Metode de studiu a biodiversităţii

I. Argument

Termenul de biodiversitate descrie întreaga gamă de organisme vii din cadrul unui
complex ecologic.
Biodiversitatea cuprinde diversitatea ecosistemelor şi diversitatea genetică a unei specii
dintr-un anumit ecosistem şi poate si vegetală sau animală.
Începând cu Conferinta Naţiunilor Unite asupra Mediului Inconjurător de la Stockholm
din iunie 1972 se recunoaşte, oficial şi la nivel internaţional, interdependenta dintre problemele
sociale, tehnologice, economice şi cele ecologice. Pornind de la acest adevăr, s-a dezvoltat
conceptul, apoi strategia, dezvoltării durabile, în cadrul căreia ecologia joacă rolul unei adevarate
plăci turnante.Recunoasterea importanţei acestei discipline, pătrunderea ideilor şi principiilor
ecologice în conştiinţa unei mari parţi a populaţiei, inserarea problemelor de mediu în
programele partidelor şi guvernelor etc. sunt realizări incontestabile.Lor li se datorează
dezvoltarea de programe internaţionale,elaborarea unor acte normative coerente şi constituirea
unor organisme naţionale şi internaţionale specializate pe problemele mediului înconjurator.
Convenţia de la Berna (1979) a jucat un rol major în domeniul conservării florei şi faunei
sălbatice, a habitatelor naturale. Se referă, în special, la conservarea păsărilor migratoare.
Conferintele la nivel înalt de la Rio de Janeiro (1992), de la Johanesburg (2002) ş.a. nu au făcut
decat să întăreasca voinţa de acţiune a majorităţii tărilor în domeniul mediului inconjurător şi a
dezvoltării durabile. Declaraţia de la Rio afirmă principiul “poluatorul plăteşte”, prin care
companiile şi guvernele trebuie să îşi asume responsabilitatea financiară pentru daunele cauzate
mediului.
Termenul de globalitate a fost folosit pentru prima dată în SUA, la primul forum
american National Forum on BioDiversity (1986). Termenul este atribuit lui E.O.Wilson,
cunoscut entomolog şi sociobiolog. Transpunerea în tiparele politice şi de drept international s-a
realizat in 1992, la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) care va
adopta Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO), semnată de 168 de state.
Diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la apariţia vieţii. Această creştere nu a
fost constantă, existând perioade cu o rată mare a speciaţiei urmate de altele cu schimbări
minime.În timp geologic s-au produs cinci extincţii în masă. Cea mai mare extincţie a avut loc la
sfârşitul Permianului, acum 250 milioane ani, când se pare că au dispărut între 77 - 96% din
totalul speciilor marine.Este foarte probabil ca extincţiile să fie cauzate de perturbaţii majore
(erupţii vulcanice pe mari suprafete sau coliziunea cu un asteroid), care au determinat apariţia
unor schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă.
Pierderea biodiversităţii nu înseamnă doar dispariţia unor peisaje, animale, păsări sau
plante. Biodiversitatea este esentială pentru prosperitatea economică,securitatea,sănătatea şi
alte aspecte ale vieţii noastre.De exemplu,biodiversitatea globală stă la baza a peste 25% dintre
medicamentele pe care le folosim. Pierderea biodiversităţii împiedică deja şi ameninţă să
anihileze eforturile de îmbunătăţire a condiţiilor economice,sociale şi de mediu in Europa şi
peste tot in lume.
Multe lucruri pot fi desfăcute bucăţică cu bucăţică mult mai uşor decât să le asamblezi
înapoi.Alte lucruri sunt foarte dificil de restaurat. La prima vedere, fiecare lucru poate semăna cu
cel iniţial după ce a fost asamblat, dar sigur o bucată sau câteva bucăţi s-au pierdut, au rămas pe
dinafară, sau nu au fost puse înapoi în conexiunea firească.

1
 Sistemele naturale sunt un aranjament complex de factori fizici şi factori
biologici.Complexitatea şi diversitatea sunt puternic reprezentate în sistemele naturale intacte
unde elementele şi componentele sunt într-o strânsă relaţie de dependenţă unele faţă de celelalte.
Acest fapt face ca un sistem natural să fie foarte dificil, chiar imposibil de restaurat.
De aceea este foarte important studiul biodiversităţii,pentru că ne ajută atât la ţinerea
evidenţii populaţiilor de plante şi animale, cât şi la conservarea biodiversităţii care ne este
necesară atât economic,ştiinţific cât şi estetic.
Principala problemă în cercetarea populaţiilor este determinarea numărului de
organisme.Pentru determinarea structurii unei biocenoze sunt necesare mai multe probe care să
surprindă variaţia cantităţii de organism în timp şi în spaţiu.
Prelevarea probei se exercită pe suprafaţe cunoscute pentru a putea apoi extrapola apoi
rezultatele abţinute pe întreaga zonă de studiu.
Probele prelevate se triază în laborator şi se identifică specia,familia şi chiar grupele
ierarhice.Datele obţinute se centralizează în anumite tabele.
Studiul biocenozei întâmpină dificultăţi importante în privinţa delimitării acestora.Numărul
foarte mare de specii din componenţa unei biocenoze în totalitate a specie respective.Din acest
motiv se studiază numai anumite comunităţi sau asociaţii de plante respective,de animale
caracteristice pentru un anumit habitat.

CAP.II Conceptul de biodiversitate

Termenul de biodiversitate descrie întreaga gamă a organismelor vii din cadrul unui
complex ecologic.
Biodiversitatea cuprinde diversitatea ecosistemelor şi diversitatea genetică a unei specii
dintr-un anumit ecosistem şi poate si vegetală sau animală.
Biodiversitatea este o caracteristică a lumii vii, apare la toate nivelurile de organizare a
acesteia, începând cu nivelurile molecular şi celular şi până la nivelurile ecosistemelor şi
biosferei. Biodiversitatea se defineşte de obicei pe baza a trei aspecte: genetic, al speciilor, al
nivelului comunităţilor (biocenozelor). Diversitatea genetică apare în cadrul fiecărei specii sau
populaţii. O specie sau o populaţie diversificată genetic are membri care prezintă o varietate de
caracteristici. Marea diversitate genetică este cea care permite unei specii să se adapteze
condiţiilor schimbătoare de-a lungul timpului. Diversitatea speciilor se referă la varietatea de
specii care apar într-o anumită zonă. Aceasta permite existenţa unor lanţuri nutritive mai
complexe şi, deci, ecosisteme mai extinse, în cadrul cărora vietăţile au mai multe surse
alternative de hrană. Diversitatea comunităţilor se referă la varietatea ecosistemelor de pe
Pământ. Cu cât spaţiile locuibile sunt mai variate, cu atât sunt mai variate şi formele de viaţă care
le locuiesc
În anul 1992 conferinţa Naţiunilor Unite pentru mediu şi dezvoltare a adoptat Convenţia
asupra diversităţii biologice conform articolului 2 sin această convenţie prin diversitate biologică
se înţelege : ”variabilitatea organismelor vii de orice natură inclusiv ecosistemele terestre,marine
şi complexele ecologice din care fac parte acestea.”
Această definiţie nu este considerară completă putând fi completată cu următoarele
precizări :
 biodiveritatea trebuie percepută ca un ansamblu dinamic între diferitele niveluri ale
ierarhiei biologice;
 biodiversitatea este o valoare a patrimoniului naţional şi universal;
 biodiversitatea joacă un rol major în stabilitatea şi dinamica ecosistemelor;
 conservarea biodiversităţii reprezintă o datorie a întregii comunităţi.

2
 Biodiversitatea prezintă o valoare pe care generaţiile viitoare o pot descoperi şi
exploata.Există patru categorii de valoare a biodiversităţii :
a) valoarea de folosinţă : resursele biologice pot constitui materie primă pentru diverse
procese de producţie industriale,pentru activităţi comerciale,iar alteori acestea se
consumă în stare proaspătă sau conservată;
b) valoare recreativă : deseori biodiversitatea oferă particularităţi specifice peisajului şi
însuşiri benefice pentru comunitate;
c) valoare ecologică : se mai numeşte şi valoare de protecţie şi de reglaj a ambianţei
naturale vii care constituie un enorm beneficiu asipra sănătăţii culturii şi a artei;
d) valoare de obţiune viitoare sau valoare de mostenire : aceasta nu este altceva decât
“zestrea” pe care noi generaţia actuală suntem obligaţi să o lăsăm generaţiilor viitoare;
e) valoarea de existenţă : este un drept a fiecărei fiinţe vii la perpetuarea în timp.la evoluţie
şi la diversificare prin procese naturale.
Din punct de vedere ştiinţific biodiversitatea este de mai multe tipuri :
 Biodiversitatea genetică: aceasta se exprimă prin diferenţele de
gene,nucleotide,cromozomi şi indivizi care corespund biodiversităţii intraspecifice.Acest
nivel se referă la informaţia reprezentată de gene în ADN-ul individual al
plantelor,animalelor şi microorganismelor.
 Biodiversitatea specifică(interspecifică) : cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un
anumit biotop,anumita regiune sau o anumită ţară privite prin prisma efectivelor
populaţiilor şi a suprafeţelor ocupate de acestea.
 Biodiversitatea ecologică sau ecosistematică : această biodiversitate priveşte mozaicul
realizat de diferite comunităţi de organisme integrate într-un anumit biotop,dar si
complexul de relaţii funcţionale care generează ecosistemele prezente.
 Biodiversitatea peisajului : peisajul reprezintă un ansamblu de ecosisteme existente în
anumite biotopuri.Este un mozaic de sisteme natural şi antropice.

Fiecare ţară are proprietatea şi responsabilitatea asupra speciilor care trăiesc pe teritoriul
său.Fauna şi flora din ţara noastră are o valoare extraordinară datorită particularităţii şi
diversităţii reliefului.
Numărul de specii semnalate este foarte mare raportat la suprafaţa teritoriului şi comparat
cu situaţia altor ţări.Cea mai mare parte a teritoriului din ţara noastră a rămas încă o necunoscută
din punct de vedere a componentei faunistice şi floristice.Foarte puţine zone sunt bine cunoscute
şi asta datorită faptului că acestea s-au bucurat de un statut de proiect : Delta Dunării,Munţii
Retezat etc.
Pe baza datelor existente au fost evidenţiate pînă la ora actuală peste 3800 de specii de
plante,peste 35.000 specii de nevertebrate şi 300 de carnivore.În conformitate cu prevederile
legale un număr de 700 de specii de faună şi floră se bucură de un regim de protecţie,iar pentru
altele acest statut rămâne doar teoretic.
Ca o consecinţă a poziţionării sale geografice, ţara noastră se bucură de existenţa unei
biodiversităţi unice atât la nivelul ecosistemelor şi speciilor, cât şi la nivel genetic. Pe teritoriul
României se reunesc nu mai puţin de cinci regiuni biogeografice, dintre care două, cea stepică şi
cea pontică, reprezintă elemente naturale noi adăugate la zestrea Uniunii Europene, marcând
introducerea a numeroase noi tipuri de habitate şi specii. Cele cinci regiuni biogeografice sunt:
continentală (53%), alpină (23%), stepică (17%), panonică (6%) şi pontică (1%).
Ţara noastră este gazda unor tipuri unice şi extinse de habitate, de la păduri mature
aproape virgine, pajişti şi stepe bogate în specii floristice, la mlaştini întinse, posibil, fără
echivalent în Uniunea Europeană. De asemenea, lanţul carpatic reprezintă un bastion vital al
carnivorelor mari. România deţine 5500 exemplare de urs brun, 3500 exemplare de lup şi 1600
exemplare de râs eurasiatic, reprezentând procente ridicate din efectivele acestor specii de

3
carnivore mari, la nivelul continentului european. Aceasta situează în mod ferm ţara noastră pe
harta Uniunii Europene, ca o importantă zonă naturală.
Au fost identificate în ţara noastră 410 specii de păsări, din care 40 specii sunt periclitate,
25 specii sunt critic periclitate, 30 specii sunt vulnerabile, 16 specii sunt în decline.
Pentru ţara noastră au fost declarate la nivel internaţional trei Rezervaţii ale Biosferei:
Delta Dunării(1991), Retezat (1979), Pietrosul Rodnei (1979) şi 5 situri Ramsar: Delta Dunării
(1991), Insula Mică a Brăilei (2001), Lunca Mureşului(2006), Complexul Piscicol
Dumbrăviţa(2006), Lacul Techirghiol(2006).
În anul 2004 a fost aprobată Hotărârea de Guvern 2151/2004 privind instituirea regimului
de arie naturală protejată pentru noi zone.
Pentru stoparea pierderii de biodiversitate se aduc o serie de argumente si motivatii:
 motivaţii economice asupra utilizării potenţiale,în prezent sau în viitor,a unor specii,ca
sursă de hrană,medicamente,materii prime în biotehnologie,precum şi prin prisma
funcţiilor cuantificabile,uneori chiar în termeni monetari,pe care componentele le
îndeplinesc;
 aspectul ştiinţific,privind interrelaţiile dintre diferitele componente ale ecosferei şi
posibilităţile de a înţelege cum funcţionează aceasta;
 aspectul estetic,ce consideră pierderea ireversibilă,a unor forme unice de viaţă,a unor
categorii de ecosisteme şi peisaje;
 considereţii de ordin etic,care neagă prerogativele speciei umane de a distruge alte specii
şi susţin dreptul de existenţă al oricărei forme de viaţă.

CAP. III. DETERMINAREA UNOR PARAMETRI AI BIOCENOZEI

În cercetarea unei biocenoze constituită de fitocenoze şi zoocenoze se aplică indici de

calcul care caracterizează prin rezultatul lor,starea de fapt a populaţiilor de plante sau de animale
ce le constituie.Simpla listă floristică a fitocenozei şi faunistică a zoocenozei are valoarea
cunoaşterii calitative a speciilor din biotop,dar nu are valoarea cunoaşterii raportului cantitativ
dintre speciile existente în el.De aceea este necesară determinarea unui număr de caracteristici
care să evidenţieze în mod real aspectul de ansamblu al fitocenozei,al zoocenozei sau al
biocenozei,în general,în funcţie de scopul urmărit în cercetare.
Frecvenţa(F) speciilor evidenţiază în procente numărul de probe în care se găseşte o
specie faţă de numărul total de probe colectate.

În care : F=frecvenţa;
p=numărul probelor în care apare specia dată;
P=numărul total de probe cercetate;
100=factorul pentru raportarea procentuală.
Abundenţa(relativă) a unei specii este proporţia dintre numărul sau(şi) masa indivizilor
unei specii faţă de ale celorlalte specii,dintr-o probă,dintr-un număr de probe sau,preferabil din
totalul probelor adunate în acelaşi timp.

În care : A=abundenţa;
n=numărul indivizilor unei specii date;
N=numarul total de indivizi cercetaţi aparţinând altor specii;
100=factorul pentru raportarea procentuală.
Se mai practică aprecierea abundenţa speciilor prin aprecierea vizuală pe baza unei scări cu 4
grade de abundenţă care cuprinde :
 gradul 0, atunci când individul este absent din probă;

4
  gradul 1, atunci când sunt doar indivizi izolaţi;
 gradul 2, atunci când indivizii sunt numerşi;
 gradul 3, specia este dominantă în proba de analizat.
Constanţa speciei este de obicei în indice exprimat prin frecvenţă.Se apreciază că
speciile sunt componente constante,totdeauna prezente într-o biocenoze atunci când frecvenţa lor
este mai mare de 50% si 25% sunt specii accesorii,iar când frecvenţa este sub 25% sunt specii
accidentale.
Dominanţa speciei exprimă influenţa exercitată de o specie intr+o comunitate.
Dominanţa indivizilor unei specii din zoocenoză se calculează împarţind numărul
indivizilor unei specii prin mumărul indivizilor tuturor speciilor de animale existente în
comunitate şi înmulţind rezultatul cu 100.Astfel,în urma investigatiei unei biocenoze se
colectează de pe o suprafaţă sau dintr-un volum determinat al ei toate animalele ce se
asociază,formând zoocenoza.Se separă apoi pe specii şi se numără indivizii fiecăruia.Numărul
indivizilor fiecărei specii nu poate fi identic.Specia “A” are un anumit număr de indivizi,specia
“B” alt număr de indivizi.

În care : =densitatea speciei A;

N=numărul total de indivizi ce aparţin tuturor speciilor din zoocenoză;
n=numărul de indivizi ce aparţin speciei A;
100=factor pentru raportarea procentuală.
Dominanţa indivizilor din fitocenoză se face la algele planctonice,bentonice şi
periferice.Modul de stabilire a dominanţei speciei şi a dominanţei grupei sistematice se face la
fel ca in cazul indivizilor din zoocenoză.
La macrofile dominanţa indivizilor speciilor din fitocenoză arată gradul de acoperire a unei
suprafeţe de sol de către părţile aeriene ale populaţiilor de plante şi se apreciază vizual pentru
fiecare specie după următoarele 5 trepte :
 1 : acoperire slabă – mai puţin de 1/10 din suprafaţa de probă;
 2 : acoperire de la 1/10 – 1/4 din suprafaţa de probă;
 3 : acoperire de la 1/3 – 1/2 din suprafaţa de probă;
 4 : acoperire de la 1/2 – 3/4 din suprafaţa de probă;
 5 : acoperire de la 3/4 – 4/4 din suprafaţa de probă.
Cifrele de la 1la 5 se trec în tabele sinoptice ale asociaţiilor în urma aprecierii vizuale făcute în
teren şi notate în dreptul fiecărei specii.Aceste observaţii trebuiesc făcute de mai multe ori în
cursul cicluluide vegetaţie şi în special când plantele au ajuns la dezvoltarea lor maximă.
Dominanţa greutăţii unei specii într-o cenoză(fitocenoză sau zoocenoză) se procedează
la calcularea dominanţei greutăţii unei specii “A” divizând greutatea totală a indivizilor unei
specii notată cu “m” la greutatea totală a indivizilor speciilor notată cu “M” şi înmulţind
rezultatul cu 100.
Dominanţa numerică a indivizilor unei specii şi dominanţa greutăţii lor sunt direct
proporţionale.Totodată într-o cenoză există un număr mai mare de animale mici decât animale
mari.Volumul corpului şi suprafaţa corpului sunt invers proporţionale.
Indicele de semnificatie ecologică (W) reprezintă relaţia dintre frecvenţă (F) şi
abundenţă (A),oglidind mai precis poziţia unei specii în biocenoză.
Indicele de afinitate cenotică (q) estimează afinităţile dintre speciile exintente într-o
biocenoză.
Afinitatea cenotică se poate realiza între speciile întâlnite în acelaşi biotop,precum şi între
speciile a doi biotopi.Una din formulele de calcul utilizate în aflarea afinităţii este a lui Jaccard.

În care : a=numărul probelor conţinând specia A;

b=numărul probelor conţinând specia B;

5
c=numărul probelor ce conţin ambele specii A şi B.
Pentru aflarea indicelui de afinitate dupa formula lui Jaccard este necesar să distribuim speciile
într-un tabel în care ordinea acestora va fi dată de mărimea indicelui de semnificaţie ecologică.
Echitabilitatea este un indice care exprimă modul cum este distribuită abundenţa relativă
la speciile unei biocenoze sau a unui compartiment din biocenoză.
De obicei,echitabilitatea se calculează ţinând seama de abundenţa relativă numerică.
Diversitatea este un indice complex al structurii unei biocenoze,iar semnificaţia lui
biologică încă nu este deplin lămurită.
Diversitatea unei biocenoze este legată,în primul rând,de bogăţia de specii care o constituie.

CAP.IV. Metode de cercetare ecologică a plantelor(fitocenozelor)

Fitocenozele se pot studia din 3 puncte de vedere :

- fenologic: studiul fluctuaţiilor sezoniere sau anuale ale particularităţilor morfologice ale
plantelor;
- floristic şi al vegetaţiei : indicarea taxonilor vegetali din aria studiată;
-determinarea productivităţii primare : stabilirea productivităţii de biomasă – pe unitatea de
timp – biomasă reZultată în urma activităţii plantelor verzi.

4.1.Fenologia plantelor
Succesiunea de momente ale ciclului de dezvoltare şi creştere a plantelor,cu manifestrarea
unor transformări morfologice şi fiziologice,poartă denumirea de fenofaze.
În fenologia unei plante se evidenţiază următoarele fenofaze :
-fenofaze de creştere vegetativă;
-fenofaze de îmbobocire;
-fonofaze de înflorire;
-fenofaze de fructificaţie;
-fenofaze de vegetaţie;
-fenofaze de repaus relativ.
Dinamica fenofazelor variază de la o specia la alta,fiind în acelaşi timp corelată cu
anumite însuşiri ale biotopului.Astfel se constată că în unele zoone mai înalte fenofazele sunt
mai întârziate în comparaţie cu fenofazele aceleaşi specii din zolele mai joase de deal sau
câmpie.
Pentru observarea fenologiei speciilor trebuie să ţinem cont de stabilirea caracteristicilor
biotopului,alegerea plantelor sau speciilor de plante pentru efectuarea observaţiei,stabilirea
datelor când se fac observaţiile şi de efectuarea observaţiilor fenologice.
Pentru biopotul terestru se notează roca,tipul de sol,tipul vegetaţiei,altitudinea,relieful,expoziţia
versantului,clima şi umiditatea.
Pentru bazinele acvatice se înregistrează tipul vegetaţiei,adâncimea apei şi oscilaţiile de
nivel ale acesteia,culoarea si transparenţa apei.
Observaţiile fenologice se execută decadal,pe înteaga perioadă de vegeteţie a speciilor
luate în studiu(din martie-aprilie până toamna târziu,când plantele intră în repaus vegetativ).
Cea mai potrivită perioadă a zilei pentru efectuarea de observaţii fenologice este3 prima jumătate
a zilei : atunci înfloresc majoritatea plantelor,iar căderea frunzelor toamna se evidenţiază cel mai
bine dimineaţa,deoarece aceasta este favorizată de temperatura mai scazută din timpul nopţii.

4.2. Studiul florei

Plantele prin diferitele lor specii se grupează în fitocenoze.În cadrul acestora există
raporturi omogene de interacţiune şi de echilibru biologic.Într-o fitocenoză,între speciile de

6
plante trebuie să existe afinităţi de conveţuire şi toleranţă.Activitatea lor biologică modifică şi
mediul care devine caracteristic.Toate acestea sunt realităţi ce pot fi verificate prin activitatea de
cercetare a covorului vegetal.Fitocenozele sunt numeroase.Importanţă mare în reapariţia lor
teritorială au clima,solul,relieful,altitudinea.Diversitatea acestor factori pe latitudine şi
longitudine fac ca fitocenozele să fie diferite,având o anumită fenologie şi o anumită structură
floristică.
Din vârful munţilor şi până în zona de şes,inclusiv,se găsesc fitocenoze numeroase şi
variate.Ele sunt întâlnite sub formă de :
 Fitocenoze naturale,terestre,acvatice şi palustre constituite din specii ale florei spontane;
 Fitocenoze agricole sau agrofitocenoze,constituite din specii cultivate însoţite în mod
obişnuit de specii de buruieni.
Multitudinea fitocenozelor presupune şi o clasificare a lor.Unitatea de bază în clasificarea
vegetaţiei este asociatia care corespunde unui anumit tip de fitocenoză.
Asociaţia vegetală nu este altceva decât o comunitate de plante care vegetează în baza
existenţei unor condiţii ecologice specifice,cu una sau mai multe specii caracteristice.Asociaţia
ca unitate taxonomică de clasificare a vegetaţiei întruneşte toate fitocenozele care au aceeaşi
compoziţie floristică.Studiul vegetaţiei unui ecosistem presupune identificarea şi delimitarea
fitocenozelor,cunoaşterea structurii orizontale şi verticale a fitocenozelor,stabilirea compoziţiei
floristice a fiecărei fitocenoze,întocmirea tabelului sinoptic al fiecărei asociaţii,stabilirea
succesiunii asociaţiilor vegetale.

4.2.1.Identificarea şi delimitarea fitocenozelor

În cadrul unei fitocenoze există specii dominante,specii subdominante,specii indicatoare
şi specii însoţitoare.
Speciile dominante reprezintă 60-100% din totalul speciilor ce intră în constituţia
fitocenozelor.Ele formează primul strat de plante al fiticenozei,ocupă o suprafaţă mare în
fitocenoză şi produc cea mai mare cantitate de materie organică prezentă în masa vegetală sau
biomasă,ceând în acelaşi timp un fitomediu ce determină structura şi compoziţia floristică
specifică biocenozei.Aceste specii edifică fitocenoza;de aici şi numele de specii
edificatoare.Identificarea speciilor cu caracter dominant înseamnă identificarea fitocenozei.
Speciile subdominante reprezintă în cadrul unei fitocenoze 25-40% din masa vegetală
totală.Numărul speciilor subdominante dintr-o fitocenoză variază de la 1 la 5 în funcţie de
parametrii factorilor ecologici.
Speciile indicatoare oglindesc anumite însuşiri ale factorilor ecologici prezenţi în raza de
existenţă a comunităţii speciilor,cum sunt : umiditatea ridicată sau scăzută,clima caldă sau
rece,solurile bogate sau sărace în săruri minerale etc.Aceste specii,de regulă,sunt slab
reprezentate ca număr şi volum în fitocenoză.
Speciile însoţitoare reprezintă în general 10-30% din masa vegetală a fitocenozei.Ele
însoţesc speciile dominante şi subdominante în funcşie de însuşirile ecologice pe care le au.
În baza speciilor dominant-edificatoare se poate face delimitarea fitocenozelor.Forma şi
dimensiunile fitocenozelor variază în funcţie de condiţiile ecologice în care vegetează şi de
natura formelor biologice ale speciilor ce intră în structura lor.Suprafaţa unei fitocenoze poate fi
restraânsă la câţiva metri pătraţi cum sunt cele de pietrişuri,grohotişuri,din izvoare,mlaştini
mici,până la câteva sute de metri pătraţi sau câţiva kilometri pătraţi cum sunt fitocenozele de
pădure,de pajişte,de baltă.Condiţia esenţială a arealului minim al unei fitocenoze porneşte de la
constatarea că orice fitocenoză trebuie să aibă o întindere de cel puţin cinci ori mai mare decât
înălţimea miljocie a stratului principal al speciilor aominant-edificatoare,aceasta decurgând din
necesitatea creerii fitomediului ce guvernează caracterul fitocenozei.

7
 Limita dintre fitocenoze poate avea o trecere bruscă,aspect întâlnit între pădure şi
pajişte,sau o trecere lentă cu caracter difuz dintre fitocenoze,o realizează speciile subdominante
ale celor două fitocenoze şi nu speciile dominant-edificatoare.

4.3. Structura spaţială a fitocenozelor

În cadrul unei fitocenoze speciile de plante posedă o anumită repartiţie spatială pe plan
orizontal şi vertical,în scopul asimilării cât mai optim a condiţiilor de viaţă.

4.3.1. Structura orizontală a fitocenozelor

Observaţiile pentru cunoaşterea structurii orizontale a fitocenozei se fac prin deplasarea
în cadrul teritoriului după anumite repere formate din mai multe paralele şi linii de intersectare a
acestora.Procedeul este necesar pentru a se face precizări corecte în acest sens.Având în vedere
acest caracter,fitocenozele pot avea o structură orizontală deschisă şi o structură orizontală
închisă.
 Fitocenoza cu structură orizontală deschisă presupune existenţa unei vegetaţii
rare;speciile de plante au o distribuţie spaţială lejeră,între ele rămânând goluri care cu
timpul pot fi ocupate de specii caracteristice aceleaşi comunităţi de plante,fie de specii
străine.Astfel de fitocenoze cu o structură orizontală deschisă sunt întâlnite în asociaţiile
vegetale ierboase din stepă,de pe nisipuri,de pe pietrişuri,grohotişuri,eroziuni,în asociaţia
vegetală a pădurii de plop,de mesteacăn etc.
 Fitocenoza cu structură orizontală închisă presupune existenţa unei vegetaţii
dese.Speciile ce intră în structura asociaţiei nu lasă spaţui între ele.O asemenea structură
au asociaţiile vegetale ale pădurilor de fag,de molid şi de brad din regiunea
montană,pădurile de stejar(gorunete) din regiunea montană,pădurile de stejar din
regiunea muntoasă şi colinarăasociaţiile palustre de la marginea lacurilor,bălţilor,etc.

4.3.2.Structura verticală a fitocenozelor

Structura verticală a fitocenozei înfăţişează repartiţia plantelor dion asociaţia vegetală pe
plan vertical.Această analiză este foarte importantă şi trebuie făcută în toate fitocenozele.O
structură verticală evidentă este întâlnită în fitocenozele de pădure şi de fîneţe.Numărul
straturilor dintr-o fitocenoză variază în funcţie de natura speciilor asociate.În general,în
fitocenozele pădurilor de foioase pot exista de obicei patru straturi.Din prima categorie fac parte
fitocenozele de pădure unde sunt întîlnite stratul arborilor,acesta fiind format din speciile
dominant-edificatoare,stratul arbuştilor,stratul ierbos şi stratul muscial.Numărul straturilor pe
verticală în fitocenozele de pădure variază în raport cu calitatea unor factori de mediu existenţi în
asociaţie,printre care lumina are un rol determinant.În pădurile întunecoase,din cauza desimii
arborilor,fitocenoza poate fi dintr-un singur strat.
În fâneţe şi pajişti există fitocenoze cu stratificarea speciilor de plante pe 2-3-4 nivele în
funcţie de compoziţia ei floristică şi de parametrii factorilor ecologici existenţi.
Observaţiile asupra structurii orizontale şi verticale ale unei fitocenoze încep primăvara şi
ţin până la sosirea iernii.Sunt necesare mai multe observaţii pentru a cuprinde diferitele aspecte
în cadrul celor patru anotimpuri.Aceste observaţii trebuiesc notate,iar speciile de plante
înregistrate şi apoi cuprinse în structura asociaţiei.

4.4. Determinarea producţiei primare a fitocenozelor

Determinarea producţiei primare a fitocenozelor se poate face prin una din următoarele
metode :
 prelevarea de probe înainte şi după epoca realizării producţiei maximale de biomasă;
 luarea de probe în timpul apariţiei spicului;
 măsurarea suprafeţei foliare.

8
 Perioada favorabilă pentru estimarea producţiei primare este cea în care aceasta este
maximă şi corespunde cu fenofazele de înflorire şi fructificare.
Se stabileşte o suprafată(de aprozimativ 1 m 2) de pe care se recoltează în totalitate atât
porţiunile aeriene ale plantelor(tulpini,frunze,flori,fructe) cât şi cele subterane
(rădăcini,rizomi,bulbi,tuber-culi).
Pentru recoltare se curăţă de impurităţi şi se triază pe specii,apoi se ambalează în saci
plastic.În laborator se cântăresc pentru determinarea fitomasei proaspete.
După aceea, fără amesteca speciile între ele,materialul este uscat la o temperatură de
105oC până când greutatea rămâne constantă,aceasta reprezintă fitomasa uscată.
În faza următoare, materialul vegetal este tocat în bucăţi lungi de 2-3 cm şi apoi este ars
complet,tot fără a amesteca speciile. Cenuşa rezultată se cântăreşte şi rezultatul se scade din
greutatea uscată rezultă cantitatea de substanţă organică exprimată în g/m2.
Scăzând fitomasa uscată din fitomasa proaspătă se obţine cantitatea de apă din biomasa vegetală.
Pentru a face comparaţii între diferite specii sau probe prelevate în condiţii
diferite,rezultatele se transformă în procente.De asemenea,prin însumarea valorilor obţinute
pentru fiecare specie se determină aportul acestora(în g/m 2 %) la productivitatea primară a
comunităţii.

CAP.V. Metode de cercetare ecologică a zoocenozelor

În covorul vegetal,pe plante,în sol,în litiera pădurii,pe suprafaţa apei,în masa apei,în
fundul bazinelor acvatice trăiesc numeroase populaţii de animale care formează zoocenoze.Ele
reprezintă grupări naturale de animale cu depline adaptări la condiţiile de viaţă în cadrul
ecosistemului.
Zoocenoza poate fi studiată cantitativ şi calitativ.
Studiul cantitativ constă atât în inventarierea elementelor faunistice,cât şi în stabilirea
proporţiei numerice a speciilor,precum si a altor caractere ecologice.

5.1. Metode ce cercetare a nevertebratelor terestre

5.1.1. Metoda prinderii cu capcane a animalelor de pe sol sau din litiera pădurilor
Procedeul constă în îngroparea unui vas de sticlă,borcan sau pahar cu diametrul gurii de
5-10 cm.Suprafaţa de deschidere a vasului trebuie să fie razantă cu suprafaţa solului.Între
mrginile paharului şi marginile deschiderii gropii făcute nu trebuie să rămână niciun fel de spaţiu
liber.Astfel că,pe lângă pahar,se pune pământ,apăsându-se cu degetele,ca animalele să nu evite
terenul şi să poată cădea în interior.Peste pahar se pune un acoperiş de tablă susţinut de două
picioruşe( anexe, fig.1).Acoperişul trebuie să aibă suprafaţa cu 4-6 cm mai mare decât suprafaţa
de deschidere a vasului.El se aşează deasupra vasului la o distanţă de 4 cm pentru ca animalele să
aibă acces la capcană şi se acoperă cu frunze,în cazul litierei,sau se lasă liber,în cazul amplasării
lor în covorul vegetal.Vasul coniţine până la jumătatea lui lichidul de conservare care poate fi
formol 4% sau alcool medicinal.Capcanele se aşează în reţea pe o suprafaţă pătrată cu laturile de
1 m sau 2 m. Ele se amplasează în mai multe puncte ale pădurii,fâneţelor,alegându-se în acest
scop locurile cele mai adecvate. Prin acest procedeu de prindere se poate afla abundenţa de
activitate sau de densitate.
Capcanele se controlează zilnic,lunar sau bilunar,în funcţie de planul de lucru.Controlul
presupune ridicarea din capcane a animalelor prinse şi depozitarea lor separată în borcane cu
lichid conservant.
O altă posibilitate de studiere a faunei din litiera pădurii constă în decuparea şi recoltarea
unei mici suprafeţe din cadrul ei.Se aplică pe o litieră o ramă metalică pătrată cu marginile

9
ascuţite.Laturile ramei pot fi de 20 x 20 cm,25 x 25 cm sau 30 x 30 cm.Înalţimea ramei poate fi
de 10 x 20 cm.Se apasă pe ramă din partea superioară în aşa fel ca,uniform,să taie în profunzime
frunzarul până la sol.Fără a se ridica rama,se colectează din interior toate frunzele cu animale
până la sol şi se depozitează în pungi de plastic.Pentru a nu se pierde niciun animal al litierei
punga se leagă la gura de deschidere cu o sfoară.Materialul recoltat se aduce în laborator şi se
pune la triere în aparatul Tullgren(anexe,fig.2),confecţionat din tablă galvanizată.Forma este
paralelipipedică cu latura mare de 55 cm,latura mică 38 cm şi înălţimea de 30 cm.În partea
superioară are un capac cu un bec fixat pe faţa internă.În partea inferioară are o pâlnie ce se
deschide într-un borcan colector unde se află formol 4% sau alcool 70%(etanol).La baza cutiei,în
interior,se alfă un coş de sârmă în care în care se pune frunzarul colectat.După aşezarea
frunzarului(litierei) colectat în aparat,se acoperă cu un capac şi se aprinde becul.La căldura
produsă de bec începe uscarea frunzarului : insectele vor fi obligate să caute un refugiu spre
adâncime;trecând de sită cad prin pâlnie în borcanul colector.Animalele vor fi apoi triate şi
determinate.Cunoscându-se suprafaţa în grosimea litierei recoltate,se pot face aprecieri
cantitative asupra populaţiilor de nevertebrate ce trăiesc în ea.

Metoda prinderii cu capcane a insectelor nocturne

Această metodă se foloseşte pentru cunoaşterea populaţiilor de insecte nocturne din clasa
lepidoptere,coleoptere,himenoptere,trichoptere,diptere.Capcana,numită fotocolector,are două
părţi : izvor de lumină şi lichidul de conservare.Capcana poate fi construită sub forma unei cutii
dreptunghiulare formată din două camere.În prima cameră se află izvorul de lumină,care este
separată de camera a doua printr-un geam.Insectele pot pătrunde în capcană printr-o deschizătură
a pereţilor oblici de sticlă a celei de a doua camere,în interiorul căreia se află şi lichidul de
conservare(anexe,fig.3).Prin aceastş metodă se pot face aprecieri calitative asupra faunei de
insecte ce zboară noaptea în zona centrală.
O capcană mai simplă constă în fixarea unui izvor de lumină(bec,felinar,etc.) pe un
suport.Sub izvorul de lumină se află o pâlnie cu orificiul de deschidere inferior într-un
borcan,unde se află lichidul conservant.Orificiul inferior al pâlniei trebuie să fie mare şi îngust ca
al pâlniei de uz casnic.Insectele nocturne ajunse la sursa de lumină cad prin gaura pâlniei în
borcan unde se află lichidul de conservare,alcool sau formol 4%(anexe,fig.4).
Un alt tip de fotocolector poate fi cutia paralelipipedică confecţionată din tablă
galvanizată.Aceasta are la partea superioară un capac prevăzut pe faţa interioară cu un bec.La
partea inferioară se continuă cu o pâlnie metalică ce se deschide în borcanul colector cu lichid
conservant.În trei pereţi laterali ai cutiei se află câte un orificiu cu diamentrul de 10-15 cm la
nivelul becului.Lumina atrage insectele care,pătrunzând în interior,cad prin pâlnie în borcanul
colector(anexe,fig.5).

5.1.2.Metoda de prindere a animalelor nevertebrate din coroana copacilor din

stratul de arbusti

Metoda prinderii animalelor cu fileul umbrelă

Pentru cunoaşterea calitativă a faunei de insecte,păienjeni,ce trăiesc pe frunzele şi
ramurile arbuştilor se construieşte un dispozitiv sub forma unei umbrele cu braţul îndoit la
miljoc.Partea inferioară a dispozitivului posedă un vas colector cu lichid de conservare.Fileul cu
aspect de umbrelă se aşează sub unele crengi ale copacului sau în stratul de arbuşti şi prin lovirea
lor cu un băţ,animalele cad în fileu şi de acolo in vasul colector.

Metoda prinderii animalelor cu fileul pătrat

Colectarea calitativă a animalelor nevertebrate din coroana arborilor şi arbuştilor se poate
face şi cu fileul de formă pătrată.Acesta se confecţionează din pânză,gura de deschirere a fileului

10
se fixează pe o ramă metalică subţire.La partea inferioară filelul se îngustează şi se termină în
borcanul colector cu lichid conservant.

Metoda prinderii animalelor prin scuturarea plantelor pe prelată

Sub planta lemnoasă fixată pentru a i se studia fauna se aşeayă prelate,acestea depăşind
suprafaţa de circumferinţă a coroanei.Se stropeşte apoi întreaga plantă cu un isecticid.La
aproximativ 20-30 min după această operaţie se scutură planta.Animalele căzute se colectează şi
se determină ştiinţific.Se interpretează interpretează ecologi prin aplicarea indicilor de calcul
matematic.

Metoda prinderii animalelor cu fileul de ramură

Studiul cantitativ al animalelor nevertebrate de pe frunzele şi ramurile arborilor şi
arbuştilor se face folosind în colectare fileul de ramură.Prinderea este absolută.Fileul se
introduce usor pe ramură,fără a produce deranjarea animalelor,se închide prin legarea lui cu o
sfoară.Îmbrăcată în fileu ramura se taie de la bază şi se duce 2-3 ore,timp în care animalele mor
sau îşi pierd vitalitatea.Apoi,fileul se deschide şi de pe el,de pe frunze şi scoarţa
ramurii,animalele se culeg cu atenţie si se depozitează în borcanul colector cu formol 4%.

5.1.3. Metode de prindere a animalelor nevertebrate din stratul de plante ierboase

Prinderea animalelor cu fileul

Pentru prinderea animalelor nevertebrate din stratul de plante ierboase se foloseşte fileul
entomologic cu deschiderea de 30 cm(anexe,fig.6).Fileul se trece peste stratul de plante făcând
câte un pas.La fiecare trecere cu fileul sau la 2-3 treceri peste stratul de plante,animalele se prind
şi se introduc în borcanul de colectare cu lichid conservant(alcool sau formol 4%).

Prinderea animalelor cu cutia de scuturat

Cutia are lăţimea de 20 cm,lungimea de 30 cm şi înălţimea de 10 cm.Interioarul cutiei
este vopsit în alb,pereţii sunt netezi fără asperităţi.Pentru colectarea aimalelor nevertebrate cutia
se aşează între plantele ierboase într-un unghi de 45°,iar plantele ce se află în faţa deschiderii
cutiei se scutură bine.Animalele cad în ea,se prind şi se conservă.

Metoda prinderii animalelor prin acoperire cu biocenometrul

Această metodaă este folosită cu rezultate bune în cercetarea cantitativă a animalelor din
iarbă şi de pe sol.Aparatul constă într-un cilidru cu un capac(anexe,fig.7).Cilindrul este deschis
în partea inferioară şi închis în partea superioară.În zona centrală sau laterală a părţii superioare
există un orificiu astupat cu un dop de cauciuc sau plută.Procedeul prinderii animalelor este
următorul : cilindrul se aşează rapid cu partea deschisă peste suprafaţa de iarbă şi se apasă astfel
încat marginile acestuia să pătrundă puţin în pământ.Prin orificul din partea superioară se
introduc în cilindru câţiva cm3 de bisulfit de carbon,formol sau eter,după care se astupă cu
dopul.După puţin timp animalele mor şi pot fi adunate integral,se depozitează în borcane de
colectare.

5.1.4. Metode de prindere a animalelor ce trăiesc în diferite centre de activitate

Prinderea animalelor ce trăiesc sub pietre.Pentru colectarea acestor animale sunt necesare
următoarele materiale : o pensă,o pensulă,un borcan cu lichid de conservare şi un exhaustor
folosit în special pentru prinderea animalelor foarte mobile.Exhaustorul este format dinr-un tub
lung de sticlă de lungimi diferite,închis la capete cu câte un dop de plută.În partea inferioară
dopul este străbătut de un tub de sticlă.La partea superioară dopul este străbătut de un tub metalic

11
care are extremitatea din interior acoperită cu tifon,iar extremitatea externă se racordează la un
tub de cauciuc,care se termină liberă sau cu o pară de cauciuc.Exhaustorul este folosit pentru
absorbitul animalelor nevertebrate mici si mobile de pe substrat(anexe,fig.8).

Prinderea animalelor ce trăiesc sub copacii căzuţi,sub scoarţa acestora,în interiorul

lor şi în cioturi de copaci
Animalele ce se află sub copacii căzuţi se colectează tot cu ajutorul exhaustorului,dupa ce
aceştia sunt întorşi.
Pentru colectarea animalelor din interiorul trunchiurilor şi cioturilor de copaci putrede se
foloseşte un topor necesar la despicarea acestora permiţând culegerea animalelor.Acestea se
depozitează în borcane cu lichid conservant.a

5.1.5.Metode de colectare a animalelor din sol

Solul este foarte bogat în animale unicelulare.Un gram de sol conţine aproximativ 50.000
de protozoare.Pentru studierea lor calitativă se recoltează o probă de sol de la anâncimea
dorită,se pune într-un vas sterilizat şi se duce în laborator unde imediat se supune procesului de
pregătire pentru studiere.Se ia din proba de sol o cantitate mică şi se introduce într-un vas de
sticlă peste care se toarnă apă distilată până la 1-2 cm deasupra materialului.Se agită puţin şi apoi
vasul se acoperă cu o placă de sticlă.Se ţine la întuneric timp de 24 de ore după care se recoltează
cu o pipetă de la suprafaţă,se pune pe lamelă şi se observă la microscop.
Pentru realizarea unei coloraţii vitale,în scopul evidenţierii incluziunilor şi a organitelor celulare
se recomandă :
-pentru colorarea nucleului şi organitelor citoplasmatice se foloseşte albastru de metil în
concentraţie de 1 : 500 , 1: 1000 şi 1 : 10.000 în apă distilată;
-pentru colorarea vacuolelor şi granulelor de secreţit produse de aparatul Golgi se foloseşte roşu
neutru în concentraţie de 1 : 1000 , 1 : 10.000 şi 1 : 1000.000 în apă distilată;
-pentru colorarea condriomului se foloseşte verde Janus;
-pentru colorarea grăsimilor neutre se foloseşte sudanul III.
Tehnica colorării constă în pipetarea colorantului vital la marginea lamelei care difuzează sub
ea,sau se pune pe o lamelă curată şi degresată o picătură de colorant vital,se lasă să se evapore
după care se exact în acelaşi loc o picătură de material ce urmaeză să fie examinat la
microscop.Colorantul activat de apă pătrunde în corpul protozoarelor,colorându-le specific.

Colectarea turbelariatelor din sol

Acestea sunt prezente în solurile umede,în frunzişul umed şi la baza muşchilor.Solul
recoltat se pune într-o sită aşezată pe o pâlnie sub care se află un vas colector.Peste el se toarnă
apă în timp ce se macerează cu mâna.Animalele cad prin pâlnie în vasul colector de unde sunt
recoltate şi studiate.Se pot face cercetări ecologice calitative când nu se cunoaşte volumul solului
din care se obţin tubelariatele şi cercatări cantitative când se cunoaşte volulul solului analizat.

Colectarea nematodelor din sol

De la adâncimea dorită se ia din sol o probă.Proba de sol se macerează şi se cercetează
sub stereo-microscop,folosindu-se o pensetă mică pentru găsirea şi aducerea animlelor sub
obiectiv.
Se obţin rezultate mai bune când se procedează în felul următor : proba de sol se pune
într-o sită cu desimea ochiurilor de 2 mm şi se spală cu apă.Pământul prin acţiunea apei trece
prin sită,iar nematodele rămân.De aici sunt colectate,conservate într-un lichid
corespunzător(formol 4%) şi apoi determinate.

12
 Colectarea anelidelor din sol
Numărul râmelor aflate în sol variază în funcţie de insuşirile lui fizico-chimice.Studiile
făcute până în prezent dovedesc că,în funcţie de caracterul solului,numărul lor este cuprins între
14.000-22.000.000 exemplare/ha.
Pentu colectarea cantitativă se procedează astfel : se ia o probă de sol,folosindu-se
aparatul de scos Zicsi.Proba de sol scoasă este aşezată pe o foaie de plastic sau hârtie de
ziar.Solul se sfărâmă cu mâna,reţinându-se în borcanul colector râmele găsite.
Un alt procedeu de colectare a râmelor constă în delimitarea unei suprafeţe pătrate de
50x50 cm,după care se toarnă o soluţie de permanganat de potasiu sau clorură de mercur.Râmele
aflate în sol ies la suprafaţă.Se numără şi se cântăresc .Cunoscându-se suprafaţa
investigată,numărul de râme şi biomasa lor se pot stabili mumărul/ha si biomasa/ha în kg.

Colecatrea moluştelor mărunte din sol

Solul recoltat de pe o suprafaţă determinată se trece prin sită,folosind jetul de
apă.Moluştele rămase pe sită se adună,se determină,se numără,se cântăresc şi se pot stabili
numărul/ha şi biomasa/ha în g sau kg.

Metoda pătratelor
Pentru cercetarea cantitativă a faunei de pe suprafaţa solului şi chiar a celei de pe plantele
ierboase se aleg suprafeţe de control.Mărimea pătratelor ce constituie suprafaţa de recoltare a
animalelor trebuie să aibălaturile de 10 x 10 cm sau 25 x 25 cm la distanţă de 1m,10m sau
100m.Mărimea pătratelor şi distanţa dintre ele pe o suprafaţă de investigaţie o hotărăşte
cercetătorul,în funcţie de gradul de omogenitate,distanţa dintre pştrate poate fi de 5 m.Dacă
animalele sunt mari atunci păratele pot avea laturile de 50 x 50 cm sau cgiar de 1m x 1 m.
Din fiecare pătrat se recoltează toate animalele şi se formolizează în borcane
colectoare.Fiecare borcan cu animale corespunde unui pătrat.În laborator se determină specia sau
genul şi se procedează la interpretarea datelor aplicând indicii de calcul în funcţie de caracterul
carcetării.Este absolut necesar a se nota şi speciile de plante din pătrate pentru a se constata
corelaţia dintre acestea ca producători si animale,în calitate de consumatori.

Metoda fâşiilor
Cercetarea faunei se desfăşoară pe fâşii în lungul panglicii de ruletă.Se leagă o ruletă de
un ţăruş bătut în pământ şi se derulează.Pe firul panglicii,lung de 25 m,se caută animalele.Când
un animal este găsit,se notează distanţa şi se reţine în colecţia primului borcan.Panglica ruletei se
mută lateral la o distanţă de 50 cm sau 100 cm unde se desfăşoară o altă cercetare
similară.Exemplarele se reţin în colecţia celui de al doilea borcan.În acest mod se execută zece
cercetătri în fâşii.Suprafaţa cercetată este suficientă ca mărime pentru a se putea trage concluzii
ecologice reale despre populatiile animale existente în covorul vegetal sau pe sol.

5.2.Metode de cercetare a vertebratelor terestre

Cercetarea cantitativă a populaţiilor de animale vertebrate şi,în special de păsări şi

mamifere are un trecut de aproximativ 60 de ani.Metodele cantitative au luat avânt considerabil
datorită dezloltării rapide a ecologiei în secolul al XX-lea.Cercetările cantitative premerg celor
cantitative.Metodele de cercetare cantitativă sunt metode introductive.Este imposibil de a
număra toate reptilele,toate păsările sau mamiferele dintr-o pădure de 10.000 ha.De aceea se fac
secţiuni,sau se delimitează suprafeţe,unde se fac numărări şi apoi se desprind concluziile pentru
toată suprafaţa.În consecinţă,metodele trebuie să fie exacte,deoarece greşeala unei părţi se
multiplică la întreg.Cercetarea trebuie să pornească de la caracteristicile ecologice ale

13
populaţiei,iar rezultatele obţinute să fie comparabile în timp şi spaţiiu.Metodele cantitative pot fi
relative si absolute.

5.2.1.Metode relative

Metodele relative au mare importanţă pentru agricultură şi sivicultură.

Cercetarea cantitativă relativă a populaţiilor de păsări

Metoda fâşiilor. Se merge cu piciorul sau cu bicicleta pe un drum şi se numără toate

păsările care se pot recunoaşte de pe partea dreaptă şi stângă a drumului.Distanţa de observare a
păsărilor trebuie să nu fie mai mare de 20 , 30 , 40 , 50 m.Numărătoarea se repetă la o distanţă de
1-2 km pe o nouă fâşie.Speciile de păsări numărate pe o anumită suprafaţă,rezultă prin aplicarea
acestei metode,permit concretizarea unor aprecieri privind dominanţa populaţiilor,precum şi a
altor caractere cenologice.

Cercetarea cantitativă relativă a populaţiilor de mamifere

Metoda fâşiilor constă în numărarea prin observare a mamiferelor mici de pe mai multe
fâşii din cadrul biotopului.Media aritmetică permite să se facă aprecieri asupra grupărilor
cenologice din biotop.
Rezultate mai bune se obţin dacă pe fâşiile stabilite se instalează capcane.Se lasă 4-5
nopţi,după care se controlează şi se fac notările corespunzătoare.Pentru mamiferele rozătoare
capcanele se instalează la suprafaşa solului;acestea sunt cuşti de diferite mărimi cu momeli
ademenitoare.
Mamiferele mai mari se pot număra ca şi păsările ,aplicând metoda fâşiilor.Pentru aceasta
sunt însă necesari mai multi observatori.Aceştia fie că merg paralel înainte,numărând mamiferele
până la un punct anumit,fie că stau şi numără ceea ce gonsesc alţii spre el pe o anumită fâşie.
Pentru obţinerea rezultatelor concludente reale este necesară amplasarea fâşiilor în
condiţii ecologice cât mai diferite.
În cercetare se pot număra găurilede şoareci pe fâşii,urmele animalelor lăsate pe zăpadă
în timpul iernii.

5.2.2.Metode absolute
Metodele cantitative absolute sunt necesare în cercetarea fundamentală şi în cea
aplicativă.Aceastea permit cunoaşterea prodcuţiei,adică a transferului de materie şi energie în
ecosistem,precum şi compararea diferitelor forme de grupe de viaşă,cercetarea consumului,al
structurii şi legiferării lanţurilor trofice,cercetarea pagubelor produse de dăunatorii culturilor
agricole sau silvice,cercetarea împărţirilor zoogeografice,cunoaşterea tipurilor de răspândire.
Cercetarea cantitativă absolută a populaţiilor de păsări
Metoda pătratelor este direct proporţională cu componenta populaţiei cercetate.Numărul
pătratelor creşte cu gradul de variabilitatea biotopului şi biocenozei şi invers.
În momentul delimitării şi numerotării şi numerotării pătratelor este necesar să se facă observaţii
şi să se noteze fitocenozele existente în pătrat,plantele dominante,vârsta copacilor,speciile,expo-
ziţia,înclinaţia,altitudinea,distanţa de la râu,baltă sau lac,distanţa de la marginea pădurii,de la alte
formaţiuni de vegetaţie.
Observaţiile asupra păsărilor se fac în ziua stabilită,numărându-se toate exemplarele pe spaecii
din interiorul pătratului.Se mai notează ora,starea timpului,alte apariţii ecologice speciale cum ar
fi : insectele fitofage,care este hrana lor specifică.

Metoda liniilor sau fâşiilor

14
 Numărătoarea se face pe cel puţin 5% din suprafaţa cercetată.Pentru păduri se folosesc
suprafeţe paralele de 200-500 m lungime si de 20-40 m lăţime.În câmp deschis se folosesc
suprafeţe de 1000 m lungime si de 100 lăţime.Numărătoarea se face vizual.Prin
calcul,rezultatele obţinute sunt generalizate la întreaga suprafaţă a ecosistemului.
Cercetarea cantitativă absolută a populaţiilor de mamifere
Metoda pătratelor
Suprafeţele pătrate delimitate în cadrul ecosistemului sunt cuprinse între 0,5-100 ha.Metoda este
folosită pentru cercetarea populaţiilor de mamifere mici şi mamifere mari.
Pentru cercetarea cantitativă absolută a micromamiferelor sunt necesare suprafeţe pătrate mai
mici.Pe întreaga suprafaţa a ecosistemului se delimitează pătrate de 50 x 50 m.În pătrate se pun
capcane,se lasa 3-4 zile,timp în care,în mod teoretic se prind toate animalele.Capcanele instalate
trebuie să fie de diferite tipuri,după speciile examinate.Numărul total al capcanelor ajunge la
150.Numărul de animale capturate se raportează nu la 50 x 50 ci la 70 x 70 m.Suprafeţei iniţiale i
se mai adaugă încă 20 m deoarece în capcanele instalate cad şi micromamifere de la cel puţin 20
m în afara suprafeţei delimitate.
Cunoscându-se numărul de exemplare capturate în pătratele delimitate se poate stabili prin calcul
matematic numărul de micromamifere pe specii la ha sau la întreaga suprafaţă a ecositemului.

5.3.Metode de cercetare a zoocenozelor acvatice

Zoocenozele acvatice sunt bogate şi complexe.Studiul lor presupune cunoaşterea cenozelor din
masa apei,de pe funul apelor şi de pe plantele submerse.
5.3.1.Metode de studiere a zooplanctonului
Studiul zooplanctonului se face calitativ şi cantitativ.Oricare din metode presupune întâi fixarea
în cadrul bazinului acvatic a staţiilor de unde urmează a se recolta materialul.Ele trebuie să fie
cât mai diferite din punct de vedere ecologic.
Recoltarea calitativă a zooplanctonului constă în trecerea fileului planctonic de mai multe ori
prin apă.Materialul rezultat se depozitează şi se formolizează în bidoane de plastic sau în borcane
cu dop rodat,ambele de 1/4 l.Fiecare borcan sau bidon conţine aproximativ o ceaşcă de formol
nediluat.În laborator materialul se triază sub stereomicroscop şi sunt separate în grupe
sistematice.
Recoltarea cantitativă zooplanctonului prezintă marele avantaj de a cunoaşte numărul de
organisme zooplanctonice pe specii la m3 şi a biomasei la m3.
Procedeul constă în filtrarea prin fileul planctonic a unui volum cunoscut de apă.Materialul
rezultat,constând dintr-o suspensie de organisme într-un volum mic de apă,este trunat într-un
bidon de plastic sau un borcan cu dop rodat de 1/4 şi se formolizează.Trierea se face în
laborator,iar aflarea numărului de organisme la m 3 se obţine prin calcul matematic,plecând de la
numărul de organisme găsit în volumul de apă filtrat.
Studiul zooplanctonului se face pe orizontală şi verticală.Studiul zooplanctonului pe verticală
presupune luarea de probe din metru în metru sau din 2 m în 2 m.Apa este scoasă de la
adâncimea corespunzătoare cu ajutorul buteliei Ruttner sau cu o sticla de 1 litru la care se
anexează un dispozitiv care permite umplerea şi astuparea rapidă(anexe,fig.9).Scoasă la
suprafaţă apa este filtrată prin fileul planctonic.Conţinutul biologic rămas într-o cantitate mică de
apă se formolizează şă apoi se triază.
5.3.2.Metode de studiere a zoobentosului
În general studierea bentosului se face cantitativ.Recoltarea bentosului se face cu ajutorul unui
bodengreifer(anexe,fig.10).Aparatul este lansat în apă cu gura deschisă.Ajuns la fundul bazinului
acesta decupează prin „muşcare” o suprafaţă bentică egală cu suprafaţa de deschidere a gurii
aparatului.După recuperarea unei mici suprafeţe din suprafaţa bentică a bazinului,aparatul se
închide şi se ridică la suprafaţă.Materialul scos se spală în site de triere care nu permite trecerea

15
organismelor mici aşa cum sunt capeopodele,ostracodele.Materialul rezultat se depozitează în
borcane de sticlă cu dop rodat şi se formolizează.
Determinarea biomasei zooplanctonului si zoobentosului
La triere organismele se separă pe grupe sistematice.Organismele triate se cântăresc la o balanţă
ultrasensibilă.Cântărirea organismelor în cadrul fiecărei grupe sistematice se face în bloc.Apoi,se
împarte greutatea obţinută la numărul de exemplare cântărite pentru a stabili greutatea medie a
unui organism.Pentru aflarea biomasei organismelor la m3 sau la m2,se află mai întâi,pe grupe
sistematice,numărul de exemplare la unitatea de suprafaţă.Se înmulţeşte apoi greutatea medie a
organismului cu numărul de organisme existente şi se obţine biomasa animalelor din grupa
sistematică la m3 sau m2.Exprimarea se face in mg sau g.

VI. BIBLIOGRAFIE

1.N.Botnariuc şi A.Vădeanu – ”ECOLOGIE” 1982

2.Dr. Gh. Mohan şi Dr. A. Ardelean – ”ECOLOGIE şI PROTECŢIA MEDIULUI” 1993
3.Nicoloae,Gabriela Staicu şi Dorel Rusti – ”Ecologie şi protecţia mediului”-manual pentru clasa
a XII-a 2002.

VII . Anexe

Fig.1 – Capcana pentru prinderea

animalelor de pe sol din litiera pădurii

a)acoperiş din tablă; b)borcan de sticlă

îngropat; c)lichid de conservare; d) pă-

mânt; e)frunze căzute din copaci.

Fig.2 – Aparatul Tullgren

Fig.3 – aparat cu izvor de lumină pentru prinsul insectelor ce zboară noaptea

Fig.4 – Capcană cu izvor de lumină pentru prinderea insectelor ce zboară noaptea

Fig.5 – Fotocolector

Fig.6 – Fileul entomologic

Fig.7 – prinderea animalelor din iarbă cu ajutorul cilindrului

Fig.8 - Exhaustor
A: exhaustor cu tub de cauciuc ;

16
B : exhaustor cu pară de cauciuc

Fig.9 – Sticlă de recoltare a zooplanctonului

1)rondea metalică ; 2)plasă de sârmă fixă ; 3)arc ; 4)dop metalic ; 5)garnitură de
cauciuc ; 6)sfoară cu sârmă gradata metalică ; 7)sfoară pentru ridicarea dopului
în scopul pătrunderii apei

Fig.10 – Aparat Bodengreifer

17