;
15. patrimoniu natural - ansamblul componentelor şi structurilor fizico-geografice,
floristice, faunistice şi biocenotice ale mediului natural, ale căror importanţă şi valoare
ecologică, economică, ştiinţifică, biogenă, sanogenă, peisagistică şi recreativă au o semnificaţie
relevantă sub aspectul conservării diversităţii biologice floristice şi faunistice, al integrităţii
funcţionale a ecosistemelor, conservării patrimoniului genetic, vegetal şi animal, precum şi
pentru satisfacerea cerinţelor de viaţă, bunăstare, cultură şi civilizaţie ale generaţiilor prezente
şi viitoare;

12
 16. bun al patrimoniului natural - componenta patrimoniului natural care necesită un
regim special de protecţie, conservare şi utilizare durabilă în vederea menţinerii în beneficiul
generaţiilor prezente şi viitoare;
17. peisaj - zona percepută de către populaţie ca având caracteristici specifice rezultate
în urma acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani;
18. arie naturală protejată - zona terestră şi/sau acvatică în care există specii de plante şi
animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice,
paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală
deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor
legale;
19. conservare "in situ" - protecţia şi conservarea bunurilor patrimoniului natural în
mediul lor natural de geneză, existenţă şi evoluţie;
20. coridor ecologic - zona naturală sau amenajată care asigură cerinţele de deplasare,
reproducere şi refugiu pentru speciile sălbatice terestre şi acvatice şi în care se aplică unele
măsuri de protecţie şi conservare;
21. reţea naţională de arii naturale protejate - ansamblul ariilor naturale protejate, de
interes naţional, comunitar şi internaţional;
22. reţea ecologică a ariilor naturale protejate - ansamblul de arii naturale protejate,
împreună cu coridoarele ecologice;
23. reţea ecologică "Natura 2000" - reţeaua ecologică europeană de arii naturale
protejate şi care cuprinde arii de protecţie specială avifaunistică, stabilite în conformitate cu
prevederile Directivei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice şi arii speciale de
conservare desemnate de Comisia Europeană şi ale Directivei 92/43/CEE privind conservarea
habitatelor naturale, a faunei şi florei sălbatice;
24. specii indigene - speciile de plante şi animale sălbatice care se regăsesc în mod
natural în România şi nu ca urmare a introducerii accidentale sau forţate de către om de-a lungul
secolelor
25. specii protejate - orice specii de floră şi faună sălbatică care beneficiază de un statut
legal de protecţie;
26. specii alohtone - speciile introduse/răspândite, accidental sau intenţionat, din altă
regiune geografică, ca urmare directă ori indirectă a activităţii umane, lipsind în mod natural
dintr-o anumită regiune, cu o evoluţie istorică cunoscută într-o arie de răspândire naturală, alta
decât zona de interes, care pot fi în competiţie, pot domina, pot avea un impact negativ asupra
speciilor native, putând chiar să le înlocuiască;
27. specii invazive - speciile indigene sau alohtone, care şi-au extins arealul de
distribuţie sau au fost introduse accidental ori intenţionat într-o arie şi/sau s-au reprodus într-o
asemenea măsură şi atât de agresiv încât influenţează negativ/domină/înlocuiesc unele dintre
speciile indigene, determinând modificarea structurii cantitative şi/sau calitative a biocenozei
naturale, caracteristică unui anumit tip de biotop;
28. zonare internă a ariilor naturale protejate - definirea şi delimitarea de zone în
interiorul ariilor naturale protejate conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi
planurilor de management, în care se stabilesc măsuri speciale de management şi se
reglementează activităţile umane în conformitate cu obiectivele pentru care a fost desemnată
aria naturală protejată;
29. activităţi cu impact negativ semnificativ din vecinătatea ariilor naturale protejate
şi/sau coridoarelor ecologice - activităţi din afara limitei unei arii naturale protejate care pot
genera un impact negativ semnificativ asupra habitatelor naturale sau speciilor sălbatice pentru
care au fost desemnate;

13
 30. comunităţi locale - comunităţile umane situate în interiorul sau în vecinătatea ariei
naturale protejate şi/sau care deţin proprietăţi ori desfăşoară diverse activităţi pe teritoriul sau
în vecinătatea ariei naturale protejate;
31. activităţi tradiţionale - activităţile de utilizare durabilă a resurselor naturale şi
specifice zonei respective de către comunităţile locale, care au stat la baza dezvoltării
comunităţii de-a lungul timpului şi nu afectează obiectivele de conservare a biodiversităţii;
32. turism speologic specializat - parcurgerea unei peşteri în echipe mici, conduse de
ghizi agreaţi de administraţia/custodele peşterii şi dotate cu echipament corespunzător, care
utilizează (dacă este cazul) doar amenajări temporare pentru asigurarea siguranţei
participanţilor;
33. reconstrucţie ecologică - refacerea ecosistemelor naturale fundamentale şi
menţinerea sau refacerea ecosistemelor conform obiectivelor ariei naturale protejate;
34. plan de management al ariei naturale protejate - documentul care descrie şi evaluează
situaţia prezentă a arieinaturale protejate, defineşte obiectivele, precizează acţiunile de
conservare necesare şi reglementează activităţile care se pot desfăşura pe teritoriul ariilor, în
conformitate cu obiectivele de management. Planul de management se aprobă în conformitate
cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă;
35. regulament al ariei naturale protejate - documentul în care se includ toate prevederile
legate de activităţile umane permise şi modul lor de aprobare, precum şi activităţile
restricţionate sau interzise pe teritoriul ariei naturale protejate;
36. modalitate de administrare a ariei naturale protejate - felul în care se asigură
managementul unei arii natural protejate, respectiv prin structuri de administrare special
constituite sau prin custozi, după caz;
37. administrator al ariei naturale protejate - orice persoană fizică sau juridică care
administrează arii natural protejate, conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă;
38. coordonare metodologică - sprijin acordat de autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului şi pădurilor sau de alte autorităţi în vederea administrării ariilor naturale
protejate;
39. comanagement - actul de administrare al unei arii naturale protejate de către
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi pădurilor în parteneriat cu diferite
entităţi.
Instituirea regimului de arie naturală protejată este prioritară în raport cu orice alte
obiective, cu excepţia celor care privesc:
a) asigurarea securităţii naţionale;
b) asigurarea securităţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor;
c) prevenirea unor catastrofe naturale.
Regimul de protecţie se stabileşte indiferent de destinaţia terenului şi de deţinător, iar
respectarea acestuia este obligatorie în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de
urgenţă, precum şi cu alte dispoziţii legale în materie.
(1) Instituirea regimului de arie naturală protejată se face:
a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal;
b) prin hotărâre a Guvernului, pentru rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente
ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale, zone umede de importanţă internaţională,
rezervaţii ale biosferei, geoparcuri, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială
avifaunistică;
c) prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi
pădurilor, pentru siturile de importanţă comunitară, cu avizul Academiei Române;
d) prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, pentru arii naturale protejate, de
interes judeţean sau local.

14
 (2) Propunerile pentru instituirea regimului de arie naturală protejată se pot face din
iniţiativa oricărei personae fizice sau juridice şi se înaintează autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului şi pădurilor, în vederea promovării actului normativ de desemnare a acestora.
(3) Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi pădurilor stabileşte lista
siturilor de importanţă comunitară şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică, pe care o
transmite Comisiei Europene.
(1) Documentaţia necesară în vederea instituirii regimului de arie naturală protejată de
interes naţional trebuie să cuprindă:
a) studiul de fundamentare ştiinţifică;
b) documentaţia cartografică cu limitele ariei naturale protejate, cu evidenţierea
categoriilor de folosinţă a terenurilor;
b^1) suprafaţa şi situaţia juridică a terenurilor, cu precizarea proprietarilor la data
înfiinţării ariei;
b^2) hotărârile consiliului comunal, orăşenesc, municipal sau judeţean, după caz, de
avizare a suprafeţei administrative ce va urma să facă parte din aria naturală protejată;
c) avizul Academiei Române.
(2) Normativul de conţinut al documentaţiei necesare în vederea instituirii regimului de
arie naturală protejată de interes naţional se stabileşte de către autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului şi pădurilor şi se aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, în
termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
(3) Documentaţia necesară în vederea instituirii regimului de arie naturală protejată de
interes comunitar trebuie să cuprindă:
a) Formularul Standard Natura 2000, stabilit de Comisia Europeană prin Decizia
97/266/CE şi aprobat prin Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 207/2006
privind aprobarea conţinutului Formularului Standard Natura 2000 şi a manualului de
completare a acestuia;
b) avizul Academiei Române.
(1) În momentul primirii documentaţiei necesare instituirii regimului de arie naturală
protejată, autorităţile competente pentru protecţia mediului trebuie să înştiinţeze deţinătorii şi
administratorii de terenuri şi să iniţieze consultări cu toţi factorii interesaţi.
(2) Până la finalizarea procedurii de instituire a regimului de protecţie a ariilor naturale
protejate, deţinătorii bunurilor cu valoare de patrimoniu natural, indiferent de destinaţia
terenurilor, vor aplica şi vor respecta măsurile de protecţie, conservare şi utilizare stabilite cu
caracter provizoriu de autorităţile competente pentru protecţia mediului, în condiţiile prezentei
ordonanţe de urgenţă.

Administrarea reţelei naţionale de arii naturale protejate

(Administrarea rezervaţiilor biosferei, a parcurilor naţionale, a parcurilor naturale şi,
după caz, a geoparcurilor, a siturilor patrimoniului natural universal, a zonelor umede de
importanţă internaţională, a siturilor de importanţă comunitară, a ariilor speciale de conservare
şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică se realizează de către structuri de administrare
special constituite, cu personalitate juridică.
Rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale, monumentele naturii şi, după caz,
geoparcurile, siturile patrimoniului natural universal, zonele umede de importanţă
internaţională, siturile de importanţă comunitară, ariile speciale de conservare şi ariile de
protecţie specială avifaunistică care nu necesită structuri de administrare special constituite se
administrează prin preluare în custodie
Administrarea ariilor naturale protejate şi a celorlalte bunuri ale patrimoniului natural
aflate în reţeaua naţională de arii naturale protejate se face, potrivit legii, prin:

15
 a) structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, în subordinea
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor;
b) structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică şi aflate în
subordinea unor regii autonome, companii şi societăţi comerciale naţionale, autorităţi ale
administraţiei publice locale, servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale,
instituţii ştiinţifice de cercetare şi de învăţământ din sectorul public şi privat, muzee, organizaţii
neguvernamentale, constituite potrivit legii şi aflate în coordonarea metodologică a autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor;
c) structuri de administrare constituite în baza unor parteneriate publice sau public-
private de comanagement, în care autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi
pădurilor, prin direcţia de specialitate ori prin instituţiile subordonate, este parteneră la
funcţionarea structurilor de administrare;
d) persoane fizice şi juridice care au calitatea de custode şi se află în coordonarea
metodologică a autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor;
e) instituţii din subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi
pădurilor, delegate special în acest scop, pentru rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale,
monumentele naturii şi, după caz, geoparcurile, siturile de importanţă comunitară, ariile
speciale de conservare, ariile de protecţie specială avifaunistică şi celelalte bunuri ale
patrimoniului natural supuse unui regim special de protecţie şi care nu au fost preluate în
custodie;
f) Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", aflată în subordinea autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor, pentru Rezervaţia Biosferei "Delta
Dunării".
Structurile de administrare special constituite au personalitate juridică şi se stabilesc
pentru asigurarea administrării ariilor naturale protejate.
Pe lângă structurile de administrare special constituite se înfiinţează consilii consultative
de administrare, alcătuite din reprezentanţi ai instituţiilor, organizaţiilor economice,
organizaţiilor neguvernamentale, autorităţilor şi comunităţilor locale, care deţin cu orice titlu
suprafeţe, bunuri sau au interese în perimetrul ori în vecinătatea ariei naturale protejate şi care
sunt implicate şi interesate în aplicarea măsurilor de protecţie, în conservarea şi dezvoltarea
durabilă a zonei.
Componenţa şi regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliilor consultative de
administrare se propun de către administraţia ariei naturale protejate şi se aprobă prin ordin al
conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor.
Structurile de administrare special constituite sunt îndrumate de un consiliu ştiinţific, cu
rol de autoritate ştiinţifică, pe teritoriul ariei naturale protejate.
-Componenţa consiliilor ştiinţifice se propune de către administraţia ariilor naturale
protejate, cu avizul Academiei Române, şi se aprobă de către autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului şi pădurilor, iar regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliilor
ştiinţifice se stabileşte, cu avizul Academiei Române, prin ordin al conducătorului autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor, în mod unitar pentru toate ariile naturale
protejate.
-Evaluarea managementului ariilor naturale protejate care au structuri de administrare
special constituite se face cel puţin o dată pe an de către autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului şi pădurilor, pe baza rapoartelor întocmite de structurile de administrare şi
avizate de consiliile ştiinţifice.
-Custozi pot fi persoane fizice sau juridice care au calificarea, instruirea şi mijloacele
necesare pentru a stabili şi aplica măsurile de protecţie şi conservare a bunurilor încredinţate,
conform convenţiei de custodie.

16
 -Calitatea de custode se stabileşte prin încheierea de convenţii între părţi, conform legii,
în care se stipulează obligaţiile şi drepturile acestora. Convenţia de custodie şi legitimaţia de
custode reprezintă documente valabile în faţa autorităţilor publice şi a altor persoane interesate.
-Planurile de management şi regulamentele ariilor naturale protejate care au structuri de
administrare special constituite se elaborează de către administratorii acestora, prin consultarea
consiliilor consultative de administrare, se avizează de către consiliile ştiinţifice şi se aprobă
prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului
şi pădurilor. În cazul în care nu există administratori sau în situaţia în care planurile de
management sunt elaborate în cadrul unor proiecte cu finanţare naţională/europeană, acestea
pot fi elaborate şi de către alte entităţi, urmând să fie însuşite de către administratori/custozi în
procesul elaborării şi, respectiv, al aprobării acestora.
-Pentru ariile naturale protejate care nu necesită structuri de administrare special
constituite, planurile de management şi regulamentele se elaborează de către custozii acestora,
se avizează de către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului/structurile din subordinea
acesteia, după caz, şi se aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului şi pădurilor, cu avizul autorităţilor publice centrale interesate. În cazul în
care nu există custozi sau în situaţia în care planurile de management sunt elaborate în cadrul
unor proiecte cu finanţare naţională/europeană, acestea pot fi elaborate şi de alte entităţi,
urmând să fie însuşite de către custozi, în procesul elaborării şi, respectiv, al aprobării acestora.
-Măsurile prevăzute în planurile de management ale ariilor naturale protejate se
elaborează astfel încât să ţină cont de condiţiile economice, sociale şi culturale ale comunităţilor
locale, precum şi de particularităţile regionale şi locale ale zonei, prioritate având însă
obiectivele de management ale ariei naturale protejate.
-Respectarea planurilor de management şi a regulamentelor este obligatorie pentru
administratorii ariilor naturale protejate, pentru autorităţile care reglementează activităţi pe
teritoriul ariilor naturale protejate, precum şi pentru persoanele fizice şi juridice care deţin sau
care administrează terenuri şi alte bunuri şi/sau care desfăşoară activităţi în perimetrul şi în
vecinătatea ariei naturale protejate.
-Planurile de amenajare a teritoriului, cele de dezvoltare locală şi naţională, precum şi
orice alte planuri de exploatare/utilizare a resurselor naturale din aria naturală protejată vor fi
armonizate de către autorităţile emitente cu prevederile planului de management

IV. Categorii de arii si zone protejate

A . Arii naturale protejate - zone terestre, acvatice şi/sau subterane, cu perimetru legal
stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi
animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice,
paleontologice, speologice sau de alta natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală
deosebită;
B. Zone culturale protejate – teritorii in care se conserva si se protejeaza bunuri
materiale si imateriale ale patrimoniului cultural:
a) bunuri materiale:
- ansambluri arhitectonice deosebite (complexul „Brancusi”);
- monumente cultural-religioase (manastirile din Bucovina, Subcarpatii Getici etc.,
bisericile fortificate);
- centrele istorice ale oraselor si municipiilor (Sibiu, Brasov. Sighisoara etc.);
- elemente reprezentative pentru un anumit stil arhitectonic (Palatul Parlamentului,
Palatul CEC, Casa Capsa, Universitatea din Bucuresti, Universitatea de Arhitectura „Ion
Mincu”, etc.);
- monumente istorice (mausoleul de la Valea Mare-Pravat, mausoleul din Tulcea etc.);
- cetati (Rasnov, Prejmer, Neamt, Suceava, Deva);

17
 - castele (Bran, Peles, Huniazilor);
- palate (Palatul culturii din Iasi, Palatul culturii din Targu Mures, Cotroceni, Regal,
Sutu etc.);
- case memoriale (B.P.Hasdeu – Campina, George Toparceanu-Namaiesti, Ion Creanga
etc.);
- ruine (Sarmisegetusa-Orastie; Drobeta -Turnu Severin, Histria etc.)
b) bunuri imateriale: traditii, obiceiuri, mestesuguri
C) Suprafetele oxigenante – spatii verzi si acvatice din interiorul asezarilor umane sau
situate in apropierea acestora. Regimul de protectie in cazul acestora este destul de strict, de
calitatea suprafetelor oxigenante depinzand calitatea serviciilor de agrement si, in general,
calitatea locuirii in mediul urban. Tipologia terenurilor cu functie de spatii verzi este complexa,
clasificarea acestora bazandu-se pe mai multe criterii: (modul de folosinta si functionalitatea,
amplasamentul, marimea, alte criterii : adresabilitatea (destinatarii sau utilizatorii);
accesibilitatea; forma de proprietate (regimul juridic);starea de sanogeneza; modelul
arhitectural (stratificarea pe verticală a vegetaţiei).
D) Colectiile muzeistice (geologice, paleontologice, botanice, etnografice, sculpturale,
de tablouri etc.)
E) Gradinile botanice, zoologice, acvariile, terariile si parcurile dendrologice – zone de
conservare ex situ a speciilor floristice si faunistice
F) Rezervatiile semincere sau bancile de gene – destinate conservarii materialului
genetic al speciilor floristice si faunistice (genofondului) sau unor scopuri stiintifice sectoriale
(spatii destinate exclusiv cercetarii stiintifice, bazata pe utilizarea elementelor antropice sau
antropizate pt. experimentare)

Sistemul de administrare a ariilor protejate în România

Responsabilitatea pentru ariile protejate şi modalitatea de administrare a acestora sunt
stabilite prin lege. Ordonanţa de Urgenţă 57 din 2007, atribuie responsabilitatea administrării:
• Agenţiei Naţionale pentru Arii Protejate (ANAP) pentru ariile protejate de interes
naţional
• Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării pentru această rezervaţie a biosferei
• Autorităţilor publice locale pentru ariile protejate declarate prin hotărâri ale acestora.
ANAP s-a înfiinţat prin HOTĂRÂREA nr. 1.320 din 14 octombrie 2008 privind
organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate. Inainte de
funcționarea acestei structuri (2016), responsabilitatea administrării ariilor protejate de interes
naţional revenea autorităţii centrale de mediu, respectiv Ministerului Mediului.

Ariile protejate de interes naţional sunt administrate de:

1. structuri de administrare special constituite adică de către administraţii de arii
protejate sau
2. persoane fizice sau juridice care au calitatea de custozi
Până în prezent s-au constituit structuri de administrare pentru:
- parcuri naţionale
- parcuri naturale
- rezervaţii ale biosferei.

Custozii administrează arii protejate care nu sunt incluse în parcuri naţionale, naturale
sau rezervaţii ale biosferei, şi anume:
- rezervaţii ştiinţifice
- rezervaţii naturale
- monumente ale naturii.

18
 Pentru ariile speciale de conservare şi ariile speciale de protecţie avifaunistică, viitoarele
situri Natura 2000, legislaţia prevede că administrarea se poate face atât prin administraţii
special constituite cât şi prin custozi. În cazul în care acestea se suprapun parţial sau total pe
parcuri naţionale sau naturale existente sau pe rezervaţii ale biosferei, există posibilitatea de a
atribui administrarea lor structurilor de administrare existente.
Administraţiile de arii protejate şi custozii de arii protejate sunt în prezent în subordinea:
a) autorităţii publice centrale pentru mediu (MM) – Administraţia Rezervaţiei Biosferei
Delta Dunării
b) unor regii autonome, companii şi societăţi comerciale
c) autorităţi publice locale
d) instituţii ştiinţifice de cercetare şi învăţământ din sectorul public şi privat
e) muzee
f) organizaţii neguvernamentale
Aceste instituţii şi organizaţii pot administra arii protejate în baza unui contract încheiat
cu autoritatea centrală de mediu (în prezent MM), prin care se obligă să aloce resursele
financiare şi de personalul necesar managementului ariei protejate.
Conform prevederilor legale ANAP poate avea în subordine administraţii de arii
protejate. De asemenea, după ce această agenţie devine funcţională, responsabilitatea
contractării administrării ariilor protejate va trece de la MM la ANAP.
În prezent administrarea majorităţii ariilor naturale protejate s-a contractat de către
Ministerul Mediului şi unităţile sale teritoriale cu instituţii şi organizaţii sau cu persoane fizice.
Structuri de administrare special constituite există în prezent pentru parcuri naţionale şi
naturale şi pentru Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Numărul persoanelor angajate la fiecare
administraţie se stabileşte prin contractul de administrare încheiat cu Ministerul Mediului de
către instituţia/organizaţia care preia administrarea ariei protejate.
Administraţiile sunt coordonate de un director şi ar trebui să aibă personal pregătit
pentru a se ocupa de principalele domenii de activitate: conservarea biodiversităţii, relaţia cu
comunităţile, relaţia cu factorii interesaţi cheie, educaţie şi conştientizare, turism durabil,
managementul informaţiei, monitorizarea activităţilor de pe teren şi pază. Numărul de personal
ar trebui să fie corelat cu mărimea şi complexitatea ariei protejate, mai ales cu presiunile şi
ameninţările specifice pentru zona respectivă.
Administraţiile de arii protejate sunt subordonate instituţiei sau organizaţiei care a
contractat administrarea cu autoritatea centrală pentru mediu. Administraţia ariei protejate
trebuie să asigure încadrarea activităţilor de management al ariei protejate în structura
operaţională şi administrativă a instituţiei sau organizaţiei de care aparţine.
Este important de menţionat că, deşi în contractul de administrare autoritatea centrală
pentru mediu impune sumele minime care trebuie alocate pentru managementul ariei protejate,
administraţiile sunt total dependente de bugetul instituţiei din care fac parte. În majoritatea
situaţiilor administraţiile de arii protejate nu dispun de un buget propriu pe care să-l poată
gestiona în funcţie de priorităţile ce se impun pentru managementul ariilor protejate.
Sumele necesare managementului ariilor protejate sunt alocate, în marea majoritate a
cazurilor, în proporţie de 100%, din bugetul instituţiei sau organizaţiei care le-a preluat în
administrare. Bugetul de stat sprijină managementul ariilor protejate doar în câteva situaţii
izolate, asigurând cofinanţare pentru activităţi legate de anumite proiecte. România este singura
ţară din Europa în care statul nu alocă resurse pentru managementul ariilor protejate de interes
naţional.
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării se constituie într-o excepţie în ce priveşte modul de
administrare şi de finanţare. Această rezervaţie funcţionează în baza unei legi proprii, Legea
82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, administraţia este

19
subordonată autorităţii centrale pentru protecţia mediului, este condusă de un guvernator şi are
un buget anual alocat de la bugetul de stat.
Consiliile științifice funcționează în baza ordinului Ministerului Mediului, Apelor și
Pădurilor Nr. 1075 din 2015 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al
Consiliilor Ştiinţifice constituite pentru ariile naturale protejate care necesită structuri de
administrare.
Consiliul Ştiinţific (CȘ) al ariilor naturale protejate care necesită structuri de
administrare are rol de autoritate ştiinţifică pe teritoriul ariei naturale protejate respective.
– CŞ este alcătuit din preşedinte şi membri, care sunt persoane fizice cu experienţă în
domeniul protecţiei şi conservării biodiversităţii/ ariilor naturale protejate şi/sau care fac dovada
desfăşurării de activităţi de cercetare ştiinţifică în domeniul biodiversităţii şi ariilor naturale
protejate şi/sau care fac dovada experienţei în domenii relevante pentru aria naturală protejată
respectivă, în funcţie de obiectivele de conservare ale acesteia. Componenţa iniţială a CŞ este
cea propusă de structura de administrare, avizată de Academia Română şi aprobată prin ordin
al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului. Obligatoriu, dintre
membrii CŞ fac parte directorul şi biologul structurii de administrare.
Preşedintele se alege prin votul direct al membrilor CŞ, din patru în patru ani şi poate fi
demis prin votul a două treimi din membrii CŞ, în cazul în care nu îşi îndeplineşte atribuţiile,
sau dacă le îndeplineşte în mod necorespunzător.
Atribuţiile preşedintelui:
a) prezidează şedinţele de lucru ale CŞ;
b) semnează hotărârile emise de CŞ în termen de 15 zile;
c) reprezintă CŞ în acţiunile oficiale la care acesta este parte;
d) urmăreşte ducerea la îndeplinire a hotărârilor CŞ şi urmăreşte informarea membrilor
CŞ asupra acestora;
e) ţine permanent legătura cu structura de administrare şi sprijină activitatea acesteia.
f) în cazul egalităţii de vot, decizia finală aparţine preşedintelui CŞ
g) în cazul în care preşedintele lipseşte la o şedinţă de lucru, membrii CŞ propun un
preşedinte pentru şedinţa respectivă, prin majoritatea simplă a membrilor prezenţi.
– Secretarul CŞ este membru al structurii de administrare şi are următoarele atribuţii:
întocmeşte procesele verbale din cadrul şedinţelor de lucru, întocmeşte toate hotărârile emise
de CŞ, asigură corespondenţa cu membrii CŞ între şedinţele de lucru. Secretarul nu este
obligatoriu membru al CŞ.
Membrii CŞ au următoarele drepturi:
a) să participe la şedinţele de lucru ale CŞ;
b) să îşi exprime votul asupra tuturor subiectelor de pe ordinea de zi a şedinţelor de lucru
ale CŞ;
c) să exprime puncte de vedere motivate asupra activităţii CŞ;
d) să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii CŞ şi a structurii de administrare;
e) sprijină activitatea CŞ şi a structurii de administrare.
Membrii CŞ nu pot realiza următoarele activităţi:
a) participarea la elaborarea studiilor de evaluare a impactului asupra mediului/studiilor
de evaluare adecvată pe teritoriul ariei naturale protejate respective;
b) analizarea documentaţiilor şi participarea la vot, în cazul în care instituţia la care este
angajat membrul CŞ respectiv a elaborat studiile menţionate la lit a);
c) analizarea documentaţiilor şi participarea la vot, în cazul în care un membru al CŞ
este în conflict de interese, cum ar fi: are în proprietate terenuri ce sunt afectate de proiectele
analizate, este beneficiar al proiectelor analizate şi alte situaţii ce pot fi considerate conflicte de
interese.

20
 Membrii CŞ pot fi înlocuiţi în următoarele situaţii:
a) un membru doreşte să se retragă din propria iniţiativă;
b) un membru nu a participat la trei întâlniri de lucru consecutive, nejustificat;c) un
membru a întreprins acţiuni care contravin legislaţiei de mediu şi principiilor pe care se bazează
managementul parcului;
d) dacă realizează activităţile enumerate mai sus;
e) la propunerea membrilor CŞ pentru neimplicare în activitatea CŞ cu votul a două
treimi din totalul membrilor CŞ.
În situaţia în care un membru al CŞ se retrage sau trebuie înlocuit sau se propune un
membru nou, structura de administrare înaintează noi propuneri spre aprobare, în baza avizului
CŞ.
CŞ evaluează modul în care sunt aplicate măsurile prevăzute în planurile de
management şi prezintă, anual sau ori de câte ori este necesar, Academiei Române şi autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului, rapoarte cuprinzând constatări, propuneri şi
recomandări. În acest scop, CŞ are următoarele atribuţii:
a) îndrumă structura de administrare, ca autoritate ştiinţifică pe teritoriul ariei naturale
protejate;
b) analizează şi avizează, după caz, solicitările adresate structurii de administrare, pentru
care este necesar avizul CŞ;
c) analizează şi avizează, după caz, participarea oficială a structurii de administrare la
proiecte, contracte, parteneriate sau alte forme juridice de asociere, pe plan naţional sau
internaţional;
d) aduce în discuţie şi analiză, problemele sesizate de membrii CŞ;
e) ţine permanent legătura cu structura de administrare;
f) ia notă de problemele majore ale structurii de administrare şi propune soluţii pentru
rezolvarea lor;
g) analizează periodic, în plen, de două ori pe an, activitatea structurii de administrare
şi aprobă raportul de activitate;
h) avizează planul de lucru pentru anul următor, conform obiectivelor planului de
management al ariei naturale protejate;
i) avizează măsurile care se stabilesc referitoare la eventuale probleme apărute pe
teritoriul ariei naturale protejate, sau probleme ridicate de diferite instituţii sau organizaţii;
j) colaborează cu Consiliul Consultativ al ariei naturale protejate;
k) sprijină structura de administrare şi participă la elaborarea planului de management,
avizează planul de management şi regulamentul ariei naturale protejate;
l) emite hotărâri în baza votului exprimat de membrii CŞ în şedinţele de lucru sau între
şedinţele de lucru, dacă este solicitat.
Pentru ca membrii CŞ să poată decide, structura de administrare are obligaţia de a
furniza direct informaţiile necesare exprimării unui punct de vedere de către membrii CŞ şi de
a raporta în mod direct şi urgent membrilor acestuia orice probleme majore ivite în exerciţiul
de administrare al ariei naturale protejate.
CŞ se întruneşte în şedinţe de lucru ordinare, de două ori pe an, semestrial, dar şi în
şedinţe de lucru extraordinare, atunci când apar situaţii deosebite.
CŞ poate derula şedinţa de lucru în condiţiile în care sunt prezenţi minim două treimi
din membrii săi.
La şedinţele de lucru pot fi invitaţi în calitate de observatori, reprezentanţi ai unor
instituţii/organizaţii sau persoane fizice direct interesate de activităţile structurii de administrare
şi de situaţia ariei naturale protejate, precum şi personalul structurii de administrare şi
reprezentanţi ai Consiliului Consultativ al ariei naturale protejate. Participarea acestora se
supune la vot înainte de începerea şedinţei de lucru.

21
 – Şedinţele de lucru se convoacă de către structura de administrare, în urma consultării
cu membrii CŞ asupra perioadei, locului întâlnirii, agendei de lucru şi asupra persoanelor
invitate.
CŞ decide astfel:
a) prin votul majorităţii simple a membrilor prezenţi;
b) prin votul a două treimi din numărul membrilor prezenţi: în cazul planurilor,
proiectelor sau activităţilor cu potenţial impact semnificativ asupra ariei naturale protejate care
se analizează, în cazul aprobării planului de management, precum şi în cazul aprobării
raportului anual de activitate.
Între şedinţele de lucru, în cazul în care este nevoie de hotarârea CŞ acesta se obţine în
baza acordului scris al majorităţii simple a membrilor CŞ, cu stabilirea unui termen de vot şi
înştiinţarea obligatorie a tuturor membrilor.
(2) În situaţia în care nu se primeşte un răspuns în scris, în termenul stabilit se consideră
neparticipare la vot
CŞ emite hotărâri cu antet, cuprinzând sigla ariei naturale protejate, semnătura
preşedintelui şi secretarului CŞ sau a persoanelor delegate de aceştia, precum şi ştampila CŞ.
Hotărârile se înregistrează într-un registru de intrări – ieşiri.
Hotărârile luate în şedinţele de lucru ale CŞ se înaintează către structura de administrare.
Cheltuielile şedinţelor de lucru, respectiv transportul, cazarea şi masa membrilor CŞ, se
decontează de către structura de administrare.
Consiliile Ştiinţifice pot transmite propuneri de modificare ale prezentului regulament
către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului. Prezentul regulament se poate
modifica prin aprobarea conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

22