LICEUL TEHNOLOGIC

JUDEŢUL

PROIECT
PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A
CALIFICĂRII
ABSOLVENȚILOR ÎNVĂȚĂMÂNTULUI LICEAL
FILIERA TEHNOLOGICĂ, NIVEL 4

FILIERA: TEHNOLOGICĂ

PROFIL: RESURSE NATURALE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

CALIFICAREA: TEHNICIAN ECOLOG ŞI PROTECŢIA CALITATII

MEDIULUI

INDRUMĂTOR, CANDIDAT,
PROF.

AN ŞCOLAR 2021-2022
LICEUL TEHNOLOGIC
JUDEŢUL

CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII

INDRUMĂTOR CANDIDAT
PROF.

AN ŞCOLAR 2021-2022
1
 CUPRINS

ARGUMENT……………………………………………………………..….3
CAPITOLUL I NOȚIUNEA DE BIODIVERSITATE ………………..…5
CAPITOLUL II CAPITALUL NATURAL DIN ROMÂNIA …………....7
II. 1. BIODIVERSITATEA ROMÂNIEI………………………………………..…7
II.2. HABITATELE NATURALE……………………………………………….....9
II.3. FLORA ŞI FAUNA SĂLBATICĂ…………………………………………....11
II.4. ARII DE INTERES NAŢIONAL………………………………………….....14
CAPITOLUL III CADRU LEGISLATIV ÎN DOMENIUL CONSERVĂRII
BIODIVERSITĂȚII …………………………………......17
CAPITOLUL IV STATEGII ÎN CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII..19
CONCLUZIE ……………………………………………………………...23
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………….....…24
ANEXE ………………………………………………………….................25

2
 ARGUMENT

Conservarea biodiversităţii a devenit sau ar trebui să devină, una din cele mai urgente
şi importante probleme ale omenirii.
Deşi omenirea îşi dă seama şi recunoaşte pierderile de resurse biologice şi mai ales
consecinţele lor, totuşi nu se dovedeşte destul de hotărât pentru a le înfrunta. Aşa se explică de
ce degradarea mediului continuă, iar măsurile aşteptate nu se întrevăd în raport cu urgenţele.
Dacă comunitatea internaţională, naţională şi locală şi dacă fiecare locuitor al Terrei nu vor
acţiona cu promptitudine, în următorii ani, mai mult de jumătate din suprafaţa Pământului va
fi serios afectată ca urmare a distrugerilor făcute de om.
Numeroase specii de păsări şi mamifere vor dispărea sau o mare parte din piscicol mondial se
va epuiza ca urmare a supraexploatării, iar concentraţia de bioxid de carbon s-ar putea dubla
până în 2050.
Degradarea solului se datorează păşunatului excesiv, despăduririlor şi agriculturii.
Jumătate din cursurile de apă ale Planetei sunt serios poluate şi în curs de a seca. Cursuri de
apă, cele mai mari din lume şi-au schimbat cursul ca urmare a construcţiilor de baraje şi alte
lucrări hidrotehnice și hidroelectrice.
In situaţia actuală a mediului natural, biodiversitatea este scoasă în evidenţă cu scopul
de a se înţelege mai bine, de ce se impune cu atâta insistenţă şi urgenţă conservarea
diversităţii biologice. Biodiversitatea nu este suspendată undeva în afara mediului natural, ea
există în interiorul lui, într-o strânsă interdependenţă cu toţi factorii de mediu.
Pierderea oricărui habitat duce inevitabil la pierderea tuturor formelor de viaţă ce le-a
adăpostit.
Am ales ca tema de studiu pentru lucrarea mea de atestat “Conservarea
biodiversității” deoarece mi se pare o tema interesanta de dezbătut, dat fiind faptul ca in ziua
de azi, în domeniile pe care aș dori să le frecventez în viitor, respectiv de conservare a
biodiversității avem o mare nevoie de comunicare si de strategii de implementarea a acestora,
pentru o mai buna dezvoltare economica, atât pe plan local, cât și național.
Lucrarea mea de atestat “Conservarea biodiversității”, pe lângă argument este
compusă din 4 capitole, concluzie, bibliografie și anexe și dispuse astfel :

3
Capitolul I Noțiunea de biodiversitate
Capitolul II Capitalul natural din România
II. 1. Biodiversitatea României
II.2. Habitatele naturale
II.3. Flora şi fauna sălbatică
II.4. Arii de interes naţional
Capitolul III Cadru legislativ în domeniul conservării biodiversității
Capitolul IV Stategii în conservarea biodiversități
Primul capitol, “Noțiunea de biodiversitate” conține catele teoretice despre
biodiversitate și tipurile acesteia.
In capitolul II, am dezvoltat “Capitalul natural din România” cu tipurile de
biodiversitate întâlnite la noi în țară, habitatele naturale, flora şi fauna sălbatică, cât și ariile de
interes naţional.
Al III-lea capitol conține cadru legislativ în domeniul conservării biodiversității,
altfel spus, legi care trebuie respectate pentru refacerea şi conservarea mediului încojurător,
precum şi menţinerea echilibrului ecologic.
Capitolul IV conține stategiile propuse de către țara noastră și de Uniunea Europeană
să creeze o rețea de zone protejate bine gestionate, care să cuprindă cel puțin 30% din
suprafața terestră și maritimă a UE.

“Nu vom salva tot ce ne-ar plăcea să salvăm, dar vom salva mai mult decât dacă n-am
fi încercat deloc. “ Sir Peter Scott

4
 CAPITOLUL I

NOȚIUNEA DE BIODIVERSITATE

Conceptul de diversitate se referă la varietatea componentelor unui sistem, fiind o

măsură a heterogenităţii acestuia.
Conceptul de diversitate se referă la varietatea componentelor unui sistem, fiind o
măsură a heterogenităţii acestuia. Biodiversitatea definește heterogenitatea componentelor
ecosferei.
Biodiversitatea reprezintă varietatea de expresie a lumii vii şi este unul dintre termenii
cheie în conservare. Termenul de biodiversitate este folosit pentru prima dată în SUA în anul
1986, la primul forum american National Forum on BioDiversity şi este atribuit părintelui
sociobiologiei, cunoscutul entomolog E.O.Wilson cel care a prezidat acest forum.
Dicţionarul de biologie Penguin (1995) defineşte biodiversitatea ca fiind “nivelul local
sau global al diversităţii biologice, cel mai frecvent exprimat ca număr de specii sau de taxoni
superiori specie, sau ca indicator al diversității genetice.
Dicţionarul de biologie Oxford (1999) defineşte biodiversitatea ca “mare varietate de
specii (diversitatea speciilor) sau de alţi taxoni de plante, animale şi micro-organisme
existente într-un habitat, diversitatea biocenozelor dintr-o anumită regiune (diversitate
ecologică) sau variabi-litatea genetică din cadrul unei specii (diversitate genetică).”
În prezent nu există o viziune unitară asupra conceptului de biodiversitate. Acest
concept poate fi grupat în două categorii:

în sens restrâns, conceptul de biodiversitate desemnează diversitatea speciilor

(“bogăţia în specii”) şi a taxonilor de rang superior din cadrul ierarhiei taxonomice;
în sens larg, biodiversitatea poate fi definită ca întreaga variabilitate a organismelor
vii și a habitatelor.
Astfel, se disting patru componente ierarhice ale biodiversităţii: diversitatea genetică
(variabilitatea intraspecifică), diversitatea specifică, diversitatea ecosistemelor şi diversitatea
antropică.
Diversitatea genetică se referă la variabilitatea intraspecifică şi reprezintă fundamentul
procesului evolutiv.
Diversitatea specifică se referă la varietatea speciilor la nivel local (biocenoză),

5
regional (regiune biogeografică) sau global (biosferă).
Diversitatea ecosistemică este nivelul la care au loc procesele evolutive, pe lângă viu,
aceasta include şi componenta nevie – biotopul.
Diversitatea antropică sau etnoculturală se referă la diversitatea etnică, culturală și
lingvistică a comunității locale.
Cristea şi Denaeyer (2004) consideră că ,,biodiversitatea reprezintă o problemă globală
a zilelor noastre, iar conservarea ei constituie o sarcină majoră şi cu caracter permanent a
tuturor celor care, într-un fel sau altul, se simt ataşaţi ori sunt răspunzători de destinele
generaţiilor viitoare, de însăşi perenitatea vieţii pe Terra”. Se subliniază de asemenea
necesitatea utilizării durabile a biodiversităţii.
Ziua de 22 mai, ziua adoptării Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (22 mai 1992),
a fost declarată Ziua Internaţională a Diversităţii Biologice (Ziua Internaţională a
Biodiversităţii).
După adoptarea termenului de biodiversitate, la nivel comunitar au fost demarate unele
programe pentru inventarierea şi monitorizarea habitatelor şi speciilor (DIVERSITAS,
EMERALD, CORINEBIOTOPES, LIFE, NATURA 2000 etc.).
Unii autori consideră diversitatea antropică ca fiind o comonentă a biodiversităţii, care
trebuie tratată separat datorită complexităţii şi importanţei sistemului socio-economic ca şi
componentă a ecosferei.
Semnificaţia restrânsă a conceptului de biodiversitate nu este adecvată, mai ales atunci
când se pune problema elaborării strategiilor de conservare a biodiversităţii, deoarece
experiența a demonstrat că măsurile de conservare sunt eficiente doar atunci când se ţine
seama de funcţionarea sistemelor ecologice şi nu doar de menţinerea unei specii într-un
anumit areal, de asemenea, în mod obiectiv, viul nu poate fi separat de biotopul său. Se
impune, deci, extinderea conceptului de biodiversitate de la diversitatea taxonomică şi la
diversitatea unităţilor structurale şi funcţionale ale ecosferei (incluzând şi sistemele socio–
economice: diversitatea capitalului social, cultural şi fizic-construit).

6
 CAPITOLUL II
CAPITALUL NATURAL DIN ROMÂNIA

II. 1. BIODIVERSITATEA ROMÂNIEI

Umanitatea este ea însăşi o parte a biodiversităţii şi existenţa noastră în lume ar fi imposibilă

fără aceasta. Calitatea vieţii, competitivitatea economică, forţa de muncă şi securitatea, toate
se bazează pe acest capital natural.
Conform Convenţiei privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro în 5
iunie 1992, la care România a aderat prin Legea nr. 58/1994, prin biodiversitate înţelegem
varietatea de expresie a lumii vii, variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv,
printre altele, a ecosistemelor terestre, marine şi a altor ecosisteme acvatice şi a complexelor
ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre
specii şi a ecosistemelor.
Conservarea biodiversităţii reprezintă, în perioada actuală, una dintre problemele
importante la nivel internaţional, însă în ultimul timp, problema conservării biodiversităţii, la
nivel de ecosisteme, specii, populaţii şi chiar la nivel de gene, devine din ce în ce mai acută,
din cauza intensificării impactului uman asupra biosferei. În acest context, menţinerea
biodiversităţii este necesară nu numai pentru asigurarea vieţii în prezent, dar şi pentru
generaţiile viitoare, deoarece ea păstrează echilibrul ecologic regional şi global, garantează
regenerarea resurselor biologice şi menţinerea unei calităţi a mediului necesare societăţii.
În România a existat, dintotdeauna, un interes socio-economic pentru conservarea
diversităţii biologice valoroase, interes iniţiat şi susţinut de diverşi specialişti. Conservarea şi
protecţia naturii se realizează, în special, prin declararea şi constituirea, la nivel naţional, a
unei reţele de arii protejate de diferite categorii.
Ca o consecinţă a poziţionării sale geografice, România se bucură de existenţa unei
biodiversităţi unice, atât la nivelul ecosistemelor şi speciilor, cât şi la nivel genetic.
Pe teritoriul României se reunesc nu mai puţin de cinci regiuni biogeografice, dintre care
două, cea stepică şi cea pontică, reprezintă elemente naturale noi adăugate la zestrea Uniunii
Europene, marcând introducerea a numeroase noi tipuri de habitate şi specii.
Cele cinci regiuni biogeografice sunt:

7
 continentală (53%);
alpină (23%);
stepică (17%);
panonică (6%);
pontică (1%).

Figura 1. Regiunile biogeografice ale României

Cu excepţia marilor zone agricole şi a unor ecosisteme terestre şi acvatice, aflate sub
impactul negativ al unor surse de poluare, în care se înregistrează modificări ale structurii şi
dinamicii diversităţii biologice, restul mediului natural se păstrează în parametrii naturali de
calitate, oferind condiţiile necesare conservării diversităţii biologice specifice.
Deoarece sistemele ecologice sunt sisteme funcţionale cu organizare complexă, în
general, modificările structurale la nivelul acestora nu sunt sesizabile de la un an la altul.
Ulterior, prin eliminarea factorului perturbator, mediul natural se poate reface.
Din cauza lipsei punerii în practică a sistemului de monitoring integrat care să includă
şi monitorizarea diversităţii biologice, nu există date concrete pe baza cărora să se poată face
o analiză reală a stării acesteia, cu excepţia unor specii sălbatice, care fac obiectul unor
programe şi proiecte de cercetare ale structurilor universitare, muzeelor, institutelor de
cercetare, precum şi ale unor organizaţii neguvernamentale specializate.

8
 Conservarea diversităţii calitative a naturii vii corespunde celor mai înalte interese ale
omenirii, determinând posibilitatea lărgirii gamei de “utilităţi” obţinute de la natură şi automat
lărgirea gamei de produse naturale în agricultură, medicină, industrie.

II.2. HABITATELE NATURALE

Habitatele din ţara noastră sunt caracterizate de o anumită compoziţie a florei şi a

faunei, componente ale biocenozelor şi sunt influenţate de diferiţi facori climatici sau edafici.
Influenţele climatice, ale zonelor aride din partea estică, la cele oceanice din partea
vestică a ţării, precum şi diferenţele climatice între câmpie şi munte impuse de altitudinea
reliefului, au determinat apariţia unui mare număr de habitate. Alt factor care determină marea
varietate de habitate din România este reprezentat de compoziţia chimică a rocilor din substrat
(sol, subsol).
În România, habitatele naturale şi speciile sălbatice au fost inventariate prin utilizarea
a două tipuri de baze de date: baza BIMS (Sistemul de Management al Informaţiei privind
Biodiversitatea) şi a bazei EMERALD (stabilită sub Convenţia de la Berna) compatibilă cu
„Natura 2000”.
Ţara noastră este gazda unor tipuri unice şi extinse de habitate, de la păduri mature
aproape virgine, pajişti şi stepe bogate în specii floristice, la mlaştini întinse, posibil, fără
echivalent în Uniunea Europeană. De asemenea, lanţul carpatic reprezintă un bastion vital al
carnivorelor mari. România deţine 5.500 exemplare de urs brun, 3.500 exemplare de lup şi
1.600 exemplare de râs eurasiatic, reprezentând procente ridicate din efectivele acestor specii
de carnivore mari, la nivelul continentului european. Aceasta situează în mod ferm ţara
noastră pe harta Uniunii Europene, ca o importantă zonă naturală. Delta Dunării reprezintă
probabil, zona deltaică cea mai puţin afectată din Europa. Mlaştinile sale constituie un
patrimoniu natural unic, caracterizat prin prezenţa unei bogate biodiversităţi, fiind, de
asemenea, un puternic bastion al unor importante populaţii de păsări. Datorită existenţei
acestei zone unice şi a trăsăturilor sale specifice, prin aderarea României la Uniunea
Europeană, mai mult de 3.000 de perechi de pelicani – reprezentând peste 80% din efectivul
european – vor fi protejate prin Directiva Uniunii Europene privind păsările.
În România, vegetaţia se manifestă prin următoarele unităţi zonale pe latitudine şi
altitudine:
zona de stepă, între 0 şi 100 m, în câmpiile şi podişurile din sud-estul

9
României, unde se disting două subzone:
 stepă cu graminee şi
 stepă cu graminee şi dicotiledonate;
zona de silvostepă, între 50 şi 150 m, în câmpiile şi podişurile din estul, sudul
şi vestul României, unde se disting două subzone:
 silvostepă nordică cu stejari mezofili,
 silvostepă sudică cu stejari xerofili;
zona pădurilor de foioase (nemorală), între 100 - 400 m, în câmpiile,
piemonturile şi podişurile periferice regiunii muntos-deluroase (aceasta întinzându-se între
300 - 400m şi 1.300 -1 .450 m şi caracterizându-se prin păduri de gorun şi păduri de fag); aici
se disting două subzone:
 păduri de stejari mezofilii şi păduri de stejari termofili - submezofili;
 zona pădurilor de conifere (boreală), între 1.300 - 1.450 m şi 1.750 - 1.850 m
cu păduri de molid montane şi păduri de molid subalpine; zona subalpină, 1.750 - 1.850 m şi
2.000 - 2.200 m, cu rarişti de molid, zâmbru şi tufărişuri de jneapăn şi rododendron şi zona
alpină, 2.000 - 2.200 m, cu tufărişuri pitice şi pajişti.
Ecosistemele naturale şi seminaturale din România totalizează aproximativ 47% din
suprafaţa ţării.

Figura 2. Ecoregiunile din România

1. Carpaţii Meridionali; 2. Carpaţii Orientali; 3. Munţii Apuseni; 4. Munţii Banatului; 5. Subcarpaţii Getici; 6. Subcarpaţii de Curbură; 7. Dealurile Banatului; 8. Dealurile
Crişanei; 9. Podişul Getic; 10. Podişul Transilvaniei; 11. Podişul Sucevei; 12. Podişul Central Moldovenesc; 13. Podişul Dobrogei; 14. Câmpia Moldovei; 15. Câmpia Someşului; 16.
Câmpia Banatului şi Crişurilor; 17. Câmpia Găvanu-Burdea; 18. Silvostepa Câmpiei Române; 19. Stepa Câmpiei Române; 20. Lunca Dunării; 21. Delta Dunării.

10
 Noţiunea de "habitat natural”, se referă la zone terestre sau acvatice ce se disting prin
caracteristici geografice, abiotice şi biotice, în întregime naturale sau seminaturale. Habitatele
naturale şi seminaturale, întâlnite la nivel naţional caracterizează mediul acvatic, terestru şi
subteran. Acestea sunt habitate acvatice – habitate marine, costiere şi de apă dulce; habitate
terestre – habitat de pădure, de pajişti şi tufărişuri, habitat de turbării şi mlaştini, habitat de
stepă şi silvostepă; habitate subterane – habitat de peşteră.

II.3. FLORA ŞI FAUNA SĂLBATICĂ

Flora şi fauna sălbatică constituie un patrimoniu natural de valoare estetică, ştiinţifică

şi culturală. Datorită poziţiei geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe
mediteraneene, oceanice şi continentale. Diversitatea florei şi faunei, constă în existenţa unor
extinse habitate forestiere şi alpine nealterate, asociate lanţului muntos al Carpaţilor, precum
şi în existenţa unor populaţii de lupi, urşi, capre negre şi râşi, care sunt considerate a fi cele
mai mari din Europa.
Ţara noastră este renumită prin diversitatea floristică adăpostind 3.630 de specii de
plante, din care până în prezent, 23 de specii sunt declarate monumente ale naturii.
Lista Roşie a plantelor superioare din România (1994) cuprinde un număr de 1.438 de
taxoni şi infrataxoni (1.235 specii şi 203 subspecii) distribuiţi pe grupele taxonomice mari
astfel: 26 Pteridofite, 7 Gimnosperme, 1.062 Dicotiledonate, 343 Monocotiledonate.

Figura 3. Grupele taxonomice mari ale plantelor superioare

Dintre speciile de floră protejate şi/sau aflate pe Lista roşie a plantelor superioare din
România putem aminti: bujorul românesc, bulbucii de munte, garofiţa Pietrei Craiului,

11
papucul doamnei, floarea de colţ, laleaua pestriţă, narcisa sălbatică, crinul de pădure, liliacul
carpatin, gladiola de apă, irisul de baltă etc.
Papucul doamnei (Cypripedium calceolus) – specie ocrotită, a cărei existenţă
presupune declararea unor arii speciale de conservare. Face parte din familia Orchidaceae şi
se întâlneşte prin păduri, mai mult sau mai puţin umbroase, pe coaste, în tufişuri, de preferinţă
în terenuri calcaroase, în grupe sporadice. Perioada de înflorire este mai - iunie.
Floarea de colţ, sau floarea reginei (Leontopodium alpinum) – este o specie declarată
monument al naturii din anul 1933. Plantă erbacee, perenă, din familia Asteraceae, creşte în
munţii calcaroşi, în pajiştile de pe versanţii abrupţi şi însoriţi, sau pe stâncării. Perioada de
înflorire este iulie - august.
Bulbucii de munte (Trollius europaeus) – specie cu aspect deosebit, înaltă de 10 - 60
cm, cu frunze palmat sectate şi tulpini drepte ce poartă flori solitare galbene, care se acoperă
una pe cealaltă. Creşte prin poieni, pante înierbate şi la marginea pădurilor din zona subalpină
şi alpină.
Datorită habitatelor sale foarte diverse, România are o faună deosebit de bogată
adăpostind 105 specii de mamifere, 19 specii de amfibieni, 25 specii de reptile, 216 specii de
peşti şi 410 specii de păsări.

Figura 4. Speciile de animale sălbatice semnalate în România

Pe teritoriul ţării noastre se regăsesc, încă, numeroase specii de animale sălbatice cu
statut de protecţie la nivel naţional şi internaţional, din care putem aminti: păsări sălbatice
(pelicanul comun şi creţ, lebede, berze, călifari, gâsca cu gât roşu, lopătari, stârci, cormoran
pitic, raţa roşie etc.), mamifere (vidra de apă dulce, lupul, râsul, ursul brun etc.), reptile
(broasca ţestoasă de apă dulce, broasca ţestoasă dobrogeană, şarpele de apă etc.), precum şi
amfibieni, peşti şi nevertebrate.

12
 Călifarul roşu (Tadorna ferruginea) – specie declarată monument al naturii, este o
pasăre de baltă, de aproximativ 63 cm, care face parte din genul Anseriformes, familia
Anatidae. Trăieşte pe pajişti sau lunci de pe malul apelor curgătoare sau stătătoare. Are
picioarele mai lungi ca raţa, fiind mai apropiată din punct de vedere morfologic de gâscă.
Cuibareşte în partea estică a Dobrogei, în vizuini, unde femela depune 8 - 10 ouă de culoare
crem deschis, spre sfarşitul lunii mai, şi cloceşte circa 28 de zile. În perioada de împerechere,
masculii de călifar sunt foarte agresivi, femelele determinându-i să gonească toate păsările din
zona cuibului. Toamna migrează spre nord-vestul Africii şi în Delta Nilului.
Vidra de apă dulce (Lutra lutra) – este o specie aflată în puternic regres, ultimele
refugii găsindu-le în preajma râurilor şi lacurilor din câteva zone ale României. Se hrăneşte cu
peşti, broaşte şi mamifere mici acvatice. Este o specie periclitată, pentru care se duce o
intensă campanie de protecţie la nivel mondial. Ameninţarea principală este pierderea
habitatelor.
Ursul brun (Ursus arctos) – specie emblematică a mareţiei şi gradului ridicat de
naturalitate a Carpaţilor, este foarte bine reprezentat din punct de vedere al numărului de
indivizi şi a calităţii şi viabilităţii populaţiei.
Rădaşca (Lucanus cervus) – cel mai mare coleopter din România şi Europa, este o
specie protejată. Preferă pădurile de stejar, putând fi găsită atât pe scoarţa copacilor, cât şi pe
sol afânat, amestecat cu frunze şi bucăţele de lemn. Se hrăneşte în principal cu furnici, larve şi
viermişori.
Nevertebratele sunt bine reprezentate în România, prin 30.000 specii de insecte, 860
specii de crustacee şi 688 specii de moluşte.

Figura 5. Specii de nevertebrate din România

13
 II.4. ARII DE INTERES NAŢIONAL

România deţine cel mai diversificat şi valoros patrimoniu natural; suprafaţa ariilor
naturale protejate de interes naţional, raportată la suprafaţa ţării, este de 7%, iar suprafaţa
totală a siturilor Natura 2000, raportată la suprafaţa ţării, este de 17,84%.
Suprafaţa totală a ariilor naturale protejate din România este de aproximativ 20% din
suprafaţa României.
În ţara noastră există mai multe categorii de arii protejate, care se diferenţiază în
principal în funcţie de regimul de ocrotire, conservare şi utilizare. Acestea sunt:

rezervaţii ştiinţifice;
parcuri naţionale;
monumente ale naturii;
rezervaţii naturale;
parcuri naturale;
rezervaţii ale biosferei;
zone umede de importanţă internaţională;
situri naturale ale patrimoniului universal;
arii speciale de conservare;
arii de protecţie specială avifaunistică;
situri de importanţă comunitară;
geoparcul.
Categoriile şi numărul de arii naturale protejate, care compun reţeaua naţională de arii
protejate sunt următoarele:
rezervaţii ştiinţifice – 77;
parcuri naţionale – 13;
monumente ale naturii – 230;
rezervaţii naturale – 661;
parcuri naturale – 15 (cu Delta Dunării);
rezervaţii ale biosferei – 3;
zone umede de importanţă internaţională – 5;
arii de protecţie specială avifaunistică – 108;
situri de importanţă comunitară – 273.

14
 Parcul naţional reprezintă o arie naturală protejată administrată, în special, pentru
protecţia ecosistemelor şi pentru recreere, iar parcul natural se constituie, în special, pentru
conservarea peisajului.

Tabel 1. Parcuri Naturale în România

Tabel 2. Parcuri Naţionale în România

15
Figura 6. Distribuţia parcurilor naţionale şi naturale din România

16
 CAPITOLUL III
CADRU LEGISLATIV ÎN DOMENIUL CONSERVĂRII
BIODIVERSITĂȚII
Legislaţia României are ca bază Constituţia, care este legea fundamentală, cu forţa
juridică cea mai mare, constituind un izvor şi pentru dreptul mediului. Ca obligaţii corelative
a drepturilor legate de protecţia mediului, Constituţia prevede obligaţia statului de a asigura
exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional, refacerea şi conservarea
mediului încojurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic. Celelalte acte juridice ce
reglementează diverse aspecte privind protecţia naturii sunt: Tratatele, Convenţiile şi
Acordurile internaţionale - conform Constituţiei României, prin ratificare sau aderare acestea
devin parte a dreptului intern (lege internă).
În domeniul conservării naturii, sunt în vigoare următoarele tratate / convenţii /
acorduri:
Tratatul privind Antarctica (Washington 1959), ratificat în 1971, constituie un
instrument programatic care stabileşte mijloacele prin care părţile contractante pot acţiona
împreună pentru folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri paşnice, incluzând şi măsurile de
protecţie a florei şi faunei. Un principiu al tratatului îl constituie asigurarea libertăţii cercetării
ştiinţifice în cadrul unei cooperări internaţionale, la care în afara părţilor pot lua parte şi
organizaţii internaţionale.
Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, adoptată
de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură la
16 Noiembrie 1972, acceptată prin Decretul 187/1990, respectând suveranitatea statului pe
teritoriul căruia se află patrimoniul natural şi/sau cultural, precum şi drepturile prevăzute în
legislaţia naţională, statele părţi recunosc caracterul de universalitate al patrimoniului, pentru
a cărui conservare trebuie să coopereze întreaga comunitate internaţională. Pe lista
patrimoniului mondial, România este înscrisă cu aproximativ 75% din Delta Dunării (360 000
ha).
Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca
habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, la 2 februarie 1971, ratificată prin Legea nr.
5/1991, are ca scop desemnarea de către părţile contractante a acestor zone de importanţă
internaţională din punct de vedere ecologic, botanic, zoologic, limnologic sau hidrologic şi
asigurarea unei stări de conservare corespunzătoare. Delta Dunării este declarată sit Ramsar.
Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din

17
Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979, la care România a aderat prin Legea nr.
13/1993 are ca scop asigurarea conservării speciilor de floră şi faună sălbatice, precum şi a
habitatelor lor naturale, ce necesită în acest sens cooperarea mai multor state.
Convenţia privind diversitatea biologică adoptată la Rio de Janeiro la 5 iunie
1994, ratificată prin Legea nr. 58/1994. Obiectivele definitorii ale convenţiei sunt conservarea
diversităţii biologice şi utilizarea durabilă a componentelor sale împărţirea justă şi echitabilă a
avantajelor ce decurg din exploatarea resurselor genetice, în special prin accesul la acestea şi
transferul de tehnologie..
Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de floră şi faună pe
cale de dispariţie, adoptată la Washington la 3 martie 1973, la care România a aderat prin
Legea 69/1994 asigură protecţia speciilor periclitate prin reglementarea comerţului cu acestea.
Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice,
adoptată la Bonn la 23 iunie 1979, ratificată prin Legea 13/1998 este un instrument cu vocaţie
universală, dezvoltat ca urmare a Recomandării 32 din Planul de acţiune elaborat de
Conferinţa de la Stockholm şi constituie recunoaşterea faptului că managementul necesar
conservării eficace a speciilor migratoare necesită atât cooperarea între state, cât şi acţiuni
comune în interiorul limitelor de jurisdicţie naţională, unde aceste specii îşi fac sejurul în
anumite perioade ale anului.
Convenţia privind combaterea deşertificării, adoptată la Rio de Janeiro, la 5
iunie 1994, ratificată prin Legea 111/1998.
În domeniul conservării naturii, sunt în vigoare următoarele legi:
Legile de ratificare sau aderare la convenţiile prezentate mai sus;
Legea 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării” ce
are ca scop înfiinţarea Administraţiei Rezervaţiei, ca instituţie publică cu personalitate
juridică, aflată în subordinea Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului.
Legea 137/1995 de protecţie a mediului ce are ca obiect reglementarea
protecţiei mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor
strategice ce conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii. Codul silvic (Legea 26/1996) are ca
scop stabilirea modului de administrare a fondului forestier şi a vegetaţiei forestiere din afara
acesteia. Fondul forestier naţional, proprietate publică sau privată, este considerat bun de
interes naţional şi este supus regimului silvic de exploatare.
Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului (Legea 103/1996) ce are ca
scop conservarea diversităţii faunei sălbatice, menţinerea echilibrului ecologic al populaţiilor
speciilor de interes vânătoresc, prin administrarea şi gestionarea fondului cinegetic.

18
 CAPITOLUL IV
STATEGII ÎN CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII

Pierderea habitatelor şi modificarea acestora este cauza principală a declinului

biodiversităţii pe plan mondial, de aceea este foarte important să se monitorizeze starea
actuală precum şi modificările habitatului.
La baza elaborării strategiilor de conservare a biodiversităţii stau fundamentele
teoretice furnizate de ştiinţe ca ecologia, genetica populaţiilor, biogeografia, economia,
sociologia, antropologia etc.

Conservarea biodiversităţii necesită o abordare complexă, având două aspecte, unul

politic, la nivelul factorilor de decizie şi altul tehnic, la nivelul specialiştilor.

La elaborarea programelor pentru conservarea biodiversităţii trebuie luate în

considerare următoarele aspecte:

cuantificarea diversităţii specifice şi a diversităţii genetice,

identificarea şi clasificarea unităţilor operaţionale (specii şi categorii sistematice

superioare; ecosisteme şi categorii de ecosisteme),

estimarea şi modelarea evoluţiei sistemelor biolo-gice sau ecologice în timp, cu o

capacitate de prognoză cât mai bună.

Aceste aspecte sunt de actualitate şi fac obiectul cercetărilor în domeniul conservării

biodiversităţii.

Pentru ca atât organismele şi organizaţiile guvernamentale cât şi cele

neguvernamentale să ştie ce trebuie ocrotit trebuie întocmite documentaţii ştiinţifice privitoare
la speciile periclitate şi la ariile ce necesită protecţie. Inventarul speciilor de plante şi animale
dispărute şi ameninţate cu dispariţia poartă numele de lista roşie, adică listă de atenţionare. O
listă roşie cuprinde următoarele categorii de specii: dispărute sau extincte (notate cu Ex.),
periclitate (notate cu E, de la englezul endangered), vulnerabile (notate cu V), rare (notate
cu R), nedeterminate (notate cu I, de la englezul indeterminate), insuficient cunoscute
(notate cu K, de la englezul insufficiently known), scăpate de pericol sau afară din pericol
(notate cu O, de la englezul out of danger) şi fără informaţie (notate cu ?).

19
 Se consideră dispărute acele specii care au fost găsite, observate şi publicate sau
conservate în colecţii şi nu au mai fost regăsite în acele locuri în 50 ani.
Speciile periclitate sunt speciile aflate în pericol de a dispărea (deci de a trece în
categoria precedentă), a căror supra-vieţuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă să
opereze.
Din categoria speciilor vulnerabile fac parte acele plante şi animale care sunt în
pericol de a trece în categoria speciilor periclitate, în viitorul apropiat, dacă nu se înlătură
cauzele care le ameninţă existenţa. În această grupă, ca şi în precedenta, sunt înscrise mai ales
speciile relicte şi endemice care au areale restrânse şi sunt reprezentate prin populaţii mici şi
puternic afectate de factorii perturbatori de natură climatică sau biotică (în special antropică).
Speciile rare sunt şi ele reprezentate prin populaţii mici aflate şi sub riscul dispariţiei,
dar acest risc sau ameninţare nu este atât de evidentă, fie din cauză că populaţiile au o
vitalitate mai mare ca populaţiile categoriilor anterioare, fie că aceste populaţii au un areal
mai larg.
În categoria speciilor nedeterminate intră plantele şi animalele care nu pot fi
repartizate sigur la una sau alta dintre categoriile descrise mai sus.
Speciile insuficient cunoscute, spre deosebire de speciile din categoria anterioară sunt
numai suspectate că sunt ameninţate cu dispariţia, fără a se putea preciza în ce măsură şi deci
în care dintre categorii se pot înscrie.
Speciile din categoria afară din pericol sunt acelea care, într-o listă roşie anterioară,
au făcut parte dintr-o anume categorie, dar în prezent sunt în siguranţă ca urmare a măsurilor
efective de conservare care au fost luate sau a restabilirii echilibrului natural al ecosistemului
în care trăiesc.
Listele roşii se întocmesc periodic şi se urmăreşte evoluţia speciilor, trecerea lor dintr-
o categorie în alta sau ieşirea lor de sub ameninţare cu dispariţia, ori din contră intrarea altor
specii pe listă. Listele roşii se pot face pe plan național, provincial, județean, etc. Listele pot
cuprinde specii de plante și animale sau numai specii vegetale sau animale. Ele pot fi şi mai
înguste, în sensul că pot include anumite încrengături sau clase de animale şi plante (ex.
cormofite şi talofite sau alge, ciuperci, licheni, muşchi ori vertebrate şi nevertebrate ori
mamifere, păsări, reptile, batracieni, peşti, fluturi, coleoptere, gasteropode etc.).
Speciile far sau “speciile stindard” (flagship species) sunt specii selectate astfel încât
să atragă atenţia publicului şi factorilor de decizie asupra necesităţii conservării unor habitate
ameninţate.
În prezent există două direcţii majore de cercetare şi modelare în conservare: modelul

20
populaţiei cu efective mici şi modelul populaţiei în declin.

Modelul populaţiei cu efective mici are ca obiectiv menţinerea unei populaţii cu

efective scăzute (reduse). Acest model, considerând efectivul redus ca fiind singura cauză a
dispariţiei unei populaţii (de fapt, acesta este unul dintre efectele schimbării condiţiilor de
mediu), oferă o estimare a perioadei în care populaţia va mai supravieţui în absenţa unor
modificări radicale ale condiţiilor de mediu. Până în prezent, această abordare nu a contribuit
semnificativ la conservarea speciilor periclitate, dar are importanţă teoretică deoarece permite
generalizarea rezultatelor. Modelul a dat rezultate în programele de reproducere în captivitate
şi în elaborarea reţelelor de rezervaţii.

Modelul populaţiei în declin este mai relevant pentru conservare deoarece abordează
cauzele care determină scăderea efectivelor unei populaţii şi propune căile de redresare a
efectivelor populaţiilor în declin. Acest model nu permite generalizări datorită complexităţii
aspectelor abordate şi, ca urmare, are o mai mică importanţă teoretică.

Metodele de conservare a biodiversităţii îşi propun:

identificarea sistemelor ecologice/entităţilor care trebuiesc puse sub protecţie;

stabilirea ariilor de management al capitalului natural;

stabilirea măsurilor care se impun pentru conservare;

estimarea evoluţiei sistemului pe termen lung;

evaluarea costurilor şi raportul cost economic/ beneficiu ecologic, precum şi

compararea opţiunilor manageriale prin evaluarea costurilor şi beneficiilor fiecărei
variante.

Pierderea habitatelor şi modificarea acestora este cauza principală a declinului

biodiversităţii pe plan mondial ,de aceea este foarte important să se monitorizeze starea
actuală precum şi modificările habitatului.
UE și statele sale membre s-au angajat ca până în 2030 biodiversitatea Europei să se
afle pe calea redresării. Prin Strategia UE privind biodiversitatea pentru 2030, acestea s-au
angajat să creeze o rețea de zone protejate bine gestionate, care să cuprindă cel puțin 30% din
suprafața terestră și maritimă a UE. Strategia este un element-cheie al Pactului verde
european.
La 20 mai 2020, Comisia a adoptat o propunere referitoare la strategia UE privind
biodiversitatea pentru 2030.

21
 În temeiul Strategiei UE privind biodiversitatea, printre principalele acțiuni care
trebuie întreprinse până în 2030 se numără

crearea unor zone protejate care să acopere cel puțin 30% din suprafața terestră
și maritimă a UE, extinzând acoperirea zonelor Natura 2000 existente,
refacerea ecosistemelor degradate de pe teritoriul UE până în 2030 printr-o
serie de angajamente și măsuri specifice, inclusiv reducerea cu 50% a utilizării pesticidelor și
a riscului aferent până în 2030 și plantarea a 3 miliarde de copaci în întreaga UE,
alocarea a 20 de miliarde EUR pe an pentru a proteja și promova
biodiversitatea prin intermediul fondurilor UE și prin mobilizarea surselor de finanțare
naționale și private
crearea unui cadru ambițios pentru biodiversitate la nivel mondial.
Strategia este unul dintre elementele-cheie ale Pactului verde european. Obiectivul este
ca, până în 2050, economia UE să devină durabilă și neutră din punctul de vedere al
impactului asupra climei. În concluziile sale, Consiliul a recunoscut că pierderea
biodiversității și schimbările climatice sunt interconectate în mod intrinsec.
Protejarea și refacerea naturii și asigurarea bunei funcționări a ecosistemelor sunt, de
asemenea, esențiale pentru îmbunătățirea sănătății cetățenilor și pentru prevenirea apariției și
răspândirii bolilor, cum ar fi virusul COVID-19. Din acest motiv, strategia privind
biodiversitatea ar trebui să fie un element central al planului de redresare al UE.

22
 CONCLUZIE

Conservarea diversităţii biologice diferă de multe alte discipline ştiinţifice prin aceea
că joacă un rol activ în prezervarea biodiversităţii în toate formele sale: specii, variabilitate
genetică, comunităţi biologice, funcţii ale ecosistemelor. Experţii diverselor discipline
ştiinţifice ce contribuie la conservarea diversităţii biologice împărtăşesc scopul protecţiei
biodiversităţii.
Ideile şi teoriile conservării diversităţii biologice sunt incluse din ce în ce mai mult în
dezbaterile politice, culturale şi publice, iar prezervarea biodiversităţii a fost declarată ca
fiind o prioritate pentru programe guvernamentale de conservare. Obiectivul nu este doar în
conservare nu este doar acela de a dezvolta cunoştinţe ştiinţifice, ci de a le utiliza pentru
protejarea diversităţii biologice.
La nivel local, programele de conservare trebuie realizate şi prezentate astfel încât să
capteze interesul populaţiei locale. Comunitatea locală trebuie conştientizată asupra
importanţei protecţiei mediului pentru salvarea speciilor şi comunităţilor biologice şi mai
ales pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii .
Dezbaterile publice, educaţia şi publicitatea trebuie să fie parte integrantă a oricărui
program de protecţie a diversităţii biologice. O atenţie deosebită se impune a fi acordată în
special convingerii oamenilor să susţină eforturile de conservare. Mulţi dintre aceştia vor
sprijini eforturile de conservare dacă vor înţelege importanţa lor.

23
 BIBLIOGRAFIE

1. Bavaru A., Godeanu S., Butnaru Gallia, Bogdan Al., 2007 – Biodiversitatea şi
ocrotirea naturii, Edit. „Academiei Române”, Bucureşti;
2. Daniela Marinescu – Tratat de Dreptul Mediului, Editura Universul Juridic Bucureşti
2008
3. http://www.mmediu.ro/img/attachment/32/biodiversitate-54784fdbc3ea5.pdf
4. https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/biodiversity/

24
ANEXE FOTO

Cadru natural

25
 Biodiversitate specifică

Specii observate

Mierla, Turdus merula Graur, Sturnus vulgaris

Sfrâncioc roşiatic, Lanius collurio Botgros,

Coccothraustes coccothraustes

Silvia de câmp, Sylvia communis Piţigoi mare, Parus major

Silvia porumbacă, Sylvia nisoria Silvia cu cap negru, Sylvia atricapilla

26
Vrabia de câmp, Passer montanus Vrabia de casă, Passer domesticus

Presura galbenă, Emberiza citrinella Rândunica, Hirundo rustica

Stârc cenuşiu, Ardea cinerea Stârc roşu, Ardea purpurea

Barza albă, Ciconia ciconia Stârcul de noapte, Nicticorax nicticorax

27
Carabus ulrichii Maniola jurtila

Trichius fasciatus Pyrrhocoris apterus

28
29