Biogeografie PDF

PREFAŢĂ
Conservarea diversităţii biologice este o disciplină care îşi propune să studieze şi să protejeze
lumea vie. Conservarea diversităţii biologice a apărut ca o nouă disciplină de sinteză din dorinţa
de a corela ameninţările pentru speciile şi habitatele studiate cu activităţile umane şi de a trage
un semnal de alarmă legat de pierderea fără precedent a biodiversităţii. Ameninţările la adresa di-
versităţii biologice sunt reale şi pot fi demonstrate prin declinul recent al unei treimi din popula-
ţia de amfibieni la nivel mondial. În acelaşi timp, este o disciplină a speranţei, lucru susţinut de
descoperirea în anul 2004 a ciocănitorii cu cioc de fildeş, după 60 de ani din momentul în care a
fost considerată extinctă.
Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate, ci şi eficacitatea unor
măsuri active de protecţie. Conservaţioniştii includ în studiile lor şi aspecte sociale, economice,
politice şi etice, acestea oferind explicaţii asupra complexului de factori care ameninţă speciile
şi habitatele. Conservaţioniştii nu lucrează numai în plan ştiinţific, ci şi în plan politic şi educa-
ţional, implicând oficialităţile locale, guvernamentale şi comunităţile locale în planurile de pro-
tecţie
Dovezile creşterii interesului pentru conservarea diversităţii biologice sunt susţinute de creş-
terea numărului de membri ai Society for Conservation Biology, de numărul foarte ridicat de ar-
ticole publicate în reviste ştiinţifice sau de popularizare a ştiinţei, de numărul în creştere de cărţi,
dar şi de integrarea unor cursuri pe această tematică în numeroase universităţi din întreaga lume.
Lucrarea Essentials of Conservation Biology a fost publicată pentru prima oară în 1993, fiind
urmată de ediţiile din 1998 şi 2002. Scopul urmărit în lucrare a fost acela de a fi cât mai accesi-
bilă prin stil, nu numai celor cu pregătire în biologie, ci şi acelora care nu au cunoştinţe tehnice
în acest domeniu. În 1995, a fost publicată cartea The Primer of Conservation Biology, noua carte
oferind informaţii despre cele mai importante concepte ale conservării diversităţii biologice, cu-
prinzând numeroase exemple practice. Ulterior a fost publicată lucrarea Essential of Conservation
Biology, care tratează într-o manieră detaliată aspecte variate legate de diversitatea biologică.
Lucrarea poate fi utilizată ca suport de curs pentru mediul universitar, fundamentarea unor mă-
suri ale administratorilor de arii protejate ori pentru informarea în domeniul conservării diversi-
tăţii biologice a specialiştilor din diferite domenii.
Această ediţie reflectă noile evoluţii ale acestei discipline, evidenţiind câteva dintre noile di-
recţii promovate la nivel internaţional. De asemenea, aduce exemple elocvente legate de aspecte
precum reintroducerea speciilor, managementul ariilor protejate, analiza viabilităţii populaţiilor
sau evaluarea serviciilor ecosistemelor.
Având în vedere succesul lucrării am pornit în ultimii ani la punerea în practică a ideii de a
publica şi în alte limbi, adaptând textul împreună cu coautori locali. Cu sprijinul Mariei Scavotto
şi echipei Sinauer Associates, am organizat un amplu program de diseminare a acestei cărţi, până
în prezent lucrarea fiind publicată în germană, chineză, arabă, maghiară, spaniolă, portugheză,
cehă, franceză, coreană, malgaşă, rusă, mongolă, italiană, indoneziană, greacă şi vietnameză.
Sunt bucuros că şi pentru această carte în limba română am găsit colaboratori implicaţi în pro-
grame practice de conservare. Nevoia unei astfel de cărţi în România este reală pentru că trans-
formările rapide prin care trece ţara, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, pot aduce gre-
Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

biologice. București: Ed. AGIR
şeli, dar şi oportunităţi unice de rezolvare a unor probleme istorice. Trecerea de la un regim dic-
tatorial la unul democratic şi de la o economie comunistă la una capitalistă, precum şi existenţa
unei societăţi civile în dezvoltare vertiginoasă, care însă nu are încă puterea de a atrage atenţia
asupra problemelor de mediu, poate constitui un handicap pentru conservarea naturii în România.
Pericolul în România este ca din dorinţa de a rezolva o serie de probleme sociale şi economice
să fie distruse natura şi cultura tradiţională. Beneficiile imediate sunt pseudoargumente, deoarece
pierderile produse sunt inestimabile şi au început să se reflecte şi în incidenţa unor fenomene na-
turale asupra comunităţilor umane.
Pericolul este totodată o provocare pentru societatea românească şi pentru oamenii de ştiinţă,
care au responsabilitatea să militeze pentru protecţia patrimoniului natural şi să reconstruiască nu-
meroasele ecosisteme degradate din România, până nu este prea târziu. Ei vor fi răspunzători pen-
tru fiecare specie dispărută, pentru fiecare habitat pierdut sau degradat, pentru fiecare arie pro-
tejată dispărută. Arii protejate existente, în contextul actual al reţelei NATURA 2000, trebuie
administrate corect şi eficient, pentru a ajuta şi ele la revitalizarea societăţii. Cetăţenilor şi gu-
vernanţilor trebuie să li se explice avantajele administrării acestor arii protejate şi să li se ofere
alternative viabile pentru dezvoltarea unor activităţi care aduc beneficii fără a distruge natura (tu-
rism, explotare tradiţională a spaţiului).
În România s-au desfăşurat şi se desfăşoară proiecte importante în domeniul conservării di-
versităţii biologice, finanţate de Banca Mondială, Comisia Europeană sau instituţii guvernamentale
sau non-guvernamentale. De modul în care vor fi ele implementate şi continuate va depinde sta-
rea speciilor şi habitatelor naturale, responsabilitatea celor care le coordonează fiind imensă. Acum
în România se formează o nouă şcoală, care trebuie fundamentată pe exemple concrete selectate
din realitate.
Sper ca cititorii acestei cărţi să găsească în această carte metode de acţiune adaptabile pen-
tru spaţiile pe care le administrează pe care să le aplice pentru a evita extincţia speciilor şi a mic-
şora impactul antropic asupra mediului.
În încheiere, mulţumesc celor trei colaboratori, Maria Pătroescu, Laurenţiu Rozylowicz şi
Cristian Iojă de la Universitatea din Bucureşti, Centrul de Cercetare a Mediului şi Efectuare a
Studiilor de Impact, precum şi Editurii AGIR din Bucureşti pentru efortul de a publica această
carte.
Richard Primack
Profesor, Boston University
2 mai 2008
Mulţumiri,
Apariţia acestei lucrări a fost posibilă şi datorită eforturilor depuse de Mihai-Răzvan Niţă, faţă
de care ne exprimăm sincera noastră gratitudine. Adresăm mulţumiri şi colaboratorilor Iulia Olariu
şi Georgeta Rozylowicz (adaptarea unor capitole).

CAPITOLUL 1
CE ESTE CONSERVAREA DIVERSITĂŢII

BIOLOGICE?

Ce este conservarea diversităţii biologice? 5
I
nteresul factorilor decizionali şi a publicului larg pentru protejarea şi conservarea di-
versităţii biologice mondiale, care include o uimitoare varietate de specii, comunităţi bio-
logice complexe şi variabilitatea genetică din cadrul speciilor, a crescut semnificativ în
ultimele decenii. A devenit tot mai evident pentru cercetători şi publicul larg faptul că trăim o pe-
rioadă cu pierderi fără precedent ale biodiversităţii. Pe tot globul, comunităţi biologice, cum ar
fi pădurile tropicale, recifurile de corali, pădurile din zonele temperate şi preeriile, cărora le-au
trebuit milioane de ani să se dezvolte, sunt degradate de activităţile umane. Mii, dacă nu chiar zeci
de mii de specii şi milioane de populaţii unice sunt conduse spre extincţie în ultimile decenii
(Wilson, 1992; Levin, 2001; Millennium Ecosystem Assessment, 2005; Brown şi Laband, 2006).
Spre deosebire de extincţiile în masă din trecutul geologic, în timpul cărora zeci de mii de spe-
cii au dispărut ca urmare a unor catastrofe determinate de coliziunea asteroizilor cu Pământul şi/sau
de schimbările dramatice de temperatură, extincţiile de astăzi au o cauză antropică evidentă.
Nicicând în istoria vieţii nu au fost ameninţate cu dispariţia atâtea specii într-o perioadă aşa de
scurtă. Nicicând o asemenea distrugere nu a fost cauzată de fiinţa umană, care pretinde a poseda
raţiune, simţ moral şi liber arbitru drept caracteristici unice şi definitorii. Mai rău chiar, amenin-
ţările faţă de diversitatea biologică se accelerează datorită necesităţilor unei populaţii umane într-
o rapidă creştere şi consumului sporit de bunuri materiale.
Dacă nu se iau măsuri pentru a limita extincţiile cauzate antropic, specii deosebite, precum
fluturii, păsările cântătoare, balenele, panda, vor dispărea curând din habitatele lor sălbatice. De
asemenea, dacă habitatele nu sunt protejate, multe mii sau chiar milioane de specii de plante, ciu-
perci şi nevertebrate şi un număr incalculabil de microorganisme vor dispărea. Pierderea acestor
specii, aparent mai puţin importante, s-ar putea dovedi devastatoare pentru întreaga planetă şi lo-
cuitorii ei, datorită funcţiilor pe care ele le deţin în menţinerea comunităţilor biologice.
Pe lângă pierderea acestor specii, prin modificarea modului de utilizare a terenurilor au fost
perturbate circuitele biogeochimice, care asigură autoepurarea apei şi a aerului, de care depind
şi oamenii (MEA, 2005). Eroziunea solului, poluarea difuză datorată agriculturii şi evacuarea de
ape uzate cauzează dezechilibre semnificative la nivelul râurilor, lacurilor, mărilor şi oceanelor.
Însuşi climatul planetei a fost perturbat prin asocierea problemelor de poluare a aerului cu cele
legate de defrişările masive. De asemenea, diversitatea genetică în cadrul speciilor a scăzut prin
diminuarea numărului populaţiilor, chiar şi printre specii cu populaţii sănătoase.
Principala ameninţare datorată omului la adresa diversităţii lumii vii este distrugerea habita-
telor naturale, generată de creşterea exponenţială a populaţiei umane şi a necesarului de resurse
(WRI, 2005). Distrugerea habitatelor naturale s-a realizat prin defrişarea pădurilor seculare tem-
perate şi a a celor tropicale, suprapăşunat, drenarea zonelor umede, poluarea apelor dulci şi ma-
rine. Chiar şi atunci când anumite areale din habitatele naturale sunt conservate în cadrul unor
arii protejate, este nevoie de vigilenţă crescută pentru a preveni extincţia speciilor rămase, al căror
număr a fost drastic redus în trecut până la un nivel ce le oferă statutul de extrem de vulnerabile.
De asemenea, mediul în aceste arii protejate poate fi atât de alterat încât să nu mai fie viabil pen-
tru a asigura existenţa în viitor a anumitor specii.
Există şi alte ameninţări actuale cu care se confruntă ecosistemele naturale incluzând aici
schimbările climatice şi speciile invazive. Astfel, eforturile pentru a proteja o specie într-un anu-
mit areal pot fi afectate semnificativ de schimbări climatice rapide la care speciile nu se pot adapta.
În plus, comunităţile biologice au fost perturbate şi prin introducerea unor specii exotice. Unele
dintre ele au fost aduse intenţionat de către oameni dintr-o altă zonă (de exemplu animale do-

6 Capitolul 1
mestice, plante ornamentale, plante de cultură), iar altele în mod accidental (specii exotice inva-
zive, insecte dăunătoare, microorganisme ce dezvoltă boli noi). În multe cazuri, mai ales pe in-
sule, aceste specii au devenit invazive şi au înlocuit speciile native.
O altă mare ameninţare la adresa diversităţii biologice este utilizarea de tehnologii moderne
pentru supraexploatarea resurselor naturale în vederea aprovizionării pieţelor de desfacere locale,
naţionale sau internaţionale. Păduri şi păşuni întregi, areale marine şi oceanice au fost golite de
viaţă animală şi în multe cazuri şi de cea vegetală.
Tehnologiile agresive alterează mediului la scară regională şi chiar globală. Câteva dintre
aceste transformări sunt intenţionate, precum crearea de baraje şi de noi terenuri agricole, dar al-
tele precum poluarea aerului, suprapăşunatul, alterarea zonei bentonice a mărilor în timpul pes-
cuitului sunt produse ale activităţii noastre. Depozitele de deşeuri necontrolate şi evacuările de
ape uzate neepurate în pârâuri, râuri, lacuri, mări şi oceane au poluat majoritatea ecosistemelor
de apă dulce şi marine costiere din întreaga lume şi au accelerat procesul de extincţie a multor
specii. Poluarea a atins cote atât de mari încât şi mediile marine extinse, precum Marea Mediterană,
Golful Mexic şi Golful Persic, despre care se credea odinioară că sunt capabile de a absorbi fără
efecte negative poluarea, sunt ameninţate de pierderea unor întregi comunităţi de specii comune.
Ecosisteme acvatice interioare, precum Marea Aral, au fost complet distruse şi odată cu ele
au dispărut şi o mulţime de specii unice de peşti care populau acele habitate. Poluarea aerului da-
torată surselor industriale şi transporturilor rutiere a transformat ploaia într-o soluţie acidă care
slăbeşte şi ucide plantele şi inclusiv animalele care depind de acestea. Cercetătorii au avertizat
că nivelele de poluare a aerului au devenit destul de severe pentru a altera procesele climatice glo-
bale şi a frâna capacitatea atmosferei de a filtra dăunătoarele radiaţii ultraviolete. Impactele aces-
tor evenimente asupra comunităţilor biologice sunt foarte ridicate şi omniprezente şi au stimulat
dezvoltarea conservării biodiversităţii.
Cercetătorii conştientizează că multe dintre ameninţările asupra diversităţii biologice sunt si-
nergice, adică efectele negative ale unor factori independenţi, precum tăierea pădurii, incendiile,
sărăcia şi vânătoarea excesivă, se combină şi determină multiplicarea efectelor. Ei ştiu, de ase-
menea, că ameninţările la adresa diversităţii biologice au efect direct asupra societăţii umane, de-
oarece aceasta depinde de mediul natural care îi oferă materii prime, alimente, medicamente şi
resurse de apă. Popoarele cele mai sărace sunt cele mai dezavantajate de pe urma deteriorării me-
diilor naturale (WRI, 2005).
O nouă ştiinţă - conservarea diversităţii biologice

Oamenii se pot simţi descurajaţi de avalanşa de extincţii a speciilor şi de omniprezenta dis-
trugere a habitatelor ce se petrece în zilele noastre. (Morell, 1999; Orr, 2004). Dar este posibil şi
impetuos necesar, să găsim calea de a opri distrugerile. Acţiunile care vor fi promovate pe par-
cursul următoarelor decenii vor stabili câte din speciile şi arealele naturale actuale vor supravie-
ţui. În viitor poate oamenii se vor uita înapoi la ultimii ani ai secolului al XX-lea şi prima decadă
a secolului al XXI-lea ca la o perioadă extraordinară, când un grup de oameni hotărâţi au salvat
numeroase specii şi întregi comunităţi biologice.
Conservarea diversităţii biologice este o ştiinţă nouă, integratoare, care s-a dezvoltat ca răs-
puns la această provocare. Ea are trei obiective majore: să studieze diversitatea biologică a
Pământului; să evalueze impactul antropic asupra speciilor, comunităţilor biologice şi ecosiste-
melor; să dezvolte abordări practice pentru prevenirea extincţiei speciilor, păstrarea variabilită-
ţii genetice în cadrul speciilor, protejarea şi refacerea comunităţilor biologice şi funcţiilor eco-
sistemice asociate (Levin, 2001; Groom şi alţii, 2006).
În ciuda ameninţărilor asupra diversităţii biologice, putem identifica multe evoluţii pozitive
care permit conservaţioniştilor să rămână încrezători, dar precauţi. Numărul persoanelor care tră-
iesc în sărăcie a scăzut de-a lungul ultimelor decenii şi rata creşterii populaţiei umane a înregis-
trat o încetinire (Sachs, 2005). Numărul ariilor protejate în întreaga lume continuă să crească, în
special în mediul marin. În plus, abilitatea de a conserva diversitatea biologică a fost întărită printr-
o gamă largă de eforturi la nivel local, naţional şi internaţional. Populaţiile anumitor specii în pe-
ricol trec acum printr-un proces de refacere, ca rezultat al măsurilor de conservare aplicate.
Conservarea diversităţii biologice complementară disciplinelor tradiţionale

Conservarea diversităţii biologice, ca domeniu ştiinţific, a apărut întrucât nici una din disci-
plinele tradiţionale nu este destul de comprehensivă pentru a putea descifra şi reduce pericolele
care ameninţă biodiversitatea (Vădineanu, 1998; Cogălniceanu, 1999). Agricultura, silvicultura,
managementul ariilor protejate şi industria pescuitului s-au focalizat pe dezvoltarea unor metode
care să permită administrarea unui număr mic de specii de interes economic sau pentru recreere.
Totodată, deşi ele au început să pună accent considerabil pe eforturile de conservare, nu vizează
toate speciile prezente în comunităţile biologice şi privesc conservarea ca un aspect subsidiar al
altor programe (în general de dezvoltare). Conservarea diversităţii biologice completează aceste
discipline aplicative prin dezvoltarea unor metodologii mai generale. O diferenţă majoră faţă de
aceste discipline este că în prim plan se află protecţia pe termen lung a întregii comunităţi bio-
logice, factorul economic fiind subsidiar.
Disciplinele academice referitoare la biologia populaţiilor, taxonomie, biogeografie, ecolo-
gie, geografia mediului şi genetică constituie nucleul conservării diversităţii biologice, mulţi spe-
cialişti având la bază o asemenea formaţie. Mai mult, numeroase personalităţi preocupate de con-
servarea diversităţii biologice s-au afirmat într-unul din aceste domenii sau provin din rândul
cercetătorilor care au lucrat în grădini zoologice sau botanice, aducând cu ei experienţa menţi-
nerii şi reproducerii speciilor în captivitate. Deoarece multe din crizele biodiversităţii sunt efec-
tul presiunii umane, conservarea diversităţii biologice încorporează idei şi explicaţii din zone mai
îndepărtate de biologie sau biogeografie (Fig. 1.1) (Levin, 2001; Groom şi alţii, 2006). De
exemplu, legislaţia şi politicile de mediu oferă fundamentul pentru politicile guvernamentale de
protecţie a speciilor rare şi în pericol sau a habitatelor lor. Etica mediului oferă raţiunea pentru
prezervarea speciilor şi habitatelor. Ştiinţele sociale cum ar fi antropologia, sociologia sau geo-
grafia umană oferă informaţii despre modul în care oamenii pot fi încurajaţi şi educaţi pentru a
proteja resursele naturale şi speciile din orizontul lor local. Economia mediului oferă analize ale
valorii economice a diversităţii biologice, ca argument pentru eforturile de conservare. Ecologii,
climatologii, hidrologii monitorizează procesele biologice şi fizice din mediu şi dezvoltă modele
de predicţie a răspunsului mediului la perturbări. Educaţia conservaţionistă leagă studiile acade-
mice şi cele aplicate, învăţând oamenii să înţeleagă această ştiinţă şi ajutându-i să preţuiască me-
diul din orizontul lor local. Deoarece operează cu idei şi metode din numeroase discipline, con-
servarea diversităţii biologice poate fi considerată ca o adevărată ştiinţă multidisciplinară iar în
unele secvenţe ale ei chiar transdisciplinară.
O diferenţă crucială dintre conservarea diversităţii biologice şi alte discipline pur academice
1_capitol_a:1_conbio 05.05.2008 22:59 Page 8
8 Capitolul 1
Experienţa din teren

şi cercetare
Antropologie
Educaţie pentru
conservare Agricultură
Biogeografie Dezvoltarea comunităţilor
Ecologie: Piscicultură
Ecologia comunităţilor Silvicultură
Ecologia ecosistemelor Planificare teritorială
Ecologia umană Managementul populaţiilo
Ecologia peisajelor captive:
CONSERVAREA Grădini zoologice
Stiinţele mediului: MANGEMENTUL
Geografia mediului DIVERSITĂŢII Grădini botanice
BIOLOGICE RESURSELOR Managementul ariilor
Economie ecologică
Etici de mediu protejate:
Legislaţie de mediu Parcuri
Biologie evoluţionistă Alte arii protejate
Genetică Dezvoltare durabilă
Biologia populaţiilor Managementul cinegetic
Sociologie . . . şi alte activităţi
Taxonomie de management a
. . . şi alte discipline resurselor
biologie, fizice
şi sociale
Noi idei
şi abordări
FIG. 1.1 Conservarea diversităţii biologice reprezintă o sinteză a multor discipline fundamentale (stânga)
care oferă principii şi noi abordări pentru disciplinele aplicative legate de managementul resurselor
(dreapta). Experienţa câştigată în disciplinele aplicative este folosită de cele fundamentale, acestea fiind
influenţate (după Temple, 1991).
este faptul că aceasta se adresează unor teme specifice, prin care promovează soluţii ce pot fi apli-
cate în actuala situaţie din teren (Caseta 1.1). Aceste teme implică găsirea celor mai bune stra-
tegii pentru protejarea speciilor rare, desemnarea de arii protejate, dezvoltarea de programe pen-
tru menţinerea variabilităţii genetice a populaţiilor mici şi reconcilierea acţiunilor de conservare
cu nevoile populaţiei locale. Testul critic pentru conservarea diversităţii biologice este măsura în
care poate determina prezervarea şi refacerea speciilor şi comunităţilor biologice. Deoarece
multe studii conservaţioniste rămân încă cunoscute doar în mediul academic, scopul este tocmai
de a oferi soluţii practice pe care managerii le pot utiliza în situaţii reale (Fazey şi alţii, 2005).
Conservarea diversităţii biologice - o disciplină de criză

În multe privinţe conservarea diversităţii biologice este o disciplină de criză. Decizii pentru
conservarea habitatelor sunt luate în fiecare zi, deseori cu informaţii insuficiente şi sub presiu-
nea timpului. Conservaţioniştii şi alţi cercetători din domenii apropiate sunt pregătiţi să ofere con-
sultanţă guvernelor, oamenilor de afaceri şi publicului în general pentru a fundamenta decizii în
vederea desemnării ariilor protejate sau managementul speciilor, chiar şi sub presiunea timpului
şi fără investigaţiile care în mod normal sunt necesare. Fără aceste sfaturi, deciziile nu vor ţine
cont de nevoile speciilor şi comunităţilor biologice ameninţate (Barry şi Oelschlager, 1996).
Conservaţioniştii trebuie să fie capabili să articuleze o viziune pe termen lung care să treacă din-
colo de criza actuală a speciilor şi comunităţilor biologice în pericol (Redford şi Sanjayan, 2003;

CASETA 1.1 - ABORDAREA INTERDISCIPLINARĂ A

CONSERVĂRII DIVERSITĂŢII BIOLOGICE: STUDIU DE CAZ -
ŢESTOASA LUI HERMANN
Ţestoasele se numără printre cele mult lucruri anecdotice. Arealul nu era
mai ameninţate specii din Europa şi din cunoscut în totalitate, ecologia speciei
lume, populaţiile scăzând dramatic în era aproape complet ignorată, nu erau
ultimele decenii. Cauzele acestei scă- cunoscute densitatea indivizilor, ame-
deri sunt multiple şi au acţionat sinergic: ninţările şi modul în care oamenii inte-
distrugerea habitatelor prin schimbarea racţionează cu specia. Pentru a umple
modului de folosinţă a terenului; utili- aceste goluri şi a aplica un program efi-
zarea substanţelor chimice în agricul- cient de conservare, Universitatea din
tură; colectarea ţestoaselor etc. Ca multe Bucureşti – Centrul de Cercetare a
alte ţări, România a recunoscut faptul că Mediului a derulat un amplu proiect
cele două specii de ţestoase terestre (ţes- LIFE Nature intitulat „Parcul Natural
toasa lui Hermann şi ţestoasa dobro- Porţile de Fier – conservarea şi mana-
geană) şi unica ţestoasă de apă nativă gementul habitatelor”.
(cistuda) trebuie protejate activ. Proiectul a presupus inventarierea
Ţestoasa lui Hermann (Testudo her- populaţiilor de ţestoase din arealul
manni boettgeri), specie emblemă a sud- Parcului Natural Porţile de Fier, studie-
vestului României, a fost subiectul unui rea caracteristicilor morfologice ale ţes-
program complex de conservare, care toaselor, a ameninţărilor cu care se con-
ilustrează natura interdisciplinară a con- fruntă specia. După primii doi ani de
servării diversităţii biologice. În urma studiu a fost înfiinţat Centrul de Creştere
acestui program ţestoasa a devenit o în Captivitate a Ţestoasei lui Hermann,
specie cheie în programele de conser- centru în care s-a derulat un program de
vare aplicate în ariile protejate din sud- creştere în activitate în vederea introdu-
vestul României (Rozylowicz, 2008). cerii de noi indivizi în habitatele cu den-
Deşi aparent bine cunoscută, des- sităţi mici. Centrul a devenit un punct
pre ţestoasa lui Hermann se ştiau mai central a programului de conservare,
scopul său fiind acela
de a conştientiza po-
pulaţia locală despre
Prădătorii oulelor ţestoa-

selor au devenit mai nu-
meroşi odată cu creşterea
densităţii populaţiei din
arealul Parcului Natural
Porţile de Fier. Azi, din 6
ouă dintr-un cuib are
şanse să eclozeze unul,
ceea ce constituie o se-
rioasă ameninţare la
adresa speciei (foto L.
Rozylowicz).
continuare

10 Capitolul 1
CASETA 1.1 - CONTINUARE

Pentru a mări şansele de
reuşită a eclozării, ouăle
ţestoaselor au fost incu-
bate artificial, iar juvenilii
crescuţi atent în primii
ani de viaţă, până la de-
păşirea stadiilor vulnera-
bile. După ce trec de
acest stadiu, juvenilii
sunt eliberaţi în natură
(foto L. Rozylowicz).
Centrului lecţii despre

viaţa ţestoaselor.
În cadrul Centrului
au fost organizate cur-
suri de perfecţionare a
vulnerabilitatea ţestoasei lui Hermann. rangerilor Parcului Natural Porţile de
Creşterea în captivitate a juvenlilor Fier, care au dezvoltat cunoştinţele ad-
s-a realizat prin incubarea ouălor pro- ministratorilor acestui spaţiu referitoare
venite de la femele din natură, ouăle la ameninţările caracteristice populaţii-
fiind incubate artificial la temperaturi lor şi habitatelor ţestoaselor.
optime. După eclozare, juvenilii au fost Organizarea workshop-ului, cu tema
ţinuţi în cadrul Centrului, fiind eliberaţi Ţestoasa lui Hermann – statut şi măsuri
în habitatelele selectate după ce au ajuns de conservare, a permis focalizarea aten-
la dimeniuni care asigură o rată mare de ţiei specialiştilor interesaţi de conserva-
supravieţuire. Totuşi intenţia proiectu- rea naturii asupra problemelor cu care se
lui nu a fost să „bombardeze” habitate- confruntă ţestoasele în diferite habitate
lele cu juvenili, ci să asigure un cadru din România şi delimitarea unor măsuri
eficient de conservare a acestor specii care au permis realizarea unui Plan de
ameninţate. Centrul a fost deschis pu- conservare.
blicului, devenind un punct de
reper pentru spaţiul în care a
fost amplasat. Şcolarii au
efectuat vizite de informare,
în care s-au predat de către ca-
drele didactice şi personalul
Conservarea diversităţii biologice
nu poate avea succes fără sprijinul
şi implicarea comunităţii locale. Cei
mai receptivi sunt copii, care pot fi
educaţi în spiritul conservării şi pot
contribui la succesul eforturilor de
conservare. (foto Viorel Popescu).

Granek şi alţii, 2005). Astfel, ei trebuie să fie dispuşi să exprime opinii şi să ia atitudine pe baza
informaţiilor disponibile, teoriilor acceptate, exemplelor comparabile şi nu în ultimul rând a ra-
ţiunii lor.
Principii etice ale conservării diversităţii biologice

Fundamentele conservării diversităţii biologice se bazează pe un set de principii general ac-
ceptate de conservaţionişti (Soulé, 1985). Aceste principii nu pot fi confirmate sau infirmate, ac-
ceptarea integrală a lor nefiind o cerinţă pentru conservaţionişti. Fundamentaliştii religioşi din miş-
carea conservaţionistă care nu acceptă teoria evoluţionistă, nu vor fi de acord cu unele din aceste
principii. Acest set de aserţiuni formează fundamentele filosofice ale conservării diversităţii şi su-
gerează căi de cercetare teoretică şi aplicativă. Deşi nu există o părere unanimă asupra valabili-
tăţii acestor principii, toţi specialiştii sunt de acord că ar ajunge doar unul sau două ca să se de-
monstreze importanţa domeniului. Dintre acestea reţin atenţia:
1. Diversitatea speciilor şi a comunităţilor biologice se impune a fi prezervată. Diversi-

tatea biologică trebuie protejată. În general, oamenii sunt de acord cu acest principiu deoa-
rece agrează sau depind de diversitatea biologică. Sute de milioane de oameni vizitează anual
grădini zoologice, parcuri naţionale, grădini botanice sau acvarii, dovadă a interesului pu-
blicului pentru a observa specii şi comunităţi biologice diferite. Variaţia genetică şi fenotipică
a speciilor este de asemenea populară: expoziţiile de câini, pisici, produse agricole sau flori
sunt asaltate de vizitatori, există numeroase cluburi în care iubitorii lor se reunesc. Oamenii
au o predispoziţie genetică, numită biofilie, spre admirarea diversităţii biologice. Biofilia a
avantajat stilul de viaţă vânător-culegător care a dominat lumea mii de ani înainte de apari-
ţia agriculturii. Diversitatea biologică a oferit oamenilor o varietate de resurse pentru hrană,
materiale de construcţie sau îmbrăcăminte, protejându-i astfel de foamete şi fenomene natu-
rale extreme (Kellert şi Wilson, 1993; Kellert, 1997).
2. Extincţia prematură a speciilor trebuie prevenită. Extincţia speciilor şi a populaţiilor,

ca rezultat al proceselor naturale, constituie un eveniment firesc. De-a lungul mileniilor, în
evoluţia geologică a Terrei extincţiile speciilor au fost echilibrate prin apariţia de specii noi.
Pierderea speciilor dintr-un domeniu de viaţă a fost compensată prin formarea de populaţii
noi ca urmare a fenomenului de diseminare. Pe măsură ce activitatea oamenilor s-a amplifi-
cat, rata extincţiei a crescut foarte mult (Lövei, 2001; MEA, 2005). În secolul al XX-lea
aproape toate pierderile de vertebrate, precum şi presupusele extincţii de specii de neverte-
brate, s-au datorat oamenilor. Mulţi oameni recunosc responsabilitatea societăţii umane în de-
clanşarea extincţiilor, dar şi rolul ei în prevenirea extincţiilor.
3. Complexitatea ecosistemelor trebuie menţinută. Multe din caracteristicile diversităţii

biologice se păstrează la adevărata lor valoare doar în ecosistemele naturale. Un exemplu
elocvent îl constituie relaţiile ecologice complexe şi cele de coevoluţie dintre plantele tropi-
cale cu flori, păsările colibri şi căpuşele care trăiesc în flori. Păsările colibri polenizează plan-
tele tropicale cu flori, iar căpuşele utilizează păsările colibri ca vehicule pentru a se deplasa
de la o floare la alta. Asemenea interrelaţii nu pot exista în grădinile zoologice sau botanice
unde animalele şi plantele sunt izolate. În mod similar, comportamentul fascinant al anima-
lelor din deşert care se hidratează prin metode uimitoare nu se va putea manifesta dacă aces-
tea trăiesc în cuşti şi au apă la dispoziţie. Chiar dacă este posibil să se conserve diversitatea
biologică a câtorva specii de plante sau vertebrate în grădini botanice sau zoologice, com-
plexitatea ecologică a comunităţilor biologice naturale se va pierde. Acest fapt oferă un ar-
gument pentru protejarea in-situ a comunităţilor biologice.
12 Capitolul 1
4. Evoluţia diversităţii biologice trebuie să continue. Adaptarea evolutivă este un proces

care favorizează apariţia de specii noi, contribuind astfel la creşterea diversităţii biologice. Fa-
cilitarea evoluţiei populaţiilor în ecosistemele naturale este benefică. Activităţile umane li-
mitează abilitatea populaţiilor de a evolua, reduc mărimea populaţiilor, conduc la eliminarea
sau dezechilibrarea populaţiilor mici. Protejarea speciilor în captivitate, atunci când nu pot
să supravieţuiască în sălbăticie, este o soluţie pentru a stopa dispariţia lor, dar rolul lor eco-
logic nu mai poate fi îndeplinit. În astfel de cazuri speciile respective nu mai sunt capabile
să supravieţuiască dacă sunt lăsate în libertate.
5. Diversitatea biologică are o valoare intrinsecă. Speciile şi comunităţile biologice au

o valoare mai mare pentru ele decât pentru societatea umană (valoare intrinsecă). Această
valoare este conferită de istoria lor evolutivă, dar şi de rolul lor unic în ecosistemele naturale.
Acestă poziţie este contrară abordării economice, care acordă o valoare monetară fiecărei
specii şi comunităţi biologice în baza resurselor şi serviciilor naturale actuale sau potenţiale
oferite populaţiei umane. Abordarea pur economică conduce adesea la decizii în favoarea
implementării unor proiecte de dezvoltare distructive, astfel ignorându-se valoarea intrinsecă
a diversităţii biologice.
Fundamentele filosofice ale conservării diversităţii biologice

Originile conservării diversităţii biologice pot fi regăsite în credinţele religioase şi concep-
tele filosofice referitoare la relaţiile dintre societatea umană şi lumea naturală (Berkes, 1999;
McNeely, 2001; vezi capitolul 6). În multe sisteme religioase oamenii sunt văzuţi ca fiind legaţi
fizic şi spiritual de plantele şi animalele din mediul înconjurător (Fig. 1.2). În filozofiile şi reli-
giile tao, shinto, hindu şi budistă, unele zone sălbatice considerate sacre sunt preţuite şi protejate
pentru capacitatea lor de a produce experienţe spirituale intense. În religia geto-dacilor, schim-
bările din lumea vegetală şi animală reprezentau momente importante în viaţa oamenilor, fiind
sărbătorite şi în prezent în unele comunităţi rurale din România (Nunta Urzicilor - înflorirea ur-
zicilor, Ziua Cucului la Blagoveştenie - momentul în care începe să cânte cucul, Sânzâienele - ziua
în care înfloreşte planta cu acelaşi nume, Împuiatul Urşilor - ziua dedicată împerecherii urşilor,
Ziua Şarpelui - reptilele se retrag pentru iernat în adăposturile lor subterane, Filipii de Toamnă -
momentul începerii împerecherii lupilor etc.) (Ghinoiu, 2003). Aceste filosofii acceptă o relaţie
directă între lumea naturală şi cea spirituală, o conexiune care dispare atunci când lumea natu-
rală este alterată sau distrusă de activitatea umană. Mai mult, adepţii stricţi ai religiilor jainistă
şi hindu cred că uciderea oricărui animal este un lucru rău. Creştinismul, islamismul şi iudaismul
predică şi ele faptul că omului i s-a dat o responsabilitate sacră, aceea de gardian al naturii.
Diversitatea biologică are o valoare imediată pentru societăţile tradiţionale, unde oamenii tră-
iesc aproape de natură. Vânătorii din triburile indiene de pe coasta nord-vest pacifică a contine-
tului nord-american, practicau un ritual de purificare pentru a nu se considera că păcătuiesc atunci
când merg la vânătoare. Societăţile arhaice, cum este tribul Penan din Borneo, utilizează sute de
nume pentru arbori, animale, locuri, fapt ce contribuie la formarea unui peisaj cultural unic.
Această relaţie cu natura a fost descrisă convingător de delegatul populaţiei Kuna la cel de al 4-
lea Congres Mondial al Zonelor Sălbatice, desfăşurat în 1987: pentru noi, cei care aparţinem cul-
turii Kuna, pământul este mama noastră şi toate lucrurile vii sunt fraţii noştri, de care trebuie
să avem grijă. Trebuie să trăim în armonie cu ei deoarece dispariţia unui singur lucru înseamnă
sfârşitul altuia (Greggs, 1991).

FIG 1.2 Tanah Lot este un templu Hindu din insula Bali, Indonezia. Poziţia lui pe malul oceanului permite
credincioşilor să experimenteze legăturile dintre spiritul uman şi lumea naturală (foto Gary J.
James/Biological Photo Service).
Gadgil şi Guha (1992) consideră că sistemele de credinţe şi mituri ale societăţilor culegător-
vânător şi ale celor agrare sedentare din India, tind să amplifice temele conservaţioniste şi să re-
comande exploatarea precauţională a resurselor naturale, întrucât oamenii care aparţin acestor so-
cietăţi au învăţat să trăiască cu constrângeri legate de resursele de hrană limitate. Prin contrast,
sistemul de credinţe pastoralist şi cel din societăţile agricole intensive şi industrializate promo-
vează consumul şi distrugerea resurselor naturale ca o cale de a provoca creşterea economică şi
de a deţine controlul asupra altor grupuri. În aceste societăţi, grupurile de populaţii se deplasează
dintr-un loc în altul atunci când resursele naturale se epuizează. În multe societăţi arhaice se prac-
ticau ritualuri care implicau arderea pădurii şi sacrificarea animalelor, prin care se dorea domi-
narea şi subjugarea lumii naturale. Statele industrializate moderne promovează dezvoltarea su-
prafeţelor cultivate şi consumul producător de deşeuri, majoritatea resurselor fiind dirijate către
centrele urbane.
Originile europene
În gândirea europenilor prevalează ideea că Dumnezeu a creat natura în beneficiul omului şi
pentru uzul acestuia. În Geneză, prima parte a Bibliei, Dumnezeu i-a povăţuit pe Adam şi Eva
să fie prolifici, să se înmulţească şi să preia controlul asupra tuturor fiinţelor vii. Instrucţiunile
din Biblie sunt suportul atitudinii dominatoare a filosofiei occidentale: natura trebuie, cât mai rapid
posibil, covertită în resurse disponibile omului. Acest punct de vedere justifică utilizarea fiecă-
rui petic de teren şi induce ideea că a lăsa terenul neutilizat este o blasfemie adusă lui Dumnezeu.
În lumea medievală europeană, zonele sălbatice erau percepute ca zone fără menire, deseori exis-
tând convingerea că acestea sunt locuite de spirite rele şi monştrii (Nash, 1990). Animalelor săl-
14 Capitolul 1
batice, în special acelora aflate în conflict cu comunităţile umane rurale, li s-au atribuit imagini
demonice, ce au justificat eliminarea lor.
Până în secolul al XVI-lea, degradarea suprafeţelor forestiere a fost legată de două activităţi
antropice importante: navigaţia, ce solicita lemn pentru construcţia navelor şi creşterea anima-
lelor, unde necesarul de terenuri pentru păşunat era în creştere.
Începând cu secolul al XVI-lea, viziunea antropocentrică a determinat exploatarea şi degra-
darea resurselor din regiunile colonizate de europeni (Diamond, 1999). De aceste bogăţii au be-
neficiat puterile coloniale şi nu societăţile tradiţionale de indigeni. Teritoriile neexploatate din
Americi, Asia, Africa şi Australia păreau a fi atât de vaste şi bogate încât puterile coloniale nu bă-
nuiau că resursele lor ar putea să dispară.
Un moment important în conturarea mişcării conservaţioniste moderne este legat de apariţia
romantismului, ai cărui idealişti au asistat la exploatarea coloniilor în secolul al XIX-lea (Grove
şi Rackham, 2001). Oamenii de ştiinţă romantici au fost instruiţi să facă observaţii detaliate asu-
pra biologiei, istoriei naturale, antropologiei şi geografiei coloniilor. Mulţi cercetători se aştep-
tau să întâlnească indigeni care trăiesc în armonie cu natura, însă au găsit păduri defrişate, ape
degradate şi sărăcie.
Aceşti cercetători şi-au dat seama că protecţia pădurilor este necesară pentru a preveni ero-
ziunea solurilor, a menţine resursele lemnoase şi a eradica foametea. Unii administratori ai co-
loniilor au susţinut că păstrarea pădurilor este vitală pentru a asigura resursele de apă necesare
culturilor agricole. Aceste abordări au condus la elaborarea unor norme de conservare. În insula
Mauritius, administratorul francez al coloniei din anul 1769 a stipulat că 25% din teren trebuie
să rămână împădurit pentru a preveni eroziunea, arealele degradate urmând a fi împădurite, iar
pădurile situate la mai puţin de 200 m de ape protejate. Unul din administratorii britanici ai in-
sulei Tobago a prevăzut că 20% din teren trebuie să rămână ca rezervă de pădure pentru a asi-
gura un regim de precipitaţii normal (Grove şi Rackham, 2001). Pentru a preveni poluarea ape-
lor şi distrugerea populaţiilor de peşti, unii guvernatori ai coloniilor au reuşit să impună legi care
să controleze deversările de indigo şi zahăr de la morile de apă. Aceste experienţe şi experimen-
tele din micile insule tropicale au avut o influenţă considerabilă asupra oamenilor de ştiinţă bri-
tanici care lucrau în India. Ei au elaborat în 1852 un raport în care cereau stabilirea unei reţele
de rezervaţii forestiere pe tot cuprinsul vastului subcontinent, pentru a preveni calamităţile şi pier-
derile economice. Raportul lega despădurirea de secetă şi de pierderea resurselor de apă, conse-
cinţa fiind foametea. Raportul a fost acceptat de conducătorii Companiei British East India, care
au intuit sensul economic al măsurilor de conservare. La mijlocul secolului al XIX-lea, guver-
nul Indiei a stabilit un sistem extins de rezervaţii forestiere, administrat de silvicultori profesio-
nişti. Sistemul a fost adoptat şi de alte state coloniale din sud-estul Asiei, Australia, Africa şi a
influenţat puternic silvicultorii nord americani. Ironia face ca ţările slab dezvoltate, foste colo-
nii, să deţină un sistem bine pus la punct de protecţie şi management al resurselor naturale, im-
plementat de guvernatorii coloniilor (Poffenberger, 1990; Gadgil şi Guha, 1992).
Multe din temele actuale ale conservării diversităţii biologice contemporane au fost enunţate
acum mai bine de un secol de cercetătorii europeni (Grove, 1992). Posibilitatea dispariţiei spe-
ciilor prin intervenţie antropică a fost dovedită prin extincţia speciei Bos primigenius din Europa
în 1627 şi a lui dodo (Raphus cucullatus) din Mauritius în anii 1680 (Fig. 1.3). Pentru a putea pre-
veni posibila dispariţie a lui Bos primigenius, în 1564, autorităţile poloneze au stabilit o rezer-
vaţie naturală în care vânătoarea era interzisă. Această rezervaţie nu şi-a atins scopul, însă a fost
FIG. 1.3 Primii colonizatori au avut o contribuţie de-

cisivă la extincţia lui dodo, o pasăre terestră ce se în-
tâlnea doar în insulele Mauritius din Oceanul Indian.
Dodo a dispărut la circa 80 de ani după colonizarea
insulei.
folosită mai târziu pentru a proteja bizonul eu-

ropean (Bison bonasus), azi fiind unul din cele
mai importante parcuri naţionale din Europa.
În Europa, curentul conservaţionist a cunos-
cut o răspândire largă începând cu sfârşitul se-
colului al XIX-lea (Galbraith şi alţii, 1998).
Asocierea dintre creşterea suprafeţei cultivate
prin defrişarea pădurilor şi folosirea pe scară
largă a armelor de foc a condus la reducerea nu-
mărului de animale sălbatice. În România au
dispărut multe specii cum ar fi dropia, zimbrul, castorul, tarpanul, capra ibex, antilopa de stepă.
Numeroase alte specii au înregistrat un declin evident (Pop, 1963; Primack şi alţii, 2002).
Astfel de schimbări dramatice au stimulat mişcarea conservaţionistă din Marea Britanie, con-
ducând la fondarea unor organizaţii ca Open Spaces, Commons şi Footpath Preservation Society
(1865), National Trust (1895) şi Royal Society for the Protection of Birds (1899). Împreună aceste
grupuri au protejat în jur de 900 000 ha de teren. În secolul al XX-lea s-au legiferat acte norma-
tive importante, precum National Parks and Acces to the Countryside Act, realizat în 1949 pen-
tru protecţia spaţiului rural şi pentru plăcerea publicului şi Wildlife and Countryside Act, în 1981,
pentru protecţia speciilor în pericol, a habitatelor terestre şi mediului marin. Datorită utilizării in-
tensive a terenurilor s-au putut conserva doar suprafeţe mici. Astfel, în prezent, în Marea Britanie
ariile protejate stricte acoperă doar o mică parte din suprafaţa ţării. Multe alte state europene au
tradiţii puternice în conservarea naturii şi protecţia terenurilor, reprezentative fiind Suedia,
Danemarca, Germania şi Elveţia. În aceste ţări, conservarea a fost promovată atât prin interme-
diul guvernelor, cât şi a organizaţiilor private.
În ultimele două decenii, conservarea mediului şi cu deosebire a diversităţii biologice a de-
venit o prioritate la nivelul Uniunii Europene, unde au fost promovate numeroase iniţiative re-
gionale pentru protecţia proceselor ecologice, habitatelor şi speciilor de interes comunitar.
Filosofia europeană de conservare, evoluţionist-ecologică se bazează pe păstrarea unor habitate
şi specii de plante şi animale reprezentative pentru anumite zone biogeografice şi la nivel co-
munitar. Activităţile antropice sunt permise în ariile protejate delimitate, cu condiţia inexisten-
ţei unui impact actual sau potenţial la adresa speciilor sau habitatelor conservate. Eliminarea sau
diminuarea unor activităţi actuale sau potenţiale din ariile protejate de interes comunitar presu-
pune acordarea de compensaţii proprietarilor de terenuri. Implicarea comunităţilor locale este un
element cheie al acestei filosofii, care complică foarte mult demersurile de conservare în zonele
în care există elemente naturale valoroase, dar unde potenţialul economic este ridicat, comuni-
tăţile depind de exploatarea resurselor naturale, iar terenurile nu aparţin domeniului public. Această
abordare a fost fundamentată prin Convenţia de la Berna (1979) şi transpusă în plan legislativ
prin Directiva Habitate şi Directiva Păsări. Aceste Directive au stat la baza creării reţelei NA-
TURA 2000, instrumentul cel mai puternic de conservare a diversităţii biologice şi mediului la
nivelul Uniunii Europene.
16 Capitolul 1
Originile americane
Multe din temele conservaţioniste ale mişcării americane pentru conservare pot fi urmă-
rite în nuvelele lui James Fenimore Cooper, scrise la începutul secolului al XIX-lea. În
Călăuza, Preeria sau Vânătorul de cerbi, Cooper a descris valoarea morală, spirituală şi este-
tică a naturii şi a deplâns distrugerea ei.
Primele figuri de marcă ale intelectualităţii americane care au susţinut protecţia zonelor na-
turale au fost în secolul al XIX-lea filosoful Ralph Waldo Emerson şi Henry David Thoreau
(Callicott, 1990). Emerson, în cartea sa despre transcendentalism, a susţinut că natura trebuie
văzută ca un templu în care oamenii pot comunica cu lumea spirituală (Emerson 1836). El a
fost influenţat de religiile asiatice, care menţionau importanţa frumuseţilor naturale în îmbo-
găţirea spirituală a omului.
Thoreau, avocat al naturii şi oponent al societăţii materialiste, susţinea că oamenii au mai
puţine nevoi decât caută. Pentru a-şi dovedi punctul de vedere, el a trăit într-o simplă cabană
lângă Walden Pond şi a povestit această experienţă în cartea sa Walden, publicată în anul 1854.
Această carte a avut un impact semnificativ în rândul multor generaţii de studenţi. Thoreau cre-
dea că experienţele din natură pot fi o contrapondere la tendinţele civilizaţiei moderne. În co-
lecţia sa de eseuri (1863) a argumentat că " [în] sălbăticie stă protejarea lumii... Povestea lui
Romulus şi Remus care au fost hrăniţi de o lupoaică nu este fabulă fără învăţăminte. Fondatorii
fiecărui stat şi-au găsit vigoarea într-o sursă sălbatică similară".
Aceste preocupări pentru protejarea diversităţii biologice în zonele sălbatice, arealele
mari care au rămas neocupate de oameni, au rămas teme centrale în conservaţionismul nord-
american (Cooper, 2000).
Eminentul avocat al naturii John Muir a utilizat temele transcendentale ale lui Emerson şi
Thoreau în campaniile pentru conservarea arealelor naturale. În concordanţă cu etica prezer-
vaţionistă a lui Muir, areale naturale precum pădurile dense, vârfurile munţilor şi cursurile râu-
rilor au o mare valoare, producând experienţe religioase şi spirituale şi constituind locuri de
reîmprospătare emoţională (Muir, 1901). Muir susţinea că valoarea spirituală a naturii este su-
perioară câştigurilor materiale tangibile, obţinute din exploatarea naturii.
Etica prezervaţionistă susţinea nevoile filosofilor, poeţilor şi artiştilor, care pentru a crea
au nevoie de frumuseţi naturale stimulative, mai mult decât nevoile de consum ale societăţii,
ce reclamă pentru a se dezvolta locuri de muncă şi bunuri materiale din mediul natural. Unii
considerau acest punct de vedere nedemocratic şi elitist, argumentând că nevoile reale de hrană,
îmbrăcăminte şi locuri de muncă nu conduc la exploatarea naturii.
Nu este însă nevoie să fi bogat, bine educat sau elitist pentru a crea opere de artă, a com-
pune cântece sau poeme, a căuta pacea interioară sau a aprecia frumuseţile naturii; toţi oame-
nii au astfel de impulsuri. Aceste îndeletniciri urmăresc să creeze oamenilor plăcere sau o viaţă
mai bună, cu efecte tangibile în planul sănătăţii fizice, dezvoltării mentale sau chiar a pro-
ductivităţii. Muir a argumentat că valoarea spirituală şi artistică a naturii nu limitează accesul
sau beneficiile la un singur strat al societăţii. Mediul natural poate fi benefic întregii societăţi
şi este susţinut azi de programe de succes, precum Outward Bound, care utilizează experien-
ţele în natură pentru a redirecţiona vieţile unor tineri debusolaţi, mulţi dintre ei nefiind capa-
bili să supravieţuiască datorită drogurilor, criminalităţii, anxietăţii sau disperării.

Muir a fost primul conservaţionist american care a exprimat explicit valoarea intrinsecă a na-
turii, aparte de valoarea pentru umanitate. În viziunea lui Muir, oamenii sunt egali cu celelalte spe-
cii create de Dumnezeu (Muir, 1916).
De asemenea, Muir vedea comunităţile biologice ca un ansamblu de specii care evoluează îm-
preună şi depind unele de altele. Această perspectivă evoluţionist-ecologică este astăzi primor-
dială şi a fost susţinută şi de primul conservaţionist american, Aldo Leopold.
Un punct de vedere alternativ a fost acela al eticii conservării resurselor, dezvoltat de Gifford
Pinchot. Pinchot a fost primul conducător al U.S. Forest Service (Callicott, 1990; Norton, 1991).
Potrivit lui Pinchot, lumea este constituită din două componente esenţiale: dorinţele oamenilor
şi resursele naturale. Pinchot subliniază că ar trebui să existe o distribuţie a resurselor şi un preţ
care să ţină seama de consumatorii din prezent şi din viitor, o afirmaţie care precede definiţia dez-
voltării durabile, dată de Comisia Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (1987): dezvol-
tarea durabilă este acea dezvoltare care ţine cont de nevoile prezente fără a compromite resur-
sele generaţiilor viitoare. Din perspectiva conservării diversităţii biologice, dezvoltarea durabilă
este cea mai bună cale pentru a satisface nevoile generaţiilor prezente şi viitoare, fără a degrada
mediul şi diversitatea biologică (Lubchenco şi alţii, 1991).
A doua idee promovată de etică conservării resurselor este că acestea pot fi utilizate eficient,
dar trebuie făcut totul pentru ca ele să nu producă deşeuri. Eficienţa maximă implică o ordine în
valorificarea resurselor sau o utilizare multiplă.
Etica conservării resurselor poate fi legată de economia resurselor. Pentru a afla care este cel
mai bun şi cel mai profitabil mod de a utiliza terenurile, aceste metode utilizează piaţa pentru a
determina valoarea lor, deseori tendinţa fiind de a minimiza sau chiar de a exclude costurile de
mediu. Pinchot a argumentat că guvernele trebuie să controleze şi să modeleze utilizarea resur-
selor naturale, precum pădurile şi râurile şi să elaboreze planuri de gestionare pe termen lung. Etica
conservării resurselor a devenit dominantă prin promovarea ei de către oamenii de ştiinţă ame-
ricani în secolul al XX-lea, în special datorită curentului democratic din SUA. Agenţiile guver-
namentale care administrează resursele pentru utilizări multiple, precum U.S. Forest Service, se
conduc după acest principiu conservaţionist, în contrast cu filosofia prezervaţionistă a National
Park Service.
Etica conservării resurselor a fost iniţial susţinută şi de influentul Aldo Leopold aflat în pri-
mii ani la conducerea U.S. Forest Service. Leopold a început apoi să considere natura ca un pei-
saj organizat într-un sistem de procese relaţionate (Leopold, 1939a), trăgând apoi concluzia că
cel mai important scop al conservării este menţinerea sănătăţii ecosistemelor naturale şi a pro-
ceselor ecologice. El a arătat că menţinerea acestor procese va oferi oamenilor posibilitatea ad-
ministrării pe o perioadă lungă de timp a unor areale naturale doar pentru anumite resurse, reu-
şind în acelaşi timp să convingă autorităţile de necesitatea creării unor zone sălbatice protejate
(Nash, 1982). El a considerat omul ca parte a comunităţiilor ecologice şi nu aparte de natură, ca
exploatator al ei, aşa cum afirmă principiile eticii conservării resurselor. Leopold s-a desprins de
aceste idei şi a susţinut că omul trebuie implicat în managementul terenurilor, căutând calea de
mijloc dintre supraexploatare şi control total. Noua abordare a fost numită etica evoluţionist-
ecologică. În lucrările sale şi prin activitatea din cadrul fermei familiei, Leopold a promovat o
politică a utilizării terenurilor în care oamenii foloseau resursele naturale exploatabile şi totodată
îmbunătăţeau diversitatea biologică (Leopold, 1939b, 1949). El credea că realizarea parchetelor
de pădure, a câmpurilor şi mlaştinilor poate crea un mediu mai complex din punct de vedere bio-
18 Capitolul 1
logic decât mediul natural. În viziunea lui integrarea activităţii umane în natură este în con-
cordanţă cu cercetările moderne care sugerează că oamenii sunt parte integrantă a mai multor
ecosisteme ale lumi vii (Gomez-Pompa şi Kaus, 1988, 1992). Integrarea activităţii umane în
filosofia prezervaţionistă capătă un sens practic, deoarece excluderea completă a impactului
antropic din ariile protejate naturale este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă datorită creş-
terii numărului populaţiei, poluării aerului şi schimbărilor climatice globale.
În Statele Unite ale Americii dezvoltarea acestor filozofii s-a făcut în paralel cu crearea mul-
tor organizaţii neguvernamentale conservaţioniste (Wilderness Society, Audubon Society,
Duck Unlimited şi Sierra Club), cu dezvoltarea sistemului naţional şi statal de parcuri naţio-
nale şi cu perfecţionarea legislaţiei de mediu.
Elementele acestor filozofii se regăsesc încă în lucrările contemporane, rapoartele organi-
zaţiilor neguvernamentale sau politicile guvernamentale. Multe departamente guvernamentale
care se ocupă de managementul terenurilor continuă să urmeze principiile eticii conservării re-
surselor, organizaţiile neguvernamentale urmează principiile prezervaţioniste, iar mulţi cer-
cetători sunt avocaţi ai eticii evoluţionist-ecologice sau a eticii prezervaţioniste. Norton (1991)
a chemat comunitatea oamenilor de mediu să rezolve aceste diferende şi să lucreze împreună
pentru a proteja pe cât se poate lumea naturală.
Mişcarea conservaţionistă americană a avut o serie de personalităţi ce au lansat avertismente
în legătură cu distrugerea diversităţii biologice şi a mediului natural (Nash 1990). O astfel de
personalitate este Rachel Carson (1907-1964), care în cartea sa Primăvara tăcută (1962) a su-
bliniat rolul pesticidelor şi a industriei chimice în pierderea populaţiilor de păsări. Punctul ei
de vedere s-a dovedit până la urmă a fi adevărat, deşi a fost criticat dur de reprezentanţii in-
dustriei chimice. Astfel, interzicerea utilizării DDT-ului în multe ţări a permis refacerea po-
pulaţiilor a numeroase specii de şoimi şi vulturi.
Dintre cei care au influenţat mişcarea conservaţionistă merită a fi amintiţi şi G.B. Marsh
cu lucrarea Omul şi natura ori Geografia fizică modificată prin activităţi umane (1864) şi
Fairfield Osburn cu Planeta noastră jefuită (1948). Mai recent se pot menţiona patru lucrări
emblematice, foarte influente în mişcarea conservaţionistă: Rachel Carson, Primăvara tăcută
(1962); Paul şi Anne Ehrlich, Bomba demografică, (1968); Barry Commoner, Cercul care se
închide (1971) şi David Ehrenfeld, Aroganţa umanităţii (1978). Între lucrările contemporane
care au impulsionat mişcarea conservaţionistă pot fi citate: Pământul în balanţă: ecologia şi
spiritul uman de Al. Gore, fost vicepreşedinte al SUA (1992), Diversitatea vieţii de E.O. Wilson
(1992) şi Colapsul de Jared Diamond (2005).
Mesajele conţinute în aceste lucrări au găsit o mare audienţă în rândul populaţiei, milioane
de cetăţeni devenind activi în protejarea păsărilor sau a altor animale, a munţilor, ţărmurilor,
zonelor umede ori în stoparea poluării mediului.
Conservarea şi ocrotirea naturii în România

Lumea naturală ocupa un loc important în comunităţile arhaice de pe teritoriul României.
În peşteri şi lângă formaţiunile petrografice cu forme ciudate (roci megalitice, sfincşi) se re-
găsesc urme ale unor vechi sanctuare; plantele şi animalele sălbatice cu care oamenii au intrat
în contact sunt încărcate de simboluri foarte diverse şi sunt venerate încă cu ocazia diferitelor
sărbători populare; calendarul popular (agricol, pastoral, apicol) se ghidează după stadiile de

evoluţie a componentelor mediului natural, iar prin comunicarea cu natura există credinţa că pot
fi declanşate sau oprite o serie de fenomene naturale (Ghinoiu, 2005). Decuplarea de natură a trans-
format în realitate temerile comunităţilor arhaice, respectiv răzbunarea naturii prin amplificarea
unor fenomene naturale nedorite şi pierderea resurselor.
Ideea conservării şi ocrotirii naturii pe teritoriul României nu este nouă, acţiunile în acest sens
fiind consemnate încă din evul mediu timpuriu. Acţiunile nu vizau în mod direct ocrotirea natu-
rii în sensul dat azi acestei expresii, ci mai degrabă împiedicarea exploatării resurselor de către
persoane străine şi crearea unor condiţii optime de regenerare a vânatului, resursă de hrană a co-
munităţilor umane montane şi nu numai. Tradiţia ocrotirii unor arbori cu valoare simbolică (ste-
jarul din Borzeşti, stejarul lui Ştefan cel Mare de la Vizantea - Vrancea, Regele brazilor de la Tihuţa
- Bistriţa Năsăud etc.) se înscrie în orientările specifice acestei perioade.
Se poate considera că primele arii protejate au apărut odată cu înfiinţarea braniştilor, formă
de organizare întâlnită şi în perioada daco-romană, însă consemnată de istorie abia în timpul dom-
niei lui Matei Basarab. Această formă de organizare va fi regăsită ulterior la toţi domnitorii din
Ţara Românească. Braniştile erau locuri oprite în care nimeni nu avea voie să doboare copaci,
să cosească, să păşuneze, să vâneze, să pescuiască sau să culeagă fructe fără voia stăpânului.
Această formă de organizare se întâlnea la nivel domnesc, mănăstiresc şi boieresc şi prevedea pe-
depse foarte aspre pentru cei ce încălcau regulile impuse. În Moldova braniştile sunt semnalate
din timpul lui Alexandru cel Bun, cele mai cunoscute, fiind cele de la Bohotin, Ţuţora şi cele de
pe lângă mănăstirile Moldovei (Giurăscu, 1976).
Intensificarea defrişărilor determină apariţia primelor măsuri de conservare a pădurii, susţi-
nute prin cărţile de pădure date de domnitorii Ţărilor Române, cea mai veche datând din 1612,
din timpul domniei lui Radu Voievod. În Ţara Românească aceste acţiuni sunt urmate de Legea
pentru judecarea mirenilor şi de hrisoave domneşti date în timpul domnitorilor Alexandru
Mavrocordat, Mihail Şuţu, Alexandru Calimachi, Constantin Ipsilanti şi Alexandru Ion Ipsilanti.
În Transilvania, Bucovina, Crişana, Banat şi Maramureş, aflate sub ocupaţia Imperiului
Habsburgic, reglementări privind protecţia pădurii au apărut încă din 1783.
Aplicarea Regulamentului Organic din 1831 în Ţările Române şi a reglementărilor pentru pro-
tecţia pădurii din regiunile ocupate de Imperiul Habsburgic, care cuprindeau şi reguli legate de
exploatarea pădurilor, a fost precedată de intensificarea activităţilor de exploatare a lemnului sub
efectul direct al semnării Tratatului de la Adrianopole. De exemplu, în Maramureş ponderea su-
prafaţei împădurite a scăzut în decursul secolului al XIX-lea de la 90% la 55%. Şi după punerea
în aplicarea a reglementărilor referitoare la păduri, suprafeţele defrişate s-au menţinut ridicate,
ceea ce l-a determinat, în 1875, pe regele Carol I să avertizeze asupra pericolului pe care îl con-
stituie tăierile de păduri: Dacă nu se vor opri tăierile de păduri, vom avea clima noastră în cu-
rând periclitată în modul cel mai ameninţător.
Către sfârşitul secolului al secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea apare primul
cod silvic (1881) şi sunt înfiinţate primele şcoli cu profil forestier, în apropierea cărora erau ori
s-au organizat parcuri dendrologice, în scop ştiinţific şi pedagogic (Gurghiu, Simeria, Hemeiuşi,
Bazoş etc.).
În 1907, administraţiei Fondului bisericesc din Bucovina, aflată sub dominaţie austro-ungară,
i se cere de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor de la Viena să facă propuneri de delimi-
tare a unor suprafeţe în care să nu se taie arborii seculari. Propunerile făcute de către Fondul bi-
sericesc din Bucovina (Codrii seculari Slătioara şi Putna, Muntele Rarău) nu ajung să fie puse în
20 Capitolul 1
practică decât în 1925, când autorităţile de la Bucureşti recunosc valoarea Pădurii Slătioara pen-
tru regenerarea fondului forestier (Borza, 1924, 1929).
În 1909, în Moldova şi Valahia, Ministerul Agriculturii alcătuieşte o primă listă a monu-
mentelor naturale de interes ştiinţific ce urmau să fie trecute sub protecţia legii. Aceasta nu a fost
avizată, cu toate că, în 1919, Sfatul Naţional de la Sibiu a introdus în legea agrară paragraful: toate
locurile care prezintă interes deosebit pentru ştiinţă să fie expropriate în întregime pentru ştiinţă.
Începuturile conservării diversităţii biologice, în sensul de azi al conceptului, îşi au originea
la sfârşitul secolului al XIX-lea, când inspiraţi de curentul propeisagistic din cultura europeană,
botanistul D. Grecescu, pictorul N. Grigorescu şi balneologul I. Bernath sesizează necesitatea păs-
trării unor peisaje neinfluenţate de om. În 1913, Grigore Antipa propune ocrotirea egretei, pro-
testând împotriva vânării acesteia pentru colectarea penelor.
În 1920, la iniţiativa scriitoarei Bucura Dumbravă, se pun bazele primei asociaţii, Hanul
Drumeţilor, care se va implica în problemele de ocrotire a naturii. Asociaţia se transformă mai târ-
ziu în Societatea de turism şi pentru protecţia naturii. Urmare a acestor evenimente, în perioada
1920 - 1928 sunt trecute în regim de ocrotire numeroase spaţii, reprezentative fiind: Fânaţele
Clujului, Muntele Domogled, Munţii Rodnei, Munţii Parângului, Masivul Piatra Craiului,
Hăghimaşul Mare, Munţii Rătezatului, Pădurea Slătioara şi Poiana Ştampei. Cele mai multe arii
protejate se găseau pe teritoriul Transilvaniei, Banatului şi Maramureşului, acolo unde a activat
o mişcare naturalistă foarte puternică, coordonată de Grădina Botanică din Cluj, Cercul Botanic
din Cluj şi Societatea Frăţia Munteană, înfiinţată în 1922 la Cluj de către Emil Racoviţă.
Hotărârile de a crea aceste rezervaţii nu erau definitive, Borza amintind de necesitatea elaboră-
rii unor legi speciale pentru reglementarea acestei probleme culturale, ştiinţifice şi economice a
ţării. Pe baza acestei legi urma să se creeze o Comisie a Monumentelor Naturii, care să inventa-
rieze monumentele naturii şi să decidă ce trebuie păstrat pentru posteritate.
În perioada 1922-1928 numeroşi oameni de ştiinţă de la universităţile româneşti au promo-
vat ideea conservării naturii. Amintim în acest sens pe Emil Racoviţă, Alexandru Borza, Andrei
Popovici Bâznoşanu, Victor Stanciu, Mihail Guşuleac, Emil Pop, Valeriu Puşcariu şi Raul
Călinescu.
Popovici-Bâznoşanu a propus în 1926 organizarea unui congres al naturaliştilor la Sinaia, idee
materializată abia doi ani mai târziu, obiectivul principal al acestuia fiind acela de a fixa direc-
ţiile cercetărilor pentru cunoaşterea comorilor naturale ale ţării şi crearea unei baze ştiinţifice ne-
cesară ştiinţelor naturale, de care depindea progresul economic şi viitorul cultural al ţării (Borza,
1929).
Congresul Naturaliştilor din 1928 a reunit reprezentanţi ai societăţilor naturaliste din toată ţara:
Societatea de Ştiinţe din Cluj, Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi, Societatea Română
Regală de Geografie, Societatea Naturaliştilor din Sibiu, Societatea Muzeul Ardelean, Secţia de
ştiinţe naturale a Societăţii Astra, Societatea Agronomilor din România, Societatea Carpatină
Ardeleană, Societatea Turing Clubul României, Societatea Frăţia Munteană şi Societatea de
Horticultură din Timişoara. Congresul este cea mai importantă acţiune a mişcării conservaţioniste
din România, definind liniile directoare ale prezervării naturii.
Cu ocazia congresului, Borza defineşte şi scopul protecţiei naturii din România: păstrarea mo-
numentelor pentru posteritate şi pentru ştiinţă, pentru educaţia tinerimii şi a populaţiei şi pen-
tru cultul dragostei de ţară. În viziunea lui, pentru a desluşi esenţa inadaptărilor şi adaptărilor fi-

inţelor într-un mediu fizic şi biotic trebuie să analizăm în profunzime sistemele vii. De aceea dis-
trugerea ecosistemelor specifice şi rare este considerată o crimă împotriva naturii şi o deposedare
a Pământului de veritabile bogăţii. El este cel care introduce conceptul de ecocid, cu implicaţii
politice, etice şi economice, ce reprezintă pierderea ştiinţifică şi economică provocată de stâr-
pirea unor specii (Borza, 1924, 1929; Borza şi Pop, 1930).
Congresul a hotărât mobilizarea naturaliştilor români pentru o campanie de propagandă prin
grai şi scris în vederea votării pe urmă a strictei aplicări, a unei Legi pentru crearea Rezervaţiilor
Naţionale şi pentru ocrotirea Monumentelor Naturii. Acest deziderat se va îndeplini în 1930, fiind
o urmare a Legii agrare din 1924, considerată de Borza ca primă măsură legislativă românească,
de importanţă fundamentală pentru protecţia naturii, care ne face deosebită cinste. Actul prevedea
înfiinţarea în cadrul Ministerului Agriculturii şi a Fondului Funciar al Comisiunii Monumentelor
Naturale, condusă de Al. Popovici-Bâznoşanu.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, Emil Racoviţă (1934) defineşte o noţiune de
o importanţă deosebită pentru activităţile de conservare: monument ale naturii. El defineşte mo-
numentele naturii ca fiind toate locurile, toţi bionţii, toate teritoriile şi operele umane preisto-
rice care din cauza interesului lor ştiinţific, peisagistic şi legendar, merită a fi conservate pen-
tru folosul public, atât în prezent, cât şi în viitor.
Din cele expuse rezultă că în România a existat un puternic curent conservaţionist, care s-a
materializat prin declararea unor arii protejate naturale, impunerea de restricţii activităţilor eco-
nomice foarte destructive şi promovarea unor campanii de reîmpădurire (Rădulescu, 1930; Pop,
1967; Puşcariu, 1975; Chiriţă şi alţii, 1981; Ielenicz şi alţii, 1986). Tot în această perioadă au fost
realizate perdelele forestiere de protecţie din Bărăgan, Dobrogea şi sudul Moldovei, cu rol im-
portant în reducerea incidenţei deflaţiei.
Din păcate, după cel de-al doilea război mondial nu s-a reuşit menţinerea aceleiaşi tendinţe,
conservarea diversităţii biologice intrând sub influenţa nefastă a politicului. Chiar şi aşa au exis-
tat promotori de seamă ai ocrotirii naturii, precum Emil Pop, Nicolae Sălăgeanu sau Valeriu
Puşcariu, care au continuat să militeze pentru conservarea patrimoniului natural naţional. În ciuda
acestor eforturi, perioada comunistă s-a caracterizat printr-un dezinteres faţă de conservarea na-
turii. Creşterea numărului de arii protejate declarate, dar nu administrate, apariţia Legii privind
protecţia mediului înconjurător şi aderarea României la diferite tratate şi convenţii (de exemplu
Convenţia de la Stockholm, 1972) sunt acţiuni care au avut o proiecţie redusă la nivelul stării de
conservare a habitatelor şi speciilor de floră şi faună sălbatice. De asemenea, campania de înră-
şinare şi de introducerea a unor specii de plante şi animale exotice, dincolo de beneficiile legate
de creşterea suprafeţelor forestiere şi a valorii economice a pădurii, au generat mutaţii semnifi-
cative la nivelul distribuţiei habitatelor şi speciilor de plante şi animale.
În plan cultural, natura nu a reprezentat o temă preferată, oamenii de cultură moderni (Nichita
Stănescu, Teodor Baconsky, Marin Sorescu, Ana Blandiana etc.) folosind natură pentru a crea o
realitate nouă (Antonescu, 1986), contribuind la accentuarea crizei de comunicare dintre natură
şi om (Pleşu, 1980). Astfel, lipsa unor manifestări culturale pro-conservaţioniste, similare ace-
lora din Statele Unite ale Americii, cu audienţa largă la public, anunţau de fapt atitudinea actuală
a factorilor decizionali şi publicului larg faţă de natură: înstrăinare, respingere sau indiferenţă.
Lipsa continuităţii este evidentă în ultimii anii, când România a redescoperit ideile conser-
vării diversităţii biologice, care au căpătat şi o valenţă europeană. Proiectele finanţate de Banca

22 Capitolul 1
Mondială, Comisia Europeană sau de organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale au fa-

vorizat creşterea suprafeţei ariilor protejate şi a preocupărilor pentru administrarea corectă a vie-
ţii sălbatice.
Procesul de aderare la Uniunea Europeană a impus şi atingerea unor criterii de performanţă
în domeniul conservării diversităţii biologice. Astfel, dintre rezultatele notabile amintim adera-
rea României la convenţii internaţionale pentru protejarea vieţii sălbatice, apariţia Legii privind
regimul ariilor protejate, conservarea elementelor de floră şi faună sălbatică şi dezvoltarea unor
facilităţi pentru conservare.
Dincolo de aceste iniţiative, starea speciilor şi comunităţilor biologice a continuat să se în-
răutăţească, sub efectul direct al supraexploatării resurselor naturale prin vânătoare, pescuit, de-
frişare, extracţia materialelor de construcţie, al extinderii necontrolate a suprafeţelor construite
şi al unor administratori de arii protejate, incapabili să aplice o legislaţie ambiguă. Declararea de
arii protejate fără consultarea prealabilă a proprietarilor de terenuri a accentuat problemele legate
de eficienţa lor. Lipsa de corelare între politicile de conservare a mediului cu alte politici secto-
riale şi implicarea redusă a oamenilor de ştiinţă, inclusiv a Comisiei Monumentelor Naturii, în
organizarea activităţilor de conservare a mediului la nivel naţional, au favorizat menţinerea unei
situaţii încă confuze în acest domeniu.
Se naşte o nouă ştiinţă

Încă de la începutul anilor 1970, cercetători din întreaga lume au devenit îngrijoraţi de cri-
zele accelerate ale diversităţii biologice, însă nu au avut o autoritate centrală sau o organizaţie că-
reia să i se adreseze. Numărul în creştere de persoane preocupate de problema conservării di-
versităţii biologice a dus la apariţia nevoii de comunicare pentru a dezvolta idei şi căi noi de
abordare (Takacs, 1996). În 1978, la San Diego, Wild Animal Park, ecologul Michael Soulé a or-
ganizat prima conferinţă internaţională pentru conservarea biodiversităţii (First International
Conference on Conservation Biology), unde conservaţionişti specializaţi în viaţa sălbatică, ma-
nageri ai grădinilor zoologice şi academicieni au putut discuta teme comune lor. La această în-
tâlnire, Soulé a propus o nouă abordare interdisciplinară care poate ajuta la salvarea plantelor şi
animalelor de la extincţiile cauzate de oameni. În paralel, Soulé împreună cu Paul Ehrlich de la
Standford University şi Jared Diamond de la University of California din Los Angeles au înce-
put să dezvolte conservarea diversităţii biologice ca disciplină care va combina experienţa prac-
tică a managementul cinegetic, silviculturii şi pisciculturii cu teorii din biologia populaţiilor şi bio-
geografie. În 1985, acest grup de cercetători au fondat Society for Conservation Biology.
Conservarea diversităţi biologice: un domeniu dinamic şi în creştere

Domeniul conservării diversităţii biologice are un set autoimpus de acţiuni urgente: descrie-
rea diversităţii biologice a Terrei, refacerea a ceea ce s-a degradat şi protejarea elementelor ră-
mase nedegradate. Din fericire acest domeniu a crescut şi acţiunile s-au diversificat. Prin indicatorii
reţinuţi de noi dorim să subliniem cât de dinamic este acest domeniu.
• Conservarea diversităţii biologice are rezultate preluate de acţiunile guvernamentale la

nivel naţional şi internaţional. Protejarea diversităţii biologice a devenit un obiectiv impor-
tant al multor guverne, fapt demonstrat prin numeroasele acţiuni guvernamentale promovate

în domeniul conservării diversităţii biologice.

Realizarea de acte normative (U.S. Endange-
red Species Act, Directiva Păsări, Directiva
Habitate, European Mammal Assessment),
înfiinţarea de noi arii protejate, promovarea
de convenţii şi tratate internaţionale (Con-
venţia asupra Diversităţi Biologice, Conven-
ţia privind comerţul internaţional cu specii
sălbatice din fauna şi flora pe cale de dispa-
riţie - CITES) ilustrează intensificarea preo-
cupărilor pentru conservarea diversităţii
biologice. FIG. 1.4 Society for Conservation Biology a
adoptat un logo simplu şi cu un mesaj puternic,
pe care este reprezentat cercul vieţii. Valurile
• Programele şi activităţile derivate din sugerează schimbările care ne asteaptă. Logo-
această disciplină sunt finanţate la un nivel ul cuprinde şi o pasăre, care aduce frumuseţe şi
fără precedent. De exemplu, proiectele din linişte, pasăre ce are ca aripi două frunze în mi-
şcare (prin amabilitatea Society for
domeniul conservării diversităţii biologice Conservation Biology).
primesc de la Global Environmental Facility,
un program special al Naţiunile Unite şi
Banca Mondială, circa 4,7 miliarde de dolari. Alte fundaţii importante precum MacArthur
Foundation, Ford Foundation, Pew Charitable Trusts, Rufford Foundation fac din conserva-
rea diversităţii biologice o prioritate.
• Obiectivele generale ale conservării diversităţii biologice au fost adoptate de organiza-

ţii conservaţioniste tradiţionaliste. Marile organizaţii conservaţioniste, precum Nature Con-
servancy, World Wildlife Fund, Audubon Society, care aveau iniţial un set restrictiv de
priorităţi au îmbrăţişat scopurile generoase ale conservării diversităţii biologice, făcând din
această disciplină un pilon central în luarea deciziilor.
• Scopurile conservării diversităţii biologice au fost încorporate în activitatea ştiinţifică

internaţională şi politicile ştiinţifice. De exemplu, în 2005, peste 1 300 de cercetători din 95
de state au realizat Millennium Ecosystem Assessment, promovând valoarea diversităţii bio-
logice pentru public, oficiali guvernamentali şi agenţii finanţatoare, descriind şi acţiunile ne-
cesare pentru a o proteja. În plus, două proiecte, Species 2000 şi Global Biodiversity
Information Facility, au produs o listă comprehensivă a speciilor cunoscute de pe Terra, cu
informaţii referitoare la distribuţie şi statut de conservare, precum şi o listă a specimenelor
din muzee (Edwards şi alţii, 2000).
• Scopurile şi obiectivele conservării diversităţii biologice ating o largă audienţă prin

creşterea vizibilităţii în media. Ultimele descoperiri din acest domeniu au o largă audienţă prin
publicarea în reviste populare precum National Geographic, National Wildlife, Scientific
American, Environment, ziare precum New York Times, programe de televiziune precum
Nova, National Geographic Channel, Animal Planet.
• Conservarea diversităţii biologice cunoaşte o creştere rapidă a societăţilor profesionale.

Society for Conservation Biology (SCB) a devenit una din cele mai importante organizaţii,
cu un număr în creştere de membri (Fig. 1.4). SCB are azi circa 10 000 de membri, specia-
lişti în acest domeniu, din 120 de state, egalând Ecological Society of America, fondată cu
90 de ani în urmă. Numărul în creştere de membri ai SCB reflectă percepţia acestei discipline.

24 Capitolul 1
În final putem afirma că această disciplină trebuie apreciată pentru abilitatea ei de a proteja
diversitatea biologică. După ce conservaţioniştii vor face cunoscute proiecte de succes pentru pro-
tejarea şi refacerea speciilor şi comunităţi biologice vom putea discuta despre disciplina conser-
vării diversităţii biologice ca fiind una de succes.
Bibliografie recomandată
Brown, R. M. şi D. N. Laband. 2006. Species imperilment and spatial patterns of development in the United
States. Conservation Biology 20: 239–244.
Callicott, J. B. 1990. Whither conservation ethics? Conservation Biology 4: 15–20.
Cooper, N. 2000. How natural is a native reserve? An ideological study of British conservation landscapes. Bio-
logical Conservation 9: 1131–1152.
Groom, M. J., G. K. Meffe şi C. R. Carroll (eds.). 2006. Principles of Conservation Biology, 3rd ed. Sinauer
Associates, Inc., Sunderland, MA.
Grove, A. T. şi O. Rackham. 2001. The Nature of Mediterranean Europe: An Ecological History. Yale Univer-
sity Press, New Haven.
Kellert, S. R. şi E. O. Wilson (eds.). 1993. The Biophilia Hypothesis. Island Press, Washington, D.C.
Levin, S. A. (ed.). 2001. Encyclopedia of Biodiversity. Academic Press, San Diego, CA.
Millenium Ecosystem Assessment. 2005. Ecosystems and Human Well-Being. 4 Volume. Island Press, Co-
velo, CA.
Morell, V. 1999. The variety of life. National Geographic 195 (February): 6–32.
Redford, K. H. şi M. A. Sanjayan. 2003. Retiring Cassandra. Conservation Biology 17: 1473–1474.
Rolston, H. III. 2000. The land ethic at the turn of the millennium. Biodiversity and Conservation 9: 1045–
1058.
Takacs, D. 1996. The Idea of Biodiversity. The Johns Hopkins University Press, Baltimore.
Van Heezik, Y. şi P. J. Seddon. 2005. Conservation education structure and content of graduate wildlife ma-
nagement and conservation biology programs: An international perspective. Conservation Biology 19: 7–14.
Wilson, E. O. 1992. The Diversity of Life. Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, MA.
World Resource Institute. 2005. World Resources 2005: The Wealth of the Poor-Managing Ecosystems to
Fight Poverty. World Resource Institute, Washington, D.C.


2_capitol:1_conbio 05.05.2008 23:00 Page 27
CAPITOLUL 2
CE ESTE DIVERSITATEA BIOLOGICĂ?


Ce este diversitatea biologică? 29
iversitatea biologică este definită adesea ca fiind totalitatea speciilor, variaţiei ge-
D netice din cadrul speciilor şi comunităţilor biologice, inclusiv interrelaţiile din eco-
sisteme. World Wildlife Fund (1989) consideră diversitatea biologică ca fiind abun-
denţa de entităţi vii de pe Pământ, reprezentată de milioane de plante, animale şi microorganisme,
genele pe care acestea le conţin la care se adaugă complexitatea ecosistemelor pe care le formează
în mediul biologic. Definiţia, acceptată în cadrul acestei lucrări, ierarhizează diversitatea biolo-
gică pe trei niveluri:
1. diversitatea speciilor, care include toate organismele de pe Terra, de la bacterii şi pro-

tozoare până la fungi, plante şi animale;
2. diversitatea genetică, ce include variaţia genetică din cadrul speciilor, a populaţiilor

separate geografic şi a indivizilor;
3. diversitatea ecosistemică, ce se referă la variaţiile din comunităţile biologice şi eco-

sistemele în care speciile trăiesc şi se dezvoltă, precum şi la interacţiunile dintre aceste ni-
veluri (Fig. 2.1).
Pentru ca biota să supravieţuiască şi să poată fi utilizată în continuare de către oameni este

nevoie ca la toate nivelele diversităţii biologice să existe un echilibru (Levin, 2001; MEA,
2005).
Diversitatea speciilor reprezintă răspunsul la particularităţile mediului al adaptărilor ecolo-
gice şi evoluţioniste ale biotei. Diversitatea speciilor determină existenţa resurselor primare şi al-
ternative pentru oameni: de exemplu, pădurea tropicală umedă, în care se întâlnesc foarte multe
specii, deţine o gamă largă de resurse animale sau vegetale, ce pot fi folosite ca hrană, material
de construcţie sau materii prime pentru diferite industrii (de exemplu farmaceutică).
Diversitatea genetică este necesară pentru a menţine capacitatea reproductivă a speciilor, re-
zistenţa la dăunători şi boli şi abilitatea de a se adapta la condiţiile de mediu. Diversitatea gene-
tică a plantelor şi animalelor domestice este importantă pentru agricultură, fiind utilizată în sus-
ţinerea şi îmbunătăţirea speciilor agricole moderne.
Diversitatea ecosistemică reprezintă răspunsul colectiv al speciilor la diferite condiţii de
mediu. Comunităţile biologice se găsesc în deşerturi, stepe, zone umede, păduri, fiind suport pen-
tru funcţionarea ecosistemelor, producând servicii naturale utile pentru societatea umană precum:
controlul inundaţiilor, protecţia solului, purificarea aerului, filtrarea apei, producerea de oxigen,
stocarea carbonului.
Diversitatea speciilor
Diversitatea speciilor se referă la toate speciile care trăiesc pe Pământ. Identificarea şi clasi-
ficarea speciilor reprezintă un obiectiv important al conservării diversităţii biologice. Biologii se-
pară specii individuale de marea masă a creaturilor ce trăiesc pe Terra, deşi multe dintre ele sunt
de dimensiuni foarte reduse şi cu puţine trăsături caracteristice (Botnariuc, 1999).
Ce este specia?
Specia poate fi definită în două moduri. Prima definiţie consideră specia ca un grup de indi-
30 Capitolul 2
Diversitatea genetică a populaţiei de iepuri
Diversitatea unui ecosistem de stepă
Diversitatea comunităţilor şi ecosistemelor dintr-o regiune
FIG. 2.1 Diversitatea biologică include diversitatea genetică (variabilitatea genetică din interiorul fiecărei spe-
cii), diversitatea specifică (speciile dintr-un ecosistem) şi diversitatea comunităţilor/ecosistemelor (varietatea
tipurilor de habitate şi a proceselor ecosistemice dintr-o regiune) (după Temple, 1991; desen de T. Sayre).
vizi distincţi din punct de vedere morfologic, fiziologic sau biochimic faţă de alte grupuri prin
câteva caracteristici (definiţia morfologică a speciei). Din ce în ce mai frecvent, pentru a ca-
racteriza o specie, sunt utilizate diferenţele de secvenţe ADN sau alţi markeri moleculari (Tautz
şi alţii, 2003). Aceste tehnici se folosesc mai ales pentru speciile aproape identice, cum este cazul
bacteriilor. Într-o a doua definiţie, speciile pot fi descrise ca grupuri de indivizi care în libertate
se pot împerechea între ei, dând naştere la organisme viabile, dar care nu se pot împerechea cu
alte grupuri (definiţia biologică a speciei).
Definiţia morfologică a speciei este comună şi foarte utilizată de taxonomişti, biologi spe-
cializaţi în identificarea speciilor necunoscute şi în clasificarea speciilor (Caseta 2.1). Taxonomiştii
colectează specimene din natură şi le depozitează într-unul din cele peste 6 500 de muzee de is-
torie naturală din lume (Fig. 2.2). Aceste colecţii permanente, cu aproximativ 18 miliarde de spe-
cimene, stau la baza descrierii speciilor şi realizării sistemelor de clasificare. Definiţia biologică

(A) (B)
FIG. 2.2 (A) Botanist pregătind un specimen colectat din pădurea litorală atlantică braziliană. Specimenele
sunt presate, uscate şi montate pe hârtie. (B) Colecţiile sunt stocate în muzee de istorie naturală pentru a
fi utilizate de către cercetători, cum este cazul colecţiei de păsări de la muzeul Smithsonian (A, foto de Donat
Agosti; B, foto © Chip Clark/ National Museum of Natural History)
a speciilor este utilizată mai ales de către evoluţionişti, deoarece este bazată mai mult pe com-
pararea relaţiilor genetice decât pe cele fizice. În practică, definiţia biologică este mai greu de uti-
lizat deoarece necesită cunoaşterea indivizilor care sunt capabili să se împerecheze, informaţie
destul de rar disponibilă. Astfel, practicienii delimitează morfospeciile şi le descriu aspectul până
când taxonomiştii le denumesc oficial prin numele latin sau latinizat (Botnariuc, 1999, Derraik
şi alţii, 2002).
Problemele de observare şi identificare a speciilor sunt mult mai complexe decât realizează
mulţi oameni, existând relativ puţine specii biologice cu diferenţe morfologice clar observabile
(culoare, talie). Diferitele rase ale câinilor, precum dogul, ciobănescul german, Collie, Huschy,
Beagle, care fac parte din aceeaşi specie, se pot împerechea chiar dacă există diferenţe morfolo-
gice mari între ele (Fig. 2.3). Lupul de exemplu, rudă apropiată acestei specii, care pare a fi foarte
asemănător din punct de vedere morfologic şi fiziologic cu ciobănescul german, este biologic se-
parat, neputându-se împerechea cu acesta. În practică, este dificil pentru biologi să facă distinc-
ţie între variaţiile din interiorul aceleiaşi specii şi variaţiile apărute între specii asemănătoare. De
exemplu, analizele genetice efectuate asupra unei specii de reptile endemice din Noua Zeelandă,
tuatara (Sphenodon punctatus), au arătat că în fapt există două specii de tuatara, astfel că anali-
zele au servit atât descrierii ştiinţifice cât şi protecţiei acestei specii (Hay şi alţii, 2003).
Cercetătorii încă dezbat dacă elefantul african aparţine unei specii larg răspândite sau se pot se-
para trei specii: o specie de savană, una de pădure şi alta de deşert, ori dacă ţestoasa lui Hermann

32 Capitolul 2
(B) (C)
(A)
(D) (E)
FIG. 2.3 Câini, chiar dacă sunt foarte diferiţi ca aspect, fac parte dintr-o sin-
gură specie. Selecţia artificială realizată de către om a condus la apariţia a nu-
meroase rase. (A) Câinii sunt urmaşi ai lupilor domesticiţi de oameni. (B)
Dogul are membre lungi şi corp mare fiind utilizat pentru vânarea mistreţilor.
(C) Shih-tzu sunt crescuţi ca şi animale de casă. (D) Welsh corgis au mem-
bre scurte şi pot fi paznici la vite (E) Border collies sunt utilizaţi ca paznici la
oi (A, foto © Gerry Ellis/DigitalVision/PictureQuest; B,C, şi D, foto prin ama-
bilitatea lui David McIntyre; E, foto prin amabilitatea lui Denise Leonard).
CASETA 2.1 - DENUMIREA ŞI CLASIFICAREA SPECIILOR
Taxonomia, ştiinţa clasificării orga- Passeriformes. Ordinele similare sunt

nismelor vii, a creat un sistem de clasi- grupate într-o clasă: toate păsările sunt
ficare care reflectă relaţiile filogenetice grupate în clasa Aves. Clasele similare
între specii. Prin identificarea acestor sunt grupate într-un phylum: toate ver-
relaţii, taxonomiştii ajută la identificarea tebratele aparţin phylumului Chordata.
speciilor sau grupurilor care pot fi unice Phylumurile similare sunt grupate într-
ori particulare şi implicit la eforturile un regn. Toate animalele sunt grupate în
de conservare. Informaţiile despre ta- regnul Animalia.
xonomia, ecologia, morfologia, distri- Biologii de azi recunosc în lumea
buţia şi statutul speciilor sunt centrali- vie trei domenii cu şase regnuri: pri-
zate în baze de date accesibile prin mul domeniu şi regn este Bacteria şi
internet (Bisby, 2000). În clasificarea include speciile unicelulare fără nucleu
modernă speciile similare sunt grupate propriu-zis; al doilea domeniu şi regn,
în genuri: Dendroica fusca şi multe alte Archaea, considerat evoluţionist dis-
specii de Dendroica sp. sunt grupate în tinct, reuneşte specii asemănătoare bac-
genul Dendroica. Genurile similare sunt teriilor care trăiesc adesea în condiţii de
grupate în familii: toate genurile de pă- mediu extreme; al treilea domeniu,
sări cântătoare de pădure sunt grupate în Eucarya, cuprinde specii cu nucleu pro-
familia Parulidae. Familiile similare priu-zis şi include 4 regnuri: Protista,
sunt grupate într-un ordin: toate păsările Fungi, Animalia şi Plantae. Regnul
cântătoare sunt grupate în ordinul Animalia are cel mare număr de specii,

iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt similar prenumelui (Gheorghe).

cel mai puţin cunoscute. Când discută Pentru a evita confuziile, numele
despre specii, biologii din întreaga lume ştiinţifice sunt scrise standard. Prima li-
utilizează un set de denumiri ştiinţifice, tera a numelui de gen se scrie cu literă
în limba latină. Utilizarea denumirilor mare, iar numele de specie numai cu li-
ştiinţifice previne confuziile ce pot apă- tere mici. Denumirile ştiinţifice sunt
rea prin folosirea numelor comune (descrise italic sau subliniat, uneori fiind ur-
numiri populare sau vernaculare). mate de numele persoanei care a realizat
Denumirile ştiinţifice sunt compuse combinaţia nomenclaturală. Denumirea
din două cuvinte, şi poartă numele de speciei Homo sapiens Linnaeus indică
nomenclatură binară. Aceasta a fost faptul că Linnaeus este persoana care a
dezvoltată în secolul al XVIII-lea de propus numele ştiinţific al speciei om.
biologul suedez Carolus Linnaeus. În Atunci când sunt în discuţie doar
denumirea ştiinţifică a Dendroica fusca, speciile unui gen sau nu există certitu-
Dendroica este numele de gen, iar fusca dine asupra speciei, se poate folosi după
cea de specie. Genul este oarecum si- denumire abreviaţia sp. sau mai rar spp.;
milar cu numele de familie al oamenilor de exemplu Dendroica sp. sau
(Ionescu), pe când numele de specie este Dendroica spp.
Slab specific
Regn: Animalia
>1 000 000 specii
Phylum: Chordata
40 000 specii
Clasa: Aves (păsări)
8 600 specii
Order: Passeriformes
(păsări cântătoare)
5 160 specii
Familie: Parulidae
125 specii
Gen: Dendroica
28 specii
Puternic specific
Specie: Dendroica fusca
Dendroica fusca este înrudită cu multe alte animale la diferite nivele taxonomice.

34 Capitolul 2
din România este subspecie a ţestoasei lui Hermann sau specie distinctă (Lapparent de Broin,
2006).
Evaluările sunt şi mai complicate atunci când indivizii unor specii distincte, dar asemănătoare,
se pot împerechea ocazional dând naştere la hibrizi, forme intermediare care apropie şi mai mult
speciile. Uneori hibrizii sunt mai bine adaptaţi la condiţiile de mediu decât speciile-mamă, pu-
tând în timp să formeze noi specii. Hibridizările, în special la plante, sunt comune în habitatele
perturbate. Hibridizările, atât la plante cât şi la animale, au loc frecvent atunci când doar câţiva
indivizi aparţinând unei specii rare sunt înconjuraţi de un număr mare de indivizi ai unei specii
foarte apropiate. De exemplu, lupul etiopian (Canis simensis), specie în pericol de dispariţie, se
împerechează frecvent cu câinii domestici. Populaţiile de pisică sălbatică europeană (Felis sil-
vestris) din Anglia prezintă o degradare genetică mare datorită împerecherii cu pisicile domes-
tice. În Statele Unite ale Americii protecţia speciei rare de lup roşu (Canis rufus) a fost la un pas
de a fi abandonată, deoarece dovezile morfologice şi genetice au arătat că mulţi dintre indivizii
în viaţă sunt hibrizi, născuţi în urma împerecherii cu coioţii (Canis latrans) (Brownlow, 1966;
www.redwolves.com). În Europa, nurca europeană (Mustela lutreola) are populaţiile ameninţate
de hibridizarea cu nurca americană (Mustela vison) şi dihorul de casă (Michaux şi alţii, 2006)
Catalogarea şi clasificarea speciilor din întreaga lume necesită eforturi foarte mari. O estimare
optimistă arată că taxonomişti au descris doar o treime din totalul de specii ce trăiesc pe Terra.
Dificultatea de a distinge clar o specie de o alta, datorită caracteristicilor asemănătoare ori din cauza
confuziilor asupra numelui ştiinţific corect, îngreunează adesea eforturile de protejare a specii-
lor. Elaborarea de acte normative pentru protecţia unei specii-ţintă este dificil de realizat atâta timp
cât cercetătorii si factorii decizionali nu sunt siguri asupra unui nume corect. În acelaşi timp, sunt
specii care dispar înainte de a fi descrise.
Zeci de mii de specii noi sunt descrise în fiecare an, dar această rată nu este suficient de ra-
pidă. Cheia rezolvării acestei probleme este pregătirea mai multor taxonomişti, în special în ţă-
rile intertropicale, caracterizate printr-o bogăţie mare de specii (Wilson, 2003).
Originea noilor specii

Asemănarea biochimică dintre speciile actuale şi utilizarea generală a ADN-ului drept cod ge-
netic indică faptul că viaţa pe Pământ şi-a avut originea acum aproximativ 3,5 miliarde ani.
Milioanele de specii care se găsesc azi pe Pământ au luat naştere dintr-o specie originară.
Procesul de formare a noilor specii, cunoscut sub numele de speciaţie, continuă şi astăzi.
Acest proces, în care o singură specie evoluează într-una sau mai multe specii distincte, a fost
descris pentru prima dată de Charles Darwin şi Alfred Russel Wallace, acum mai bine de 100 de
ani (Darwin, 1859; Futuyma, 1998). Teoria lor asupra originii speciilor este larg acceptată în co-
munităţile ştiinţifice, iar pe măsură ce evoluează cercetările genetice continuă să fie îmbunătă-
ţită şi dezvoltată. Noile dovezi apărute ca urmare a cercetărilor paleontologice sprijină această teo-
rie.
Pentru a înţelege mai bine teoria evoluţiei, să ne imaginăm o populaţie de iepuri ce trăiesc în
zonele montane din România. Indivizii din această populaţie produc mai mulţi pui decât numă-
rul normal de pui care poate supravieţui în acel areal. Majoritatea puilor vor muri până să ajungă
la maturitate. Fiecare pereche de iepuri va da naştere la şase sau chiar mai mulţi pui, însă în medie,
vor supravieţui numai doi dintre ei. Indivizii acestei populaţii prezintă anumite variaţii ale ca-

racteristicilor (precum grosimea blănii), o parte fiind moştenite, transmise de părinţi descenden-
ţilor, prin intermediul genelor. Aceste variaţii ale trăsăturilor sunt cauzate fie de mutaţii (schim-
bări spontane ale cromozomilor), fie de rearanjarea cromozomilor care apare în timpul reprodu-
cerii. În cadrul populaţiei de iepuri, unii indivizi au blană mai groasă decât alţii din cauza acestor
variaţii genetice. Aceste diferenţe vor permite anumitor indivizi să crească, să supravieţuiască şi
să se reproducă mai bine decât alţii, fenomen numit supravieţuirea celui mai potrivit. Ipoteticii
noştri iepuri cu blana mai groasă vor avea mai multe şanse să supravieţuiască după o iarnă grea.
Ca rezultat al abilităţii de supravieţuire sporite, asociată cu anumite caracteristici genetice, la aceşti
indivizi creşte probabilitatea de a avea mai mulţi pui, astfel că în timp compoziţia genetică a po-
pulaţiei se va modifica. După câteva ierni mai reci, vor supravieţui tot mai mulţi iepuri cu blană
groasă, care vor da naştere mai multor pui, în timp ce iepurii cu blana mai subţire vor muri. În
consecinţă spre deosebire de generaţiile precedente mai mulţi iepuri din acea populaţie vor avea
blană groasă. În acelaşi timp, o altă populaţie de iepuri, din aceeaşi specie, dar trăind într-o zonă
joasă de câmpie sau mai la sud, ar putea trece printr-o selecţie inversă a indivizilor, generată de
clima mai caldă.
Adesea în procesul de evoluţie populaţiile se adaptează genetic la condiţiile mediului.
Adaptările pot surveni în urma unor schimbări biologice (noi surse de hrană, competitori ori pră-
dători) şi/sau de mediu (climă, accesibilitatea resurselor de apă). Când o populaţie a trecut prin
atât de multe schimbări genetice încât nu mai este capabilă să se reproducă în cadrul speciei din
care derivă, poate fi considerată aparţinând unei noi specii. Această transformare graduală într-
o altă specie poartă denumirea de evoluţie filetică.
Pentru ca una sau mai multe specii să evolueze din specia iniţială trebuie să existe de obicei
o barieră geografică ce împiedică mişcarea indivizilor între populaţiile speciei (Bush 2001). Pentru
speciile terestre, aceste bariere pot fi râuri, lanţuri montane sau oceane. Speciile acvatice se adap-
tează diverselor lacuri, râuri sau estuare, care sunt separate unele de altele prin zone terestre.
Speciaţia este extrem de rapidă, mai ales pe insule. Arhipelagurile, cum ar fi Galápagos şi Hawaii,
se constituie în habitat pentru numeroase insecte şi plante ce alcătuiau iniţial o singură popula-
ţie. În timp, aceste populaţii s-au adaptat genetic la mediile naturale distincte ale diverselor in-
sule ocupate, ale munţilor şi văilor izolate. Adesea, în absenţa competitorilor, a prădătorilor şi a
paraziţilor care le afectau pe continent, ele s-au îndepărtat suficient de mult de specia iniţială, pen-
tru a fi considerate specii de sine stătătoare. Acest proces de adaptare locală şi speciaţie subsec-
ventă este cunoscută drept radiaţie evolutivă sau adaptare radiativă. Unul dintre cele mai cu-
noscute exemple de adaptare radiativă este cel al grupului de nectarivore, Drepanidinae, specii
de păsări care aparent au derivat dintr-o singură pereche de păsări ce au ajuns întâmplător pe in-
sulele din Arhipelagul Hawaii acum zeci de mii de ani (Fig. 2.4).
De obicei, apariţia unei specii noi este un proces lent, ce se desfăşoară în sute, chiar mii de
generaţii. Evoluţia noilor genuri şi familii este un proces şi mai lent, durând sute de mii ori chiar
milioane de ani. Totuşi, există mecanisme care pot genera noi specii în cadrul unei singure ge-
neraţii chiar şi fără separare geografică. Diviziunea inegală a seturilor de cromozomi în timpul
reproducerii poate duce la naşterea de pui cu un set în plus de cromozomi, caz în care nou-năs-
cutul poartă denumirea de poliploid. Indivizii poliploizi pot fi morfologic şi fiziologic diferiţi de
părinţii lor şi dacă se adaptează la condiţiile de mediu pot forma o nouă specie. Hibrizii care se
nasc prin împerecherea dintre indivizi aparţinând a două specii diferite pot forma o nouă specie,
mai ales atunci când au trăsături diferite de cele ale părinţilor şi se împerechează doar între ei.
Speciile poliploide sunt întâlnite mai frecvent la plante.
36 Capitolul 2
Insecte, fără nectar Insecte şi puţin nectar Nectar şi puţine insecte
7 8 9 13
6
15
14
10
5
11
16
4
12
?
3
17
2
1
Fructe şi seminţe Fructe
FIG. 2.4 Speciile nectarivore de Drepanidae din arhipelagul Hawaii au cunoscut o radiaţie adaptivă spec-
taculoasă, dintr-o pereche de păsări ce a ajuns în insulele Hawaii (marcată cu nr. 1). Forma şi mărimea cio-
cului sunt relaţionate cu tipul de hrană: ascuţit la insectivore, bont pentru frugivore şi lung pentru nectari-
vore. Liniile negre indică relaţiile evolutive iar liniile gri schimbarea comportamentului de hrănire. Numerele
indică specii diferite (după Cox, 1993).
Chiar dacă apar continuu specii noi, în prezent rata de dispariţie a speciilor este probabil de
100 de ori mai mare decât rata de speciaţie, existând aprecieri că este chiar de 1 000 de ori mai
rapidă. Situaţia actuală este mult mai îngrijorătoare decât o sugerează statisticile. În primul rând
rata actuală de speciaţie poate fi mai lentă deoarece presiunea antropică este foarte puternică, ne-
existând suport pentru evoluţia comunităţilor biologice. În habitatele în declin se întâlnesc tot mai
puţine populaţii şi specii, existând astfel tot mai puţine oportunităţi pentru evoluţie (Myers şi Knoll,
2001). Multe din ariile protejate existente sunt prea mici pentru a susţine procesul de evoluţie (Fig.
2.5). În al doilea rând multe din speciile ameninţate cu dispariţia sunt singurele reprezentante ale
genului rămase în libertate. Amintim aici gorila (Gorrila gorrila) în declin rapid în arealul său
din Africa şi panda (Ailuropoda melanoleuca), în China. Extincţia speciilor unice din punct de
vedere taxonomic reprezintă linii evolutive străvechi care nu pot fi înlocuite de apariţia de noi spe-
cii.
Măsurarea diversităţii speciilor

Conservaţioniştii caută adesea locaţii cu o diversitate mare de specii. În sens larg, diversita-
tea biologică este definită simplu ca numărul de specii dint-un areal. Pe lângă definiţia clasică a
diversităţii biologice, unanim acceptată, există multe alte definiţii cantitative care au fost formulate
din dorinţa de a compara diversitatea biologică a diferitelor comunităţi situate în zone geografice
Peşti (lac) Lake Lanao, Filipine
Amfibieni Jamaica
Reptile Jamaica
Peşti (râu) Sri Lanka
Mamifere mici Cuba şi Luzon, Filipine
Plante cu flori Noua Caledonie, Madagascar

Păsări şi
mamifere mari
Parcul Naţional Yellowstone, SUA
Parcul Naţional Tsavo, Kenya
Parul Naţional Wood Buffalo, Canada
100 200 300 400 500 600

Suprafaţă (× 1 000 km2)
FIG. 2.5 Se pare că unele grupuri de organisme au nevoie de o suprafaţă minimă pentru a trece prin pro-
cesul de speciaţie (graficul de sus). În cazul mamiferelor mici, cele mai mici insule în care se cunoaşte că
o singură specie a determinat apariţia a două noi specii au circa 100 000 km2 (Cuba şi Luzon). Graficul pre-
zintă suprafaţa unor parcuri naţionale. Chiar şi cel mai mare parc naţional prezentat (linie punctată) este pro-
babil prea mic pentru a permite evoluţia unor specii noi de peşti de ape dulci, plante, păsări şi mamifere,
chiar dacă ar putea fi suficient de mare pentru continuarea evoluţiei peştilor de lac, amfibienilor sau repti-
lelor (după Soulé, 1980).
de mărimi variabile (Summerville şi alţii, 2003; Legendre şi alţii, 2005). Ecologii au utilizat aceste
evaluări cantitative pentru a valida ipoteza că un nivel superior al diversităţii duce la creşterea
stabilităţii ecosistemelor şi a producţiei de biomasă. În experimentele controlate efectuate în sere,
grădini sau chiar în comunităţile de pajişti, creşterea numărului de specii duce la creşterea pro-
ducţiei de biomasă şi a rezistenţei la secetă. Relevanţa acestui experiment în cazul unor comu-
nităţi naturale întinse pe suprafeţe mari, precum pădurile şi recifii de corali, necesită evaluări su-
plimentare. Măsurarea diversităţii biologice, realizată de către ecologi, este adesea mai utilă atunci
când se compară anumite grupuri de specii din sau de lângă comunităţile biologice şi se găsesc
modele de distribuţie a acestora. Aceste cercetări tind să considere separat diversitatea plante-
lor, a păsărilor sau a amfibienilor.
Cel mai simplu, diversitatea biologică este definită ca fiind numărul de specii ori bogăţia în
specii dintr-o comunitate biologică. Indicii cantitativi pentru măsurarea diversităţii biologice au
fost dezvoltaţi în principal pentru a scoate în evidenţă biodiversitatea pentru trei scări geogra-
fice diferite (Oltean, 1984). Numărul de specii dintr-o comunitate ce se întâlneşte într-un areal
reprezintă alfa diversitatea. Alfa diversitatea este un concept similar cu acela comun de bogă-
ţie în specii şi poate fi utilizat pentru a compara numărul de specii din unele areale sau tipuri de
ecosisteme. De exemplu, în 100 de ha de pădure din Câmpia Română se întâlnesc mai puţini ar-
bori decât în 100 ha de pădure din bazinul Amazonului, deci alfa diversitatea pădurii tropicale

38 Capitolul 2
amazoniene este mai mare. Indicii cantitativi, precum indicele de diversitate, iau în considerare
abundenţa relativă a diverselor specii şi acordă un scor mare diversităţii biologice din comunită-
ţile cu număr şi abundenţă mare de specii şi scor mic comunităţilor cu număr şi adundenţă mică
de specii. Deoarece nu există un acord asupra unui indice cantitativ sau interpretării lui, ei au o
valoare mai mică pentru conservarea diversităţii biologice faţă de metoda simplă a numărului de
specii. Gama diversitatea se aplică în regiuni geografice mari sau chiar pe continente. Gama di-
versitatea ne permite să comparăm areale mari cu ecosisteme diverse sau mari unităţi geografice.
De exemplu, Kenya, unde se întâlnesc peste 1 000 de specii de păsări de pădure are o gama di-
versitate mai mare decât Marea Britanie, unde se întâlnesc doar 200 de specii. Beta diversitatea
este un indice care asigură legătura dintre alfa şi gama diversitate. Reprezintă rata de schimbare
a compoziţiei în specii în lungul unui gradient geografic sau de mediu. De exemplu dacă fiecare
lac dintr-o regiune conţine diferite specii de peşti, sau speciile de păsări dintr-un masiv montan
sunt diferite de cele din masivul vecin, beta diversitatea va fi mare. Dacă compoziţia în specii nu
se schimbă mult în lungul unui gradient (speciile de păsări dintr-un masiv montan sunt aproxi-
mativ aceleaşi cu cele din masivul învecinat), beta diversitatea este mică. Beta diversitatea este
uneori considerată a fi gama diversitatea unei regiuni împărţită la media alfa diversităţii. Puteam
ilustra cele trei tipuri de diversitate biologică printr-un exemplu teoretic în trei grupe montane.
(Fig. 2.6). Regiunea 1 are cea mai mare alfa diversitate, cu media cea mai mare de specii pe masiv
montan (6 specii). Regiunea 2 are cea mai mare gama diversitate, fiind înregistrate în total 10 spe-
cii. Făcând raportul dintre gama şi alfa diversitate, regiunea 3 are cea mai mare beta diversitate
(3,0), deoarece speciile fiecărui masiv montan sunt diferite, regiunea 2 are o beta diversitate medie
(2,5), iar regiunea 1 cea mai mică (1,2). În practică, indicii de biodiversitate sunt adeseori puter-
nic corelaţi. Comunităţile de plante din zonele marginale estice ale Anzilor au o biodiversitate mare
Regiunea 1 Alfa Gama Beta

(specii per munte) (specii per regiune) (gama/ alfa)
DE DE DE 6 7 1.2
C F C F C F
B B B G
A A
Regiunea 2
BC EF H I 4 10 2.5
A D G G J
D
Regiunea 3
BC EF HI 3 9 3.0
A D G
FIG. 2.6 Indicii biodiversităţii pentru trei regiuni, fiecare cu trei masive montane. Fiecare literă reprezintă
populaţia unei specii. Unele specii se găsesc doar pe un munte, în timp ce altele sunt prezente pe doi sau
trei munţi. Sunt prezentate alfa, beta şi gama diversitatea pentru fiecare regiune. Dacă ar exista fonduri doar
pentru protecţia unei singure regiuni, regiunea 2 ar trebui aleasă pentru că are cea mai mare diversitate to-
tală (gama). Totuşi, dacă ar putea fi ocrotit doar un munte, ar trebui ales unul din regiunea 1 pentru că pre-
zintă cea mai mare diversitate locală (alfa), iar regiunea 2 ar fi a doua, datorită distribuţiei restrânse a spe-
ciilor, aşa cum o arată beta diversitatea mare. În general, dacă nu poate fi protejată toată regiunea, atunci
regiunea 3 reprezintă o prioritate redusă pentru conservare.
la toate scările: alfa, beta şi gama (Gentry, 1986). Definiţiile cantitative sunt utilizate mai ales
în literatura ecologică tehnică şi nu includ toate sensurile utilizate de către conservationişti.
Diversitatea genetică
Biologii studiază mecanismele ce modifică sau menţin diversitatea biologică la toate nive-
lurile: genetic, specific sau al comunităţilor. Diversitatea genetică a unei specii este deseori afec-
tată de comportamentul reproducător al indivizilor dintr-o populaţie (Soran, 1973; Soran şi alţii,
2000; Wayne şi Morin, 2004). O populaţie reprezintă un grup de indivizi ai unei specii ce se pot
împerechea între ei producând urmaşi; o specie poate avea una sau mai multe populaţii separate.
O populaţie poate fi alcătuită din câţiva indivizi sau din milioane de indivizi, cu condiţia ca ace-
ştia să producă urmaşi. Un singur individ al unei specii nu poate constitui o populaţie, ca de alt-
fel şi un grup de indivizi ce nu se mai reproduce; de exemplu ultimii zece indivizi cunoscuţi ai
vrăbiilor de litoral (Ammodramus maritimus nigrescens), native în sud-estul Statelor Unite, nu
au constituit o populaţie adevărată pentru că toţi erau masculi.
Ce este diversitatea genetică?

De obicei, indivizii dintr-o populaţie sunt diferiţi unul de altul. Variaţia genetică apare pen-
tru că indivizii au forme uşor diferite ale genelor (sau locus), respectiv unităţi cromozomale ce
codifică proteine specifice. Aceste forme diferite ale unei gene sunt cunoscute sub numele de alele,
diferenţierile apărând prin mutaţii, adică prin modificări în acidul dezoxiribonucleic (ADN), din
care sunt constituiţi cromozomii unui individ. Alelele unei gene pot afecta dezvoltarea şi fizio-
logia unui organism. Crescătorii de animale şi agricultorii folosesc această variaţie genetică pen-
tru a produce specii domesticite, precum grâul, porumbul, legumele, bovinele, păsările, cu pro-
ductivitate sau rezistenţă mai ridicate (Enescu, 1985).
Variaţia genetică creşte dacă urmaşii primesc combinaţii unice de gene şi cromozomi de la
părinţii lor, prin recombinarea genelor specifice reproducerii sexuale. Genele sunt schimbate între
cromozomi, noi combinaţii fiind create atunci când cromozomii de la doi părinţi se combină pen-
tru a forma un urmaş unic din punct de vedere genetic. Deşi mutaţiile asigură materia de bază a
variaţiei genetice, rearanjarea aleatorie a alelelor în combinaţii diferite ce caracterizează speciile
cu reproducere sexuală creşte substanţial potenţialul variaţiei genetice.
Multitudinea genelor şi alelelor dintr-o populaţie alcătuiesc genofondul populaţiei, în timp
ce combinaţia unică a alelelor unui individ reprezintă genotipul. Fenotipul unui individ repre-
zintă caracteristicile sale morfologice, fiziologice, anatomice şi biochimice ce rezultă din expresia
genotipului său într-un mediu specific (Fig. 2.7). Unele caracteristici ale oamenilor, precum can-
titatea de grăsime corporală şi starea dinţilor, sunt evident influenţate de mediu, în timp ce alte
caracteristici, precum culoarea ochilor, grupa sanguină şi formele anumitor enzime sunt deter-
minate predominant de genotipul unui individ.
Uneori indivizii ce diferă genetic sunt diferiţi şi în ceea ce priveşte abilitatea lor de a supra-
vieţui şi a se reproduce. Dintre aceste abilităţi amintim: capacitatea de a suporta frigul, ca în cazul
ipotetic al iepurilor cu blană groasă, rezistenţa la boli sau viteza cu care pot alerga în cazul unui
pericol. Dacă indivizii cu anumite alele sunt mai capabili să supravieţuiască şi să se reproducă
decât indivizii fără aceste alele, atunci frecvenţa genelor din populaţie se va modifica în genera-
ţiile următoare. Acest fenomen este numit selecţie naturală. Iepurii din exemplul ipotetic, în cli-
(A) Genotipuri Medii Fenotipuri

diferite asemănătoare diferite
Dezvoltare
(B) Genotipuri Medii Fenotipuri

asemănătoare diferite asemănătoare
×
FIG. 2.7 Caracteristicile fizice, fiziologice şi biochimimice ale unui individ – fenotipul – sunt determinate de
genotipul său şi de mediul în care trăieşte (climat cald sau rece, resurse abundente sau puţine de hrană)
(după Alcock, 1993).
matul rece, suferă o selecţie naturală ce diminuează numărul celor cu blană subţire.
Variabilitatea genetică dintr-o populaţie este determinată de numărul genelor ce au mai mult
de o alelă (gene polimorfice) şi de numărul alelelor pentru fiecare din aceste gene (Fig. 2.8).
Existenţa unei gene polimorfice înseamnă şi că unii indivizi din populaţie vor fi heterozigoţi pen-
tru gene, adică vor primi câte o alelă diferită a genei de la fiecare părinte. Toate aceste niveluri
ale variaţiei genetice influenţează capacitatea unei specii de a se adapta la un mediu în schimbare.
Speciile rare au deseori o variaţie genetică mai mică decât speciile larg răspândite şi prin urmare
sunt mai vulnerabile la extincţie în cazul apariţiei schimbărilor condiţiilor de mediu.
Pentru multe populaţii de plante şi animale s-a demonstrat că indivizii heterozigoţi au un fit-
ness mai bun decât indivizii homozigoţi. Asta înseamnă că indivizii heterozigoţi au rate de creş-
tere, supravieţuire şi reproducere mai mari deoarece: (1) având două alele diferite au o flexibili-
tate mai mare în lupta cu provocările vieţii, (2) alelele nefuncţionale sau dăunătoare primite de
la un părinte sunt mascate de cele funcţionale primite de la celălalt părinte. Acest fitness crescut
al indivizilor heterozigoţi, cunoscut şi ca vigoare a hibrizilor sau heteroză este prezent mai ales
la animalele domestice. Pe măsură ce populaţiile speciilor sălbatice sunt mai mici datorită dis-
trugerii habitatului şi altor activităţi umane, se va pierde variaţia genetică iar indivizii vor avea
o medie mai scăzută a fitness-ului.
Populaţiile unei specii pot fi diferite din punct de vedere genetic, în ceea ce priveşte frecvenţa
relativă şi tipul alelelor pentru anumite gene. Aceste diferenţe genetice pot apărea aleatoriu sau
din adaptarea fiecărei populaţii la mediul local. Populaţiile unicat ale unor specii, mai ales cele
aflate la marginea arealului speciei, sunt considerate o componentă importantă a diversităţii bio-
logice, biologii recomandând protecţia lor. Astfel de populaţii uneori sunt desemnate taxonomic
Variaţie în populaţie
Variaţie între populaţii
Organism
A a
B B
Cromozomi
Gene individuale
Variaţie în individ
FIG. 2.8 Variaţia genetică a indivizilor apare datorită variaţiei alelelor şi variaţiei dintre cromozomi. Variaţia
genetică apare şi între indivizii dintr-o populaţie şi între populaţii separate (După Groom şi alţii, 2006).
ca fiind varietăţi distincte sau subspecii, în special atunci când sunt morfologic diferite (Zink,
2004). Mai mult, alelele diferite din aceste populaţii pot fi folosite uneori ca indicatori pentru de-
terminarea apartenenţei areal - geografice a indivizilor colectaţi din natură (Wayne şi Morin, 2004;
Kelly şi alţii, 2005).
Deşi majoritatea împerecherilor au loc în cadrul populaţiilor, indivizii se deplasează uneori
şi de la o populaţie la alta, rezultând combinări genetice între populaţii. Acest transfer genetic este
cunoscut ca flux de gene. Fluxul natural al genelor între populaţii este uneori întrerupt de acti-
vităţile umane, rezultând o reducere a variaţiei genetice în fiecare populaţie (Wofford şi alţii, 2005).
Importanţa variaţiei genetice pentru conservarea diversităţii biologice va fi discutată pe larg în
capitolele 10 şi 11.
Variaţia genetică apare şi în cazul plantelor şi animalelor domesticite. În societăţile tradiţio-
nale oamenii păstrau noile forme de plante ce răspundeau nevoilor lor. În generaţii întregi în care
s-a aplicat acest proces de selecţie artificială s-au dezvoltat varietăţi productive ale speciilor, adap-
tate condiţiilor locale de sol, climat şi dăunători. Acest proces a fost accelerat în agricultura mo-
dernă, ce foloseşte programe ştiinţifice de creştere ce modifică variaţia genetică pentru a satis-
face nevoile umane curente. Fără variaţia genetică, îmbunătăţirea agriculturii ar fi dificilă.
Tehnicile avansate ale biotehnologiei asigură o folosire mai precisă a variaţiei genetice, permi-
ţând transferul de material genetic între specii neînrudite. Multe tipuri de culturi, precum cele de
orez, cartof şi grâu, au fost incluse în programele de creştere ale agriculturii moderne. La animale,
numărul mare de programe dezvoltate pentru realizarea unor noi rase de câini, pisici, găini, bo-
vine, oi şi porci reprezintă dovezi ale capacităţii de selecţie artificială pentru a modifica fondul
genetic în folosul oamenilor (vezi Fig. 2.3).
Variaţia genetică este menţinută în colecţii specializate de specii folosite în cercetarea ştiin-
ţifică, precum cele de musculiţe de fructe Drosophila folosite în studiile genetice, plantule de muş-
tar Arabidopsis, folosite în cercetare şi şoareci, folosiţi în cercetările fiziologice şi medicale.

42 Capitolul 2
Recent s-a sugerat că exploatarea intensivă a peştilor oceanici începe să impună selecţia
artificială asupra populaţiilor. Prin colectarea celor mai mari peşti din populaţie, selecţia tinde
să favorizeze indivizii ce cresc încet, se reproduc la o vârstă timpurie şi au o mărime corpo-
rală mai mică (Raloff, 2005).
Diversitatea ecosistemelor
Comunităţile biologice sunt foarte diverse, iar această diversitate este evidentă chiar şi într-
un peisaj comun. De exemplu, pe măsură ce urcăm un munte, structura vegetaţiei şi tipurile
de plante şi animale prezintă schimbări graduale de la cele întâlnite într-o pădure de altitudine
joasă la cele dintr-o pădure de altitudine înaltă (Enescu, 1997). Pe măsură ce ne deplasăm prin
peisaj, condiţiile fizice (soluri, temperatură, precipitaţii şi altele) se modifică, şi una câte una
speciile din locaţia iniţială dispar, întâlnim noi specii, pe care nu le găseam la punctul de ple-
care. Peisajul ca un întreg este dinamic şi se modifică ca răspuns la mediul general şi la tipu-
rile de activităţi umane ce sunt asociate cu el.
Ce sunt comunităţile şi ecosistemele

O comunitate biologică este constituită din speciile ce ocupă o locaţie şi interacţiunile din-
tre acestea. O comunitate biologică, împreună cu mediul său abiotic asociat, alcătuieşte un eco-
sistem. Multe caracteristici ale unui ecosistem sunt rezultatul interacţiunilor actuale, cum ar
fi circuitele energiei, apei şi nutrienţilor. Astfel, apa ajunge în atmosferă prin evapotranspira-
ţie sau evaporare şi se reîntoarce în mediile terestre sau acvatice prin precipitaţii lichide sau
solide. Solul se formează din materialul rocii parentale şi din materia organică descompusă.
Plantele fotosintetizatoare absorb energia solară şi nutrienţii din sol, procese prin care este sus-
ţinut metabolismul plantei. Această energie poate fi transferată animalelor ce mănâncă planta
sau poate fi eliberată sub formă de căldură atunci când plantele (sau animalele ce le consumă)
mor şi se descompun. Plantele absorb CO2 şi eliberează O2 în timpul fotosintezei, în timp ce
animalele şi ciupercile absorb O2 şi eliberează CO2 prin respiraţie. Nutrienţii minerali, pre-
cum azotul şi fosforul, circulă între componenta vie şi nevie a ecosistemului. Aceste procese
apar la scări geografice ce variază de la m2 la km2, până la scări regionale ce implică zeci de
mii de km2 (Poiani şi alţii, 2000; Kratochwil, 2005; MEA, 2005).
Factorii abiotici, în special prin dinamica anuală a temperaturii, cantităţilor de precipitaţii
şi caracteristicile suprafeţei topografice, afectează structura şi caracteristicile comunităţilor bio-
logice şi influenţează semnificativ capacitatea biotopului de a suporta pădurea, pajiştea, deşertul
sau zona umedă. În ecosistemele acvatice, caracteristicile fizico-chimice ale apei, precum tur-
biditatea, transparenţa, temperatura, chimismul şi adâncimea apei afectează caracteristicile bio-
tei (flora şi fauna unei regiuni) asociate. La rândul ei, comunitatea biologică poate afecta ca-
racteristicile fizice ale mediului. De exemplu, într-un ecosistem terestru, viteza vântului,
umiditatea şi temperatura aerului pot fi influenţate de tipul de vegetaţie existent. Tipul de ve-
getaţie se poate reflecta în bilanţul apei scurse, infiltrate sau stocate dintr-un anumit spaţiu.
Cantitatea şi densitatea biomasei este legată de chimismul apei, în special de concentraţia oxi-
genului dizolvat şi de nivelul nutrienţilor. Comunităţile marine, precum pădurile de alge
brune (kelp) şi recifurile de corali, pot influenţa de asemenea mediul fizic (Caseta 2.2).
Într-o comunitate biologică speciile joacă roluri diferite şi au cerinţe diverse de supravie-
CASETA 2.2 - PĂDURILE DE KELP ŞI VIDRELE DE MARE:

MODELAREA UNUI ECOSISTEM OCEANIC
Chiar dacă în ultimii ani s-a acordat latitudinile mari ale oceanelor, fiind do-
o atenţie sporită efectelor activităţilor minate de specii de alge, precum alga
umane asupra pădurilor tropicale şi tem- brună sudică (Durvillaea antarctica) şi
perate, a rămas neobservat un al treilea alga roşie (Macrocystis pyrifera). Un
tip de pădure - pădurile marine de număr mare de peşti oceanici, crustacee
alge. Deşi nedescrise în reviste şi ziare, şi nevertebrate depind de aceste păduri
aceste păduri reprezintă habitatul esen- de kelp, care le furnizează hrană şi adă-
ţial pentru o mare diversitate de specii. post (Estes şi alţii, 2001, Steneck şi alţii,
Pădurile de alge sunt comunităţi ce se 2003). Ca şi pădurile terestre, comuni-
dezvoltă mai ales în apele costiere de la tăţile de alge şi alte plante marine previn
eroziunea: prezenţa algelor
reduce impactul valurilor şi
curenţilor asupra ţărmului,
limitând pierderea zonelor
costiere. În ciuda valorii lor
recunoscute, pădurile de kelp
au dispărut în ultimul secol
în multe locaţii din Alaska,
British Columbia şi nord-
vestul Statelor Unite ale
Americii.
Cauza acestor restrângeri
ale arealelor pădurilor de
kelp nu sunt atât de evidente,
precum în cazul pădurilor te-
Pădurile de kelp reprezintă

punctul de plecare şi structu-
rare a unor comunităţi biologice
diverse pe coasta Pacifică a
Americii de Nord. Vidrele de
mare sunt vitale pentru kelp
pentru că se hrănesc cu never-
tebratele (precum aricii de
mare) ce consumă algele.
Când scade numărul vidrelor,
populaţiile de arici de mare
cresc, determinând prejudicii
mari pădurilor de kelp (Desen
© Abigail Rorer. Cu permisiu-
nea The Work of Nature de
Yvonne Baskin, Island Press,
Washington, D.C.).
continuare

44 Capitolul 2

restre, unde defrişările sunt cele care au consumării lor de către vidrele de mare
generat scăderea suprafeţelor forestiere. a produs iritare printre pescari
În multe ţări, algele sunt colectate de (Fanshawe şi alţii, 2003); în acelaşi
către comunităţile locale din zonele co- timp, reducerea populaţiei aricilor de
stiere pentru subzistenţă, acest tip de mare a permis algelor şi altor plante ma-
exploatare fiind practicat la scară mică rine să se dezvolte. Indiferent dacă vi-
cu puţine prejudicii. Chiar şi colectarea drele s-au întors singure sau au fost rein-
pe scară largă a algelor pentru industria troduse în arealele iniţiale, au avut loc
alimentară pare a avea puţine efecte ne- schimbări majore în comunităţile de
gative pe termen lung. Principala cauză alge. După câţiva ani de la întoarcerea
a declinului pădurilor de kelp se pare că vidrelor, fostele areale defrişate sunt din
este legată de exploatarea vidrelor de nou dominate de alge. Dezvoltarea al-
mare. gelor a permis creşterea producţiei de
Vidrele de mare (Enhydra lutris), peşte şi regenerarea planctonului, cu be-
odată larg răspândite în Pacific, aproape neficii semnificative pentru pescuitul
că au fost exterminate pentru a face faţă comercial şi sportiv, deşi în multe areale
cererilor comercianţilor de blănuri. populaţiile de peşte au fost semnificativ
Vidrele consumă cantităţi însemnate de reduse prin supracolectare (Paddack şi
crustacee, până la 25 % din greutatea lor Estes, 2000). Dispariţia algelor în ulti-
în fiecare zi. În absenţa vidrelor, popu- mul secol şi refacerea lor ulterioară,
laţiile de midii, abalon, crustacee şi arici după reintroducerea vidrelor de mare,
de mare au cunoscut o dezvoltare ex- demonstrează o componentă importantă
plozivă, devenind o ţintă şi pentru in- a ecosistemelor oceanice: dispariţia unei
dustria pescuitului. Aricii de mare care singure specii cheie, indiferent de pozi-
se hrănesc cu alge, nefiind controlaţi de ţia ei în lanţul trofic, poate avea un efect
prădători, au creat imense locuri sterpe profund asupra relaţiilor ecologice din
acolo unde pădurile de kelp se întâlneau acele ecosisteme.
odinioară. Refacerea populaţiilor vidrelor ma-
Cu o populaţie restrânsă acum doar rine este totuşi încă fragilă. În ultimul
la insulele din nordul Pacificului, vidra deceniu, în apele de coastă ale Alaskăi,
de mare este protejată în Statele Unite balenele ucigaşe au trecut la vânarea vi-
ale Americii, începându-se recoloniza- drelor, pentru că prada lor preferată, fo-
rea arealului iniţial. Reîntoarcerea vi- cile şi leii de mare, s-a diminuat în parte
drelor a indus o serie de efecte în cas- datorită suprapescuitului (Estes şi alţii,
cadă în ecosistem, cu reflectare inclusiv 2001). Drept consecinţă, întreaga co-
la nivelul industriei piscicole. Reducerea munitate marină îşi modifică din nou
populaţiilor de crustacee ca urmare a structura şi compoziţia.

ţuire. De exemplu, o plantă se poate dezvolta cel mai bine pe un anumit tip de sol, în anumite con-
diţii de lumină şi umiditate, polenizată de anumite insecte şi cu seminţele dispersate de anumite
specii de păsări. În mod similar diferă şi cerinţele speciilor animale, precum tipul de hrană pe care
îl consumă, locurile preferate de odihnă şi reproducere (Fig. 2.9). Chiar dacă o pădure este foarte
bogată în specii de plante, o specie de insecte care se hrăneşte doar cu o plantă rară poate fi in-
capabilă să se dezvolte şi să se reproducă, deoarece nu are hrană accesibilă sau suficientă. Dacă
restricţionează dimensiunea unei populaţii, oricare din aceste resurse poate deveni limitativă. De
exemplu, o specie de liliac cu cerinţe stricte de odihnă - în colonii cantonate în grote mici, pe ta-
vanele peşterilor din calcar - va fi restricţionată de numărul peşterilor cu condiţii propice. Dacă
oameni deteriorează peşterile pentru a exploata calcar, populaţiile de lilieci vor scădea; în cazul
în care liliecii sunt capabili să se adapteze prezenţei umane şi să se adăpostească ziua sub poduri,
populaţiile lor pot creşte.
În multe comunităţi biologice, există episoade ocazionale când una sau mai multe resurse devin
limitate iar speciile vulnerabile sunt eliminate din sit. De exemplu, deşi apa nu este în mod nor-
mal o resursă limitatoare pentru organismele din pădurea tropicală umedă, ocazional chiar şi în
cele mai umede păduri apar perioade de secetă ce durează săptămâni sau luni. În acest timp pot
dispărea speciile de plante şi animale ce au nevoie constantă de apă. Un alt exemplu este al spe-
ciilor de păsări insectivore care nu-şi vor hrăni puii în zilele reci, umede sau cu vânt puternic, când
insectele nu pot zbura; în această situaţie insectele devin resursă limitatoare pentru populaţia de
păsări.
Succesiunea ecologică
Ca rezultat al cerinţelor de habitat, comportamentelor sau preferinţelor, o anumită specie poate
să colonizeze un areal prin procesul de succesiune ecologică. Succesiunea este procesul gradual
larve de libelule
larve
de Simulidae nimfe de
musculiţe
de piatră
lipitori melci
viermi plaţi
larve de
libelule gândaci de apă
nimfe de larve de Elmidae

Viermi Ephemeroptera Trichoptera
nimfe de inelaţi
Ephemeroptera
FIG. 2.9 În această prezentare a unei comunităţi de râu din munţii Anzi, fiecare specie de animal trăieşte
la adâncimi diferite, în asociaţie cu anumite trăsături structurale (după Roldán, 1988).

46 Capitolul 2
de modificare a compoziţiei în specii, structurii comunităţii, chimiei solului şi caracteristicilor mi-

croclimatice, ca urmare a perturbărilor naturale sau cauzate de om într-o comunitate biologică.
De exemplu, fluturii fotofili şi plantele anuale sunt întâlnite în primele faze ale succesiunii, în lu-
nile sau anii ce urmează după ce o doborâtură de vânt sau o exploatare forestieră a distrus o pă-
dure seculară. În acest moment, când coronamentul arborilor lipseşte, parterul pădurii primeşte
cantităţi mari de lumină, înregistrându-se temperaturi crescute şi umiditate scăzută în timpul zilei.
După decenii, coronamentul pădurii se reface. În acest stadiu se vor dezvolta specii diferite, om-
brofilele, ce au nevoie de umiditate ridicată; în această categorie se înscriu fluturii ai căror omizi
se hrănesc cu aceste plante şi păsările ce cuibăresc în scorburile arborilor uscaţi. Cazuri similare
de specii asociate cu debutul, mijlocul sau sfârşitul succesiunilor se întâlnesc şi în alte ecosisteme,
precum pajiştile, malurile lacurilor şi zonele afectate de maree. Managementul antropic deran-
jează deseori modelul natural al succesiunii; de exemplu, pajiştile ce au fost suprapăşunate de vite
şi pădurile din care au fost tăiaţi arborii seculari nu mai conţin anumite specii de succesiune târ-
zie.
Procesele de succesiune derulate în peisajele moderne sunt semnificativ influenţate de per-
turbaţii naturale şi antropice. O comunitate de pajişti şi păduri iniţială din Munţii Stâncoşi din
Colorado, de exemplu, este afectată de incendii naturale, secete şi păşunatul elanilor. În prezent
succesiunea din astfel de comunităţi este determinată de incendii antropice, păşunatul vitelor şi
construcţia drumurilor.
Interacţiunile speciilor într-o comunitate biologică

Compoziţia comunităţilor biologice este adesea afectată de competiţie şi prădătorism (Gotelli,
2001; Huxel şi Polis, 2001; Ricklefs, 2001). Prădătorii pot reduce sau chiar elimina anumite spe-
cii din unele habitate. Prădătorii pot creşte indirect numărul speciilor dintr-o comunitate, menţi-
nând densitatea lor atât de redusă încât nu mai permite manifestarea competiţiei severe pentru re-
surse. Un bun exemplu este ecosistemul marin din zone afectate de maree în care o stea de mare,
Pisaster, se poate hrăni cu cincisprezece specii de moluşte fixate de stânci (Paine, 1966). Atâta
timp cât steaua de mare este prezentă, competiţia dintre moluşte pentru spaţiul de pe stânci este
redusă, ele fiind consumate prea repede pentru a atinge densităţi populaţionale mari. În aceste con-
diţii, toate cele cincisprezece specii sunt capabile să ocupe stâncile. Dacă steaua de mare dispare,
abundenţa moluştelor creşte, acestea începând să concureze pentru spaţiu. În absenţa prădători-
lor, competiţia dintre specii reduce numărul acestora iar în final rămân numai câteva din cele cin-
cisprezece specii de moluşte, unele stânci putând fi ocupate doar de o specie. Şi în comunităţile
de plante, când păşunatul reduce competiţia, diversitatea speciilor este deseori mai mare. Desigur,
suprapăşunatul poate distruge complet o comunitate, dacă toate plantele sunt îndepărtate şi solul
este erodat. Este posibil de asemenea ca organismele cauzatoare de boli, inclusiv speciile pe care
nu le observăm dacă nu ne afectează direct, să influenţeze profund structura comunităţii, redu-
când densitatea multor specii.
În multe comunităţi, prădătorii ţin sub control numărul de indivizi ai unei specii pradă, sub
numărul pe care îl poate suporta ecosistemul, adică sub capacitatea de suport a habitatului. Dacă
prădătorii sunt îndepărtaţi prin vânătoare (de exemplu lupii), pescuit sau alte activităţi, popula-
ţia pradă (căprioarele) poate creşte numeric până la, sau dincolo de capacitatea de suport a eco-
sistemului, până la punctul în care resursele critice sunt supraexplotate şi populaţia se prăbuşeşte
numeric.
În plus, mărimea populaţiei unei specii poate fi deseori controlată prin intermediul altor spe-
cii ce concurează pentru aceleaşi resurse; de exemplu, o populaţie de rândunici de mare ce cu-
ibăreşte pe o insulă mică poate scădea sau creşte numeric, dacă o specie de pescăruş ce foloseşte
aceleaşi locuri de cuibărit devine abundentă sau este eliminată din comunitate. Când populaţia unei
specii este suficient de mare pentru a avea un impact asupra altor specii din comunităţi, devine
populaţie ecologic funcţională.
Compoziţia comunităţilor este afectată când două specii beneficiază una de alta într-o rela-
ţie de mutualism. Speciile mutualiste ating densităţi mai mari când se întâlnesc împreună în eco-
sisteme, faţă de cazul când numai una din specii este prezentă. Exemple comune de mutualism
sunt: păsările ce mănâncă fructe cărnoase; insectele ce polenizează plante cu flori; fungii şi al-
gele ce formează lichenii; plantele ce asigură hrană şi adăpost pentru furnici, care la rândul lor
le protejează de dăunători (Fig. 2.10). Două specii ce se întâlnesc mereu împreună şi aparent nu
pot supravieţui una fără cealaltă formează o relaţie de simbioză, o situaţie extremă a mutualis-
mului. De exemplu, moartea unor alge ce inhibă creşterea coralilor din apele tropicale cu tem-
peraturi ridicate datorită cauzelor naturale şi antropice poate fi urmată de slăbirea şi moartea spe-
ciilor de corali.
Principiile organizării comunităţilor biologice

Cunoaşterea relaţiilor de hrănire dintre specii este un pas important în înţelegerea modului în
care este organizată o comunitate. Investigaţiile ulterioare pot demonstra cum aceste relaţii pot
FIG. 2.10 Relaţii de mutualism. (A) Myrmecodia din Borneo este o epifită – plantă ce creşte
pe suprafaţa altei plante. Planta produce un tubercul la bază ce prezintă camere goale. (B)
Camerele sunt ocupate de colonii de furnici, ce folosesc anumite camere ca locuri de cu-
ibărit şi pe altele pentru a depozita deşeurile şi furnicile moarte. Planta absoarbe nutrien-
ţii minerali necesari creşterii din aceste gropi de gunoi, în timp ce furnicile obţin un adăpost
sigur. În relaţia epifită-arbore prezentată (A), epifita beneficiază în timp ce copacul pe care
creşte nici nu beneficiază, nici nu este afectat (foto de K. M. Wong şi R. Primack).
48 Capitolul 2
fi afectate de activităţile umane.
NIVELURILE TROFICE. Comunităţile biologice pot fi organizate pe nivele trofice ce re-

prezintă modalităţi în care energia este obţinută din mediu (Fig. 2.11).
- Speciile fotosintetizatoare (cunoscute ca producători primari) îşi obţin energia direct de

la soare. În mediile terestre, la nivelul plantelor superioare (angiospermele, gimnospermele
şi ferigile) se desfăşoară majoritatea proceselor de fotosinteză, acelaşi lucru fiind valabil în
mediile acvatice, la nivelul algelor marine şi cianobacteriilor (algele albastre-verzi). Toate
aceste specii folosesc energia solară pentru a-şi construi moleculele organice de care au ne-
voie pentru a trăi şi creşte. Fără producătorii primari, speciile de pe nivelurile mai înalte nu
ar putea exista.
- Ierbivorele (cunoscute drept consumatori primari) consumă speciile fotosintetizatoare.

De exemplu, în mediile terestre, căprioarele şi lăcustele se hrănesc cu plante, în timp ce în me-
diile acvatice, crustaceele şi peşti mănâncă alge. Deoarece unele componente ale plantelor,
precum celuloza şi lignina, nu sunt comestibile pentru multe specii animale sau pur şi sim-
plu nu sunt consumate, numai un procent mic din energia capturată de speciile fotosintetiza-
toare este transferată ierbivorelor. Intensitatea cu care ierbivorele consumă plantele determină
deseori abundenţa relativă a speciilor de plante şi chiar fitobiomasa (Warde şi Bardgett, 2004).
- Carnivorele (cunoscute drept consumatori secundari sau prădători) ucid şi mănâncă alte
animale. Carnivorele primare (ex. vulpile) mănâncă ierbivore (ex. iepuri) în timp ce carni-
vorele secundare (ex. şerpii de apă) mănâncă alte carnivore (ex. broaşte). Deoarece carnivo-
rele nu prind toată prada avută la dispoziţie şi pentru că multe părţi ale corpului sunt
necomestibile, doar un mic procent din energia de la nivelul ierbivorelor este transferată la
nivelul carnivorelor. Carnivorele sunt în general prădători, deşi unele combină prădătoris-
mul direct cu comportamentul de necrofagi, iar altele, cunoscute ca omnivore, includ în dieta
lor şi o importantă componentă vegetariană. În general, prădătorii sunt mai mari şi mai pu-
ternici decât speciile pe care le consumă. În multe comunităţi biologice, carnivorele joacă un
rol crucial în păstrarea unui număr optim de ierbivore şi în prevenirea suprapăşunatului.
- Paraziţii formează o subclasă de prădători importantă. Paraziţii animalelor, inclusiv ţân-

ţarii, căpuşele, viermii intestinali, protozoarele, bacteriile şi virusurile, sunt de mărime mică
şi nu îşi ucid imediat gazdele sau nu le ucid deloc. Plantele pot fi de asemenea atacate de pa-
raziţi ce includ fungi, alte plante (precum vâscul), viermi nematozi, insecte, bacterii şi viru-
suri. Efectele paraziţilor variază de la slăbiri imperceptibile ale gazdelor până la epuizarea
totală sau chiar uciderea lor. Termenul parazit include multe dintre organismele ce pot cauza
boli, precum şi pe cele pe care le denumim dăunători. Paraziţii pot afecta puternic densita-
tea speciilor gazdă. Când densitatea gazdelor este mică, paraziţii sunt mai puţin abili în a se
deplasa de la o gazdă la alta, efectul lor asupra populaţiei gazdă fiind mai mic. Când popu-
laţiile de gazde au o densitate mare, paraziţii se pot răspândi repede de la un individ la altul,
cauzând o infestare locală puternică şi ulterior declinul densităţii gazdelor. Densităţi mari ale
populaţiilor gazdă întâlnim deseori în grădinile zoologice şi rezervaţiile naturale mici, aceste
locuri fiind periculoase pentru multe specii ameninţate.
- Descompunătorii şi detritivorii sunt specii ce se hrănesc cu ţesuturile şi deşeurile (de-

tritusul) animalelor şi plantelor moarte, descompunând ţesuturi complexe şi molecule orga-
nice. În acest proces, descompunătorii eliberează minerale, precum nitraţi şi fosfaţi, înapoi în
sol şi în apă, de unde pot fi preluaţi din nou de plante şi alge. Cei mai importanţi descompu-

Mediu abiotic
Pierderea energiei sub Radiaţie solară,
formă de căldură apă, oxigen, dioxid
Neabsorbit de carbon, minerale
de producători
Producători primari
Specii fotosintetizatoare
Consumatori primari
Ierbivore: obţin
energia de la speciile
fotosintetizatoare
Consumatori
secundari
Prădători şi
Paraziţi pe
ierbivore
Descompunători
(Detritivore)
Necrofagi
FIG. 2.11 Model al unui ecosistem terestru, în care se indică simplificat nivelele trofice şi circuitul ener-
getic.

50 Capitolul 2
nători sunt ciupercile şi bacteriile, dar o gamă largă de alte specii joacă roluri în descompu-
nerea materiei organice. De exemplu, vulturii şi alte animale se hrănesc cu carnea animale-
lor moarte, gândacii de bălegar se hrănesc cu excrementele ierbivorelor, viermii descompun
frunzele căzute şi materia lor organică. Crabii, viermii, moluştele, peştii şi numeroase alte or-
ganisme, consumă detritusul în mediile acvatice. Dacă descompunătorii nu ar fi prezenţi, ma-
teria organică s-ar acumula, creşterea plantelor ar scădea mult, iar solurile şi-ar pierde destul
de rapid fertilitatea.
LANŢURI ŞI REŢELE TROFICE. Deoarece fiecare nivel trofic primeşte tot mai puţină energie de
la nivelele trofice inferioare, cantitatea cea mai mare de biomasă din ecosistemele terestre apar-
ţine în mod normal producătorilor primari. În orice comunitate biologică tind să existe mai multe
ierbivore decât carnivore primare şi mai multe carnivore primare decât carnivore secundare. De
exemplu, o comunitate biologică de pădure conţine în general mai multe insecte (cu o biomasă
mai mare) decât păsări insectivore şi mai multe păsări insectivore decât răpitoare (precum ulii).
Cea mai mare parte a energiei acumulate la fiecare nivel este distrusă de descompunători.
Deşi speciile pot fi organizate în aceste nivele trofice, prezenţa lor poate fi sever restricţio-
nată. De exemplu, o anumită specie de afide se poate hrăni doar cu un anumit tip de plantă, şi doar
o anumită specie de buburuză se poate hrăni cu acest tip de afid. Aceste relaţii specifice de hră-
nire se numesc lanţuri trofice. Cea mai întâlnită situaţie din comunităţile biologice este ca o spe-
cie să se hrănească cu câteva specii de la un nivel trofic inferior, să concureze pentru hrană cu mai
multe specii de la nivelul său trofic şi să fie pradă pentru câteva specii de la un nivel trofic su-
perior. Prin urmare, o descriere mai corectă a organizării comunităţilor biologice este reţeaua tro-
fică, în care speciile sunt conectate prin relaţii complexe de hrănire (Yodzis, 2001) (Fig. 2.12).
Speciile de la acelaşi nivel trofic ce folosesc aproximativ aceleaşi resurse de mediu sunt consi-
egreta mare
tarpon
pescăruşi
chirighiţă neagră albaştri
gobi
aterine tetra boiştean ciclidele

lui Burton
zooplancton
(multe specii)
Ţânţari şi
alte insecte
micro fitoplancton Alge verzi
(multe specii) filamentoase
FIG. 2.12 Diagrama unei reţele trofice studiată în Lacul Gatun, Panama. Fitoplanctonul reprezentat de al-
gele verzi este principalul producător aflat la baza reţelei. Zooplanctonul este reprezentat de animale mici,
deseori microscopice şi plutitoare; el reprezintă consumatori primari, şi nu fotosintetizatori. Împreună cu in-
sectele şi algele reprezintă surse de hrană crucială pentru peştii din ecosistemele acvatice (prin amabilita-
tea lui G. H. Orians).
derate a fi o asociaţie de specii competitoare. De exemplu, multitudinea de specii de păsări ce mă-

nâncă fructe în pădurile temperate alcătuiesc o astfel de asociaţie.
Oamenii pot altera substanţial relaţiile din reţelele trofice (Valladares şi alţii, 2006; Becker
şi Beissinger, 2006). În aşezările urbane, populaţiile de păsări pot creşte datorită reducerii pră-
dătorismului, reducând şi abundenţa insectelor (Faeth şi alţii, 2005).
Specii şi asociaţii cheie

În comunităţile biologice, anumite specii sau grupuri de specii, cu trăsături ecologice simi-
lare (asociaţii), pot influenţa abilitatea unui număr mare de specii de a rezista. Aceste specii cheie
afectează foarte mult organizarea comunităţii prin numărul de indivizi şi cantitatea de biomasă
(Fig. 2.13) (Gittleman şi alţii, 2000; Soule şi alţii, 2003, 2005; Mumby şi alţii, 2006). Protejarea
speciilor şi asociaţiilor cheie trebuie să fie o prioritate a eforturilor de conservare, pentru că pier-
derea acestora ar conduce la dispariţia a numeroase alte specii (vezi Caseta 2.2). Deşi uneori putem
identifica astfel de specii cheie, adesea speciile mai puţin evidente pot fi importante pentru func-
ţionarea ecosistemului în moduri ce nu sunt imediat vizibile (Lyons şi alţii, 2005). Prădătorii sunt
deseori consideraţi specii cheie, pentru că pot influenţa considerabil populaţia ierbivorelor.
Eliminarea chiar şi a unui număr mic de prădători, chiar dacă reprezintă un procent mic din bio-
masa comunităţii, poate genera schimbări dramatice în învelişul vegetal şi o pierdere majoră a di-
versităţii biologice (Berger şi alţii, 2001; Pedersen şi Wallis, 2004). De exemplu, din spaţiile de
unde lupii şi alţi prădători au fost exterminaţi de către oameni, populaţia de căprioare a crescut
semnificativ. Căprioarele au suprapăşunat pajiştile, eliminând numeroase specii de plante ierba-
Specii cheie Specii dominante

(lupi; lilieci; smochini; (arbori; căprioare; specii
organisme patogene) ierbacee de stepă; alge de
kelp)
Impactul speciilor
Specii rare Specii comune cu impact mic

(plante cu flori; (arbuşti; tufişuri;
fluturi; muşchi) specii ruderale
Biomasa speciilor
FIG. 2.13 Speciile cheie, precum lupii, smochinii, liliecii şi organismele cauzatoare de boli, alcătuiesc doar
un procent mic din biomasa totală a comunităţilor biologice, dar au un impact mare asupra organizării şi su-
pravieţuirii comunităţilor. Multe alte specii care nu sunt considerate a fi specii cheie: speciile rare, precum
anumite plante sălbatice, fluturii şi muşchii, au un impact minim asupra biomasei şi asupra altor specii din
comunitate; speciile dominante constituie un procent important din biomasă şi afectează numeroase alte
specii, funcţie de biomasa lor; anumite specii comune sunt importante ca biomasă, dar au un impact rela-
tiv redus asupra organizării comunităţilor biologice (După Power et al. 1996).

52 Capitolul 2
FIG. 2.14 Vulpile zburătoare – lilieci

din familia Pteropodidae, precum
Pteropus samoensis, un liliac frugivor
– reprezintă polenizatori vitali şi dis-
persatorii seminţelor în comunităţile
pădurilor tropicale (foto © Barry
Bland/Alamy).
cee şi tufărişuri. Pierderea acestor

specii are efecte negative atât pen-
tru ierbivore, dar şi pentru insecte.
De asemenea, reducerea gradului
de acoperire cu vegetaţie poate
conduce la accentuarea eroziunea
solului şi automat la pierderea
speciilor din sol.
Liliecii, numiţi vulpi zburătoare din familia Pterodidae, sunt un alt exemplu de specie cheie
(Fig. 2.14). Aceşti lilieci sunt principalii polenizatori şi diseminatori ai seminţelor pentru multe
specii de arbori cu importanţă economică din zonele tropicale africane, asiatice şi din insulele pa-
cifice (Fujita şi Tuttle, 1991; Nyhagen şi alţii, 2005). Când coloniile sunt afectate de vânători, sau
arborii care se constituie în spaţiu de cuibărit sunt tăiaţi, populaţiile de lilieci vor scădea. Drept
urmare, multe specii de arbori din pădure nu mai reuşesc să se înmulţească.
Speciile ce modifică extensiv mediul fizic prin activităţile lor, denumite uneori inginerii eco-
sistemelor, sunt considerate de asemenea specii cheie (McLaren şi Peterson, 1994; Wright şi alţii,
2003). De exemplu, castorii construiesc baraje ce conduc la inundarea unor zone din pădurile tem-
perate, creând pentru multe specii noi habitate de zone umede. Râmele vehiculează anual tone de
sol/ha, crescând fertilitatea solului şi afectând comunităţile de plante şi animale edafice. Furnicile
tăietoare de frunze din pădurile tropicale şi subtropicale construiesc în sol tuneluri lungi pentru
a crea aşa numitele grădini de ciuperci, ce se constituie în habitate pentru multe specii subterane;
tăierea frunzelor are de asemenea un efect vizibil şi asupra vegetaţiei.
Importanţa animalelor ierbivore în modelarea fizică a comunităţilor este ilustrată de cazul re-
cifurilor de corali din Caraibe (Hughes, 1994; Burke şi Maideus, 2004). Pe aceste recife, multe
specii de arici de mare din genul Diadema şi peşti consumă mai ales alge mari, care au apărut după
1980. Totuşi, în anii ‘80 pescuitul excesiv a contribuit la scăderea populaţiei de peşti, iar aricii
de mare din genul Diadema, au înregistrat o mortalitate mare, aparent datorită unei epidemii. Fără
peşti şi aricii de mare din genul Diadema care să le controleze, algele s-au dezvoltat excesiv, aco-
perind şi deteriorând recifele de corali. Astfel, poluarea apelor de coastă se pare că a înclinat ba-
lanţa ecologică în favoarea algelor, oferindu-le nutrienţi din abundenţă pentru creştere.
Importanţa unei specii sau asociaţii cheie poate fi legată de relaţiile supraspecializate cu alte
organisme. În multe păduri tropicale, smochinii (Ficus sp.) par a fi specii cheie pentru funcţio-
narea comunităţilor de vertebrate. Florile smochinilor sunt polenizate de viespi mici, ce se ma-
turizează în interiorul fructului. Arborii maturi produc continuu smochine, iar generaţiile de viespi
se maturizează în paralel. Ca o consecinţă a acestei producţii continue de fructe, smochinii asi-
gură o sursă sigură de hrană pentru primate, păsări şi alte vertebrate consumatoare de fructe pe
tot parcursul anului, chiar şi în sezonul secetos. Deşi smochinele nu au un conţinut energetic ri-
dicat de lipide şi proteine, care să permită dezvoltarea vertebratelor, ele sunt consumate în pe-
rioadele cu deficit de resurse de hrană, de exemplu în timpul perioadelor secetoase; ele permit
vertebratelor să supravieţuiască până ce hrana lor preferată va fi din nou disponibilă. Chiar dacă
smochini sunt rari într-o pădure, şi fructele lor constitue un procent mic din dieta vertebratelor,
permanenţa lor asigură continitatea multor specii de vertebrate. În acest caz, smochinii sunt o aso-
ciaţie cheie dat fiind faptul că multe alte specii se bazează pe ei pentru hrană, sănătatea popula-
ţiilor de smochini depinzând de cea a populaţiilor de viespi polenizatoare. Relaţia de mutualism
dintre arbori şi viespi se constituie în fundaţie a întregii comunităţi forestiere.
Multe specii cheie îndeplinesc roluri mai puţin vizibile, însă esenţiale în menţinerea diversi-
tăţii biologice (Barbu, 1974). Pe lângă râme, alte detritivore greu de observat joacă un rol important
în funcţionarea comunităţilor. De exemplu, scarabeii au densităţi reduse în pădurile tropicale şi
constituie numai un mic procent din biomasa pădurii (Klein, 1989). Cu toate acestea ei sunt cru-
ciali pentru comunitatea biologică, creând bile de excremente şi resturi de materie organică, pe
care le îngroapă ca sursă de hrană pentru larvele lor (Fig. 2.15). Materia organică îngropată se
descompune rapid, eliberând nutrienţii necesari pentru creşterea plantelor. Seminţele din excre-
mentele animalelor ce mănâncă fructe sunt şi ele îngropate, favorizându-se germinarea lor şi apa-
riţia rapidă de noi plante. În plus, îngropând excrementele şi hrănindu-se cu acestea, scarabeii dis-
trug paraziţii, ajutând la menţinerea unor populaţii sănătoase de vertebrate. Organismele
cauzatoarea de boli şi paraziţii pot fi alte exemple de specii invizibile pentru om, dar totuşi cru-
FIG. 2.15 Scarabeii reprezintă specii cheie în multe comunităţi. Gândacii dispersează şi îngroapă bile de bă-
legar şi carne, permiţând descompunerea rapidă a deşeurilor şi disponibilizarea nutrienţilor pentru creşterea
plantelor. Seminţele sunt dispersate odată cu bălegarul, permiţând dezvoltarea unor plante noi. (Ilustraţii ©
Abigail Rorer, reprodus cu permisiunea The Work of Nature de Yvonne Baskin, Island Press, Washington, D.C.).

54 Capitolul 2
ciale, pentru că prezenţa lor reduce densitatea speciilor gazdă, păstrând echilibrul comunităţilor
biologice.
Identificarea speciilor cheie poate oferi date importante pentru conservarea diversităţii bio-
logice. Eliminarea unei specii sau grup cheie dintr-o comunitate poate accelera pierderea altor spe-
cii (Letourneau şi alţii, 2004). Pierderea speciilor cheie poate declanşa o serie de extincţii, feno-
men cunoscut drept extincţie în cascadă, ce au ca rezultat apariţia unui ecosistem degradat, cu
o diversitate biologică redusă la toate nivelurile trofice. Probabil acest fenomen s-a manifestat deja
în pădurile tropicale, unde supracolectarea a diminuat drastic populaţiile de păsări şi mamifere
ce acţionează ca prădători, diseminatori ai seminţelor şi consumatori ai plantelor. Deşi la prima
vedere o pădure afectată de extincţii locale pare sănătoasă, este de fapt o pădure goală în care pro-
cesele ecologice au fost alterate ireversibil astfel încât compoziţia speciilor din pădure se va
schimba în următoarele decenii sau secole (Redford, 1992).
Totuşi, în unele cazuri, dacă pot fi identificate o parte din speciile cheie dintr-o comunitate
afectată de activităţile umane, ele pot fi atent protejate sau chiar favorizate. De exemplu, în tim-
pul exploatărilor forestiere selective, smochinii şi alţi arbori fructiferi importanţi ar trebui prote-
jaţi, în timp ce arborilor comuni ce nu sunt specii cheie li se poate reduce abundenţa, rezultând
o pierdere mai mică a diversităţii biologice. De asemenea vânătoarea speciilor cheie de animale
dintr-un arealul exploatat forestier ar trebui limitată sau total oprită.
Resurse cheie
Deseori ariile protejate naturale sunt comparate şi valorizate în termeni de mărime, pentru că
de regulă cele care au suprafeţe mari conţin mai multe specii şi habitate decât cele mici. Totuşi,
nu numai suprafaţa mare oferă asigurări că o arie protejată naturală conţine întreaga gamă de ha-
bitate şi resurse necesare speciilor protejate. Anumite habitate pot conţine resurse cheie, deseori
fizice sau structurale, ce ocupă o suprafaţă mică dar sunt cruciale pentru multe specii din comu-
nitate (Pykala, 2004; Hunter, 2005). De exemplu:
- depozitele de sare la zi şi zonele cu minerale asigură mineralele esenţiale pentru animale,
mai ales pe continentele cu precipitaţii abundente. Distribuţia resurselor de sare poate determina
abundenţa şi repartiţia vertebratelor pe o suprafaţă;
- zonele adânci din pârâuri şi acumulările de apă de la izvoare pot fi singurul refugiu pen-
tru peşti, anumite plante şi alte specii acvatice, în timpul sezonului secetos, când nivelul apei scade.
Pentru animalele terestre, aceste zone pot fi singura sursă de apă de băut pe distanţe considera-
bile;
- trunchiurile uscate ale copacilor sunt folosite ca vizuină sau cuib de multe specii de pă-
sări şi mamifere. Cavităţile adecvate pentru a deveni vizuină sunt o resursă limitatoare a mărimii
populaţiei pentru multe specii de vertebrate. Importanţa locurilor de cuibărit este demonstrată de
creşterea perechilor reproducătoare înregistrată când se asigură cutii pentru cuibărit şi prin declinul
populaţional al multor specii, când sunt îndepărtaţi de către silvicultori arborii putrezi sau sfre-
deliţi de ciocănitori.
- lemnul putrezit asigură habitat pentru o gamă largă de animale, plante şi fungi, atât în me-
diile terestre cât şi în cele acvatice (Gurnell şi alţii, 2005). Arborii căzuţi în pârâuri sunt habitate
extrem de favorabile pentru peşti, cărora le asigură adăpost împotriva prădătorilor şi le creează
zone bine oxigenate ce hrănesc atât peşti, cât şi prada. Când lemnul este îndepărtat, bogăţia în spe-

cii a ecosistemului scade.

Resursele cheie pot apărea numai pe o suprafaţă mică din aria de conservare, dar sunt de im-
portanţă crucială în menţinerea multor populaţii animale. Pierderea resurselor cheie poate însemna
pierderea rapidă a speciilor animale, mai ales anumite păsări şi mamifere. Când speciile de ver-
tebrate se pierd, poate apărea o cascadă a extincţiei pentru speciile de plante ce depind de acele
animale ca polenizatori şi dispersatori ai seminţelor.
Dinamica ecosistemelor
În cadrul interacţiunilor comunităţilor biologice cu mediul fizic şi chimic, includem proce-
sele ecosistemice cheie cum ar fi transferul energiei, producerea biomasei, circuitele carbonului,
azotului şi altor nutrienţi, circuitul apei (Chu şi Karr, 2001; Diaz, 2001; MEA, 2005). Conceptul
de integritate a ecosistemului este important pentru conservare, dar este dificil de evaluat
obiectiv şi cantitativ. Integritatea ecosistemului reprezintă starea în care un ecosistem este inte-
gral funcţional. Un ecosistem deteriorat de activităţile umane, din care au dispărut unele specii
şi anumite procese (precum capacitatea de a reţine apa după precipitaţii bogate, pe care apoi să
o elibereze treptat) şi-a pierdut o parte din integritate.
Un ecosistem în care procesele funcţionează normal, chiar dacă sunt sau nu prezente influ-
enţe umane, este denumit ecosistem sănătos. În multe cazuri, ecosistemele ce şi-au pierdut unele
specii, rămân sănătoase pentru că există deseori o redundanţă a rolurilor jucate de specii ecolo-
gic similare. Ecosistemele ce sunt capabile să rămână în aceeaşi stare sunt denumite ecosisteme
stabile. Acestea rămân stabile datorită lipsei perturbărilor antropice ori pentru că au caracteris-
tici ce le induc această stare. O astfel de stabilitate la intervenţiile antropice influenţează două ca-
racteristici ale ecosistemelor: rezistenţa şi rezilienţa. Rezistenţa este capacitatea de a-şi păstra
aceeaşi stare chiar şi în condiţiile menţinerii perturbaţiilor prezente; astfel, ecosistemul unui râu
este rezistent dacă după o scurgere de petrol şi-ar păstra procesele ecosistemice majore. Rezilienţa
este capacitatea unui ecosistem de a se întoarce rapid la starea iniţială după ce s-a produs per-
turbarea; astfel, un ecosistem de râu are rezilienţă mare, dacă după o scurgere de petrol şi moar-
tea multor animale şi plante, s-ar întoarce la starea iniţială. De exemplu, când peştii sunt intro-
duşi în iazuri ce nu aveau peşte, numărul de specii native va scădea, indicând o rezistenţă redusă;
atunci când peşti mor, speciile native se refac rapid, indicând o rezilienţă mare (Knapp şi alţii,
2005).
Becker, B. H. şi S. R. Beissinger. 2006. Centennial decline in the trophic level of an endangered seabird after
fisheries decline. Conservation Biology 20: 470–479.
Bisby, F. A. 2000. The quiet revolution: Biodiversity informatics and the Internet. Science 289: 2309–2314.
Buchmann, S. L. şi G. P. Nabhan. 1996. The Forgotten Pollinators. Island Press, Washington, D.C.
Gittleman, J. L., S. M. Funk, D. MacDonald şi R. K. Wayne. (eds.). 2000. Carnivore Conservation. Cambridge
University Press, Cambridge.
Gotelli, N. J. 2001. A Primer of Ecology, 3rd Edition. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Kratochwil, A. (ed.). 2000. Biodiversity in Ecosystems. Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, Netherlands.
Legendre P., D. Borcard şi P. R. Peres-Neto. 2005. Analyzing beta diversity: Partitioning the spatial variation
56 Capitolul 2
of community composition data. Ecological Monographs 75: 435–450.

Letourneau, D. K., L. A. Dyer şi G. C. Vega. 2004. Indirect effects of a top predator on a rainforest understory
plant community. Ecology 85: 2144–2152.
Mumby, P. J., C. P. Dahlgren, A. R. Harborne, C. V. Kappel, F. Micheli, D. R. Brumbaugh şi alţii, 2006. Fis-
hing, trophic cascades, and the process of grazing on coral reefs. Science 311: 98–101.
Myers, N. şi A. Knoll. 2001. The biotic crisis and the future of evolution. Proceedings of the National Academy
of Sciences of the U.S.A. 98: 5389–5392.
Nyhagen, D. F., S. D. Turnbull, J. M. Olesen şi C. G. Jones. 2005. An investigation into the role of the Mauri-
tian flying fox, Pteropus niger, in forest regeneration. Biological Conservation 122: 491–497. s.
Pedersen, B. S. şi A. M. Wallis. 2004. Effects of white-tailed deer herbivory on forest gap dynamics in a wil-
dlife preserve, Pennsylvania, USA. Natural Areas Journal 24: 82–94.
Poiani, K. A., B. D. Richter, M. G. Anderson şi H. E. Richter. 2000. Biodiversity conservation at multiple sca-
les: Functional sites, landscapes and networks. BioScience 50: 133–146.
Power, M., D. Tilman, J. A. Estes, B. A. Menge şi alţii, 1996. Challenges in the quest for keystones. BioScience
46: 609–620.
Purvis, A. şi A. Hector. 2000. Getting the measure of biodiversity. Nature 405: 212–219.
Soulé, M. E., J. A. Estes, B. Miller, şi D. L. Honnold. 2005. Strongly interacting species: Conservation policy,
management, and ethics. BioScience 55: 168–176.
Tautz, D., P. Arctander, A. Minelli R. H. Thomas şi A. P. Vogler. 2003. A plea for DNA taxonomy. Trends in
Ecology and Evolution 18: 70–74.
Valladares, G., A. Salvo, şi L. Cagnolo. 2006. Habitat fragmentation effects on trophic processes of insect-
plant food webs. Conservation Biology 20: 212–217.
Wayne, R. K. şi P. A. Morin. 2004. Conservation genetics in the new molecular age. Frontiers in Ecology and
the Environment 2: 89–97.
Wilson, E. O. 2003. The encyclopedia of life. Trends in Ecology and Evolution 18: 77–80.


CAPITOLUL 3
UNDE ÎNTÂLNIM DIVERSITATEA

BIOLOGICĂ?


Unde se întâlnim diversitatea biologică? 69
eşi planeta noastră deţine o mare diversitate biologică, ea nu este distribuită uniform,
D unele ecosisteme conţinând un număr mult mai mare de specii decât altele, anumiţi
taxoni superiori fiind alcătuiţi din mai multe specii decât alţii. Totodată, cercetăto-
rii continuă să descopere noi comunităţi biologice şi specii în locaţii neexplorate anterior. Se im-
pune deci a descrie de la bun început factorii care influenţează distribuţia spaţială şi abundenţa
speciilor pe Glob.
Mediile cele mai bogate în specii par a fi pădurile tropicale şi cele nemorale, recifele de co-
rali, marile lacuri tropicale şi abisurile oceanice (Băcescu şi alţii, 1965; Botnariuc şi Vădineanu,
1982; Heywood, 1995; Levin, 2001; Groombridge şi Jenkins, 2002). Marea diversitate biologică
a pădurilor tropicale se datorează abundenţei insectelor, alături de care se găsesc numeroase spe-
cii de păsări, mamifere şi plante. În recifele de corali şi adâncurile mărilor şi oceanelor diversi-
tatea se reflectă printr-un număr foarte mare de taxoni. Ecosistemele marine şi oceanice conţin
reprezentanţi a 28 din cele 33 de phylumuri animale existente; 13 dintre aceste phylumuri apar
doar în mediul marin (Grassle, 2001). Prin contrast, în mediul terestru se găseşte în exclusivitate
numai un phylum. Diversitatea din mediul marin se datorează cel mai probabil vârstei conside-
rabile a ecosistemelor, suprafeţei enorme, izolării anumitor mări continentale, stabilităţii para-
metrilor de mediu şi predominanţei anumitor tipuri de depozite sedimentare (Waller, 1996;
Lambshead şi Schalk, 2001). Chiar şi aşa accepţiunea tradiţională de mare neschimbată este în
curs de reevaluare ca rezultat al dovezilor ce arată o scădere a biodiversităţii în timpul episoa-
delor postglaciare şi chiar mutaţii recente în distribuţia speciilor, asociate cu schimbările clima-
tice globale şi influenţa antropică. Diversitatea biologică ridicată întâlnită în marile lacuri tropi-
cale este pusă pe seama răspândirii evolutive rapide a peştilor şi a altor specii într-o serie de
habitate izolate şi extrem de favorabile. Diversitate mare se găseşte şi în ecosistemele de apă dulce
(mai ales deltaice), chiar dacă speciile de aici au o distribuţie restrictivă, legată de dependenţa de
habitatele umede.
În comunităţile temperate se poate observa o diversitate deosebită la speciile de plante, re-
prezentative fiind zonele situate în sud-vestul Australiei, proximitatea Capului Bunei Speranţe din
Africa de Sud, partea centrală a statului Chile, California şi bazinul mediteranean. Toate aceste
zone sunt caracterizate printr-un climat de tip mediteranean cu ierni umede şi veri uscate şi se-
cetoase (Groombridge şi Jenkins, 2002). Dintre aceste zone, bazinul mediteranean are suprafaţa
cea mai întinsă (2,3 mil. km2) şi adăposteşte cele mai multe specii (25 000); regiunea Capului din
Africa de Sud are o diversitate mare de specii endemice (8 550) pe o suprafaţă relativ redusă (70
000 km2). Comunităţile de tufărişuri şi plante ierboase din aceste zone sunt bogate în specii da-
torită vechimii ridicate şi complexităţii condiţiilor de habitat. Unii autori sunt de părere că frec-
venţa incendiilor în aceste zone ar putea de asemenea să favorizeze speciaţia rapidă (Cowling şi
alţii, 1996; Richardson şi alţii, 2001; Rundel, 2001).
Ecosisteme complexe pe Glob

Cea mai pronunţată abundenţă şi diversitate de specii apare în ecosistemele tropicale. Pădurile
tropicale, în mediul terestru, şi recifele de corali, în mediul marin, sunt cele mai bogate ecosis-
teme din punct de vedere al diversităţii biologice de pe Pământ, aflându-se în centrul atenţiei pu-
blicului şi al factorilor de decizie.

70 Capitolul 3
Pădurile tropicale umede

Deşi pădurile tropicale nu ocupă decât 7% din suprafaţa continentală terestră, ele conţin peste
jumătate din speciile de pe Glob (Caulfield, 1985; Whitmore, 1990; Primack şi Corlett, 2005).
Evaluarea se bazează pe prelevarea limitată de mostre de insecte şi alte artropode, considerate a
deţine majoritatea speciilor din lume (Fig. 3.1). Estimările (pe care le-am putea numi şi specu-
laţii, datorită volumului mic de informaţii) numărului de specii de insecte din zonele tropicale va-
riază de la 5 la 10 milioane, cele mai optimiste sugerând 30 de milioane de specii (May, 1992).
Aceste valori indică faptul că insectele din pădurile tropicale ar putea constitui majoritatea spe-
ciilor de pe Pământ.
Informaţiile legate de macrofaună şi plante sunt mult mai exacte. În cazul angiospermelor, gim-
nospermelor şi ferigilor, circa 40% din cele 275 000 de specii din lume se întâlnesc în pădurile
tropicale din America Centrală şi de Sud, Africa, Madagascar, Asia de Sud-Est, Noua Guinee,
Australia şi diferite insule tropicale.
Aproximativ 30% din speciile de păsări se găsesc în pădurile tropicale: 1 300 de specii în pă-
durile central şi sud-americane, 400 de specii în Africa şi 900 în Asia. Valorile sunt probabil su-
bestimate ele neincluzând speciile care sunt numai parţial dependente de pădurile tropicale, cum
ar fi păsările migratoare şi nici nu reflectă marile concentrări de păsări tropicale care trăiesc în
habitate insulare (restrânse ca suprafaţă), fiind probabil mult mai vulnerabile la fenomenul de dis-
trugere a habitatului. În insulele acoperite de păduri, cum ar fi Noua Guinee, 78% din păsările te-
restre depind de ecosistemele forestiere tropicale.
Recifele de corali
Masivele ecosisteme ale recifelor de corali, echivalentul marin al pădurilor tropicale atât ca
abundenţă de specii cât şi din punctul de vedere al complexităţii sunt alcătuite din numeroase co-
lonii de corali minusculi (Spalding şi alţii, 2001; Porter şi Tougas, 2001) (Fig. 3.2). O explicaţie
pentru această bogăţie poate fi productivitatea primară ridicată a recifelor de corali, care produc
2 500 grame de biomasă/m2/an, în comparaţie cu cele 125 g/m2/an, produse în zonele oceanice
fără corali. Transparenţa apei din ecosistemele de corali permite radiaţiei solare să pătrundă în
adâncime, producându-se astfel rate foarte ridicate de fotosinteză în rândul algelor ce trăiesc sim-
biotic în recife. O altă cauză a bogăţiei de specii din recifele de corali poate fi specializarea ex-
tensivă pe nişe a speciilor de corali şi adaptarea lor la diferite niveluri de perturbaţii.
Cel mai mare recif de corali din lume este Marea Barieră de Corali, din apele Australiei,
care ocupă o suprafaţă de 349 000 km2. Marea Barieră de Corali ce face parte din bogată regiune
biogeografică indo - vest pacifică, conţine peste 400 de specii de corali, 1 500 de specii de peşti,
4 000 de specii de moluşte, 6 specii de ţestoase marine, oferind zone de cuibărire pentru circa 252
de specii de păsări. Deşi Marea Barieră de Corali ocupă numai 0,1% din suprafaţa oceanului pla-
netar, conţine aproximativ 8% din speciile de peşti ale lumii.
Marea diversitate de specii din această regiune este ilustrată de faptul că mai mult de 2 000
de specii de peşti trăiesc în jurul Insulelor Filipine, în comparaţie cu cele 448 de specii care se
găsesc în jurul Insulelor Hawaii şi 500 de specii din apropierea Insulelor Bahamas. În compara-
ţie cu recifele tropicale de corali, numărul speciilor de peşti din zonele temperate este mult mai
mic: regiunea atlantică nord-americană deţine numai 250 de specii, iar Marea Mediterană are mai
puţin de 400 de specii.
3_capitol_a:1_conbio
Nepal Golful Bahamas

Mexic
05.05.2008
China Mexic Marea

Filipine Caraibe
Vietnam Venezuela
23:00
Myanmar Costa Rica

India Panama
Thailanda Columbia
Malaesia
Papua
Noua Guinee Nigeria
Page 71
Ecuator Sri Lanka Ecuator

Ecuator Gabon Kenya
Republica Congo Tanzania
Peru
Indonezia Zair
Brazilia
Nambia
Australia Madagascar
Africa de Sud

FIG. 3.1 Pădurile tropicale se găsesc cu precădere în regiunile ecuatoriale umede din America, Africa şi Asia. Acum 8 000 ani, pădurile tropicale acopereau în-
treaga suprafaţă haşurată pe hartă, dar activităţile umane
Si
şi
A
diversificarea
i t I
lor în timp istoric au condus la pierderea unei mari părţi din suprafaţa împădurită, evi-
denţiată prin haşura cu nuanţa cea mai închisă. În zonele cu haşură mai deschisă suprafaţa împădurită s-a păstrat, dar nu mai constituie cu adevărat păduri
tropicale; ele sunt de fapt (1) păduri secundare dezvoltate în urma defrişărilor, (2) zone reîmpădurite cu arbori de cauciuc şi tec (Tectona grandis) sau (3) pă-
duri degradate prin defrişare şi extragere selectivă a esenţelor lemnoase, materialelor de construcţie sau combustibil. Numai în regiunile cu negru au mai rămas
suprafeţe intacte de păduri tropicale, suficient de extinse pentru a putea susţine biodiversitatea pentru care sunt recunoscute (Bryant şi alţii, 1997).
Unde se întâlnim diversitatea biologică?

71
72 Capitolul 3
FIG. 3.2 Recifele de corali din zonele tropicale sunt alcătuite din scheletele a miliarde de animale minus-
cule. Peisajul acestora creează un habitat pentru mai multe specii marine, cum ar fi Haemulidae-le franceze
care se adună în apropierea recifului Elkhorn de lângă Little Cayman, Indiile Britanice de Vest (Foto © David
Wrobel/Biological Photo Service).
Cele mai multe dintre animalele ce populează recifele de corali sunt de dimensiuni mici şi încă
nu au fost suficient studiate; zeci de mii de specii încă aşteaptând să fie descoperite şi studiate.
Cercetătorii abia acum încep să descopere coralii de adâncime care trăiesc în mediile reci şi fără
lumină ale abisurilor marine (Roberts şi Hirshfield, 2004). Deşi comunităţile de adâncime sunt
încă puţin cunoscute, şi acestea au început să dispară într-un ritm alert din cauza pescuitului abu-
ziv cu plase.
O diferenţă notabilă dintre speciile pădurilor tropicale şi cele ale recifelor de corali este că,
spre deosebire de multe specii ale pădurilor tropicale care au un areal relativ restrâns, speciile din
recifele de corali sunt adesea larg răspândite, chiar dacă ocupă un procent mic din suprafaţa ocea-
nului. Doar în insulele izolate, cum ar fi Hawaii, se întâlnesc numeroase specii endemice: 25%
din speciile de corali hawaieni sunt endemice pentru această zonă (Pacific Whale Foundation,
2003). Datorită faptului că majoritatea speciilor din recifele de corali sunt mult mai larg răspân-
dite decât speciile din pădurile tropicale, ele sunt mult mai puţin expuse pericolului dispariţiei prin
distrugerea unei singure locaţii. Această afirmaţie poate fi datorată unor erori taxonomice, deoa-
rece speciile din recifele de corali nu sunt atât de bine cunoscute ca cele terestre. Cercetări recente
arată că unele specii marine tropicale, de altfel larg răspândite, au populaţii unice din punct de
vedere genetic, în anumite areale geografice, din acest motiv necesitând protecţie (Palumbi, 2004).
Modele ale diversităţii biologice

Modelele diversităţii biologice sunt cunoscute mai ales datorită eforturilor taxonomiştilor, care
au colecţionat metodic organisme din toate regiunile lumii. Pentru multe grupări de organisme
aceste modele încă sunt cunoscute vag şi schematic, deoarece cea mai mare parte a grupărilor bo-
gate în specii, cum ar fi insectele, bacteriile şi ciupercile rămân puţin cunoscute. Este clar că vari-
aţiile locale de climat, mediu, topografie şi vârstă geologică sunt factori ce afectează modelele
biodiversităţii (Huston, 1994; Gaston, 2000).
Variaţiile de climatului şi mediului

În comunităţile biologice terestre abundenţa de specii tinde să crească o dată cu scăderea al-
titudinii, intensificarea radiaţiei solare, creşterea temperaturii şi a cantităţii de precipitaţii. Aceşti
factori sunt interdependenţi: deşerturile sunt sărace în specii din cauza precipitaţiilor reduse, chiar
dacă au parte de o cantitate considerabilă de radiaţie solară; zonele montane înalte au o diversi-
tate biologică redusă, datorită regimului termic nefavorabil, chiar dacă cantitatea de radiaţie so-
lară şi regimul precipitaţiilor sunt extrem de favorabile. În anumite locaţii biodiversitatea este mai
mare la altitudini medii. Numărul redus de specii de plante şi animale din Africa în comparaţie
cu cel din America de Sud şi Asia poate fi pus pe seama unei combinaţii dintre precipitaţiile re-
duse, suprafaţa totală mai mică a pădurilor tropicale şi intervenţia antropică îndelungată din Africa
(Primack şi Corlett, 2005). În partea centrală a Africii tropicale, regiunile cu precipitaţii mai re-
duse din Sahel adăpostesc un număr mai mic de specii decât regiunile împădurite cu precipitaţii
mai bogate din regiunile aflate în proximitatea Ecuatorului. Chiar şi aşa zonele întinse de savană
din estul şi centrul Africii adăpostesc numeroase specii de antilope şi alte ungulate erbivore care
nu se mai regăsesc pe alte continente. Cea mai mare abundenţă de specii de mamifere pare să se
găsească mai degrabă în habitatele cu niveluri medii ale precipitaţiilor decât în habitatele mai
umede sau mai secetoase (Mares, 1992). În oceane, cea mai mare biodiversitate poate fi întâlnită
la adâncimi de 2 000 - 3 000 de metri, scăzând considerabil spre suprafaţă şi către adâncimile mari.
Variaţiile topografiei, geologiei şi dimensiunilor habitatului

Varietatea speciilor poate fi mai mare acolo unde topografia complexă şi vârsta geologică
înaintată furnizează diversitate la nivelul condiţiilor de mediu, ceea ce permite apariţia izolării
genetice, a adaptărilor locale şi a noilor specii. De exemplu o specie capabilă a coloniza o serie
de vârfuri montane izolate din Anzi în timpul unei perioade cu climat favorabil poate evolua până
la urmă în multe alte specii diferite, fiecare adaptată la mediul său montan local. Un proces
asemănător poate apărea la peştii sau nevertebratele care ocupă sisteme acvatice închise ori semi-
închise (de exemplu, râuri şi lacuri afectate de baraje). Exemple pot fi bazinul hidrografic al râu-
lui Tennessee din Statele Unite, al fluviului Mekong din Asia de Sud-Est, al fluviul Dunărea din
Europa, al Mării Azov şi Lacului Baikal din Rusia (Strayer, 2001). Regiunile cu litologie com-
plexă pot produce o varietate de condiţii edafice foarte clar diversificate, ce favorizează apariţia
unor comunităţi şi specii adaptate anumitor tipuri de sol.
În funcţie de scara spaţială la care se evaluează diversitatea biologică din diferite zone se pot
identifica concentrări de specii în anumite areale (Lamoreux şi alţii, 2006). De exemplu, în Africa
se găsesc concentrări de specii de păsări, amfibieni şi mamifere în aproximativ aceleaşi areale:
tufărişurile xerofile din Africa de Sud, pădurile tropicale şi pădurile galerii din vestul Africii,
regiunea lacurilor riftului Est-African şi podişurile înalte etiopiene (Fig. 3.3) (Bibby şi alţii, 1992).
În America de Nord modelele de distribuţie la scară mare a speciilor sunt puternic corelate pen-
tru amfibieni, păsări, fluturi, mamifere, reptile, gasteropode, arbori, toate plantele superioare (gim-
nosperme, angiosperme, ferigi) şi gândacii alergători; cu alte cuvinte o regiune care conţine specii
74 Capitolul 3
Podişurile
etiopiene
pădurea tropicală Regiunea
vest africană Marilor lacuri
tufărişuri sud-africane
FIG. 3.3 În Africa, concentrările speciilor de păsări, amfibieni şi mamifere se găsesc în aceleaşi areale: în
podişurile etiopiene, în regiunea lacurilor riftului est-african, în pădurile tropicale vest-africane şi în climatul
mediteranean al tufărişurilor xerofile din sud (harta după Bibby şi alţii, 1992).
numeroase dintr-unul din grupuri va tinde să conţină specii la fel de numeroase şi din celelalte
grupuri (Ricketts şi alţii, 1999). La scară locală acest raţionament poate să nu fie universal vala-
bil; de exemplu, într-un habitat umed şi umbros, speciile de amfibieni pot fi cele mai variate, pe
când într-un habitat mai xerofil cele mai diverse pot fi speciile de reptile. Când efectele latitudinii
sunt anulate aceste modele au un grad de încredere foarte mic. Acest fenomen se manifestă în
America de Nord, Europa şi Asia, unde există tendinţa ca abundenţa speciilor să crească spre sud.
La scară globală, fiecare grup de organisme poate atinge cea mai mare diversitate a speciilor sale
în diferite părţi ale lumii din cauza circumstanţelor istorice sau a favorabilităţii mediului respec-
tiv pentru dezvoltarea sa.
De asemenea, arealele mai vaste pot să ofere o gamă variată de habitate în care speciile să poată
evolua şi trăi. De exemplu diversitatea de specii de corali este de câteva ori mai mare în Oceanele
Indian şi Pacific de Vest decât în vestul Oceanului Atlantic, care are o suprafaţă mult mai mică
(Fig. 3.4). Astfel în regiunile indo-pacifice se întâlnesc mai mult de 50 de genuri de corali faţă
de numai 20, care apar în recifele din Marea Caraibelor şi în zonele adiacente Oceanului Atlantic.
Aproape la toate grupele de organisme se observă o creştere în varietatea speciilor spre Tropice.
De exemplu, în Thailanda există 265 de specii de mamifere pe când Franţa nu are decât 93, deşi
suprafeţele lor sunt relativ apropiate (Tabelul 3.1). Contrastul este mai puternic dacă vom com-
para speciile de arbori cu ale altor plante superioare: 10 hectare de pădure în regiunile amazoniene
din Peru sau Brazilia deţin 300 de specii de arbori sau chiar mai mult, pe când un areal împădu-
Oceanul Pacific Oceanul

Marea Atlantic
Roşie
Tropicul Hawaii Marea
Racului Caraibe
Ecuator
Oceanul
Indian Polinezia
Tropicul Marea franceză
Capricornului Barieră
de corali
Oceanul Pacific
Principalele areale cu corali Zone cu diversitate mare
FIG. 3.4 Distribuţia globală a biomului recifelor de coral (după Wells şi Hanna, 1992).
rit egal ca suprafaţă din regiunile temperate ale Europei sau ale Statelor Unite ale Americii conţin
în jur de 30 de specii sau chiar mai puţin. La scară continentală, numărul de specii creşte o dată
cu apropierea de Ecuator (Fig. 3.5).
Modelele de distribuţie a diversităţii biologice pentru speciile terestre sunt asemănătoare cu
cele ale speciilor marine, înregistrându-se din nou o creştere a diversităţii spre Tropice. De ex-
emplu, Marea Barieră de Corali adăposteşte 50 de genuri de corali în partea sa nordică, mai apropi-
ată de Tropice şi numai 10 genuri în partea sa sudică, în punctul cel mai îndepărtat de Tropice.
Aceste variaţii pozitive ale diversităţii speciilor în apele calde şi în zonele costiere de la Tropice
determină creşteri ale diversităţii speciilor oceanice, în special ale planctonului şi peştilor pradă
(Worm şi alţii, 2005).
Au fost formulate numeroase teorii pentru a explica diversitatea mai mare a speciilor din regiu-
nile tropicale (Gaston, 2000; Noble şi Roxburgh, 2001; Willig, 2001; Hubbell, 2001; Pimm şi
Brown, 2004). Am reţinut spre a fi prezentate cinci asemenea teorii:
Specii de păsări Specii de arbori Specii de mamifere
100 6 40
120 17 50
150 29 50
190 47 80
200 118 100
210 182 110
200 273 110
220 324 110
280 267 140
360 150
480 150
600 150
660 > 800 160
FIG. 3.5 În America de Nord, ca şi în restul continentelor, numărul speciilor de păsări, arbori şi mamifere
creşte o dată cu apropierea de Tropice. Numărul de specii indicate de coloanele orizontale ale graficelor co-
respund cu latitudinea pentru harta din partea stângă. Diversitatea de specii de arbori nu este încă cunos-
cută pentru latitudini mici (după Briggs, 1995).

76
Capitolul 3
05.05.2008
TABEL 3.1 Numărul de specii de mamifere în ţări tropicale şi temperate, prezentate comparativ
Ţări Suprafaţă Număr specii Ţări Suprafaţă Număr specii
tropicale (1 000 km2) de mamifere temperate (1 000 km2) de mamifere
23:00
Brazilia 8456 394 Canada 9220 193

RDCa 2268 450 Argentina 2737 320
Mexic 1909 491 Algeria 2382 92
Page 76
Indonezia 1812 515 Iran 1636 140

Columbia 1039 359 Africa de Sud 1221 247
Venezuela 882 323 Chile 748 91
Thailanda 511 265 Franţa 550 93
Filipine 298 153 România 238 84
Rwanda 25 151 Belgia 30 58
Sursa: Date după WRI, 2006.

a
RDC = Republica Democrată Congo.

1. Regiunile tropicale primesc în decursul unui an mai multă energie solară decât cele tem-
perate. Ca urmare, multe comunităţi tropicale au o productivitate mai ridicată decât cele tem-
perate. Această productivitate se materializează într-o cantitatea mai mare de resurse ce poate
susţine dezvoltarea unei game mai variate de specii.
2. Suprafaţa mult mai extinsă a zonei tropicale în comparaţie cu cea a zonelor temperate
poate justifica rata mai ridicată a speciaţiei şi mai scăzută a extincţiei speciilor la Tropice în
contrast cu arealele aflate la latitudini medii (Chown şi Gaston, 2000). Aceasta rezultă din
faptul că zonele tropicale aflate la nord şi sud de Ecuator au continuitate, aflându-se una
lângă cealaltă, pe când zonele temperate din emisferele nordică şi sudică sunt fragmentate.
3. Comunităţile tropicale au avut o stabilitate mai mare a condiţiilor de mediu în timp geo-
logic decât cele temperate, care au fost nevoite să se disperseze pentru a se adapta la alter-
nanţa perioadelor glaciare şi interglaciare. Stabilitatea mai ridicată a permis proceselor de
evoluţie şi speciaţie să se desfăşoare neîntrerupt în comunităţile tropicale. În zonele tempe-
rate acţiunea gheţarilor şi climatul rece, din perioadele glaciare, au distrus multe specii lo-
cale şi au favorizat speciile cosmopolite, care s-au putut disemina pe distanţe mari. Astfel,
în zonele tropicale climatul relativ stabil a permis un grad mai ridicat de specializare evolu-
tivă şi de adaptare la condiţiile locale.
4. Temperaturile ridicate şi umiditatea accentuată din multe zone tropicale se constituie în

condiţii favorabile pentru dezvoltarea şi supravieţuirea a numeroase specii. Comunităţi întregi
de specii se pot dezvolta în coronamentul arborilor. Prin contrast, speciile care trăiesc în zo-
nele temperate necesită mecanisme fiziologice care să le ajute să tolereze temperaturile scă-
zute, precipitaţiile solide şi îngheţurile. Aceste specii manifestă comportamente specializate
cum ar fi somn-hibernare, hibernare, săpatul vizuinilor în pământ şi migraţia, care le ajută să
supravieţuiască sezonului rece. Incapacitatea multor grupuri de plante şi animale de a su-
pravieţui în afara Tropicelor demonstrează că adaptarea organismelor la frig nu se face nici
rapid şi nici uşor.
5. Datorită condiţiilor previzibile de mediu, interacţiunile dintre speciile de la Tropice sunt

mai intense, fapt ce conduce iniţial la o competiţie mai mare între specii şi apoi la o specia-
lizare a lor pe nişe. De asemenea, speciile tropicale sunt mult mai ameninţate de paraziţi şi
boli pentru că nu există anotimpul rece care să reducă populaţia de microorganisme prin tem-
peraturile scăzute. Prezenţa continuă a populaţiilor parazite menţine echilibrul între specii:
ele nu permit unei specii sau unui grup de specii să devină dominant în comunitate, creând
astfel un mediu propice pentru cât mai multe specii de a coexista prin densităţi individuale
mici. De exemplu, lăstarii sunt adesea sufocaţi de ciuperci şi insecte atunci când se dezvoltă
lângă un alt arbore din aceeaşi specie, creându-se astfel spaţii libere mari între copacii adulţi
din aceeaşi specie (Harms şi alţii, 2000). Din multe puncte de vedere biologia zonelor tropi-
cale este similară biologiei speciilor rare. Prin contrast, speciile din zonele temperate nu deţin
o populaţie atât de numeroasă şi de constantă de paraziţi datorită temperaturilor scăzute din
anotimpul rece. Acest fapt permite uneia sau mai multor specii de plante sau animale, mai pu-
ternice şi mai competitive să domine comunitatea biologică în detrimentul altor specii mai
puţin competitive.

78 Capitolul 3
Câte specii se întâlnesc pe Glob?

Orice strategie pentru conservarea biodiversităţii trebuie să se bazeze pe o bună cunoaştere
a numărului speciilor existente şi a modului de distribuţie spaţială a acestora (Fig. 3.6A). Până
în prezent au fost descrise circa 1,5 milioane de specii şi se ştie sigur că mai mult de 3,5 milioane
de specii încă sunt necercetate, mai ales în zonele tropicale. În urma acestor consideraţii, numărul
de specii la nivel mondial va ajunge la aproximativ 5 milioane. Vom reveni asupra acestei val-
ori pentru a examina multitudinea dificultăţilor întâlnite în estimarea numărului total de specii.
Zi de zi sunt descoperite noi specii

În mod absolut neaşteptat pentru cei nefamiliarizaţi cu taxonomia, în fiecare an sunt descrise
în jur de 20 000 de specii noi. Deşi anumite grupuri de organisme cum ar fi păsările, mamifer-
ele şi plantele superioare din zonele temperate sunt destul de cunoscute, în fiecare an se mai de-
scoperă un număr mic, dar constant de specii din aceste grupuri (Donoghue şi Alverson, 2000;
Peres, 2005). În perioada 1990-1996, în Brazilia s-au descoperit zece specii noi de primate, iar
în Madagascar trei specii noi de lemurieni. Cinci până la şase sute de noi specii de amfibieni sunt
descrise în fiecare deceniu şi din ce în ce mai multe specii din toate grupurile vor continua să fie
descoperite (Morell, 1996).
În grupuri cum ar fi insectele, acarienii, nematodele şi ciupercile, numărul de specii descrise
încă mai creşte cu o rată de 1-2% pe an (Donoghue şi Alverson, 2000). Mai aşteaptă să fie de-
scoperite şi cercetate un număr imens de specii din aceste grupuri, mai ales din zonele tropicale,
dar şi din cele temperate (Fig. 3.6B). Unul din factorii care complică însă această problemă este
că, deşi cele mai multe din speciile rămase nedescrise sunt probabil insecte şi alte nevertebrate,
numai o treime din cei 5 000 de taxonomişti din lume studiază în prezent aceste grupuri. De cele
mai multe ori speciile noi sunt descoperite atunci când taxonomiştii prelevează mostre în timpul
deplasărilor în teren şi nu le pot identifica folosind vreuna din lucrările de specialitate deja pub-
licate. În asemenea cazuri ei trebuie să descrie noua specie şi să-i dea o denumire ştiinţifică. Specii
noi sunt de asemenea descoperite şi atunci când studiile mai aprofundate, ce implică de obicei
cercetările filogenetice, dezvăluie că ceea ce se credea a fi o singură specie cu mai multe popu-
laţii diferenţiate din punct de vedere geografic, reprezintă de fapt două sau mai multe specii dis-
tincte.
Uneori speciile nou descoperite sunt de fapt fosile vii - specii cunoscute numai din studiul
fosilelor, despre care se credea până în momentul descoperirii de specimene vii că au dispărut.
În anul 1938, ihtiologii din toată lumea au fost uimiţi de vestea prinderii unui peşte ciudat în
Oceanul Indian. Acest peşte, numit ulterior Latimeria chalumnae, aparţinea unui subordin de peşti
marini numiţi Coelacanthini, foarte răspândiţi în apele mărilor străvechi, despre care se credea
că ar fi dispărut acum 65 de milioane de ani (Thomas, 1991). Aceste specii au o importanţă de-
osebită pentru biologii evoluţionişti datorită muşchilor şi oaselor prezente în înotătoarele lor,
caracteristici comparabile cu membrele primelor animale terestre. Biologii au fost nevoiţi să
cerceteze apele Oceanului Indian timp de încă 14 ani până a mai fost găsit un alt celacant, în
apropierea insulei Grand Comoro, între Madagascar şi coasta africană. Cercetări ulterioare au ară-
tat că există o singură populaţie de aproximativ 200 de astfel de indivizi, care trăieşte în peşter-
ile subacvatice din apele insulei Grand Comoro, la aproximativ 200 de metri în larg (Fricke şi
Hissmann, 1990). De curând Republica Comore a implementat un plan de conservare pentru a

(A)
insecte 751 000
alte
animale
281 000
Viruşi 1 000
plante 248 500 Bacterii şi alte organisme
similare 4 800
protiste (organisme
unicelulare cu nucleu) Fungi 69 000
30 800 Alge 26 900
Acurateţe
(B)
Viruşi Foarte slabă Specii nedescrise
Specii descrise
Bacterii Foarte slabă
Nematode Slabă
Crustacee Moderată
Protozoare Foarte slabă
Alge Foarte slabă
Vertebrate Bună
Moluşte Moderată
Fungi Moderată
Arahnide Moderată
Plante Bună
8 milioane
Insecte Moderată
0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 1.2 1.4 1.6 1.8

Milioane
FIG. 3.6 (A) Aproximativ 1,5 milioane de specii au fost identificate şi descrise de cercetători; majoritatea lor
fiind specii de insecte şi de plante (după Wilson, 1992). (B) Pentru grupurile majore de organisme, care au
peste 100 000 de specii, numărul de specii descrise este indicat de porţiunile haşurate ale coloanelor ori-
zontale, porţiunile nehaşurate fiind estimări ale numărului de specii necunoscute (vertebratele sunt incluse
pentru comparaţie). Coloana din dreapta arată exactitatea estimărilor. Numărul de specii neidentificate este
speculativ mai ales pentru diversele grupări de microorganisme. Numărul speciilor estimate poate ajunge
la 5-10 milioane sau chiar la 20-40 de milioane (după Hammond, 1992).

80 Capitolul 3
FIG. 3.7 În 2002 un nou ordin de insecte a fost descope-

rit în Namibia, ordinul Mantophasmatodea. Aceşti pră-
dători sunt cunoscuţi în prezent drept insecte-gladiator
(foto de M. Picker).
proteja celacantul Latimeria chalumnae, interzicând

pescuitul şi vânzarea acestei specii. Ca o remarca-
bilă continuare a acestui eveniment, în anul 1998, un
biolog marin ce lucra în Indonezia a fost şocat să de-
scopere un celacant mort expus spre vânzare într-o
piaţă locală de peşte. Cercetările ulterioare au
dovedit că era vorba de o nouă specie de celacant
(Inoue şi alţii, 2005), necunoscută lumii ştiinţifice,
dar extrem de familiară pescarilor locali, ceea ce
arată încă o dată cât de multe specii aşteaptă încă să
fie descoperite în apele Oceanul Planetar.
În anul 2002 cercetătorii care explorau regiunea
izolată a Munţilor Brandberg din Namibia, sud-ves-
tul Africii, au descoperit insecte dintr-un ordin complet nou, rude îndepărtate cu lăcustele, fas-
midele şi călugăriţele, denumite ulterior Mantophasmatodea (Fig. 3.7) (Klass şi alţii, 2002).
Cercetările ulterioare din alte zone ale Africii au scos la iveală şi alte specii aparţinând acestui
ordin. Ultima descriere a unui ordin nou de insecte data din 1915.
Comunităţi biologice descoperite recent

În afară de specii noi, continuă să fie descoperite comunităţi biologice întregi, mai ales în lo-
caţii izolate şi greu accesibile. De cele mai multe ori aceste comunităţi sunt reprezentate de specii
care au fost trecute cu vederea de către taxonomişti, cum ar fi bacteriile, protozoarele sau never-
tebratele de dimensiuni mici. Descoperirea lor a fost facilitată de tehnicile specializate de cerc-
etare, mai ales pentru comunităţile de la marile adâncimi ale mărilor şi oceanelor sau pentru cele
care trăiesc în coronamentul arborilor. Câteva dintre comunităţile descoperite cel mai recent in-
clud:
- Comunităţi de animale, în special insecte, care trăiesc în frunzişul arborilor din pădurile
tropicale şi care nu coboară aproape niciodată pe sol (Wilson, 1991; Moffat, 1994; Lowman,
1999). Acest habitat a devenit accesibil explorării datorită folosirii echipamentelor speciali-
zate pentru căţărări, a turnurilor de observaţie, a pasarelelor şi a macaralelor (Fig. 3.8).
- Cercetările efectuate asupra comunităţilor de bacterii din locaţii greu accesibile realizate
cu ajutorul noilor metode de prelevare a mostrelor au scos la iveală o diversitate nebănuită a
speciilor. Pe fundul mării s-au dezvoltat comunităţi unice de bacterii şi animale în jurul iz-
voarelor geotermale (Caseta 3.1). Specii de bacterii vii şi nedescrise au fost găsite chiar şi
în depozitele sedimentare de la adâncimi de până la 6,5 km, unde joacă în mod sigur un rol
extrem de important în procesele biochimice şi energetice ale vastului ecosistem oceanic (Li
şi alţii, 1999). Programele de forare au arătat că există comunităţi variate de bacterii chiar şi
la 2,8 km adâncime în crusta terestră, cu densităţi ce variază între 100 şi 1 milion de bacterii
pe gram de rocă solidă. Tehnicile geneticii moleculare au demonstrat ulterior că aceste co-

(A) (B)
FIG. 3.8 (A) Biologii reuşesc să acceseze lumea variată a frunzişului copacilor tropicali împrumu-
tând tehnicile profesioniste folosite în căţărări (foto de Meg Lowman). (B) Cercetarea frunzişului co-
pacilor se desfăşoară cu ajutorul unei platforme mobile ataşate de braţul unei macarale (foto de
Marcos Guerra).
munităţi sunt formate din numeroase specii distincte, fiecare cu ADN-ul său caracteristic
(Fredrickson şi Onstott, 1996; Fisk şi alţii, 1998). În prezent aceste comunităţi de bacterii sunt
cercetate în mod activ ca surse de substanţe novatoare, în speranţa ca ele să se dovedească
utile în combaterea substanţelor toxice şi aprofundarea teoriilor care susţin existenţa vieţii şi
pe alte planete.
- Cercetări recente efectuate asupra frunzelor sănătoase ale arborilor tropicali au scos la
iveală un grup extrem de diversificat de ciuperci care trăiesc în interiorul acestora. La un
eşantion de 83 de frunze par să existe cel puţin 340 de specii distincte de ciuperci (Arnold şi
alţii, 2003; Arnold şi Lewis, 2005). Aceste ciuperci par să aibă o relaţie de simbioză cu planta,
exterminând bacteriile şi ciupercile dăunătoare şi beneficiind în schimb de un habitat
propice, bogat în carbohidraţi.
CASETA 3.1- CONSERVAREA UNEI LUMI NECUNOSCUTE:

IZVOARELE HIDROTERMALE ŞI FOSELE PETROLIERE
Biologii sunt conştienţi de faptul că clar, având în vedere exemplul izvoare-

există numeroase specii care nu au fost lor hidrotermale de pe fundul mării, că
încă studiate şi descrise în mod adecvat, există în lume specii, genuri şi chiar fa-
ceea ce constituie o piedică în calea con- milii de organisme despre care cercetă-
servării. În ultimii ani a devenit evident torii nu au nici o informaţie. Formele de
că există comunităţi biologice întregi viaţă din jurul acestor izvoare nu au în-
nedescoperite, ascunse în regiunile cele ceput să fie investigate decât în ultimii
mai greu accesibile ale planetei. Este continuare

82 Capitolul 3

15 ani când tehnologiile de cercetare au Izvoarele în sine au o perioadă de viaţă
permis fotografierea şi prelevarea de foarte scurtă, cel mult de câteva decenii,
mostre de la peste 2 000 de metri adân- însă comunităţile dezvoltate în jurul lor
cime (Van Dover şi alţii, 2002). Astfel au evoluat probabil continuu timp de
de organisme ridică o problemă extrem 200 de milioane de ani sau chiar mai
de serioasă pentru specialişti: cum pot fi mult. Până la inventarea în anii ‘70 a
conservate speciile necunoscute sau des- submarinelor capabile să atingă aceste
pre a căror existenţă abia s-a aflat, fără adâncimi considerabile, cercetătorii nu
informaţii suplimentare? aveau absolut nici o idee despre exis-
Izvoarele hidrotermale îşi au ori- tenţa acestor comunităţi din jurul izvoa-
ginea în crăpăturile temporare ale scoar- relor hidrotermale.
ţei terestre. Din ele este eliberată apă ex- Începând însă cu anul 1979, când
trem de fierbinte (> 1500 C), sulfaţi şi izvoarele din jurul riftului Galapagos,
alte minerale dizolvate care susţin dez- din Oceanul Pacific, au fost examinate
voltarea unei abundenţe de specii în cele pentru prima oară cu ajutorul submari-
mai adânci părţi ale OceanuluiPlanetar. nului Alvin, au fost descrise 150 de noi
Bacteriile chimiosintetizatoare sunt specii, 50 de genuri noi şi 20 de familii
principalele producătoare ale habitatu- şi subfamilii de animale (fără a include
lui, folosind mineralele ca sursă de ener- şi microorganismele) necunoscute până
gie. atunci (Lambshead şi Schalk, 2001). Pe
În schimb, aceste bacterii constituie măsură ce studierea izvoarelor de pe
hrană pentru comunităţile de animale fundul mării continuă, din ce în ce mai
mari, cum ar fi scoicile, crabii, peştii şi multe familii vor fi descoperite, eviden-
viermii tubulari, ce ating până la 2 metri ţiindu-se astfel numeroase genuri şi spe-
lungime (Pogonophora), ori trăiesc sim- cii noi. La fel ca multe dintre comunită-
biotic cu acestea în corpurile lor. ţile terestre şi comunităţile hidrotermale
variază în funcţie de
condiţiile locale de
mediu. Distribuţia aces-
tor comunităţi depinde
de caracteristicile iz-
voarelor, respectiv de
Parte dintr-o comunitate hi-

drotermală. Ecosistemul
este dominat de viermi tu-
bulari de dimensiuni mari
(Riftia pachyptila). Se mai
întâlnesc aici crabi şi midii.
Energia şi nutrienţii nece-
sari supravieţuirii comuni-
tăţii provin de la hidrogenul
sulfurat şi mineralele emise
de emanaţiile vulcanice
(Foto Cindy Lee Van
Dover).
temperatura, compoziţia chimică şi mo- lumii descreşte, cu atât se vor împuţina

delul de dispersie a apei. şi cadavrele scufundate care reprezintă
Studiile privind genetica acestor o resursă atât de importantă pentru dis-
specii şi posibilitatea lor de a se dispersarea şi menţinerea anumitor popu-
persa şi a coloniza habitate noi sunt abia laţii. Cum ar putea specialiştii în con-
la început. servare să evite o astfel de situaţie? Deşi
aceste probleme sunt strict ipotetice, ele
Comunităţile din jurul foselor pe-
ilustrează un aspect frustrant al biologiei
troliere constituie un alt ecosistem puţin
conservaţioniste: există prea puţine in-
cunoscut, la fel ca şi habitatele izvoare-
formaţii despre prea multe specii şi eco-
lor hidrotermale. Ele se întâlnesc pe fun-
sisteme pentru a putea implementa mă-
dul oceanului la adâncimi unde lumina
suri adecvate de prevenire a dispariţiei
solară nu poate ajunge. Prin urmare
acestora. O dată cu trecerea timpului
sursa iniţială de energie o constituie
lista organismelor cunoscute se îmbo-
scurgerile naturale de petrol provenit
găţeşte în continuu cu specii, genuri şi
din crăpăturile de pe fundul oceanului.
familii noi, însă multe altele dispar în-
Unele dintre aceste specii care formează
ainte de a avea şansa de a fi descoperite.
comunităţi în jurul izvoarelor hidroter-
Cum pot specialiştii să aibă în vedere
male şi a foselor petroliere de pe fundul
specii şi poate chiar comunităţi întregi a
oceanului pot de asemenea să coloni-
căror existenţă nu este nici măcar cu-
zeze şi cadavrele scufundate ale peştilor
noscută, dar care ar putea avea nevoie de
şi mamiferelor marine de dimensiuni
conservare?
mari, cum ar fi balenele. Aceşti temerari
imprevizibili ai materiei organice pot Experienţa în domeniu a arătat că un
constitui punţi de trecere pentru ca or- program de conservare construit în ne-
ganismele să se disperseze în cadrul iz- cunoştinţă deplină de cauză privind
voarelor hidrotermale şi al foselor pe- comportamentul şi nevoile specifice ale
troliere larg răspândite pe fundul speciei vizate poate fi chiar mai dăună-
oceanului. tor decât însăşi lipsa sa. Ar trebui să
concepem programe de conservare chiar
Chiar dacă cercetarea le este în-
şi în lipsa informaţiilor mai aprofundate
greunată de inaccesibilitatea siturilor şi
şi să sperăm la mai bine? Sau ar trebui
de costul echipamentelor, biologii tre-
să continuăm cercetările sperând că tim-
buie să prevadă problemele de conser-
pul pierdut astfel nu va fi fatal acestor
vare pe care aceste specii le-ar putea în-
specii? În acest stadiu nu există decât o
frunta în viitor. Poluanţii industriali, de
afirmaţie adecvată pentru a răspunde
exemplu, au periclitat specii marine din
numeroaselor dileme: se ştie că dimi-
ape mai puţin adânci şi există posibili-
nuarea poluării are efecte generale po-
tatea de a le pune în pericol şi pe cele de
zitive asupra comunităţilor naturale,
la mari adâncimi. Echipamentele petro-
deci este cel mai probabil ca progra-
liere de adâncime ar putea epuiza pe-
mele de combatere a poluării să fie cea
trolul din aceste fose, provocând ex-
mai bună strategie de conservare în
tincţia tuturor speciilor ce depind de
aceste situaţii, chiar şi acolo unde co-
acest habitat. De asemenea, cu cât nu-
munităţile biologice în cauză nu sunt
mărul de peşti şi balene din oceanele
cunoscute în întregime.

84 Capitolul 3
Studii asupra diversităţii: colectarea şi numărarea speciilor

Descrierea diversităţii grupelor majore de organisme reprezintă o sarcină extrem de grea.
Instituţii mari şi echipe de cercetători efectuează deseori sondaje biologice care vizează ţări şi
regiuni întregi, ce pot dura decenii. O asemenea muncă include prelevarea de mostre din teren,
identificarea speciilor deja cunoscute, descrierea celor noi şi într-un final publicarea rezultatelor
pentru ca şi alţi cercetători să poată beneficia de ele. Trei exemple sunt reprezentate de proiectele
de amploare Flora Americii de Nord, cu baza de lucru în Grădina Botanică din Missouri, Flora
Malaeziană, din regiunea indo-pacifică, coordonată de Rijksherbarium, din Olanda şi Fauna
Euroapea. Proiectul Fauna Europaea a avut drept scop realizarea unei baze de date referitoare la
organismele animale terestre şi de apă dulce din Europa. Trei instituţii au fost responsabile de re-
alizarea acestui proiect: Universitatea din Amsterdam (Muzeul Zoologic din Amsterdam), re-
sponsabilă pentru coordonare şi management; Universitatea din Copenhaga (Muzeul Zoologic)
pentru colectarea datelor şi crearea bazelor de date integrate şi Muzeul Naţional de Istorie
Naturală din Paris pentru validarea informaţiilor. În total au fost 59 de grupuri de coordonare, în
care au fost implicaţi 417 taxonomişti şi specialişti asociaţi (Fontaine şi alţii, 2007).
Pentru efectuarea unor astfel de studii cercetătorii determină identitatea şi numărul speciilor
prezente în arealul studiat, efectuând colectări foarte meticuloase de mostre în decursul unei pe-
rioade îndelungate de timp (Forkner şi alţii, 2006). Colecţia este apoi sortată şi clasificată cu atenţie
de către specialişti, de multe ori chiar în incintele muzeelor de istorie naturală. De exemplu în 1985
o echipă de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra a colectat peste un milion de cărăbuşi dintr-
un areal de 500 de hectare de pădure tropicală din Parcul Naţional Dumoga-Bone, Sulawesi,
Indonezia. Această acţiune a condus la realizarea unei liste de 3 488 de specii, dintre care foarte
multe erau până atunci necunoscute lumii ştiinţifice. Cercetările ulterioare din cadrul muzeului
au permis identificarea a peste 1 000 de specii în plus faţă de numărul estimat iniţial, 2 000 de
alte specii rămânând a fi identificate în decursul anilor şi deceniilor ce aveau să urmeze.
Estimarea numărului de specii
La nivel mondial cel mai diversificat grup de organisme pare a fi cel al insectelor, cu aprox-
imativ 750 000 de specii cunoscute, aproape jumătate din numărul total de specii de pe Glob (Fig.
3.6 A). Dacă presupunem că numărul total de specii de insecte poate fi estimat corect în pădurile
tropicale, unde are cei mai numeroşi reprezentanţi, atunci există şi posibilitatea estimării număru-
lui total de specii din lumea întreagă. Mulţi entomologi au încercat să atingă această performanţă
prelevând mostre din comunităţi de insecte din pădurile tropicale folosind metode ca afumarea
cu insecticide a copacilor sau colectarea manuală intensivă (Fig. 3.9) (Ødegaard, 2000; Novotny
şi alţii, 2002). Aceste studii au relevat existenţa în coronamentul arborilor a unei faune de insecte
extrem de bogate, aproape necunoscută. Folosind rezultatele furnizate de asemenea colectări in-
tensive, entomologii au încercat să calculeze numărul de specii de insecte. Un punct de plecare
în aplicarea metodei este afirmaţia că în pădurile tropicale există 55 000 de specii de arbori şi liane.
Conform prelevărilor detaliate din teren efectuate de către entomologi, s-a stabilit că în medie 9
specii de cărăbuşi specializaţi se hrănesc numai cu specii de plante, estimându-se astfel că există
400 000-500 000 de specii de cărăbuşi de frunziş, adică aproximativ 44% din toate speciile de
cărăbuşi. Deoarece cărăbuşii reprezintă aproximativ 20% din totalul speciilor de insecte, se es-
timează că pădurile tropicale adăpostesc în jur de 5 milioane de specii de insecte. Aceste calcule
(A) (B)
FIG. 3.9 (A) Un cercetător folosind afumarea cu insecticid pentru a culege exemplare de insecte din
frunzişul unei păduri tropicale (Foto © Mark Moffett/Minden Pictures). (B) În laborator, un cercetător
costarican începe procesul de sortare, descriere şi identificare a speciilor (Foto de Robert Colwell).
dau rezultate comparabile cu cele precedente care estimau că există 5 până la 10 milioane de specii
de insecte la nivel planetar (Gaston şi Spicer, 2004).
Asemenea reguli pot fi folosite pentru a determina câte specii sunt implicate în anumite re-
laţii biologice (May, 2002; Schmit şi alţii, 2005). De exemplu, în Europa, unde speciile au fost
studiate în detaliu, există de aproape 6 ori mai multe specii de fungi decât de plante. Dacă pro-
porţia aceasta poate fi aplicată la nivel mondial înseamnă că este posibil să existe până la 1,6 mil-
ioane de specii de fungi în raport cu cele 250 000 de specii de plante estimate la nivel global. Din
moment ce numai 69 000 de specii de fungi au fost descrise până în prezent, este posibil să ex-
iste peste 1,5 milioane de specii încă nedescoperite, dintre care cele mai multe în habitatele trop-
icale. Dacă se dovedeşte că diversitatea speciilor de fungi creşte odată cu apropierea de Ecuator,
aşa cum au sugerat unii cercetători (Frohlich şi Hyde, 1999), atunci este posibil să existe chiar
până la 9 milioane de specii încă necunoscute.
O altă metodă de evaluare a numărului de specii este să se presupună că fiecare specie de plantă
şi insectă care împreună formează majoritatea speciilor cunoscute în prezent, susţine cel puţin câte
o specie de bacterii, protozoare sau nematode (viermi inelaţi). De aici decurge faptul că numărul
estimat de specii existente în lume trebuie înmulţit cu patru, ajungându-se la un total de 20 până

86 Capitolul 3
la 40 de milioane de specii la nivel global. Toate aceste abordări permit estimarea unui număr pre-
liminar de specii din diversele comunităţi biologice în timp ce cercetătorii îşi desfăşoară în con-
tinuare activitatea mai riguroasă de prelevare şi identificare.
SPECIILE GREU DE OBSERVAT. Dificultatea estimării numărului de specii este agravată de fap-
tul că speciile greu de observat nu au fost tratate cu atenţia cuvenită de către taxonomişti. Din mo-
ment ce acestea constituie majoritatea speciilor de pe Glob, dificultatea identificării şi catalogării
lor întârzie înţelegerea completă a adevăratelor dimensiuni ale biodiversităţii planetei. Organismele
greu de observat, incluzând rozătoarele mici, majoritatea insectelor şi microorganismelor au o
probabilitate mult mai mică de a fi observate din întâmplare în afara habitatului lor natural, aşa
cum s-a întâmplat cu celacantul sau chiar şi în interiorul mediului lor nativ. De exemplu, acarienii
din sol, insectele, cum ar fi păduchii de scoarţa şi nematodele, atât din sol cât şi din apă sunt de
dimensiuni mici şi greu de studiat. Dacă ar fi studiate în mod adecvat s-ar putea dovedi că aceste
grupe deţin sute de mii sau chiar milioane de specii. De la demonstrarea rolului nematodelor ca
paraziţi ai rădăcinilor plantelor de cultură, oamenii de ştiinţă au început să-şi concentreze în mod
vizibil eforturile către colectarea şi descrierea acestor minusculi viermi inelaţi. Ca urmare, lista
de specii a acestui grup de organisme a crescut de la cele 80 de specii cunoscute în 1860 la circa
20 000 de specii în prezent. Majoritatea speciilor de nematode descrise sunt originare din regiu-
nile de coastă ale Europei de nord-vest. Unii experţi apreciază că ar putea exista alte milioane de
specii care aşteptă să fie descoperite (Boucher şi Lambshead, 1995), deşi acest număr este spec-
ulativ. Ca şi în cazul altor grupuri taxonomice, numărul restrâns de specialişti este factorul care
limitează dezvăluirea diversităţii acestui imens grup de specii.
Bacteriile sunt de asemenea foarte puţin cunoscute (Dunlap, 2001; Azam şi Worden, 2004)
şi astfel subestimate numeric în totalul de specii de pe Glob. În prezent, deoarece acestea sunt greu
de identificat, sunt cunoscute de către microbiologi doar în jur de 5 000 de specii de bacterii. Totuşi,
progresele făcute în analiza ADN-ului bacterian indică faptul că ar putea exista între 6 400 şi
38 000 de specii într-un singur gram de sol şi 160 de specii într-un litru de apă de mare (Nee, 2003).
O atât de mare diversitate aflată în mostre de mici dimensiuni sugerează că ar putea exista mii
sau chiar milioane de specii de bacterii încă nedescoperite. Multe dintre aceste bacterii ne-
cunoscute sunt probabil foarte răspândite şi de importanţă ecologică majoră. În regnul Archaea,
care a fost puţin studiat în trecut, continuă să fie descoperite chiar şi noi încrengături de bacterii.
Multe specii greu de observat care trăiesc în habitate inaccesibile nu vor fi găsite şi catalo-
gate dacă biologii nu le vor căuta. Lipsa colectării a limitat cunoaşterea bogăţiei de specii a medi-
ului marin (Grassle, 2001), care deţine un număr imens de specii şi chiar comunităţi întregi încă
necunoscute sau cunoscute parţial. Nevertebratele marine, cum ar fi policheţii, nu au fost studi-
ate în profunzime deoarece trăiesc pe fundul oceanului (Fig. 3.10). În plus, o încrengătură cu totul
nouă de animale, Lorcifera, a fost descrisă în 1983 pe baza unor specimene prelevate din adân-
cul mării (Kristensen, 1983), iar o altă nouă încrengătură, Cyclophora, a fost descrisă pentru prima
oară în 1995, pe baza unor minuscule creaturi ciliate găsite pe cleştii homarului norvegian (Fig.
3.11) (Funch şi Kristiensen, 1995). În 1999, cea mai mare bacterie din lume a fost descoperită în
largul coastei Namibiei, având celule individuale la fel de mari ca ochii musculiţelor de fructe
(Schulz şi alţii, 1999). Fără îndoială, multe alte specii, genuri, familii, ordine, clase şi încrengă-
turi (poate chiar regnuri) aşteaptă să fie descoperite.
Având în vedere că în jur de 20 000 de noi specii de animale sunt descrise în fiecare an şi prob-
Păsări
Mamifere
Amfibieni
Polichete
Carii
100
Procentul speciilor descrise
80
60
40
20
1750 1800 1850 1900 1950 2000

Ani
FIG. 3.10 Procentele cumulative ale speciilor cunoscute şi descrise din anul 1750 până în 2000
pentru cinci grupuri de animale din Chile. Se observă faptul că majoritatea păsărilor şi mami-
ferelor erau deja descrise în 1900 şi probabil rămân puţine specii încă nedescoperite. În schimb,
policheţii şi păduchii de scoarţa au fost în mare parte neglijaţi de către primii taxonomişti şi abia
recent au început să fie investigaţi şi descrişi. Amfibienii ocupă un rol intermediar ca domeniu
de studiu (după Primack şi alţii 2001).
abil alte 5 milioane de specii aşteaptă să fie identificate, sarcina de a descrie speciile lumii vii nu
va fi dusă la capăt nici măcar în 250 de ani dacă se continuă în ritmul actual! Prin această arfi-
maţie subliniem nevoia imperioasă de formare şi antrenare în activitate a unui număr tot mai mare
de taxonomişti.
Nevoia de mai mulţi taxonomişti

În descrierea şi catalogarea diversităţii biologice a învelişului biotic al Terrei, o problemă ma-
joră a comunităţii ştiinţifice o constituie lipsa taxonomiştilor pregătiţi şi interesaţi de anumite grupe
de specii încă nedescoperite. În momentul de faţă sunt doar aproximativ 1 500 de taxonomişti în
lume calificaţi să lucreze cu specii tropicale, mulţi dintre ei localizaţi în ţări temperate. Din pă-
cate, numărul lor este mai degrabă în scădere. Când taxonomiştii din mediul academic se retrag
din activitate, universităţile au tendinţa fie de a desfiinţa postul din pricina dificultăţilor financiare,
fie de a înlocui biologul ieşit la pensie cu un non-taxonomist. Mulţi membri ai tinerei generaţii
de taxonomişti sunt atât de preocupaţi de tehnologia sistematizării moleculare şi de cea a anal-
izei datelor asociate încât nu sunt nici interesaţi şi nici capabili să continue tradiţia descoperirii
şi catalogării comorilor biologice ale lumii. Este necesară o creştere semnificativă a numărului
de taxonomişti de teren, axaţi în principal pe descrierea şi identificarea speciilor tropicale şi ma-

88 Capitolul 3
FIG. 3.11 O nouă încrengătură, Cycliophora, a fost descrisă prima oară în 1995. Încrengătura conţine o
specie în formă de ulcior, Symbion pandora (în imagine circa 40 de indivizi), care se ataşează cleştilor ho-
marului norvegian, Nephrops norvegicus (foto prin amabilitatea lui Reinhardt Kristensen, Universitatea din
Copenhaga).
rine pentru a continua misiunea de descriere a biodiversităţii Terrei. O mare parte a acestui efort
ar trebui îndreptată către grupurile mai puţin cunoscute, cum ar fi ciupercile, bacteriile şi never-
tebratele. Şi, acolo unde este posibil, aceşti taxonomişti trebuie să fie rezidenţi în ţări tropicale,
unde şi diversitatea speciilor este mai mare. Considerăm că Societăţile de istorie naturală şi
cluburile de naturalişti profesionişti şi amatori pot juca de asemenea un rol important în asistarea
acestor eforturi şi în prezentarea către publicul larg şi grupurile de studenţi a problemelor şi as-
pectelor incitante ale biodiversităţii, încurajând astfel cercetătorii biologi spre a deveni taxonomişti.
Arnold, A. E. şi L. C. Lewis. 2005. Evolution of fungal endophytes, and their roles against insects. In F. Vega
and M. Blackwell (eds.), Ecological and Evolutionary Advances in Insect Fungus, pp. 74–96. Oxford University
Press, Oxford.
Cowling, R. M., P. W. Rundel, B. B. Lamont, M. K. Arroy şi M. Arianoutsou. 1996. Plant diversity in Medi-
terranean climate regions. Trends in Ecology and Evolution 11: 362–366.

Donoghue, M. J. şi W. S. Alverson. 2000. A new age of discovery. Annals of the Missouri Botanical Garden
87: 110–126.
Forkner, R. E., R. J. Marquis, J. T. Lill şi J. Le Corff. 2006. Impacts of alternative timber harvest practices on
leaf-chewing herbivores of oak. Conservation Biology 20: 429–440.
Gaston, J. K. şi J. I. Spicer. 2004. Biodiversity: An Introduction, 2nd Edition. Blackwell, Oxford.
Groombridge, B. şi M. D. Jenkins. 2002. World Atlas of Biodiversity: Earth’s Living Resources in the 21st
Century. University of California Press, Berkeley, CA.
Heywood, V. H. (ed.). 1995. Global Biodiversity Assessment. Cambridge University Press, Cambridge.
Hubbell, S. P. 2001. Unified Theory of Biodiversity and Biogeography. Princeton University Press, Princeton,
NJ.
Lamoreux, J. F., J. C. Morrison, T. H. Ricketts, D. M. Olson şi alţii 2006. Global tests of biodiversity concor-
dance and the importance of endemism. Nature 440: 212–214.
Lowman, M. D. 1999. Life in the Treetops: Adventures of a Woman in Field Biology. Yale University Press,
New London, CT.
Nee, S. 2003. Unveiling prokaryotic diversity. Trends in Ecology and Evolution 18: 62–63.
Ødegaard, F. 2000. How many species of arthropods? Erwin’s estimate revised. Biological Journal of the Lin-
nean Society 71: 583–597.
Pimm, S. L. şi J. H. Brown. 2004. Domains of diversity. Science 304: 831–833.
Primack, R. şi R. Corlett. 2005. Tropical Rainforests: An Ecological and Biogeographical Comparison. Blac-
kwell Publishing, Malden, MA.
Spalding, M. D., C. Ravilious şi E. P. Green. 2001. World Atlas of Coral Reefs. The University of California
Press, Berkeley, CA.
Wilson, E. O. 1991. Rain forest canopy: The high frontier. National Geographic 180 (December): 78–107.
Worm, B., M. Sandow, A. Oschlies, H. K. Lotze şi R. A. Myers. 2005. Global patterns of predator diversity in
the open oceans. Science 309: 1365–1369.

CAPITOLUL 4
ECONOMIA ECOLOGICĂ ŞI VALORILE

ECONOMICE DIRECTE


Economia ecologică şi valorile economice directe 85
e foarte multe ori deciziile cu privire la protecţia speciilor, comunităţilor biologice,
D ecosistemelor şi diversităţii genetice se rezumă la costuri: cât de mult va costa şi ce

valoare au activităţile de conservare? Valoarea economică a unui obiect este asimi-
lată în general cu suma de bani pe care oamenii sunt dispuşi să o plătească pentru el. Aceasta fiind
doar o cale în a stabili valoarea obiectelor şi inclusiv pe cea a biodiversităţii. Sunt disponibile şi
metode de evaluare care ţin cont de valoarea etică, estetică, ştiinţifică şi educaţională, însă în pre-
zent guvernele şi reprezentanţii marilor corporaţii îşi bazează majoritatea deciziilor strategice pe
valoarea economică. Ca urmare conservaţioniştii se văd nevoiţi să folosească metodologiile şi vo-
cabularul specifice economiei pentru a argumenta protecţia biodiversităţii. Guvernele şi marile
corporaţii sunt mult mai uşor de convins să protejeze biodiversitatea atunci când există şi sti-
mulente economice pentru acest proces. Numai când se va percepe că pierderea biodiversităţii
se traduce şi prin pierderi financiare, guvernele şi marile corporaţii vor acţiona mult mai energic
pentru a preveni fenomenul.
De ce este necesară evaluarea economică a biodiversităţii?

O problemă majoră pentru conservarea biodiversităţii este aceea că resursele naturale sunt des-
eori subestimate în termeni financiari, costurile prejudicierii mediului, epuizarea stocurilor de re-
surse naturale şi valoarea viitoare a resurselor fiind ignorate (MEA, 2005). De cele mai multe ori
cauzele degradării mediului sunt de natură economică, astfel că soluţiile trebuie şi ele să încor-
poreze principii economice. Economia ecologică este o disciplină novatoare care studiază inte-
racţiunea dintre sistemele economice şi cele ecologice. Ea facilitează colaborarea dintre econo-
mişti şi ecologi şi urmăreşte să integreze gândirea lor într-o disciplină intermediară ce are ca scop
dezvoltarea unei lumi durabile. Unul dintre obiectivele principale ale acestei noi discipline este
să conceapă modalităţi de evaluare a biodiversităţii, prin care să îmbine evaluarea economică, pe
de-o parte, şi ecologia, ştiinţele mediului, sociologia şi etica pe de altă parte, sprijinind cu aceste
noi metode politica de creştere a bunăstării (Costanza şi alţii, 1996; Edwards-Jones, 2000;
Dasgupta, 2001; Nunes şi alţii, 2003; Common şi Stagl, 2005). Astfel, de cele mai multe ori, ar-
gumentele în favoarea conservării fundamentate pe considerente economice vor avea şanse mult
mai marei de a fi luate în considerare decât cele bazate pe adevăruri biologice, etice şi emoţio-
nale.
Înainte ca tendinţa de pierdere a biodiversităţii să poată fi inversată, trebuie înţelese cauzele
sale fundamentale. Ce factori îi determină pe oameni să se comporte într-o manieră distructivă?
De obicei degradarea mediului şi extincţia speciilor apar ca efecte colaterale ale activităţiilor eco-
nomice. Pădurile sunt defrişate pentru comercializarea lemnului. Numeroase specii sunt vânate
pentru consumul personal, vânzare şi în cadrul unor activităţi de agrement. Terenurile extravilane
sunt transformate în terenuri arabile pentru ca oamenii să practice agricultura. Anumite specii,
aduse accidental sau intenţionat pe vasele comerciale, invadează insule şi continente distrugând
faunele şi florele locale.
Înţelegerea câtorva principii economice de bază va clarifica motivele pentru care atât de mulţi
oameni tratează mediul înconjurător într-o manieră ce s-a dovedit a fi lipsită de consideraţie şi
distrugătoare. Unul dintre cele mai consacrate principii ale economiei se bazează pe tranzacţia
voluntară, adică pe ideea că o tranzacţie are loc numai atunci când ea este benefică pentru am-
bele părţi implicate. De exemplu, un brutar care îşi vinde pâinea cu 50 de lei bucata va avea foarte

86 Capitolul 4
puţini clienţi. De asemenea, un client dispus să plătească numai 5 lei pe o pâine va deveni în cu-
rând înfometat. Tranzacţia dintre un ofertant şi un cumpărător nu va avea loc decât atunci când
cei doi vor stabili de comun acord un preţ care să fie reciproc avantajos. Adam Smith, un filosof
din secolul al XVIII-lea, ale cărui idei reprezintă fundamentul pentru o mare parte din economia
de astăzi, spunea: Nu datorită bunăvoinţei măcelarului, brutarului sau a berarului ne putem noi
mânca pâinea zilnică, ci datorită interesului acestora pentru propria lor bunăstare (Smith,
1909). Toate părţile implicate într-un schimb economic se aşteaptă să-şi îmbunătăţească propria
situaţie materială. Faptul că fiecare acţionează astfel încât să-şi satisfacă propriul interes se ma-
terializează într-o societate mai prosperă. Smith a asemănat acest efect cu o mână invizibilă care
ghidează piaţa, transformând acţiunile egoiste şi necoordonate într-o prosperitate crescută şi un
anumit grad de armonie socială.
Cu toate acestea există o excepţie notabilă de la principiul lui Smith, care se aplică în mod
direct problemelor de mediu. Smith presupune că beneficiile şi costurile tranzacţiilor libere sunt
acceptate şi suportate de participanţii la tranzacţie. Uneori însă apar costuri şi beneficii colaterale
care sunt suportate de indivizi neimplicaţi în mod direct în schimbul respectiv. Aceste costuri sau
beneficii ascunse sunt cunoscute sub denumirea de externalităţi negative şi pozitive (Loucks şi
Gorman, 2004). Cea mai importantă şi în acelaşi timp cea mai ignorată externalitate negativă o
constituie chiar degradarea mediului ca urmare a activităţilor economice. Un exemplu este de-
versarea apelor uzate rezultate din activităţile industriale în sistemele acvatice: externalităţile aces-
tor activităţi se referă la degradarea calităţii apei potabile în spaţiile din aval, contaminarea cu sub-
stanţe chimice şi extincţia multor specii incapabile să supravieţuiască în apele poluate. Acolo unde
există externalităţi, piaţa nu reuşeşte să aducă beneficii societăţii ca întreg. Eşecul pieţei apare
atunci când resursele sunt distribuite inechitabil, fapt ce permite unor grupuri restrânse de per-
soane fizice sau juridice să beneficieze de bunurile comune. Ca urmare a derulării unor activităţi
economice prosperitatea societăţii ca întreg are de suferit .
Provocarea cea mai mare cu care se confruntă conservaţioniştii este să se asigure că toate cos-
turile şi beneficiile din activităţile economice sunt înţelese şi luate în considerare atunci când tre-
buie formulate decizii ce vizează conservarea biodiversităţii. De cele mai multe ori companiile,
indivizii sau acţionarii implicaţi în activităţile economice productive cu impact asupra mediului
nu suportă costul întreg al activităţilor lor, câştigând în schimb beneficii economice personale sub-
stanţiale. De exemplu, compania ce deţine o termocentrală ce arde cărbune şi emite gaze toxice
beneficiează de pe urma vânzării electricităţii ieftine iar consumatorii de pe urma achiziţionării
ei. Cu toate acestea costurile ascunse ale acestei tranzacţii, respectiv calitatea scăzută a aerului,
vizibilitatea redusă, incidenţa mare a bolilor respiratorii în rândul oamenilor şi animalelor, de-
gradarea florei şi poluarea solurilor, sunt distribuite în întreaga societate şi nu afectează deciziile
companiei.
Un alt exemplu este transformarea arealelor neantropizate în terenuri agricole, suprafeţe con-
struite sau platforme industriale. Asemenea activităţi aduc mari beneficii financiare la nivel in-
dividual şi de corporaţie, deseori ridicând valoarea terenului de 200 până la 2 500 de ori (Hulse
şi Ribe, 2000). Cu toate acestea, considerarea doar a beneficiilor financiare face ca foarte rar să
se ţină cont de pierderile suferite la nivelul biodiversităţii şi calităţii vieţii pentru spaţiile din pro-
ximitate, aceste costuri fiind suportate de societate ca întreg. Conştientizarea acestui dezechili-
bru este cheia înţelegerii declinului economic. Distribuţia costurilor economice la nivelul mem-
brilor întregii societăţii combinată cu concentrarea beneficiilor pentru un grup mic de persoane

creează un conflict între beneficiile private şi costurile publice şi se materializează prin epuiza-
rea sau degradarea resurselor naturale, pierderea biodiversităţii şi chiar scăderea bunăstării so-
ciale.
Când oamenii şi agenţii economici trebuie să plătească pentru consecinţele acţiunilor lor, prin
considerarea externalităţilor negative, vor exista şanse mult mai mari ca aceştia să înceteze dis-
trugerea mediului sau măcar să o diminueze (Arrow şi alţii, 1995; Loucks şi Gorman, 2004).
Câteva din sugestiile menite să descurajeze comportamentul dăunător faţă de mediu includ: per-
ceperea de taxe pentru poluarea aerului provocată de arderea combustibililor fosili; perceperea
unor taxe mai mari pentru folosirea apei şi deversarea de ape uzate; păstrarea de areale neantro-
pizate în compensaţie pentru dezvoltarea altora din proximitate; suportarea daunelor provocate
de eliberarea insecticidelor, erbicidelor şi a îngrăşămintelor chimice în mediu. Multe dintre ţă-
rile europene au aplicat deja aceste măsuri. În plus, în politicile şi strategiile pentru conservarea
diversităţii biologice ar putea să apară penalităţi pentru distrugerea biodiversităţii şi subvenţii pen-
tru conservarea acesteia, fapt ce ar face ca marile industrii să acorde mai multă atenţie modului
în care acţiunile lor afectează mediul.
Determinarea valorii economice a biodiversităţii

Majoritatea resurselor naturale cum ar fi aerul curat, apa curată, calitatea solului, speciile rare
şi chiar frumuseţea peisajelor sunt considerate resurse publice, resurse de proprietate comună sau
resurse cu acces liber. Resursele publice nu sunt controlate de indivizi ci sunt deţinute de întreaga
societate în mod egal. Ele nu sunt proprietatea nimănui şi prin urmare pot fi accesate liber de ori-
cine. Acestor resurse rareori li se alocă o valoare monetară. În absenţa oricărei reglementări, in-
divizii, industriile şi guvernele folosesc şi uzează aceste resurse, plătind doar un cost minim sau
uneori neplătind nimic pentru utilizarea lor. Aceasta este exact situaţia în care apare eşecul pie-
ţei, descrisă drept tragedia proprietăţilor comune, prin care valoarea resurselor de proprietate co-
mună se pierde pentru întreaga societate (Hardin, 1985; WRI, 2005).
În ţările dezvoltate sunt în curs de realizare aşa numitele sisteme contabile verzi (cum este
contabilitatea resurselor naţionale). În aceste state, costurile epuizării şi distrugerii resurselor de
proprietate comună sunt incluse în costurile interne ale afacerii, nefiind privite ca externalităţi.
Atunci când sunt folosite astfel de metode de calcul, valoarea cheltuielilor pentru menţinerea re-
surselor naturale este de multe ori mai mare decât beneficiile pe termen scurt obţinute din ex-
ploatarea lor (Caseta 4.1).
În elaborarea noilor sisteme de contabilitate, specialiştii în conservarea diversităţii biologice
şi în economia ecologică trebuie să ia în considerare şi ratele de amortizare, folosite în general
de economişti pentru a calcula valoarea pe care resursele naturale o vor avea în viitor (Goulder
şi Stavins, 2002; Naidoo şi Adamowicz, 2006). Economiştii folosesc ratele de amortizare pen-
tru a atribui o valoare curentă mai scăzută resurselor sau materialelor care vor fi folosite în vii-
tor, în ideea că este mai bine ca societatea să investească banii într-o prosperitate mai mare decât
să lase resursele naturale neexploatate. De cele mai multe ori economiştii atribuie rate mari de
amortizare (rate mai mari de amortizare a valorii = valori curente mai mici) resurselor naturale
din ţările în curs de dezvoltare (arbori, cherestea, apă, peşte, vânat etc); cu alte cuvinte resursele
exploatate în viitor vor avea o valoare mult mai mică decât resursele echivalente exploatate as-
tăzi. O astfel de abordare conduce la decizii greşite ce duc la folosirea imediată a resurselor, mi-

88 Capitolul 4
CASETA 4.1 - INDUSTRIE, ECOLOGIE ŞI ECOTURIM ÎN PARCUL

NAŢIONAL YELLOWSTONE
Parcul Naţional Yellowstone este au perceput-o ca pe una cu o calitate

cel mai vechi şi mai faimos dintre ariile foarte bună a vieţii (Power 1991; Power
protejate din sistemul de parcuri naţio- şi Barrett 2001; Gude şi alţii, 2005).
nale al Statelor Unite ale Americii. Deşi Industria extractivă, cea mai importantă
politicile federale din statele Wyoming, ramură de activitate în economia lo-
Montana şi Idaho de exploatare a re- cală acum câteva decenii are un impact
surselor naturale (lemn, petrol, gaze na- negativ asupra bunăstarii locale, întru-
turale etc.) din parc şi vecinătatea lui cât a atras noi locuitori şi a afectat prin-
atrag nenumărate discuţii publice, cipalele resurse economice din zonă,
aceste practici nu s-au schimbat prea biota şi peisajul din Parcul Naţional
mult. Yellowstone. În acelaşi timp, una din
Industriile care beneficiază de pe activităţile cele mai performante din
urma acestor politici permisive aduc ca economia locală ce produce totodată
argument faptul că astfel de activităţi cele mai mici pagube ecosistemelor din
sunt necesare pentru bunăstarea eco- parc este ecoturismul.
nomică a comunităţilor umane din îm- Ecoturismul este totuşi o activitate
prejurimile parcului şi chiar pentru dis- care degradează mediul. Zgomotul şi
tricte întregi. Studiile arată însă că poluarea provocată de trecerea a mi-
aceste argumente sunt tot mai mult in- lioane de turişti anual, perturbarea şi
validate de realitate. Economia locală a alterarea comportamentului animalelor
devenit tot mai dependentă de industria expuse constant prezenţei umane, ero-
turismului iar noii rezidenţi şi oamenii ziunea solului, incendiile, sunt câteva
de afaceri s-au mutat în zonă deoarece din efectele secundare ale ecoturismu-
lui. Incendiile accidentale
3 sunt probabil cele mai vizi-
Venit real din
industria neextractivă bile şi mai îngrijorătoare
Venit real din
Indicele schimbării venitului real
2.5 industria extractivă

În regiunea Yellowstone, venitul real
din industriile extractive a fluctuat în
ultimii 30 de ani, dar nu a crescut
2 semnificativ, în timp ce venitul real
din restul economiei – incluzând tu-
rismul, serviciile şi noii rezidenţi ce
s-au retras aici – a crescut constant,
1.5 cu aproape 200%. Economia regiu-
nii a devenit din ce în ce mai inde-
pendentă de industria extractivă.
Cele două linii din grafic ce repre-
1 zintă venitul sunt standardizate să
nivelul anului1969 echivaleze o valoare de 1 în 1969,
când industria extractivă asigura
circa 23% din venitul total al regiunii.
În 2001 industria extractivă asigura
doar 9% din venitul total al regiunii
69
01
73
89
85
97
77
81
93
19
20
19
19
19
19
19
19
19
(după Power, 1991, completări din

An partea autorilor).

Economia ecologică şi valorile economice indirecte 89
efecte negative ale acestuia. Pagubele Mineritul determină introducerea în

produse sunt însă mici în comparaţie mediu a unor substanţe chimice peri-
cu cele aduse de exploatările forestiere culoase, inclusiv cianuri. În final, aceste
şi minerit. Motivul pentru care industria practici nu sunt eficiente din mai multe
extractivă este mult mai distrugătoare motive: (1) micşorează capacitatea de a
decât ecoturismul este simplu: ecotu- extrage ulterior masa lemnoasă prin
rismul poate polua şi altera un habitat afectarea solului şi resurselor de apă
dar nu îl poate distruge. Exploatările necesare regenerării arborilor; (2) mic-
forestiere şi mineritul au multe efecte şorează potenţialul regiunii pentru eco-
nefaste. Tăierea la ras, o practică co- turism, diminuând frumuseţea naturală
mună în silvicultură, poate provoca alu- a zonei; (3) crează costuri ascunse prin
necări de teren masive, mai ales dacă nu scăderea calităţii apei necesare reziden-
se iau măsuri de replantare imediat după ţilor, care vor trebui să plătească mai
tăiere. Solul erodat afectează calitatea mult pentru tratarea apei. De asemenea,
apelor, ucide peştii şi alte organisme numărul locuitorilor a crescut în zona
acvatice iar pierderea învelişului edafic Yellowstone cu 58% din 1970 în 1999,
întârzie dezvoltarea vegetaţiei. cu rate mai mari în zonele rurale, fapt ce
a determinat o explozie a su-
prafeţelor construite reziden-
ţiale la graniţele parcului
(Gude şi alţii, 2005).
Mulţi oameni şi multe afaceri s-

au mutat în Parcul Naţional
Yellowstone datorită frumuseţii
sale naturale. Oamenii preţuiesc
un stil de viaţă cu experienţe în
aer liber, precum aceşti vizitatori
de pe cursul râului Yellowstone
(Foto prin amabilitatea U.S.
National Park Service).
nimizând valoarea resurselor ce urmează a fi folosite în viitor. Folosirea în acest mod a ratelor
de diminuare a valorii accelerează proiectele de dezvoltare chiar dacă o abordare mult mai pru-
dentă constă în micşorarea ratelor de diminuare a valorii resurselor în general, mai ales în ţările
în curs de dezvoltare, unde populaţia locală se bazează pe acestea pentru supravieţuire.
Atribuirea unei valori monetare speciilor, comunităţilor naturale şi ecosistemelor a întărit miş-
carea pentru conservare a diversităţii biologice (Daily, 1997; Jenkins şi alţii, 2004; WRI, 2005;
MEA, 2005). Cercetătorii sunt acum capabili să atribuie valori economice unor variabile cum ar
fi ameliorarea schimbărilor globale a climei, exploatarea în viitor a speciilor neexploatate în pre-
zent sau chiar a speciilor necunoscute încă. În prezent, costurile ascunse ce derivă din activităţi
generatoare de profit ca defrişarea pentru furnizarea de materie primă industriei lemnului, agri-
cultura, pescuitul comercial şi transformarea zonelor umede pentru utilizarea comercială, au în-
ceput să fie incluse în studiile prin care se stabilesc costurile pentru marile proiecte de dezvol-
tare economică.
90 Capitolul 4
Evaluarea proiectelor de dezvoltare

Evaluarea corectă a costurilor pentru dezvoltare aferente proiectelor presupune o analiză în-
ainte de punerea în aplicare. În majoritatea ţărilor dezvoltate, aceste analize fac parte din proce-
dura standard de evaluare a impactului, fiind din ce în ce mai utilizate şi în ţările în curs de dez-
voltare. Deseori chiar agenţiile internaţionale de donaţii solicită astfel de analize înainte de
alocarea fondurilor pentru proiecte.
Analiza cost-beneficiu
Economiştii evaluează proiectele de dezvoltare de mare amploare folosind analizele de im-
pact ecologic şi economic, ce evidenţiază efectele prezente şi viitoare ale proiectului asupra me-
diului şi economiei. Deseori mediul este definit ca incluzând nu numai resursele naturale ex-
ploatabile, ci şi calitatea aerului şi a apelor, calitatea vieţii pentru populaţia locală şi conservarea
speciilor. În forma sa cea mai cuprinzătoare, analiza cost-beneficiu compară valorile câştigate cu
costurile proiectului sau ale resurselor folosite (Hanley şi Splash, 1994; Perrings, 1995). De exem-
plu, în studiul de fezabilitate al unei exploatări forestiere de mare amploare, din care ar rezulta
defrişarea completă a unei păduri, un economist ar putea compara venitul obţinut din exploatare
cu veniturile şi resursele pierdute prin afectarea animalelor cu valoare cinegetică, plantelor me-
dicinale, apei şi peştilor, turismului, speciilor rare de păsări şi populaţiilor de plante sălbatice. Ca
alternativă, economistul ar putea calcula cât ar costa refacerea tuturor acestor resurse. Strategiile
de abordare diferite determină la costuri diferite, uneori chiar foarte diferite.
În una dintre analizele cost-beneficiu, utilizarea resurselor şi serviciilor din mediul terestru
şi marin din Golful Bacuit, Palawn, Filipine, a fost estimată funcţie de trei scenarii (Tabelul 4.1).
În primul caz sunt practicate concomitent tăierea arborilor, turismul şi pescuitul. Atunci când toate
cele trei activităţi sunt practicate simultan, exploatarea pădurii generează un profit mai mare decât
cel din turism şi pescuit. În acelaşi timp, aceasta are un impact negativ asupra celorlalte două din
cauză că favorizează o creştere a concentraţiei de suspensii ce ucide comunităţile de corali şi pe-
TABEL 4.1 Analiza cost-beneficiu a trei variante de dezvoltare din Golful Bancuit,
Palawan, Filipine
Variante de dezvoltareb Turism Pescuit Exploatare Beneficii

totale
Varianta 1: Exploatare intensivă până la epuizarea lemnuluib 6 9 10 25

Varianta 2: Explotare interzisă; crearea de arii protejate c
25 17 0 42
Varianta 3: Exploatare durabilăd 24 16 4 44
Sursa: După Hodgson şi Dixon, 1988.

a
Beneficiile sunt redate în miliarde de dolari per 10 ani.
b
În această variantă exploatarea scade substanţial beneficiile din turism şi pescuit. Lemnul este complet epuizat după 5
ani.
c
În această variantă turismul şi pescuitul sunt industriile durabile, nu exploatarea silvică.
d
În această variantă exploatarea lemnului este permisă dacă se produce prin procedeeprietenoase cu mediul. Lângă
lacuri şi cursuri de apă se menţin păduri tampon. Explotarea nu se face pe pante mari, construcţia de drumuri forestiere
este redusă la minim vânătoarea este interzisă. Impactul asupra pescuitului şi turismului este minim, iar beneficiile eco-
nomice per ansamblu sunt mai mari.

ştii dependenţi de calitatea superioară a resurselor de apă. În al doilea caz, în care pădurile sunt
protejate împotriva defrişării, turismul şi pescuitul obţin un profit mai mare decât în situaţia an-
terioară. În al treilea caz sunt puse în aplicare tehnici de exploatare durabilă a pădurii iar defri-
şarea se face limitat şi în mod responsabil pentru a minimiza impactul negativ asupra mediului.
Dacă s-ar proceda conform acestei a treia opţiuni, exploatarea pădurii pentru produse lemnoase,
turismul şi pescuitul ar putea coexista fără ca una dintre industrii să afecteze beneficiile econo-
mice ale celorlalte. Deşi conform acestei analize exploatarea durabilă a pădurii părea a fi cea mai
bună soluţie pe termen lung, în cele din urmă ea a fost considerată irealistă iar Golful Bacuit a
fost declarat sanctuar marin şi a devenit o staţiune turistică de amploare.
Teoretic, rezultatul unei astfel de studiu este simplu: dacă analiza cost-beneficiu indică fap-
tul că un proiect va fi profitabil, atunci acesta ar trebui demarat, în timp ce proiectele neprofita-
bile ar trebui stopate. În practică însă este bine ştiut că aceste analize sunt extrem de dificil de
cuantificat din cauză că beneficiile şi costurile se modifică mereu şi sunt foarte de greu de mă-
surat. De exemplu, atunci când se construieşte o nouă fabrică de hârtie într-un areal împădurit este
foarte dificil de prevăzut preţul ulterior al hârtiei, rentabilitatea afacerii, necesarul de apă indus-
trială şi valoarea celorlalte specii de plante şi animale din pădurea exploatată. În trecut resursele
naturale folosite sau degradate prin implementarea marilor proiecte de dezvoltare economică erau
ignorate sau subestimate. În prezent se observă o creştere a preocupărilor guvernelor, a grupuri-
lor ce se ocupă cu conservarea biodiversităţii şi a economiştilor de a aplica principiul precauţiei
în luarea deciziei: atunci când există nesiguranţă privind riscurile asociate unui proiect, este mai
bine să se încline spre protejarea mediului din arealul respectiv. În unele cazuri acest lucru poate
însemna chiar respingerea proiectului (Matsuda, 2003; Prato, 2005).
Extrem de avantajoasă ar fi aplicarea pe scară largă a analizelor cost-beneficiu în industriile
primare şi pentru multe dintre activităţile societăţii moderne. Multe activităţi economice par pro-
fitabile chiar şi atunci când sunt în pierdere din cauză că guvernele le subvenţionează prin scu-
tiri de taxe, plăţi directe, combustibili fosili ieftini, apă gratuită şi infrastructură, denumite uneori
subvenţii ascunse (Myers şi Kent, 2001). Aceste subvenţii guvernamentale susţin activităţi eco-
nomice specifice cum ar fi: agricultura, pescuitul, construcţia de maşini, producţia de energie, ajun-
gând la o valoare de 1,4 trilioane de dolari pe an, adică în jur de 5% din economia mondială (Myers
şi Kent, 2001). Subvenţiile pentru agricultură şi pescuit pot avea până la 20-30% din valoarea to-
tală de producţie (MEA, 2005). Fără aceste subvenţii multe activităţi costisitoare şi cu impact pu-
ternic asupra mediului nu ar fi posibile, cum ar fi agricultura din zonele cu costuri ridicate ale for-
ţei de muncă, energiei electrice şi resurselor de apă; pescuitul excesiv din largul oceanelor şi
producerea energiei electrice de o manieră ineficientă şi cu un grad crescut de poluare.
Pierderea resurselor naturale şi bunăstarea societăţii

Au existat numeroase încercări de a include pierderea resuselor naturale în formula de cal-
cul a produsului intern brut (PIB) sau în alţi indici de evidenţiere a producţiei (Balmford şi alţii,
2005; Dobson, 2005). PIB-ul măsoară activitatea economică dintr-o ţară fără a lua în calcul cos-
turile generate de activităţile nesustenabile precum suprapescuitul în zonele litorale sau exploa-
tările miniere netehnologizate care determină creşterea PIB-ului chiar dacă, pe termen lung, se
dovedesc distructive pentru mediul economic din ţara respectivă. În realitate costurile asociate
cu deteriorarea mediului pot fi considerabile, conducând la anihilarea creşterii economice gene-

92 Capitolul 4
Servicii menţinute ale ecosistemelor Servicii degradate ale ecosistemelor Tăiere la ras
şi păşunat
intensiv
Refugii de viaţă sălbatică
Tăiere la ras
Torenţi
Minierit
Tăiere selectivă
MOUNTAIN WATER
Agricultură
Turn de apă ă intensivă
Păşunat tostrad
Dr
um Au
slab de ţară Localitate
Localitate Colmatare
tă Staţie de tratare Râu în care se

olua
Agricultură
uat
a apei deversează apă uzată
de subzistenţă Şeptel
nep
pol
apă
râu
Refugii de viaţă sălbatică Drum
u
Râu c
Staţiune turistică Fabrică

Banc
Pericol! de
Otravă! Dejecţii
aluviuni
Pescuit de coastă Nu pescuiţi!
FIG. 4.1 Ecosistemele agricole, activităţile forestiere şi industriale sunt de obicei valorizate prin produsele
lor. În multe cazuri aceste activităţi au externalităţi negative, erodând solul, degradând calitatea apelor şi
contribuind la apariţia inundaţiilor (dreapta figurii). Fermele, pădurile ar putea fi valorificate şi pe baza be-
neficiilor publice, precum controlul inundaţiilor, stabilizarea solului şi îmbunătăţirea calităţii apei şi ar putea
primi subvenţii pentru aceste beneficii (stânga figurii).
rată de dezvoltarea agricolă şi industrială.

În Costa Rica de exemplu, valoarea pădurii distruse în anii 1980 a depăşit cu mult veniturile
generate de produsele forestiere, astfel că acest sector a fost unul prin care s-au pierdut sume apre-
ciabile din veniturile ţării. Costurile asociate eroziunii solurilor au determinat scăderea valorii pro-
ducţiei agricole cu 17%. În Marea Britanie, în sectorul agricol costurile ascunse de mediu sunt
estimate la aproximativ 2,6 miliarde dolari pe an, adică 9% din valoarea producţiei agricole na-
ţionale. (MEA, 2005). În Statele Unite ale Americii un studiu controversat arată că eroziunea so-
lurilor costă economia naţională circa 44 de miliarde de dolari anual, prin costuri directe gene-
rate de pierderea terenurilor agricole şi costuri indirecte, generate de degradarea apelor şi
deteriorarea stării de sănătate a oamenilor şi animalelor (Pimentel şi alţii, 1995). În întreaga lume
costurile generate de eroziunea solurilor sunt estimate la aproximativ 400 de miliarde dolari anual.
Chiar şi în cazul în care aceste estimări controversate sunt reevaluate prin diminuare, costurile in-
directe generate de eroziunea solurilor şi perturbarea mediului sunt enorme, nefiind incluse în cal-
culul PIB-ului. Dacă fermierii a fi plătiţi funcţie de modul în care protejează solul, controlează
inundaţiile sau contribuie la menţinerea unei calităţi bune a apelor, atunci ei şi-ar îmbunăţi prac-
ticile agricole (Robertson and Swinton, 2005) (Fig. 4.1).Prin excluderea din analizele economice
a costurilor de mediu şi prin pierderea resurselor naturale, multe ţări care par a atinge creşteri eco-
nomice deosebite sunt de fapt în pragul unui colaps economic. Pescuitul neautorizat este un exem-
plu clasic. Creşterea investiţiilor în vase de pescuit duce la creşterea capturilor şi obţinerea unui
profit imediat impresionant. Treptat apar efectele suprapescuitului, cum ar fi dispariţia în cascadă
a speciilor comerciale, fapt ce face ca uneori industria piscicolă să intre în faliment. Chiar şi pro-
fitul generat este folosit în mică măsură pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii prin direcţionarea lui

către investiţii în infrastructură, instruire şi educaţie. În cele mai multe cazuri profitul este di-
recţionat către un număr mic de persoane, societatea ca întreg beneficiind doar de îmbunătăţiri
temporare şi minore.
Costurile ascunse asociate câştigurilor economice superficiale au fost ilustrate de cazul pe-
trolierului Exxon Valdez, care a eşuat în 1989 pe coastele Alaskăi. Datorită deversării acciden-
tale a 40 milioane de litri de petrol, mediul a fost deteriorat, au fost ucise un număr mare de pă-
sări, peşti şi mamifere marine iar depoluarea a costat milioane de dolari. Cu toate acestea
dezastrul economic a fost iniţial o sursă de creştere economică netă, costurile asociate operaţiu-
nilor de depoluare mărind PIB-ul SUA şi asigurând locuri de muncă. Dacă nu luăm în calcul cos-
turile ascunse de mediu şi daunele produse pe termen lung resurselor naturale, un dezastru pre-
cum acela al eşuării petrolierului Exxon Valdez poate fi greşit interpretat ca fiind benefic
economic!
O încercare de a contabiliza epuizarea resurselor naturale, poluarea şi distribuţia inegală a ve-
niturilor în termenii producţiei naţionale este reliefată de Indicele de Bunăstare Economică
Durabilă (Index of Sustainable Economic Welfare – ISEW), a cărui versiune îmbunătăţită poartă
numele de Indicator Real de Dezvoltare (Genuine Progress Indicator – GPI, Cobb şi alţii, 1995).
Acest indice include factori precum pierderea terenurilor agricole, zonelor umede, impactul ploi-
lor acide, incidenţa fenomenului de sărăcie şi efectele poluării asupra sănătăţii umane. Folosind
GPI, se pare că economia SUA nu s-a îmbunătăţit în perioada 1956 – 1986, intrând chiar în de-
clin din 1986 până în 1997, deşi indicele standard, PIB, a crescut simţitor. GPI sugerează un fe-
nomen de care se tem conservaţioniştii: multe economii moderne îşi asigură creşterea doar prin
consumul nesustenabil al resurselor naturale. Pe măsură ce aceste resurse se epuizează, econo-
miile care se bazează pe ele pot fi serios afectate.
O altă modalitate de cuantificare se poate face cu Indicele de Sustenabilitate a Mediului
(ESI), ce agregă 21 de indicatori de mediu. Acest indice clasifică ţările funcţie de: sănătatea şi
ameninţările aduse ecosistemelor lor, vulnerabilitatea populaţiilor umane la un mediu nefavora-
bil, abilitatea societăţii de a proteja mediul şi participarea la eforturile globale de protecţie a me-
diului (Esty şi alţii 2005). Mulţi economişti şi oameni de afaceri sunt îngrijoraţi că o ţară ce pro-
tejează strict mediul şi are un scor ESI mare, nu este competitivă în cadrul economiei mondiale
dacă acest lucru se măsoară cu un indice care include productivitatea şi capacitatea ţării de a pros-
pera. Totuşi, din Figura 4.2. reţinem
Finlanda că sustenabilitatea mediului nu este
Canada legată de competitivitatea economică
65
a unei ţări. State precum Finlanda
Uruguay Brazilia
pot avea o economie ce este atât sus-
Indicele durabilităţii mediului
Bolivia
Rusia S.U.A. tenabilă cât şi competitivă, pe când a
55
România FIG. 4.2. Competitivitatea economică a
unei ţări nu este strâng legată de suste-
45 India nabilitatea mediului, măsurată de cinci se-
Marea Britanie
China turi de indicatori: sănătatea ecosistemelor,
Nigeria
Belgia stresul redus asupra ecosistemelor, vul-
35 nerabilitatea redusă la schimbările de
mediu, abilitatea societăţii şi instituţiilor
de a răspunde provocărilor mediului şi co-
0 2 4 6 8 10 operarea în iniţiativele internaţionale pri-
Indice de competitivitate vind mediul (după Esty şi alţii, 2005).

94 Capitolul 4
Belgiei este competitivă, dar nu are sustenabilitate. Economiile în creştere rapidă ale Chinei şi
Indiei sunt intermediare din punct de vedere al competitivităţii, dar slabe în ceea ce priveşte sus-
tenabilitatea mediului.
În Marea Britanie se utilizează un indicator ce încorporează mulţi factori legaţi de calitatea
vieţii şi care include şi numărul de păsări sălbatice (Bazilchuk, 2004). Acest indicator arată că deşi
numărul păsărilor a rămas constant, numărul de păsări ce trăiau pe lângă ferme a scăzut datorită
mecanizării, predominanţei monoculturilor şi intensificării folosirii pesticidelor.
Implicarea în acordarea unei valori economice diversităţii biologice este foarte importantă pen-
tru conservaţionişti, deşi mulţi ar putea argumenta că orice încercare de a acorda o valoarea mo-
netară strictă diversităţii biologice este inadecvată şi potenţial coruptă, deoarece multe aspecte ale
lumii naturale sunt unice, şi în consecinţă nepreţuite (Ehrenfeld, 1989; Bulte şi van Kooten, 2000).
Adepţii acestui punct de vedere argumentează că nu se poate atribui valoare monetară senti-
mentelor resimţite de oameni când văd un animal sălbatic sau un peisaj natural frumos şi toto-
dată nu se pot atribui valori economice reale vieţilor salvate ori care vor fi salvate, folosind com-
puşi farmaceutici obţinuţi din speciile naturale. De fapt, modelele economice contribuie mult la
dezbaterea privind protecţia diversităţii biologice. Este în avantajul conservaţioniştilor să dezvolte
modele economice pentru a le îmbunătăţi acurateţea şi a le observa limitările, atâta timp cât aceste
modele asigură deseori un sprijin surprinzător de puternic privind rolul crucial al diversităţii bio-
logice în economiile locale, şi nevoia de a proteja ecosistemele. Modelele economice trebuie să
fie prezentate liderilor politici şi încorporate în reglementările ce stabilesc desfăşurarea dezvol-
tării economice.
O abordare privind atribuirea valorii economice

Pentru a acorda valoare economică variabilităţii genetice, speciilor, comunităţilor şi ecosis-
temelor sunt utilizate trei niveluri de valoare: valoarea de piaţă a resurselor; valoarea asigurată
de resursele necolectate, în starea lor naturală şi valoarea viitoare a resurselor (Kareiva şi Levin,
2003). De exemplu, putem acorda o valoare economică bivolului sălbatic din Asia de Sud-Est (Bos
frontalis), o rudă a vitelor domestice pe baza valorii cărnii colectate din populaţiile sale sălbatice,
a valorii prezenţei animalului în natură pentru turism şi potenţialului său viitor în programele de
creştere în captivitate. Pentru că nu există o abordare universal acceptată privind acordarea de va-
loare diversităţii biologice au fost propuse mai multe metode. Printre cele mai utile sunt cele fo-
losite de McNeely şi alţii (1990) şi Barbier şi alţii (1994), în care valoarea biodiversităţii este îm-
părţită în valoare de utilizare directă (cunoscută în alte abordări drept mărfuri) şi valoare de
utilizare indirectă (bunuri publice). Valoarea de utilizare directă este reprezentată de produsele co-
lectate de oameni din natură (precum lemn, peşte, plante medicinale), în timp ce valoarea indi-
rectă cuprinde beneficii asigurate de către diversitatea biologică ce nu implică colectarea sau dis-
trugerea resursei (precum calitatea apei, controlul poluării, productivitatea ecosistemelor, protecţia
solului, recreerea, educaţia, cercetarea ştiinţifică şi moderarea climatului). Această abordare in-
clude de asemenea şi valorile opţionale adică posibilitatea unor beneficii viitoare pentru socie-
tatea umană, precum noi medicamente, surse de hrană şi resurse genetice. Un alt tip de valoare
ce poate fi atribuită biodiversităţii este valoarea de existenţă, pentru calcularea căreia economi-
ştii trebuie să încerce să măsoare cât de mult sunt dispuşi oamenii să plătească pentru a împie-
dica extincţia unei specii (Caseta 4.2). Un concept similar este valoarea testamentară: cât sunt

dispuşi oamenii să plătească pentru a proteja natura pentru copii lor sau pentru generaţiile viitoare.
Combinarea acestor valori poate fi folosită pentru a calcula valoarea economică totală a biodi-
versităţii. Figura 4.3 descrie cum aceste valori pot fi atribuite unui ecosistem tropical umed.
Valorile economice directe

Valorile economice directe pot fi uşor calculate prin observarea activităţilor unor grupuri re-
prezentative de oameni, prin monitorizarea punctelor de colectare a produselor naturale şi prin
examinarea statisticilor de import-export. Valorile sunt împărţite în valori de consum directe (pen-
tru bunuri consumate local) şi valori de producţie, pentru produse ce sunt vândute pe piaţă.
Valoarea de consum directă

Valoarea de consum directă poate fi atribuită bunurilor folosite la nivel local, precum lemnul
de foc sau vânatul, ce nu apar pe piaţa naţională sau internaţională (Godoy, 2001). Oamenii ex-
trag deseori o cantitate însemnată a acestor bunuri din mediul din proximitate. Aceste bunuri nu
apar în PIB-ul ţărilor lor, pentru că nu sunt nici cumpărate, nici vândute. Totuşi, dacă oamenii din
mediul rural nu sunt capabili să obţină aceste produse, datorită degradării mediului, supraex-
Valoarea economică totală a unor ecosisteme de zone umede din mediul tropical
Valoare de utilizare Valori opţionale Valori de existenţă
Valori directe Produse viitoare: Protecţia diversităţii

Valori indirecte biologice
Medicamente
Peşte şi carne Controlul inundaţiilor
Resurse genetice Menţinerea culturii locale
Lemn de foc Fertilitatea solurilor Continuarea proceselor
Materiale biologice evolutive şi ecologice
Lemn şi alte materiale Controlul poluării
de construcţie Sursă de hrană
Apă de băut
Plante medicinale Materiale de construcţii
Transport
Fructe şi plante Surse de apă
sălbatice comestibile Recreere şi turism
(ex. observare păsări)
Nutreţ
Educaţie
Servicii biologice
(controlul bolilor, polenizare)
FIG. 4.3 Evaluarea succesului unui proiect de dezvoltare trebuie să cuprindă şi întreaga gamă de efecte asu-
pra mediului. Această figură prezintă valoarea economică totală a unui ecosistem umed tropical, respectiv va-
loarea directă şi indirectă de folosire, valoarea opţională şi valoarea existenţială. Un proiect de dezvoltare pre-
cum unul de irigaţii scade valoarea ecosistemului atunci când apa este îndepărtată pentru irigarea recoltelor.
Când se consideră această valoare scăzută, proiectul de irigaţii poate reprezenta o pierdere economică (după
Groom şi alţii, 2006, pe baza datelor din Barber, 1993).

96 Capitolul 4
CASETA 4.2 - CÂT VALOREAZĂ O SPECIE?
Imaginaţi-vă că s-ar descoperi o 5. Valoarea speciei poate fi deter-

nouă specie de crini, crescând într-o minată şi folosind utilitatea ei viitoare.
pajişte ce ar fi distrusă pentru ca zona să Protecţia speciei conservă o valoare op-
fie dezvoltată economic. În urma unor ţională. Dacă am împărţi valoarea esti-
cercetări extensive în acest areal cerce- mată a produselor din noile plante şi va-
tătorii nu reuşesc să găsească alte po- riaţia genetică din ultimii 10 ani la
pulaţii de crin. Organizaţiile conserva- numărul total estimat de plante am ob-
ţioniste ar dori să salveze această specie ţine un indicator al valorii medii pentru
de la dispariţie, dar nu sunt sigure de fiecare specie. Valoarea opţională: circa
valoarea ei. Care este valoarea mone- 25 000 000 000 lei obţinuţi din noi pro-
tară a speciei? Iată câteva posibile răs- duse din plante împărţit la 250 000 spe-
punsuri: cii de plante = 100 000 lei.
1. Specia nu are nici o valoare cu- 6. Să presupunem că această specie
noscută pentru oameni şi prin urmare ar produce o substanţă chimică ce ar
nu ar trebui cheltuit nimic pentru sal- avea un impact enorm asupra sănătăţii
varea ei. Valoare: 0 lei. şi bunăstării umane, fiind posibil ca ea
2. Valoarea speciei poate fi consi- să prevină transmiterea unor boli la oa-
derată egală cu costurile de cumpărare meni. Un astfel de compus ar fi efi-
a terenului pe piaţă, cumpărarea lui cient împotriva unei multitudini de boli,
fiind cheia protejării speciei. Dorinţa variind de la unele minore la cele de-
organizaţiilor de a cumpăra terenul pe vastatoare (precum malaria sau SIDA).
care creşte specia este un indicator al Aceste plante ar putea conţine compo-
valorii existenţiale. Valoare de exis- nente capabile să descompună toxinele
tenţă: 25 ha x 100 000 lei per ha = 2 500 din aer sau apă, transformând poluanţii
000 lei. periculoşi în unii inofensivi. Astfel de
compuşi ar oferi speciei o valoare in-
3. Un inginer horticol local este dis-
calculabilă. În astfel de cazuri, specia ar
pus să plătească pentru dreptul exclusiv
avea o valoare egală cu valoarea mo-
de a colecta 10% din bulbii speciei în
netară totală a tuturor activităţilor eco-
fiecare an, timp de 5 ani, pentru a răs-
nomice. Valoarea estimată: 250 mi-
pândi specia şi a vinde plantele rezul-
liarde lei sau infinită.
tare. E dispus să plătească 150 000 lei
în fiecare an pentru acest privilegiu.
Valoarea productivă: 150 000 pe an
timp de 5 ani = 750 000 lei.
4. În medie 200 de botanişti şi iu-
bitori ai naturii vizitează situl în fie-
care an pentru a vedea plantele, chel-
tuind circa 500 lei de persoană pentru
hrană, cazare şi provizii. Putem estima
că turismul valorează 100 000 lei pe an
(200 de oameni x 500 lei). Cum putem determina valoarea unei specii
nou descoperite?

ploatării resurselor naturale sau chiar existenţei unor arii protejate, standardul lor de viaţă va scă-
dea, posibil până la punctul în care sunt forţaţi să emigreze.
Studii asupra societăţilor tradiţionale din ţările în curs de dezvoltare au arătat modul exten-
siv în care folosesc aceşti oameni mediul natural pentru a-şi asigura lemnul de foc, legumele, fruc-
tele, medicamentele şi materiale de construcţie (Fig. 4.4A) (Myers, 1983; Balick şi Cox, 1996;
Cox, 2001). Un studiu privind locuitorii Amazoniei a arătat că 79% din speciile de arbori din pă-
dure erau folosite pentru un alt produs, în afara combustibilului (Prance şi alţii, 1987; Dobson,
1995). Aproape 80% din populaţia lumii depinde încă de medicamente tradiţionale, obţinute din
plante şi animale ca principală sursă de tratament (Tuxill, 1999; Shanley şi Luz, 2003). Peste 5
000 de specii sunt folosite în scopuri medicale în China, 6 000 în India şi 2 000 în bazinul
Amazonului.
Una din cerinţele de bază a oamenilor din mediul rural sunt proteinele pe care le obţin din
carnea animalelor vânate. În multe regiuni ale Africii, vânatul asigură un procent important de
proteine în dieta unei persoane – aproximativ 40% în Botswana şi 75% în RD Congo (fostul Zair)
(Rao şi McGowan, 2002). În Nigeria, peste 100 000 de tone şobolani cu buzunare (Cricetomys
sp.) sunt consumaţi în fiecare an, în timp ce în Botswana anual sunt consumaţi pestre 3 milioane
de iepuri săritori (Pedetes capensis). Estimările ratelor anuale de colectare a vânatului sunt de 74
000 - 181 000 tone în Amazonul brazilian (Peres, 2000a) şi 1- 4 milioane tone în Africa Centrală
(Fa şi alţii, 2001). Ratele de extracţie din Africa sunt în mod clar nesustenabile, fiind de 6 ori
mai mari decât capacitatea de suport a mediului. Vânatul nu include numai păsări, mamifere şi
peşte, ci şi insecte adulte, şerpi, omizi şi viermi. În anumite părţi ale Africii, insectele pot asigura
majoritatea proteinelor din dietă şi vitaminele esenţiale.
(A) (B)
FIG. 4.4 (A) O mare varietate de plante şi alte produse naturale sunt folosite în medicina chinezească.
(B) Animalele sălbatice, precum acest porc mistreţ din Borneo, asigură oamenilor o sursă importantă de
proteine în multe părţi ale lumii (A, foto © Catherine Pringle/Biological Photo Service; B, foto de R.
Primack).
98 Capitolul 4
În ariile din proximitatea coastelor, râurilor şi lacurilor, peştele reprezintă o sursă importantă
de proteine. În întreaga lume, sunt colectate anual din natură 130 milioane tone de peşti, crusta-
cee şi moluşte, din care 100 milioane din mediul marin şi 30 de milioane din apele dulci (WRI,
2000). Mare parte din acestea sunt consumate local. În zonele costiere, pescuitul este deseori sursa
cea mai importantă de locuri de muncă iar peştele asigură majoritatea proteinelor (WRI, 2005).
Chiar dacă acvacultura se dezvoltă rapid, majoritatea peştilor provin încă din natură (Goldburg
şi Naylor, 2005).
Valoarea de consum directă poate fi determinată prin costul substituit, evaluând cât ar trebui
să plătească oamenii dacă ar cumpăra un produs echivalent atunci când sursa locală nu va mai fi
disponibilă. Un exemplu al acestei abordări îl constitue un studiu pilot de estimare a numărului
de porci sălbatici vânaţi în Sarawak, Malaezia de Est. Studiul a implicat contorizarea numărului
de cartuşe trase în ariile rurale şi intervievarea vânătorilor pentru a obţine două seturi de valori
independente ale ratelor de colectare a animalelor (Fig. 4.4B). Studiul a estimat că valoarea di-
rectă de consum a cărnii de porc sălbatic este surprinzător de mare, circa 40 milioane dolari pe
an (Caldecott 1988). În multe cazuri, localnicii nu au bani pentru a cumpăra produsele de pe piaţă
iar în regiunile izolate pieţele pot fi inexistente. Când resursa locală este epuizată, oamenii pot fi
forţaţi să îşi schimbe modul de viaţă, să migreze în alte arii rurale sau la oraşe ori pur şi simplu
să se confrunte cu sărăcia rurală.
O valoare de consum directă poate fi atribuită şi lemnului utilizat pentru încălzire şi prepa-
rarea hranei, lemn adunat din păduri şi tufărişuri (Fig. 4.5). Aproximativ 2,6 miliarde oameni se
bazează pe lemnele de foc ca principală sursă de energie pentru încălzire şi pregătitul hranei (MEA,
2005). Aceasta reprezintă mai mult decât jumătate din modul de folosire a lemnului la nivel glo-
bal. Valoarea acestui combustibil, în zone precum Nepal, Tanzania şi Peru, poate fi determinată
estimând cât ar trebui să plătească oamenii pentru combustibil lichid şi solid, dacă nu ar putea ob-
ţine necesarul din mediu. În multe părţi ale
lumii, oamenii din mediul rural au consumat
toate sursele locale de combustibil, dar nu au
bani pentru a cumpăra combustibil de pe
piaţă. Situaţia, cunoscută drept criza energe-
tică a săracilor îi forţează pe aceştia, în spe-
cial pe femei, să străbată distanţe mai mari
pentru a-şi obţine combustibilul, conducând
la despăduriri. Oamenii sfârşesc prin a arde
resturile recoltelor şi bălegarul, contribuind la
pierderea nutrienţilor minerali necesari pen-
tru a menţine productivitatea agroecosiste-
melor.
În trecut oamenii au dezvoltat diferite
modalităţi de a extrage resursele din mediul
natural, menite a preveni suprafolosirea re-
FIG. 4.5 Unul din cele mai importante produse na-

turale cerute de localnici este lemnul de foc, mai
ales în Africa şi sudul Asiei. În imagine, o femeie
din Nepal poartă o legătură de surcele (Foto © Bill
Kamin/Visuals Unlimited).

Economia ecologică şi valorile economice indirecte
surselor regenerabile (Berkes, 1999, 2001). În unele cazuri tăierea speciilor de arbori fructiferi
naturali era interzisă, vânătoarea nu era permisă în sezonul de împerechere a unor specii, fami-
liile deţineau teritorii de vânătoare în care nu era permis accesul altora. Aceste sisteme erau or-
ganizate la nivel tribal sau sătesc şi erau aplicate prin puternice presiuni sociale. De exemplu, sa-
tele tradiţionale de şerpaşi din Nepal aveau un obicei denumit „shingo nava”, prin care bărbaţii
erau aleşi să păzească pădurile. Aceştia determinau cât lemn pot colecta oamenii şi prin urmare
protejau resursa comună. Persoanele ce încălcau regulile satului erau obligate să plătească
amenzi folosite pentru a finanţa activităţi săteşti.
Multe din aceste sisteme tradiţionale de conservare au fost distruse datorită dezvoltării eco-
nomiei de piaţă şi prin intervenţia guvernelor. Strategiile locale de conservare au fost eliminate
prin decizii ale guvernelor de la nivel central. Acum oamenii vând frecvent pentru bani resursele
naturale în pieţele oraşelor. Când a dispărut controlul social la nivelul satului, sătenii, ca şi stră-
inii, au început să extragă resursele locale într-o manieră distructivă şi nesustenabilă. Atunci când
resursa a fost epuizată, sătenii pot fi forţaţi să plătească preţuri mari pentru multe din produsele
pe care înainte le obţineau gratis din mediul lor natural. Este adevărat şi că accesul la pieţe a ofe-
rit avantaje sătenilor, ce compensează pierderea unor resurse locale. De exemplu, acest lucru a
permis localnicilor să obţină preţuri mai mari pentru produsele lor. Cu banii obţinuţi, oamenii au
posibilitatea afaceri proprii, să îşi educe copiii şi să aibă acces la tratamente medicale moderne.
Deşi dependenţa de produsele naturale locale este asociată lumii în curs de dezvoltare, există
şi arealele rurale din Statele Unite ale Americii, Canada şi alte ţări dezvoltate, în care sute de mii
de oameni sunt dependenţi de lemn pentru încălzire, de vânat sau pescuit pentru a-şi asigura ne-
cesarul de proteine. Mulţi din aceşti oamenii nu ar fi capabili să supravieţuiască în aceste loca-
ţii dacă ar trebui să îşi cumpere produsele bogate în proteine.
Valoarea de utilizare a produselor

Produsele naturale colectate din natură şi vândute pe pieţele comerciale naţionale şi interna-
ţionale au o valoare de utilizare. Metodele economice standard atribuie valoare acestor produse
prin determinarea sumei plătite la prima vânzare minus costurile apărute până la acel punct sau
mai simplu a preţului final de vânzare a produsului. Cele două metode atribuie o gamă largă de
valori aceluiaşi produs. De exemplu, scoarţa cruşinului american (Rhamnus purshiana), colec-
tată în vestul Statelor Unite ale Americii, este ingredientul principal al unor laxative. Preţul de
cumpărare al scoarţei este de circa 1 milion dolari, dar preţul final de vânzare a medicamentelor
este de 75 milioane dolari (Prescott-Allen şi Prescot-Allen, 1986). Stabilirea unei valori cores-
punzătoare pentru acest produs reprezintă o problemă de bază pentru economiştii ecologi.
Valoarea de utilizare a resurselor naturale este importantă, chiar şi în statele industrializate.
Aproximativ 4,5 % din PIB-ul Statelor Unite ale Americii, adică 350 miliarde dolari în anul 2001,
depinde într-o oarecare măsură de speciile sălbatice. Procentul este mai mare pentru ţările în curs
de dezvoltare, ce au o industrie mai redusă şi o proporţie mai mare a populaţiei ce locuieşte în
mediul rural.
Gama produselor obţinute din mediul natural şi vândute pe pieţe este foarte mare: lemn pen-
tru foc şi construcţii; peşti şi crustacee; plante medicinale; fructe şi legume; carne şi piei; fibre;
ratan (trestie indiană – folosită pentru mobilă şi alte articole casnice); miere; ceară; coloranţi na-
turali; alge marine; nutreţuri; parfumuri naturale; gume şi răşini (Radmer, 1996; Baskin, 1997).
În plus, există industrii asociate ce colectează peşti tropicali pentru acvarii, cactuşi, orhidee şi alte
100 Capitolul 4
plante pentru horticultură, păsări, mamifere, amfibieni şi reptile pentru grădini zoologice şi co-
lecţionari privaţi.
În multe cazuri, speciile trebuie colectate numai odată sau de câteva ori, pentru că apoi se pot
înmulţi în captivitate. E nevoie doar de câţiva indivizi pentru a înfiinţa noi populaţii care să fie
folosite în scopuri diverse: dezvoltarea de noi medicamente şi produse industriale, agenţi biolo-
gici de control etc. Rudele sălbatice ale speciilor recoltate pot fi introduse în programe moderne
de creştere pentru îmbunătăţiri genetice. Exploatarea ocazională poate fi considerată valoare pro-
ductivă sau valoare opţională, datorită capacităţii de a menţine şi îmbunătăţii activitatea econo-
mică.
PRODUSELE FORESTIERE. Lemnul este unul din cele mai importante produse obţinute din me-
diul natural, cu o valoare de export la nivel mondial, de circa 135 miliarde dolari pe an (WRI,
2003). Valoarea totală a produselor lemnoase este mult mai mare, circa 400 miliarde dolari pe
an, pentru că majoritatea lemnului exploatat este utilizat şi pe plan local. Produsele lemnoase din
pădurile ţărilor tropicale (incluzând lemn, furnir şi celuloză) sunt exportate pentru a câştiga va-
luta necesară industrializării, plata datoriilor externe şi asigurării locurilor de muncă. În ţări tro-
picale precum Indonezia, Brazilia şi Malaezia, produsele din lemn aduc venituri de miliarde de
dolari pe an (Primack şi Corlett, 2005) (Fig. 4.6A).
PRODUSELE NELEMNOASE DIN PĂDURI (vânat, fructe, latex, răşini, ratan, plante medicinale etc.)
au de asemenea o valoare productivă mare (Fig. 4.6B). Acestea sunt uneori greşit denumite pro-
duse secundare ale pădurii, în realitate fiind deseori foarte importante economic, putând concura
ca valoare cu lemnul. În India, produsele nelemnoase reprezintă 40% din veniturile aduse de pă-
dure şi 55% din locurile de muncă asigurate. Un studiu efectuat în Zimbabwe a arătat că 35% din
veniturile comunităţilor rurale provin din produse naturale. Demn de reţinut este că dependenţa
de produsele naturale este mai mare în gospodăriile cele mai sărace, demonstrând astfel valoa-
rea ecosistemelor în a asigura resurse oamenilor fără alte opţiuni (WRI, 2005).
(A) (B)
FIG. 4.6. (A) Industria lemnului este o sursă majoră de venit în multe ţări tropicale. Arborii sunt colectaţi din
pădurea tropical umedă din Amazonul Brazilian.(B) Produsele nelemnoase sunt deseori importante în eco-
nomiile locale şi naţionale. Mulţi oameni din mediul rural îşi suplimentează veniturile prin adunarea de pro-
duse din pădure pe care le vând în pieţele locale. O familie din Dayak, Sarawak (Malaezia) vinde miere şi
fructe sălbatice (A, Foto prin amabilitatea lui William Laurance; B, Foto de R. Primack).

Multe alte studii au arătat că ecosistemele naturale asigură oamenilor bunuri şi servicii ce nu
apar în datele oficiale ale guvernelor. Dacă se consideră valoarea cumulată a serviciilor ecolo-
gice ale pădurii (sursă de apă potabilă, control al inundaţiilor, prevenire a eroziunii solului etc.),
menţinerea comunităţilor biologice şi valoarea produselor nelemnoase, se obţine o valoare su-
perioară celei rezultate din exploatarea forestieră intensivă, transformarea pădurii în plantaţii co-
merciale sau înfiinţarea unor ferme de animale (Daily, 1997; WRI, 2005). Colectarea atentă a ar-
borilor menită să minimizeze efectele asupra comunităţilor biologice şi serviciilor ecosistemelor,
împreună cu utilizarea produselor nelemnoase poate fi o abordare profitabilă care să justifice men-
ţinerea spaţiilor forestiere.
Medicamentele bazate pe produse din natură sunt necesare pentru a menţine sănătatea oa-
menilor şi reprezintă o industrie cu vânzări la nivel mondial de circa 300 miliarde dolari pe an
(Grifo şi Rosenthal, 1997; Mateo şi alţii, 2001). Natura este o sursă importantă de medicamente
folosite sau ce se pot dezvolta în viitor. O specie cu valoare medicinală mare este saschiul de
Madagascar (Catharanthus roseus) (Tabelul 4.2). Două medicamente derivate din această plantă
sunt eficiente în tratarea maladiei Hodgkin, leucemiei şi altor tumori cancerigene sangvine.
Tratamentele ce folosesc această plantă au crescut rata de supravieţuire în cazul leucemiei infantile
de la 10% la 90%. Câte alte astfel de plante valoroase vor fi descoperite în anii următori şi câte
vor dispărea până să fie descoperite?
Medicamentele sintetizate chimic au la bază principiile active descoperite iniţial la speciile
naturale utilizate în medicina tradiţională (Cox, 2001; Gerwick şi alţii, 2001) (Fig. 4.7). Extrasele
din scoarţa de salcie (Salix sp.) erau folosite de greci şi de triburile native americane pentru a trata
durerea, conducând la descoperirea acidului acetilsalicilic, ingredientul calmant al modernei as-
pirine, unul din cele mai răspândite şi utilizate medicamente. În mod similar, folosirea coca
TABEL 4.2 Douăzeci medicamente descoperite iniţial de către medicina tradiţională

Medicament Utilizare Plantă sursă Nume comun
Ajmalină Artimie Rauwolfia sp. Rauwolfia
Aspirină Analgezic, anti-inflamator Spiraea ulmaria creţuşcă
Atropină Dilată ochii pentru consultaţii Atropa belladonna mătrăgună
Cafeină Stimulent Camellia sinensis ceai
Cocaină Analgezic olftalmic Erythroxylum coca coca
Codeină Analgezic, antitusiv Papaver somniferum mac de grădină
Digitoxin Stimulativ cardiac Digitalis purpurea degetar roşu
Efedrinp Bronhodilatator Ephedra sinica cârcel
Ipecac Emetic Cephaelis ipecachuanha Ipecac
Morfină Analgezic Papaver somniferum mac de grădină
Pseudoefedrină Decongestant Ephedra sinica cârcel
Chinină Profilactic antimalarie Cinchona pubescens chinină
Reserpină Anti hipertensiv Rauwolfia serpentina Rauwolfia
Sennoside A,B Laxativ Cassia angustifolia Senna
Scopolamină Rău de mare Datura stramonium ciumăfaie
Strofantin Colaps cardiac Strophanthus gratus Rose Allamanda
Tetrahidrocanabiol Antiemetic Cannabis sativa marijuană
Toxiferină Relaxează muşchii Strychnos guianensis stricnină
Tubocurarină Relaxează muşchii Chondrodendron tomentosum curare
Vincristină Leucemie pediatrică Catharanthus roseus saschiu
Sursa: după Balick şi Cox, 1996.

102 Capitolul 4
FIG.4.7 Purtând tradiţia ancestorilor Maya,

Antonio Cue din Belize pregăteşte medicamente
din plante ce cresc în apropiere. Ca şi alţi păstră-
tori ai tradiţiilor din ţările în curs de dezvoltare el lu-
crează azi cu cercetători pentru a determina dacă
din aceste plante pot fi obţinute substanţe utile
medicinei moderne (Foto prin amabilitatea lui M. J.
Balick).
(Erythoxylum coca) de către indienii din

Anzi a condus la descoperirea unor derivaţi
sintetici precum novocaina şi xylocaina, fo-
losite pentru anestezie locală în stomatologie
şi chirurgie. Multe alte medicamente impor-
tante au fost prima oară identificate la ani-
male. Speciile veninoase, precum şerpii cu
clopoţei, albinele şi moluştele carnivore
(Conidae) sunt surse bogate de substanţe
chimice cu aplicaţii biologice şi medicale
(Carte, 1996).
Cele mai folosite douăzeci de produse
farmaceutice din SUA se bazează pe sub-
stanţe chimice identificate prima oară în pro-
dusele naturale. Aceste medicamente au o valoare a vânzărilor de 6 miliarde dolari pe an. Un sfert
din reţetele din SUA conţin ingredienţi activi derivaţi din plante şi multe din cele mai importante
antibiotice, inclusiv penicilina şi tetraciclina, sunt derivate din ciuperci şi alte microorganisme
(Dobson, 1998; Taylor, 2000). Recent, medicamentul derivat din fungi, ciclosporina, s-a dove-
dit a fi un element crucial în reuşita transplantelor de inimă şi rinichi. Lumea naturală este şi va
fi cercetată pentru a se identifica viitoarele generaţii de medicamente şi produse industriale.
Chiar şi speciile ce par neimportante, pot avea o valoare mare. Crabii potcoavă (Limulus sp.),
de exemplu, pot fi caracterizaţi ca fiind creaturi neîndemânatice ce se mişcă greu în apele puţin
adânci. În Statele Unite ale Americii, oamenii îi folosesc şi ca momeală ieftină la pescuit. În ul-
timii ani s-a observat însă că
ouălele şi juvenilii crabilor
sunt o sursă importantă de
hrană pentru păsări şi peşti,
acestea din urmă având un
rol decisiv în susţinerea acti-
vităţilor turistice pentru vi-
zionarea faunei săbatice şi
pescuitul sportiv (Fig. 4.8).
FIG. 4.8 Crabii potcoavă se

adună în număr mare pentru a
se reproduce în apele costiere
puţin adânci (Foto © Nick
Greaves/Alamy.).

Fără crabi, populaţiile de păsări şi peşti ar scădea. În plus, sângele crabilor este acum colectat pen-
tru a produce lizat amoebocitic de limulus (LAL), folosit pentru a detecta contaminarea cu bac-
terii în cazul medicamentelor administrate prin injecţie (Odell şi alţii 2005). Această substanţă nu
poate fi sintetizată şi nu există altă sursă pentru ea în afara sângelui crabilor. Fără crabi ca sursă
de LAL, capacitatea noastră de a determina puritatea medicamentelor injectabile ar fi compro-
misă. În mod curent, pescuitul comercial şi sportiv, organizaţiile de protecţie a mediului, turiştii
şi industria biomedicală concurează pentru a avea acces la crabii de pe coastele Statelor Unite ale
Americii şi se luptă pentru a găsi un compromis.
Aguirre, A. A., R. S. Ostfeld, G. M. Tabor, C. House şi M. C. Pearl (eds.). 2002. Conservation Medicine: Eco-
logical Health in Practice. Oxford University Press, New York.
Balick, M. J. şi P. A. Cox. 1996. Plants, People şi Culture: The Science of Ethnobotany. Scientific American
Library, New York.
Balmford, A., A. Bruner, P. Cooper, R. Costanza, S. Farber, R. E. Green şi alţii 2002. Economic reasons for
conserving wild nature. Science 297: 950– 953.
Bulte, E. H. şi G. C. van Kooten. 2000. Economic science, endangered species, and biodiversity loss. Con-
servation Biology 14: 113–119.
Common, M. şi S. Stagl. 2005. Ecological Economics An Introduction. Cambridge University Press, New
York.
Cox, P. A. 2001. Pharmacology, biodiversity and. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, Vol. 4,
pp. 523–536. Academic Press, San Diego, CA. G
Daily, G. C. (ed.). 1997. Nature’s Services: Societal Dependence on Ecosystem Services. Island Press, Wash-
ington, D.C.
Esty, D. C., M. Levy, T. Srebotnjak şi A. de Sherbinin. 2005. Environmental Sustainability Index: Benchmark-
ing National Environmental Stewardship. Yale Center for Environmental Law & Policy, New Haven, CT.
Myers, N. şi J. Kent. 2001. Perverse Subsidies: How Tax Dollars Can Undercut the Environment and the
Economy. Island Press, Washington, D.C. .
Naidoo, R. şi W. L. Adamowicz. 2006. Modeling opportunity costs of conservation in transitional landscapes.
Conservation Biology 20: 490–500.
Nunes, P., J. Van Den Bergh şi P. Nijkamp. 2003. The Ecological Economics of Biodiversity. Edward Elgar,
UK.
Odell, J., M. E. Mather şi R. M. Muth. 2005. A biosocial approach for analyzing environmental conflicts: a case
study of horseshoe crab allocation. BioScience 55: 735–748.
Shanley, P. şi L. Luz. 2003. The impacts of forest degradation on medicinal plant use and implications for
health care in Eastern Amazonia. BioScience 53: 573–584.
Tuxill, J. 1999. Nature’s Cornucopia: Our Stake in Plant Diversity. World Watch Institute, Washington, D.C.

CAPITOLUL 5
VALORI ECONOMICE INDIRECTE


Valori economice indirecte 107
upă cum s-a prezentat în Capitolul 4, unele componente ale biodiversităţii aduc be-
D neficii economice semnificative fără a avea legătură cu activităţile de exploatare.

Aceste componente au o valoare economică indirectă, fiind importante pentru men-
ţinerea resurselor naturale, de care depind economiile la nivel mondial şi pe care se bazează so-
cietatea umană. De exemplu pădurile din etajul montan previn eroziunea solului şi inundaţiile,
riscuri naturale care pot avea efecte distructive pentru comunităţile umane sau activităţile eco-
nomice din aval. Estuarele sunt zone cu resurse bogate de peşte şi fructe de mare, ce asigură dez-
voltarea unor activităţi industriale în valoare de mai multe milioane de euro anual. În acelaşi timp,
aceste zone sunt adevărate bariere împotriva viiturilor generate de furtunile violente, protejând
astfel viaţa şi proprietăţile comunităţilor umane.
Valoarea de folosinţă neconsumabilă

Marea varietate a serviciilor de mediu furnizate de comunităţile biologice au valoare indirectă
importantă, numită valoare de folosinţă neconsumabilă. Ataşată ecosistemelor această valoare este
uriaşă.
Economiştii se află la începutul cuantificării acestei valori la nivel regional şi global (Tabelul
5.1; Fig. 5.1) (Daily şi Ellison, 2002; Balmford şi alţii, 2003; Wang şi alţii, 2005). Chiar dacă
aceste calcule sunt într-un stadiu preliminar este evident faptul că valoarea de folosinţă necon-
sumabilă este enormă şi adesea depăşeşte valoarea produselor naturale recoltate (MEA , 2005).
O estimare sumară a beneficiilor aduse indirect de ecosisteme la nivel mondial indică valori de
peste 33 trilioane dolari pe an, ce depăşesc cu mult valoarea directă rezultată din exploatarea di-
versităţii biologice (Costanza şi alţii, 1997). Deoarece suma depăşeşte produsul global brut cu
aproximativ 18 trilioane dolari, se poate afirma faptul că societăţile umane depind în totalitate de
ecosistemele naturale şi că propria existenţă ar fi periclitată dacă aceste ecosisteme vor fi în con-
tinuare perturbate sau distruse (Diamond, 2005). Printre cele mai importante beneficii aduse de
biodiversitate se numără recircularea nutrienţilor şi reciclarea deşeurilor, în special de către zo-
nele umede şi cele costiere. Mulţi economişti de mediu se confruntă totuşi cu probleme atunci
când vor să ajungă la un sistem general valabil de efectuare a acestor estimări. Folosind abordări
TABEL 5.1 Valoarea estimată a ecosistemelor lumii, utilizând metode ale

economiei ecologice
Ecosistemea Suprafaţă totală Valoarea anuală locală Valoarea globală anuală
(milioane ha) (USD/ha/an) (trilioane USD/an)
zone costiere 3 102 4 052 12,6
oceane 33 200 252 8,4
zone umede 330 14 785 4,9
păduri tropicale 1 900 2 007 3,8
lacuri, râuri, fluvii 200 8 498 1,7
alte păduri 2 955 302 0,9
pajişti 3 898 232 0,9
terenuri agricole 1 400 92 0,1
Sursa: după Costanza şi alţii, 1997

a
Deşerturile, tundra, zonele urbane şi suprafeţele acoperite cu gheaţă sau rocă la zi nu sunt incluse în evaluare

108 Capitolul 5
Servicii ale ecosistemelor

Resurse Cultural
(ex. hrană, apă, (ex. spiritual, estetic,
combustibili) recreaţional şi
educaţional)
Regularizare Suport
(ex. control climatic, (ex. producţia primară
controlul inundaţiilor şi formarea solurilor)
controlul bolilor)
Bunăstare
şi reducere a sărăciei
Resurse de bază pentru

o viaţă de calitate
Sănătate
Societăţi stabile
Apărare de dezastre
Libertate de alegere şi
acţiune
FIG. 5.1 Serviciile ecosistemelor sunt necesare pentru bunăstarea oamenilor (după MEA,
2005).
diferite Pimentel şi alţii (1997) şi Balmford şi alţii (2002) au ajuns la o valoare finală a diversi-
tăţii biologice ceva mai redusă decât Costanza şi alţii (1997), însă ceea ce este cel mai important,
valoarea indirectă este mai mare în raport cu valoare de consum directă, ce lasă loc speranţei că
sunt posibile îmbunătăţiri ale acestor estimări.
În cele ce urmează, vom încerca să trecem în revistă cele mai importante dintre beneficiile
derivate din conservarea biodiversităţii, valori care în mod obişnuit nu apar în bilanţurile finale
ale evaluărilor de mediu sau în PIB.
Productivitatea ecosistemelor şi stocarea carbonului

Capacitatea plantelor şi algelor de a realiza fotosinteza permite energiei solare să fie stocată
în ţesuturile vii. Energia depozitată în plante este adesea folosită de oameni ca hrană, combusti-
bil, nutreţuri sau alte tipuri de furaje pentru animale. Plantele constituie punctul de plecare a nu-
meroase lanţuri trofice, utilizate de om. Nevoile umane de resurse naturale reprezintă peste 40%
din productivitatea mediului terestru (Vitousek şi alţii, 1997; Chapin şi alţii, 1998; DeFries şi alţii,
2004). Activităţile de distrugere a vegetaţiei dintr-o zonă prin suprapăşunat, defrişare iraţională
pentru masa lemnoasă, vor perturba abilitatea ecosistemelor de a mai acumula energia solară. În
final, se va ajunge la scăderea producţiei de biomasă şi la deteriorarea comunităţilor animale, afec-
tând în mare măsura şi omul, care este dependent de aceste resurse.
În mod similar, estuarele din zonele de coastă sunt areale unde plantele şi algele cresc extrem
de rapid, constituind punctul de plecare a multor lanţuri trofice care se termină, de obicei, cu pe-
ştii şi fructele de mare de importanţă industrială (Tabel 5.1). U.S. National Marines Fisheries

Service a estimat că daunele produse estuarelor (mai ales prin poluare) au costat Statele Unite ale
Americii mai mult de 200 milioane dolari/an, prin pierderea valorii de consum directe (peşti, fructe
de mare, etc.) şi neconsumabile (peştii prinşi de pescarii amatori) (McNeely şi alţii, 1990). Chiar
şi atunci când ecosistemele sunt reabilitate sau restaurate cu costuri extrem de mari, se întâmplă
ca funcţionarea lor să nu fie la fel de bună ca a ecosistemelor iniţiale şi aproape sigur nu vor avea
aceeaşi compoziţie şi bogăţie de specii.
Oamenii de ştiinţă investighează modul în care pierderea de specii din comunităţile biologice
afectează procese ecosistemice precum creşterea plantelor, capacitatea acestora de a absorbi dio-
xidul de carbon atmosferic şi abilitatea de a se adapta la schimbările climatice globale (Loreau
şi alţii, 2002; Diaz şi alţii, 2003; Zavaleta şi Hulvey, 2004). Un astfel de experiment a fost rea-
lizat pe o pajişte din Minnesota unde au fost plantate pe parcele de 3x3m câte 1, 2, 6, 8, 12 şi 24
de specii (Tilman, 1999). Creşterea plantelor şi rata de asimilare a nutrienţilor din sol au fost mai
ridicate pe parcelele cu mai multe specii, acest fapt indicând clar importanţa diversităţii specii-
lor pentru productivitate (Fig. 5.2). Rezultatele au fost susţinute de o serie de alte observaţii rea-
lizate pe pajiştile naturale din apropiere. Parcelele cu o diversitate mai mare a speciilor s-au do-
vedit a fi mai rezistente la secetă şi specii invazive. Cercetări similare au fost realizate ulterior
pe pajişti, păşuni şi zone umede din Europa, înregistrându-se aceleaşi rezultate.
Este cunoscut faptul că biodiversitatea se află în continuă scădere ca rezultat al activităţilor
umane în majoritatea ecosistemelor principale (Foley şi alţii, 2005). Se pune întrebarea până la
ce nivel va descreşte productivitatea acestor ecosisteme. Trebuie să ştim răspunsul la această în-
trebare înainte ca, la nivel mondial, industriile forestieră, agricolă şi piscicolă să fie grav afec-
tate de declinul numeric şi calitativ al speciilor. Este corect să presupunem că ecosistemele cu o
diversitate mai redusă a speciilor vor fi mai puţin capabile să se adapteze la schimbările clima-
tice asociate creşterii nivelului de dioxid de carbon şi încălzirii globale. De exemplu, ecosiste-
mele pădurilor temperate cu puţine
specii vor fi mai puternic afectate de
pierderea de specii in momentul în
65
care acestea vor fi atacate de boli şi
Acoperire totală (procent din suprafaţă)
60 insecte exotice.
Acoperire maximă
55 Valoarea pădurilor neexploatate
50 pentru stocarea carbonului şi absor-
45 bţia dioxidului de carbon din atmos-
Mai multe specii, acoperire mare feră este larg recunoscută de către
40
economiştii de mediu. Azi, în urma
35 Puţine specii, acoperire mică unor iniţiative promovate la nivel in-
30 ternaţional venite ca răspuns la
25 schimbările climatice globale, multe
0 5 10 15 20 25
Număr de specii prezente
ţări şi corporaţii încearcă să-şi re-
ducă emisiile de dioxid de carbon,
plătind totodată pentru protejarea şi
FIG. 5.2 Speciile de plante de preerie au fost crescute în loturi
experimentale. Loturile ce conţineau cele mai multe specii au în- refacerea pădurilor sau a altor eco-
registrat cele mai mari creşteri, măsurate prin gradul de acope- sisteme (Jenkins şi alţii, 2004;
rire cu plante (procentul din suprafaţa totală ocupat cu plante) Beedlow şi alţii, 2004; MEA, 2005).
şi productivitatea totală a plantelor (greutatea totală uscată a
plantelor din lot) (după Tilman, 1999). Regenerarea pădurilor din zona tem-

110 Capitolul 5
perată, în special a celor din America de Nord, se pare că va avea un efect considerabil în dimi-
nuarea cantităţii de dioxid de carbon din atmosferă.
Protecţia resurselor de apă şi sol

Comunităţile biologice au o importanţă vitală pentru protecţia ecosistemelor, funcţionând ca
adevărate zone tampon împotriva inundaţiilor şi secetei, contribuind astfel la îmbunătăţirea ca-
lităţii apei şi aerului (Pimentel şi alţii, 2000). Frunzele din coronamentul arborilor şi litiera de la
baza lor se constituie în bariere împotriva ploilor, reducând impactul asupra solului; rădăcinile
plantelor şi unele organisme care se găsesc în sol servesc la aerarea lui, mărindu-i capacitatea de
a absorbi apă. Această capacitate sporită de a reţine apa reduce vulnerabilitatea la inundaţii, care
ar deveni un fenomen caracteristic după fiecare ploaie mai puternică; de asemenea, după înceta-
rea acestora, apa este eliberează treptat timp de câteva zile/săptămâni, permiţând comunităţilor
biologice să beneficieze de un aport hidric semnificativ. Jnepenişurile din Munţii Ceahlău au rolul
de a redistribui în timp apa acumulată din precipitaţii, serviciu fără de care solurile din etajul su-
balpin ar fi rapid levigate (Popova-Cucu, 1975). Doar valoarea pădurilor pentru protecţia resur-
selor de apă de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii a fost estimată la 4 miliarde dolari/an.
Atunci când vegetaţia este afectată
prin tăiere, defrişare, extinderea zonelor
agricole şi a altor activităţi antropice, rata
eroziunii solului şi riscul de apariţie a
alunecărilor de teren creşte rapid, scă-
zând valoarea terenului pentru utilizare
antropică directă (Fig. 5.3) (Quist şi alţii,
2003). Degradarea solului limitează abi-
litatea plantei de a se revitaliza după o pe-
rioadă dificilă iar pe termen lung afec-
tează fertilitatea solului, caracter foarte
important pentru agricultură. În plus,
concentraţia ridicată de suspensii din apă
poate cauza mortalitatea sporită a peşti-
lor, recifelor de corali şi a altor animale
marine din zonele costiere. De asemenea,
eroziunea şi inundaţiile contribuie la de-
gradarea resurselor de apă necesare pen-
tru aprovizionarea comunităţilor care lo-
cuiesc în lungul râurilor, sporind riscul de
apariţie a bolilor hidrice. Eroziunea so-
lului contribuie la acumularea unor can-
tităţi foarte ridicate de sedimente în spa-
tele barajelor de pe râuri, determinând
scăderi ale potenţialului hidroenergetic;
FIG. 5.3 Exploatările forestiere şi construcţia de drumuri în alte cazuri, prin acumularea sedimen-
pe pante abrupte conduc la eroziune masivă a solului şi
alunecări de teren, distrugând o mare parte a valorii eco-
telor rezultate în urma proceselor ero-
nomice a ecosistemelor forestiere (foto R. Primack). zionale, se formează bancuri de nisip şi

insule, ce îngreunează sau chiar împiedică navigaţia fluvială.

Inundaţiile sunt dezastrele naturale cele mai frecvente la ora actuală, cauzând la nivel mod-
nial moartea a peste 100 000 de oameni doar în ultimii ani. Inundaţiile catastrofale din anul 2005
din diferite regiuni ale României (Banat, vestul şi sudul Moldovei, sudul Câmpiei Române) au
determinat moartea a 76 persoane şi pagube estimate la 1,66 miliarde euro, adică 0,6% din PIB-
ul României (Apele Române, 2006). Frecvenţa inundaţiilor a crescut de multe ori pe parcursul
ultimelor decade, faptul datorându-se în mare parte concentrării unei populaţii din ce în ce mai
numeroase în zonele de coastă, asociată cu distrugerea zonelor umede iniţiale şi a ecosistemelor
din amonte (MEA, 2005). Inundaţiile catastrofale, fără precendent, din Bangaldesh, India,
Filipine, Thailanda şi America Centrală au fost asociate cu defrişările recente din aceste ţări.
Daunele importante cauzate de inundaţii terenurilor agricole din India au determinat guvernul,
autorităţile locale şi chiar anumite iniţiative particulare să recurgă la programe de plantare de ar-
bori în Himalaya. Îndiguirea Dunării pe sectorul inferior este considerată una din cauzele ac-
centuării efectelor inundaţiilor din 2006 din lungul fluviului (MMDD, 2007).
Pentru a preveni inundaţiile, în zonele industrializate ale lumii au fost promovate priorităţi
pentru salvarea şi conservarea zonelor umede. Se estimează că zonele umede au o valoare de
6 000 dolari/ha/an pentru reducerea riscului de inundaţii şi alte servicii ecosistemice, aceasta va-
loare fiind de trei ori mai mare decât cea dată de exploatarea în scop agricol a aceleaşi zone (MEA,
2005). Transformarea albiilor majore ale râurilor în zone agricole de-a lungul fluviilor Mississippi,
Missouri şi Red River în SUA, Rhin, Dunăre, Volga în Europa, este considerată a fi o cauza ma-
joră a inundaţiilor devastatoare din ultimii ani. Remarcabilă în acest sens este inundarea oraşu-
lui New Orleans în anul 2005 după ce Uraganul Katrina a lovit Delta fluviului Mississippi, deltă
puternic artificializată de expansiunea spaţiului urban şi dezvoltarea agricolă. Riscul de inunda-
ţii s-ar reduce în mod substanţial dacă s-ar reconstrui în anumite proporţii zonele umede iniţiale,
existente în lungul acestor fluvii. (Caseta 5.1)
CASETA 5.1 - PROFEŢIA ÎMPLINITĂ: BENEFICIILE ADUSE DE

ECOSISTEME DEVIN ŞTIRE DE PRIMA PAGINĂ
Pe măsură ce vârtejul ameninţător Drenarea şi curăţarea oraşului a durat

se apropia de coastă, peste un milion de mai mult de două luni; în tot acest timp
oameni au fost evacuaţi şi s-au retras oraşul a fost îngropat într-o pătură
spre zone mai înalte. Cu toate acestea, groasă de sedimente aflate în descom-
peste 200 000 persoane au rămas: cei punere iar un milion de oameni au
nepăsători, cei fără casă, cei în vârstă rămas fără adăpost... A fost cel mai de-
şi cei bolnavi... Furtuna a lovit Breton vastator dezastru natural din istoria
Sound cu furia unei explozii nucleare, Statelor Unite ale Americii.
înaintând cu o putere uimitoare spre Acest extras dintr-un articol publi-
Lacul Pontchartain... Apa a ajuns la o cat în National Geographic poate fi
înălţime de 8 metri în unele zone din puţin nepotrivit cu stilul narativ folosit
oraş, oamenii s-au căţărat pe acoperi- în astfel de situaţii, dar un lucru este
şuri pentru a scăpa. Mii de oameni s-au sigur: a fost publicat în octombrie 2004,
înecat în amestecul format de precipi-
taţii, deşeuri şi apele industriale... continuare

112 Capitolul 5

cu aproape un an înainte ca descrierea rile pe care era construit, oraşul în sine
să devină realitate, la 29 august 2005 se confrunta cu un proces de scufun-
(Bourne, 2004). Alte mari publicaţii şti- dare, chiar mai rapidă decât zonele
inţifice şi ziare, incluzând Scientific mlăştinoase din jur.
American, Popular Mechanics, The Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult
Houston Chronicle etc., au scris arti- atunci când puţinele zone umede ne-
cole similare, avertizând asupra riscuri- afectate rămase pe coastă au fost inte-
lor de înregistrare a unor asemenea eve- grate într-un intens program de dezvol-
nimente. tare costieră prin crearea a numeroase
Cum a ajuns New Orleans într-un canale pentru traficul naval şi a multi-
punct în care un asemenea dezastru plelor oleoducte pentru transportul pe-
putea fi prevăzut cu exactitate? trolului. Peste 12 800 km de canale au
Răspunsul se bazează parţial pe proce- fost tăiate direct prin zonele mlăşti-
sele geologice şi ecologice care au dus noase, sporind eroziunea solului şi per-
la formarea deltei Mississippi şi a mlaş- miţând apei sărate să intre peste cea
tinilor sale şi parţial din cauza sisteme- dulce, proces ce a afectat starea de sa-
lor create de om, care au sculptat şi mo- nogeneză a ecosistemelor din zonele
dificat substanţial teritoriul iniţial. umede.
Delta din jurul oraşului New Până în anul 1990, New Orleans a
Orleans s-ar fi scufundat cu mult timp în devenit o depresiune joasă aflată la o al-
urmă sub nivelul mării, dacă râul nu şi- titudine de circa 5 m sub nivelul mării,
ar fi adus contribuţia sa. Timp de mile- înconjurată de diguri ce o protejau de
nii, încărcătura de sedimente transpor- fluviul Mississippi spre sud şi de lacul
tată de fluviul Mississippi a fost Pontchartrain spre nord. Oraşul se scu-
depozitată în mlaştinile deltei, hrănind fundase atât de mult încât nici măcar
vegetaţia care creşte aici. Vegetaţia ac- digurile nu-l mai puteau proteja de o
ţiona precum o ancoră protejând solul furtună puternică. În anul 1998, o
împotriva eroziunii; noul material sedi- echipă de evaluare a observat că o fur-
mentat si materia organică depusă com- tună de categoria a treia ar fi suficientă
pensa tendinţa de subsidenţă. Aceste pentru ca apa să poată trece peste diguri.
zone umede diminuau puterea furtunilor Cu toate acestea, datele adunate de la
înainte ca acestea să ajungă la New uraganele precendente indicau faptul că
Orleans. Construcţia unor diguri în se- un sistem intact de zone umede în re-
colul al XX-lea a schimbat elementele giunea de coastă şi insule-barieră ar re-
ecuaţiei. Pe măsură ce taluzurile îm- duce impactul furtunilor. Concluzia
piedicau sedimentele să ajungă în zona echipei de cercetători a fost că este ne-
de coastă, echilibrul între pământul pier- cesară tragerea unui semnal de alarmă
dut prin eroziune şi scufundare şi cel asupra pericolului iminent şi necesitatea
câştigat prin acumulări a fost răsturnat. luării unei decizii de restaurare ecolo-
Deoarece New Orleans pompa în mod gică a zonelor umede afectate, mergând
continuu apă pentru a-şi deseca terenu- chiar până la extinderea lor.

Baton Rouge
Slidell
Lacul Pontchartrain
Fluviul Mississippi
New Orleans
B
B
Morgan City
Houma Breton Sound

B
Golful Golful
Atchafalaya Mexic
Grand Isle
Golful
Terrebonne A
60 km
Pierderea zonelor umede de coastă din perioada 1932-2000 (reprezentată cu alb) a fost severă
în sudul Louissianei, lăsând New Orleans-ul neprotejat de uragane. Observaţi pierderea aproape
totală a zonelor umede acolo unde Mississippi intră în Golful Mexic (A) şi degradarea severă a zo-
nelor umede la sud, est şi sud-est de New Orleans şi Lacul Pontchartrain (B). (După 100 de ani
de modificare a terenurilor pentru coasta Louisianei; ID hartă: USGS-NWRC02003-03-085];
http://www.nwrc.usgs.gov/special/landloss.htm).
În anul 2003, alte propuneri sugerau vocate de acesta demonstrând inesti-

promovarea de acţiuni radicale şi costi- mabila valoare a ecosistemelor zonelor
sitoare, prin investirea a 14 miliarde do- umede, mai ales în zonele costiere.
lari pentru restaurarea pe următorii 30 Dacă aceste ecosisteme ar fi fost la locul
de ani a zonelor umede. Ca răspuns, a lor iniţial, exercitându-şi una din func-
fost iniţiat un program de 2 miliarde ţiile esenţiale şi anume absorbţia puho-
dolari pentru 10 ani, care s-a dovedit a iului de ape, o mare parte din daunele
fi extrem de limitat şi neviabil. Aceste asupra proprietăţilor, pierderile de vieţi
eforturi au fost mici ca dimensiune şi omeneşti şi locuinţe, ar fi fost evitată. Pe
experimentale, neputând compensa cei măsură ce oraşul New Orleans este re-
64 km2 de zone umede pierdute în fie- construit, autorităţile guvernamentale
care an. În anul 2005, când uraganul se întreabă care ar fi cea mai eficientă
Katrina a lovit New Orleans-ul, oraşul cale de a proteja oraşul de un alt dezas-
era practic o insulă, cu zonele mlăşti- tru similar sau mai mare, recunoscând
noase din jur dispărute în totalitate, totodată valoarea zonelor umede pier-
expus furiei directe a apelor oceanului. dute, pe care ar putea să le reconstru-
Uraganul Katrina a lăsat în urmă iască.
daune enorme, distrugerile masive pro-

114 Capitolul 5
În multe ţări, oamenii se stabilesc în zonele cu accesibilitate ridicată a resurselor de apă, ne-
cesare pentru consum menajer, irigaţii, navigaţie etc. Deoarece circuitele hidrologice au fost de-
reglate de multiplele defrişări, amplificarea eroziunii solului şi proiecte hidrotehnice, pe măsură
ce calitatea apei se va diminua datorită poluării, comunităţile umane vor avea probleme din ce în
ce mai mari în a accesa uşor şi cu costuri reduse apele curate. Lipsa sau accesibilitatea redusă a
resurselor de apă afectează deja mai mult de un miliard de persoane la nivel mondial (MEA, 2005).
Costul fierberii apei pentru a o transforma în apă potabilă, cumpărarea apei îmbuteliate, construirea
de noi fântâni, sisteme de captare a apei pluviale, staţii de tratare a apei, conducte şi pompe, ne
oferă o idee asupra valorii de consum a apei din sursele de suprafaţă. De exemplu, municipalita-
tea oraşului New York, a plătit 1,5 miliarde dolari la sfârşitul anilor '80 pentru menţinerea pădu-
rilor din jurul spaţiilor de alimentare cu apă şi pentru îmbunătăţirea practicilor în agricultură.
Staţiile de tratare şi epurare a apei, care ar fi realizat acelaşi lucru şi anume îmbunătăţirea calită-
ţii apei, ar fi costat între 8 şi 9 miliarde dolari (McKibben, 1996).
Creşterea incidenţei bolilor hidrice, cum ar fi holera şi dizenteria, datorită calităţii proaste a
apei, afectează aproximativ jumătate din populaţia mondială şi determină pierderi de vieţi ome-
neşti şi chiar de zile lucrătoare datorate îmbolnăvirilor. Aceştia sunt indicatori importanţi pentru
stabilirea valorii economice a apei şi a sistemelor naturale care o furnizează.
Asigurarea unei cantităţi suficiente şi stabile de apă de calitate superioară, dezvoltarea bara-
jelor, lacurilor de acumulare şi culturilor agricole trebuie să includă măsuri de protecţie pentru
comunităţile situate amonte şi aval de aceste amenajări. De exemplu, în Sulawesi, guvernul in-
donezian a înfiinţat Parcul Naţional Dumoga-Bone pentru a proteja rezervele de apă din zona aflată
amonte în raport cu un proiect agricol major din zona joasă adiacentă arealului ariei protejate.
Recircularea nutrienţilor şi tratarea deşeurilor

Comunităţile acvatice, cum ar fi mlaştinile, lacurile, râurile, luncile inundabile, zonele costiere,
pădurile de mangrove, estuarele şi oceanele sunt capabile de a acumula şi imobiliza poluanţii to-
xici (de la metalele grele la pesticide) deversaţi prin activităţile umane. În acest proces, ciuper-
cile şi bacteriile joacă un rol extrem de important. Serviciile întreprinse de acestea, precum cele
de tratare a deşeurilor, au fost estimate la o valoare de peste 2,4 trilioane dolari/an (Costanza şi
alţii, 1997; Balmford şi alţii, 2002). Atunci când aceste ecosisteme sunt afectate sau degradate,
este necesară realizarea unor sisteme mult mai scumpe de tratare şi eliminare a poluării, facili-
tăţi care să îndeplinească funcţiile oferite în mod iniţial gratuit de către aceste ecosisteme natu-
rale.
Comunităţile biologice acvatice joacă un rol important şi în procesarea, depozitarea şi reci-
clarea unei cantităţi mari de nutrienţi care intră în ecosistem prin apele uzate menajere, agricole
şi industriale, permiţând acestor nutrienţi să fie absorbiţi în procesul de fotosinteză. Rolul de pro-
cesare şi retenţie a nutrienţilor a fost estimat la o valoare de 15,9 trilioane dolari/an, zonele de
coastă deţinând în acest proces ponderea cea mai mare (Costanza şi alţii, 1997).
Un exemplu excelent pentru valoarea unui astfel de ecosistem este dat de către New York
Bight, un golf de 5 200 km2 situat la gura de vărsare a fluviului Hudson. De sute de ani, New York
Bight a funcţionat ca un ecosistem care prelua şi recicla gratuit apele uzate produse de milioa-
nele de locuitori ale oraşului New York şi ale zonei sale metropolitane (Friedman şi alţii, 2000;
Pearce, 2000). Cu toate acestea, pe măsură ce volumul de deşeuri solide şi lichide a crescut ex-
traordinar de mult între anii 1960 şi 1970, calitatea apei şi diversitatea speciilor au scăzut, regiunea
pierzându-şi atractivitatea pentru pescuit şi diverse sporturi acvatice. Pentru a rezolva această si-
tuaţie, în anul 1987 printr-o acţiune guvernamentală a fost interzisă depozitarea şi evacuarea deş-
eurilor direct în apele fluviului şi ulterior în ocean. Paralel, s-au construit sisteme şi facilităţi de
tratare şi epurare, care au costat guvernul american miliarde de dolari. Rezultatul a fost îmbu-
nătăţirea calităţii apelor, refacerea atractivităţii plajelor pentru agrement, creşterea populaţiilor
de specii de apă dulce şi marine etc.
Reglarea climatului
Comunităţile de plante sunt importante în moderarea climatului la nivel local, regional şi chiar
global (Couzin, 1999; Fearnside, 2005). La nivel local, arborii asigură umbrirea suprafeţei to-
pografice, produc oxigen, stochează carbon şi consumă energie calorică prin evapotranspiraţie,
fapt ce reduce temperatura aerului în sezoanele calde. Acest efect de răcorire a vremii reduce cos-
turile pentru achiziţionarea şi funcţionarea ventilatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat, con-
tribuind la creşterea confortului şi eficienţei muncii. De asemenea, arborii se constituie drept ba-
riere împotriva vânturilor puternice, protejând zonele locuite sau pe cele cultivate şi diminuând
pierderea de căldură a locuinţelor în timpul sezonului rece.
La nivel regional, transpiraţia plantelor contribuie la recircularea apei pluviale, transferând-
o înapoi în atmosferă şi creând astfel noi nori generatori de precipitaţii. Diminuarea suprafeţei
ocupate de vegetaţie, mai ales din zonele acoperite de suprafeţe mari de păduri, precum bazinul
Amazonian sau Africa de Vest, ar putea avea ca rezultat o scădere a procesului de transpiraţie şi
prin urmare o creşterea a temperaturii aerului şi o reducere a cantităţilor de precipitaţii atmosfe-
rice (Fearnside, 2005).
Relaţia dintre specii

Pentru a-şi continua existenţa, multe dintre speciile cultivate de oameni depind de alte spe-
cii sălbatice. De exemplu, multe specii de interes cinegetic sau piscicol depind de diverse insecte
şi plante, astfel că o scădere a populaţiilor de insecte sau plante va avea ca rezultat o scădere pro-
porţională a populaţiilor de interes cinegetic şi piscicol. Aşadar un declin al speciilor sălbatice,
ce aparent nu au o valoare economică directă de consum pentru oameni, poate cauza daune spe-
ciilor direct consumate şi valorificate de către aceştia.
Culturile de plante beneficiază, de asemenea, de pe urma diverselor păsări şi insecte; de exem-
plu, călugăriţele (ordinul Mantodea) se hrănesc cu o serie de larve şi insecte care atacă plantele
de cultură (Jones şi alţii, 2005). Insectele acţionează ca polenizatori pentru multe specii de plante
(De Marco şi Coelho, 2004). Aproximativ 150 de specii de plante de cultură din Statele Unite ale
Americii au nevoie de polenizare prin intermediul insectelor, adesea fiind necesară participarea
atât a unor insecte sălbatice, cât şi a albinelor (Buchmann şi Nabhan, 1996; Kremen şi alţii, 2004;
Kremen şi Ostfeld, 2005). Valoarea acestor polenizatori a fost estimată la 20 - 40 miliarde do-
lari/an. Valoarea insectelor polenizatoare va creşte în anii viitori, dacă vor prelua rolul de pole-
nizare al albinelor domesticite, ale căror populaţii sunt în descreştere datorită multiplilor dăună-
tori şi bolilor. Multe specii utile de plante sălbatice depind de animale precum lilieci, păsări,
primate etc., ce le consumă fructele şi totodată le diseminează prin împrăştierea seminţelor. Acolo
unde aceste animale au fost vânate excesiv sau au fost afectate de alte activităţi umane, fructele
rămân neconsumate, seminţele neîmprăştiate, speciile îndreptându-se încet spre extincţie locală.

116 Capitolul 5
Din punct de vedere economic, una dintre cele mai cunoscute relaţii din cadrul comunităţi-
lor biologice este cea dintre o categorie de specii de arbori din păduri sau plante de cultură şi or-
ganismele ce le furnizează substanţele nutritive din sol (Hart şi Trevors, 2005). Ciupercile şi bac-
teriile descompun materia organică vegetală sau animală, furnizându-le arborilor prin
chimiosinteză, energia necesară pentru a se hrăni. În acest proces, ciupercile şi bacteriile elibe-
rează în sol nutrienţi minerali, cum ar fi compuşii azotului, care sunt folosiţi de către plante pen-
tru a se dezvolta. Ciupercile micorizante care se dezvoltă pe trunchiul copacilor îmbunătăţesc ca-
pacitatea rădăcinilor plantelor de a absorbi apa şi substanţele minerale; anumite bacterii simbionte
transformă azotul într-o formă ce poate fi absorbită cu uşurinţă de plante (Fig. 5.4). În schimb,
plantele le oferă substanţe rezultate în urma fotosintezei, ce le ajută să crească (Moore şi alţii,
2001). Creşterea lentă şi moartea multor arbori din anumite areale din America de Nord şi
Europa se datorează în parte efectelor ploilor acide şi poluării aerului. Creşterea acidităţii solu-
lui sau încărcarea acestuia cu poluanţi contribuie la eliminarea ciupercilor şi bacteriilor din sol.
Fără ciupercile din sistemul lor radicular, aceste plante ar fi mai vulnerabile la efectele secetei,
ale diversele boli ori la atacurile insectelor dăunătoare.
Indicatori ai stării de mediu

Speciile sensibile la diferite toxine servesc şi ca indicatori de avertizare iniţială în monitori-
zarea stării de sanogeneză a mediului. Anumite specii pot chiar să substituie cu succes echipa-
mente performante de investigare. Printre cele mai cunoscute specii-indicator se numără liche-
nii de piatră, care absorb o cantitate mare de substanţe chimice din apa de ploaie şi din aer (Jovan
şi McCune, 2005). Totuşi, un nivel ridicat de toxicitate ucide anumite specii de licheni, astfel încât
FIG. 5.4 Prezenţa diferitelor ciuperci micorizante îmbunătăţeşte starea de sănătate şi ritmul de creş-
tere a puieţilor de arbori. Puieţii unui arbore de savană, Clusia grandiflora, din Venezuela au cres-
cut cu specii diferite de ciuperci micorizante. Puieţii mici, fusiformi, din stânga au crescut pentru con-
trol fără ciuperci. Ciupercile din speciile Acaulospora spinosa şi Scutellorspora heterogama au
îmbunătăţit semnificativ creşterea puieţilor, în timp ce 2 specii de ciuperci din genul Gigaspora (G.
rosea şi G. margarita) au avut efecte minime. Figura prezintă sporii unei ciuperci micorizante (foto
prin amabilitatea lui Gisela Cuena).
distribuţia spaţială şi densitatea populaţiilor lichenilor poate folosi pentru identificarea arealelor
puternic contaminate, aflate în proximitatea surselor de poluare importante, precum topitoriile,
uzinele chimice sau zonele urbane aflate în diferite stadii de contaminare. De asemenea, există
şi specii de licheni care cresc doar în păduri seculare ce pot fi folosite ca bioindicatori în identi-
ficarea spaţiilor neafectate antropic.
Moluştele sunt, de asemenea, eficace în monitorizarea poluării, deoarece filtrează o mare can-
titate de apă şi concentrează în ţesuturile lor substanţe chimice toxice precum metale grele, PCB-
uri şi pesticide. Programul Californian de Monitorizare a Midiilor, demarat în anul 1977, s-a ex-
tins cuprinzând peste 280 situri din zona de coastă şi ape dulci, în care se analizează ţesuturile
midiilor (Mytilus sp.) şi moluştelor (Corbicula fluminea) pentru determinarea cantităţii de com-
puşi toxici, un adevărat indicator al arealelor cu poluare a apei (Persson şi alţii, 2000).
Monitorizarea înfloririi apelor marine adânci poate constitui un semnal de alarmă privind con-
taminarea apelor, afectarea vieţii peştilor şi crustaceelor şi indirect posibile impacte grave asu-
pra stării de sănătate a oamenilor (Epstein, 1998).
Recreere şi turism
Ecosistemele furnizează oamenilor o varietate largă de servicii de recreere, precum petrece-
rea timpului liber în natură pentru plimbări, călărie, observarea păsărilor, fotografiere (Harmon
şi Putney, 2003). Valoarea monetară a acestor activităţi, adesea numită valoarea recreativă, poate
fi considerabilă (Fig. 5.5). Ariile protejate din Statele Unite ale Americii sunt vizitate anual de
peste 350 milioane de vizitatori, ce desfăşoară o serie de activităţi, precum pescuitul sportiv, cam-
parea, cheltuind peste 4 miliarde dolari pentru taxe de vizitare, transport, cazare, alimente şi echi-
pamente. Valoarea recreativă reprezintă peste 75% din valoarea totală a pădurilor din Statelor Unite
ale Americii, valoare mult mai mare decât cea a exploatării directe a lemnului (Groom şi alţii,
2006).
În siturile de patrimoniu naţional şi internaţional cunoscute pentru valoarea lor conservativă
sau frumuseţea excepţională, valoarea de folosinţă indirectă o depăşeşte pe cea generată sau pro-
movată de activităţile economice, precum industria extractivă. Această valoare este mai mare dacă
vizitatorii achiziţionează di-
rect de la populaţiile locale
Utilizări consumative alimente, servicii de cazare,
Vânătoare comercială • Vânătoare sportivă • Vânătoare de subzistenţă •
Pescuit comercial • Pescuit sportiv • Pescuit de subzistenţă • Vânătoare pentru echipamente şi alte bunuri,
blană • Vânătoare pentru părţi din animal sau captură animale de companie •
Ucidere indirectă (poluare, laţuri, accidente auto) • Programe de eradicare prin
banii obţinuţi fiind investiţi
otrăvire datorită unor ameninţări reale sau imaginare în economia locală. Până şi
Utilizări slab consumative pescuitul, care în teorie este o
Grădinii şi parcuri zoologice • Acvarii• Cercetare ştiinţifică activitate productivă, poate
Utilizări neconsumative avea o valoare de folosinţă
Observare de păsări • Observare de balene • Excursii pentru fotografie • neconsumabilă, deoarece va-
Plimbări în natură/trekking • Filamat sau fotografiat comercial
• Observarea animalelor în arii protejate sau zone recreaţionale loarea peştilor capturaţi este
nesemnificativă în compara-
FIG. 5.5 Natura sălbatică este folosită de societăţile tradiţionale şi mo- ţie cu timpul şi banii cheltuiţi
derne în moduri variate, distructive şi nedistructive. Varietatea acestor pentru aceste activităţi.
folosinţe şi valoarea naturii sălbatice pentru oameni creşte tot timpul
(după Duffues şi Dearden, 1990). Practica din ce în ce mai des
folosită a pescarilor sportivi
118 Capitolul 5
de a elibera peştii capturaţi subliniază aspectul recreaţional şi neconsumator al acestei activităţi.

Ecoturismul este o altă categorie aparte de activitate recreaţională, ce presupune vizitarea unor
zone pentru experienţe deosebite ce implică comunităţile biologice locale deosebite, precum pă-
durile tropicale, savanele africane, recifurile de corali, deşerturile, arhipelagul Galapagos, mlaş-
tinile Everglades etc., pentru observarea unor specii emblematice (elefanţii, zebrele, girafele, igua-
nele etc.) (Marvell, 2005; Kruger, 2005). Turismul reprezintă una dintre cele mai importante ramuri
ale economiei mondiale, similară cu industria de extracţie, prelucrare a petrolului şi construcţii-
lor de maşini. Ecoturismul generează aproximativ 20% din cele 600 miliarde dolari/an obţinute
din turism (Braithwaite, 2001).
Ecoturismul se dezvoltă rapid în multe ţări în curs de dezvoltare, deoarece sunt numeroase
persoane care doresc să aibă parte de experienţe deosebite în mijlocul naturii. O astfel de ţară cu
potenţial de dezvoltare a ecoturismului este Rwanda, unde atracţia principală o reprezintă gori-
lele; această activitate aduce venituri substanţiale în economia naţională. De asemenea ecoturis-
mul este o ramură cheie a economiei naţionale pentru multe ţări est-africane, precum Kenya şi
Tanzania, fiind în prezent în plină dezvoltare în multe ţări din Asia şi cele două Americi.
Veniturile obţinute prin ecoturism oferă una dintre cele mai rapide şi solide justificări pentru
acţiunile de protejare a biodiversităţii, mai ales dacă activităţile de ecoturism sunt integrate în pla-
nurile de management ale ariilor protejate naturale (Lindsey şi alţii, 2005). În proiectele în care
dezvoltarea economică este corelată cu conservarea diversităţii biologice, comunităţile locale sunt
cele care furnizează vizitatorilor locuri de cazare, alimente, ghizi, suveniruri, etc. Veniturile ob-
ţinute din aceste activităţi îi pot convinge pe oameni să renunţe la activităţi nesustenabile sau dis-
tructive, precum vânătoarea, pescuitul sau creşterea intensivă a animalelor (Fig. 5.6). Astfel, co-
Produc bani pentru investitori
Privite ca beneficii pentru Au suportul comunitătii

comunitate (şcoli, clinici, etc.) locale
Angajarea şi
şcolarizarea personalului
local
Operează în sigurantă Sistem turistic
durabil
Au piată de desfacere
Produc satisfactii turiştilor
Dau sens zonei locale
Programe turistice cu Protejează mediul

transport, cazare, educatie în
arii naturale protejate, adesea
cu suport guvernamental Asigură educatia
publicului în probleme
de conservare
FIG. 5.6 Ecoturismul poate oferi o justificare economică protecţiei diversităţii biologice
şi poate asigura beneficii oamenilor ce locuiesc în apropriere. Această diagramă ilus-
trează unele din principalele elemente într-un program de succes de ecoturism (după
Braithwaite, 2001).
munităţile locale dezvoltă sau revigorează meşteşuguri locale vechi, se implică activ în proteja-
rea mediului şi beneficiază din plin de pe urma creării unor noi locuri de muncă, construcţiei unor
şcoli, dezvoltării infrastructurilor, dispensarelor medicale, spaţiilor comerciale etc.
Pentru conservarea unor comunităţi biologice, ecoturismul trebuie să asigure un venit sufi-
cient şi sigur în locurile de destinaţie. Totuşi, dintr-un pachet obişnuit de ecoturism, doar 20-40%
din preţul de comercializare al călătoriei rămâne în ţara/arealul de destinaţie şi doar între 0,01 -
1% este reprezentat de taxele de vizitare a ariilor protejate (Gössling, 1999). De exemplu, pen-
tru o vacanţă de două săptămâni care costă 3 000 lei, va fi cheltuită pentru taxele de intrare în arii
protejate doar o sumă cuprinsă între 3 şi 30 lei. În România taxele de intrare în parcuri sunt ex-
trem de mici (1-2 dolari/vizitator), veniturile obţinute fiind nesemnificative şi utilizate în mică
parte pentru activităţi de conservare. Chiar şi în destinaţiile cunoscute, precum Parcul Naţional
Komodo din Indonezia, veniturile de pe urma turismului sunt mai mici de 10% din bugetul de
management al parcului (Walpole şi alţii, 2001). O soluţie ar fi creşterea taxelor de vizitare şi dez-
voltarea de strategii corespunzătoare de management şi marketing care să-i determine pe turişti
să cheltuie mai mulţi bani în interiorul ariilor protejate şi în zonele adiacente.
Un pericol al practicării ecoturismului îl constituie faptul că turiştii, adesea în mod involun-
tar, se transformă în factori perturbatori ai ecosistemelor naturale prin călcarea florilor sălbatice
rare, ruperea coralilor, deranjarea coloniilor de păsări şi a cuiburilor lor, afectând echilibrul aces-
tor areale, deosebite şi totodată sensibile (Bouton şi Frederik, 2003; Walker şi alţii, 2005).
Pentru a da doar un exemplu subliniem că eclozarea cu succes a ouălelor de pinguin Adelie
(Pygoscelis adelaie) din zona Antarctică s-a redus cu 47% atunci când pinguinii au devenit atrac-
ţie turistică, fiind prea des expuşi vizitatorilor (Giese, 1996). De asemenea, turiştii pot fi cauza
indirectă a unor noi defrişări pentru a acoperi necesarul de lemn de foc pentru încălzirea şi pre-
gătirea hranei de către gazde (Laiolo, 2004). În plus, prezenţa, fluxul intens şi cerinţele turiştilor
pot transforma comportamentul tradiţional al comunităţilor locale şi indirect induce un efect ne-
gativ asupra diversităţii biologice şi speciilor emblematice. În proximitatea Peşterii Urşilor, din
Munţii Apuseni, punct turistic de interes naţional, majoritatea celorlalte peşteri au fost devalizate
de localnici, care vând cristalele de calcit ca suveniruri. Dezvoltarea unor zone turistice poate func-
ţiona ca un magnet pentru locuitorii din alte zone, interesaţi de oportunităţile de muncă şi câştig
(Carrier şi MacCeod, 2005; Dahles, 2005). Pe măsură ce populaţia locală se va obişnui cu o eco-
nomie bazată exclusiv pe câştiguri materiale, se pot pierde valorile locale, obiceiurile şi relaţia
cu mediul natural iniţial. Un alt pericol potenţial al ecoturismului este ca facilităţile pentru turişti
să nu ofere o imagine reală a mediilor naturale şi să cosmetizeze într-un mod fantezist experienţa
căutată de aceştia, în loc să-i ajute pe vizitatori să înţeleagă realitatea socială şi problemele de
mediu care ameninţă biodiversitatea şi omul la nivel local (Fig. 5.7). Pentru a face faţă acestor
probleme, este recomandat ca agenţiile de turism să promoveze măsuri pentru diminuarea aces-
tor impacte şi să creeze surse de venituri pentru comunităţile locale. În prezent, activităţile eco-
turistice pot fi certificate ca fiind sustenabile prin programe precum Green Globe 21 sau Blue Flag
(www.blueflag.org).
Valoarea educaţională şi ştiinţifică

Multe cărţi, programe pentru televiziune şi filme cu scop educaţional sau de divertisment au
ca subiect teme din natură (Osterlind, 2005). Ele surprind elemente din mediul natural, multe din-
tre ele regăsindu-se în programele şcolare. Astfel de materiale educative valorează probabil mi-
120 Capitolul 5
FIG. 5.7 În ţările în curs de

dezvoltare, facilităţile pentru
ecoturism crează un tărâm de
vis ce ascund şi ignoră pro-
blemele reale cu care se con-
fruntă aceste ţări (după E.G.
Magazin, Germania).
liarde de dolari pe an, re-

prezentând o valoare ne-
consumabilă a naturii.
Aceste materiale educaţio-
nale sunt realizate prin
munca unui număr consi-
derabil de cercetători pro-
fesionişti şi amatori, extrem
de pasionaţi.
În zonele rurale, activităţile educaţionale şi de cercetare se desfăşoară adesea în arii protejate
naturale, fiind surse de locuri de muncă pentru comunităţile locale. Chiar dacă cercetătorii aduc
şi beneficii economice zonei analizate, adevărata lor valoare este dată de capacitatea şi talentul
de a lărgi sfera de cunoştinţe umane, de a stimula procesul educaţional şi de a îmbogăţi experienţa
umană.
Alte căi de a atribui valoare biodiversităţii

Pe lângă valoarea de folosinţă neconsumabilă, valoarea opţională şi cea intrinsecă există şi
alte căi de a valorifica biodiversitatea la nivel local sau regional.
Valoarea opţională
Am amintit anterior faptul că potenţialul unei specii de a genera în viitor beneficii economice
societăţii umane este denumită valoare opţională. Pe măsură ce nevoile societăţii se schimbă, se
vor modifica şi căile de satisfacere a acestor nevoi, mai ales pe baza speciilor de animale şi plante
nevalorificate în prezent. De exemplu, îmbunătăţirea genetică continuă a plantelor cultivate este
practicată nu doar pentru mărirea producţiei, ci şi pentru creşterea rezistenţei împotriva dăună-
torilor, a unor specii de ciuperci, viruşi şi bacterii mai virulente (Rommens şi Humara, 2004;
Sairim şi alţii, 2005). Recoltele extrem de slabe ale unor plante cultivate pot fi adesea legate de
variabilitatea genetică redusă, cum a fost în mai multe situaţii: producţia redusă de cartofi în
Irlanda, în 1846; de grâu în fosta Uniune Sovietică, în 1922; izbucnirea manei citricelor în Florida,
în anul 1984. Pentru a îndrepta aceste situaţii, cercetătorii experimentează în permanenţă, înlo-
cuind varietăţile slabe cu altele noi, adaptabile unei agriculturi intensive. Rezistenţa este adesea
obţinută de la rudele sălbatice ale plantelor de cultură sau de la varietăţile locale ale speciilor do-
mestice cultivate de fermierii tradiţionali.
Îmbunătăţirea genetică a culturilor este un proces permanent iar realizările din trecut pot
oferi informaţii valoroase asupra potenţialului pentru îmbunătăţirile viitoare. Dezvoltarea unor noi
specii de cultură are un impact economic enorm, valoarea opţională fiind şi ea importantă.

Datorită îmbunătăţirilor genetice a culturilor din Statele Unite ale Americii, valoarea recoltelor
a crescut în medie cu 8 până la 15 miliarde dolari/an (Frisvold şi alţii, 2001). În ţările în curs de
dezvoltare, îmbunătăţirile genetice ale orezului, grâului şi a altor plante de cultură au dus la creş-
terea valorii recoltelor cu 6 - 11 miliarde dolari/an. De exemplu, descoperirea în statul mexican
Jalisco a unei specii sălbatice perene, asemănătoare porumbului, are o valoare opţională extrem
de mare, fiind posibil să valoreze miliarde de dolari pentru agricultura modernă, deoarece ar putea
duce prin perenizare la dezvoltarea unei producţii ridicate de porumb, eliminându-se lucrările
anuale de arat şi cultivat.
Speciile sălbatice au şi ele valoare de utilizare viitoare, de exemplu ca agenţi biologici de con-
trol. Biologii pot adesea controla speciile exotice sau invazive prin căutarea în habitatul lor ori-
ginal a altor specii de control, care să le limiteze extinderea şi populaţia. Această specie de con-
trol este apoi adusă în noua locaţie, unde va fi eliberată pentru a acţiona ca un agent biologic de
control. Un exemplu clasic este opunţia (Opuntia inermis), o specie de cactus originară din
America de Sud, ce a fost introdusă în Australia pentru a servi drept gard viu. Cactusul s-a răs-
pândit însă necontrolat, întinzându-se pe milioane de hectare. În habitatul sau natural, această spe-
cie de cactus era atacată de larvele unei specii de molii (Cactoblastis cactorum). Molia a fost in-
trodusă cu succes în Australia, unde a redus substanţial puterea de răspândire a cactusului,
permiţând speciilor native să se recupereze.
După cum s-a menţionat şi anterior, cercetătorii sunt mereu în căutare de noi comunităţi bio-
logice, plante, animale, fungi sau microorganisme ce pot fi folosite în tratarea unor boli sau cu
alt scop economic, activitate numită bioprospectare (Caseta 5.2) (Plotkin, 1993; Balick şi Cox,
1996; Cox, 2001; Coley şi alţii, 2003). Aceste investigaţii sunt de regulă întreprinse de institute
de cercetare guvernamentale sau de companiile farmaceutice. În anul 1987 în Statele Unite ale
Americii, Institutul Naţional pentru Cercetarea Cancerului a lansat un program de 8 milioane do-
lari pentru a testa extracte din mii de specii sălbatice care s-ar putea demonstra utile şi eficace în
controlarea celulelor canceroase şi a virusului HIV. Pentru a facilita cercetarea noilor tratamente,
descoperirea de noi medicamente şi pentru a profita economic de pe urma noilor produse, guvernul
din Costa Rica a înfiinţat Institutul Naţional al Biodiversităţii (INBio), care produce preparate bio-
logice şi furnizează mostre companiilor farmaceutice (Fig. 5.8). Compania Merck a semnat un
acord prin care plăteşte către INBio suma de 1 milion de dolari pentru drepturile de autor ale mos-
trelor şi va plăti drepturi de autor pentru fiecare produs scos pe piaţă ca rezultat al cercetărilor
bazate pe aceste mostre (Mateo şi alţii, 2001; Castree, 2003). Sumele corespunzătoare dreptului
de folosinţă sunt mai greu de calculat, dar se estimează că ele ating o valoare de 4,8 milioane do-
lari pentru fiecare medicament nou lansat pe piaţă (Reid şi alţii, 1993). Corporaţia
GlaxoSmithKline, o companie multinaţională de biotehnologii, a semnat în 1999 un contract în
valoare de 3 milioane dolari cu guvernul brazilian, pentru a colecta mostre şi investiga peste 40
000 de plante, fungi şi bacterii din Brazilia. O parte din banii obţinuţi prin folosirea dreptului de
autor s-au îndreptat direct spre activităţi de cercetare ştiinţifică şi proiecte locale de conservare
a biodiversităţii şi dezvoltare.
O altă abordare a fost folosirea în noile cercetări a plantelor medicinale tradiţionale şi ade-
sea chiar colaborarea cu vracii şi vindecătorii locali care cunoşteau foarte bine proprietăţile cu-
rative ale diverselor specii. Aceste tipuri de programe sunt adevărate stimulente financiare pen-
tru a convinge guvernele diverselor ţări să-şi protejeze resursele naturale şi să folosească
experienţa şi cunoştinţele locuitorilor îndosebi din mediul rural.

122 Capitolul 5
CASETA 5.2 - MILIARDE DE MICROORGANISME IGNORATE
Sunt pretutindeni şi sunt miliarde! şi răspândirea largă în magazine a pro-

Le poţi găsi în oraşe, suburbii, zone ru- duselor de tip săpun antibacterial,
rale, păduri, terenuri cultivate; sunt în sprayuri antibiotice etc.
egală măsură într-o casă modestă şi În realitate, majoritatea microorga-
într-un hotel stilat, în oraşe murdare şi nismelor fie ne ajută în mod activ, fie ne
în deşerturi. Locuiesc în spitale, res- fac foarte puţin rău. Acele microorga-
taurante, parcuri, teatre, în sistemul di- nisme care sunt cu adevărat dăunătoare,
gestiv, pe vârfurile munţilor, în pădurile agenţii patogeni ce includ de la banala
tropicale, pe ţărmuri, în apele râurilor şi ciupercă de picior, la viruşii mortali
lacurilor etc. Pot fi găsite înotând în care cauzează boli precum SIDA , sunt
adâncurile oceanelor şi încălzindu-se reduse numeric în comparaţie cu biota
în proximitatea vulcanilor. Ar putea de microorganisme folositoare.
exista chiar şi pe Marte! Dacă am putea Microorganismele joacă un rol impor-
vedea la nivel microscopic, le-am găsi tant în producţia de alimente precum
oriunde am privi. Din fericire pentru pâinea, brânza, oţetul, iaurtul, sosul de
liniştea oamenilor, nu putem să le soia, tofu şi o mulţime de băuturi al-
vedem, astfel încât miliardele de mi- coolice, precum berea şi vinul.
croorganisme care trăiesc în lumea Bacteriile din sistemul gastrointestinal
noastră trec neobservate, amintindu- uman ne ajută să descompunem ali-
ne de ele doar când suntem răciţi sau mentele pe care le mâncăm. Câteva
am uitat să curăţăm sertarul cu legume specii de bacterii îndeplinesc funcţia
din frigider. biochimică vitală de a transforma azo-
Microorganismele sunt denumite tul din atmosferă într-o formă pe care
popular microbi, denumire aplicată plantele o pot absorbi din sol pe post de
pentru mii de specii de bacterii, drojdii, nutrient (Morrissey şi alţii, 2004).
protozoare, fungi şi organismele simi- Bacteriile şi fungii din sol ajută şi la
lare bacteriilor din regnul Archaea. O descompunerea resturilor organice, eli-
mână de sol poate conţine mii, mi- berând mai mulţi nutrienţi, precum fos-
lioane, chiar miliarde din fiecare dintre faţii, nitraţii, dioxidul de carbon şi sul-
astfel de microorganisme (Coleman, faţii necesari plantelor în procesul de
2001; Dunlap, 2001), exceptând pe cele creştere. Pe scurt, fără bacterii, nu ar fi
din regnul Archaea, întâlnite doar în plante, iar asta înseamnă că nu ar exista
condiţii de mediu extreme, precum zo- nici mâncare, nici oxigen necesar pen-
nele termale din adâncul mărilor şi tru animale şi oameni.
oceanelor, depozitele de cărbuni, medii În ultimii ani, oamenii de ştiinţă au
cu excedent de sare, izvoare fierbinţi. început să aprecieze faptul că aceste
Puţini oameni realizează însă cât de microorganisme sunt importante nu
importante sunt aceste creaturi micros- numai pentru susţinerea vieţii aşa cum
copice pentru existenţa noastră de zi o ştim, dar şi pentru conservarea spe-
cu zi. Avem tendinţa să privim mi- ciilor pe cale de dispariţie. Unele mi-
croorganismele ca fiind doar o ame- croorganisme au întrebuinţări, care în
ninţare asupra sănătăţii noastre, de unde

Bacteriile pot fi programate

genetic să mănânce petrol. În
această simulare în laborator
a unei scurgeri de ulei
(stânga), bacteriile adaptate
adăugate (sus, dreapta) au
redus rapid suprafaţa poluan-
tului (dreapta jos) (foto
Charles O’Rear).
moleculară, se pot încor-

pora gene specifice ale
bacteriei în celulele plan-
telor de cultură precum
porumbul, cartoful şi to-
matele. Folosirea cultu-
rilor transgenice a dus la
îmbunătăţirea producţiei,
final pot ajuta la reducerea poluării şi
chiar dacă există persoane care sunt de
degradării habitatelor. De exemplu, o
părere că o asemenea alterare profundă
cauză majoră pentru declinul numeric al
a speciei este greşită din punct de ve-
multor specii de insecte şi păsări este
dere moral ori periculoasă prin efectele
prezenţa compuşilor chimici dăunători
colaterale generate asupra altor specii.
prezenţi în substanţele folosite pentru
controlarea bolilor şi agenţilor patogeni Să reţinem că folosirea microorga-
ce afectează culturile agricole. Aceste nismelor ca mijloace de control biologic
substanţe chimice afectează o mulţime prezintă avantaje prin prisma a două
de alte specii nedăunătoare, fie prin uci- motive principale:
derea directă, fie prin îngreunarea şi - datorită preciziei în atacul asupra
stoparea procesului lor de creştere şi re- dăunătorilor; astfel, spre deosebire de
producere; în acelaşi timp, mulţi agenţi substanţele chimice, nu vor afecta şi
patogeni dezvoltă o imunitate sporită la altă gamă de specii; deşi un microorga-
aceste substanţe, care ajung să nu le nism care ucide larvele fluturelui verzei
mai afecteze deloc. Pe măsură ce pesti- nu poate fi folosit într-o zonă în care se
cidele au devenit din ce în ce mai puţin găseşte şi o specie protejată de fluture,
eficiente, agronomii s-au reorientat pen- ar putea fi introdusă în alte părţi fără
tru folosirea soluţiilor cu microorga- grija că va afecta insecte benefice pre-
nisme pentru a rezolva problema. De cum albinele sau libelulele;
exemplu, speciile de bacterii Bacillus - similar agenţilor patogeni pe care
thuringiensis produc o toxină care ucide îi omoară, aceste microoroganisme sunt
anumite insecte dăunătoare iar capabile de mutaţii în diverse varietăţi;
Agrobacterium radiobacter împiedică spre deosebire de pesticide, un mi-
dezvoltarea bacteriilor patogene care croorganism poate fi modificat genetic
atacă unele specii de plantei. Aceste pentru a combate mutaţiile agenţilor pa-
bacterii pot fi stropite direct pe culturi togeni; prin urmare, deşi o specie de
sau prin folosirea de tehnici de biologie continuare

124 Capitolul 5

dăunători poate deveni rezistentă la un să atace substanţe poluante precum cia-
anumit compus al soluţiei microbiene, nurile şi produsele petroliere sunt folo-
ceilalţi compuşi pot învinge cu succes site din ce în ce mai des pentru curăţa-
această rezistenţă. rea zonelor contaminate cu reziduuri
Mai mult, cercetătorii dezvoltă în toxice. Folosirea acestor microoroga-
permanenţă tehnologii care folosesc nisme ar putea deveni un factor impor-
bacterii pentru extragerea de metale şi tant pentru reabilitarea habitatelor de-
alte minereuri valoroase din mine şi gradate, posibil chiar o componentă
chiar în a genera energie din apele rezi- esenţială pentru eforturile viitoare de
duale (Burton, 2005). Bioingineria ne conservare. Este ironic cum cea mai
îngăduie, de asemenea, să dresăm mi- mică şi nesemnificativă formă de viaţă
croorganismele pentru a îndeplini sar- de pe Pământ ar putea fi în postura de a
cini ce nu pot fi realizate prin mijloace remedia şi rezolva problemele cauzate
tehnice. De exemplu, bacterii dresate de cea mai evoluată şi complexă formă
de viaţă, omul.
FIG. 5.8 Taxonomişti şi tehnicienii de la INBio sortează şi clasifică vastul patrimoniu de specii al sta-
tului Costa Rica. În laboratoarele de aici sunt catalogate multe specii de plante şi insecte (foto Steve
Winter).
De importanţă mare pentru lupta anti-cancer a fost descoperirea proprietăţilor tisei pacifice
(Taxus brevifolia), un arbore des întâlnit în pădurile seculare nord-americane pacifice. În com-
poziţia naturală a tisei se găseşte o substanţă chimică numită taxol, care s-a dovedit extrem de utilă
pentru reducerea cazurilor de mortalitate datorate cancerului ovarian. O altă descoperire este gin-
kgo (Ginkgo biloba), o specie des întâlnită în locurile sălbatice şi în localităţile izolate din

China. Această specie a fost folosită de mii de ani în medicina tradiţională chinezească. Abia în
ultimii 30 de ani s-a dezvoltat o industrie, aproximată la valoarea de 500 milioane dolari/an, ba-
zată pe cultivarea şi valorificarea arborelui de ginkgo (Fig. 5.9) pentru obţinerea de medicamente
cu extracte din frunzele sale. Aceste remedii şi medicamente sunt larg folosite în Europa, Asia şi
din ce în ce mai mult şi în America de Nord, pentru a trata probleme de circulaţie sangvină, in-
cluzând atacurile cerebrale şi pentru a reface şi menţine funcţiile cerebrale.
Cercetările pentru descoperirea unor produse naturale valoroase sunt extrem de cuprinzătoare:
entomologii studiază insecte ce pot fi folosite drept agenţi biologici de control, microbiologii in-
vestighează bacterii ce pot fi folosite în procesele biochimice, zoologii şi biologii caută în per-
manenţă specii care pot produce proteine animale într-un mod mai eficient şi cu un impact mai
redus asupra mediului decât cel al speciilor domestice. Industria biotehnologică în continuă creş-
tere încearcă să găsească mereu soluţii pentru a reduce poluarea, să dezvolte procese industriale
alternative şi să lupte împotriva diverselor boli şi viruşi ce afectează sănătatea umană. Noile teh-
nici inovatoare din biologia moleculară permit genelor unice şi foarte valoroase găsite la unele
specii să fie transferate spre alte specii. Atât speciile abia descoperite, cât şi cele deja cunoscute
se pot dovedi a fi cheia rezolvării unor probleme ale societăţii umane. Dacă biodiversitatea este
afectată şi se diminuează, abilitatea oamenilor de ştiinţă de a localiza şi folosi o gamă largă de
specii va fi de asemenea redusă.
Una dintre întrebările extrem de dezbătute azi la nivel mondial este: Cine deţine drepturile
comerciale asupra biodiversităţii lumii?. În trecut, speciile erau recoltate în mod gratuit de
oriunde se aflau (adesea din ţările în curs de dezvoltare sau din cele sărace) de către marile cor-
poraţii (cu sediul în ţările dezvoltate). Rezultatele cercetării, utilizarea speciilor valoroase şi co-
mercializarea produselor pentru obţinerea de profit revenea exclusiv corporaţiei. Un exemplu clar
este dat de către ciclosporină, un medicament imunosupresiv. Prin folosirea ciupercii
Tolypocladium inflatum, medicamentul a fost produs pe scară largă de către compania elveţiană
(A) (B)
FIG. 5.9 (A) Arborii de Ginko sunt conservaţi în libertate în

rezervaţia forestieră Tian Mu Shan din China; nu mai
există nici o altă populaţie în sălbăticie. Această specie
este baza industriei farmaceutice valorând sute de mi-
lioane de dolari anual. (B) Datorită medicamentelor valo-
roase obţinute din frunzele lor, arborii de ginko sunt acum
cultivaţi de om. În fiecare an din tulpina lemnoasă germi-
nează noi muguri şi ramuri ce sunt colectate (foto de Peter
Del Tredici, Arnold Arboretum of Harvard University).
126 Capitolul 5
Sandoz, înregistrând vânzări de peste 1,2 miliarde dolari/an (Svarstad şi alţii, 2000). Ciuperca fo-
losită pentru producerea medicamentului a fost colectată din Norvegia fără autorizaţie de către
un biolog al companiei Sandoz aflat în vacanţă. Nici până în prezent Norvegia nu a primit nici
un ban din partea companiei pentru dreptul de folosinţă al ciupercii în producerea medicamen-
telor.
La nivel mondial cele mai mari pieţe pentru plantele medicinale şi aromatice sunt China,
Franţa, Germania, Italia, Japonia, Spania, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. În 1999,
piaţa mondială de plante medicinale se cifra la 19,4 miliarde dolari, din care Europei îi reveneau
6,7 miliarde dolari, Asiei (fără Japonia) 5,1 miliarde dolari, Americii de Nord 4 miliarde dolari,
iar Japoniei 2,2 miliarde dolari (Laird şi Pierce, 2002). India este cea mai mare exportatoare de
plante medicinale la nivel mondial, iar Germania cel mai important prelucrator şi distribuitor de
produse farmaceutice. În spaţiul european, cei mai importanţi furnizori de plante medicinale (rus-
cuţă de primăvară, strugurele ursului, arnică, lemn dulce, roua cerului, primula, ghimpe, cimbru,
etc.) sunt Bulgaria, Albania, România, Ungaria şi Turcia.
În cazul României reprezentativă este piaţa plantelor medicinale recoltate din mediul natu-
ral, în special pentru exportul spre Germania. Un exemplu este arnica (Arnica montana), o spe-
cie de plantă din mediul montan carpatic ale cărei componente (flori, rădăcini sau chiar planta
întreagă) sunt foarte utilizate în industria produselor homeopatice datorită proprietăţilor antiin-
flamatoare, antiseptice şi cicatrizante, de imunostimulator, ameliorator al bolilor cardiace şi ner-
voase. La nivel european, cantitatea anuală exploatată este estimată la 50 tone de flori uscate (echi-
valentul a 250 - 300 tone de plante), cele mai importante furnizoare fiind ţările din Balcani,
România, Spania şi Elveţia (Lange, 1998). Un culegător din România (Fig. 5.10) primeşte 1 euro
FIG. 5.10 Arnica (Arnica montana), plantă medicinală foarte căutată în industria produselor homeo-
patice, este ameninţată datorită colectării excesive. Între 2001-2005, din România s-au exportat anual
în medie 12,4 tone plante uscate de arnică. Culegătorii de arnică din spaţiul montan carpatic obţin be-
neficii minime de pe urma colectării plantei în raport cu valoarea produselor prelucrate (foto Horaţiu
Popa & WWF DCP, 2008)

pentru fiecare kg, pe când preţul de vânzare ajunge în medie la 40 euro per kg de plantă uscată
şi 80 euro per kilogram de rădăcini uscate (WWF, 2007). Dacă luăm în calcul faptul că România
a exportat legal către Germania în perioada 1997-2006 circa 64,8 tone de arnica sub formă us-
cată (echivalent a 325 - 375 tone plante), putem afirma că valoarea produselor comercializate este
de circa 5,18 milioane euro (din care culegătorii au câştigat mai puţin de 64 800 euro). Produsele
farmaceutice din arnică sunt comercializate cu peste 3 euro/100 g produs obţinut (conţinutul de
arnică fiind de maxim 1 %), profitul obţinut fiind de peste 1 000 euro per kg. Refacerea popula-
ţiilor de arnică supraexploatate din sălbăticie nu o suportă însă nimeni, iar explotarea ei continuă
chiar dacă ea este ameninţată cu dispariţia (Lange, 1998).
În prezent, atât ţările aflate în curs de dezvoltare, cât şi cele dezvoltate îşi cer drepturile ce
derivă din folosirea biodiversităţii din interiorul graniţelor lor. Comunităţile locale ce posedă o
serie de cunoştinţe privind speciile cu valori curative şi modul lor de întrebuinţare, le procesează
şi adesea le arată diverşilor oameni de ştiinţă, care le vor valorifica pe scară mai largă. Profitul
rezultat din această valorificare ar trebui împărţit şi cu populaţia locală, fără protecţia căreia, o
anumită specie folosită la producerea unui medicament nu ar fi supravieţuit sau nu ar fi fost cu-
noscută pentru proprietăţile sale. O provocare diplomatică importantă pentru anii ce vin este toc-
mai elaborarea de tratate şi înţelegeri, dezvoltarea de proceduri care să garanteze participarea şi
beneficiile pentru toate părţile implicate într-un astfel de proces.
Majoritatea speciilor au o valoare economică directă redusă sau nulă şi o valoare opţională
redusă; doar o mică parte din speciile Terrei ar putea avea un potenţial mare de valorificare, prin
găsirea de noi remedii şi medicamente, susţinerea unor noi industrii sau pentru prevenirea unui
colaps major al culturilor agricole. Dacă doar una dintre aceste specii dispare datorită activităţi-
lor umane înainte ca ea să fie descoperită şi cercetată, ar putea genera o pierdere enormă pentru
economia globală, chiar dacă majoritatea celorlalte specii ar fi conservate. Aldo Leopold spunea
"dacă mediul biotic, de-a lungul istoriei, a construit ceva care ne place, dar pe care nu-l putem
înţelege în totalitate, atunci cine, dacă nu un nesăbuit, ar înlătura părţi ce lui i se par inutile?
Păstrarea fiecărei părţi componente este prima modalitate de precauţie a unei persoane care gân-
deşte inteligent".
Diversitatea speciilor de pe întregul glob ar putea fi comparată cu un manual despre cum să
menţinem Pământul într-o stare de funcţionare perfectă. Pierderea unei specii este precum rupe-
rea unei pagini din manual. Dacă în viitor am avea nevoie de informaţia pierdută în mod ireme-
diabil din acea pagină pentru a ne salva pe noi înşine sau alte specii de pe Pământ, acest lucru ar
fi imposibil.
Valoarea intrinsecă
Multor oameni le pasă de mediul natural, de viaţa animalelor şi a plantelor şi se preocupă de
conservarea lor. Această preocupare poate sau nu să fie asociată cu dorinţa ca într-o zi să viziteze
habitatul unei specii anume şi să o vadă în libertate. În orice caz, aceşti indivizi recunosc o va-
loare intrinsecă a naturii, adică suma pe care sunt dispuşi să o plătească pentru a preveni dispa-
riţia speciilor, distrugerea habitatelor şi pierderea variaţiei genetice (Tisdell şi alţii, 2005). O com-
ponentă a valorii intrinseci este valoarea pentru obţinerea unui beneficiu sau mai exact, cât sunt
oamenii dispuşi să plătească pentru a proteja ceva valoros pentru descendenţii lor şi generaţiile
viitoare.

128 Capitolul 5
Anumite specii, cum ar fi megafaună carismatică, precum urşii panda, balenele, leii, elefan-
ţii, bizonii, focile şi multe specii de păsări, declanşează răspunsuri emoţionale puternice din par-
tea oamenilor (Fig. 5.11). Oamenii atribuie o anumită valoare naturii şi vieţii sălbatice prin par-
ticiparea directă şi prin donaţii de miliarde de dolari anual către organizaţii conservaţioniste care
protejează diverse specii. În Statele Unite ale Americii, miliarde de dolari sunt donate anual către
organizaţii precum The Nature Conservancy (700 milioane dolari), World Wildlife Fund (110 mi-
lioane dolari), Ducks Unlimited (180 milioane dolari), Sierra Club (51 milioane dolari) etc.
Oamenii îşi arată preocuparea prin cereri către guverne pentru ca acestea să investească mai mulţi
bani în programe de conservare şi declararea de noi arii protejate pentru habitate şi peisaje. De
exemplu, guvernul Statelor Unite ale Americii a cheltuit 20 de milioane de dolari pentru prote-
jarea unei singure specii rare, condorul californian (Gymnogyps californianus). Cetăţenii Statelor
Unite ale Americii au recunoscut în diverse chestionare şi interviuri că sunt dispuşi să aloce 31
dolari/persoană/an (mai mult de 9 miliarde de dolari în total) pentru protejarea simbolului naţio-
nal, vulturul pleşuv (Haliaeetus leucocephalus), un răpitor a cărei populaţie era în declin, dar care
în urma eforturilor de conservare, începe să se redreseze (Fig. 5.12) (Groom şi alţii, 2006).
Valoarea intrinsecă poate fi relaţionată cu diverse comunităţi biologice precum pădurile se-
culare din zona temperată, pădurile tropicale, recifurile de corali şi alte zone cu peisaje uimitoare.
Din ce în ce mai multe persoane şi organizaţii contribuie anual cu sume de bani pentru a asigura
existenţa continuă a acestor habitate. Pe parcursul ultimilor 20 de ani, diverse investigaţii reali-
zate în Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie arată că publicul larg consideră că protecţia
mediului ar trebui să fie o prioritate a guvernării fiecărui stat. Mai mult decât atât, oamenii in-
tervievaţi doresc includerea unor discipline precum educaţia pentru mediu în sistemul de educa-
ţie (www.defra.gov.uk/environment/statistics/pubatt/).
Totuşi, mulţi oameni nu alocă o valoarea intrinsecă tuturor speciilor de pe glob (Kellert, 1996).
Deşi unor specii de insecte, precum fluturele monarh (Danaus plexippus), li se acordă o atenţie
deosebită şi sunt integrate în programe de protecţie, o mulţime de alte specii de nevertebrate, cu
atât mai puţin bacteriile unicelulare şi protozoarele, nu fac obiectul dezbaterilor publice. Este ne-
cesar ca oamenii de ştiinţă şi cercetătorii să continue să educe publicul pe diferite teme ale con-
servării biodiversităţii şi să îmbunătăţească gradul de conştientizare privind nevoia de conservare
a tuturor speciilor, nu doar a mamiferelor şi păsărilor. De asemenea, oamenii trebuie să înţeleagă
valoarea protejării tuturor comunităţilor biologice, inclusiv a celor care nu sunt atât de populare
sau nu au aspect plăcut.
Este valorificarea economică suficientă?

Deşi se dezvoltă în permanent sisteme de contabilizare şi evaluare economică a biodiversi-
tăţii, în care se include şi valoarea comună a resurselor naturale (în loc de a fi excluse, ca în cazul
metodelor de calcul tradiţionale), mulţi cercetători preocupaţi de conservarea mediului sunt de pă-
rere că nu este suficient. Pentru mulţi dintre aceştia, folosirea metodelor verzi de evaluare eco-
nomică presupune acceptarea sistemului economic mondial actual. Ei sunt de părere că este ne-
cesară o schimbare a acestui sistem economic care este responsabil pentru poluare, degradare a
mediului şi extincţia diverselor specii de animale şi păsări la un nivel fără precendent în istoria
umanităţii.
Cercetătorii susţin că sistemul economic actual trebuie condamnat în primul rând datorită con-

FIG. 5.11 Pentru mulţi oameni, valoarea existenţială a speciilor charismatice, precum ba-
lenele, este clară. Aici, oamenii aclamă o balenă minke ce este salvată după ce s-a prins
în plasa unui trailer; plutitorul din spatele balenei a fost ataşat de plasă pentru a ţine balena
la suprafaţă astfel încât să poată respira. Mai târziu, salvatorii au reuşit să elibereze balena
din plasă. Majoritatea oamenilor consideră interacţia cu alte specii a fi o experienţă educa-
ţională şi înnobilatoare. Astfel de întâlniri (ce de obicei au loc la distanţe mai mari, precum
„urmărirea balenelor” sau „safari-urile foto” din Africa) pot îmbogăţi vieţile oamenilor (foto
Scott Kraus, New England Aquarium).
FIG. 5.12 Vulturul pleşuv este un simbol al Statelor Unite

ale Americii. Mulţi oameni şi-au manifestat dorinţa lor de
a plăti pentru a-i proteja existenţa. (foto © Stockbyte/
PictureQuest.)

130 Capitolul 5
sumului exagerat de resurse de către o mică parte din locuitorii planetei, în timp ce cea mai mare
parte dintre oameni se luptă cu sărăcia. Având în vedere acest sistem economic mondial în care
milioane de copii mor anual datorită diverselor boli, subnutriţiei, războaielor şi conflictelor ar-
mate, crimelor şi altor factori strâns legaţi de sărăcie şi în care mii de specii unice dispar în fie-
care an datorită distrugerii habitatului natural, cercetătorii sugerează că sunt absolut necesare
schimbări structurale majore, nu doar ajustări minore.
După cum va fi argumentat în capitolele următoare, apărătorii acestui punct de vedere sus-
ţin o altă abordare, una ce va diminua mult consumul de resurse în cadrul ţărilor dezvoltate, va
reduce nevoia de exploatare a resurselor naturale şi va creşte semnificativ valoarea şi aprecierea
mediului natural şi a biodiversităţii. Unele sugestii pentru concretizarea acestui deziderat includ
stabilizarea sau reducerea populaţiei globale, mărirea taxelor pentru folosirea combustibililor fo-
sili, penalizări pentru folosirea ineficientă a energiei şi poluare, susţinerea unui sistem de trans-
port durabil şi a unor autovehicule ce folosesc carburanţi alternativi, programe obligatorii de re-
ciclare etc. Teritoriile pe care se găsesc speciile periclitate şi unice vor fi gestionate pentru
conservarea biodiversităţii, proprietarii lor urmând să primească subvenţii guvernamentale pen-
tru menţinerea habitatelor. Una dintre cele mai mari probleme ale economiilor agricole din ţările
vestice este supraproducţia de carne şi produse lactate, astfel încât o schimbare (sau măcar în-
dreptare parţială) spre o alimentaţie vegetariană ar fi nu doar mai sănătoasă pentru oameni ci ar
reduce impactul antropic asupra mediului. Situaţia s-ar îmbunătăţi şi dacă s-ar aplica restricţii asu-
pra comerţului, astfel încât doar acele produse derivate din activităţi sustenabile să fie permise
pe pieţele naţionale şi internaţionale. Acelaşi rezultat s-ar înregistra dacă datoriile ţărilor în curs
de dezvoltare ar fi reduse sau anulate şi investiţiile redirecţionate către activităţi furnizoare de be-
neficii mari pentru populaţia săracă. În cele din urmă, instituirea de penalităţi majore pentru cei
care dăunează şi distrug diversitatea biologică ar fi cheia rezolvării problemelor globale actuale.
Deşi în momentul de faţă nu există dorinţă şi disponibilitate politică pentru îndeplinirea acestor
sarcini, poate în viitor asemenea strategii vor fi implementate şi diversitatea lumii vii, în ansam-
blul ei, va putea fi cu adevărat protejată.
Balmford, A., A. Bruner, P. Cooper, R. Costanza, S. Farber, R. E. Green şi alţii 2003. Economic reasons for
conserving wild nature. Science 297: 950–953.
Buchmann, S. L. şi G. P. Nabhan 1996. The Forgotten Pollinators. Island Press, Washington, D. C.
Carte, B. K. 1996. Biomedical potential of marine natural products. BioScience 46: 271–286.
Chapin III, F. S., O. E. Sala, I. C. Burke, J. P. Grime şi alţii 1998. Ecosystem consequences of changing bio-
diversity. BioScience 48: 45–52.
Costanza, R., R. d’Arge, R. de Gros, S. Farber şi alţii 1997. The value of the world’s ecosystem services and
natural capital. Nature 387: 253–260.
Daily, G. C. şi K. E. Ellison. 2002. New Economy of Nature: The Quest to Make Conservation Profitable. Is-
land Press, Washington, D.C. .
Fearnside P. M. 2005. Deforestation in Brazilian Amazonia: history, rates, and consequences. Conservation Bi-
ology 19: 680–688.
Harmon, D. şi A. Putney (eds.). 2003. The Full Value of Parks: From Economics to the Intangible. Rownman
& Littlefield Publishers, Inc., Oxford.
Jenkins, M., S. J. Scherr şi M. Inbar. 2004. Markets for biodiversity services: Potential roles and challenges.
Environment: 33–42.
Kremen, C. şi R. S. Ostefeld. 2005. A call to ecologists: measuring, analyzing and managing ecosystem serv-
ices. Frontiers in Ecology and the Environment 10: 539–548.
Kruger, O. 2005. The role of ecotourism in conservation: Panacea or Pandora’s Box? Biodiversity and Con-
servation 14: 579–600.
Mateo, N., W. Nader şi G. Tamayo. 2001. Bioprospecting. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity
Vol. 1, pp. 471–488. Academic Press, San Diego, CA.
Pimentel, D. C., L. Westra şi R. F. Noss (eds.). 2000a. Ecological Integrity: Integrating Environment, Con-
servation, and Health. Island Press, Washington, D.C.
Plotkin, M. J. 1993. Tales of a Shaman’s Apprentice. Viking/Penguin, New York.
Svarstad, H., H. C. Bugge şi S. S. Dhillion. 2000. From Norway to Novartis: cyclosporine from Tolypocladium
inflatum in an open access bioprospecting regime. Biodiversity and Conservation 9: 1521–1541.
Tilman, D. 1999. The ecological consequences of change in biodiversity: A search for general principles. Ecol-
ogy 80: 1455–1474.
Wang, Z., B. Zhang, S. Zhang, X. Li, D. Liu, K. Song, şi alţii 2006. Changes of land use şi of ecosystem serv-
ice values in Sanjiang Plain, northeast China. Environmental Monitoring and Assessment 112: 69–91.
Zavaleta, E. S. şi K. B. Hulvey. 2004. Realistic species losses disproportionately reduce grassland resistance
to biological invaders. Science 306: 1175–1177.

CAPITOLUL 6
ETICA CONSERVĂRII BIODIVERSITĂŢII


Etica conservării biodiversităţii 135
upă cum a fost prezentat şi în capitolele 4 şi 5, noile abordări ale economiei mediu-
D lui aduc argumente şi motivaţii în favoarea susţinerii activităţilor de conservare a bio-

diversităţii, foarte utile în realizarea politicilor şi strategiilor de mediu. Pentru a jus-
tifica protecţia biodiversităţii, alături de motivaţii de ordin economic, pot fi promovate şi
numeroase argumente etice (Schmidtz şi Willott, 2001; Vandeveer şi Peirce, 2002). Dacă moti-
vaţiile economice sunt obiective şi au o putere de convingere mai mare, argumentele etice sunt
susţinute şi promovate de majoritatea religiilor şi curentelor filosofice şi sunt uşor de înţeles de
către publicul larg (McPhee, 1971; Bassett, 2000). De multe ori, pe fundamentele unei creaţii di-
vine, aceste argumente fac apel la respectul general faţă de viaţă, natură şi diversele aspecte ale
ei, faţă de frumuseţea, fragilitatea, unicitatea sau vechimea lumii înconjurătoare. Chiar şi în zi-
lele noastre, pentru un număr mare de persoane, argumentele etice sunt forţa cea mai convingă-
toare pentru conservarea biodiversităţii.
Valorile etice şi conservarea biodiversităţii

Multe culturi de culegători şi vânători au coexistat cu elementele mediului natural de-a lun-
gul secolelor, deoarece etica lor socială încuraja responsabilitatea personală şi consumul raţio-
nal de resurse naturale. Oamenii din aceste societăţi se simt datori să respecte animalele şi plan-
tele sălbatice, chiar şi atunci când le cultivă, le consumă sau le împrumută din habitat pentru
satisfacerea unor nevoi umane. Credinţele tradiţionale tratează adesea cu mult respect munţii, râu-
rile şi alte ecosisteme considerate sacre. Apropierea faţă de acestea se face cu reverenţă şi apre-
ciere pentru ceea ce reprezintă ele în esenţă şi nu neapărat pentru ceea ce oamenii pot face din
ele (Callicott, 1994; Barnhill şi Gottlieb, 2001).
Până şi în civilizaţiile industrializate, argumentele etice pot convinge oamenii să protejeze di-
versitatea biologică. De exemplu, în Statele Unite ale Americii, dreptul tuturor speciilor la exis-
tenţă este protejat prin Legea Speciilor în Pericol (Endangered Species Act - ESA) (Rolston, 1988).
ESA precizează că protejarea biodiversităţii este justificată de valoarea estetică, ecologică, edu-
caţională, istorică, recreaţională şi ştiinţifică a diverselor specii. Valoarea economică nu este in-
clusă în actul normativ, fiind clar precizat că interesele economice sunt de importanţă secundară
în protejarea speciilor de la extincţie. În concordanţă cu legea, profitul şi valoarea economică nu
trebuie considerate atunci când sunt ameninţate cu dispariţia anumite specii. Cu toate acestea, în
cazuri de interes naţional stabilite de înalţii oficiali şi autorităţile guvernamentale, legea permite
ca importanţa economică să domine valoriile etice, astfel de situaţii fiind extrem de rare.
Argumentele economice oferă fundamentul pentru valorificarea speciilor (inclusiv a comu-
nităţilor biologice) şi oportunităţi pentru distrugerea sau salvarea unora în detrimentul altora, fapt
ce trebuie contracarat prin argumente etice (Bulte şi van Kooten, 2001; Sagoff, 2004). Conform
gândirii economice convenţionale, o specie cu un număr redus de indivizi, arie de răspândire geo-
grafică limitată, dimensiuni fizice reduse sau aspect neatrăgător, lipsită de utilitate imediată pen-
tru om şi fără relaţii cu alte specii de importanţă economică, va fi considerată o specie cu valoare
economică redusă. Această calitate poate caracteriza o parte substanţială a lumii vii, cuprinzând
în special insecte, alte nevertebrate, ciuperci, plante fără flori, protozoare etc. Încercările de pro-
tejare a acestora nu ar avea aparent nici o justificare economică clară. Mai mult, în anumite cir-
cumstanţe, justificarea economică ar putea susţine distrugerea unei specii pe cale de dispariţie sau
a unui organism care cauzează anumite boli, atacă culturile ori animalele domestice.

136 Capitolul 6
Cu toate acestea, pe temei etic, mulţi oameni susţin protejarea speciilor, argumentând că dis-
trugerea conştientă a biodiversităţii este condamnabilă din punct de vedere moral, deşi poate fi
profitabilă economic. Motivaţii similare pot fi legate de protejarea comunităţilor biologice spe-
ciale şi a variaţiei genetice. Argumentele etice pentru conservarea biodiversităţii ar trebui înţe-
lese de comunităţile umane pentru că ele apelează la instincte umane nobile, care ar trebui să joace
un rol decisiv în luarea deciziilor. Astfel, comunităţile umane au luat şi în trecut decizii ce au avut
la bază argumente etice. Abolirea sclaviei, limitarea implicării copiilor în muncă şi prevenirea cru-
zimii faţă de animale sunt doar trei astfel de exemple. Legăturile dintre etică de mediu, conser-
vare, echitatea socială şi cea economică au fost prezentate în Charta Pământului, susţinută de către
Mihail Gorbaciov, preşedinte al fostei Uniunii Sovietice şi de către alţi lideri mondiali (WRI 2003).
Dacă societatea modernă ar adopta valori care susţin protejarea mediului natural şi conser-
varea biodiversităţii, ne-am putea aştepta la o scădere a consumului de resurse neregenerabile şi
chiar la promovarea unor eforturi pentru limitarea creşterii necontrolate a populaţiei umane. Din
păcate, ţările dezvoltate au o altă viziune. Se susţine că o fiinţă umană trebuie să-i acorde respect
alteia, atitudinea faţă de natură fiind de tipul merge şi aşa!. Astfel, oamenii pot folosi sau distruge
mediul natural după bunul plac şi după nevoi, atâta timp cât nu rănesc în mod direct o altă fiinţă
umană sau proprietatea acesteia. Răspunsul la această atitudine, intens criticată în ultimii ani, cât
şi o alternativă a ei au fost dezvoltate prin etica mediului, o nouă disciplină a filosofiei, care se
bazează pe simţul valorii etice a lumii naturale (Armstrong şi Botzer, 2004; Primack şi Cafaro,
2001; Wenz, 2001).
Argumente etice pentru protejarea diversităţii biologice

Argumentele etice se pot constitui în suport pentru acţiunile politice, schimbările legislative
şi managementul corporaţional (Minteer şi Collins, 2005). Următoarele motivaţii, bazate pe va-
loare intrinsecă a speciilor şi pe datoria noastră faţă de alţi oameni, sunt importante pentru con-
servarea biodiversităţii, furnizând idei raţionale pentru protejarea tuturor speciilor, incluzând spe-
ciile rare, dar şi pe cele fără valoare economică, direct vizibilă.
DREPTUL LA VIAŢĂ AL SPECIILOR: Toate speciile reprezintă soluţii biologice unice pentru pro-
blema supravieţuirii. Toate sunt dovada vie a unei evoluţii istorice, fiecare având propria-i fru-
museţe. Pentru aceste motive trebuie garantată supravieţuirea speciilor, fără a ţine cont de im-
portanţa lor economică. Această afirmaţie este adevărată, fie că este vorba de o specie numeroasă
sau de una rară; simplă sau complexă; veche sau recent apărută; importantă din punct de vedere
economic sau fără o importanţă directă şi imediată pentru oameni; îndrăgită sau nu de către ace-
ştia (Caseta 6.1). Fiecare specie are o valoare în sine - intrinsecă - nelegată de nevoile şi dorin-
ţele umane (Lee, 1996; Agar, 2001). Acest argument sugerează faptul că noi, oamenii, nu avem
nici un drept să distrugem vreo specie, ba chiar avem responsabilitatea morală de a proteja în mod
activ orice specie ameninţată cu dispariţia în urma activităţilor antropice. Se recunoaşte faptul că
oamenii sunt parte dintr-o comunitate biologică mai mare şi ar trebui în orice moment să ne amin-
tim că nu suntem cei mai importanţi din aceasta.
Robert Elliot (1992) sugerează că natura are următoarele proprietăţi care-i conturează valoarea
intrinsecă: diversitate, stabilitate, complexitate, frumuseţe, armonie, creativitate, organizare, ele-
ganţă şi bogăţie. Aceste calităţi ale organismelor naturale sunt cele pe care le putem aprecia, dar

CASETA 6.1 - RECHINUL: UN ANIMAL TEMUT ÎN DECLIN
Una dintre cele mai

ameninţate specii de către
activitatea umană, dar şi una
dintre cele mai temute, este
rechinul. Percepţia publică a
acestui animal este bazată
aproape în totalitate pe ştiri
şi rapoarte despre atacurile
asupra oamenilor care, de
altfel, sunt destul de rare (la
nivel mondial, în anul 2000,
au fost confirmate numai 79
de atacuri ale rechinilor, din
acestea 10 soldându-se cu Pescuitul rechinilor în Florida. Aceşti rechini au fost prinşi
decese), pe imagini media în- de turişti într-o croazieră, fotografiaţi şi apoi aruncaţi în
spăimântătoare care înfăţi- mare (foto © Paige Chichester).
şează rechinii drept nişte uci-
gaşi necruţători (ex. filme precum tratarea hemoroizilor. Steroidul, numit
Fălci, În căutarea lui Nemo, Teroare în squalamină, ce se găseşte în anumite or-
larg etc.). Pentru cei mai mulţi oameni, gane interne ale rechinului, are pro-
un rechin este doar un animal cu o în- prietatea de a opri dezvoltarea tumori-
otătoare de formă triunghiulară, înzes- lor cerebrale la om, în timp ce cartilajul
trat cu dinţi extrem de ascuţiţi. Pentru de rechin este folosit ca tratament al-
conservaţioniştii confruntaţi cu dimi- ternativ pentru cancerul la rinichi.
nuarea rapidă a populaţiei de rechini la Sistemul imunitar al rechinilor este in-
nivel mondial, reputaţia proastă a lor tens studiat pentru a afla de ce rechinii
este un adevărat coşmar. Cu toate aces- prezintă un număr redus de îmbolnăviri
tea, s-a ajuns recent la un acord inter- de cancer, chiar dacă sunt expuşi la
naţional care reglementează comerţul agenţi cancerigeni cunoscuţi, informa-
cu marele rechin alb. Când punem în ţie care s-ar putea dovedi de inestima-
balanţă cei 10 oameni/an la nivel mon- bilă valoare pentru oameni (Raloff,
dial ucişi de către rechini şi cei aproxi- 2005). Graţia şi puterea lor în apă, ală-
mativ 100 milioane de rechini ucişi de turi de beneficiile medicale pe care le
către oameni/an, este clar care este spe- oferă sau le pot oferi oamenilor în vii-
cia cea mai periculoasă (Lemonick, tor, ar trebui să garanteze o îmbunătă-
1997). În realitate, rechinii mai mult îi ţire a imaginii lor în rândul oamenilor.
ajută pe oameni decât îi rănesc. De O problemă reală pentru acţiunile
exemplu, uleiul din ficat de rechin era de conservare este legată de faptul că o
una dintre cele mai importante surse mare parte a publicului percepe rechi-
naturale de vitamina A, până în 1947 nii ca pe un articol popular, frecvent în
când aceasta a fost sintetizată chimic.
continuare
Acesta este folosit azi în cosmetică şi în

138 Capitolul 6

meniurile din restaurantele chinezeşti. legislaţie corespunzătoare pentru a opri
Pescuitul rechinilor a devenit o afacere declinul populaţiilor de rechini, inclu-
înfloritoare începând cu deceniul tre- zând interzicerea procedeului de fin-
cut. În Asia, supa din aripioare de rechin ning; alte state activ implicate în pes-
este o delicatesă care a dus la creşterea cuitul rechinilor, fie nu văd sensul unor
şi diversificarea cererii; aripioarele us- astfel de reglementări, fie le îngreu-
cate de rechin pot ajunge la 300$/kg. nează şi le amână intenţionat. Recentele
(Folwer, 2000; Clarke şi alţii, 2006). reglementări de interzicere a capturării
Doar o singură aripioară de la rechinul rechinilor mari în apele costiere ale
peregrin (Cetorhinus maximus) poate Statelor Unite ale Americii sunt un pas
aduce venituri de peste 10 000 USD. în direcţia cea bună, dar permiterea pes-
Practica extrem de crudă, numită fin- cuirii rechinilor de talie mai mică şi a tu-
ning (de la cuvântul fin - aripioară în turor rechinilor din largul oceanelor ră-
limba engleză), prin care un rechin cap- mâne o problemă pentru refacerea
turat este eliberat în apă să moară după populaţiei acestor specii vulnerabile.
ce i-au fost amputate aripioarele, a stâr- Decimarea populaţiilor de rechini este
nit valuri de furie din partea publicului evidentă, chiar dacă cunoştinţele ştiin-
larg şi a condus la cererea interzicerii ţifice despre speciile existente sunt încă
acesteia. O problemă serioasă este re- foarte puţine. Deşi există mai mult de
prezentată de mortalitatea ridicată a re- 350 de specii de rechini, măsurile de
chinilor prin atragere accidentală în pla- management tratează adesea rechinii ca
sele de pescuit. fiind o singură entitate. Din cauza lipsei
Mortalitatea ridicată în rândul re- de informaţii ştiinţifice, managementul
chinilor îi îngrijorează pe conservaţio- pe specii este practic imposibil. Studiul
nişti din mai multe motive (Otway şi unor specii din Oceanul Atlantic (unde
alţii, 2004; Campana şi alţii, 2005). rechinii sunt intens pescuiţi!) arată că
Rechinii se maturizează foarte greu, au numărul lor a scăzut cu 40 până la 99%
cicluri reproductive foarte lungi şi dau în ultimii 20 de ani (Baum şi alţii, 2003;
naştere unui număr redus de pui. Alţi Baum şi Myers, 2004).
peşti, precum somonii (de asemenea Declinul populaţiilor de rechini este
pescuiţi excesiv), se pot reface rapid, îngrijorător şi datorită rolului lor la ni-
datorită numărului mare de urmaşi: re- velul ecosistemelor marine. Rechinii
chinii nu au acest avantaj. O a doua sunt printre cei mai importanţi prădători
problemă este legată de faptul că pes- din ecosistemele marine; se hrănesc cu
cuitul rechinilor pentru uz comercial şi o serie de organisme fiind răspândiţi în
privat este nereglementat în multe ţări. toate oceanele şi mările Terrei şi chiar în
Rechinii sunt intens pescuiţi pentru car- unele lacuri. Ecologişti mediilor terestre
nea lor, fiind însă şi o ţintă a pescarilor au observat şi cercetat beneficiile aduse
sportivi atraşi de mărimea şi reputaţia de prădători şi problemele induse de
lor. Câteva ţări, între care se remarcă dispariţia lor dintr-un ecosistem acvatic.
Statele Unite ale Americii, Australia, Diminuarea numărului de rechini ar
Noua Zeelandă şi Canada, au propus o putea avea un efect semnificativ, posibil

chiar catastrofal, asupra ecosistemelor simplă schimbare a atitudinilor şi per-

marine, permiţând anumitor specii să cepţiilor umane. Conservaţioniştii în-
se înmulţească necontrolat. În mod iro- cearcă să convingă guvernele la nivel
nic, rechinii şi-au îndeplinit rolul lor mondial să privească dincolo de aspec-
timp de 400 milioane de ani în evoluţia tul terifiant al rechinului şi de gustul
vieţii pe Pământ, fiind printre vieţui- său culinar, să protejeze acest grup di-
toarele cele mai vechi de pe planetă; cu vers de specii, de altfel vital pentru să-
toate acestea, viitorul lor depinde de o nătatea oceanelor.
şi cele care cer o protecţie activă. În plus, naturalitatea poate fi văzută drept o valoare în sine,
mai ales în cadrul comunităţilor în care aceasta devine din ce în ce mai rară.
Există şi oponenţi ai acestei idei, care susţin că omul are o valoare dincolo de cea a altor spe-
cii, deoarece doar oamenii sunt pe deplin conştienţi de ei înşişi, raţionali şi morali; dacă acţiu-
nile noastre nu afectează alţi oameni în mod direct sau indirect, orice exploatare a mediului na-
tural este justificată moral. Pentru aceşti susţinători este greu de atribuit dreptul la existenţă şi
protecţie legală a unor specii non-umane, mai ales în cazul organismelor simple, deoarece aces-
tea nu dispun de conştiinţă de sine. Cum poate un muşchi sau o ciupercă să aibă drepturi, când
nici măcar nu are sistem nervos? Cu toate acestea, fie că le acordăm sau nu drepturi, toate spe-
ciile deţin marea valoare de a fi purtătoarele unei experienţe acumulate, a unei istorii de milioane
de ani a formelor de viaţă precendente şi a unei adaptări continue şi evoluţionare la schimbările
de mediu (Rolson, 2000). Extincţia prematură a speciilor datorită activităţilor umane distruge
această istorie şi ar putea fi chiar privită drept masacru (Rolston, 1989) deoarece ucide şi gene-
raţiile viitoare de specii, eliminând procesul de evoluţie şi speciaţie.
Alţi autori, mai ales activişti pentru drepturile animalelor, au dificultăţi în a atribui drepturi
tuturor speciilor, deşi susţin drepturile animalelor (Regan, 2004). Singer (1979), de exemplu, sus-
ţine faptul că speciile în sine nu sunt entităţi conştiente şi prin urmare nu au interese mai presus
de interesul animalelor individuale, care sunt membre ale speciei. Pe de altă parte, Rolston (1994)
este de părere că atât aspectele biologice, cât şi cele etice, ar trebui să susţină măsurile de con-
servare. În final, toţi indivizii mor; specia este însă cea care continuă, evoluează şi uneori formează
noi specii. Într-un fel, indivizii sunt reprezentanţii temporari ai speciei, prin urmare specia este
mult mai importantă decât indivizii.
Abordarea pe specii este o provocare pentru tradiţia eticii individualiste a societăţilor dez-
voltate. Conservarea biodiversităţii cere ca nevoile unei specii pe cale de dispariţie să fie mai im-
portante decât nevoile unor indivizi. De exemplu, în Statele Unite ale Americii, printr-o acţiune
a U.S. Park Service au fost ucişi sute de iepuri de pe Insula Santa Barbara pentru a proteja cele
câteva exemplare dintr-o plantă rară, numită, Dudleya traskiae. În acest caz, o singură specie pe
cale de dispariţie a fost considerată a valora mai mult decât sute de indivizi ale unei specii co-
mune, precum iepurele (Fig. 6.1).
TOATE SPECIILE SUNT INTERDEPENDENTE: Speciile interacţionează în cele mai complexe fe-
luri în cadrul lumii naturale. Pierderea unei specii poate avea consecinţe asupra altor specii din
comunitatea biologică (Chapin şi alţii, 2000; Tilman, 2000), alte specii pot ajunge în prag de ex-
tincţie ca răspuns la această extincţie, iar adeseori întreaga comunitate se poate destabiliza ca re-
zultat al valurilor de extincţii. Astfel, nu trebuie să apreciem anumite părţi ale naturii, ci întregul,
140 Capitolul 6
FIG. 6.1 Agenţiile guvernamentale din SUA

au considerat că existenţa plantei ameninţate
Dudleya traskiae, din Santa Barbara (planta
înaltă din stânga) este mai importantă decât
iepurii comuni. Iepurii, ce se hrăneau cu frun-
zele plantei (dreapta jos) au fost ucişi pentru a
opri distrugerea ei (foto U.S. National Park
Service).
care ar trebui conservat. Suntem moral

obligaţi să conservăm sistemul ca un în-
treg (Rolston, 2000; Aron şi Patz, 2001).
Chiar dacă apreciem doar fiinţele umane,
instinctele noastre de autoprotecţie şi su-
pravieţuire ar trebui să ne îndemne să
conservăm biodiversitatea. Când lumea
naturală prosperă, prosperăm şi noi. Când
natură este degradată, oamenii sunt afec-
taţi de o serie largă de probleme, de la cele
de sănătate - astm, intoxicaţie alimentară,
boli hidrice, cancer etc. - până la cele cau-
zate sau agravate de poluarea mediului.
Într-o metaforă sugestivă, Ehrlich şi
Ehrlich (1981) îşi imaginează că toate
speciile sunt nişte nituri care împreună
formează corabia Pământului - aceasta
purtând toate speciile, inclusiv oamenii, într-o călătorie în timp. Extincţiile speciilor reprezintă
niturile sărind din corabie iar atunci când vor dispărea prea multe dintre acestea, corabia se va scu-
funda, afectând toate celelalte specii rămase. Metafora prezintă într-o manieră originală, puţin
schimbată, povestea lui Noe: dacă Noe - un om - construieşte corabia sa pentru a salva biodi-
versitatea, Ehrlich şi Ehrlich sugerează prin metafora lor că biodiversitatea salvează omul.
RESPONSABILITATEA OAMENILOR FAŢĂ DE BIODIVERSITATE: Mulţi adepţi ai diverselor religii

sunt de părere că este greşit şi rău să distrugi o altă fiinţă, toate fiind creaţia unor entităţi supe-
rioare. Dacă Dumnezeu a creat lumea, atunci se presupune că toate speciile create de El au va-
loare. În tradiţiile creştină şi iudaică responsabilitatea omului de a proteja speciile de animale este
descrisă în mod explicit în Biblie. Cartea Genezei descrie naşterea conservării biodiversităţii
Pământului prin Arca lui Noe. Dumnezeu l-a îndemnat pe Noe să salveze câte două exemplare
din fiecare specie şi nu doar pe cele utile în mod direct omului. Profetul Mohamed, fondatorul
islamismului, a continuat această temă a responsabilităţii omului: Lumea este frumoasă şi verde
şi Dumnezeu te-a numit pe tine, omule, paznicul Lui peste ea. El vede cum vă achitaţi de această
îndatorire. Credinţa în valoarea creaţiei lui Dumnezeu este un argument în sine pentru conser-
varea biodiversităţii: fiinţei umane i-a fost încredinţată această responsabilitate şi ea este datoare
să păstreze, nu să distrugă ceea ce i-a fost dat.
Alte religii susţin protecţia lumii naturale (Callicott, 1994, Bassett, 2000, Science şi Spirit,
2001). De exemplu, hinduiştii localizează divinitatea în anumite animale şi recunosc o legătură

de rudenie între oameni şi alte fiinţe (incluzând migrarea sufletelor de la o specie la alta). Un prim
concept etic în hinduism şi alte religii indiene, precum budismul şi jainismul, este ahimsa - non-
violenţă şi bunătate faţă de toate formele de viaţă. Pentru a trăi după acest principiu, mulţi oa-
meni devin vegetarieni şi aleg să trăiască modest şi cât mai simplu posibil.
Cu toate acestea, anumite religii împărtăşesc principii conform cărora omul este centrul crea-
ţiei, susţinând o atitudine de dominaţie faţă de natură. De vreme ce mulţi oameni îşi fundamen-
tează valorile etice pe baza credinţei religioase, dezvoltarea argumentelor religioase spre susţi-
nere conservării biodiversităţii ar putea fi eficientă pentru motivarea oamenilor (Oelschlaeger,
1994; Chapple şi Tucker, 2000, Foltz şi alţii, 2003; Yaffe, 2001; Wirzba şi alţii, 2003).
Reprezentanţii multor religii au făcut cunoscută poziţia lor faţă de protecţia naturii. (Caseta 6.2.)
CASETA 6.2 - RELIGIA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII
În septembrie 1986 a fost celebrată cuitori ai acestei planete, toate celelalte

o slujbă interecumenică la Bazilica Sf. specii au acelaşi drept ca şi omul, la su-
Francisc, în Assisi, Italia. Aceasta a in- pravieţuire. De vreme ce atât fiinţa
clus şi Declaraţia Naturii din partea umană, cât şi celelalte non-umane, de-
celor 5 religii participante: budistă, pind de mediul înconjurător - acesta
creştină, hindu, islamică şi iudaică. fiind sursă de viaţă şi bunăstare, normal
Pentru prima dată în istorie, conducă- este să împărtăşim convingerea că prin
torii acestor religii au declarat că reli- curaj şi hotărâre putem proteja şi con-
giile lor promovează protecţia naturii: serva biodiversitatea, refăcând balanţa
negativă cauzată de neglijenţă noastră
din trecut.
DECLARAŢIA BUDISTĂ
ASUPRA NATURII (venerabilul
Lungrir Namgyal Rinpoche, DECLARAŢIA CREŞTINĂ
Abbot, Universitatea Tantrică ASUPRA NATURII (părintele
Gyuto) Lanfranco Serrini, ministru
Simplul motiv pentru care şi cele- general în cadrul Ordinului
lalte organisme în afară de om ar trebui Părinţilor Minori
conservate este faptul că, asemeni oa- Franciscani)
menilor şi ele sunt sensibile la fericire A-i mulţumi Domnului pentru crea-
şi suferinţă... Mulţi au fost cei care au ţia Sa înseamnă a admite că Dumnezeu-
considerat că doar utilitatea pentru fi- Tatăl este creatorul celor văzute şi a
inţa umană este singurul criteriu de eva- celor nevăzute; înseamnă a-I mulţumi
luare a vieţii celorlalte specii. La o exa- pentru multitudinea de daruri pe care
minare mai atentă, putem descoperi că le-a făcut copiilor săi... Prin motivul
acest fel de evaluare a vieţii şi dreptul originii creării sale, fiecare creatură în
la existenţă a fost responsabilă pe scară funcţie de specia sa şi într-o relaţie ar-
largă pentru indiferenţa şi cruzimea monioasă cu toate celelalte este mani-
umană. Noi, ca oameni, privim supra- festarea adevărului şi frumuseţii infinite
vieţuirea noastră ca un drept ce nu ne a lui Dumnezeu, a iubirii şi bunătăţii, a
poate fi negat. Însă în calitate de colo- continuare

142 Capitolul 6

înţelepciunii şi măreţiei, a gloriei şi pu- tră şi noi toţi suntem copii săi.
terii Sale. DECLARAŢIA MUSUL-
Puterea omului nu trebuie înţeleasă MANĂ ASUPRA NATURII (dr.
ca un drept liber de a abuza, strica sau Abdullah Omar Nasseef, se-
distruge ceea ce Dumnezeu a creat pen- cretar general al Ligii mon-
tru a-şi manifesta gloria divină. Această diale Musulmane)
putere trebuie văzută mai degrabă ca o Esenţa învăţăturilor islamice este
simbioză cu toate creaturile. Fiecare că întregul univers este creaţia lui
act iresponsabil al omului faţă de alte Dumnezeu. Allah face ca apele să curgă
creaturi este de condamnat, fiind ofensă pe pământ, susţine cerul, crează ploaia
faţă de Înţelepciunea divină - cea care şi delimitează ziua de noapte...
susţine şi dă sens armoniei în Univers. Dumnezeu este cel care a creat plantele
şi animalele în perechi şi le-a dat posi-
DECLARAŢIA HINDUISTĂ bilitatea înmulţirii. Pentru musulmani,
ASUPRA NATURII (dr. Karan rolul omului pe Pământ este cel al unui
Singh, preşedinte al Hindu khalifa, viceregent al lui Allah. Suntem
Virat Samaj) toţi învăţăceii lui Dumnezeu şi agenţii
Lui pe Pământ. Noi nu suntem stăpânii
Viziunea hinduistă asu-
acestui Pământ şi nu e în atribuţiile
pra naturii este axată pe respectul pen-
noastre să dispunem de el după bunul
tru viaţă şi pe conştientizarea faptului
plac. Pământul aparţine lui Dumnezeu
că toate marile forţe ale naturii - pă-
şi El ni l-a încredinţat spre păstrare în
mântul, cerul, aerul, apa şi focul - pre-
siguranţă... Khalifa este răspunzător
cum şi o serie de ordine ale lumii vii,
pentru faptele sale, pentru felul în care
plantele şi animalele, sunt corelate şi le-
abuzează de încrederea lui Dumnezeu.
gate unele de celelalte, pulsând în ma-
rele ritm al naturii. Divinul nu este ex-
terior creaţiei, ci se manifestă prin toate DECLARAŢIA IUDAICĂ ASUPRA NA-
fenomenele naturale. În Mahabharata TURII (rabinul Arthur
se precizează că şi dacă ar fi doar un Hertzberg, vice-preşedinte
copac cu flori şi fructe într-un sat, acel al Congresului mondial
loc ar deveni demn de respect. Iudaic)
Declaraţia ne îndeamnă să oprim ten- În religia iudaică, întâl-
dinţa actuală spre distrugere, să redes- nirea dintre Dumnezeu şi om în natură
coperim tradiţia antică cu respectarea este percepută ca o plasă fără cusături în
tuturor formelor de viaţă, spre a putea care omul este conducătorul şi custo-
chiar şi în acest ultim ceas, să inversăm dele lumii naturale... Acum, când în-
cursul sinucigaş al evoluţiei, curs ge- treaga lume este în pericol, când mediul
nerat de activităţile umane. Îndemnul înconjurător este pe cale de a fi otrăvit
final este spre reamintirea înţelesului şi multe specii, atât de animale, cât şi de
cuvintelor: Pământul este mama noas- plante, sunt în pragul extincţiei, este de

datoria fiecărui evreu să pună în prim- dar şi de cele ale altora. Toţi suntem îm-
planul preocupărilor sale apărarea în- preună trecători în aceeaşi fragilă dar
tregii naturi. Avem această responsabi- glorioasă lume. Haideţi să ne salvăm
litate faţă de viaţă, de a o proteja această barcă - şi să vâslim împreună.
oriunde şi nu doar de greşelile noastre,
OAMENII AU O DATORIE FAŢĂ DE VECINII LOR: Oamenii ar trebui să fie atenţi şi să reducă pe
cât de mult posibil impactul negativ pe care îl au asupra mediului, deoarece asemenea daune nu
afectează doar specii din natură, ci în mare măsură şi pe alţi oameni. Cea mai mare parte a po-
luării din zilele noastre nu este necesară şi ar putea fi redusă considerabil printr-o planificare bine
gândită şi corect aplicată. Datoria noastră faţă de alţii oameni este de a trăi în cadrul unor limite
durabile (Norton, 2003). Această ţintă poate fi atinsă dacă oamenii din ţările puternic industria-
lizate iau atitudine şi acţionează pentru reducerea consumului excesiv şi disproporţionat de re-
surse naturale. De ce o persoană care trăieşte în Statele Unite ale Americii sau Canada foloseşte
de 9 ori mai multă energie/an decât o persoană care locuieşte în China şi de 17 ori mai mult decât
o persoană din India? Dacă o asemenea curbă a consumului nu este inversată, încălzirea globală
ar putea devasta o suprafaţă mare a zonelor aflate sub nivelul mării sau puţin peste acesta, de la
cele din Bangladesh până în Delta Mississippi. Guvernul Statelor Unite, unde mai puţin de 5%
din populaţia mondială utilizează mai mult de 25% din producţia mondială de energie, s-a do-
vedit a fi cel mai puternic oponent al eforturilor internaţionale. Un astfel de comportament de ne-
gare şi neimplicare este imoral din partea guvernului Statelor Unite, având în vedere că această
lipsă de acţiune riscă viaţa şi proprietăţile lor, a vecinilor lor şi prin efecte complexe a popula-
ţiei mondiale (Brown, 2002).
OAMENII AU O RESPONSABILITATE FAŢĂ DE GENERAŢIILE VIITOARE: Dacă în viaţa noastră co-

tidiană degradăm resursele mediului natural şi determinăm extincţia multor specii, generaţiile vii-
toare vor plăti preţul acestor efecte printr-o calitate mai scăzută a vieţii (Ellison, 2003a). Pe mă-
sură ce dispar speciile şi terenurile sălbatice copii noştri vor fi privaţi de una dintre cele mai
uimitoare experienţe ale copilăriei: de a vedea noi animale şi plante în mediul lor natural.
Rolston (1995) prezice că este cert să declari că pe parcursul deceniilor ce vor urma, calitatea
vieţii va scădea proporţional cu pierderea biodiversităţii, deşi este cunoscut faptul că pentru a
îmbunătăţii calitatea vieţii umane trebuie sacrificată diversitatea biologică. Pentru a acţiona mai
prudent şi responsabil, ar trebui să ne imaginăm că de fapt împrumutăm Pământul de la genera-
ţiile viitoare, care se aşteaptă să-l primească în condiţii bune.
RESPECTUL PENTRU VIAŢĂ ŞI DIVERSITATEA UMANĂ ESTE COMPATIBIL CU RESPECTUL PENTRU

DIVERSITATEA BIOLOGICĂ: Există oameni îngrijoraţi de faptul că recunoaşterea valorii intrinseci
a naturii duce la privarea automată de resurse şi oportunităţi pentru fiinţele umane. În realitate,
problema ar trebui privită din următorul punct de vedere: respectul pentru natură poate aduce opor-
tunităţi mai mari pentru om (Kellert şi Wilson, 1993; Kelly, 1994). Printre cele mai uimitoare avan-
taje ale conservării biodiversităţii se numără susţinerea dezvoltării economice a comunităţilor ru-
rale în concordanţă cu principiile unei dezvoltări durabile. Prin ajutorul dat populaţiilor sărace
pentru a-şi dezvolta, de exemplu, o agricultură durabilă şi a ajunge la un grad de independenţa

144 Capitolul 6
economică se reduce nevoia de cultivare excesivă a unor specii sau de recoltare a speciilor spon-
tane. Lucrul cu comunităţile indigene pentru a le oferi un titlu legal asupra proprietăţii lor le va
contura un cadru pentru protecţia comunităţilor biologice în care trăiesc. Există o compatibilitate
între a lucra pentru bunăstarea şi protecţia socială, politică a comunităţilor sărace şi eforturile de
conservare a mediilor naturale (Westra şi Lawson, 2001).
Acţiunile întreprinse pentru salvarea speciilor şi comunităţilor biologice ar trebui să fie be-
nefice şi oamenilor (Naess, 1986) (Fig. 6.2). Cercetătorii din domeniul conservării biodiversită-
ţii ar trebui să fie atenţi la percepţia oamenilor despre ei şi anume că aceştia sunt mai atenţi şi mai
receptivi la problemele păsărilor, ţestoaselor şi naturii, în general, decât la cele ale oamenilor. În
anumite situaţii, protejarea diversităţii biologice poate fi incompatibilă cu nevoile anumitor co-
munităţi umane. De exemplu, dacă un trib ar avea nevoie pentru supravieţuire să vâneze ultimii
indivizi ai unei specii ameninţate cu dispariţia, activiştii de mediu ar cere sacrificii reale din par-
tea acelui trib (Davradou şi Namkoong, 2001). Într-o asemenea situaţie, nevoia de a proteja o spe-
cie de la extincţie ar trebui să treacă peste orice alte argumente.
Unii oameni sunt de părere că este absurd prin definiţie să acorzi o valoare intrinsecă natu-
rii, deoarece acest lucru ar însemna limitarea modului în care o exploatăm. Chiar şi aceia care îm-
părtăşesc unele convingeri ecologiste şi apreciază mediul înconjurător, oscilează adesea în a acorda
valoarea intrinsecă naturii. Dacă natură este atât de minunată şi complexă, precum este înfăţişată
de ştiinţă şi de propriile noastre trăiri şi experienţe, cum putem continua să o folosim? În plus,
lumea este deja plină de reguli şi norme ce ne limitează acţiunile. Pentru că stilurile moderne de
viaţă (mai ales în lumea dezvoltată) depind atât de mult de sisteme economice distructive ecolo-
gic, multe persoane renunţă la a mai încerca să trăiască într-o manieră ecologic-responsabilă.
Am descris mai sus îngrijorări normale. Cu toate acestea, acţiunile eficiente de protecţie a me-
Ecosistemele
de pe Terra şi Pământul în sine
Toate speciile de pe Terra
Toate animalele
Toţi oamenii
Propria rasă,
naţiune,
grup religios
Grup
social, trib
Familie
Sine
FIG. 6.2 Etica mediului presupune că un individ are un set de obligaţii morale în creştere, dinspre sine spre
exterior, către nivele din ce în ce mai cuprinzătoare. (după Noss, 1992).

diului înconjurător şi a omului în acelaşi timp sunt de dorit şi stau în puterea noastră (Schmidtz,
2005). În primul rând, este posibil să folosim resurse naturale într-o cantitate mai redusă: este ne-
cesar, întradevăr să folosim ceea ce ne oferă natura, dar nu să o epuizăm. În al doilea rând, în
timp ce nimănui nu-i plac mai multe reguli şi legi, a creşte şi a trăi conform legilor morale uni-
versal valabile înseamnă recunoaşterea datoriei noastre faţă de ceilalţi. Este posibil să trăim într-
un mod ecologic responsabil chiar şi în ţările industrializate: acest lucru implică luarea unui an-
gajament personal de a folosi mai puţine resurse, a avea un impact mai redus asupra mediului
înconjurător şi a ajuta la schimbarea în bine a societăţii. Dacă natura are valoare în sine, ar tre-
bui să respectăm acest lucru, fie că este convenabil sau nu pentru fiinţa umană.
Autointerese superioare: biodiversitatea şi dezvoltarea umană

Argumentele economice indică faptul că protejarea diversităţii biologice este în interesul nos-
tru material. Argumentele etice bazate pe valoarea intrinsecă a naturii şi datoriile noastre faţă
de noi, de cei din jur şi faţă de mediu, evidenţiază faptul că oamenii ar trebui să acţioneze de ma-
nieră altruistă. Un al doilea cadru etic face apel la interesele noastre superioare, susţinând că pro-
tejarea şi conservarea biodiversităţii în paralel cu acumularea de cunoştinţe cu privire la
aceasta, ne face mai fericiţi şi mai umani (Kellert, 1996; Van Wensveen, 2000; Sandler şi
Cafaro, 2005). Am selectat câteva argumente ce descriu modul în care protejarea diversităţii bio-
logice este în interesul nostru superior.
PROTEJAREA SISTEMULUI DE SUSŢINERE A VIEŢII ŞI ECONOMIEI: Considerăm că nu mai este

necesar să repetăm că diversitatea biologică conservă sistemul ce stă la baza societăţii prin pro-
ducţia de alimente, apă potabilă, oxigen, depozitarea deşeurilor etc. Oamenii ar fi mai fericiţi trăind
într-un mediu curat şi frumos. Depindem de acest lucru şi ar trebui să-l apreciem mai mult. Pe
lângă faptul că că este furnizoarea de resurse vitale vieţii umane, biodiversitatea ne oferă posi-
bilitatea, după cum a fost detaliat în capitolele anterioare, de a crea valoare economică imensă.
FUNCŢIA ESTETICĂ ŞI RECREAŢIONALĂ: Orice om se bucură de calităţile estetice ale naturii,

iar conform numeroaselor studii de specialitate, bucuria - ca sentiment trăit - contribuie semni-
ficativ la calitatea vieţii unui om. Activităţile desfăşurate în natură sunt deosebit de importante
pentru o dezvoltare armonioasă a copiilor (Kahn şi Kellert, 2002; Thomashowm, 2002). Priveliştea
oferită de un câmp înflorit sau chiar de o pasăre cântătoare în zbor într-un parc, îmbogăţeşte afec-
tiv viaţa oamenilor. În plus, pentru mulţi oameni, o experienţă cu adevărat uimitoare este de a avea
parte de un cadru înconjurător real: simplele lecturi despre colţuri din natură, vizitele la muzee,
grădini botanice sau zoologice nu sunt suficiente. Activităţi recreative precum căţărarea, plim-
barea cu barca sau canoe, plimbările prin munţi etc. oferă satisfacţii atât fizice, cât mai ales emo-
ţionale şi psihologice. Ca dovadă a acestui fapt stau echivalentul a miliardelor de dolari cheltuiţi
anual în lume pentru aceste activităţi.
EXPRESIA ARTISTICĂ ŞI LITERARĂ: De-a lungul istoriei, poeţi, scriitori, artişti plastici şi mu-
zicieni aparţinând diverselor societăţi şi-au găsit inspiraţia în cadrul naturii (Leopold, 1949; Burks,
1994; Howarth, 2001). Natura deţine nenumărate forme, culori şi simboluri interpretate şi redate

146 Capitolul 6
FIG. 6.3 Florile şi fluturii rari sunt surse de in-

spiraţie pentru sculptorul Patrick O’Hara. În
studioul său din vestul Irlandei, modelează,
sculptează şi pictează porţelanuri delicate
cu scene din natură, ce determină preţuirea
conservării diversităţii biologice de către oa-
meni (foto prin amabilitatea lui Patrick
O’Hara).
de pictori şi sculptori (Fig. 6.3). Cel

mai adesea, poeţii şi-au găsit inspiraţie
într-un mediu natural deschis sau în
lumea rurală. Conservarea mediului na-
tural şi al biodiversităţii înseamnă păs-
trarea surselor de inspiraţie pentru ar-
tişti. Pierderile în cadrul biodiversităţii
naturale ar putea duce la o scădere a
energiilor creatoare ale artiştilor viito-
rului, diminuând astfel dezvoltarea cul-
turii umane. De exemplu, dacă vor dis-
pare în câteva decenii specii de balene,
fluturi sau orhidee, vor fi pierdute
multe creaţii generate de imaginaţia ar-
tistică.
CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ: Ştiinţa

şi creşterea nivelului de cunoştinţe cu
privire la mediul înconjurător sunt printre cele mai importante realizări ale umanităţii. Această cu-
noaştere este condiţionată de păstrarea lumii naturale. Zonele sălbatice oferă posibilităţi de stu-
diu ale interrelaţiilor ecologice complexe. Persoanele tinere sunt impulsionate să lucreze direct
cu natura (Carson, 1998), pentru a deveni cercetători şi oameni de ştiinţă, pentru a aplica cele în-
văţate în domeniile lor de activitate sau pentru a înţelege fenomenele ce se petrec în orizontul lor
local (Orr, 1994).
Trei dintre misterele lumii ştiinţifice sunt legate de originea vieţii pe Pământ, dezvoltarea di-
versităţii vieţii şi evoluţia fiinţei umane. Mii de biologi cercetează aceste aspecte. Noile tehnici
ale biologiei moleculare permit accesul la interrelaţiile dintre speciile existente şi dintre acestea
şi cele extincte şi cunoscute nouă doar ca fosile. Cu toate acestea, când speciile dispar, se pierd
totodată şi o multitudine de informaţii şi indicii care fac aceste mistere şi mai greu de rezolvat.
De exemplu, dacă dispar rudele cele mai apropiate de Homo sapiens, precum cimpanzeii, gori-
lele şi urangutanii etc., se va pierde o verigă vitală în descifrarea evoluţiei omului (Whiten şi
Boesch, 2001).
ÎNŢELEGEREA ISTORIEI: Cunoaşterea naturii, atât în mod ştiinţific, dar şi pe calea propriilor
experienţe, este cheia înţelegerii istoriei umane (Thomashow, 1996). Prin străbaterea drumurilor
pe care au mers şi predecesorii noştri, dobândim informaţii despre modul de înţelegere a lumii

într-o societate caracterizată printr-un ritm mai redus şi lipsită de mecanizare. Adesea uităm cât
de recent a ajuns omenirea la transporturile ultra-rapide, oraşele iluminate în întregime care sfi-
dează noaptea şi la alte aspecte ale vieţii moderne. Avem nevoie să păstrăm zonele naturale săl-
batice pentru a a ne dezvolta simţul imaginaţiei istorice.
INSPIRAŢIE RELIGIOASĂ: Multe religii au tradiţii de rătăcire în pustiu/călătorie în natură pen-

tru a intra în comuniune cu Dumnezeu sau cu alte spirite şi a se purifica de tentaţiile găsite la tot
pasul în cadrul comunităţilor umane moderne. De la tradiţiile creştino-iudaice, Moise, Isaac,
Sfântul Ioan Botezătorul şi până la Iisus, toţi au căutat solitudinea şi liniştea naturii sălbatice pen-
tru a dobândi putere spirituală şi îndrumare de la Dumnezeu. Generaţii întregi de indieni Sioux,
Ute, Chayenne au procedat similar, dar în concordanţă cu propriile tradiţii. Simpla existenţă în
natură ne oferă posibilitatea de a ne limpezi gândurile şi a ne focaliza pe lucrurile cu adevărat im-
portante. Atunci când suntem înconjuraţi de artefactele civilizaţiei, minţile noastre stau centrate
pe scopurile umane şi pe viaţa cotidiană. Religia probabil nu ar dispărea cu totul într-un mediu
artificializat la maxim, dar cu siguranţă s-ar dilua considerabil (Kellert şi Farnhan, 2002).
Ecologia activistă
Respectarea argumentelor economice şi etice duce la apariţia unor noi limite ale activităţilor
umane. În acest duel conservarea apare ca o listă interminabilă de să nu faci asta!, deşi conser-
vaţioniştii sunt de părere că doar o înţelegere a propriului interes ar duce la o concluzie diferită.
Criza condiţiilor de viaţă pe Pământ ar putea să ne ajute să alegem o nouă cale, cu noi cri-
terii pentru progres, eficientă şi acţiune raţională. Schimbarea ideologică se bazează în special
pe aprecierea calităţii vieţii, mai degrabă decât ţintirea spre un standard mai evoluat, de con-
sum şi impact mai mare (Naess, 1989).
În ultimii 200 de ani, revoluţia industrială - cu dezvoltările tehnologice şi schimbările sociale
corespunzătoare - a generat o bogăţie materială impresionantă şi a îmbunătăţit viaţa a milioane
de oameni. Chiar şi în acest context legea reducerii consumului se poate aplica, dacă acumula-
rea bogăţiei materiale pentru a justifica o calitate a vieţii îşi pierde sensul (Thoreau, 1971; Segal,
1999; Lane, 2000). În mod similar, pierderea continuă a biodiversităţii şi antropizarea lumii na-
turale nu va îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale omenirii. Pe măsură ce bogăţia monetară continuă
să crească şi cea naturală să scadă, ceea ce este pierdut este unic şi din ce în ce mai preţios,.
Dezvoltarea armonioasă a fiinţei umane depinde de păstrarea biodiversităţii existente şi nu de sa-
crificarea acesteia pentru a creşte avuţia individuală sau colectivă.
În decursul secolului al XX-lea, ecologiştii, scriitorii naturalişti, conducătorii religioşi, filo-
sofii etc. au insistat să-şi manifeste simpatia lor faţă de natură şi au vorbit despre necesitatea schim-
bării comportamentului uman, pentru a o putea proteja. Paul Sears, recunoscând că o adevărată
credinţă în valoarea naturii va duce la întrebări cu privire la practicile distructive care sunt co-
mune pentru societăţile moderne, a numit ecologia o ştiinţă subversivă. În anii 1960 şi 1970, Paul
Ehrlich şi Barry Commoner au demonstrat că oamenii de ştiinţă îşi pot folosi cunoştinţele legate
de protecţia mediului pentru a crea şi conduce mişcări politice care să protejeze speciile şi eco-
sistemele. Liderii religioşi de astăzi îşi îndeamnă adepţii să combine activismul social cu protecţia
mediului. Mişcări politice, partide politice ecologiste şi organizaţii activist-conservaţioniste pre-
cum Greenpeace şi EarthFirst!, există acum în toată lumea.
148 Capitolul 6
TABEL 6.1 O comparaţie între abordările lumii moderne şi cea a ecologiei

activiste
Puncte de vedere dominate Ecologia activistă
Oamenii domină natura Oamenii trăiesc în armonie cu natura
Mediul natural şi speciile sunt resurse pentru Natura are valoare intrinsecă , independentă de
oameni utilitatea pentu om
Populaţie umană în creştere cu un standard de
de viaţă ridicată Populaţie umană stabilă, cu un stil simplu de viaţă
Resursele terestre sunt nelimitate Resursele terestre sunt limitate şi trebuie folosite cu
atenţie şi responsabilitate
Tehnologia aduce progres şi soluţii noi de
dezvoltare Tehnologia trebuie folosită cu respect pentru
Pământ
Societatea pune accent pe progresul material Societatea pune accent pe progresul spiritual şi etic
Guvern central puternic Comunităţile locale deţin controlul exploatării
resurselor
O filosofie a mediului bine dezvoltată şi care susţine mişcările activiste din domeniu este eco-
logia activistă sau ecologia profundă (deep ecology) (Naess, 1989; Sessions, 1995; Witoszek,
şi Brennan, 1999). Ecologia activistă se bazează pe premisa egalităţii biocentrice, care exprimă
intuiţia că toate organismele din biosferă au drept egal la viaţă, la dezvoltare şi atingerea pro-
priei forme individuale de desăvârşire (Devall şi Sessions, 1985). Oamenii au dreptul de a trăi şi
prospera, după cum au şi celelalte organisme cu care împărţim planeta. Aceşti ecologişti se opun
concepţiei dominante din cadrul societăţilor moderne şi anume aceea că omul este plasat deasu-
pra tuturor (Shi, 1985; McLaughlin, 1993) (Tabelul 6.1). Ei sunt de acord şi acceptă valoarea in-
trinsecă a naturii ca pe o oportunitate pentru un trai mai bun. Deoarece actualele activităţi umane
sunt generatoare de distrugeri ale biodiversităţii, este de preferat ca structurile politice, economice,
tehnologice şi ideologice să se schimbe. Aceste schimbări vor duce la ameliorarea vieţii tuturor
oamenilor în mod egal - insistând pe îmbunătăţiri în ceea ce priveşte calitatea mediului, estetică,
cultură şi spiritualitate şi nu pe ridicarea nivelului material de consum. Îmbunătăţirea cunoştin-
ţelor oamenilor despre aceste oportunităţi, organizarea de activităţi în natură (plimbare, căţărare,
observarea păsărilor etc.), cluburi de istorie naturală, încurajarea oamenilor să adopte un stil de
viaţă mai sănătos, realizarea activităţilor de lobby pentru reducerea poluării aerului etc., sunt doar
câteva exemple. Filosofia acestui tip de ecologie include obligaţia de a munci pentru a implementa
programele necesare prin activism politic şi angajament personal în scopul schimbării stilului de
viaţă şi al instituţiilor cu care intrăm în contact, la care muncim, unde studiem, ne rugăm sau de
unde cumpărăm. Biologii, ecologiştii şi o serie întreagă de oameni preocupaţi de aceste aspecte
trebuie să se elibereze de viziunea îngustă a grijilor cotidiene, să se poarte şi să trăiască
demonstrând că natura contează! (Naess, 1989).
Burks, D. C. (ed.). 1994. Place of the Wild: A Wildlands Anthology. Island Press/ Shearwater Books, Washington,
D.C.
Callicott, J. B. 1994. Earth’s Insights: A Multicultural Survey of Ecological Ethics from the Mediterranean Basin to
the Australian Outback. University of California Press, Berkeley, CA..
Carson, R. L. 1998. A Sense of Wonder. Harper Collins, New York.

Clarke, S. C., J. E. Magnussen, D. L. Abercrombie, M. K. Mcallister şi M. S. Shivji. 2006. Identification of shark
species composition and proportion in the Hong Kong shark fin market based on molecular genetics and trade records.
Kahn, P. H., Jr. şi S. R. Kellert (eds.). 2002. Children and Nature: Psychological, Sociocultural, and Evolutionary
Investigations. The MIT Press, Cambridge, MA.
Kellert, S. R. 1996. The Value of Life: Biological Diversity and Human Society. Island Press/Shearwater Books,
Washington, D.C.
Leopold, A. 1949. A Sand County Almanac.
Leopold, A. C. 2004. Living with the land ethic. BioScience. 54: 149–154.
McPhee, J. 1971. Encounters with the Archdruid. Farrar, Straus, and Giroux, New York.
Minteer, B. A. şi J. P. Collins. 2005. Ecological ethics: Building a new tool kit for ecologists and biodiversity ma-
nagers. Conservation Biology 1803–1812.
Naess, A. 1989. Ecology, Community, and Lifestyle: Outline of an Ecosophy. Cambridge University Press, Cam-
bridge.
Rolston III, H. 1994. Conserving Natural Value. Columbia University Press, New York.
Schmidtz, D. şi E. Willott (eds.). 2001. Environmental Ethics: What Really Matters, What Really Works. Oxford Uni-
versity Press, New York.
Scully, M. 2002. Dominion: The Power of Man, the Suffering of Animals, and the Call to Mercy. St. Martin’s Press,
New York.
Shi, D. E. 1985. The Simple Life: Plain Living and High Thinking. Oxford University Press, New York.
Thomashow, M. 1996. Ecological Identity: Becoming a Reflective Environmentalist. The MIT Press, Cambridge,
MA.
Thoreau, H. D. 2005 [1854]. Walden, Aldo Press, Bucureşti
Van Wensveen, L. 2000. Dirty Virtues: The Emergence of Ecological Virtue Ethics. Prometheus, New York.
Wirtzba, N. 2003. The Paradise of God: Renewing Religion in an Ecological Age. Oxford University Press, New
York.

CAPITOLUL 7
EXTINCŢIA


Extincţia 153
ctuala perioadă geologică este mai bogată în specii decât oricare alta, iar ratele de ex-
A tincţie a speciilor sunt mai mari decât în oricare alt moment din trecut. Numeroase
specii sunt aduse în pragul extincţiei, iar ecosistemele naturale şi comunităţile bio-
logice sunt degradate şi distruse. Speciile care rezistă îşi pierd variabilitatea genetică, populaţii
şi subspecii unice sunt pierdute, populaţiile rămase devin din ce în ce mai izolate unele faţă de
altele.
Principala cauză a acestor pierderi ale biodiversităţii la toate nivelele este diversitatea acti-
vităţilor economice, ce degradează şi distrug habitatele naturale pentru a răspunde nevoilor
umane. În prezent, între 40% şi 55% din productivitatea primară netă a mediilor terestre, adică
aproximativ 25% din productivitatea primară totală a întregii planete, este folosită sau irosită într-
un anumit mod de către oameni (Vitousek şi alţii, 1997; Harbel şi alţii, 2002). Pe măsură ce fer-
mierii abandonează agricultura tradiţională, variabilitatea genetică se pierde chiar şi în cazul spe-
ciilor domesticite sau introduse în cultură, precum grâul, porumbul, găinile, vitele sau porcii. În
Statele Unite ale Americii, circa 97% din varietăţile de legume ce erau cultivate în trecut sunt ex-
tincte (Cherfas, 1993). În ţările tropicale, fermierii renunţă la varietăţile locale în favoarea unor
varietăţi alohtone, cu productivitate mare. Implicaţiile pentru agricultura mondială a pierderii va-
riabilităţii în cazul plantelor de cultură şi animalelor, va fi prezentată pe larg.
E.O.Wilson, unul din cei mai puternici susţinători ai conservării diversităţii biologice, argu-
menta că cel mai important aspect al degradării mediului este extincţia speciilor. Atâta timp cât
speciile iniţiale supravieţuiesc, comunităţile îşi păstrează potenţialul de refacere, chiar dacă pot
fi degradate, reduse ca suprafaţă, iar valoarea lor pentru societatea umană diminuată. Variabilitatea
genetică din cadrul unei specii se diminuează atunci când mărimea populaţiei scade, dar speciile
îşi pot redobândi această caracteristică prin mutaţii, selecţie naturală şi recombinări genetice. Dacă
specia este eliminată, informaţiile genetice unice din ADN-ul său şi implicit combinaţia de ca-
racteristici genetice sunt pierdute pentru totdeauna, populaţiile sale nu mai pot fi refăcute, co-
munităţile în care a trăit sunt sărăcite, iar valoarea sa potenţială pentru omenire nu va fi cunos-
cută niciodată.
Termenul extinct are numeroase nuanţe şi poate varia într-o oarecare măsură în funcţie de con-
text. O specie este extinctă când în lume nu mai există nici un individ aparţinând ei: Vermivora
bachmanii este extinctă (Fig. 7.1). Dacă indivizii unei specii se întâlnesc numai în captivitate sau
în alte situaţii controlate de om, specia este denumită extinctă în sălbăticie: Arborele lui
Franklin este extinct în sălbăticie, dar creşte cultivat. În ambele situaţii speciile sunt considerate
şi extincte global. O specie este extinctă local când nu mai este găsită în arealul pe care îl po-
pula în trecut, dar se mai găseşte în altă parte: Castorul, odată larg răspândit în România a de-
venit extinct local deoarece nu-l mai întâlnim cu populaţii naturale. O specie poate fi conside-
rată şi extinctă regional dacă a dispărut dintr-o ţară sau regiune, dar rezistă încă în alte părţi ale
arealului său: Ursul brun a dispărut din vestul Europei, însă se întâlneşte în estul continentului.
Unii conservaţionişti vorbesc despre specii ecologic extincte, dacă acestea sunt prezente în efec-
tive prea mici, astfel încât influenţele lor asupra altor specii din comunitate sunt neglijabile
(Sekercioglu şi alţii, 2004): Râsul iberic este ecologic extinct pentru că au rămas atât de puţini
în natură încât impactul lor asupra populaţiilor pradă este nesemnificativ. Pentru a menţine cu
succes o specie, conservaţioniştii trebuie să identifice activităţile umane ce afectează stabilitatea
populaţiilor şi aduc specia în pragul extincţiei.

154 Capitolul 7
Modele de extincţie în
masă
Diversitatea speciilor de pe Terra
a crescut continuu de la apariţia vieţii.
Această creştere nu a fost constantă, ci
mai degrabă a fost caracterizată prin
perioade cu rate mari de speciaţie, ur-
mate de perioade cu schimbări mi-
nime şi episoade de extincţie în masă
(Raup, 1992; Lövei, 2001). Acest
model de evoluţie este vizibil în stra-
tele cu fosile examinate de paleonto-
logii interesaţi de determinarea nu-
mărului de specii şi familii din
anumite perioade geologice.
Evoluţia animalelor marine este
mai bine studiată decât cea a organis-
melor terestre pentru că deseori părţi
mari din corpurilor lor au rămas con-
servate în rocile sedimentare din me-
diul marin. Animalele marine au apă-
rut prima oară acum circa 600
FIG. 7.1 Pasărea lui Bachman (Vermivora bachmanii), ultima milioane de ani, în timpul
oară văzută în anii 1960, este un exemplu de pasăre cântătoare, Paleozoicului. Conform înregistrărilor
neotropicală, ce a dispărut ca urmare a despăduririlor din locu- fosile, într-o succesiune rapidă şi con-
rile sale de iernat. Pădurile cubaneze în care această specie
ierna au fost defrişate aproape în întregime, fiind înlocuite cu stantă, în următorii 150 de milioane
plantaţii de trestie de zahăr. Pasărea este prezentată în această ani au apărut familii noi de animale
pictură a lui John J. Audubon alături de arborele lui Franklin
(Franklinia altamaha). Arborele este acum extinct în sălbăticie, marine. În următorii 200 de milioane
dar mai poate fi găsit în arborete sau grădini cultivate (desen de de ani s-au înregistrat circa 400 de
John James Audubon; foto din colecţia Ewel Stewart Library, The familii, numărul lor fiind mai mult
Academy of Natural Sciences of Philadelphia).
sau mai puţin constant. Pentru ulti-
mii 250 de milioane de ani în
Mezozoic şi Cainozoic, diversitatea familiilor a crescut constant până la numărul actual de peste
700 de familii (Fig. 7.2). Înregistrările fosile ale animalelor marine demonstrează ritmul lent al
evoluţiei, în care familiile noi apar cu o frecvenţă de circa una la un milion de ani.
Faţă de această creştere generală a numărului de familii de animale au fost înregistrate şi cinci
episoade de extincţii în masă, care au apărut la intervale variind ca lungime de la 60 la 155 mi-
lioane ani (Fig. 7.3). Aceste episoade s-au înregistrat în timpul Ordovicianului, Devonianului,
Permianului, Triasicului şi Cretacicului şi sunt denumite extincţii naturale în masă. Cea mai fai-
moasă este cea care a generat şi dispariţia dinozaurilor, acum 65 de milioane de ani, în Cretacicului
târziu, după care mamiferele au devenit dominante în ecosistemele terestre. Cea mai amplă ex-
tincţie a avut loc la sfârşitul Permianului, acum 250 de milioane ani, când estimările arată că au
dispărut 77% până la 96% din speciile de animale marine (Benton şi Twichett, 2003). David Raup

Extincţia 155
800
600
Număr de familii
400
200
600 500 400 300 200 100 0

Milioane de ani în trecut
FIG. 7.2 Numărul familiilor de organisme marine a crescut treptat în timp
geologic; acest grafic al istoriei lor arată clar existenţa a cinci episoade
de extincţie în masă (după Wilson, 1989).
Perioadă Acum
milioane de ani Grupuri confruntate cu extincţii în masă
Extincţie
Cuaternar 0.01 Pleistocen: mamifere mari şi păsări
Terţiar
Extincţie
65 Cretacic: reptile (dinozauri); multe
specii marine, mai ales foraminiferele
Cretacic şi moluştele
Jurasic Extincţie
180 Triasic: 35% din familiile de animale, mai ales
Triasic reptile şi moluşte
Extincţie
250 Permian: 50% din familiile de animale,
Permian peste 95% din speciile marine;
mulţi arbori, cele mai multe briozoare şi
brahiopode, toţi trilobiţii
Carbonifer
Extincţie
345 Devonian: 30% din familiile de animale, mai ales
Devonian peştii agnaţi şi placodermi, mulţi trilobiţi
Silurian
Ordovician
Extincţie
500 Ordovician: 50% din familiile de animale,
Cambrian mai ales trilobiţi
Numărul
relativ de grupuri extante
FIG. 7.3 Chiar dacă numărul total de familii şi specii de organisme a crescut în timp geologic, în fiecare din
cele cinci episoade de extincţii naturale în masă, un procent însemnat din aceste grupuri a dispărut.
Pierderile cele mai dramatice s-au înregistrat acum circa 250 de milioane de ani, la finele Permianului. Un
al şaselea episod, început în urmă cu circa 30 000 de ani, ce se derulează şi în prezent, cuprinde efectele
vânătorii şi pierderii habitatelor pe măsură ce populaţiile umane s-au răspândit pe continente.

156 Capitolul 7
(1979) observa: Dacă aceste estimări sunt corecte, biota globală (cel puţin pentru organismele
superioare) a fost foarte aproape de sfârşit. Este foarte probabil că anumite perturbări masive,
precum erupţiile vulcanice, coliziunea cu asteroizi sau ambele, au determinat apariţia de schim-
bări semnificative în clima Pământului, ce au determinat dispariţia a numeroase specii. A fost ne-
voie de circa 50 milioane ani de evoluţie pentru ca biota Pământului să-şi refacă numărul de fa-
milii pierdute în timpul extincţiei din Permian.
Extincţia în masă actuală, determinată de om

Diversitatea globală a speciilor a atins un maxim istoric în perioada geologică actuală. Cele
mai avansate grupe de organisme, insectele, vertebratele şi plantele cu flori, au atins diversitatea
maximă acum 30 000 ani. Din acel moment, bogăţia în specii a scăzut încet, pe măsură ce o anu-
mită specie a devenit dominantă. Oamenii au modificat tot mai mult mediile terestre şi acvatice
în defavoarea altor specii, pentru a satisface nevoile lor de consum. Ne aflăm în mijlocul unui al
şaselea episod de extincţie, cauzat mai degrabă de activităţile umane decât de un dezastru natu-
ral (Leakey şi Lewin, 1996; Lövei, 2001; Baillie şi alţii, 2004; Mace şi alţii, 2005).
Primele efecte notabile ale activităţilor umane asupra ratelor de extincţie au apărut acum
10 000 de ani, în momentul în care oamenii au colonizat continentele, fiind vizibile prin elimi-
narea mamiferelor mari din Australia şi Americi. La puţin timp de la sosirea oamenilor, 74% până
la 86% din megafaună (mamifere ce cântăresc la maturitate mai mult de 44 kg) au devenit ex-
tincte. Aceste extincţii au fost probabil determinate de vânătoare (Boşcaiu şi Bănărescu, 1973;
Martin, 2001; Barnosky şi alţii, 2004) şi indirect arderea şi defrişarea pădurilor şi desţelenirea pa-
jiştilor, prin introducerea unor specii invazive şi a unor noi boli. Pe toate continentele, paleonto-
logii şi arheologii au găsit dovezi clare ale deteriorărilor şi distrugerilor preistorice ale habitate-
lor, ce au coincis cu înregistrarea de rate mari de extincţie ale unor specii. De exemplu, incendierea
deliberată a savanelor, pentru a încuraja dezvoltarea plantelor necesare pentru animalele domes-
tice şi pentru vânăt, se practică în Africa de peste 50 000 ani (Baillie şi alţii, 2004).
În cei 10 000 - 12 000 ani de la domesticirea primelor animale (capre, oi, vite) şi de cultivare
a grâului, porumbului, orezului şi altor plante, suprafeţele cu pajişti naturale şi păduri din
America de Nord, America Centrală, Europa şi Asia au scăzut constant şi au fost înlocuite de pă-
şuni şi terenuri agricole necesare pentru a satisface diferite nevoi umane. Nu se ştie exact ce spe-
cii au dispărut datorită acestor modificări ale peisajelor, dar este sigur că ele au avut un impact
semnificativ asupra speciilor naturale, aşa cum au şi astăzi.
Ratele extincţiei din ultimii 2 000 de ani sunt cel mai bine cunoscute pentru vertebratele te-
restre, în special pentru păsări şi mamifere, pentru că aceste specii sunt uşor de observat şi prin
urmare relativ bine studiate. Oamenii de ştiinţă au semnalat momentele de când aceste specii nu
au mai fost găsite în natură (Tabelul 7.1). Pentru restul de 99% din speciile de pe Terra (în spe-
cial nevertebrate), ratele de extincţie sunt estimative şi în prezent (Dunn, 2005). Totuşi, ratele de
extincţie au un grad mare de incertitudine chiar şi pentru păsări şi mamifere, unele specii consi-
derate a fi extincte fiind redescoperite. De exemplu, papagalul nocturn australian (Pezoporus oc-
cidentalis) a fost văzut ultima oară în 1912 şi a fost considerat extinct până când a fost redesco-
perit în 1979. Ciocănitoarea cu cioc de fildeş nord-americană se pare că a fost redescoperită în
2005, după decenii de căutări intense ale ornitologilor (Fitzpatrick şi alţii, 2005). În acelaşi timp,
este adevărat că specii presupuse a fi extante (încă prezente) pot fi de fapt extincte. Unii cerce-

TABEL 7.1 Câteva din speciile devenite extincte între 1984 şi 2004
Specii Nume vernacular Anul extincţiei Locul extincţiei
Amfibieni
Atelopus ignescens broasca Jambato 1988 (ultima apariţie) Ecuador
05.05.2008
Bufo baxteri broasca de Wyoming mijlocul 1990a SUA

Bufo periglenes broasca aurie 1989 (ultima apariţie) Costa Rica
Rheobatrachus vitellinus Northern gastric 1985 (ultima apariţie) Australia
23:01
brooding frog
Cynops wolterstorffi tritonul de Yunnan 1986 (ultima apariţie) China
Păsări
Corvus hawaiiensis corbul de Hawaii 2002a Insulele Hawaii
Page 157
Crax mitu cocoşul Hocco Alagoas sf. anilor 1980 Brazilia

Gallirallus owstoni găinuşa de Guam 1987a Guam
Moho braccatus Kaua‘i ‘Ō‘ō 1987 (ultimul raport Insulele Hawaii
despre cântec)
Myadestes myadestinus Kama 1989 (ultima apariţie) Insulele Hawaii
Podilymbus gigas corcodelul de Atitlán 1986 Guatemala
Mamifere

Oryx dammah oryx cu coarne sabie 1996a Ciad
Plante
Argyroxiphium virescens - 1996 Insulele Hawaii
Commidendrum - 1986a Insula Sf. Elena
rotundifolium
Nesiota elliptica măslin de Sf. Elena 2003 Insula Sf. Elena
Sursa: Baillie şi alţii, 2004
a
Specii care se mai întâlnesc în captivitate

Extincţia 157
158 Capitolul 7
tători au arătat că numărul speciilor extincte este probabil mai mare decât cel general cunoscut,
pentru că există numeroase arii izolate pe care oamenii de ştiinţă nu le-au cercetat de curând pen-
tru a determina statutul speciilor rare de acolo (Whitten şi alţii, 1987). În plus, se poate ca în ul-
timele patru secole, multe specii să fi dispărut înainte ca omul să le descopere.
Cum au afectat activităţile umane ratele de extincţie în perioade mai recente? De exemplu,
o serie de estimări bazate pe cele mai bune dovezi existente indică faptul că circa 77 specii de
mamifere şi 129 specii de păsări au dispărut din anul 1600, adică 1,6 % din speciile de mamifere
cunoscute şi 1,3 % din cele de păsări (Smith şi alţii, 1993; Baillie şi alţii, 2004). Deşi, la prima
vedere, aceste cifre nu par alarmante, tendinţa ratelor de extincţie este crescătoare, majoritatea
extincţiilor având loc în ultimii 150 de ani (Fig. 7.4). Rata de extincţie a păsărilor a fost între zero
şi cinci specii la 25 de ani, pentru perioada 1500 - 1725, dar a crescut la 8 - 12 specii la fiecare
25 de ani din 1750 până în 1850. După 1850, rata de extincţie a crescut din nou la mai mult de
16 specii la 25 de ani. Această creştere a ratei de extincţie indică dimensiunea ameninţărilor la
adresa diversităţii biologice. O tendinţă demnă de semnalat este aceea că toate extincţiile timpurii
au avut loc pe insule. Totuşi, extincţia păsărilor pe continente a fost observată prima oară în anii
1800 şi a crescut continuu de atunci. Unele din aceste specii sunt extincte în sălbăticie, dar rămân
în viaţă în captivitate. Pe viitor, speciile continentale vor reprezenta o proporţie importantă din
speciile extincte.
Declinul aparent în ratele de extincţie de după 1950 se datorează practicilor actuale de a nu
declara o specie extinctă timp de decenii după ce nu a mai putut fi găsită. În următorii ani, nu-
meroase specii vor fi declarate extincte pentru perioada 1950 - 2000. În ultimi 2 ani, au fost de-
clarate extincte specii neregăsite în ciuda unor cercetări extensive, cum ar fi broasca aurie din
18
16
Specii insulare
Specii continentale
14
12
Extincţii în 25 de ani
10
0
1500
1550
1600
1650
1700
1750
1800
1850
1900
1950
Ani
FIG. 7.4 Ratele de extincţie a păsărilor pe intervale de 25 de ani, începând cu anul 1500. Ratele de ex-
tincţie au crescut din 1650 şi până în prezent. Iniţial, extincţiile aveau loc pe insule, dar după 1800 extinc-
ţiile au crescut şi pe continente (după Baillie şi alţii, 2004).

Extincţia 159
Costa Rica, măslinul din Sf. Elena şi corbul de Hawaii. În cazul broaştei aurii, cercetătorii au cău-
tat-o timp de 17 ani. Maimuţa denumită colobusul Doamnei Waldron (Procolobus badius wal-
droni) a fost prima primată extinctă raportată în ultimii 100 de ani, aceasta dispărând din Ghana
şi Coasta de Fildeş (Oates şi alţii, 2000). Multe specii ce nu sunt încă listate ca extincte, alături
de unele ce nu au fost încă cercetate, au fost decimate de activităţile umane şi rezistă doar cu efec-
tive mici. Incapacitatea noastră de a găsi toate populaţiile existente ale multor specii rare este o
dovadă în plus a faptului că ratele de extincţie se accelerează (Baillie şi alţii, 2004).
Deşi pentru multe specii este adevărată afirmaţia că puţini indivizi rămaşi într-o populaţie mică
pot supravieţui ani, decenii sau secole (pentru plantele lemnoase mai ales, indivizii izolaţi pot re-
zista şi sute de ani), în final soarta lor este tot extincţia (Adams şi Carwardine, 1990; Loehle şi
Li, 1996). Indivizii supravieţuitori ai speciilor ce sunt condamnate la extincţie datorită distruge-
rii habitatelor au fost denumiţi fosile vii sau condamnaţi la extincţie (Fig. 7.5). În fragmentele de
pădure ale arealelor bogate în specii din Madagascar şi pădurea atlantică braziliană, există nu-
meroase specii din această categorie (Ferraz şi alţii, 2003). Deşi tehnic vorbind specia nu este ex-
tinctă cât timp aceşti indivizi trăiesc, populaţia nu mai este reproductiv viabilă şi prin urmare vii-
torul ei este limitat la durata de viaţă a indivizilor existenţi (Gentry, 1986; Janzen, 1986, 2001).
Pierderea speciilor de-a lungul timpului în fragmentele de habitat este uneori numită relaxare.
Dovezile din fragmente de pădure şi arii protejate arată că după distrugerea habitatului înconju-
rător, diversitatea speciilor de vertebrate poate înregistra temporar o creştere relativă, pe măsură
ce animalele se retrag în fragmentele de pădure rămase (Bierregaard şi alţii, 1992). Numărul spe-
ciilor va scădea însă în următoarele săptămâni, luni şi ani, deoarece pe măsură ce speciile devin
extincte local ele nu sunt înlocuite de alte specii. Pierderea prognozată a speciilor ca urmare a dis-
trugerii şi fragmentării habitatelor se numeşte extincţie datorată (Caroll şi alţii, 2004; Berglund
şi Jonsson, 2005).
Ratele extincţiei vor rămâne mari în secolul următor datorită numărului ridicat de specii ame-
ninţate. Circa 12 % din speciile de păsări sunt ameninţate cu extincţia. Mamiferele şi amfibienii
sunt într-un pericol şi mai mare, 23 % şi respectiv 31 % dintre specii fiind ameninţate (Pounds
şi alţii, 2006). Tabelul 7.2 arată anumite grupuri de animale pentru care pericolul este şi mai mare,
precum ţestoasele, lamantinii (vacile de mare) şi rinocerii. Şi speciile de plante sunt supuse aces-
tor riscuri, gimnospermele (coniferele, ginkoalele şi cicadele) şi palmierii fiind grupurile cele mai
vulnerabile.
Ameninţarea cu extincţia este mai mare pentru anumite grupuri de specii decât pentru altele.
Anumite grupuri sunt în mod special vulnerabile dintr-o serie de motive, inclusiv datorită nive-
lului mare al exploatării umane. De exemplu, 10 din cele 23 specii de crocodili şi aligatori se con-
fruntă cu extincţia, nu numai fiindcă habitatul lor dispare, ci şi pentru că sunt vânate intensiv pen-
tru carne şi piele. Aproape jumătate din speciile de primate şi o treime din cele de papagali sunt
ameninţate cu extincţia din motive similare (Chapman şi Peres, 2001). În întreaga lume, felinele
mari (din familia Felidae) sunt vânate pentru divertisment, blană sau deoarece sunt percepute ca
o ameninţare la adresa animalelor domestice şi oamenilor. Orhideea papucul doamnei, ce are ce-
rinţe restrictive de habitat este colectată intensiv de colecţionari. În Europa au dispărut mai multe
specii de moluşte decât de păsări, mamifere, reptile şi amfibieni la un loc (Bouchet şi alţii, 1999).
În majoritatea erelor geologice, extincţia speciilor a fost compensată sau depăşită de evolu-
ţia unor specii noi. Rata actuală a extincţiilor cauzate de om depăşeşte cu mult rata evoluţiei.
Exemplele cunoscute de evoluţie recentă rapidă (musculiţele de fructe ce s-au adaptat la medii

160 Capitolul 7
FIG. 7.5 Cactusul periclitat critic

Melocactus actina este endemic într-un
afloriment stâncos din Cuba. În ciuda si-
tuării sale într-o arie protejată, populaţia
continuă să scadă datorită distrugerii habi-
tatului şi colectării ilegale de către pasionaţii
de cactuşi. Populaţia actuală cu 3 adulţi şi
33 de juvenili este în pericol iminent de dis-
pariţie (foto prin amabilitatea echipei pro-
iectului Conservation of Melocactus acti-
nacanthus).
TABEL 7.2 Numărul de specii ameninţate cu extincţia din principalele grupe

de animale, plante şi fungi
Număr Număr de specii Procent de specii
aproximativ ameninţate ameninţate cu
Grup de specii cu extincţia extincţia
Animale vertebrate
peşti 30 000 1 201 4a
amfibieni 6 199 1 808 29
reptile 8 240 422 4a
crocodili 23 10 43
ţestoase 212 132 62
păsări 9956 1 217 12
Anseriformes 167 27 16
(păsări de apă)
petrei şi 130 59 45
albatroşi
mamifere 5 416 1 094 22
primate 296 114 39
vaci de mare 4 4 100
cai, tapiri, rinoceri 15 12 80
Plante
Gimnosperme 980 305 34
Angiosperme 258 650 7 899 3a
(plante cu flori)
Palmae (palme) 357b 238 67
Fungi 16 000 1 0a
Sursa: date după IUCN, 2007.

a
Procentul mic se datorează în parte numărului mic de specii evaluat.
b
Numărul de specii pentru care sunt disponibile informaţii.

Extincţia 161
locale sau plantele ce au dobândit rapid noi caracteristici, cromozomii lor dublându-se în timpul
meiozei) nu produc noi familii sau ordine. Astfel de evenimente evoluţionare, unice, necesită mii
de generaţi şi intervale de timp de sute de mii sau chiar milioane de ani. Naturalistul William Beebe
spunea Când ultimul individ al unei rase de fiinţe vii nu va mai respira, trebuie să mai treacă un
rai şi un pământ pentru a mai apare unul la fel.
Ratele de fond ale extincţiei

Pentru a înţelege mai bine cât de catastrofale sunt actuale rate ale extincţiei, trebuie să le com-
parăm cu ratele naturale, adică în cazul în care s-ar derula independent de activităţile umane.
Ratele de fond ale extincţiei pot fi estimate cu ajutorul înregistrărilor fosile. În înregistrările fo-
sile, o specie rezistă circa 1-10 milioane de ani, după care dispare sau evoluează într-o nouă spe-
cie (Raup, 1992; Pimm şi Jenkins, 2005). Deoarece azi există aproximativ 10 milioane de spe-
cii pe Pământ, putem prognoza că anual vor deveni extincte între 1 şi 10 specii, luând ca bază o
rată naturală anuală de extincţie de 0,0001 până la 0,00001 %. Aceste estimări sunt derivate din
studiile animalelor marine cu areale mari, astfel că ele ar putea fi de fapt mai mici decât ratele
naturale de extincţie ale speciilor cu o distribuţie restrânsă, specii mai vulnerabile la perturbarea
habitatelor. Ele par a nu se aplica la mamiferele terestre. Rata actuală observată de extincţie a pă-
sărilor şi mamiferelor, de 1% pe secol (sau 0,01% pe an), este de 100 până la 1 000 de ori mai
mare decât ratele de fond. Cu alte cuvinte, între 1850 şi 1950 circa 100 specii de păsări şi ma-
mifere au devenit extincte, deşi la rata naturală ar fi trebuit să dispară cel mult o specie. Prin ur-
mare, celelalte 99 de extincţii pot fi atribuite efectelor activităţilor umane.
Unii oameni de ştiinţă au contrazis acurateţea acestor estimări, spunând că ele se bazează pe
presupuneri nefondate, precum compararea animalelor cunoscute doar din fosile cu cele de as-
tăzi sau a mamiferelor marine cu animalele terestre (Regan şi alţii, 2001). Totuşi, cu datele dis-
ponibile, chiar şi folosind o abordare mult mai conservativă, Regan şi colegii săi au determinat
o rată modernă a extincţiei ce este de 36 - 78 de ori mai mare decât rata de fond. În ciuda pole-
micilor în privinţa ratelor exacte, toată lumea este de acord că ratele actuale ale extincţiei sunt
mult peste nivelele de fond şi că ele sunt cauzate de activităţile umane.
Ratele de extincţie din insule

Nu ar trebui să fie o surpriză faptul că din timpuri istorice, ratele de extincţie cele mai mari
au fost întâlnite pe insule. În astfel de spaţii speciile au deseori un areal limitat, mărimi mici ale
populaţiei şi un număr mic de populaţii (Young şi alţii, 2004). Ratele mari ale extincţiei pe in-
sule sunt legate de dispariţia din aceste spaţii, în ultimii 350 de ani, a numeroase specii de pă-
sări, mamifere şi reptile (Pimm şi alţii, 1995). Multe plante endemice din insulele oceanice sunt
extincte sau în pericol de extincţie. Speciile endemice sunt în mod deosebit vulnerabile la extincţie.
De obicei speciile din insule au evoluat şi au suferit o speciaţie în prezenţa unui număr limitat
de competitori, prădători şi boli. Când speciile prădătoare de pe continente sunt introduse în in-
sule, decimează speciile endemice insulare, ce nu au dezvoltate sisteme de apărare împotriva lor
(Caseta 7.1). Ratele de extincţie ale speciilor cresc în momentul colonizării insulelor de către oa-
meni şi scad după ce speciile indigene cele mai vulnerabile sunt eliminate (Fig. 7.6). Speciile in-
sulare de plante sunt ameninţate în special prin distrugerea habitatelor (Tabelul 7.3). În

162 Capitolul 7
Madagascar, 68% din cele 9 500 specii de plante sunt endemice, 225 fiind ameninţate cu extincţia
(WRI, 2000). În general, cu cât o insulă a fost mai mult timp ocupată de oameni, cu atât este mai
mare procentul biotelor extincte.
Colonizarea insulelor de către europeni a fost de cele mai multe ori mai dăunătoare decât alte
colonizări, pentru că a presupus defrişarea unor areale mai mari şi introducerea în masă a unor
TABEL 7.3 Numărul de specii de plante şi statutul lor în câteva grupuri de insule
Specii Specii Procent Nr. specii Procent sp.
Insulă/insule native endemice endemicitate ameninţate ameninţate
Fiji 1 307 760 58 72 6
Marea Britanie 1 500 16 1 28 2
Noua Zeelandă 2 160 1 942 90 236 11
Jamaica 2 746 923 33 371 14
Insulele Solomon 2 780 30 1 43 2
Sri Lanka 3 000 890 30 436 15
Cuba 6 004 3 229 54 811 14
Filipine 8 000 3 500 44 371 5
Madagascar 9 000 6 500 72 189 2
Australia 15 000 14 074 94 1 597 11
Sursa: date după WRI, 1998.
80 Hawaii
Specii de păsări recent extincte şi
60
şi în pericol în prezent (%)
40 Marianele
SE Polineziei
20 insulele Fiji
Noua Caledonie
Vanuatu
1
1000 2000 3000 4000 5000
Locuire (ani)
FIG. 7.6 Procentul speciilor de păsări recent dispărute (din momentul sosirii europenilor) sau periclitate în
prezent scade odată cu creşterea intervalului de timp în care grupul de insule a fost ocupat de localnici. Acest
lucru înseamnă că speciile cele mai sensibile dispăruseră deja din insulele cu o istorie îndelungată a ocu-
pării de către oameni. Rata extrem de mare a extincţiilor recente din Mariane este datorată devastărilor pro-
duse de introducerea recentă a şarpelui cafeniu de copac (vezi Capitolul 9) (după Pimm şi alţii, 1995).

Extincţia 163
CASETA 7.1 - SPECIILE INVAZIVE ŞI EXTINCŢIILE DIN

ECOSISTEME INSULARE
Problema speciilor exotice invazive speciilor) a devenit un studiu clasic asu-

este mai acută în insule şi arhipelaguri. pra speciaţiei rapide, specifice insulelor.
Evoluţia speciilor în izolare faţă de con- Aceiaşi factori care fac ca ecosiste-
tinent le face vulnerabile, în mod de- mele insulare să fie unice, induc şi vul-
osebit la competitori, prădători sau boli nerabilitatea la invazia unor specii exo-
introduse de coloniştii sau vizitatori. tice. Introducerea speciilor exotice în
Fragilitatea speciilor endemice din in- insulele Hawaii şi Galapagos a avut
sule şi arhipelaguri a fost dramatic ilus- efecte dramatice şi devastatoare asupra
trată de istoria numeroaselor extincţii biotei endemice. În Hawaii, o primă
ale speciilor din Hawaii şi Galapagos. serie de introduceri (porcii polinezieni,
Cele două arhipelaguri au câteva câinii, şobolanii polinezieni şi o mare
trăsături comune. Ambele au origine varietate de plante) a însoţit colonizarea
vulcanică şi se află la distanţe aprecia- insulei de către polinezieni cu circa
bile de cea mai apropiată întindere con- 1300 de ani în urmă. Colonizarea ini-
tinentală. Totuşi, întregul lanţ Hawaian, ţială se crede că a determinat un prim
inclusiv Munţii West Maui, este cu 63 val al extincţiilor. În prezent, paleonto-
milioane ani mai vechi decât logii au descoperit cel puţin 62 specii de
Galapagosul (Loope şi alţii, 1988) şi păsări ce au devenit extincte după sosi-
are o umiditate şi diversitate topogra- rea polinezienilor. Din momentul sosi-
fică mai mare. Deşi insulele hawaiene rii europenilor, în 1778, numeroase alte
se află la o distanţă de 4 ori mai mare de specii străine au generat un impact pu-
continent decât Galapagos, vechimea, ternic asupra speciilor native. Şobolanii
climatul şi topografia lor permit un negri, porcii domestici, pisicile, oile,
nivel de diversitate biologică mai mare. caii, vitele, caprele, mangustele şi un
Cu toate acestea, ambele arhipelaguri număr de 2 000 de specii de artropode
au două trăsături comune tuturor eco- sunt doar câteva din speciile introduse
sistemelor insulare: un procentaj mare ce au determinat declin şi extincţii în
al speciilor endemice şi numeroase spe- rândul păsărilor, insectelor şi plantelor
cii ameninţate cu dispariţia, datorită din Hawaii în ultimii 200 de ani.
speciilor invazive. Un exemplu de evo- Arhipelagul Galapagos a avut aceleaşi
luţie rapidă a avut loc în Hawai, când probleme datorită speciilor invazive
una sau două specii colonizatoare de exotice. Până de curând, inospitalitatea
musculiţe de fructe au evoluat în peste acestor insule stâncoase aride a limitat
800 de specii diferite (Howarth, 1990). colonizarea umană, astfel că nivelul
Pe lângă diversitate lor neobişnuită, distrugerii speciilor endemice este mai
ecosistemele insulelor au o valoare mic decât în Hawaii. Totuşi, multe spe-
aparte pentru biologii evoluţionişti, cii de pe aceste insule, în special de
fiind laboratoare naturale pentru stu- plante, sunt ameninţate de speciile in-
diul evoluţiei. Observaţiile lui Charles troduse. Caprele, vitele şi porcii sunt
Darwin asupra cintezei de Galapagos principalii vinovaţi de declinul a nu-
(din care şi-a dezvoltat teoria originii
continuare

164 Capitolul 7
Kauai
Niihau Oahu 3370 km

Molokai până la
Honolulu Maui Guadalajara

Lanai
Kahoolawe
Arhipelagul Hawaii 970 km

Hawaii până la Quito
Darwin
Arhipelagurile Hawaii şi Galapagos au biote en-
demice unice, bogate şi sever ameninţate. Arhipelagul Galápagos
Pinta
Isabela Genovesa
meroase specii de plante. Populaţiile San Salvador
de capre ajung pe anumite insule până Santa Cruz
la un efectiv de 80 000 de indivizi, San Cristóbal

număr ce depăşeşte cu mult capacitatea Floreana Española
de suport a speciilor native de plante.

Porcii consumă ouăle iguanelor şi ţes-
toaselor, inclusiv pe cele ale ţestoasei
management al ariilor protejate din
verzi de Pacific, ce cuibăreşte pe in-
Hawaii sunt pentru controlul speciilor
sule. Plantele de cultură introduse, pre-
exotice. Uneori aceste măsuri sunt efi-
cum guava (Psidium guajava), chinina
ciente împotriva unor specii de talie
(Cinchona succiruba) şi zmeurul
mare. De exemplu, când pe Insulele
(Rubus niveus) au scăpat în natură eli-
Santa Cruz şi Floreana din Galapagos a
minând multe specii native
fost controlată populaţia de şobolani,
(Mauchamp, 1997). Chiar şi faimoa-
rata de succes a cuibăritului la speciile
sele cinteze ale lui Darwin sunt în de-
marine a crescut de la 1 succes din 25
clin, câteva specii dispărând deja (Grant
de încercări la 2 succese din 3 încercări
şi alţii, 2005). Guvernul din Ecuador, ce
(Powell şi Gibbs, 1995). Acolo unde
are jurisdicţia asupra insulelor
au fost eliminaţi porcii şi alte animale
Galapagos, a considerat conservarea ar-
mari din pădurile montane s-au refăcut
hipelagului ca prioritate naţională.
speciile native (Stone şi Loope ,1996).
Totuşi, această politică este contestată şi
Controlul insectelor invazive, a altor
ignorată de pescari, care nu vor să ac-
nevertebrate şi a numeroase plante ru-
cepte autoritatea guvernului.
derale este mai dificil. Acum că pro-
Vânătoarea şi eliminarea caprelor săl-
blema speciilor invazive a fost identifi-
batice, porcilor şi altor ungulate este
cată, guvernele şi organizaţiile de
foarte activă, în timp ce turmele do-
conservare administrează activ areale
mestice sunt închise. Speciile ierbacee
din insule pentru a proteja, reface şi
şi lemnoase introduse sunt eliminate cu
mări comunităţile biologice iniţiale ră-
ajutorul erbicidelor, prin defrişări şi in-
mase.
cendii. Peste 75% din costurile de

Extincţia 165
specii alohtone. De exemplu, între 1840 şi 1880, peste 60 de specii de vertebrate, în special ani-
male care păşteau (de exemplu oile), au fost introduse deliberat în Australia, unde au înlocuit spe-
ciile native şi au modificat numeroase comunităţi. În anii 1500, primi vizitatori europeni ai
Insulelor Mascarene (Mauritius, Reunion şi Rodrigues) au eliberat maimuţe şi porci. Aceste ani-
male, alături de vânătoare şi colonizarea ulterioară, practicată de olandezi, au dus la extincţia pă-
sării dodo, a altor 19 specii de păsări şi a 8 specii de reptile. Impactul introducerii prădătorilor
asupra speciilor din insule este ilustrat şi de exemplul pitulicii terestre din Insula Stephan, o pa-
săre endemică într-o mică insulă din Noua Zeelandă. Toate pitulicele au fost ucise de o singură
pisică ce aparţinea paznicului farului. Aşadar chiar şi un singur individ introdus poate elimina o
întreagă specie.
Vulnerabilitatea speciilor insulare este ilustrată şi atunci când se compară numărul speciilor
ce au dispărut pe continente, pe insule şi în oceane, din 1600 şi până în prezent. Chiar dacă in-
sulele reprezintă un procent mic din suprafaţa Pământului, din cele 726 de specii de animale şi
plante ce se ştie că au dispărut, 351 (aproape jumătate) erau specii insulare (Smith şi alţii, 1993).
În deceniile viitoare se vor înregistra un număr mai mare de extincţii în zonele joase continen-
tale, unde apar numeroase specii şi degradarea antropică a peisajelor este rapidă şi extensivă
(Manne şi alţii, 1999).
Ratele de extincţie în mediile acvatice

Dacă volumul de informaţii referitoare la speciile terestre extincte este foarte mare, nu ace-
laşi lucru se poate afirma despre speciile de peşti sau de corali ce au dispărut în ultimele mii de
ani din mediul marin. În timpuri istorice se cunosc doar extincţiile a numai 12 specii din ocea-
nele planetei - 3 specii de animale marine, 5 specii de păsări marine şi 4 specii de moluşte (Carlton
şi alţii, 1999). Acest număr mic de extincţii este aproape sigur subestimat, deoarece speciile ma-
rine nu sunt nici pe departe atât de cunoscute ca cele terestre (Edgar şi alţii, 2005), dar pot reflecta
o mai mare rezilienţă ca răspuns la perturbaţii. Totuşi, importanţa acestor pierderi poate fi mai
mare decât o sugerează numărul lor. Multe animale marine sunt prădători de top, iar dispariţia
lor ar putea avea un impact major asupra comunităţilor marine. Unele specii marine sunt singu-
rele din genul, familia sau chiar ordinul lor, astfel încât extincţia chiar şi a câtorva din ele poate
reprezenta o pierdere gravă a diversităţii biologice. Oceanele erau considerate odată atât de mari
încât părea improbabil ca speciile marine să dispară, iar mulţi oameni încă mai împărtăşesc acest
punct de vedere. Totuşi, pe măsură ce apele marine costiere devin mai poluate, iar speciile sunt
colectate mai intensiv, vastele oceane nu vor mai oferi siguranţă împotriva extincţiei (Woodard,
2000).
De asemenea, spre deosebire de extincţiile terestre, majoritatea dispariţiilor peştilor de apă
dulce au avut loc mai degrabă pe continente decât pe insule, datorită numărului mai mare de spe-
cii din apele continentale. În America de Nord, peste o treime din speciile de apă dulce sunt în
pericol de extincţie. Peştii din California sunt vulnerabili datorită rarităţii cursurilor de apă în regim
natural şi dezvoltării intense a activităţilor economice, 7% din cele 115 specii de peşti nativi fiind
deja extincţi, iar 56% fiind în pericol de extincţie (Moyle, 1995). Un număr mare de peşti şi ne-
vertebrate acvatice, precum moluştele, sunt în pericol de dispariţie în sud-estul Statelor Unite ale
Americii datorită barajelor, poluării, proiectelor de irigaţii, invaziilor speciilor străine şi deteriorării

166 Capitolul 7
habitatului (Fig. 7.7). Din apele Dunării a dispărut şipul (Acipenser sturio), datorită dezvoltării
construcţiilor hidrotehnice, supraexploatării şi degradării calităţii apelor (Bacalbaşa-Dobrovici,
1991). Alte 39 de specii de apă dulce sunt în diferite stadii de vulnerabilitate (Tatole şi Iftime, 2005)
datorită supraexploatării (nisetrul, păstruga, viza), dinamitării gheţii (lostriţa), degradării habita-
tului (Lenhardt şi alţii, 2006).
Estimarea ratelor de extincţie cu ajutorul modelului biogeografic al

insulelor
Studiile referitoare la comunităţile biologice din insule au condus la formularea unor legi ge-
nerale privind distribuţia diversităţii biologice, sintetizate de către MacArthur şi Wilson (1967)
în modelul biogeografic al insulelor. După cum vom vedea acest model poate fi folosit pentru
a estima ratele viitoare ale extincţiei. Problema principală, pentru a cărei explicare a fost construit
acest model, este relaţia specie - suprafaţă. Insulele cu suprafeţe mari au mai multe specii decât
insulele cu suprafeţe mai mici (Fig. 7.8). Această regulă are sens pentru că insulele mari tind să
aibă o mai mare varietate de medii şi comunităţi biologice decât insulele mici. De asemenea, in-
sulele mari permit o izolare geografică mai mare, un număr mai mare de populaţii per specie şi
mărimi mai mari ale indivizilor, crescând probabilitatea speciaţiei şi micşorând probabilitatea ex-
tincţiei locale a speciilor nou evoluate sau recent ajunse pe insulă. Relaţia specie-suprafaţă poate
fi exprimată prin formula empirică:
S=CAZ
unde S reprezintă numărul de specii de pe insulă, A - suprafaţa insulei, iar C şi Z sunt con-
stante. Exponentul Z determină panta curbei. Valorile pentru C şi Z depind de tipurile comparate
de insule (tropicale vs. temperate, uscate vs. umede) şi de tipurile de specii implicate (păsări vs.
reptile etc). Valorile lui Z sunt în mod tipic în jur de 0,25, intervalul de valori fiind 0,15 şi 0,35
(Connor şi McCoy, 2001). Speciile insulare care ocupă areale mici precum reptilele şi amfibieni
tind să aibă valorile lui Z apropiate de 0,35, în timp ce speciile continentale, larg răspândite, au
valori apropiate de 0,15. Valorile lui C vor fi mari în grupuri precum insectele, ce au un număr
mare de specii şi mici, în grupuri precum păsările, ce au un număr mic de specii.
Modelul a fost validat empiric până la punctul acceptării lui de către majoritatea biologilor
(Quammen, 1996). S-a constatat că el descrie în mod rezonabil bogăţia observată a speciilor pen-
tru numeroase grupe de plante şi animale, explicând aproape jumătate din variaţia numărului spe-
ciilor. Să presupunem cea mai simplă situaţie, în care C = 1 şi Z = 0,25, pentru păsările răpitoare
dintr-un arhipelag ipotetic:
S = (1) A0,25
Formula prognozează că insulele cu suprafeţe de 10, 100, 1000 şi 10 000 km2 vor avea 2, 3,
6 şi respectiv 10 specii. Este important de menţionat că o creştere de 10 ori a suprafeţei insulei
nu conduce la o creştere de 10 ori a numărului speciilor. Fiecare înzecire a suprafeţei insule mă-
reşte numărul speciilor cu un factor de aproximativ 2. Pentru a ilustra această relaţie pot fi folo-
site datele din trei insule din Caraibe: St. Nevis (93 km2), Puerto Rico (8 959 km2) şi Cuba
(114 524 km2), care au câte 2,10 şi respectiv 57 specii de şopârle Anolis; cu un C de 0,5 şi Z de
0,35, modelul empiric ar fi prognozat că insulele au 2, 12 şi respectiv 30 de specii.
În textul lor clasic despre modelul biogeografic al insulelor, MacArthur şi Wilson (1967) au

Extincţia 167
FIG 7.7 Barajele, sistemele de irigaţii, apele poluate din industrie

şi agricultură, speciile introduse şi distrugerea habitatelor, ame-
ninţă circa 23 % din speciile acvatice din Statele Unite ale Americii, Procentul de animale acvatice
inclusiv zeci de specii de midii de apă dulce, peşti şi raci de râu. de zonă umedă ameninţate
Numeroasele specii endemice cu areale restrânse din partea sud- mai mare de 15%
estică a ţării sunt mai expuse riscului (după Stolzenburg, 1996).
10 - 14.9%
5 - 9.9%
mai mic de 5%
Cuba
Puerto
Rico Redonda
Jamaica
1000 Hispaniola Saba

Montserrat
FIG. 7.8 Numărul de specii de pe o

Numărul de specii
100 Hispaniola
Cuba insulă poate fi prognozat pe baza
Puerto Rico suprafeţei insulei. În această figură
Jamaica
este prezentat numărul de specii
de reptile şi amfibieni pentru şapte
10 insule din Indiile de Vest. Numărul
Montserrat
de specii de pe insulele mari pre-
Saba cum Cuba şi Hispaniola îl depă-
Redonda şeşte cu mult pe cel de pe insulele
mici Saba şi Redonda (după
1
10 100 1000 10,000 100,000 Wilson, 1989).
Suprafaţa insulei (km2)

168 Capitolul 7
lansat ipoteza că numărul de specii ce apare pe o insulă reprezintă un echilibru dinamic între for-
marea/sosirea unor specii noi şi rata de extincţie a speciilor existente. Într-o insulă fără biotă, nu-
mărul de specii va creşte de-a lungul timpului, pentru că vor sosi (sau evolua) mai multe specii
decât vor dispărea, până când ratele extincţiei şi imigrării intră în echilibru (Fig. 7.9). Rata sosi-
rilor va fi mai mare pentru insulele mari decât pentru insulele mici, insulele mari fiind o ţintă mai
uşor de găsit pentru animalele ce se dispersează şi este mai probabil ca ele să aibă habitate po-
trivite colonizării. Ratele de extincţie vor fi mai reduse pe insulele mari pentru că ele au o di-
versitate mai mare a habitatelor şi un număr mai mare de populaţii (Bănărescu, 1970, 1973). Rata
de imigrare a speciilor noi va fi mai mare în insulele situate lângă continent, decât în cele înde-
părtate, pentru că speciile continentale se dispersează mai uşor pe insulele apropiate decât pe cele
îndepărtate. Modelul prognozează ca pentru orice grup de organisme, precum păsările sau arbo-
rii, numărul de specii întâlnit pe o insulă mare de lângă continent va fi mai mare decât acela de
pe o insulă mică departe de continent.
Ratele de extincţie şi pierderea habitatului

Relaţiile specie-suprafaţă au fost utilizate pentru a prognoza numărul şi procentul speciilor
ce vor deveni extincte în cazul în care habitatele ar fi distruse (Quammen, 1996; Michalski şi Peres,
2005; Gurd, 2006). Calculul presupune că dacă o insulă are un anumit număr de specii, reduce-
rea suprafeţei cu habitat natural de pe insulă va avea ca rezultat micşorarea potenţialului insulei,
care va putea suporta un număr mai mic de specii, corespunzător cu cel de pe o insulă mică (Fig.
7.10). Acest model este foarte util pentru că poate fi extins la nivelul ariilor protejate ce sunt în-
conjurate de habitate deteriorate. Ariile protejate pot fi privite ca insule de habitate într-o mare
inospitalieră de habitate nepotrivite. Din aplicarea modelului rezultă că atunci când 50% din ha-
bitatele de pe o insulă (sau habitatele insulare) sunt distruse, vor fi eliminate aproximativ 10%
din specii. Dacă aceste specii sunt endemice pentru acel areal, ele vor deveni extincte. Când sunt
distruse 90% din habitatele de pe insulă, vor dispărea 50% din specii; iar când se vor distruge 99%
din habitate, vor fi pierdute circa 75% din speciile iniţiale. În acest sens poate fi citată insula
Singapore, în care pădurea iniţială ce o acoperea acum 180 de ani a fost defrişată. Modelul bio-
geografic aplicat estimează că 30% din speciile de pădure au fost pierdute. Între 1923 şi 1998,
au fost pierdute 32% din speciile native de păsări din Singapore, ratele de extincţie înregistrând
valori mai ridicate pentru păsările mari terestre şi cele insectivore, din coronamentul arborilor
(Castelleta şi alţii, 2000).
Prognozele ratelor de extincţie bazate pe pierderea habitatelor variază considerabil, deoarece
fiecare relaţie specie-suprafaţă este unică. Pentru că insectele şi plantele din pădurea tropicală re-
prezintă un procent important din speciile la nivel mondial, estimarea ratelor prezente şi viitoare
ale extincţiei speciilor din acest biom ne oferă o aproximaţie a ratelor globale de extincţie. Folosind
estimarea optimistă, că sunt distruse în fiecare an doar 1% din pădurile tropicale, Wilson (1989)
estimează că vor fi pierdute anual 0,2-0,3% din speciile de aici (10 000 - 15 000 specii dintr-un
total de 5 milioane de specii) sau 34 de specii zilnic. Această estimare prognozează că în perioada
1996 - 2006 trebuiau să devină extincte aproximativ 125 000 de specii. Alte metode aplicate ra-
telor de extincţie din pădurile tropicale estimează o pierdere de 2-11 % din specii, în fiecare de-
cadă (Reid, 1992; Koopowitz şi alţii, 1994). Variaţia acestor rate este datorată estimării diferite
a ratei despăduririlor, folosirii unor valori specifice pentru curbele specie-suprafaţă şi abordări-
lor matematice diferite. Cele mai recente estimări arată că până în anul 2050 extincţiile vor afecta

Extincţia 169
FIG. 7.9 Modelul biogeografic al insulei

descrie relaţia dintre ratele de colonizare şi
de extincţie pe insule. Rata de imigrare (cu
negru) pe insulele neocupate este iniţial
mare, pe măsură ce speciile cu abilităţi
Insule apropiate bune de dispersie profită rapid de avanta-
de continent jul acestor habitate deschise. Rata imigră-
Insule
mici rii scade pe măsură ce numărul de specii
creşte şi siturile sunt ocupate. Rata de ex-
tincţie (gri) creşte odată cu numărul de spe-
In cii de pe insulă; cu cât sunt mai multe spe-
de sule cii, cu atât este mai mare probabilitatea ca
co de
nt pă o specie să dispară la un moment dat.
ine rt
Rata de imigrare - noi specii
nt ate Ratele de colonizare vor fi maxime pentru

Insule
insulele situate lângă o sursă continetală de
mari populaţie, pentru că speciile se pot dis-
persa mai uşor pe distanţe mici. Ratele de
Rata de extincţie
Mică, departe Mare, lângă extincţie sunt maxime pe insulele mici,
de continent continent unde atât mărimea populaţiei cât şi diver-
sitatea habitatelor este redusă. Numărul
de specii de pe o insulă ajunge în echilibru
când rata de colonizare este egală cu rata
0 Numărul de specii de extincţie (cercuri). În echilibru, numărul
speciilor este mai mare în insulele mari si-
tuate lângă continente, şi mai mic pe insu-
lele mici situate departe de continente
(după MacArthur şi Wilson, 1967).
100
90 (A) 50% habitat pierdut;

10% specii pierdute
Procent de specii găsite iniţial într-un areal
FIG. 7.10 Conform modelu-

lui biogeografic al insulei, nu-
mărul de specii de pe o su-
prafaţă creşte asimptotic
până la o valoare maximă.
Acest lucru înseamnă că
50 (B)
(B) 90%
90%habitat
habitatpierdut;
loss; dacă suprafaţa habitatului
50% specii pierdute
50% species loss este redusă cu 50% numărul
de specii pierdute poate fi
10% (A); dacă habitatul este
redus cu 90%, pot fi pierdute
până la 50% din specii (B).
Forma curbei e diferită pen-
tru fiecare regiune a lumii şi
pentru fiecare grup de specii,
dar acest model oferă un in-
10 dicator general asupra efec-
tului distrugerii habitatului
asupra extincţiei şi supravie-
10 50 100 ţuirii speciilor în habitatul
Procent de habitate naturale rămas.

170 Capitolul 7
35% din speciile Africii tropicale, 20% din cele ale Asiei tropicale, 15% din America tropicală
şi 8-10% din alte spaţii (MEA, 2005). Ratele de extincţie pot de fapt şi mai ridicate pentru că cele
mai mari rate ale despăduririlor apar în ţările cu concentrări mari de specii rare, unde pădurile sunt
din ce în ce mai fragmentate de drumuri şi proiecte de dezvoltare (Laurance şi alţii, 2001). Am
putea reduce aceste rate de extincţie, dacă punctele fierbinţi, mai ales cele bogate în endemisme,
ar fi vizate de programe de conservare (Pimm şi Raven, 2000). Oricare din estimările de mai sus
ar fi corecte, ele ne indică că vor dispărea în următorii 50 de ani, zeci de mii, dacă nu sute de mii
de specii. O astfel de rată de extincţie nu s-a mai întâlnit din momentul extincţiei în masă ce a avut
loc în Cretacic, în urmă cu 65 milioane ani.
Presupuneri şi generalizări utilizate în modelul biogeografic al insulelor

Estimările cu privire la ratele de extincţie bazate pe modelul biogeografic al insulelor includ
un număr de presupuneri şi generalizări ce pot limita valabilitatea acestei abordări (Simberloff,
1992; Steadman şi Martin, 2003):
1. Aceste estimări sunt bazate pe valori tipice ale curbelor specie - areal. Grupurile de spe-
cii cu areale geografice vaste, cum sunt animalele marine şi speciile de arbori din zonele tem-
perate, vor tinde să aibă rate mai mici de extincţie decât speciile cu o distribuţie geografică
restrânsă, cum ar fi păsările din insule sau peştii de apă dulce.
2. Modelul presupune că toate speciile endemice sunt eliminate din arealele unde au fost
realizate defrişări masive. Este posibil ca multe specii să supravieţuiască în fragmente izolate
de pădure şi apoi să recolonizeze pădurea secundară reinstalată după abandonarea terenului.
Unele specii forestiere primare sunt capabile că supravieţuiască în plantaţii şi în păduri ce be-
neficiază de management forestier adecvat.
3. Modelul specie - areal presupune că habitatele sunt eliminate întâmplător. În realitate

arealele bogate în specii sunt deseori ţinta programelor de conservare şi au statut de arie pro-
tejată. Astfel, sunt protejate mai multe specii decât o arată modelul specie - areal.
4. Gradul de fragmentare a habitatelor poate afecta rata de extincţie. Dacă arealele ră-
mase intacte sunt divizate în parcele foarte mici sau sunt fragmentate de drumuri, speciile care
au nevoie de areale vaste sau populaţiile ce au nevoie de un număr mare de indivizi, este po-
sibil să nu se poată menţine singure. În pădurile fragmentate vânătoarea, defrişarea pentru
agricultură şi introducerea speciilor exotice poate duce la pierderea speciilor.
Metode alternative pentru calcularea ratelor de extincţie

În alte abordări, pentru estimarea ratelor de extincţie, se iau în considerare informaţiile asu-
pra ratei de declin a habitatelor, numărul populaţiilor şi arealul geografic al speciilor foarte bine
studiate. Aplicând o astfel de metodă unui număr de 725 specii de vertebrate în pericol, rezultă
că aproximativ 15 până la 20 de specii vor ajunge extincte global, în următorii 100 de ani. Ratele
de extincţie par a fi mult mai mari în anumite grupuri de specii. În următorii 100 de ani este pro-
babil ca jumătate din cele 29 de specii de Cervidae să devină extincte. La fel de vulnerabile sunt
şi speciile de păsări-rinocer (Bucerotidae), estimându-se că vor deveni extincte 3 din cele 10 spe-
cii ameninţate. Estimările, realizate luând în calcul pierderea habitatelor şi modelului biogeografic

Extincţia 171
al insulelor, corespund în mare măsură cu numărul actual de specii extincte sau ameninţate cu ex-
tincţia (Brooks şi alţii, 2002).
Timpul necesar unei anumite specii să devină extinctă în urma reducerii arealului sau a frag-
mentării acestuia este o informaţie cheie în conservarea diversităţii biologice, iar modelul bio-
geografic al insulei nu oferă nici o estimare asupra duratei acestuia (Gibbs, 2001). Populaţiile mici
ale anumitor specii pot supravieţui zeci sau chiar sute de ani în habitate fragmentate, chiar dacă
sunt sortite extincţiei. O metodă utilizabilă pentru a estima momentul la care poate apărea extincţia,
compară estimările asupra pierderii speciilor cu exemple istorice. Astfel s-a estimat rata la care
fragmentele de pădure din Kenya îşi vor pierde speciile de păsări, comparând aceste rate estimate
cu exemplele oferite de istoria naturală. Cele mai bune estimări arată că un fragment de pădure
de 1 000 de hectare va pierde jumătate din specii în 50 de ani. Dintr-un fragment de pădure de
10 000 ha vor dispărea jumătate din specii în următorii 100 de ani (Brooks şi şi alţii, 1999).
Fragmente de 100 de ha din pădurea amazoniană şi-au pierdut deja jumătate din speciile de pă-
sări în 15 ani (Ferraz şi alţii, 2003). În situaţiile în care un habitat cu o suprafaţă mare este dis-
trus şi apoi refăcut, aşa cum s-a întâmplat în New England şi Puerto Rico, în ultimile secole, este
posibil ca speciile să supravieţuiască în număr mic în fragmentele izolate, pentru ca apoi să re-
colonizeze habitatele adiacente refăcute. Chiar dacă 98% din pădurile din nordul Americii au fost
tăiate, defrişarea s-a realizat controlat de-a lungul a sute de ani, astfel încât întotdeauna rămânea
jumătate de pădure întreagă, oferind refugiu pentru speciile animale mobile cum ar fi păsările.
Extincţiile locale
În plus faţă de extincţiile globale care sunt în atenţia conservaţioniştilor, multe specii se con-
fruntă cu o serie de extincţii locale (Balmford şi alţii, 2003; Rooney şi alţii, 2004). Când habita-
tele sunt degradate sau distruse, populaţiile de plante şi animale devin extincte (Scholes şi Biggs,
2004). Speciile ce aveau în trecut areale mari sunt azi restricţionate la câteva parcele mici din fos-
tele habitate (Terborgh, 1999). Spre exemplu scarabeul american (Nicrophorus americanus), odată
răspândit în centrul şi estul Americii de Nord, este întâlnit azi doar în patru populaţii izolate (Fig.
7.11) (Muths şi Scott, 2000). Comunităţile biologice sunt sărăcite printr-o astfel de extincţie lo-
cală. Middlesex Fells, o arie protejată locală din zona metropolitană a Bostonului, includea în 1894,
338 specii native de plante sălbatice. 98 de ani mai târziu s-au mai identificat doar 227 de specii
native (Drayton şi Primack, 1996).
Dintre speciile de plante care au dispărut, 40 erau listate ca fiind comune în 1894. O combi-
naţie de factori ce a inclus afectarea succesiunii pădurii, incendierea litierei, creşterea densităţii
potecilor pentru turişti şi biciclişti, invazia speciilor exotice şi fragmentarea habitatelor a contri-
buit la pierderea habitatelor din Middlesex Fells. În vasta arie metropolitană a oraşului Adelaide
din Australia, s-au pierdut între 1836 şi 2002, 20 până la 40 de specii native de mamifere şi 89
din 1 136 specii native de plante (Tait şi alţii, 2005).
În urma cercetărilor realizate de programul U.S. Natural Heritage, 4 până la 8% din speciile
de plante ce se găseau în Hawaii, New York sau Pennsylvania nu se mai regăsec azi. În Marea
Britanie, unde distribuţia speciilor este foarte cunoscută, o analiză a distribuţiei fluturilor
într-un comitat, a arătat că extincţia locală din ultimii 25 de ani a eliminat 67% din vechile po-
pulaţii cunoscute ale speciilor, rata pierderilor fiind extrem de mare (Thomas şi Abery, 1995). În

172 Capitolul 7
FIG. 7.11 Scarabeii americani (Nicrophorus americanus) au fost la un moment dat larg răspândiţi în estul
şi centrul Statelor Unite ale Americii (zonele gri) dar acum se găsesc doar în patru populaţii izolate (zonele
negre; Insula Block, în Long Island Sound, este evidenţiată printr-o săgeată). Punctele reprezintă, pe baza
specimenelor din muzeu, foste zone de colectare . Observaţi colecţiile izolate din centrul Montanei, sudul
Texasului şi sudul Noii Scoţii. Au fost iniţiate eforturi intense pentru a determina cauza acestui declin şi a
se elabora un plan de refacere (după Muths şi Scott, 2000).
urma unor cercetări dintr-o zonă a insulei indoneziene Sumatra, s-a arătat că dintr-un un număr
de 12 populaţii de elefanţi asiatici, cunoscute în anii 1980, se mai găseau 20 de ani mai târziu doar
3 populaţii (Hedges şi alţii, 2005).
SĂRĂCIREA COMUNITĂŢILOR: Se estimează că cele 5 milioane de specii ale lumii sunt alcă-
tuite dintr-un milion de populaţii distincte sau circa 200 de populaţii pe specie (Hughes şi
Roughgarden, 2000). În timp ce anumite specii au doar câteva populaţii, altele pot avea mii de
populaţii. Pierderea populaţiilor este aproximativ egală cu proporţia habitatului pierdut, astfel încât
populaţiile lumii se pierd cu o rată mult mai mare decât speciile (vezi Fig. 7.10). Când 90 % dintr-
un ecosistem vast de pajişti este distrus, vor fi pierdute 90% din populaţia de plante, animale şi
specii de ciuperci. Pădurile tropicale umede conţin cel puţin jumătate din speciile Pământului, iar
rata de extincţie este de aproximativ 1% pe an. Rezultă o pierdere de 5 milioane populaţii pe an
(1% din cele 500 milioane populaţii din păduri tropicale) sau aproximativ 30 000 populaţii pe zi.
Vulnerabilitatea la extincţie
Numărul mare de extincţii locale evidenţiază dimensiunea ameninţărilor la adresa diversită-
ţii biologice şi arată că ceva este în neregulă cu mediul înconjurător. Sunt necesare acţiuni ferme
pentru a preveni eventualele extincţii locale. Pierderea populaţilor locale reprezintă nu doar o pier-
dere a diversităţii biologice, ci diminuează şi valoarea unei zone pentru recreere, cercetare şi fur-

Extincţia 173
nizare de materie primă pentru localnici (în cazul economiilor de subzistenţă).

Nu toate speciile prezintă aceeaşi vulnerabilitate la extincţie, speciile rare fiind mai vulnera-
bile decât speciile comune. Termenul de rar are multe înţelesuri, fiecare având implicaţii în con-
servarea diversităţii biologice (Goerck, 1997; Stohlgren, 2001).
La modul general, o specie este considerată rară dacă: (1) trăieşte într-un areal geografic res-
trâns; (2) ocupă doar câteva habitate specializate; (3) are doar populaţii mici (Rabinowitz şi alţii,
1986). Primul criteriu, bazat pe arealul geografic este şi cel mai evident: bujorul românesc
(Paeonia romanica) este rar deoarece se întâlneşte doar în sudul ţării. Multe specii rare se întâl-
nesc pe insule sau în habitate izolate, precum vârfurile munţilor înalţi sau lacuri. În interiorul area-
lului o specie poate fi local abundentă.
Conceptul de raritate este legat de conceptul de endemism – specii care în mod natural se re-
găsesc doar într-un singur areal geografic, nicăieri în altă parte. Conceptul de endemicitate este
mai larg deoarece o specie poate fi endemică şi dacă este întâlnită într-un areal foarte întins, even-
tual şi cu o abundenţă mare. O specie rară şi totodată endemică, cum este garofiţa Pietrei
Craiului, se găseşte pe un teritoriu foarte mic ca suprafaţă, fiind considerată specie endemică cu
răspândire restrânsă. (Fig. 7.12). O specie poate fi numită rară şi dacă este rară doar într-o zonă
din arealul său. De exemplu magnolia (Magnolia virginiana) este relativ comună în sud-estul
Statelor Unite ale Americii, dar în New England, o regiune de lângă Golful Hudson, este specie
rară, aici fiind întâlnite doar 100 de exemplare, în mlaştina Magnolia din Massachusetts (Primack
şi alţii, 1986). Genurile monospecifice au de regulă un areal geografic restrâns. Dacă acestea au
avut în trecut un areal mare, care s-a micşorat datorită activităţilor antropice şi distrugerii habi-
tatelor, specia poate fi numită artificial rară.
FIG. 7.12 Garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus) reprezintă un endemism care se întâlneşte într–un
spaţiu foarte restrâns (în zona crestei calcaroase a masivului montan Piatra Craiului) (foto Cristian Iojă).

174 Capitolul 7
O specie poate fi considerată rară dacă ocupă doar unul sau câteva habitate specializate.
Gărdurariţa (Nitraria schoberi) este întâlnită doar în zonele sărăturate, dar în interiorul habitate-
lor este abundentă (Călinescu, 1969; Pătroescu, 1995). În contrast, păpădia (Taraxacum officinale)
este o specie comună mai multor habitate: pajişti, fâneţe, margini de râuri, margini de drumuri
etc.
Putem numi specie rară şi speciile întâlnite doar cu populaţii reduse numeric. Astfel, foca de
Mediterana (Monachus monachus) are un areal întins ca suprafaţă, dar populaţiile sale sunt mici
şi izolate. În contrast, o specie comună se caracterizează cel puţin ocazional prin populaţii mari.
Aceste trei criterii de raritate (areal geografic restrâns, cerinţe specifice de habitat şi mărimi
mici ale populaţiilor) pot fi aplicate întregului areal al speciei sau doar unei părţi a acestuia.
Speciile cu un areal geografic restrâns şi cerinţe restrictive de habitat, care au populaţii mici, au
nevoie de acţiuni urgente de protecţie şi management al habitatelor, care să conducă la menţine-
rea populaţiilor fragile. Acest raţionament se poate aplica şi speciilor cu populaţii mai mari. Dacă
speciile au o distribuţie restrânsă, dar pot ocupa habitate variate, opţiunea de a reloca indivizi în
habitate neocupate, dar aparent favorabile, în vederea creării de noi populaţii, poate fi o strate-
gie bună, deoarece aceste specii nu sunt capabile să-şi lărgească arealul prin mecanisme naturale.
Această sugestie este susţinută de studiile care arată că speciile cu capacităţi limitate de disper-
sie tind să aibă populaţii agregate în contrast cu speciile cu capacităţi bune de dispersie (seminţe
uşoare, seminţe cu adaptări la anemochorie sau zoochorie), care tind să aibă populaţii disper-
sate (Quinn şi alţii, 1994). Speciile cu areale mari sunt mai puţin expuse extincţiei şi de obicei
nu necesită măsuri imediate de protecţie, deoarece tind să aibă mai multe populaţii extante şi opor-
tunităţi de a coloniza şi alte spaţii favorabile.
Speciile endemice şi extincţiile

O specie care apare în mod natural doar într-un singur areal geografic şi nicăieri în altă parte,
este numită endemică pentru acel spaţiu. Endemismul este un factor extrem de important în de-
terminarea riscului de extincţie al speciei. Dacă populaţiile unei specii endemice din Madagascar
sau din altă insulă izolată, devin extincte, specia va deveni extinctă global. Dacă o specie din zo-
nele continentale, care are de obicei mai multe populaţii, pierde una sau mai multe populaţii, pier-
derea nu este catastrofală pentru specie. Chiar dacă peste 98% din pădurile situate în estul
Statelor Unite ale Americii au fost defrişate nici o specie de păsăre nu a devenit extinctă, deoa-
rece fragmentele de pădure rămase au adăpostit populaţiile acestora până când pădurea s-a rege-
nerat pe terenurile abandonate de fermieri.
Expansiunea geografică a unei specii endemice în afara arealului iniţial, produsă deliberat sau
accidental pe cale antropică, nu este considerată ca parte a expansiunii naturale a arealului. De
exemplu, panda (Ailuropoda melanoleuca) este endemic în China, chiar dacă acum aceştia tră-
iesc în grădinile zoologice din întreaga lume. Salcâmul (Robinia pseudoacacia), nativ în estul şi
sudul Statelor Unite ale Americii, este întâlnit azi pe suprafeţe întinse în Statele Unite ale
Americii şi Europa, unde a fost colonizat sau folosit ca arbore ornamental, extinzându-şi puter-
nic arealul. O specie poate fi considerată endemică pentru o suprafaţă geografică mare, de exem-
plu, cireşul amar (Prunus serotina), este endemic în emisfera vestică. În constrast, pentru o su-
prafaţă redusă, varanul (Varanus komodoensis) este endemic în câteva insule din arhipelagul
indonezian. Speciile care ocupă areale mici, deoarece s-au format recent sunt numite neoende-

Extincţia 175
misme, în această categorie putând fi incluse sute de ciclide din Lacul Victoria din Africa sau ga-
rofiţa Pietrei Craiului din România (Negrean, 1975; Negrean şi Oltean, 1989; Pop, 2005). În opo-
ziţie cu această categorie sunt speciile paleoendemice, grupuri de specii formate în trecut, care
mai au puţini urmaşi în prezent, aici putând aminti aspretele din România, panda din China sau
celacantul din Oceanul Indian. Toate aceste specii, paleoendemice sau neoendemice pot deveni
relativ repede extincte.
Unităţile geografice izolate, precum insulele, lacurile străvechi, vârfurile montane solitare,
au cel mai adesea un procentaj mare de specii endemice. Un nivel mare de endemicitate se în-
tâlneşte şi în regiunile continentale vechi din punct de vedere geologic, caracterizate prin climat
de tip mediteranean, prezente în sudul Africii, California sau Europa (Tabelul 7.4). Biota conti-
nentului australian a evoluat într-o izolare completă, astfel că circa 94% din plantele native sunt
endemice. Nu este o supriză că în Insulele Hawaii se întâlneşte cea mai mare endemicitate din
Statele Unite ale Americii (Figura 7.13). Arealele geografice neizolate au un procentaj mai mic
de endemisme. De exemplu, în România se întâlnesc puţine specii endemice, deoarece majori-
tatea speciilor sunt întâlnite şi în ţările vecine. Una din cele mai impresionante concentrări de spe-
cii endemice se întâlneşte în Madagascar, în pădurea tropical-umedă, unde sunt endemice 93%
din speciile de mamifere, 99% din speciile de broaşte şi peste 90% din cele 15 000 de specii de
plante (Mittermeier şi alţii, 2004). Din păcate aproape 80% din suprafaţele habitatelor din
Madagascar au fost alterate sau distruse de activitatea antropică, punând în pericol de extincţie
circa 50% din specii.
Specii cu vulnerabilitate mare la extincţie

Atunci când mediul este degradat de activităţile antropice, arealul populaţiilor se poate reduce
semnificativ, unele putând fi conduse spre extincţie. Ecologii au observat că unele categorii de
specii sunt mai vulnerabile la extincţie, în particular cele rare (Terborgh, 1974; Gittleman, 1994;
Isaac şi Colinshaw, 2004). În planificarea acţiunilor de conservare a diversităţii biologice sunt uti-
lizate frecvent cinci categorii de specii:
• Speciile cu areal geografic restrâns. Unele specii apar doar în câteva locuri sau chiar într-
un singur sit, iar dacă întreg arealul este distrus de activităţile antropice ele pot deveni extincte
(Brashares, 2003; Dunn, 2005; Ricketts şi alţii, 2005). Speciile de păsări din insulele ocea-
nice sunt exemple bune de specii cu areal restrictiv care pot deveni extincte sau în pericol de
extincţie (Grant şi Grant, 1997). Multe specii de peşti care trăiesc într-un singur lac sau bazin
hidrografic pot dispărea. Speciile cu areal limitat sunt în mod special vulnerabile la schim-
bările climatice globale. Estimările recente sugerează că mai mult de un milion de specii,
mai ales din cele cu areale restrânse, vor deveni extincte până în 2050, ca rezultat al schim-
bărilor climatice (Thomas şi alţii, 2004).
• Speciile cu una sau câteva populaţii. O populaţie a unei specii poate deveni extinctă,
urmare a unor evenimente neprevăzute: producerea unui cutremur, incendiu, epidemie sau
printr-o activitate antropică. Speciile cu mai multe populaţii sunt mai puţin vulnerabile la ex-
tincţie decât cele cu una sau cîteva populaţii (Pinto şi alţii, 2005). Această categorie este le-
gată de prima, deoarece speciile cu puţine populaţii au tendinţa să aibă un areal geografic
restrâns.

176 Capitolul 7
Alaska
80
Hawaii
883
FIG. 7.13 Numărul de specii de plante endemice pentru diferite state variază mult. De exemplu 379
de specii de plante se găsesc numai în Texas; prin comparaţie, New York-ul are o singură specie
endemică de plantă. California, cu suprafaţa sa mare şi multitudinea de habitate, incluzând aici de-
şerturi, munţi, medii costiere, păduri seculare şi multe altele, deţine mai multe specii endemice decât
orice alt stat. Există o tendinţă de creştere a numărului de specii endemice spre statele din sud.
Arhipelagul Hawaii, departe de continent, are numeroase specii endemice în ciuda suprafeţei re-
duse (după Gentry, 1986).
TABEL 7.4 Numărul de plante endemice din unele regiuni ale globului
Număr de
Număr total specii % specii
Regiune Suprafaţă (km2) de specii endemice endemice
Europa 10 000 000 10 500 ±3 500 33
Australia 7 628 300 15 000 14 074 94
Africa de Sud 2 573 000 18 550 ±14 800 80
Texas 751 000 4 196 379 9
California 411 000 5 046 1 517 30
Germania 349 270 2 600 6 <1
România 238 500 3 976 110 3
Carolina de 217 000 2 995 23 1
Nord şi de Sud
Regiunea Cape 90 000 8 578 5 850 68
din Africa de Sud
Panama 75 000 9 000 1 222 14
Belgia 30 230 1 400 1 <1
Sursa: după Gentry, 1986; Oltean şi alţii, 1994; WRI, 2000.

Extincţia 177
• Speciile cu populaţii de mărime mică, categorie numită uneori paradigma populaţii-

lor mici (Caughley and Gunn, 1996): populaţiile mici pot deveni mai uşor extincte local decât
populaţiile mari, datorită vulnerabilităţii lor mai mari la variaţiile demografice şi de mediu şi
la pierderea variabilităţii genetice; speciile care au în mod normal populaţii mici, precum
carnivorele mari sau speciile extrem de specializate sunt mai expuse la extincţie decât spe-
ciile care au în mod normal populaţii mari. Cele mai vulnerabile sunt speciile din care au mai
rămas doar câteva exemplare. Mărimea populaţiei pare să fie un parametru foarte util de pre-
dicţie al ratei de extincţie a populaţiilor izolate (Pimm şi alţii, 1988). Un bun exemplu este
oferit de speciile de păsări din Grădina Botanică Bogor, din Java, un teren cu tufărişuri şi ar-
borete, izolat de peste 50 de ani (Diamond şi alţii, 1987). Aici, faţă de 1932, au supravieţuit
25% din speciile cu populaţii mici şi 100% din speciile comune iniţiale. Un alt exemplu este
oferit de fragmentele de pădure din Brazilia unde supravieţuirea unor specii după câteva de-
cade de izolare a fost corelată cu mărimea fragmentelor de pădure, numărul de habitate dintr-
un fragment şi abundenţa iniţială a speciilor supravieţuitoare (Bierregaard şi alţii, 1992).
Fragmentele mai mari, cu o diversitate mai mare a habitatelor, conţin mai multe specii decât
fragmentele mai mici, cu diversitate de habitate mai mică, iar speciile cu populaţii iniţiale mari
pot persista mai mult decât speciile cu populaţii iniţiale mici.
• Speciile cu populaţii în declin. Dacă tendinţa de scădere a numărului de indivizi dintr-

o populaţie se păstrează, populaţia cu semne vizibile de declin are şanse mari să intre în ex-
tincţie dacă nu se identifică şi corectează cauzele (Peery şi alţii, 2004). Acest efect este
denumit paradigma populaţiilor în declin.
• Speciile vânate sau exploatate de oameni. Supraexploatarea poate reduce rapid mări-
mea populaţiei unor specii. Dacă vânătoarea sau exploatarea nu sunt controlate (prin acte
normative sau de piaţă), speciile pot fi conduse spre extincţie. Utilitatea unei specii este des-
eori preludiu extincţiei ei.
În categoria speciilor care pot deveni extincte mai pot fi introduse şi următoarele cat-
egorii de specii:
• Speciile care au nevoie de un home range mare. Speciile ai căror indivizi sau grupuri
sociale de indivizi necesită areale mari sunt mai predispuse să dispară atunci când habitatul
lor este degradat sau fragmentat de om (Figura 7.14).
• Animalele cu corpul mare. Animalele mari tind să aibă teritorii mari, rate reproductive
scăzute, necesită cantităţi mari de hrană şi sunt deseori vânate de oameni (Johnson, 2002;
Cardillo şi alţii, 2005). Carnivorele de top sunt ucise adesea de către oameni deoarece intră
în competiţie pentru vânat cu aceştia, pot aduce pagube animalelor domestice şi sunt prefe-
rate de către vânătorii care practică acest sport pentru plăcere. În interiorul acestui grup, cel
mai probabil să devină extincte sunt speciile cu corpul mare, de aceea cele mai mari carni-
vore, cei mai mari lemurieni şi cele mai mari balene sunt printre speciile ameninţate cu dis-
pariţia. De exemplu, în Sri Lanka, cele mai mari specii de carnivore, leoparzii şi vulturii, şi
cele mai mari specii de ierbivore, elefanţii şi căprioarele, sunt în pericol de extincţie (Erde-
len, 1988). În compensaţie cu acest efect al mărimii corpului, indivizii din speciile mari tind
să trăiască mai mult. La plante, speciile cu seminţe mari, care pot încolţi doar într-o perioadă
scurtă sunt mai vulnerabile decât speciile cu seminţe mici, dar cu perioadă activă mai lungă
(Kolb şi Diekmann, 2005).
• Speciile care nu au sisteme eficace de dispersie. Schimbările de mediu obligă speciile

la adaptare comportamentală sau fiziologică la noile condiţii. Speciile care nu sunt capabile
178 Capitolul 7
FIG 7.14 Râsul iberic (Lynx pardinus) este specie în pericol critic. Deşi nu demult se găsea în toată
Peninsula Iberică azi se întâlnesc mai puţin de 100 exemplare, în câteva populaţii izolate. Fragmentarea
habitatelor mediteraneene de tufărişuri şi declinul prăzii au contribuit la declinul acestei specii. Râsul ibe-
ric constituie specia fanion a luptei U.E. cu declinul diversităţii biologice.
să se adapteze la mediul în schimbare trebuie să migreze în habitate prielnice sau dispar. Rit-
mul rapid de schimbări ale mediului, indus de societatea umană, nu permite adaptarea, iar mi-
grarea devine singura opţiune a speciilor. Speciile care nu sunt capabile să traverseze
drumurile, fermele sau habitatele perturbate sunt mai predispuse să devină extincte dacă ha-
bitatul lor este afectat de poluare, specii exotice sau schimbări climatice globale. Multe spe-
cii de animale din fragmentele izolate de habitate nu pot traversa pajiştile pentru a coloniza
fragmente de pădure neocupate. Capacitatea de dispersie este foarte importantă şi în mediul
acvatic, unde deplasarea poate fi limitată de baraje, surse punctiforme de poluare, îndiguire,
rectificare a cursurilor de ape sau sedimentare. Cerinţele specializate de habitat şi abilitatea
limitată de dispersie, explică de ce în Statele Unite ale Americii 68% din fauna de apă dulce
este extinctă sau ameninţată cu extincţia, spre deosebire de speciile de libelule, care sunt ex-
tincte sau ameninţate cu extincţia într-un procent mult mai mic, de doar 20% (Stein şi Flack,
1997). Importanţa dispersiei în prevenirea extincţiilor este redată de două studii efectuate în
Australia. Primul este o analiză detaliată a vertebratelor din vestul Australiei, care arată că ex-
tincţiile moderne au afectat îndeosebi mamiferele nezburătoare, fiind înregistrate puţine ex-
tincţii la păsări şi lilieci (Burbidge şi McKenzie, 1989). La păsări, cele mai afectate de
extincţie sunt cele care nu pot zbura sau au capacităţi limitate de adaptare. În al doilea stu-
diu au fost examinate 16 specii de mamifere nezburătoare din pădurea tropicală Queensland.
Cele mai importante caracteristici care au determinat supravieţuirea sunt abilitatea de a se
hrăni şi mişca în interiorul matricei de habitate, formată ca urmare a dezvoltării vegetaţiei se-
cundare (Laurance, 1991). Acest studiu a arătat importanţa menţinerii vegetaţiei secundare
pentru supravieţuirea unor specii de pădure.
Extincţia 179
• Speciile migratoare sezonier. Speciile care migrează sezonier depind de două sau mai
multe tipuri de habitate. Dacă unul din aceste habitate este degradat, specia nu mai poate re-
zista. Miliardele de indivizi apaţinând speciilor de păsări cântătoare care migrează în fiecare
an între România şi nordul Africii depind de ambele habitate (vezi Fig. 7.1). Dacă în calea
speciilor sunt create bariere, drumuri, garduri, baraje, ele nu sunt capabile să completeze ci-
clul de viaţă. Drumul spre locurile de reproducere al somonilor poate fi blocat de baraje, ei
neputând să se reproducă. Blocarea cursului Dunării de către baraje, în special de către cel
de la km 863 (Porţile de Fier II) constituie principala cauză a declinului acestor specii (Len-
handt şi alţii 2002). Multe specii animale migrează între habitate în căutare de hrană, adesea
de-a lungul gradienţilor altitudinali sau de umiditate. Exemple de astfel de specii sunt porcii
mistreţi, ungulatele, vertebratele frugivore, păsările insectivore. Dacă aceste specii sunt îm-
piedicate să migreze, deci nu au acces la un tip de habitat, ele nu vor putea supravieţui şi nu
vor mai fi capabile să acumuleze resursele energetice necesare pentru a se reproduce. Spe-
ciile care trec bariere internaţionale necesită eforturi de conservare coordonate între două sau
mai multe ţări, care să fie acceptate de toate. De exemplu, este foarte greu să promovezi o po-
litică coerentă pentru conservarea stolurilor mici de cocor siberian (Grus leucogeranus) care
trebuie să migreze circa 4 800 km în fiecare an, din Rusia până în India şi înapoi, traversând
şase graniţe puternic militarizate.
• Speciile cu variabilitate genetică mică. Variabilitatea genetică a unei populaţii poate

uneori să ajute specia să se adapteze unui mediu în schimbare. Speciile cu variabilitate ge-
netică mică au o tendinţă mare de a deveni extincte dacă apare o nouă boală, un nou prădă-
tor sau alte schimbări în mediu. Zimbrul european (Bison bonasus), deşi număra circa 2800
de indivizi se caracterizează printr-o variabilitate genetică mică, fiind vulnerabil la schimbă-
rile dramatice ale mediului din Europa (Luenser şi alţii, 2005).
• Speciile cu nişe ecologice specializate. Odată ce un habitat este alterat el devine nefa-
vorabil pentru speciile care au cerinţe specifice (Sigel şi alţii, 2006). De exemplu, plantele din
zonele umede care au cerinţe stricte de nivel al apei, pot fi rapid eliminate atunci când oamenii
schimbă regimul hidrologic al unei zone. Speciile cu necesităţi de hrană stricte pot fi şi ele
conduse spre extincţie. Insectele specializate care se hrănesc doar cu o anumită specie de
plantă vor deveni extincte dacă planta respectivă dispare. Acest fenomen este numit co-ex-
tincţie. Unele specii trăiesc într-un sigur tip de habitat, care poate fi foare rar întâlnit (Koh
şi alţii, 2004). De exemplu în bălţile vernale din California, ivirile de granit din sud-estul
Statelor Unite ale Americii sau pe vârfurile munţilor înalţi, din nord-estul Statelor Unite ale
Americii se întâlnesc specii endemice, care nu pot supravieţui decât dacă li se protejează ha-
bitatul.
• Speciile care în mod normal se întâlnesc în medii stabile, neperturbate. Multe spe-
cii se întîlnesc doar în medii cu perturbări minime, precum păduri seculare tropicale umede
şi nemorale luxuriante. Atunci când aceste păduri sunt exploatate silvic, păşunate, incendiate
sau alterate în orice alt mod, speciile native nu pot face faţă schimbărilor microclimatice (mai
multă lumină, mai puţină umiditate, variaţii termice mai mari) sau afluxului de specii exotice.
La speciile din medii stabile, maturitatea sexuală apare mai târziu, iar numărul de pui este mai
mic. După unul sau mai multe episoade de perturbare a habitatelor, aceste specii nu mai sunt
capabile să-şi refacă populaţiile într-un ritm care să împiedice extincţia. Atunci când mediul
în care trăiesc este alterat, datorită poluării aerului sau apei, aceste specii sunt incapabile să
se adapteze la mediul fizic şi chimic modificat şi vor fi eliminate din ecosistem (Caseta 7.2).
Adesea recifii de corali şi nevertebratele de apă dulce nu pot supravieţui în mediile în care
input-ul antropic de suspensii şi ape uzate este mare.

180 Capitolul 7
CASETA 7.2 - DE CE SUNT BROAŞTELE AMENINŢATE?
La primul Congres Mondial de turbările antropice, poate pentru că

Herpetologie, din 1989, desfăşurat la multe specii necesită în cadrul ciclului
Canterbury, Marea Britanie, ceea ce lor de viaţă două habitate separate, ac-
până acum păreau descoperiri întâm- vatice şi terestre. Dacă oricare din ha-
plătoare au început să prezinte o im- bitate este deteriorat, aceste specii nu
portanţă deosebită: oamenii de ştiinţă vor mai fi capabile să se reproducă.
din întreaga lume observau un declin al Amfibienii, ca şi alţi numeroşi taxoni,
populaţiilor de amfibieni (Phillips, sunt sensibili la o serie de probleme
1990). Broaştele, salamandrele şi alţi globale, ce includ schimbările clima-
amfibieni ce erau comune acum mai tice, creşterea incidenţei radiaţiei ultra-
puţin de două decenii deveneau specii violete, fragmentarea habitatelor, pes-
rare, unele chiar extincte. Acest lucru a ticidele, poluarea chimică şi ploile
reclamat un apel la acţiune, pentru a se acide (vezi Capitolul 8). Ultimii doi
identifica ce se întâmplă şi ce s-ar putea factori pot fi în mod particular pericu-
face pentru a opri aceste tendinţe. În loşi pentru acestea: substanţele chimice
anii ce au urmat întâlnirii, s-au publicat toxice, şi în special pesticidele pot pă-
sute de studii, articole şi cărţi. Pentru a trunde uşor prin epiderma subţire ca-
aduna aceste numeroase informaţii noi, racteristică amfibienilor, iar scăderile
între 2000 şi 2004 s-a desfăşurat o minore ale pH-ului pot distruge ouălele
Evaluare Globală a Amfibienilor şi mormolocii.
(Stuart şi alţii, 2004). Acest raport arată O explicaţie a acestei tendinţe o re-
că un număr de 43% din speciile de prezintă şi pierderea habitatului, şi în
amfibieni se află în declin. mod special a zonelor umede. De
Studiile demonstrează că amfibienii exemplu, numărul iazurilor de la ferme,
sunt în mod deosebit vulnerabili la per- un habitat favorabil pentru amfibienii
din Marea Britanie, a scăzut
cu peste 70 % în ultimii 100
de ani. Studiile asupra broaş-
tei râioase (Epidalea (Bufo)
calamita) din Marea Britanie,
unul din cei mai studiaţi am-
fibieni, sprijină teoria acidi-
fierii: iazuri ce aveau în tre-
cut populaţii semnificative
ale acestei specii au devenit
treptat mai acide datorită de-
versărilor din activităţi in-
dustriale, schimbare ce a
Studii asupra broaştei râioase (Bufo calamita) şi habitatului crescut rapid mortalitatea
său din Anglia au indicat poluarea şi acidifierea apei lacuri- ouălor şi a mormolocilor
lor drept cauza declinului numeric al acestei specii (foto Ri-
(Beebee, 1996). Totuşi, spe-
chard Griffiths).

Extincţia 181
ciile relativ nederanjate din ariile pro- indicatoare oferind un avertisment tim-
tejate prezintă de asemenea scăderi si- puriu privind deteriorarea mediului.
milare. Peştii prădători introduşi, eve- Monitorizările sugerează că la nivel
nimentele climatice neobişnuite, şi mondial, aproximativ 32% din amfi-
creşterea cantităţii de radiaţie ultravio- bienii sunt ameninţaţi cu extincţia, fapt
letă datorită distrugerii stratului de ozon ce indică o ameninţare mai mare decât
au fost considerate a fi cauze principale pentru păsări (12%) sau mamifere
ale declinul unor specii; în multe cazuri, (23%) (Baillie şi alţii, 2004). De la pri-
aceşti factori de stres au făcut speciile mul congres, din 1989, eforturile mari
mai vulnerabile la bolile determinate din partea conservaţioniştilor şi herpe-
de ciupercile acvatice (Blaustein şi alţii, tologilor au furnizat dovezi pentru cri-
2003; Davidson şi alţii, 2003; Stuart şi zele pe care le traversează amfibienii şi
alţii, 2004; McCallum, 2005). În ciuda pentru multe dintre cauzele lor.
abundenţei studiilor recente, oamenii Acum că aceste informaţii sunt dis-
de ştiinţă nu sunt încă siguri dacă spe- ponibile, conservaţioniştii trebuie să
ciile de amfibieni se află în declin mon- dezvolte şi să implementeze acţiuni
dial datorită unor cauze globale sau în specifice. Deşi ştim ce acţiuni trebuie să
declin local datorită competiţiei cu alte iniţiem pentru a ajuta o anumită specie
specii (Alford şi alţii, 2001). ce se confruntă cu ameninţarea extinc-
Mare parte a discuţiilor legate de ţiei, pentru alte specii nu putem dez-
declinul amfibienilor argumentează că volta o strategie de conservare atâta
aceştia sunt extrem de sensibili la per- timp cât cauzele declinului rămân ne-
turbările mediului şi pot servi ca specii cunoscute sau incontrolabile.
• Speciile care trăiesc permanent sau temporar în grupuri. Speciile care se grupează
în anumite zone sunt vulnerabile la extincţie locală (Reed, 1999). De exemplu liliecii călă-
toresc distanţe relativ mari în căutarea hranei, dar stau în timpul zilei în peşteri. Vânătorii
care intră în peşteri ziua pot uşor colecta toţi indivizii populaţiei. Turmele de bizoni, stolu-
rile de porumbei călători şi bancurile de peşti, din zonele de depunere a icrelor pot fi deci-
mate până la ultimul individ în câteva zile. Culesul frunctelor din arborii sălbatici din
apropierea localităţilor determină scăderea dramatică a cantităţii de seminţe care poate ger-
mina, generaţiile următoare de arbori fiind în pericol. Multe din speciile de animale sociale
sunt în pericol de extincţie atunci când efectivul populaţiei sau densitatea scade sub un anu-
mit nivel; indivizii din populaţie devin incapabili să caute hrană, să-şi găsească perechea sau
să se apere, acest fenomen fiind denumit efectul Allee. Astfel de specii sunt mai vulnerabile
la distrugerea habitatului decât cele teritoriale, la care indivizii sunt distribuiţi pe suprafeţe
mai mari. Speciile monogame sunt mai vulnerabile la presiunea exercitată prin vânătoare,
datorită sistemului de împerechere restrictiv (Brashares, 2003).
• Speciile care nu au avut anterior contact cu oamenii. Speciile care au avut de înfrun-
tat în trecut perturbări antropice pe termen lung au o şansă mai mare de supravieţuire decât
speciile care nu au întâlnit astfel de perturbări (Balmford, 1996). Rata extincţiilor recente din
insulele pacifice colonizate în trecut de polinezieni este mult mai mică decât cea din insulele
necolonizate (Pimm şi alţii, 1995). În mod asemănător, în Australia de Vest, care s-a con-
fruntat doar recent cu impacte antropice severe, se înregistrează rate de extincţie a plantelor
de 10 ori mai mari decât în regiunile mediteraneene, care au o lungă istorie a impactelor an-
tropice severe (Greuter, 1995).
182 Capitolul 7
• Speciile care au rude specii dispărute de curând sau ameninţate cu dispariţia. Unele
grupuri de specii sunt vulnerabile la extincţie, deoarece prezintă şi ele caracteristicile de vul-
nerabilitate ale speciilor extincte. Din această categorie de specii amintim primatele, cocorii,
ţestoasele terestre şi marine, cicadele.
Caracteristicile negative ale speciilor predispuse la extincţie nu acţionează independent, ci

se manifestă ca grup de caracteristici ce predispun la extincţie. De exemplu, speciile cu o dietă
strictă tind să aibă densităţi mici, ambele fiind caracteristici ale speciilor predispuse la extincţie.
Aceste caracteristici diferă de la un grup de specii la altul datorită istoriei naturale a grupului.
Totuşi, speciile care au unele din caracteristicile enumerate mai sus sunt greu de salvat, un exemplu
elocvent fiind oferit de asprete (Romanichthys valsanicola), un gen al Percidae–lor (Fig. 7.15). Descoperit
în anul 1956 în apele râului Vâlsan, afluent pe stânga al Argeşului, acesta a atras atenţia oamenilor de şti-
inţă datorită caracteristicilor sale de primitivitate şi a faptului că este un gen reprezentat de o singură spe-
cie. În perioada 1956–1965 a fost semnalat doar în râurile Argeş (între Arefu şi Curtea de Argeş), Vâlsan
(între Brădet şi Mălureni) şi Râul Doamnei (între Corbu şi Retevoreşti). Ulterior aspretele nu a mai fost
găsit decât în Râul Vâlsan, arealul său diminuându–se de la an la an, în anul 2000 fiind găsit cu greu în
FIG 7.15 Aspretele, descoperit în anul 1957 în râul Vâlsan de către un student,
este unicul reprezentant al genului Percidae. Datorită lucrărilor de amenajare hi-
droenergetică din bazinul superior al râului Argeş, această specie a dispărut
aproape în totalitate, fiind regăsit în anul 200 doar în zona localităţii Bradet (după
Stănescu,1970, cu modificări).
Extincţia 183
zona localităţii Brădet (Panaitescu pers. comm., 2002). Micşorarea drastică a arealului şi implicit dispa-
riţia iminentă a genului, au fost favorizate de necesitatea existenţei unui habitat specializat (în cazul de
faţă un râu de munte cu ape repezi, cu un pat de bolovănişuri sub care să se ascundă în timpul zilei) şi de
faptul că genul este reprezentat doar printr–o singură populaţie, extrem de mică. Construirea, începând
din anul 1956, a barajului de la Vidraru şi apoi a celui de pe Vâlsan a schimbat regimul hidrologic pe râu-
rile care constituiau habitatul aspretelui. Incapacitatea speciei de a se adapta la aceste schimbări rapide
ale parametrilor hidrologici, precum şi poluarea cu ape uzate menajere a condus specia în pragul extincţiei,
azi mai existând doar circa 100 de exemplare în apele râului Vâlsan (Collette, 1963; Stănescu, 1970; Tatole,
1993; Bănărescu şi alţii, 1994; Riehl şi Bless, 1995).
Caracteristicile ce predispun la extincţie fluturii sunt diferite faţă de cele ale meduzelor sau
cactuşilor. Prin identificarea acestor caracteristici, conservaţioniştii pot anticipa măsurile nece-
sare pentru administrarea populaţiilor speciilor vulnerabile. Aceste specii vulnerabile pot prezenta
chiar şi întreaga gamă de caracteristici restrictive, un exemplu în acest sens fiind imaginat de David
Ehrenfeld (1970):
[...] un prădător de dimensiuni mari cu nevoi restrictive de habitat, perioadă lungă de ges-
taţie, pontă mică, specie de vânat, fiind ţinta unor măsuri eficiente de management cinegetic. Are
o distribuţie restrânsă, dar străbate graniţele internaţionale. Nu tolerează prezenţa omului, se re-
produce doar în colonii, are un comportament inadaptabil, idiosincrazic.
Caracteristicile speciilor ameninţate trebuie identificate şi din alte motive. S-a demonstrat că
cea mai mare parte a speciilor ameninţate fac parte din familiile bine studiate. Astfel putem trage
concluzia că avem cunoştinţe referitoare la vulnerabilitatea unei specii doar dacă avem suficiente
cunoştinţe despre ea (Duncan şi Lockwood, 2001). Lipsa cunoştinţelor despre un grup de specii
nu ar trebui să ne conducă la concluzia că acele specii nu sunt ameninţate cu extincţia, ci ar tre-
bui să fie un argument pentru a urgenta studiile asupra lor.
Categorii de conservare
Identificarea speciilor cele mai vulnerabile la extincţie reprezintă o componentă esenţială a
eforturilor de conservare. Pentru a identifica statutul speciilor rare şi ameninţate, International
Union for the Conservation of Nature (IUCN) a stabilit 9 categorii de conservare (IUCN 2001),
speciile din categoriile în pericol critic (CR), în pericol (EN) şi vulnerabile (VU) sunt consi-
derate ameninţate cu dispariţia. Pentru aceste trei categorii, IUCN a dezvoltat un sistem de eva-
luare cantitativă, bazat pe probabilitatea de extincţie (Gärdenfors, 2001). Această clasificare şi-
a dovedit utilitatea la nivel naţional şi internaţional, fiind publicată în Cataloagele de Date Roşii
şi Listele Roşii ale speciilor ameninţate (Figure 7.16). Datele au fost utilizate şi pentru negocierea
acordurilor internaţionale, cum este cazul Convenţiei asupra Comerţului Internaţional cu
Specii în Pericol (CITES). Cele nouă categorii de conservare sunt:
• Extinct (EX - Extinct ). Speciile (sau alt taxon, precum subspecia sau varietatea) despre
care se ştie că nu mai există.
• Extinct în sălbăticie (EW – Extinct in the Wild). Speciile care mai supravieţuiesc doar
cultivate, în captivitate sau naturalizate în afara arealului iniţial.

184 Capitolul 7
Extincte
Extinct
Extinct în sălbăticie
Ameninţate
În pericol critic
Date adecvate: În pericol
Vulnerabil
Evaluate:
Aproape ameninţate
Risc
mic
Date neadecvate: Neameninţată
Specii
Date insuficiente
Neevaluate
FIG. 7.16 Statutul de conservare conform categoriilor IUCN. Graficul arată distribuţia acestor ca-
tegorii. De la stânga la dreapta, ele depind de (1) dacă specia a fost evaluată sau nu şi (2) câte date
sunt disponibile despre specie. Dacă sunt disponibile date, specia este încadrată într-o categorie
de tipul risc redus, ameninţată sau extinctă (după IUCN, 2001).
• În pericol critic (CR - Critically Endangered). Specile care prezintă un risc extrem de
mare de a deveni extincte în sălbăticie, după orice criteriu de la A la E (descrise mai jos).
• În pericol (EN - Endangered). Specile care prezintă un risc foarte mare de a deveni ex-
tincte în sălbăticie, după orice criteriu de la A la E.
• Vulnerabile (VU - Vulnerable). Speciile care prezintă un risc mare de a deveni extincte
în sălbăticie, după orice criteriu de la A la E.
• Aproape ameninţate (NT - Near Threatened). Speciile care sunt aproape de a fi intro-
duse într-o categorie de ameninţare superioară, dar nu sunt încă considerate vulnerabile.
• Neameninţate (LC - Least Concern). Speciile care nu sunt considerate aproape ame-
ninţate sau vulnerabile (speciile larg răspândite sau abundente).
• Date insuficiente (DD - Data Deficient). Există informaţii inadecvate care nu permit de-
terminarea riscului de extincţie al speciei.
• Neevaluate (NE - Not Evaluated). Specii care nu au fost încă evaluate după criteriile
Listei Roşii.
Lista Roşie include alte două categorii atunci când este utilizată pentru evaluări regio-
nale şi naţionale (IUCN 2003):
• Extinctă regional (RE - Regionally Extinct). Speciile care nu se mai întâlnesc într-o
ţară/regiune, însă care este extantă în alte părţi ale lumii.
• Neaplicabil (NA - Not Applicable). Speciile care nu sunt eligibile pentru a fi evaluate con-
form criteriilor Listei Roşii (de exemplu speciile care nu sunt în arealul natural în regiune sau sunt
specii migratoare, rar întâlnite).

Extincţia 185
Includerea unei specii într-o categorie de conservare sau alta depinde de următoarele infor-
maţii care sunt comparate cu valorile limită din criteriile Listei Roşii IUCN (IUCN, 2001):
A. Declin observabil al numărului de indivizi.
B. Mărimea arealului geografic ocupat de specie.
C. Declinul estimat al numărului de indivizi.
D. Numărul de indivizi maturi ce trăiesc în prezent.
E. Probabilitatea speciei de a deveni extinctă într-un număr de ani sau generaţii.
Noile criterii de evaluare ale statutului de conservare au fost dezvoltate folosind metode de
analiză a viabilităţii populaţiilor (PVA), fiind centrate în special pe tendinţele populaţiilor şi con-
diţiile de habitat. De exemplu, o specie în pericol critic are cel puţin una din următoarele carac-
teristici:
- populaţiile sale vor fi în declin cu cel puţin 80% din efectiv peste 10 ani sau 3 generaţii,
sau se aşteaptă să intre într-un astfel de declin (criteriul A al Listei Roşii);
- speciile au un areal restrictiv (de exemplu areal mai mic de 100 km2 pentru o locaţie),
pierderea habitatelor este observată sau estimată şi apare un dezechilibru ecologic sau ex-
ploatarea comercială (criteriul B) (Figura 7.17);
- mărimea populaţiei este mai mică de 250 de indivizi maturi, indivizii reproducători vor
intra în declin numeric cu cel puţin 25% în următorii 3 ani sau o generaţie (criteriul C);
- populaţia cuprinde mai puţin de 50 de indi-

vizi maturi (criteriul D);
- probabilitatea globală de extincţie pentru ur-

mătorii 10 ani sau 3 generaţii este mai mare de
50% (criteriul E).
FIG. 17.17 De la genţiana galbenă (Gentiana lutea), o

specie ierbacee perenă din pajiştile montane europene,
sunt colectate rădăcinile pentru utilizare în medicina tradi-
ţională. Aproximativ 1 500 de tone de rădăcini uscate sunt
folosite în fiecare an în numeroase preparate pentru a sti-
mula digestia şi trata durerile de stomac. Datorită supra-
colectării, declinului şi distrugerii multor populaţii, specia
este listată ca ameninţată în România, Portugalia, Albania
şi anumite regiuni din Germania şi Elveţia, şi vulnerabilă în
alte ţări, conform categoriilor de clasificare IUCN. În ciuda
reglementărilor oficiale ce restricţionează colectarea la
anumite suprafeţe, colectarea ilegală continuă (foto Bob
Gibbons).

186 Capitolul 7
Utilizarea criteriului pierderea habitatului pentru evaluare este utilă în mod deosebit pentru
speciile despre care avem puţine cunoştinţe biologice, deoarece pot fi listate ca ameninţate dacă
se consideră că habitatul lor este distrus, fără a cunoaşte multe lucruri despre ele. În practică cel
mai adesea speciile sunt incluse în categoriile IUCN funcţie de arealul ocupat, numărul de indi-
vizi maturi, rata de declin a habitatelor sau populaţiilor. Probabilitatea de extincţie este cel mai
puţin utilizat criteriu (Gärdenfors, 2001; Kindvall and Gärdenfors, 2003). Totuşi, probabilitatea
de extincţie, calculată utilizând analiza viabilităţii populaţiei, este puternic corelată cu categoriile
IUCN şi cu alte metode de evaluare a riscului (O’Grady şi alţii, 2004).
Avantajul sistemului de evaluare este că oferă o metodă de clasificare cantitativă standard,
deciziile de încadrare într-o categorie sau alta putând fi revizuite şi de alţi cercetători, utilizând
informaţiile disponibile. Deciziile de încadrare pot fi arbitrare dacă sunt luate folosind date in-
suficiente. Obţinerea de date pentru o clasificare corectă este o activitate consumatoare de timp
şi costisitoare, fiind uneori prea laborioasă, mai ales când se lucrează în ţări în curs de dezvol-
tare şi în medii care se schimbă rapid. Dincolo de aceste limitări, actualul sistem de clasificare a
speciilor este mult îmbunătăţit faţă de versiunile din trecut, care erau mult mai subiective, putând
fi mai eficient în protecţia speciilor.
Utilizând noile categorii de conservare, IUCN a evaluat ameninţările la adresa speciilor de
plante şi animale, rezultatele fiind publicate în seriile Red Data Books (Cartea Roşie) şi Red Lists
(Lista Roşie) (vezi Tabel 7.2; Baillie şi alţii, 2004). Din rândul mamiferelor, 1 101 din 5 416 spe-
cii descrise au fost considerate ameninţate; la păsări au fost listate ca ameninţate 1 213 din 9 917
specii descrise; la amfibieni 1 170 din 5 743 specii au fost clasificate ca ameninţate. Deşi în eva-
luarea IUCN sunt incluse şi multe specii de peşti (800), reptile (304), moluşte (974), insecte (559),
crustacee (429) şi plante (11 824), cercetările asupra acestor grupuri sunt încă la început. IUCN
a evaluat toate speciile de păsări şi amfibieni şi cele mai multe dintre mamifere, deoarece aceste
sunt mult mai bine cunoscute decât reptilele, peştii sau plantele. Evaluările insectelor, muşchi-
lor, algelor, ciupercilor şi microorganismelor sunt puţin detaliate. De exemplu au fost evaluate
TABEL 7.5 Procentul de specii din câteva ţări temperate ameninţatea

cu extincţia globală
mamifere păsări
Număr Număr
de % de %
State specii ameninţate specii ameninţate
Argentina 320 10,0 897 6,1
Canada 193 8,3 426 4,5
China 394 20,3 1 100 7,5
Japonia 132 28,0 >250 21,2
Rusia 269 16,0 628 7,5
Africa de Sud 247 11,7 596 6,0
Marea Britanie 50 20,0 230 4,3
Statele Unite ale Americii 428 9,3 650 10,9
România 102 44,5 364 9,61
Sursa: date după WRI, 1998; Baillie şi alţii, 2004.

a
Speciile ameninţate includ categoriile IUCN în pericol critic, în pericol şi vulnerabil.
b
Procentul de specii ameninţate de amfibieni şi plante este mic în unele state deoarece înu au fost evaluate
încă după noile criterii IUCN. După evaluare procentul de specii ameninţate va creşte substanţial .

Extincţia 187
mai puţin de 0,1% din speciile de insecte.

Sistemul IUCN a fost aplicat cu prioritate unor areale geografice şi grupuri de specii pentru
a scoate în evidenţă priorităţile de conservare (Keller şi Bollman, 2004). Ca şi grup, mamiferele
sunt mai ameninţate decât păsările, iar comparând regiunile Terrei, speciile din Japonia sunt mai
ameninţate decât cele din Africa de Sud, la rândul lor mai ameninţate decât cele din Marea Britanie
(Tabel 7.5). Sistemul de clasificare IUCN la nivel regional este utilizat pentru a evalua gradul de
ameninţare al unor specii într-o ţară, regiune sau provincie (Gärdenfors, 2001; Eaton şi alţii 2005;
Milner-Gulland şi alţii 2005). Sistemul nu este întotdeauna folosit corect de către cercetători, în
România, Olteanu şi alţii (1994) consideră în Lista Roşie a plantelor superioare că 1438 de spe-
cii de plante superioare sunt într-un stadiu de periclitare, un neverosibil procent 36% din plan-
tele vasculare. Din acestea 23 sunt monument al naturii, 74 extincte, 39 periclitate, 17 vulnera-
bile şi 1256 rare (Oltean şi alţii, 1994; Boşcaiu şi alţii, 1994; Dihoru şi Dihoru, 1994; Tănase şi
Pop, 1995; Dihoru şi Negrean, 2005). Cartea Roşie a Vertebratelor indică 707 taxoni într-un sta-
diu de periclitare, din care 55 periclitaţi, 69 vulnerabili şi 26 rari. În acest document sunt incluse
73% din mamiferele României, 18% din speciile de păsări, 82,6% din reptile, 84,2% din amfi-
bieni şi 38,8% din peşti (Tatole şi Iftime, 2005). Remarcăm că nu există o listă roşie a neverte-
bratelor.
Prin urmărirea statutului de conservare al speciilor de-a lungul timpului putem determina în
ce măsură eforturile de conservare şi-au dovedit viabilitatea. Un astfel de indicator este indexul
Listei Roşii, care arată că statutul de conservare al păsărilor prezintă un declin permanent între
1988 şi 2004, cel mai accentuat declin prezentându-l albatroşii, petrelii de furtună, dintre păsări
şi amfibienii (Butchart şi alţii, 2004; Rodrigues şi alţii, 2006). Un alt indicator este indexul
Planetei Vii care urmăreşte mărimea populaţiilor pentru 1 100 de specii de vertebrate. Acest in-
dice arată că mărimea populaţiilor a suferit un declin de 25% între 1970 şi 2000 (Loh şi alţii, 2005).
În Elveţia s-au făcut eforturi pentru a identifica speciile ameninţare (din Lista Roşie naţională)
care au răspuns pozitiv la măsurile de conservare (Gigon şi alţii, 2000). Astfel 317 specii care au
reptile amfibieni planteb

Număr Număr Număr
de % de % de %
specii ameninţate specii ameninţate specii ameninţate
220 2,3 145 20,7 9 000 0,5
41 4,9 41 2,4 2920 0,0
340 9,1 263 32,7 30 000 1,5
66 16,7 52 38,5 4 700 0,3
58 10,3 23 - - -
299 6,7 95 22,1 2 000 0,3
8 0,0 7 0,0 1 550 0,8
280 9,6 233 21,5 1 302 1,5
30 16,7 20 60 3 976 36

188 Capitolul 7
prezentat populaţii stabile sau cu o creştere în abundenţă au fost listate într-o Listă Albastră.
Lista Albastră scoate în evidenţă eforturile de conservare încununate de succes şi sugerează po-
sibile proiecte care pot conduce la aceleaşi rezultate (Figura 7.18).
Baze de date privind patrimoniul natural

Un program similar cu cel al IUCN a fost dezvoltat de reţeaua NatureServe, ce acoperă
toate cele 50 de state ale Statelor Unite ale Americii, 11 provincii canadiene şi 14 ţări din
America Latină (www.natureserve.org/explorer). Această reţea este puternic susţinută de The
Nature Conservancy, organizaţie care culege, sistematizează şi administrează informaţii des-
pre prezenţa elementelor de interes conservativ, adică a mai mult de 50 000 specii, subspecii
şi comunităţi biologice (De Grammont şi Cuarón, 2006). Statutul de conservare este indicat
pe baza unor criterii standard: număr de prezenţe sau populaţii rămase, număr de indivizi (pen-
tru specii) sau extindere spaţială (pentru comunităţi), număr de arii protejate, grad de ameninţare
şi vulnerabilitate intrinsecă a speciilor sau comunităţilor biologice. Pe baza acestor criterii, spe-
ciilor sau ecosistemelor le sunt atributite un rang de conservare, valabil la nivel global, naţio-
nal sau regional, de la 1 (în pericol critic) la 5 (siguranţă demonstrată). Taxonii mai pot cla-
Lista Roşie:
Lista Albastră:
939 specii din
317 specii din LR
Elveţia
cu populaţii în
ameninţate
creştere sau stabile
Neameninţate:
1037 specii
Specii candidate: din Lista Roşie
Exctincte regional: Măsuri de conservare nu mai sunt
221 specii pentru 531 specii ameninţate
FIG. 7.18 O abordare inovativă este dezvoltată în trei cantoane elveţiene pentru a evalua starea actuală a
speciilor de plante şi animale aflate pe Lista Roşie a speciilor ameninţate sau extincte. Din acestea, 317 spe-
cii au fost identificate ca stabile sau crescând ca abundenţă, datorită unor măsuri de conservare şi prote-
jare; aceste specii formează o Listă Albastră a speciilor recuperate, aflate iniţial pe Lista Roşie. Tehnicile
de protecţie şi conservare sunt aplicate cu succes pentru 531 de specii: acestea sunt viitoarele specii can-
didate pentru Lista Albastră. Există acum 939 de specii în Lista Roşie, specii ce scad numeric şi pentru care
rezultatele eforturilor de recuperare nu sunt cunoscute. Sunt 1 037 de specii pe Lista Roşie ce nu sunt lis-
tate ca ameninţate, dar în anumite cazuri abundenţa lor scade, datele sunt inadecvate sau speciile nu răs-
pund la măsurile actuale de conservare. Obiectivul este întoarcerea balanţei şi creşterea Listei Albastre (după
Gigon şi alţii, 2000).

Extincţia 189
sificaţi ca “X” (extinct), “H” (menţionat în trecut, în prezent se fac cercetări pentru găsirea ta-
xonului) şi “necunoscut” (taxon neinvestigat). Aceste date sunt disponibile pe site-ul web
NatureServe.
Rezultatele estimărilor realizate de NatureServe pentru Statele Unite ale Americii sunt deta-
litate în lucrarea The Status of Biodiversity in the United States (Stein şi alţii, 2000). Rezultatele
demonstrează că grupul de specii acvatice (moluştele, crustaceii şi peştii) sunt mai ameninţate decât
grupul insectelor şi vertebratelor (Figura 7.19). Scoicile de apă dulce sunt de departe grupul cel
mai ameninţat, 12% din specii fiind deja extincte, iar 25% fiind în pericol critic. Ca şi grup, plan-
tele terestre sunt mediu ameninţate.
Acest sistem a fost aplicat la circa 4 500 de comunităţi ecologice distincte din Statele Unite
ale Americii. Doar 25% din ele pot fi considerate sigure, 26% sunt vulnerabile, 31% ameninţate
sau sever ameninţate, mai puţin de 1% sunt deja eliminate, 18% fiind imposibil de evaluat (Stein
şi alţii, 2000).
Sistemul s-a dovedit unul de succes, fiind util pentru organizarea a sute şi mii de înregistrări
(Pearman şi alţii, 2006). Centrele regionale de date sunt menţinute de sute de specialişti şi sunt
consultate de peste 200 000 de ori pe an, oferind suport informaţional eforturilor de conservare.
Organizarea unui astfel de volum de date este costisitoare, dar reprezintă o componentă
crucială a eforturilor de conservare, deoarece, pentru a putea proteja, este imperativ să ştim care
specii şi comunităţi biologice sunt în pericol şi unde se întâlnesc.
70
Prezumtiv/posibil extinct
11.8% În pericol critic
60
În pericol
0.9% Vulnerabil
50
Procent de specii
24.9% 2.5%
2.6%
40 17.6%
0.9%
30 13.6% 11.3% 6.3%

15.2% 0.7% 1.8% 0.4% 0.2%
14.8% 0.5%
7.0% 1.6% 2.2%
20 9.5% 1.3%
10.3% 10.7% 4.9% 2.3%
4.5% 2.9%
7.0%
4.0% 6.0% 3.2% 2.7% 5.0% 3.3%
10 16.4% 17.3% 16.6% 3.5%
14.0% 14.1% 12.2% 11.9% 13.6% 11.9% 12.3%
10.4% 9.1%
5.4%
Total 67.9% 51% 40.4% 38.7% 33.3% 26.2% 21.5% 19.9% 18.4% 18.0% 16.8% 16.5% 14.5%
ă
ci
ni
re
şi
i
ile
re
i
ii
ig
ăr
ap
ol
bu
Ra
u
ce
ie
ife
ife
pt
r
s
ri e c
M
Fe
Pă
fib
ap şte
lce de
ul
ră
n
am
Re
er e/
ri/
Co
flo ant
ăd
Că
Am
e
de olu
e m ul
du şti
tu
M
id
Ef el
Pl
Flu
Pe
M
Lib
FIG. 7.19 Grupuri de specii din Statele Unite ale Americii, clasificate drept critic periclitate, periclitate sau
vulnerabile (gradul 1-3, pe o scară cu 5 poziţii) conform criteriilor Nature Conservancy şi coordonate de
NatureServe. Graficul indică şi procentajul speciilor din fiecare clasă ce se presupune că sunt extincte.
Grupurile sunt ordonate, cele supuse riscului cel mai mare, fiind în stânga (după Stein şi Flack, 1997).

190 Capitolul 7
Adams, D. şi M. Carwardine. 1990. Last Chance to See. Harmony Books, New York.
Baillie, J. E. M., C. Hilton-Taylor şi S. N. Stuart. 2004. 2004 IUCN Red List of Threatened Species. A Global
Assessment. IUCN, Gland, Switzerland.
Balmford, A., R. E. Green şi M. Jenkins. 2003. Measuring the changing state of nature. Trends in Ecology and
Evolution 18: 326–330.
Carroll, C., R. F. Noss, P. C. Paquet şi N. H. Schumaker. 2004. Extinction debt of protected areas in develop-
ing landscapes. Conservation Biology 18: 1110–1120.
Drayton, B. şi R. B. Primack. 1996. Plant species lost in an isolated conservation area in metropolitan Boston
from 1894 to 1993. Conservation Biology 10: 30–40.
Ferraz, G., G. J. Russell, P. C. Stouffer, R. O. Bierregaard, S. L. Pimm şi T. E. Lovejoy. 2003. Rates of species
loss from Amazonian forest fragments. Proceedings of the National Academy of Sciences U.S.A. 100: 14069–14073.
Gurd, D. B. 2006. Variation in species losses from islands: artifacts, extirpation rates, or pre-fragmentation di-
versity? Ecological Applications 16: 176–185.
Leakey, R. şi R. Lewin. 1996. The Sixth Extinction: Patterns of Life and the Future of Humankind. Double-
day, New York.
MacArthur, R. H. şi E. O. Wilson. 1967. The Theory of Island Biogeography. Princeton University Press,
Princeton, NJ.
Mace, G., H. Masundire, J. Baillie, T. Ricketts, T. Brooks, M. Hoffmann şi alţii 2005. Biodiversity. În R. Has-
san, R. Scholes, and N. Ash (eds.), Ecosystems and Human Well-being: Current State and Trends, Vol. 1, pp. 77–
122. Island Press, Washington, D.C.
Michalski, F. şi C. A. Peres. 2005. Anthropogenic determinants of primate and carnivore local extinctions in
a fragmented forest landscape of southern Amazonia. Biological Conservation 124: 383–396.
Pimm, S. L. şi C. Jenkins. 2005. Sustaining the variety of life. Scientific American 293(3): 66–73.
Pounds, J. A., M. R. Bustamante, L. A. Coloma, J. A. Consuegra şi alţii 2006. Widespread amphibian extinc-
tions from epidemic disease driven by global warming. Nature 439: 161–167.
Quammen, D. 1996. The Song of the Dodo: Island Biogeography in an Age of Extinctions. Scribner, New
York.
Terborgh, J. 1999. Requiem for Nature. Island Press, Washington D.C.
Wiles, G. J., J. Bart, R. E. Beck şi C. F. Aguon. 2003. Impacts of the brown tree snake: Patterns of decline and
species persistence in Guam’s avifauna. Conservation Biology 17: 1350–1360.
Woodard, C. 2000. Ocean’s End: Travels through Endangered Seas. Basic Books (Perseus Books Group),
New York.


CAPITOLUL 8
FRAGMENTAREA, DEGRADAREA,
DISTRUGEREA HABITATELOR ŞI
SCHIMBĂRILE CLIMATICE GLOBALE


Fragmentarea, degradarea, distrugerea habitatelor şi schimbările climatice globale 195
şa cum am reţinut, omul reprezintă o ameninţare serioasă pentru specii şi comuni-
A tăţi biologice. Activităţile umane au alterat, degradat şi distrus la scară globală pei-
sajul natural, aducând specii şi chiar comunităţi biologice întregi în pragul extincţiei.
Au fost identificate şapte ameninţări majore la adresa diversităţii biologice, determinate de ac-
tivităţile umane: distrugerea habitatelor, fragmentarea habitatelor, degradarea habitatelor (inclu-
zând poluarea), schimbările climatice globale, supraexploatarea, speciile invazive şi diversifica-
rea maladiilor (Fig. 8.1).
În acest capitol vor fi abordate primele patru ameninţări pe care oamenii le induc mediului,
respectiv fragmentarea, degradarea, distrugerea habitatelor şi schimbările climatice globale.
Majoritatea speciilor şi comunităţilor biologice ameninţate se confruntă cu două sau mai multe
ameninţări, care accelerează procesul de extincţie şi îngreunează eforturile de conservare (Wilcove
şi alţii, 1998; Terborgh, 1999; Stearns şi Stearns, 1999; IUCN, 2004; MEA, 2005). Caracteristica
principală a acestor ameninţări este dată de faptul că acţionează foarte rapid şi la o scară mare,
fiind depăşită capacitatea speciilor de a se adapta genetic la schimbările apărute sau de a se dis-
persa către o locaţie mai ospitalieră. Deseori ameninţările se pot cumula sau pot acţiona siner-
gic, impactul lor asupra speciilor sălbatice sau ecosistemelor naturale fiind mult mai mare
(Laurance şi Cochrane, 2001).
Creşterea populaţiei umane

şi a consumului
Activităţi antropice
Industrie Urbanizare
Agricultură Silvicultură Pescuit şi activităţi Comerţ internaţional
Construcţii de
consumatoare de combustibil infrastructură
fosil
Pierderea habitatelor şi degradarea lor

Introducere de
Poluarea (în special cu azot)
specii invazive şi
Schimbarea modului de utilizare a Supraexploatare boli
terenurilor
Fragmentarea habitatelor
Schimbări climatice
Pierderea diversităţii biologice

Extincţia speciilor şi populaţiilor
Degradarea ecosistemelor
Pierderea diversităţii genetice şi evolutive
Pierderea serviciilor ecosistemelor
Pierderea sistemului de suport al societăţii umane
FIG. 8.1 Activităţi umane ce generează ameninţări multiple la adresa diversităţii biologice
(după Groom şi alţii 2006).

196 Capitolul 8
Creşterea populaţiei umane

Toate cele şapte ameninţări la adresa diversităţii biologice sunt determinate de creşterea con-
tinuă a cantităţii de resurse naturale utilizate de populaţia umană în creştere (Tabel 8.1). Până la
prima revoluţie industrială, rata de creştere a populaţiei umane a fost relativ mică, valorile nata-
lităţii fiind sensibil apropiate de cele ale mortalităţii. Cele mai profunde distrugeri ale comunită-
ţilor biologice s-au produs în ultimii 150 de ani, timp în care populaţia umană a crescut de la 1
miliard de locuitori, în 1850, la 6,6 miliarde locuitori, în iulie 2007 (Fig. 8.2). În ritmul actual de
creştere, în anul 2050, populaţia umană va ajunge la 10 miliarde de locuitori, cele mai ridicate
valori fiind estimate pentru India (1,7 miliarde), China (1,4 miliarde) şi SUA (400 milioane).
Creşterea exponenţială a populaţiei umane se datorează în primul rând scăderii semnificative a
mortalităţii, ca rezultat al realizărilor medicinei moderne (în special controlul bolilor) şi al îm-
bunătăţirii accesului la resurse naturale (în special la cele de hrană). Deşi în multe ţări industria-
lizate dinamica populaţiei tinde să se stabilizeze (chiar să fie în scădere), în multe ţări în curs de
dezvoltare din Asia, America Latină şi Africa tropicală, continuă să rămână puternic ascendentă
(Luck şi alţii, 2004). Dacă aceste ţări vor implementa în cel mai scurt timp programe eficiente de
control a natalităţii, populaţia umană ar putea atinge un maxim de numai 8 miliarde în 2050, ur-
mând ca apoi să scadă treptat. Pentru că densitatea populaţiei este un indicator al presiunii
umane asupra biodiversităţii, se poate afirma că dinamica ascendentă a numărului de locuitori va
afecta speciile şi comunităţile biologice şi va determina extincţia, până în 2050, a încă 15% din
speciile de păsări şi mamifere (McKee şi alţii, 2003).
Oamenii utilizează cantităţi impresionante de resurse naturale, precum lemnul, carnea şi
plantele şi transformă mari suprafeţe cu habitate naturale în spaţii agricole şi construite. În pre-
zent, agroecosistemele ocupă circa un sfert din suprafaţa continentală a Terrei. Pentru că susţi-
nerea numărului mare de locuitori implică un consum ridicat de resurse naturale, creşterea po-
pulaţiei devine parţial responsabilă pentru distrugerea şi degradarea diversităţii biologice (McKee
şi alţii, 2003; Scharlemann şi alţii, 2005). Mai mulţi oameni înseamnă un impact antropic mai ri-
dicat şi o biodiversitate mai redusă. Poluarea cu compuşi ai azotului este un fenomen caracteris-
tic pe râurile care traversează medii urbane cu densităţi ridicate ale populaţiei, iar ritmul de des-
pădurire este mai accentuat în ţările cu rate mari de creştere a populaţiei. Prin urmare, mulţi
TABEL 8.1 Trei modalităţi prin care omul influenţează procesele din
biosferă
1. SUPRAFAŢA TERESTRĂ
Nevoia de teren şi resurse a determinat transformarea a mai mult de jumătate din suprafaţa terestră lip-
sită de gheaţă.
2. CIRCUTUL AZOTULUI
Toate activităţile antropice, cum ar fi cultivarea de plante fixatoare de azot, utilizarea de fertilizatori pe
bază de azot, arderea combustibililor fosili, etc., emit în atmosferă mai mult azot decât procesele natu-
rale biologice şi fizice.
3. CIRCUITUL CARBONULUI
Începând cu mijlocul acestui secol, utilizarea combustibililor fosili de către om va determina dublarea
nivelului de CO2 din atmosfera terestră .
Sursa: după Vitousek, 1994; Vitousek,1997; MEA, 2005.

cercetători susţin că cel mai important aspect în

conservarea diversităţii biologice constă în con-
7
trolul dinamicii populaţiei umane (Hardin,
1993; Johns, 2003; Cohen, 2004). 6,65 miliarde
Totuşi, creşterea populaţiei nu este singura ianuarie 2008
cauză a extincţiei speciilor şi distrugerii habita-

telor, reprezentativă fiind şi supraexploatarea 6
resurselor. Extincţia speciilor şi distrugerea eco-
sistemelor nu sunt neapărat induse de către per-
soanele ce-şi satisfac nevoile de bază.
Capitalismul industrializat şi societăţile mo-
5
derne au crescut cererea pentru resurse naturale.
De asemenea, statele industrializate reprezintă
modele pentru ţările în curs de dezvoltare, care
aspiră la atingerea aceluiaşi standard de viaţă. În
Populaţia umană (miliarde)

acest context, utilizarea iraţională şi ineficientă 4
a resurselor naturale generează cantităţi ridi-
cate de deşeuri şi contribuie la declinul diversi-
tăţii biologice.
În multe ţări în curs de dezvoltare, fermie-
3
rii sunt uneori forţaţi de către marii proprietari,
oameni de afaceri şi chiar guverne, să-şi pără-
sească terenul, adesea cu sprijinul poliţiei şi ar-
matei. În cele mai multe situaţii, aceşti fermieri
nu au altă alternativă decât de a se muta în re- 2
giuni izolate şi netransformate antropic pentru
a practica o agricultură itinerantă şi vânătoarea,
care contribuie la distrugerea habitatelor natu-
rale şi dispariţia locală a biotei. De asemenea, Începutul
revoluţiei 1
instabilitatea politică, lipsa legislaţiei şi răz- industriale
boaiele forţează fermierii să-şi părăsească tere- Ciuma
nurile pentru regiuni izolate, unde se simt mai în bubonică,
1348
siguranţă.
Miliardul de oameni săraci, ce trăiesc cu 0
mai puţin de 2 dolari pe zi sunt prea înfometaţi 2000 1000 D.C. A.D. 1000 2000
şi disperaţi pentru a se gândi la conservarea Ani
biodiversităţii (MEA, 2005). Până când aceşti FIG. 8.2 Populaţia umană a crescut în mod spec-
oameni nu îşi vor îmbunătăţi nivelul de trai taculos din secolul XVII. La ratele actuale de creş-
tere, populaţia va atinge 10 miliarde până în anul
într-o manieră durabilă, mediul în care trăiesc va 2050.
continua să se deterioreze.
Fie că este motivată de lăcomie, disperare
sau indiferenţă, odată ce o comunitate sau o naţiune începe exploatarea resurselor pentru bene-
ficii pe termen scurt, procesul este greu de controlat ori oprit. Comunităţile biologice pot rezista
deseori în apropierea ariilor cu densităţi mari ale populaţiei, atâta timp cât activităţile umane îşi

198 Capitolul 8
păstrează caracterul tradiţional iar guvernele sunt capabile şi interesate să menţină un control al
exploatării resurselor. Conservarea locurilor sacre din proximitatea satelor din Africa, India şi
China reprezintă exemple excelente de comunităţi biologice administrate local (Chandrashekara
şi Sankar, 1998). Uneori aceste reguli nu sunt respectate în timpul războaielor, tulburărilor poli-
tice şi instabilităţii sociale. Când se manifestă astfel de probleme, există o grabă de a folosi şi vinde
resursele naturale ce au fost folosite durabil de generaţii întregi.
Cu cât densitatea populaţiei este mai mare, cu atât activităţile trebuie reglementate mai atent,
întrucât efectele negative ale unei perioade confuze din punct de vedere politic, social sau eco-
nomic au o amploare mai mare. Distrugerile pădurilor Chinei în timpul Revoluţiei Culturale sunt
un exemplu edificator: lipsa reglementărilor legate de tăierea arborilor a determinat intensifica-
rea defrişărilor, lemnul fiind utilizat pentru încălzire, construcţii şi producerea mobilei (Primack,
1988). Lipsa unor prevederi clare de aministrare a pădurilor în proprietate privată a determinat ,
în România, diminuarea cu circa 1% a suprafeţei împădurite în perioada 1990-2002 (Pătroescu
şi alţii, 2006).
Locuitorii statelor industrializate şi puţinii bogaţi din ţările în curs de dezvoltare consumă o
mare parte din totalul energiei, mineralelor, produselor forestiere şi hranei la nivel mondial (Fig.
8.3) (Myers şi Kent, 2004). În fiecare an, Statele Unite ale Americii, ce deţine 5% din populaţia
Terrei, foloseşte aproximativ 25% din resursele naturale la nivel mondial. În fiecare an, un cetă-
ţean mediu din Statele Unite ale Americii foloseşte de 17 ori mai multă energie şi de 79 de ori
mai multe produse din hârtie decât un cetăţean mediu din India (WRI, 2000).
Impactul (I) oricărei populaţii umane asupra mediului este exprimat prin formula I=P*A*T,
unde P este numărul de locuitori, A, venitul mediu pe locuitor şi T, nivelul tehnologic (Rees, 2001).
FIG. 8.3 Cetăţenii statelor bogate şi dezvoltate critică deseori statele sărace sau în curs de
dezvoltare pentru că nu au politici de mediu, dar nu vor să recunoască că şi consumul lor
excesiv de resurse este o parte importantă a problemei (Desen de Scott Willis, © San Jose
Mercury News).
Acest impact este resimţit deseori pe distanţe mari; de exemplu, un cetăţean din România,
Germania, Canada sau Japonia afectează mediul din alte ţări prin faptul că el consumă alimente
şi produse din alte zone ale Globului. Peştii pe care îi consumă pot proveni din apele de coastă
ale Alaskăi, pescuitul lor contribuind la declinul populaţiei de lei de mare, foci şi vidre de mare.
Ciocolata şi cafeaua consumată în Europa au fost produse din boabe de cafea şi cacao obţinute
pe plantaţii din interiorul pădurilor tropicale vest-africane, indoneziene sau braziliene. Icrele negre
consumate în restaurantele de lux din vestul Europei pot proveni din sturionii pescuiţi în Delta
Dunării etc. Această legătură a fost formulată prin expresia amprentă ecologică, definită ca su-
prafaţa de teren biologic productivă necesară pentru a produce resursele naturale şi a asimila deş-
eurile generate de un grup de oameni dintr-o locaţie de pe glob (Tabel 8.2) (Rees, 2001;
Sanderson şi alţii, 2002; Holden şi Hoyer, 2005). Un oraş modern dintr-un stat dezvoltat are o am-
prentă ecologică de la 290 până la 1 130 de ori mai mare decât suprafaţa sa. De exemplu, Toronto
(Canada) ocupă o suprafaţă de numai 630 km2, dar fiecare cetăţean al oraşului are nevoie de ser-
viciile de mediu a 7,7 ha, pentru a-şi asigura hrana, apa şi locurile de depozitare a deşeurilor (media
la nivel mondial este de 2,2 ha/locuitor, iar capacitatea biosferei de a produce resurse şi asimila
deşeurile societăţii umane este de 1,8 ha/locuitor); cu o populaţie de 2,4 milioane de locuitori,
Toronto are o amprentă ecologică de 185 000 km2, o suprafaţă egală cu cea a statului New York
sau Siriei. Deşi, acest consum excesiv al resurselor naturale nu este durabil, el este adoptat de clasa
mijlocie din ţările în curs de dezvoltare, cum ar fi China şi India (ţări mari şi cu dezvoltare ra-
pidă), fapt ce creşte probabilitatea unor perturbări majore ale mediului (Myers şi Kent, 2004).
Locuitorii bogaţi ai Terrei trebuie să-şi limiteze consumul exagerat de resurse naturale, să-şi
reevalueze stilul de viaţă şi să ofere sprijin ţărilor în curs de dezvoltare şi comunităţilor sărace
pentru a limita creşterea populaţiei, a îmbunătăţi eficienţa energetică şi a conserva diversitatea
biologică (Speth, 2003).
TABEL 8.2 Comparaţie a amprentei ecologice pentru unele state

Deficit
Populatia Amprenta Biocapacitatea ecologic (dacă
Stat (milioane loc) (ha/persoană)a (ha/persoană)b este negativ)c
India 950 1,1 0,7 –0,4
Indonezia 200 1,5 3,2 1,7
Brazilia 161 2,5 11,5 9,0
China 1 232 3,4 2,0 –1,4
Rusia 148 5,3 4,0 –1,3
Japonia 126 5,9 0,9 –5,0
Germania 82 6,2 2,4 –3,8
Marea Britanie 58 6,2 1,8 –4,4
Canada 30 7,7 11,2 3,5
Australia 19 7,6 14,6 7
Statele Unite 269 12,2 5,5 –6,7
România 22,5 2,5 1,4 –1,1
nivel mondiald 5 745 2,2 1,8 –0,4
Sursa: Redefining Progress, 2001.

a
Amprenta ecologică este calculată ca suprafaţa de teren necesară pentru a satisface stilul de viaţă al
unei persoane.
b
Biocapacitatea reprezintă numărul de hectare pe persoană.
c
Ţările cu deficit ecologic (valori negative) utilizează mai multe resurse naturale decât dispun, mediul
fiind degradat, fiind utilizate apoi reurse din alte ţări.
d
Amprenta ecologică la nivel mondial.
200 Capitolul 8
Distrugerea habitatelor
Cauza principală a diminuării diversităţii biologice, care include pierderea speciilor, a co-
munităţilor biologice şi variaţiei genetice, nu este exploatarea directă de către om, ci distrugerea
habitatelor ce rezultă inevitabil din creşterea numerică a populaţiei şi intensificarea activităţilor
umane (Fig. 8.4). Pentru următoarele decenii, schimbarea modului de utilizare a terenurilor va
continua să fie factorul principal ce afectează biodiversitatea ecosistemelor terestre (Tilman şi alţii,
2001), urmată probabil de supraexploatare, schimbările climatice şi speciile invazive (IUCN,
2004). Prin urmare, unul dintre cele mai importante mijloace de protecţie a diversităţii biologice
este conservarea habitatelor.
Distrugerea habitatelor nu înseamnă neapărat eliminarea lor totală. Daunele determinate de
poluare şi fragmentarea habitatelor pot cauza pierderea habitatelor pentru speciile ce nu pot to-
lera acele schimbări, chiar dacă pentru privitor ele par a fi intacte. Un lac contaminat datorită ploi-
lor acide sau poluării cu compuşi toxici (cadmiu, mercur) poate arăta în continuare ca un habitat
sănătos de zonă umedă, dar pentru amfibienii sensibili la schimbările pH-ului poate fi conside-
rat un habitat pierdut.
Atunci când un habitat este degradat ori distrus, unele plante, animale şi alte organisme care
trăiesc acolo şi nu au unde să plece, dispar (Scholes şi Biggs, 2004).
În multe zone ale Globului, mai ales pe insule, şi acolo unde densitatea populaţiei umane este
ridicată, mare parte a habitatelor originale au fost distruse (WRI, 2003; MEA, 2005) (Fig. 8.5).
Cel puţin 98% din terenul pretabil pentru agricultură a fost deja transformat de activităţile umane
(Sanderson şi alţii, 2002). Datorită faptului că populaţia va continua să crească, producţia agri-
colă va creşte şi ea cu 30-50% în următorii 30 de ani, astfel nevoia de a proteja diversitatea bio-
logică va fi forţată să concureze direct cu cererea de noi terenuri agricole.
Perturbarea habitatelor a fost mai gravă în Europa, sudul şi estul Asiei (Filipine, China şi
Japonia), sud-estul şi sud-vestul Australiei, Noua Zeelandă, Madagascar, Africa de Vest, coasta
sud-estică şi sud-vestică a Americii de Sud, America Centrală, Caraibe, centrul şi estul Americii
de Nord. În multe din aceste regiuni, peste 50% din habitatele naturale au fost distruse. Numai
Mamifere Păsări Amfibieni Gimnosperme
Pierderea habitatului
si degradare
Supraexploatare
Specii invazive
Boli
Poluare
Factori intriseci
0 40 80 0 40 80 0 40 80 0 40 80
Procent de specii ameninţate afectate
FIG. 8.4 Pierderea şi degradarea habitatelor reprezintă cea mai importantă ameninţare la adresa speciilor, ur-
mată de supraexploatare. Grupurile de specii sunt ameninţate în mod diferit: păsările sunt mai ameninţate de
speciile invazive, în timp ce amfibienii sunt mai afectaţi de boli şi poluare. Procentele însumează peste 100%
pentru că deseori speciile se confruntă cu ameninţări multiple (după IUCN, 2004).

FIG. 8.5 Multe din biomurile majore ale

Păduri mediteraneene, planetei au deja proporţii însemnate din
păduri rare şi tufărişuri
suprafaţă transformate pentru folosinţa
Păduri temperate, umană, în ferme şi plantaţii. Porţiunile gri
stepe şi tufărişuri
ale barelor arată pierderile ce s-au pro-
Păduri nemorale dus deja, iar porţiunile negre pierderile
şi în amestec estimate până în 2050. Pădurile tempe-
Păduri tropicale şi rate se prognozează că vor creşte ca su-
subtropicale prafaţă în următorii 4 ani ca urmare a
Pajişti inundate abandonării agriculturii în multe părţi din
savane Europa şi America de Nord (după MEA,
Pajişti tropicale şi subtropicale, 2005).
savane şi tufărişuri
Păduri de conifere
tropicale şi subtropicale
Deşerturi
Pajişti şi tufărişuri
montane
Păduri tropicale şi subtropicale
umede
Păduri temperate
de conifere Pierdută până în 1950
Pierdută între1950 şi1990
Păduri boreale
Pierdere prognozată până în 2050
Tundra
–10 0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Parte din suprafaţa potenţială transformată (%)
15% din suprafaţa Europei a rămas cu vegetaţie naturală iniţială, iar în unele regiuni ale Europei,
procentul este chiar mai mic. În Germania şi Marea Britanie, de exemplu, cu greu poate fi găsit
un habitat ce nu a fost modificat de către oameni la un moment dat.
În Statele Unite ale Americii, a rămas numai 42% din vegetaţia naturală, iar în multe regiuni
din est şi centru procentul a scăzut până la 25% (Stein şi alţii, 2000). Studiile din Statele Unite
ale Americii au arătat că unele comunităţi biologice au suferit un declin cu până la 98% începând
cu perioada de colonizare a europenilor (Noss şi alţii, 1995): pădurile nemorale din est, pădurile
de pin cu frunză lungă (Pinus palustris), pajiştiile din sud-est, pajiştile xerofile din Florida, pa-
jiştile din California, tufărişurile din vestul intermontan, vegetaţia din lunca inundabilă a fluviu-
lui Mississippi etc. Principalele ameninţări asupra habitatelor, în ordinea descrescătoare a im-
portanţei sunt: agricultura (afectează 38% din speciile ameninţate), activităţile comerciale (35%),
proiectele hidrotehnice (30%), activităţile recreative în natură (27%), păşunatul (22%), poluarea
(20%), infrastructura (17%), modificările în frecvenţa şi intensitatea incendiilor naturale (13%)
şi exploatările forestiere (12%) (Stein şi alţii, 2000).
În multe ţări tropicale ale Lumii Vechi au fost distruse peste 50% din habitatele naturale (WRI,
2000). În Asia tropicală, au fost pierdute circa 65% din habitatele forestiere iniţiale (Tabel 8.3).
Cele două ţări bogate din punct de vedere al diversităţii biologice, Malaezia şi Indonezia, mai deţin
încă aproximativ jumătate din habitatele forestiere iniţiale, unele conservate în arii protejate ex-
tinse. Cu toate acestea distrugerea şi degradarea habitatelor continuă. În mod similar, Africa sub-

202 Capitolul 9
TABEL 8.3 Pierderea habitatelor forestiere din unele state tropicale din Africa şi
Asia
Procent de pădure
Suprafaţă forestieră Procent de de limită din
Stat intactă (x1000 ha) habitate pierdute suprafaţa pădurii
AFRICA
Republica Democrată Congo 135 071 40 16
Gambia 188 38 0
Ghana 1 694 91 0
Kenya 3 423 82 0
Madagascar 6 940 87 0
Rwanda 291 84 0
Zimbabwe 15 397 33 0
ASIA
Bangladesh 862 92 4
India 44 450 80 1
Indonezia 88 744 35 28
Malaezia 13 007 36 14
Myanmar (Burma) 20 661 59 0
Filipine 2 402 94 0
Sri Lanka 1 581 82 12
Thailanda 16 237 78 5
Vietnam 4 218 83 2
Sursa: Date după WRI, 2000.
sahariană a pierdut circa 65% din pădurile sale, situaţia cea mai severă întâlnindu-se în Gambia
(89%), Ghana (82%) şi Rwanda (80%). Două state africane bogate din punct de vedere al diver-
sităţii biologice, Zimbabwe şi R.D. Congo (fostul Zair), au o situaţie relativ mai bună, păstrându-
şi aproximativ jumătate din suprafeţele forestiere, deşi recentul război civil din R.D. Congo a sto-
pat eforturile de protejare şi management al habitatelor naturale.
Ritmul anual al despăduririlor variază de la o ţară la alta, înregistrându-se valori mai mari de
2% în ţări tropicale ca Malaezia (2,4%), Filipine (3,5%), Thailanda (2,6%), Costa Rica (3,1%),
El Salvador (3,3%), Haiti (3,5%), Honduras (2,3%), Nicaragua (2,5%), Panama (2,2%) şi
Paraguay (2,6%) (WRI, 1998). În ţările tropicale din Lumea Veche, fragmentarea habitatelor, ex-
tinderea terenurilor agricole, exploatarea forestieră şi alte activităţi umane au determinat o scă-
dere semnificativă a habitatelor naturale, suprafeţele rămase cu păduri de frontieră (corpuri in-
tacte de pădure, suficient de mari pentru a susţine toate componentele biodiversităţii) fiind foarte
mici. În Lumea Nouă, situaţia este mai bună: se mai menţin 42% din pădurea braziliană şi 59%
din cea venezueleană. În regiunea mediteraneană, dens populată de mii de ani, mai întâlnim numai
10% din pădurile originale. Este important de amintit aici că şi populaţiile speciilor naturale s-
au diminuat în aceeaşi proporţie cu habitatele; chiar dacă pădurea mediteraneană mai persistă în
unele zone, circa 90% din populaţiile sale de păsări, fluturi, amfibieni, plante şi muşchi au dis-
părut deja.
Multe specii emblematice au fost afectate de distrugerea majorităţii habitatelor naturale, din
suprafeţele rămase o mică parte fiind protejată în prezent. Pentru anumite primate asiatice, cum
ar fi gibonul din Java, peste 95% din habitatul original şi 95% din populaţie au fost distruse, iar

unele specii sunt protejate pe mai puţin de 2% din arealele lor iniţiale (WRI, 2000). Urangutanul,
un primat ce trăieşte în Sumatra şi Borneo, şi-a pierdut 63% din areal şi este protejat doar în 2%
din acesta (Parcul Naţional Gunung-Leuser - 9500 km2, sanctuar al urangutanului, patrimoniul
mondial UNESCO, al pădurilor tropicale ombrofile de Sumatra).
Distrugerea pădurilor tropicale umede

Distrugerea pădurilor tropicale umede a ajuns să fie sinonimă cu pierderea rapidă a specii-
lor la nivel global. Pădurile tropicale umede ocupă 7% din suprafaţa terestră, dar se estimează că
adăpostesc peste 50% dintre speciile de pe Terra (Primack şi Corlett, 2005). Multe din aceste spe-
cii sunt importante pentru economiile locale şi au potenţial pentru a fi utilizate de către întreaga
populaţie a Pământului. Pădurile tropicale umede au importanţă globală pentru că absorb o parte
din excesul de CO2 emis prin arderea combustibililor fosili, importanţă regională întrucât con-
tribuie la îmbunătăţirea calităţii şi regimului de scurgere al apelor şi la reglarea climei, dar şi im-
portanţă locală pentru că adăpostesc numeroase populaţii indigene, cărora le furnizează resurse
(Laurance, 1999).
Aceste păduri, semperviriscente sau semisemperviriscente, se întâlnesc în zonele neafectate
de îngheţ, la altitudini sub 1 800 m, cu precipitaţii de cel puţin 100 mm pe lună în majoritatea
anilor. Ele se caracterizează printr-o mare bogăţie de specii şi o complexitate a interacţiunilor şi
specializării taxonilor, nemaiîntâlnite în nici o altă comunitate. Pădurile tropicale umede sunt to-
todată uşor de degradat, pentru că solul pe care se dezvoltă este subţire şi sărac în nutrienţi, pu-
tându-se eroda rapid în cazul unei averse puternice de ploaie. În prezent, există controverse în li-
teratura ştiinţifică referitoare la răspândirea iniţială şi cea actuală a pădurilor tropicale umede ca
şi asupra ratelor actuale de despădurire (WRI, 2000; Jenkins şi alţii, 2003; Primack şi Corlett,
2005). Extinderea iniţială a pădurilor tropicale umede şi a pădurilor umede asociate a fost esti-
mată pe baza modelelor actuale de distribuţie a precipitaţiilor şi temperaturilor la 16 milioane km2
(Sayer şi Whitmore, 1991). O serie de studii ce au inclus cartări ale vegetaţiei şi solurilor, ana-
liza prin teledetecţie şi aerofointerpretare, au arătat că în 1990 existau numai 11,5 milioane km2.
În plus, între 1990 şi 1997 s-au pierdut alţi 464 000 km2 (58 000 km2 pe an), cele mai ridicate
rate de despădurire înregistrându-se în bazinul Amazonului din Brazilia, în Madagascar, Borneo
şi Sumatra. În ciuda dificultăţilor în obţinerea unor date corecte privind ritmul despăduririlor,
există un consens că nivelul acestora este alarmant de mare în pădurile tropicale. Pierderea ha-
bitatelor pădurilor tropicale continuă la rate ce garantează că aproape toate pădurile tropicale vor
fi distruse în următoarele decenii. Singurele suprafeţe de păduri ce vor rămâne vor fi în arii pro-
tejate, în arealele izolate sau greu accesibile. Mişcarea de înfiinţare a unor noi parcuri mari, în
multe ţări tropicale, poate aduce puţină speranţă: totuşi, acestea trebuie să fie bine finanţate şi ad-
ministrate pentru a fi eficiente, deoarece în cele mai multe cazuri ele sunt numai parcuri pe hâr-
tie, cu puţini angajaţi şi resurse tehnice limitate.
La scară globală, circa 60% din pădurile tropicale sunt defrişate pentru cultivarea terenuri-
lor de către fermierii săraci, mutaţi în zone izolate din disperare sau prin efectul unor programe
de strămutare, finanţate de guverne (Fearnside, 2001; Zarin şi alţii, 2005). O mică parte din aceste
terenuri sunt transformate în plantaţii şi păşuni permanente, majoritatea fiind utilizate printr-un
tip de agricultură de subzistenţă denumită agricultură itinerantă (Fig. 8.6). Prin agricultura iti-
nerantă, denumită uneori taie şi arde, copacii sunt tăiaţi şi apoi incendiaţi, iar golurile formate
sunt cultivate două sau trei sezoane; după aceea fertilitatea solului scade până la punctul în care
204 Capitolul 8
FIG. 8.6 Defrişarea păduri-

lor tropicale în scopuri agri-
(A) cole poate avea multe
forme. (A) În acest caz, in-
digenii amazonieni au tăiat
şi ars copacii pentru a-şi
planta recoltele. Aici, un şef
local stă în faţa terenului
defrişat. (B) Agricultură iti-
nerantă în Vestul Africii: pă-
durile sunt tăiate prin teh-
nici “taie şi arde”. Indigenii
ce locuiesc în densităţi mici
în zonă au folosit astfel de
practici secole întregi.
Totuşi, când un număr
mare de oameni migrează
într-o arie, distrugerea ei
este severă. (C) Orezăriile
iau locul pădurii tropicale
din Sud-Vestul Indiei (A,
Foto Milla Jung; B, Foto ©
(B) Charles Cecil/Visuals
Unlimited; C, Foto de R.
Primack).
(C)

producţia unei recolte nu mai este posibilă. Terenurile astfel exploatate sunt apoi abandonate ur-
mând să fie distrusă o nouă zonă cu vegetaţie naturală. Acest tip de agricultură este deseori prac-
ticat pentru că fermierii nu sunt dispuşi sau capabili să-şi cheltuiască banii şi timpul necesar pen-
tru a dezvolta forme de agricultură permanentă, dat fiind faptul că ei nu sunt proprietarii acestor
terenuri şi nu le pot exploata timp îndelungat.
O altă justificare a defrişării pădurilor tropicale umede este obţinerea lemnului pentru a asi-
gura localnicilor combustibilul pentru pregătirea hranei şi încălzirea locuinţelor. Peste 2 miliarde
de oameni îşi prepară hrana utilizând drept combustibil lemnul, impactul lor fiind important. Alte
aproximativ 20% din suprafeţele pădurilor tropicale sunt degradate prin exploatările forestiere co-
merciale şi în principal prin extragerea selectivă a masei lemnoase. 10% din suprafaţa pădurilor
este defrişată pentru crearea fermelor de vite, iar restul de 5-10% sunt degradate pentru realiza-
rea plantaţiilor (palmieri de ulei, cacao, cauciuc, cafea etc.), construirea drumurilor, dezvoltarea
exploatărilor miniere şi pentru alte activităţi.
Importanţa acestor activităţi în distrugerea habitatelor tropicale variază în funcţie de regiu-
nea geografică: exploatările forestiere sunt cea mai importantă problemă în Asia şi America tro-
picală, fermele de vite au scos din circuitul natural suprafeţe importante în America tropicală, iar
culturile agricole au contribuit la reducerea suprafeţelor cu păduri în Africa (Nepstad şi alţii, 1999;
Fearnside, 2005; Primack şi Corlett, 2005). Cea mai mare rată de despădurire se înregistrează în
Asia, circa 1,2% pe an, deşi în termeni absoluţi America de Sud are cea mai mare suprafaţă des-
pădurită anual. Evoluţia temporală ne arată că, la ratele actuale de despădurire, până în 2040, nu
va mai rămâne decât o mică suprafaţă cu păduri tropicale umede. Acestea se vor menţine cel mai
probabil în arealul parcurilor naţionale şi în unele zone izolate din bazinele hidrografice ale
Amazonului, Congo şi în Papua-Noua Guinee.
Cel mai adesea, distrugerea pădurilor tropicale umede este determinată de cererea statelor in-
dustrializate de produse forestiere sau agricole ieftine, precum lemnul, cauciucul, uleiul de pal-
mier, cacao, soia şi carnea de vită (Fig. 8.7) (Primack şi Corlett, 2005). În anii ‘80, Costa Rica şi
alte ţări latino-americane au înregistrat unele din cele mai mari rate ale despăduririi, ca urmare a
transformării pădurii tropicale în păşuni pentru ferme de vite. Mare parte a cărnii de vită era vân-
dută în Statele Unite ale Americii şi alte ţări dezvoltate pentru a produce hamburgeri ieftini.
Publicitatea negativă rezultată din această reţea a hamburgerului, urmată de boicotările consu-
matorilor, a determinat multe lanţuri de fast-food-uri din Statele Unite ale Americii să nu mai cum-
pere carne provenită din aceste ferme tropicale. Deşi despăduririle au continuat în America Latină,
boicotul a fost important pentru că oamenii au conştientizat legăturile internaţionale ce favorizează
despăduririle.
O prioritate a conservaţioniştilor este de a derula programe de informare şi conştientizare a
publicului ce vor permite pădurilor tropicale să reziste, odată ce ritmul actual de distrugeri se va
încheia.
Cazul Rondoniei (stat în NV-ul Republicii Federative a Braziliei) demonstrează cât de rapidă
poate fi distrugerea pădurii tropicale. În 1975 acest stat era aproape complet acoperit de păduri
primare, fiind defrişate doar 1 200 km2 dintr-o suprafaţă totală de 243 000 km2 (Fearnside, 1990,
2005). În anii ‘70, guvernul brazilian a construit un sistem de autostrăzi prin Rondonia şi o reţea
de drumuri secundare ce au crescut accesibilitatea suprafeţelor forestiere. Guvernul a asigurat sub-
venţii pentru a permite corporaţiilor să înfiinţeze ferme de creşterea a vitelor în regiune şi a în-
curajat oamenii săraci şi fără proprietăţi din statele de coastă să migreze în Rondonia, oferindu-
206 Capitolul 8
1973
Parcul Naţional Iguazú
0 20
Km
2004 Lac de acumulare
Parcul Naţional Iguazú
FIG. 8.7 Datorită agriculturii intensive, suprafaţa pădurii tropicale a scăzut rapid în America
de Sud, în acest caz la graniţa Braziliei, Paraguayului şi Argentinei, aşa cum o arată cele două
imagini satelitare din 1973 şi 2004. În imaginea din 1973 încă există suprafeţe mari de pă-
dure, dar o reţea de drumuri se extinde la vest de oraş. Până în 2004, majoritatea pădurii a
fost transformată în culturi de soia cu excepţia Parcului Naţional Iguazu. Observaţi de ase-
menea lacul din imaginea din 2004, creat după construcţia unui baraj (Imagini satelitare prin
amabilitatea NASA. Division of Early Warning and Assessment, United Nations Environment
Programme 2004).
le gratuit terenuri. Aceste recompense financiare erau necesare pentru că solurile regiunii ama-
zoniene sunt sărace în nutrienţi minerali, aşa că noile păşuni şi terenuri agricole erau de obicei
neproductive şi neprofitabile, pe termen mediu şi lung. În această febră a terenurilor, până în 1982
au fost defrişate peste 10 000 km2 de pădure, 6 000 km2 între 1982-1985 şi 39 000 km2 între 1985-
1993, reprezentând 16% din suprafaţa totală. La sfârşitul anilor ‘80, populaţia statului creştea cu
16% pe an, iar suprafaţa defrişată cu 37%. Ratele de creştere a populaţiei şi despădurire sunt ex-
trem de mari în comparaţie cu alte state ale planetei, fie că sunt industrializate sau în curs de dez-
voltare. Protestele internaţionale împotriva deteriorării mediului au făcut ca guvernul să-şi reducă
subvenţiile acordate crescătorilor de vite. Reducerea subvenţiilor şi recesiunea economică gene-
rală au contribuit la scăderea ritmului despăduririlor la începutul anilor ’90, după care au crescut
din nou datorită activităţilor de creştere a vitelor, exploatărilor forestiere şi culturilor de soia

(Nepstad şi alţii, 2000). Despăduririle în bazinul Amazonului vor creşte dacă guvernul brazilian
îşi va respecta planul de a construi 7 500 km de noi drumuri şi infrastructuri asociate acestora,
cheltuind peste 45 miliarde USD (Laurance şi alţii, 2001; Fearnside, 2005).
Alte habitate ameninţate

Deşi multe alte habitate se află în mare pericol, declinul pădurilor tropicale umede este pro-
babil cel mai mediatizat caz de distrugere a habitatelor. Aproximativ 94% din pădurile temperate
au fost perturbate de activităţile umane, în principal prin activităţi agricole şi exploatări forestiere.
Unele comunităţi biologice şi-au redus arealul lor cu peste 90% datorită activităţilor umane. Printre
acestea se numără pădurile seculare din estul Americii de Nord, pajiştile naturale din California
şi vegetaţia din lunca inundabilă a fluviului Mississippi.
PĂDURILE TROPICALE CU FRUNZE CĂZĂTOARE. Zona ocupată de aceste păduri este mai pro-
pice pentru cultura plantelor şi creşterea animalelor decât cea a pădurilor tropicale umede.
Aceste păduri sunt şi mai uşor de defrişat sau ars. Cantităţile anuale moderate de precipitaţii (între
250 - 2 000 mm pe an) permit nutrienţilor minerali să fie reţinuţi în sol, de unde plantele îi pot
prelua. Prin urmare, densitatea populaţiei umane este de cinci ori mai mare în zonele cu păduri
xerofile din America Centrală decât în cele umede, adiacente. Astăzi, coasta pacifică a Americii
Centrale mai are doar 0,1% din suprafaţa iniţială cu pădure, iar în Madagascar a rămas mai puţin
de 1% (Laurance, 1999; Gillespie şi alţii, 2000).
PAJIŞTILE TEMPERATE, reprezintă un alt tip de habitat ce a fost aproape complet distrus de către
activităţile umane. Sunt relativ uşor de transformat suprafeţe mari de pajişti naturale în suprafeţe
cultivate sau ferme de animale (Fig. 8.8). Aproape 97% din preeria cu ierburi înalte din America
de Nord a fost transformată în câmpuri cultivate (White şi alţii, 2000). Suprafaţa de preerie ră-
masă este puternic fragmentată. În sud-estul şi centrul României, suprafeţele ocupate de vegeta-
ţia de pajişti au fost înlocuite în totalitate de terenurile agricole (Cremene şi alţii, 2005).
ZONELE UMEDE ŞI HABITATELE ACVATICE. Zonele umede sunt habitate critice pentru peşti, ne-
vertebrate acvatice şi păsări, contribuind şi la controlul inundaţiilor, îmbunătăţirea microclima-
tului, asigurarea apei pentru consum şi producerea energiei electrice (Pătroescu şi alţii, 2001;
MEA, 2005). Deşi multe specii din zonele umede sunt larg răspândite, unele sisteme acvatice sunt
recunoscute pentru numărul mare de specii endemice (Baikal, Marea Roşie). Zonele umede sunt
deseori inundate, drenate ori alterate prin canalizarea cursurilor de apă, baraje şi poluare chimică.
Toţi aceşti factori afectează mlaştinile Floridei, unele din principalele refugii ale naturii sălbatice
din Statele Unite ale Americii, ce se află acum în pragul unui colaps ecologic. În ultimii 200 de
ani, mai mult de jumătate din zonele umede ale Statelor Unite ale Americii au fost distruse, iar
ca rezultat colateral, 40-50% din speciile de şerpi de apă dulce din sud-estul Statelor Unite ale
Americii sunt fie extincte, fie ameninţate (Stein şi alţii, 2000).
Peste 97% dintre suprafeţele acvatice temporare, cu apă în sezonul vernal, din comita-
tul californian San Diego, au fost distruse; aceste zone umede neobişnuite ce se umplu cu apă iarna
şi seacă vara, au o biotă endemică unică. Majoritatea bancurilor de somoni de Pacific se confruntă
cu risc de extincţie, de la moderat la mare, pe măsură ce râurile în care obişnuiau să-şi depună
208 Capitolul 8
(A)
(B)
(C)
FIG. 8.8 Pajiştile şi păşunile temperate sunt extrem de importate în conservarea di-
versităţii biologice dar şi pentru agricultură. (A) O păşune naturală cu numeroase spe-
cii native în National Bison Range, teren federal protejat în Montana (B) Vite păscând
pe o păşune naturală (C) Pajiştile suprapăşunate iau aspect de deşert, iar speciile
native sunt eliminate (Foto prin amabilitatea U.S. Fish and Wildlife Service şi U.S.
Forest Service).
icrele sunt canalizate şi deteriorate (Naiman şi alţii, 1995).

În Statele Unite ale Americii, din totalul de 5,2 milioane km de râuri, 98% au fost degradate
până la punctul în care nu mai sunt considerate naturale (Harrison şi Stiassn, 1999). În România
din cei 21943 km de râuri, mai puţin de jumătate au regim natural sau seminatural, circa 7% fiind
degradate din punct de vedere calitativ (Apele Române, 2005).
Distrugerea zonelor umede a fost la fel de gravă şi în alte părţi ale lumii industrializate, pre-
cum Europa şi Japonia. Aproximativ 60-70% din zonele umede ale Europei nu mai există
(Ravenga şi alţii, 2000). Numai două dintre cele 30 000 de râuri ale Japoniei mai pot fi conside-
rate naturale, fără baraje sau alte modificări majore. În ultimele decenii, ameninţarea cea mai im-
portantă la adresa zonelor umede din ţările în curs de dezvoltare au fost marile proiecte guver-
namentale de dezvoltare, drenările, irigaţiile şi barajele, deseori finanţate de agenţii internaţionale.
MEDIILE COSTIERE. Zona de coastă este preferată de populaţia umană. Circa 20% din area-
lele costiere marine au fost degradate sau modificate intens de activităţile antropice (Burke şi alţii,
2000). În întreaga lume, pescuitul intensiv, colectarea scoicilor, algelor sau altor produse trans-
formă puternic mediile marine. Acestea sunt ameninţate şi de poluare, dragare, sedimentare, prac-
tici distructive de pescuit şi apariţia speciilor invazive. Impactele antropice, deşi sunt mai puţin
studiate decât în mediile terestre, sunt probabil la fel de grave, mai ales în zonele costiere cu ape
puţin adânci. Două categorii de habitate costiere reţin atenţia: mangrovele şi recifele de corali.
MANGROVELE. Pădurile de mangrove sunt printre cele mai importante comunităţi biolo-
gice de zonă umedă din mediile tropicale. Alcătuite din specii de plante lemnoase, capabile să to-
lereze grade diferite de salinitate, pădurile de mangrove ocupă zonele de coastă cu ape sărate sau
salmastre, în mod tipic cu substrat argilos. Astfel de habitate sunt similare mlaştinilor sărăturate
din zona temperată. Mangrovele sunt arii extrem de importante de reproducere şi hrănire pentru
creveţi şi peşti. În Australia de exemplu, 2/3 din speciile capturate prin pescuit comercial depind
în mare măsură de ecosistemul mangrovelor.
În ciuda valorii lor economice şi a importanţei în protejarea zonelor costiere împotriva fur-
tunilor şi valurilor tsunami, mangrovele sunt deseori defrişate pentru cultivarea orezului şi dez-
voltarea fermelor comerciale de acvacultură de creveţi şi peşti, mai ales în sud-estul Asiei, unde
până la 15% din mangrove au fost îndepărtate. Mangrovele au fost de asemenea sever degradate
prin extragerea lemnului pentru foc, construcţii şi alte activităţi. Peste 35% din suprafaţa ecosis-
temelor de mangrove la nivel mondial au fost deja distruse.
RECIFELE TROPICALE DE CORALI sunt deosebit de importante pentru că adăpostesc 1/3 din
speciile de peşti oceanici, în numai 0,2% din suprafaţa Oceanului. Au fost distruse deja 20% din
recifele de corali, iar alte 20% au fost degradate prin supraexploatarea fondului piscicol, supra-
colectare, poluare şi introducerea unor specii invazive (MEA, 2005). Cele mai grave distrugeri
au loc în Filipine, unde un procent uluitor de 90% din recife au murit. Principalele cauze sunt po-
luarea (ce fie omoară coralii direct, fie favorizează creşterea excesivă a algelor), creşterea turbi-
dităţii apei datorită intensificării eroziunii în urma despăduririlor, supraexploatarea diferitelor spe-
cii marine şi în final, tehnicile de pescuit cu explozibili, curent electric şi cianuri, pentru a
colecta puţinele creaturi rămase vii.

210 Capitolul 8
Pierderi mari de recife de corali sunt aşteptate în următorii 40 de ani, în Asia tropicală de est,
în jurul Madagascarului şi Africii de Est şi în Caraibe (Fig. 8.9). În Caraibe, suprapescuitul, ura-
ganele, poluarea şi bolile sunt responsabile pentru declinul dramatic a multor părţi din recifele
de corali şi înlocuirea lor cu macroalge (Burke şi Maidens, 2004). Coralii din speciile Acropora
palmata şi Acropora cervicornis, comuni în trecut în Caraibe, au devenit deja rari.
În ultimii 10 ani, oamenii de ştiinţă au descoperit recife de corali în ape reci, în zona tempe-
rată a Atlanticului de Nord, la adâncimi de 200 m sau chiar mai mult. Aceste recife de corali sunt
bogate în specii, multe dintre ele fiind noi pentru ştiinţă. Totuşi, în acelaşi timp cu explorarea aces-
tor comunităţi ele sunt şi distruse de vasele ce trag plase pe fundul mării pentru a prinde peşte.
Acestea distrug chiar recifele ce protejează şi oferă hrană micilor peşti. Daunele asupra acestor
recife de apă rece produse de pescuitul distructiv privează pe termen lung industria piscicolă chiar
de resursa ei de bază.
Deşertificarea
Multe comunităţi biologice din climatele sezonier aride sunt degradate prin activităţi umane,
rezultând deşerturi antropice, proces cunoscut sub numele de deşertificare (Reynolds, 2001).
Aceste comunităţi aride includ stepe, tufărişuri, păduri cu frunze căzătoare şi tufărişuri temperate
precum cele din estul Europei, regiunea mediteraneană, sud-vestul Australiei, Africa de Sud, cen-
trul statului Chile şi California. Zonele aride acoperă circa 41% din suprafaţa emersă a Globului
şi adăpostesc circa 1 miliard de oameni. Între 10-20% din habitatele acestor zone sunt cel puţin
moderat degradate, peste 25% din capacitatea de susţinere a plantelor fiind pierdută (Kaufman
şi Pyke, 2001). Deşi aceste zone puteau iniţial să suporte activităţile agricole, cultivarea lor re-
petată, în special în anii secetoşi cu vânturi puternice, conduce deseori la accentuarea eroziunii
solului şi pierderea capacităţii acestuia de reţinere a apei şi nutrienţilor (Fig. 8.10). Printre alte
probleme ale acestei zone enumerăm suprapăşunatul şi tăierea arbuştilor (Nyssen şi alţii 2004;
MEA, 2005; Neff şi alţii, 2005). În Câmpia Olteniei, regimul pluviotermic şi defrişarea perdele-
lor de protecţie a generat o extindere a suprafeţelor cu dune de nisip (Dumitraşcu, 2005). De ase-
menea, incendiile frecvente din perioadele secetoase lungi afectează vegetaţia. Rezultatul este de-
Marea Mediterană
Asia America de
Oceanul Pacific
Nord Oceanul
Marea Roşie
Hawaii Atlantic
Filipine
Africa
Marea Caraibe
Marea Barieră de Corali America

Oceanul de Sud
Indian Australia
Madagascar
Critic, estimat a se pierde în 10-20 ani Oceanul Pacific
Ameninţat, estimat a se pierde în 21-40 ani
Stabil
FIG. 8.9 Arealele comunităţilor de corali ce vor fi degradate sau distruse în următorii 40 de ani, dacă nu
se vor implementa măsuri de conservare (după Weber, 1993).

8_capitol:1_conbio
05.05.2008
23:02
Page 211
Regiuni hiperaride
(precipitaţii nesemnificative)
Suprafaţă posibil a deveni

deşert în 30–40 ani

FIG. 8.10 Zonele aride ale lumii se confruntă cu extin-
derea deşertificării, creşterea aridităţii şi expansiunea
deşerturilor. Regiunile reprezentate în negru sunt deja
hiperaride, cu cantităţi neînsemnate de precipitaţii. Ariile
reprezentate în gri au un risc potenţial de a deveni de-
şerturi în următoarele câteva decenii (după Allan şi
Warren 1993).
Fragmentarea, degradarea, distrugerea habitatelor şi schimbările climatice globale

211
212 Capitolul 8
gradarea progresivă şi ireversibilă a comunităţilor biologice şi pierderea învelişului edafic. În final,

fostele zone cu culturi agricole şi păşuni productive, capătă aspectul unui deşert.
La nivel mondial, 9 milioane km2 de terenuri aride au fost transformate în deşerturi de către
om. Aceste arii nu sunt ecosisteme deşertice funcţionale, lipsindu-le flora şi fauna caracteristică
celor naturale. Procesul de deşertificare este mai sever în regiunea Sahelului african, la sud de de-
şertul Sahara, unde majoritatea speciilor native de mamifere mari sunt ameninţate cu extincţia.
Dimensiunea umană a problemei este ilustrată de faptul că în regiunea Sahelului trăiesc de 2,5
ori mai mulţi oameni decât ar putea aceasta să susţină (100 de milioane locuitori în prezent).
Problema este accentuată de creşterea rapidă a populaţiei şi sărăcia locuitorilor, de războaie şi in-
stabilitatea socială ce forţează mii de oameni să-şi asigure existenţa, folosind orice metode şi re-
surse pe care le găsesc, fie că sunt durabile sau nu (MEA, 2005). Accentuarea deşertificării pare
să fie inevitabilă dacă nu se vor implementa programe care să implice practici agricole îmbună-
tăţite şi durabile, eliminarea sărăciei, stabilizarea societăţii civile şi controlul populaţiei (Hassan
şi Dregne, 1997).
Fragmentarea habitatelor
Pe lângă fenomenul de distrugere integrală a habitatelor, apare şi cel de pulverizare prin dru-
muri, terenuri agricole, medii urbane ori construcţii. Fragmentarea habitatelor este procesul prin
care o suprafaţă mare şi continuă a unui habitat este divizată în două sau mai multe fragmente (Fig.
8.11) (Spellerberg, 2002; Forman, 2004; Harper şi alţii, 2005; Radeloff şi alţii, 2005; Siitonen şi
alţii, 2005; Rozylowicz şi alţii, 2006; Pătroescu şi alţii, 2007).
Când un habitat este distrus, pot rămâne fragmente ale acestuia, adeseori izolate unul de altul
printr-un peisaj puternic modificat sau degradat. Marginile acestor habitate sunt supuse unor ame-
ninţări speciale, denumite efecte de margine. Fragmentele de habitat se găsesc deseori pe tere-
nurile nedorite de către oameni, precum cele cu pante mari, soluri sărace sau inaccesibile. Cel mai
adesea fragmentarea apare ca urmare a reducerii severe a suprafeţei habitatului ori prin diviza-
rea indusă de drumuri, căi ferate, canale, linii electrice, garduri, conducte de petrol, bariere de pro-
400 1086 1650 1960
10 km
FIG. 8.11 Ariile împădurite din Warwickshire, Anglia (culoare neagră) au fost fragmentate de-a lungul se-
colelor (de poteci, drumuri, culturi agricole şi aşezări umane), din 400 B.C. (când romanii au înfinţat sate şi
oraşe în peisajul împădurit şi au construit drumuri între ele) şi până în 1960 (când au mai rămas numai câ-
teva fragmente mici de pădure).

tecţie împotriva incendiilor sau alte tipuri de obstacole, ce împiedică mişcarea liberă a speciilor
(Fig. 8.12). În multe cazuri, fragmentetele de habitat apar ca insule ale habitatelor iniţiale în pei-
saje ostile, dominate de elemente antropice. Fragmentarea habitatelor este recunoscută ca o
ameninţare majoră la adresa biodiversităţii, cel mai adesea speciile nefiind capabile să supravie-
ţuiască în aceste condiţii alterate.
Fragmentele habitatelor se diferenţiează de habitatele iniţiale prin trei caracteristici importante:
1. Fragmentele au o lungime mai mare a marginilor decât cele iniţiale (şi deci o expunere
mai mare la efectele de margine);
2. Centrul fiecărui fragment de habitat este mai apropiat de o margine;
3. Un habitat iniţial continuu, cu populaţii mari, este divizat în fragmente de habitate cu

populaţii mai mici.
Un simplu exemplu poate ilustra aceste aspecte şi problemele pe care le generează fragmen-
tarea.
Să considerăm o arie protejată privată, de formă pătrată, cu latura de 1 000 m (1 km) (Fig.
8.13). Suprafaţa totală a ariei este de 1 km2 (100 ha). Perimetrul (sau marginea) ariei protejate to-
talizează 4 000 m. Centrul ariei protejate se află la 500 m de cea mai apropiată margine. Dacă prin-
cipalul efect de margine care afectează păsările din aria protejată este prezenţa pisicilor domes-
tice şi a şobolanilor ce se aventurează maxim 100 m în interiorul pădurii şi împiedică păsările să-şi
crească puii acolo, atunci numai interiorul ariei protejate, adică 64 ha, rămâne disponibil păsări-
lor. În acest caz, habitatul de margine, nepotrivit pentru creşterea puilor păsărilor, ocupă 36 ha.
Acum să ne imaginăm că aria protejată este împărţită în 4 pătrate egale de un drum orientat
nord-sud, lat de 10 m şi o cale ferată orientată est-vest, lată tot de 10 m. Acestea ocupă o supra-
faţă de 2 ha din aria protejată (2 x 1000 m x 10 m). Deoarece numai 2% din aria protejată este
folosită de drum şi cale ferată, planificatorii pot considera că efectele asupra ariei protejate sunt
1957 1994
Drumuri amenajate
N 0 1 2 3
Drumuri neamenajate
km
FIG. 8.12 Dezvoltarea rurală în Colorado a condus la extinderea reţelei drumurilor şi fragmentarea
habitatelor. Specii cu răspîndire largă sunt acum restricţionate la fragmente mici (după Knight şi alţii.
2006).

214 Capitolul 8
(A) (B)
8.7 ha 8.7 ha
1000 m Interior = 64 ha Cale ferată

(1 km)
8.7 ha 8.7 ha
100 800 m 100 Drum

m m
1000 m Interior = 8.7 ha × 4 = 34.8 ha
FIG. 8.13 Un exemplu ipotetic arată cum suprafaţa habitatului este redusă sever prin fragmentare şi efecte
de margine (A) O arie protejată de 1 km2. Presupunând că efectele de margine pătrund 100 m în rezerva-
ţie, circa 64 de ha sunt disponibile pentru cuibăritul păsărilor. (B) Traversarea rezervaţiei de un drum şi o
cale ferată, deşi ocupă efectiv o suprafaţă mică, extinde efectele de margine astfel încât aproape jumătate
din habitatul de cuibărit este distrus. Efectele sunt proporţional mai mari când fragmentele de pădure sunt
neregulate ca formă, aşa cum se întâmplă de obicei.
neglijabile. Totuşi, aria protejată a fost acum divizată în 4 fragmente, fiecare cu dimensiunile 495
m x 495 m. Dacă păsările nu sunt capabile sau nu vor să părăsească pădurea, populaţia iniţială
va fi divizată în patru populaţii mici. Distanţa de la centrul fiecărui fragment la cea mai apropiată
margine a fost redusă de la 500 m la 247 m, ce reprezintă mai puţin de jumătate din distanţa ini-
ţială. Deoarece pisicile şi şobolanii pot pătrunde în pădure şi de-a lungul drumului şi căii ferate,
păsările îşi pot creşte puii doar în ariile interioare ale fiecăruia din cele patru fragmente. Fiecare
are o arie de 8,7 ha, ceea ce însumează 34,8 ha. Chiar dacă drumul şi calea ferată ocupă doar 2%
din aria protejată, ele au redus habitatul disponibil păsărilor la aproape jumătate, datorită efecte-
lor de margine. Implicaţiile pot fi observate în incapacitatea păsărilor de a trăi şi a se împerechea
în fragmentele mici de pădure, comparativ cu suprafeţele mari (Fig. 8.14). Efecte de margine si-
milare afectează multe alte grupuri de plante şi animale din habitatele fragmentate.
LIMITAREA DISPERSIEI ŞI COLONIZĂRII. Fragmentarea poate limita potenţialul de dispersie şi

colonizare al unei specii (Bhattarharya şi alţii, 2003; Driscoll, 2004; Ito şi alţii, 2005; Baur şi alţii,
2005) creând bariere pentru mişcările normale. Într-un mediu neperturbat, seminţele, sporii şi ani-
malele se mişcă pasiv şi activ. Când ajung într-o zonă potrivită dar neocupată, se pot dezvolta noi
populaţii. De-a lungul timpului, la scară locală, populaţiile unei specii se puteau dezvolta dacă
indivizii ocupau locuri propice sau dacă comunitatea biologică urma o succesiune ecologică. La
nivelul peisajului, populaţiile ce exprimă aceste modele de dispariţie şi recolonizare sunt denu-
mite metapopulaţii.
Când un habitat este fragmentat, deseori potenţialul de dispersie şi colonizare este redus. Multe
specii de păsări, mamifere şi insecte din interiorul pădurii nu pot traversa nici măcar distanţe scurte

100
Probabilitatea de observare (procent)
80
60
40
20
0
0.1 0.3 1.0 3.2 10 32 100 320 1000 3200
Suprafaţă de pădure (în ha; scară logaritmică)
FIG. 8.14 Probabilitatea de a observa un sturz într-o pădure matură din Maryland este de numai 20%
într-un fragment de 0,1 ha; ea creşte până la 80% într-un fragment de pădure de peste 100 ha (după
Decker şi alţii, 1991).
Densitatea printr-o zonă deschisă (Fig. 8.15)

N ≥ 100
N ≥ 50 (Laurance şi alţii, 2002). Dacă se aventu-
N ≥ 20 rează în zone deschise pot întâlni prădători
cum ar fi ulii, bufniţele şi pisicile.
Câmpurile de culturi agricole, late de 100
m, pot reprezenta bariere imposibile în dis-
persia multor specii de nevertebrate.
Drumurile pot fi bariere semnificative pen-
tru mişcarea animalelor. Multe specii vor
evita traversarea drumurilor, ce reprezintă
un mediu total diferit pentru animale
(Laurance şi alţii, 2004). Pentru animalele
ce încearcă să traverseze drumurile, cauza
majoră a mortalităţii o reprezintă impactul
cu autovehiculele.
Pe măsură ce dispar specii din frag-
mentele de habitat prin succesiune naturală
FIG. 8.15 Un drum şi buclele de parcare (reprezentate ca şi procese de metapopulare, ar trebui ca
linii negre) blochează mişcarea speciilor de gândaci de aici să se instaleze noi populaţii. Barierele
pădure, generând două subpopulaţii. Cercurile reprezintă
puncte unde gândacii au fost capturaţi, iar cercurile mai în-
vor face însă ca noile specii să nu poată co-
chise, indică populaţii cu densităţi mai mari. Liniile indică loniza aceste habitate fragmentate, astfel că
mişcarea gândacilor marcaţi (după Mader, 1984). numărul de specii va scădea treptat (Beier
216 Capitolul 8
şi alţii, 2002). În sistemele acvatice, barajele pot fragmenta habitatul acvatic şi opri migraţia spe-
ciilor (Pringle, 2006). Fenomenul de extincţie este mai rapid în fragmentele mici de habitat (Hokit
şi Branch, 2003). În Belgia, arealul tufărişurilor sclerofile a scăzut cu 99% în ultimul secol, ha-
bitatul rămas fiind divizat în fragmente mici. Cele mai mari pierderi de specii se înregistrează în
habitatele izolate, ceea ce scoate în evidenţă rolul dispersiei în menţinerea bogăţiei în specii
(Piessens şi alţii, 2005).
Speciile capabile să trăiască şi să se mişte în habitate perturbate, vor creşte în abundenţă în
fragmentele mici şi izolate ale unor habitate neperturbate. Acest lucru se întâmplă mai ales acolo
unde spaţiile dintre fragmentele de pădure sunt ocupate de păduri secundare sau plantaţii de ar-
bori şi nu de păşuni şi terenuri cultivate (Antongiovanni şi Metzeger, 2005). Majoritatea parcu-
rilor naţionale reprezintă fragmente ale ecosistemelor iniţiale, ce sunt prea mici şi izolate pentru
a menţine populaţiile multor specii.
RESTRICŢIONAREA ACCESULUI LA HRANĂ ŞI LA PARTENERI PENTRU ÎMPERECHERE. Multe spe-

cii de animale au nevoie să se mişte liber, fie ca indivizi, fie ca grupuri sociale, pentru a utiliza
resursele dispersate pe un teritoriu vast. O resursă poate fi necesară doar pentru câteva săptămâni
pe an sau odată la câţiva ani, iar când un habitat este fragmentat, speciile captive dintr-un frag-
ment pot fi incapabile să migreze în căutarea acelei resurse. De exemplu, urangutanii, gibonii şi
alte primate rămân în pădurea fragmentată căutând fructe. Găsirea unor arbori izolaţi cu fructe
abundente poate fi crucială în timpul perioadelor fără resurse de hrană. Gardurile pot împiedica
migraţia naturală a ierbivorelor mari, precum antilopele şi bizonii, forţându-le să suprapăşuneze
un habitat nepotrivit, ceea ce în final conduce la înfometare şi o accentuare a degradării habita-
tului (Berger, 2004).
Barierele în calea dispersiei pot restricţiona şi capacitatea speciilor distribuite pe un teritoriu
vast de a-şi găsi parteneri, acest fapt conducând la o scădere a potenţialului reproducător pentru
multe specii. Plantele pot produce mai puţine seminţe, dacă fluturii şi albinele nu se pot deplasa
în acele fragmente de habitat pentru a poleniza florile.
DIVIZAREA POPULAŢIILOR. Fragmentarea habitatelor poate accelera declinul populaţiei şi

extincţia, divizând populaţia existentă în două sau mai multe subpopulaţii (Decei, 1981; Diaz
şi alţii, 2005; Banks şi alţii, 2005). Aceste populaţii reduse numeric sunt vulnerabile la cosan-
gvinizare, drift genetic şi alte astfel de probleme, asociate populaţiilor mici (Capitolul 10).
Animalele ucise în timpul traversării drumurilor vor conduce la scăderea şi mai accentuată a
mărimii populaţiei. Dacă un habitat întins pe o suprafaţă mare poate suporta o singură popula-
ţie mare, este posibil ca nici una din subpopulaţiile mai mici, rezultate în urma fragmentării, să
nu fie suficient de mare pentru a rezista în timp. Conectarea fragmentelor de habitat prin cori-
doare adecvate poate fi cheia menţinerii unor astfel de populaţii.
Efectele de margine
Fragmentarea habitatelor modifică şi caracteristicile mediului de la marginea fragmentelor de
habitat. Unele dintre cele mai importante efecte de margine sunt legate de intensificarea incen-
diilor şi de modificările microclimatului (luminozitate, temperatură, regimul eolian, umiditate)
(Laurance, 2000; Laurance şi alţii, 2002). Fiecare din aceste efecte de margine poate avea un im-
pact semnificativ asupra vitalităţii şi compoziţiei speciilor fiecărui fragment.
MODIFICAREA MICROCLIMATULUI. Radiaţia solară este absorbită şi reflectată de către coro-

namentul arborilor sau ale comunităţilor biologice cu grad de acoperire mare prin vegetaţie.
Frecvent, în pădurile tropicale umede, mai puţin de 1% din lumină ajunge la substrat. Frunzişul
pădurii asigură microclimatul substratului, păstrându-l rece, umed şi umbrit pe timpul zilei, re-
ducând mişcarea aerului şi reţinând căldura pe timpul nopţii. Când pădurea este defrişată, mi-
croclimatul se modifică profund. Pe măsură ce substratul este expus direct luminii solare, el se
încălzeşte mai mult pe timpul zilei. Fără frunzişul ce reduce pierderea căldurii şi umezelii el este
mult mai rece şi mai uscat noaptea. Creşterea vitezei vântului la marginea pădurii, usucă vege-
taţia şi solul, conducând la creşterea mortalităţii plantelor. Aceste efecte sunt puternice la margi-
nea fragmentelor de habitat şi scad către interiorul lor. În studiile efectuate în fragmente ale pă-
durii amazoniene, efecte puternice ale schimbărilor microclimatice s-au resimţit până la 60 m în
interiorul păduri, iar mortalitatea arborilor a crescut până la 100 - 300 m, de marginea pădurii
(Laurance şi alţii, 1998). Deoarece speciile de plante şi animale sunt adaptate la nivele specifice
de temperatură, umiditate şi lumină, schimbarea acestor parametri va conduce la eliminarea mul-
tor specii din fragmentele de pădure. Speciile sciafite ale pădurilor temperate, arborii seculari din
pădurile tropicale şi animalele sensibile la umiditate (precum anumite insecte şi amfibienii) sunt
eliminate rapid prin fragmentarea habitatelor, datorită modificării condiţiilor de mediu şi impli-
cit a schimbării compoziţiei în specii a comunităţii.
La marginea pădurii în locul speciilor eliminate vor creşte buruieni şi specii pioniere, ca răs-
puns la modificarea condiţiilor de mediu, creând deseori o barieră ce reduce efectul perturbări-
lor mediului asupra interiorului. În acelaşi timp, marginea pădurii poate fi ocupată de specii de
plante şi animale diferite de cele ce se găsesc în interiorul acesteia (Fig. 8.16).
CREŞTEREA INCIDENŢEI INCENDIILOR. Creşterea vitezei vânturilor, umiditatea mai redusă şi

temperaturile mai ridicate fac ca incendiile să fie mai frecvente în habitatele fragmentate.
Incendiile din fragmentele de habitate naturale au cel mai adesea ca sursă terenurile agricole din
proximitate, incendiate regulat pentru curăţarea de resturi vegetale (trestie de zahăr în zonele tro-
picale, grâu în zonele temperate) sau în urma activităţii fermierilor ce practică o agricultură iti-
nerantă. Fragmentele de pădure sunt mai vulnerabile la incendii, mai ales la marginea pădurii, unde
arborii s-au uscat sau au fost doborâţi de vânt. În Borneo şi Amazonia, milioane de hectare de pă-
dure tropicală umedă au ars în perioadele secetoase din 1997 şi 1998 (Nepstad şi alţii, 2001; Fuller
şi alţii, 2004).
RELAŢIILE DINTRE SPECII. Fragmentarea habitatelor creşte vulnerabilitatea acestor frag-

mente la invazia unor specii exotice sau dăunătoare. Marginile drumurilor pot fi rute de disper-
sie pentru speciile invazive (Gelbard şi Belnap, 2003). Liziera pădurii reprezintă un mediu per-
turbat, cu cantităţi în exces de energie şi nutrienţi, în care speciile de plante şi animale pot creşte
numeric, pentru ca apoi să se disperseze în interiorul acestor fragmente (Donoso, 2004). De exem-
plu, seminţele plantelor anemocore pot fi transportate la distanţe mari, unde colonizează areale
deschise, însorite, din care copacii şi tufărişurile au dispărut datorită unor cauze naturale sau an-
tropice. Fluturii ce se adaptează la habitate perturbate, pot migra şi 250 m, în interiorul pădurii.
În regiunile temperate ale Americii de Nord, speciile omnivore native, precum ratonul, scon-
csul şi gaiţa albastră pot prolifera în lizierele pădurii, unde găsesc hrană din habitatele perturbate
şi neperturbate (procese similare apar şi la lizierele pădurilor tropicale). Aceşti prădători agresivi
218 Capitolul 8
(A)
(B)
Invazia fluturilor adaptaţi la perturbări
Invazia gândacilor adaptaţi la perturbări
Nevertebratele din litieră
Mortalitatea arborilor
Variabile răspuns
Umiditate relativă
Umiditatea solului
Media densităţii învelişului foliar
Temperatura aerului
Densitatea păsărilor
Numărul de luminişuri
Invazia plantelor adaptate la perturbări
0 50 100 150 200 250 300 350 400

Distanţa de penetrare (metri)
FIG.8.16 (A) Defrişările pentru crearea păşunilor din Brazilia generează habitate cu muchii drepte ce
schimbă microclimatul pădurii tropicale. (B) Efecte variate ale fragmentării, măsurate de la margine către
interiorul fragmentelor de pădure tropicală amazoniană. De exemplu, fluturii adaptaţii la perturbaţii migrează
250 m în interiorul pădurii, iar umiditatea relativă a aerului este mai mică la 100 m de marginea pădurii (A,
Foto de R. Bierregaard; B, după Laurance şi Bierregaard, 1997).

caută cuiburile păsărilor din pădure, deseori împiedicând reproducerea multor specii pradă pe dis-
tanţe de sute de metri de la marginea pădurii (Stephens şi alţii, 2003; Lampila şi alţii, 2005).
Cucii, ce parazitează cuiburile altor păsări, trăiesc în câmpuri şi habitate de margine pe care
le folosesc ca punct de invazie, zburând până la 15 km în interiorul pădurii, unde depun ouălele
în cuiburile păsărilor cântătoare (Lloyd şi alţii, 2005). Fragmentarea habitatelor, creşterea nive-
lului de prădătorism a cuiburilor şi distrugerea habitatelor de iernat sunt responsabile pentru de-
clinul unor specii migratoare din America de Nord, precum Dendroica cerulea, mai ales în par-
tea estică (Parker şi alţii, 2005).
Pe lângă aceste efecte locale, la scară regională, efectivele speciilor de păsări din America de
Nord şi Europa cresc sau descresc ca răspuns la modificarea utilizării terenurilor, cum sunt cele
cauzate de practicile agricole şi activităţile de administrare a pădurilor (James şi alţii, 1996).
De exemplu, speciile de pădure se dezvoltă în zonele unde suprafeţele forestiere se extind pe
spaţiile agricole abandonate. Speciile prădătoare pot afecta populaţiile de amfibieni şi insecte ce
le erau inaccesibile înainte de fragmentare. Populaţiile de căprioare şi alte ierbivore se pot dez-
volta în areale de margine, unde plantele sunt mai dese, eventual suprapăşunând vegetaţia şi eli-
minând selectiv anumite specii rare şi ameninţate, pe distanţe de kilometri, în interiorul pădurii.
Câinii şi pisicile domestice pot fi prădători importanţi în zonele locuite, cu habitate frag-
mentate. Într-o zonă din Michigan, 26 % din proprietari aveau pisici ce ieşeau şi afară din casă.
Fiecare pisică ucidea în medie 1 păsare/săptămână, inclusiv specii protejate (Lepczyk şi alţii,
2003).
În multe zone ale planetei, vânătorii sunt cei mai importanţi prădători. Dacă habitatele sunt
fragmentate de drumuri, vânătorii le pot folosi pentru a vâna mai intens în fragmentele de habi-
tat şi a pătrunde mai uşor în arealele izolate. Fără controlul vânătorii, declinul animalelor şi po-
pulaţiilor nu poate fi stopat (Michalski şi Peres, 2005).
EXPUNEREA LA BOLI. Fragmentarea habitatelor aduce populaţiile de animale sălbatice în apro-

pierea animalelor domestice. În acest fel bolile animalelor domestice se pot răspândi mult mai
repede la speciile sălbatice, care cel mai adesea nu au imunitate la ele. Atunci când nivelul de con-
tact creşte, există riscul ca bolile să se transmită de la speciile sălbatice la plantele şi animalele
domestice sau chiar la oameni. Un studiu recent arată că incidenţa îmbolnăvirilor cu boala Lyme
în rândul oamenilor din proximitate, este mai ridicată în habitatele de pădure fragmentate, unde
se înregistrează densităţi ridicate ale şoarecilor, vectori ai acestei boli (Allan şi alţii, 2003).
Incidenţa rabiei este mai ridicată atunci când există un contact direct între vulpi şi câinii fără stă-
pân.
În ultimi 10 de ani s-au efectuat studii complexe privind fragmentarea habitatelor. Aceste stu-
dii arată că fragmentarea habitatelor modifică mediul local, rezultând deseori declinul sau pier-
derea speciilor iniţiale. Iată două astfel de studii:
- S-a examinat impactul fragmentării habitatului asupra a opt specii de păsări ce ocupau
tufărişurile de coastă din sudul Californiei, un spaţiu cu o dezvoltare urbană rapidă (Crooks
şi alţii, 2001). Fragmentele de habitate mai mici de 10 ha au înregistrat rate mai mari de ex-
tincţie a speciilor şi rate mai mici de colonizare cu noi specii, în comparaţie cu fragmentele
mari. Doar speciile de păsări cu densităţi iniţiale mari au supravieţuit şi în habitatele cu su-
prafeţe mici.
220 Capitolul 8
- Renii sunt un simbol al culturii scandinave. Ultima populaţie de reni sălbatici (Rangi-
fer tarandus tarandus) se găseşte în sudul Norvegiei (Nelleman şi alţii, 2001). Înainte de
1900, renii aveau o populaţie viguroasă, ce migra liber între zonele montane ale Scandina-
viei. Dezvoltarea infrastructurii şi tendinţa renilor de a nu se apropia la mai puţin de 5 km de
aşezările umane sau alte construcţii (drumuri, linii de energie electrică, zone turistice) a frag-
mentat populaţia în 26 de turme distincte (Fig. 8.17). Azi numai 10% din arealul lor iniţial
se găseşte la peste 5 km de astfel de medii antropice. Deoarece turmele izolate nu mai pot
migra, suprapăşunează vegetaţia din habitatul ocupat şi trebuie vânate pentru a împiedica
creşterea populaţiilor. Dacă se vor mai construi drumuri, linii de transport a energiei elec-
trice şi spaţii de recreere, suprafeţele disponibile pentru populaţiile de reni vor fi restrânse,
iar viitorul lor pe termen lung va fi periclitat.
Degradarea habitatelor şi poluarea

Chiar dacă un habitat nu este distrus în totalitate sau fragmentat, comunităţile şi speciile ce
trăiesc în el pot fi profund afectate de alte activităţi umane (Smith, 2001; Niemi şi McDonald,
2004). Comunităţile biologice şi speciile pot fi afectate de factori externi ce nu schimbă structura
habitatului, ci doar funcţionalitatea lui, astfel că efectele negative nu se observă imediat. De exem-
plu, într-o pădure temperată cu frunze căzătoare, degradarea fizică a habitatului poate fi cauzată
de incendii necontrolate, ce nu afectează numai arborii maturi, ci şi comunităţile de plante perene,
insectele de pe substrat etc. Un număr prea ridicat de animale domestice schimbă treptat comu-
nitatea biologică a pajiştilor, deseori eliminând multe specii native şi favorizând speciile exotice
ce le pot tolera. Speciile fragile din recifii de corali sunt treptat distruse de scafandri, de hula pro-
dusă de bărci sau vapoare ori de ancore. Departe de ochii publicului, pescadoarele mătură anual
cu plasele în medie 15 milioane km2 din fundul oceanelor, o suprafaţă de 150 de ori mai mare decât
cea a pădurilor defrişate în acelaşi interval de timp. Aceste practici distrug specii sensibile, cum
sunt anemonele şi bureţii, reduc diversitatea speciilor şi biomasa, afectează structura comunită-
(A) Înainte de1900 (B) Populaţia actuală
Areal
Oceanul Oceanul
Atlantic Atlantic
Suedia Suedia
Norvegia Norvegia
Oslo Oslo
FIG. 8.17 (A) Turmele de reni sălbatici străbăteau regiunile montane din sudul Norvegiei, având o singură
întrerupere în arealul lor. (B) Arealul renilor a fost divizat de drumuri, linii de energie electrică şi alte infras-
tructuri, rezultând 26 de subpopulaţii izolate (după Nelleman şi alţii, 2001).

ţii (Fig. 8.18) (Watling şi Norse, 1998).

Cea mai subtilă şi larg răspândită formă de degradare a mediului este poluarea, cauzată în prin-
cipal de pesticide, erbicide, deversarea apelor reziduale, îngrăşăminte, emisiile fabricilor şi au-
tomobilelor etc. (Brown, 2003; Relyea, 2005). Cel mai adesea poluarea nu este vizibilă nici atunci
când o întâlnim zilnic şi aproape în fiecare zonă a lumii. Efectele poluării asupra calităţii aerului
şi apei, climatului global reprezintă motive de îngrijorare nu numai în legătură cu diversitatea bio-
logică, ci şi datorită efectelor asupra stării de sănătate a oamenilor (Sharpe şi Irvine, 2004; Eyles
şi Consitt, 2004). Deşi poluarea mediului este uneori foarte vizibilă şi dramatică, ca în cazul scur-
gerilor masive de petrol din Fig. 8.19, cele mai periculoase sunt formele nevăzute, subtile ale po-
luării.
POLUAREA CU PESTICIDE. Pericolul reprezentat de pesticide a intrat în atenţia publicului în

1962 odată cu publicarea cărţii lui Rachel Carson, Primăvara tăcută. Carson a descris un proces
cunoscut drept bioacumulare, prin care diclordifeniltricloretanul (DDT) şi alte pesticide organo-
clorurate se concentrează pe măsură ce avansează în lanţurile trofice (Elliott şi alţii, 2005). Aceste
pesticide, folosite în culturile agricole pentru a ucide insectele şi deasupra apelor pentru a elimina
larvele ţânţarilor, dăunau populaţiilor naturale şi în special păsărilor ce consumau cantităţi mari
de insecte, peşti şi alte organisme expuse la contaminare cu DDT sau produse similare. Păsările
cu nivele ridicate de pesticide concentrate în ţesuturi, în special răpitori precum uliul şi vulturul,
deveneau slăbiţi şi depuneau ouă cu coajă anormal de subţire, ce se spărgea în timpul incubaţiei.
Ca rezultat al eşecului creşterii juvenililor şi morţii multor adulţi, populaţiile acestor păsări au scă-
zut dramatic în întreaga lume (Caseta 8.1).
În lacuri şi estuare, DDT-ul şi alte pesticide se concentrează în peştii răpitori şi în mamife-
rele marine precum delfinii. În zonele agricole, au fost exterminate multe specii de insecte benefice
Schimbări
Modificări în climatice globale
zona costieră
Eutrofizare Pescuit Ape de balast

Poluare cu petrol
Poluare chimică
Deversare de ape uzate
Sedimente
Distrugerea habitatelor
prin târârea plaselor
FIG. 8.18 Mediul acvatic se confruntă cu ameninţări multiple, aşa cum arată această
schemă a daunelor aduse oceanului. Lansarea năvodurilor reprezintă o metodă de pescuit
prin care o plasă este trasă pe fundul oceanului de către un vapor, strângând animalele şi
degradând structura comunităţilor (după Snelgrove, 2001).

222 Capitolul 8
FIG. 8.19 În anul 2000, o conductă de petrol s-a spart în sudul Braziliei, deversând 4 milioane
de litri de petrol în Iguacu. Imaginea prezintă confluenţa apele poluate ale râului Iguacu cu un
alt râu (Foto din Jornal Gazeta do Povo).
sau ameninţate, odată cu cele dăunătoare. În acelaşi timp, ţânţarii şi alte specii vizate şi-au dez-
voltat o rezistenţă sporită la substanţe chimice, astfel încât erau necesare doze mai mari de DDT
pentru a reduce populaţiile de insecte dăunătoare. Conştientizarea acestei situaţii a făcut ca în 1970
multe state industrializate să interzică folosirea DDT-ului şi altor pesticide similare. Interdicţia a
permis ulterior recuperarea parţială a multor populaţii de păsări, în special a şoimilor pelegrini,
egretelor şi vulturilor pleşuvi (Hoffman şi Smith, 2003). Totuşi, folosirea în continuare a pesti-
cidelor (şi chiar a DDT-ului) în unele ţări, constituie încă motiv de îngrijorare, nu numai pentru
speciile animale ameninţate, dar şi pentru efectele potenţiale pe termen lung asupra oamenilor (în
special asupra muncitorilor ce lucrează cu substanţele chimice pe câmp şi a celor ce consumă pro-
duse agricole tratate cu aceste substanţe chimice) (Eyles şi Consitt, 2004; Matache şi alţii, 2006;
Matache şi alţii, 2007). Dispersia acestora în aer şi apă poate afecta chiar şi organismele aflate
la distanţă mare de locul de folosire (Davidson şi alţii, 2002; Bustnes şi alţii, 2003; Relyea, 2005).
Aceste substanţe au efecte negative asupra sistemelor reproducătoare şi endocrine ale vertebra-
tele acvatice chiar şi în ţările ce au interzis cu decenii în urmă folosirea lor (Sapozhnikova şi alţii,
2005).
PCB-urile şi substanţele chimice organoclorurate folosite ca pesticide sunt deseori transpor-
tate de vânt pe distanţe mari şi acumulate departe de sursă. Concentraţii mari ale acestor toxine
se găsesc în ţesuturile urşilor polari din nordul Norvegiei şi Rusiei, unde au un impact negativ asu-
pra stării de sănătate a populaţiilor lor.

CASETA 8.1 - PĂSĂRILE RĂPITOARE: SPECII INDICATOARE

ALE POLUĂRII CU PESTICIDE
Păsările de pradă, precum vulturul ple- puşi datorită poziţiei lor în vârful lanţului
şuv american, vulturul pescar sau şoimul trofic. Substanţele toxice se concentrează în
călător, sunt simboluri ale puterii şi graţiei vârful lanţului trofic prin procesul de bioa-
în întreaga lume. După al doilea război cumulare. Pesticidele sunt ingerate şi ab-
mondial populaţiile acestor specii dar şi ale sorbite de către insecte şi alte nevertebrate
altor răpitori, au înregistrat un declin pu- şi rămân în ţesuturile lor dar în concentra-
ternic, ceea ce a determinat cercetarea ur- ţii mici. Când peştii, păsările sau mamife-
gentă a cauzelor acestui declin. rele mănâncă aceste insecte, pesticidele se
Retrospectiv privind, aceste păsări au ac- pot concentra în prădător chiar până la ni-
ţionat ca santinelă, atenţionând societatea vele toxice. De exemplu, concentraţiile de
umană că degradarea mediului afectează DDT pot fi de numai 0,000003 părţi per mi-
comunităţi biologice întregi. Vinovatul a lion (ppm) în apa lacurilor şi 0,04 ppm în
fost identificat ca fiind pesticidul DDT (di- zooplancton, dar concentraţia creşte la 0,5
clordifeniltricloretan) şi compuşii organo- ppm în peştii mici ce consumă zooplancto-
clorici asociaţi precum DDE şi dieldrinul. nul, 2 ppm în peşti mari şi 25 ppm în egrete.
DDT a fost folosit ca insecticid începând cu Păsări ca vulturul pescar (Pandion haliae-
al doilea război mondial pentru a combate tus) şi vulturul pleşuv (Haliaetus leuco-
bolile transmise trupelor de către insecte. cephalus) sunt foarte expuse pentru că ali-
După terminarea războiului, utilizarea pes- mentaţia lor se bazează pe consumul de
ticidului a crescut, fiind utilizat pentru a peşte, ce acumulează toxinele din ape, le-
controla dăunătorii şi ţânţarii; în consecinţă vigate de pe terenurile agricole. Şoimii pe-
populaţiile de răpitori au fost expuse unor regrini (Falco peregrinus), ce se hrănesc
doze tot mai mari. mai ales cu păsări insectivore şi lilieci, sunt
Răpitorii sunt vulnerabili la aceşti com- vulnerabili la efectele bioacumulării. DDT-
ul şi produşii secun-
dari produc subţierea
cojii oului, inhibă
dezvoltarea embrio-
nului, schimbă com-
portamentul adulţilor
şi pot cauza direct
mortalitatea lor.
Dovada daunelor
pe care DDT le pro-
duce răpitorilor este
rapiditatea cu care
multe populaţii din
Statele Unite s-au re-
Un mascul captiv de şoim pelegrin îşi hrăneşte puii la Divizia de făcut după ce acesta
Reproducere a Universităţii Cornell (Foto prin amabilitatea lui T. J.
Clade, The Peregrine Fund). continuare

224 Capitolul 8

şi alte pesticide organoclorurate au fost in- meni şi animale, sunt încă produse şi elibe-
terzise în 1972. Populaţiile şoimului pele- rate în mediu. Se ştie de mult că PCB-urile
grin s-au recuperat uimitor în multe părţi ale (policloruri bifenili) cauzează cancer, to-
lumii (Enderson şi alţii, 1995; Cade şi tuşi ele continuă să fie folosite, de exemplu
Burnham, 2003; Hoffman şi Smith, 2003). la producerea transformatoarelor electrice.
Şoimii crescuţi în captivitate şi eliberaţi în Odată cu folosirea unor substanţe chimice
fostul lor areal au stabilit cu succes noi po- cresc şi şansele unor efecte dăunătoare, ne-
pulaţii, cuibărind adesea şi pe zgârie norii anticipate. În plus, intoxicarea cu plumb
din zonele urbane. Vulturii pescari şi ple- (din muniţie şi greutăţi de pescuit), o pro-
şuvi au avut evoluţii pozitive similare. Azi blemă veche pentru oameni şi animale dar
există peste 7 000 de perechi reproducă- puţin cunoscută, cauzează îngrijorare în ca-
toare de vulturi pleşuvi în cele 48 de sate drul opiniei publice, datorită numărului
americane, după ce în 1963 mai existau mare de vulturi, condori californieni, le-
numai 417. bede şi alte specii ce au murit datorită in-
Declinul neanticipat al populaţiilor de gerării unor bucăţi de plumb. Observaţiile
răpitori ilustrează pericolul introducerii fără asupra speciilor santinelă, în acest caz pră-
discernământ a substanţelor chimice în dători de vârf ce acumulează contaminanţii,
mediu. Sensibilitatea răpitorilor la pesti- ne pot alerta asupra creşterii nivelului de
cide a atras atenţia şi asupra potenţialului substanţe chimice dăunătoare în mediu. Dar
pericol indus oamenilor. Ar fi trebuit să se poate e nevoie de ameninţarea altei primă-
ştie că o substanţă chimică toxică pentru o veri tăcute pentru a motiva umanitatea să
insectă ar putea avea un impact negativ şi oprească contaminarea mediului cu sub-
asupra altor organisme. Substanţele chi- stanţe chimice
mice cunoscute ca fiind toxice pentru oa-
140
120
Numărul de perechi din teritoriu
California
100 Colorado
estul S.U.A.
80 central - vestic S.U.A.
60
40
20
0
1975 1980 1985 1990
An
După interzicerea DDT-ului în 1972, populaţiile de şoim pelegrin rămase în
California şi Colorado s-au recuperat treptat, cu ajutorul creşterilor în captivi-
tate şi protejării cuiburilor. Populaţiile din estul şi vestul mijlociu au fost reînfi-
inţate în vechiul lor areal, folosind animale crescute în captivitate (după
Enderson şi alţii, 1995).

Poluarea apei
Poluarea apei are consecinţe negative pentru oameni şi speciile acvatice, distrugând surse im-
portante de hrană, contaminând apele potabile cu substanţe chimice şi deteriorând adesea grav co-
munităţile acvatice (Townsend şi alţii, 2003; Niemi şi McDonald, 2004) (Fig. 8.19). Râurile, la-
curile şi oceanele sunt folosite ca zone de deversare pentru apele uzate industriale şi menajere.
Aglomerările de populaţie din zonele costiere aduc cu sine nivele mari de poluare a apei.
Pesticidele, ierbicidele, produsele petroliere, metalele grele (Cd, Hg, Pb, Zn), detergenţii şi rezi-
duurile industriale ucid organisme acvatice, precum larvele insectelor, peşti şi amfibieni (Relyea,
2003). Poluarea este o problemă pentru 90% din speciile ameninţate de peşti şi midii de apă dulce
din Statele Unite ale Americii (Wilcove şi alţii, 1998). O sursă importantă de poluare în ariile co-
stiere este descărcarea nutrienţilor şi substanţelor chimice din fermele de acvacultură de creveţi
şi somoni (Naylor şi alţii, 1998; Matache şi alţii, 2000).
Chiar şi în situaţia în care nu dispar toate organismele acvatice, aceste substanţe chimice pot
deteriora mediul până în punctul în care acesta nu se mai poate regenera şi dezvolta. Dacă de-
versările în mediul terestru au în general efect local, deversările de substanţe toxice din mediile
acvatice difuzează într-un areal mare. Substanţele chimice ce ajung în apă, pot fi letale pentru or-
ganismele acvatice chiar şi la nivele scăzute, prin procesul de bioacumulare. Multe ecosisteme
acvatice sunt în mod natural sărace în minerale esenţiale precum nitraţi şi fosfaţi, iar speciile ac-
vatice s-au adaptat la absenţa mineralelor, dezvoltându-şi capacitatea de a procesa volume mari
de apă şi de a concentra aceste minerale. Midiile din Marea Neagră funcţionează ca veritabile bio-
filtre pentru mediul marin, având un rol eseţial în autopepurare. Atunci când aceste specii pro-
cesează apa poluată, odată cu mineralele esenţiale acumulează şi substanţele chimice toxice, fiind
otrăvite în timp. Speciile prădătoare ce se hrănesc cu acestea ingerează şi aceste concentraţii de
substanţe chimice toxice. Una din cele mai importante probleme este acumularea mercurului în
peştii prădători (cum ar fi peştele spadă şi rechinii) şi propagarea lui la oamenii ce consumă frec-
vent astfel de peşti, afectându-le sistemul nervos (Fig. 8.20) (Ellison, 2004).
Minerale esenţiale benefice pot deveni poluanţi la concentraţii mari (Smith şi alţii, 1999;
Haddad şi alţii 2000). Evacuarea apelor uzate menajere, fertilizarea excesivă a terenurilor agri-
cole şi industriile conduc la apariţia unor cantităţi mari de nitraţi şi fosfaţi, declanşând procesul
de eutrofizare. Oamenii eliberează în mediu o cantitate de nitraţi egală cu cea produsă din pro-
cesele naturale iar emisiile antropice de azot vor fi tot mai mari cu creşterea populaţiei (MEA,
2005). Din 1960 până în 2003, cantitatea de azotaţi utilizată de oameni a crescut de opt ori, iar
cea a fosfaţilor de trei ori. Aceşti nutrienţi pot stimula creşterea plantelor şi animalelor chiar şi
în cantităţi mici, cantităţile mari generând adeseori o "înflorire" a algelor în ecosistemele acva-
tice. Această dezvoltare a algelor poate fi atât de puternică încât elimină alte specii de plancton
şi lipsesc de lumină speciile bentonice. Pe măsură ce covorul de alge devine mai gros, stratele sale
mai joase se scufundă şi mor. În consecinţă bacteriile şi fungi ce descompun algele moarte se dez-
voltă puternic şi consumă tot oxigenul din apă. Fără oxigen, mare parte a animalelor mor, uneori
fenomenul fiind vizibil prin apariţia de peşti morţi ce plutesc la suprafaţa apei. Rezultatul este o
comunitate biologică mult sărăcită şi simplificată, o zonă moartă alcătuită numai din specii to-
lerante la apa poluată şi nivelul scăzut de oxigen.
Acest proces de eutrofizare poate afecta şi ecosistemele marine afectate de deversări mari de
nutrienţi, ecosisteme aflate mai ales în zonele costiere sau închise, cum sunt Golful Mexicului,

226 Capitolul 8
Oameni Mamifere marine
Vulturi pleşuvi
Peşti răpitori
Rechini
Păsări de apă
somonul de Pacific
Peşti pradă Pufinul moţat
heringul de Pacific
Peşti juvenili şi zooplancton Alge
DTT, pesticide, PCB, mercur,

alte substanţe toxice
FIG. 8.20 Substanţele chimice toxice din apă se acumulează la nivele mari în lanţul trofic, conducând la apa-
riţia unor probleme de sănătate pentru oameni, mamifere mari, păsări şi prădători (după Groom şi alţii, 2006).
Mediterana, Marea Nordului, Marea

100
Baltică şi mările interne ale Japoniei
anii 1990
anii 1970 (Beman şi alţii, 2005). În apele tropicale
80 calde, algele favorizate de eutrofizare
cresc peste recifele de corali schimbând
Acoperirea cu alge (%)
complet comunităţile biologice (Fig.

60
Eutrofizarea şi
8.21).
suprapescuitul Sedimentele erodate de pe terenurile
determină schimbări în
ecosistemele de recife în pantă despădurite sau cele cultivate
40
agricol pot afecta şi ele ecosistemele ac-
vatice (Thrush şi alţii, 2004). Suspensiile
20 depuse acoperă frunzele plantelor sub-
merse şi alte suprafeţe cu o peliculă noro-
ioasă ce reduce capacitatea de absorbţie a
0 20 40 60 80 100
luminii şi diminuează rata fotosintezei.
Acoperirea cu corali (%) Creşterea turbidităţii apei reduce adânci-
mea la care se poate produce fotosinteza
FIG. 8.21 În anii ‘70, coralii dominau ecosistemele recife- şi împiedică animalele să vadă, să se hră-
lor jamaicane; 20 de ani mai târziu, algele domină aceste
arii. Modificarea se datorează poluării apei şi supracolec- nească şi să trăiască în aceste ape.
tării peştilor ce se hrăneau cu alge (după Hughes, 1994). Suspensiile sunt dăunătoare multor specii
de corali, ce necesită ape limpezi pentru a
supravieţui. Coralii au filtre delicate ce reţin particulele mici de hrană din apa limpede. Când apa
se umple cu particule solide, filtrele se înfundă şi animalele nu se mai pot hrăni. Animalele din
corali au adesea alge simbiotice ce le oferă carbohidraţi. Când apa se umple cu suspensii, nu mai
există suficientă lumină pentru fotosinteza algelor, coralii pierzând această sursă de energie.
Poluarea aerului
Datorită valorii economice a comunităţilor forestiere (producţia de lemn şi alte produse se-
cundare, protecţia resurselor de apă, recreere), efectele poluării aerului asupra lor au fost intens
studiate (Hendrey, 2001). În anumite părţi ale lumii, mai ales în nordul Europei şi estul Americii
de Nord, poluarea aerului deteriorează şi slăbeşte direct sau indirect rezistenţa multor specii de
arbori, făcându-le mai sensibile la atacurile insectelor, fungilor şi bolilor (Fig. 8.22). Când arbo-
rii mor, vor dispărea şi multe alte specii din pădure. Chiar şi atunci când comunităţile nu sunt dis-
truse de poluarea aerului, poate fi modificată compoziţia speciilor, fiind eliminate speciile mai sen-
sibile. Lichenii - organisme simbiotice alcătuite din fungi şi alge ce pot supravieţui în unele din
cele mai aspre condiţii de mediu - sunt foarte sensibili la poluarea aerului. Pentru că fiecare spe-
cie are un nivel distinct de toleranţă la poluarea aerului, compoziţia comunităţilor biologice de
licheni poate fi folosită ca un indicator biologic al nivelului de poluare a aerului.
În trecut, se credea că at-
mosfera este atât de vastă încât
emisiile pe care le eliberăm în
aer pot fi uşor dispersate şi
efectele lor vor fi minime.
Astăzi se cunosc câteva tipuri
de poluare a aerului ce dete-
riorează la scară mare ecosis-
teme întregi. Aceşti poluanţi
au şi efecte grave asupra stării
de sănătate a oamenilor.
PLOILE ACIDE. Industriile,

precum topitoriile şi termo-
centralele care utilizează com-
bustibili fosili, eliberează în
aer cantităţi imense de oxizi
de azot şi sulf. Aceştia, în con-
diţii de umiditate ridicată a ae-
rului, formează acizi ai
azotului şi sulfului (Pătroescu-
Klotz, 1999). Acizii devin
FIG.8.22 Pădurile ce ocupă ariile montane din proximitatea centra- părţi ale sistemelor de nori şi
lele electrice şi industriei grele se confruntă cu o mortalitate crescută,
cauzată în parte de efectele combinate ale ploii acide, depunerilor de
reduc pH-ul (măsura standard
azot, deteriorarea stratului de ozon, atacurile insectelor şi bolilor. a acidităţii) ploilor, determi-
Aceşti arbori morţi au fost fotografiaţi în Blue Ridge, Carolina de nând slăbirea şi moartea arbo-
Nord, în 1992 (Fotografie © Cub Kahn/TERRAPHOTOGRAPHICS/
Biological Photo Service). rilor de pe zone întinse, dar şi
228 Capitolul 8
scăderea semnificativă a producţiei culturilor agricole. Ploile acide coboară pH-ul solului şi sis-
temelor acvatice, putând modifica echilibrul între faza solidă şi soluţie, crescând totodată dispo-
nibilitatea unor ioni, precum aluminiul. Ploile acide reprezintă o problemă majoră în estul
Americii de Nord, nordul şi centrul Europei, Asia de Est (mai ales în China şi Coreea), iar în ur-
mătorii 50 de ani se prognozează că ele vor afecta şi Asia de Sud-Est, coasta de vest a Indiei, sudul
şi centrul Africii (Kuylenstierna şi alţii, 2001; Menz şi Seip, 2004). Numai în Statele Unite ale
Americii sunt emise anual în atmosferă circa 40 milioane tone de compuşi cu caracter acid (WRI,
1998; Lynch şi alţii, 2000). Folosirea pe scară largă a cărbunilor cu conţinut ridicat de sulf, creş-
terea rapidă a numărului automobilelor şi industrializarea din China, India şi Asia de Sud-Est, re-
prezintă ameninţări serioase la adresa diversităţii biologice din regiune, incidenţa ploilor acide
şi depunerilor de azot urmând să crească dramatic în următorii 50 de ani (MEA, 2005). În
România, cantitatea anuală de gaze cu efect acidifiant este în creştere. Principalele probleme apar
în vecinătatea centralelor termoelectrice mari, a unităţilor de industrie chimică şi metalurgică, unde
vegetaţia, solurile şi apa râurilor sunt puternic degradate (MMDD, 2006).
Creşterea acidităţii dăunează multor specii de plante şi animale, iar pe măsură ce aciditatea
apei din sistemele acvatice va spori, multe specii de peşti nu vor mai fi capabile să-şi depună icrele
sau chiar vor muri (Fig. 8.23). Atât creşterea acidităţii cât şi poluarea apei sunt factori ce contri-
buie la declinul dramatic a multor populaţii de amfibieni din întreaga lume. Majoritatea specii-
lor de amfibieni depind de corpurile de apă, cel puţin într-un stadiu al ciclului lor de viaţă, scă-
derea pH-ului apei determinând creşterea mortalităţii ouălelor şi juvenililor (Stuart şi alţii, 2004).
Acidiferea inhibă procesele de descompunere microbiană, scăzând rata reciclării mineralelor şi
productivitatea ecosistemelor. Multe lacuri din statele industrializate şi-au pierdut părţi mari ale
comunităţilor de animale, ca rezultat al efectelor ploilor acide. Aceste corpuri de apă degradate
se găsesc deseori în arii presupuse curate, la sute de kilometri de sursele majore de poluare ur-
bană şi industrială, precum Munţii Stâncoşi din America de Nord. Deşi aciditatea ploilor scade
în multe zone datorită controlului mai bun al poluării, ea rămâne încă o problemă serioasă. În ţă-
rile în curs de dezvoltare, precum China, acidifierea ploilor creşte pe măsură ce statul îşi susţine
dezvoltarea industrială prin folosirea combustibililor fosili cu conţinut ridicat de sulf.
Oţet Cafea Lapte Bicarbonat de sodiu Amoniac Sodă
scală pH
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Sigur pentru cei mai mulţi peşti
ploaie normală apa oceanelor
ploaie acidă; peştii

nu se mai reproduc apa Marilor Lacuri
moartea peştilor productivitatea maximă a lacurilor
Acid Neutru Alcalin (bazic)
FIG. 8.23 Scara pH-ului, indicând nivelul la care aciditatea devine letală pentru peşti. Studiile indică că pe-
ştii dispar întradevăr din lacurile puternic acide (după Cox, 1993, pe baza datelor U.S. Fish and Wildlife
Service).

FORMAREA OZONULUI TROPOSFERIC ŞI DEPUNEREA AZOTULUI. Automobilele, termocentralele

şi activităţile industriale eliberează în aer hidrocarburi şi oxizi ai azotului. În prezenţa luminii,
aceste substanţe interacţionează în atmosfera joasă, ducând la formarea ozonului şi a altor pro-
duse secundare, numite generic smog fotochimic. Deşi ozonul este foarte important în stratele
înalte ale atmosferei, având rolul de filtru al radiaţiilor ultraviolete, concentraţiile sale mari din
atmosfera joasă deteriorează ţesutul plantelor, afectând comunităţile biologice şi reducând pro-
ductivitatea agricolă. Inhalarea ozonului şi smogului sunt nocive oamenilor şi animalelor, aşadar
atât oamenii cât şi comunităţile biologice ar beneficia de pe urma controlului poluării. Dacă com-
puşii azotului din atmosferă sunt depuşi prin ploaie şi praf pe suprafaţa topografică, aceşti nutrienţi,
în exces, pot afecta comunităţile biologice (Brys şi alţii, 2005; Smart şi alţii, 2005). Depunerile
de azot şi ploile acide sunt responsabile pentru declinul ciupercilor care au relaţii simbiotice cu
arborii.
METALELE TOXICE. Utilizarea benzinei cu plumb (folosită încă în multe ţări în curs de dez-
voltare), mineritul şi metalurgia, cărbunele ars pentru încălzire şi producerea energiei electrice,
precum şi alte activităţi industriale, eliberează în atmosferă cantităţi mari de plumb, zinc, mer-
cur, cadmiu şi alte metale toxice (Lăcătuşu şi alţii, 1991; Matache, 2005). Aceşti compuşi dău-
nează plantelor şi animalelor şi pot cauza boli cronice copiilor. Efectele acestor metale toxice sunt
mai evidente în arealele ce înconjoară centrele metalurgice, acolo unde comunităţile biologice au
fost distruse pe kilometri întregi.
Nivelul poluării poate fi uneori redus prin adoptarea unor politici şi reglementări la nivel local
sau naţional, iar interzicerea comercializării benzinei cu plumb este un astfel de exemplu.
Calitatea aerului tinde să se îmbunătăţească în anumite părţi ale Americii de Nord şi Europei,
dar continuă să se degradeze în alte regiuni ale planetei. Intensificarea poluării aerului va fi evi-
dentă în multe ţări asiatice cu populaţie densă şi cu o industrializare accelerată. Speranţa de a putea
controla poluarea aerului în viitor depinde de: construirea unor vehicule cu motoare cu emisii re-
duse; dezvoltarea sistemelor de transport colective; dezvoltarea unor sisteme de filtrare mai efi-
ciente pentru emisiile industriale şi reducerea prin măsuri de conservare şi eficientizare a canti-
tăţii de energie electrică utilizată. Multe din aceste măsuri sunt deja implementate în ţări europene
şi în Japonia.
Schimbările climatice globale

Dioxidul de carbon, metanul şi alte gaze din atmosferă sunt transparente, permiţând razelor
solare să treacă prin atmosferă şi să încălzească suprafaţa Pământului. Aceste gaze împreună cu
vaporii de apă încetinesc rata prin care căldura este emisă de pe suprafaţa terestră în spaţiu. Acestea
sunt numite gaze cu efect de seră, pentru că ele funcţionează asemănător sticlei dintr-o seră, ce
este transparentă pentru lumina Soarelui, dar blochează energia în interior odată ce este trans-
formată în căldură (Fig.8.24). Încălzirea Pământului datorită gazelor din atmosferă este numită
efect de seră. Ne putem imagina aceste gaze ca pături pe suprafaţa Pământului: cu cât concen-
traţia de gaze este mai mare, cu atât Pământul reţine mai multă căldură şi deci temperatura Planetei
va creşte.
Efectul de seră permite existenţa vieţii pe Pământ, fără el temperatura planetei ar scădea dra-
matic. În prezent însă, ca rezultat al activităţilor umane, concentraţiile de gaze cu efect de seră
230 Capitolul 8
(A) Lumina traversează

sticla transparentă Undele de lumină sunt transformate
în căldură (infraroşu) şi întoarse pe
pământ. Sticla nu permite radiaţiei
să scape
FIG. 8.24 În efectul de seră,

gazele şi vaporii de apă for-
mează o pătură în jurul
Căldură Pământului, ce acţionează pre-
cum acoperişul de sticlă al unei
sere, reţinând căldura aproape
de suprafaţă (după Gates,
1993).
Plantele şi solul
absorb lumina
(B)
Gazele cu efect de seră
emise în atmosferă
(CO2, metan
oxid de azot, etc.)
captează căldura
emisă de suprafaţa
terestră
Nori
Radiaţie
solară
Căldură
Undele de lumină sunt transformate în radiaţie infraroşu (căldură)

şi reţinute în atmosferă
au crescut atât de mult încât oamenii de ştiinţă cred că ele afectează deja climatul planetei (IPCC,
2001; Karl şi Trebert, 2003). Expresia încălzire globală este folosită pentru a descrie creşterea
temperaturii ca rezultat al efectului de seră, iar schimbările climatice globale se referă la un set
de parametrii climatici ce se modifică acum şi vor continua să se modifice în viitor, incluzând aici
distribuţia precipitaţiilor şi a vânturilor.
În ultimii 100 de ani, nivelul global al dioxidului de carbon, metanului şi a altor gaze a cres-
cut constant, în principal ca urmare a arderii combustibililor fosili - cărbune, petrol şi gaze na-
turale (IPCC, 2001). Defrişarea pădurilor pentru a crea terenuri agricole şi arderea lemnului pen-
tru încălzire şi prepararea hranei contribuie de asemenea la creşterea concentraţiei de CO2.
Concentraţia de CO2 în atmosferă a crescut de la 290 părţi per milion (ppm) la 380 ppm în ulti-
mii 100 de ani (Fig. 8.25) şi se prognozează că se va dubla în a doua jumătate a acestuia secol.
Chiar dacă mâine planurile de reducere a emisiilor de CO2, adoptate de mai multe state la

8
populaţia umană
7 consum combustibil fosil
emisii de CO2
temperatura globală
6 15.4
Media temperaturii pe glob

Miliarde tone petrol
6
5 15.3
Populaţia umană, miliarde ( )
5 4 15.2
3 15.1
4
2 15.0
3
1 14.9
( ,ºC)
2
1950 1960 1970 1980 1990 2000
An
FIG. 8.25 În ultimii 50 de ani, emisiile de carbon generate de folosirea combustibililor fosili şi distrugerea
pădurilor au crescut dramatic, rezultând o concentraţie atmosferică mai mare de CO2. Majoritatea oame-
nilor de ştiinţă consideră creşterea temperaturii globale ca fiind cauzată de creşterea concentraţiei de CO2
şi altor gaze cu efect de seră (date după Worldwatch Institute).
Conferinţa de la Kyoto din 1997 ar fi implementate, nu ar exista decât o reducere mică a nivelu-
lui de CO2 din atmosferă, pentru că fiecare moleculă de CO2 rezistă circa 100 de ani înainte de
a fi consumată de către plante sau prin procese geochimice naturale. Datorită acestei întârzieri,
nivelul de CO2 din atmosferă va continua să crească pe termen mediu.
Un alt gaz de seră important este metanul - CH4, al cărui nivel a crescut de la 0,8 ppm la 1,7
ppm în ultimii 100 de ani, ca urmare a extinderii culturilor de orez, activităţilor de creştere a ani-
malelor, descompunerilor din depozitele de deşeuri, arderii pădurilor tropicale şi pajiştilor, emi-
siilor din arderea combustibililor fosili. Metanul este mult mai eficient decât CO2 în absorbţia căl-
durii şi prin urmare, chiar la concentraţii mai mici contribuie la accentuarea efectului de seră.
Moleculele de CH4 persistă în atmosferă chiar mai mult decât CO2. Reducerea nivelului meta-
nului va necesita schimbări în practicile agricole şi îmbunătăţirea controlului poluării.
Majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că nivelele crescute ale gazelor de seră au afectat
deja climatul şi ecosistemele planetei şi că efectele lor vor creşte în viitor (Tabel 8.4). O enumerare
a acestor dovezi sprijină concluzia că temperatura globală a crescut cu 0,70C în ultimul secol
(Schneider, 1998; IPCC, 2001; Karoly şi alţii, 2003). Temperaturile medii din regiunile situate
la latitudini mari, cum ar fi Siberia, Alaska şi Canada, au crescut cu 2-4 0C. Unele specii de plante
şi animale îşi modifică arealele şi momentul perioadei de reproducere pentru a face faţă acestor
modificări ale temperaturii (Grebmeier şi alţii, 2006). Temperatura apei oceanelor Atlantic,
Pacific şi Indian s-a modificat şi ea în ultimii 50 de ani, crescând în medie cu 0,6 0C (Gillett şi
alţii, 2003). Drept urmare, unele specii marine îşi extind arealul la latitudini mai mari (Precht şi

232 Capitolul 8
TABEL 8.4 Dovezi ale schimbărilor climatice globale

1. CREŞTEREA INCIDENŢEI VALURILOR DE CĂLDURĂ
Exemplu: În august 2003 valul de caniculă care a lovit Franţa a ucis 11 435 persoane, temperaturile atingând
+40°C.
2. TOPIREA GHEŢARILOR ŞI A CALOTEI GLACIARE
Exemplu: În Munţii Caucaz, jumătate din gheţari s-au topit în ultimii 100 de ani.
Exemplu : O banchiză de 2 992 km2 din Antarctica s-a desprins în 1999, intrând în derivă şi începând să se
topească.
3. CREŞTEREA NIVELULUI MĂRII
Exemplu : Din 1938 o treime din zonele umede costiere din Golful Chesapeake au fost acoperite de apă datorită
creşterii nivelului mării.
4. ÎNFLORIREA TIMPURIE A PLANTELOR.
Exemplu: Două treimi din speciile de plante înfloresc mai devreme decât o făceau acum câteva decenii în urmă.
5. SOSIREA TIMPURIE A PRIMĂVERII
Exemplu: O treime din păsările din Anglia depun ouă mai devreme decât o făceau acum 30 de ani, iar stejarii îşi
pierd frunzele mai târziu decât acum 40 de ani.
6.DEPLASAREA AREALELOR SPECIILOR
Exemplu: Două treimi din speciile de fluturi din Europa, studiaţi până acum, se întâlnesc mai la nord cu 35 până la
250 km decât acum câteva decenii.
7. DECLINUL POPULAŢIILOR
Exemplu: Populaţiile pinguinului Adelie s-au redus cu o treime în ultimii 25 de ani datorită topirii calotelor
glaciare.
Sursa: după Union of Concerned Scientists, 1999; Parmesan şi Yohe, 2003.
Aronson, 2004).
Există un consens general între climatologi că temperatura globală va creşte cu 1,4-5,80C
până în 2100 ca rezultat al nivelelor crescute de CO2 şi a altor gaze. Creşterea ar putea fi şi
mai mare dacă nivelul CO2 va depăşi valorile prognozate şi ar putea fi mai mică dacă toate sta-
tele şi-ar reduce emisiile de gaze cu efect de seră în viitorul apropiat. Creşterea temperaturii
se va resimţi mai mult la latitudini mari şi pe suprafeţele continentale extinse (Wohlforth, 2004)
(Fig. 8.26). Modificarea regimul pluviometric a început să se resimtă la nivel local, în unele
regiuni observându-se creşteri semnificative, iar în altele amplificări ale deficitului. Va apărea
probabil şi o amplificare şi o relocarea a fenomenelor meteorologice extreme (uraganele, tor-
nadele, inundaţiile şi secetele) asociate cu această încălzire (IPCC, 2001; Schärr şi alţii, 2004).
În România, numai în 2002 fenomenele meteorologice periculoase (de exemplu tornada de la
Făcăeni) au condus la 23 decese, pagube materiale de 58,4 milioane euro şi afectarea a peste
22 000 m3 de lemn din păduri (MMDD, 2005). În pădurile uscate şi savane, încălzirea va avea
ca efect creşterea frecvenţei incendiilor. În zonele costiere, furtunile vor cauza distrugerea ora-
şelor şi a altor aşezări umane şi vor deteriora grav vegetaţia de coastă, inclusiv plajele şi reci-
fele de corali. Seria uraganelor ce a devastat sudul Statelor Unite în 2005 ar putea indica ce va
aduce viitorul.
Simulările pe calculator ale modelelor evoluţiei parametrilor climatici se îmbunătăţesc rapid
luând în calcul tot mai multe elemente: rolul oceanului în absorbţia CO2 atmosferic; modul în
care comunităţile de plante vor răspunde la nivele mai mari ale CO2 şi temperaturi ridicate;
efectul nivelelor crescute de aerosoli antropogeni (pulberile în suspensie rezultate din arderea

+8
+6 +4 +8
+8 +6
+6 +6 +4
+4
+8 +6
45°N
+4 +6
+4 +4
+4
+2
+2 +2
+2
+2
2
0°
+4 +2
+2 +2
+2 +2
45°S +2
+2 +2 +2
+4
4 +4
+4 +6 +4 +4
+6 +4
+4 +6
180° 90°V 0° 90°E 180°
FIG. 8.26 Modele complexe generate pe calculator ale climatului global prognozează că temperaturile vor
creşte semnificativ. Temperaturile din 2071-2100, vor creşte comparativ cu cele din 1961-1990, când nive-
lul de CO2 se va dubla, fapt prognozat să se întâmple la mijlocul acestui secol. Creşterile prognozate ale
temperaturilor, exprimate în grade Celsius, sunt mai mari deasupra continentelor şi la latitudini mari
(aproape de poli) (după IPCC, 2001).
combustibililor fosili, lemnului şi din alte surse) şi importanţa norilor în reflectarea luminii. Chiar
dacă detaliile schimbărilor climatice globale sunt încă dezbătute de oamenii de ştiinţă, există un
consens în privinţa modificării climatului planetei, proces ce va continua să se accentueze sub-
stanţial în deceniile următoare.
Schimbările climatice în zonele temperate şi tropicale

Schimbările climatice globale nu sunt un fenomen nou. În ultimele 2 milioane de ani, au exis-
tat cel puţin 10 cicluri de încălzire-răcire la nivel global. În perioadele calde, când calota polară
s-a topit, nivelul oceanelor a crescut mult peste nivelul iniţial, iar speciile şi-au extins arealul spre
poli şi au migrat la altitudini mai înalte. În perioadele reci, calotele s-au extins, nivelul oceane-
lor a scăzut, iar speciile s-au retras spre Ecuator şi la altitudini mai mici. Deşi, fără îndoială, multe
specii au dispărut în aceste perioade glaciare, speciile de azi sunt supravieţuitoare ale unor
schimbări climatice globale. Dacă speciile s-au putut adapta la aceste schimbări în trecut, vor fi
ele capabile să se adapteze şi la schimbările climatice prognozate, cauzate de modificarea at-
mosferei de către oameni?
Pare probabil că multe specii vor fi incapabile să se adapteze suficient de repede pentru a su-
pravieţui acestei încălziri cauzate de om, pentru că aceasta se va derula mai repede decât cele pre-
cedente, naturale. Consecinţele creşterii temperaturii pot fi profunde şi negative. Multe specii vor
fi incapabile să se disperseze suficient de repede pentru a urma schimbarea climei şi a rămâne în
climatul lor propice (Hansen şi alţii, 2001; Malcom şi alţii, 2006). Fragmentarea habitatelor cau-
zată de activităţile umane va încetini sau chiar împiedica anumite specii să migreze în spaţii noi,
unde există habitate potrivite (Fig. 8.27). Vor dispărea fără îndoială multe specii cu distribuţie li-

234 Capitolul 8
noi habitate favorabile

250
Zone
Munţi urbane
Suburbii
200
Soluri
nefavorabile
150
km
Râu
100
Nord Pepiniere,
terenuri agricole
50 Ocean
Plantaţii de arbori Deşert
FIG. 8.27 Dacă temperaturile globale cresc conform modelelor, speciile de arbori din nordul temperat vor
trebui să se disperseze sute de kilometri mai la nord, pentru a găsi habitate cu un climat ospitalier. Nu numai
că aceste specii vor întâlnii bariere naturale precum munţi, oceane, rîuri şi terenuri improprii, dar vor întâl-
nii şi bariere create de oameni, precum terenuri agricole, aşezări umane, drumuri, garduri etc. (după
Peters şi Lovejoy, 1992).
mitată şi/sau abilităţi reduse de dispersie, speciile larg răspândite şi cu dispersie uşoară fiind fa-
vorizate în noile comunităţi (Miller-Rushing şi Primack, 2004). Ratele de extincţie ale speciilor
cu areale limitate ar putea fi între 9-13%, cu peste 1 milion de specii prognozate a dispărea până
în 2050 (Thomas şi alţii, 2004). Ar putea fi degradate comunităţi biologice întregi, dacă speciile
dominante nu vor fi capabile să se adapteze noilor condiţii (Sala şi alţii, 2000). Experimentele
de încălzire din pajiştile montane, ce simulează efectele schimbărilor climatice globale, au ară-
tat că vor exista pierderi ale speciilor în aceste comunităţi. Anumite comunităţi biologice din
Statele Unite ale Americii, cum ar fi comunităţile molid-brad sau plop-mesteacăn, îşi pot restrânge
arealul cu peste 90% (Hansen şi alţii, 2001).
Ca rezultat al schimbărilor climatice globale, regiunile climatice temperate nordice şi sudice
vor fi deplasate spre poli. Peste 10% din speciile de plante din Statele Unite ale Americii nu vor
fi capabile să supravieţuiască noilor condiţii climatice. Acestea, incapabile să migreze spre nord,
vor dispărea. Această modificare a început deja: plantele alpine se dezvoltă la altitudini mai mari,
iar păsările migratoare petrec mai mult timp în locurile estivale de reproducere (Walther şi alţii,
2002). În deceniile următoare se prognozează că schimbările climatice globale vor avea un im-
pact puternic asupra ecosistemelor arctice, boreale şi alpine, ca rezultat al încălzirii climei şi a
prelungirii sezonului de vegetaţie.
Efectele schimbărilor climatice globale asupra temperaturii şi precipitaţiilor se pare că vor fi
mai puţin drastice spre tropice decât în zona temperată (IPCC, 2001). Totuşi, chiar şi schimbări
mici în regimul precipitaţiilor ar putea avea efecte majore asupra compoziţiei speciilor, cicluri-

lor de reproducere ale plantelor şi frecvenţei incendiilor. Astfel de schimbări au fost corelate deja
cu declinul şi extincţia amfibienilor din Costa Rica (Pounds şi Puschendorf, 2004). Speciile adap-
tate la frig ce trăiesc pe vârful munţilor tropicali sunt printre cele mai vulnerabile la creşterea tem-
peraturii. Unele modele sugerează că uraganele ar putea deveni mai severe şi mai frecvente în zo-
nele tropicale, fapt ce ar putea avea o consecinţă majoră asupra structurii ecosistemelor forestiere.
Plantele şi schimbările climatice

Unele specii de plante se pot adapta la un nivel crescut de CO2 şi la temperaturi mai mari, în
timp ce altele, mai puţin adaptabile vor scădea în abundenţă (Bezemer şi Jones, 1998). Folosind
imagini satelitare, în arealele nordice a fost deja detectată o creştere mai rapidă a plantelor (Myneni
şi alţii, 1997). Modificările populaţiilor de insecte şi speciilor polenizatoare se pot amplifica pe
măsură ce se produc schimbări în distribuţia plantelor.
De asemenea, suprafeţele agricole, precum cele cu grâu şi porumb, vor trebui relocate spre
latitudini mai mari, pe măsură ce se schimbă climatul. O mare parte din suprafeţele ce vor fi pro-
pice pentru terenuri agricole sunt azi arii protejate. Acest fapt va crea o situaţie în care conser-
varea diversităţii biologice concurează direct cu nevoia de a asigura hrana populaţiei.
Creşterea nivelului mării şi încălzirea apei

Creşterea temperaturii aerului determină deja topirea gheţarilor montani şi micşorarea calo-
telor polare. Acest proces va continua şi se va accelera. Ca rezultat al acestui surplus de apă se
prognozează că nivelul mărilor va creşte cu 9 până la 88 cm, în următorii 100 de ani, inundând
zonele joase de coastă (Gillett şi alţii, 2003; Fish şi alţii, 2005). Majoritatea terenurilor din ţările
costiere cu altitudini mici, precum Bangladeshul, ar putea fi acoperite de apă în 100 de ani. Este
evident că acest proces se află în derulare: nivelele au crescut deja cu 10-20 cm, în ultimii 100
de ani (IPCC, 2001). Multe insule joase ce erau chiar deasupra nivelului mării au fost deja inun-
date.
Creşterea nivelului mării ar putea distruge sau altera grav 25-80% din zonele umede de coastă
ale Statelor Unite ale Americii. Creşterea nivelului se va produce atât de rapid încât multe spe-
cii vor fi incapabile să migreze suficient de repede pentru a face faţă modificărilor. Migrarea spe-
ciilor din zonele umede şi mai ales a celor din mlaştinile sărate de coastă, va fi blocată acolo unde
s-au construit aşezări umane, drumuri şi baraje de control a inundaţiilor. Prinse între creşterea ni-
velului mării şi dezvoltarea umană, multe specii nu vor mai avea unde să trăiască (Fish şi alţii,
2005; Feagin şi alţii, 2005). Fenomenul va avea impacte economice majore, habitatul mlaştini-
lor sărate fiind unul din cele mai productive pentru plante şi animale şi o importantă zonă de re-
producere şi creştere a speciilor comerciale de peşte şi crustacee.
Creşterea nivelului mării este potenţial dăunătoare şi pentru multe specii de corali, ce trăiesc
în ape la adâncimi variabile, obişnuite cu anumite caracteristici ale cantităţii de lumină şi ale miş-
cării apei. Ridicarea nivelului mării cu 88 cm/secol reprezintă o valoare anuală de aproape 1 cm/an
- similară cu creşterea medie anuală a unui coral (Grigg şi Epp, 1989). Recifele de corali ce cresc
mai încet vor fi incapabile să ţină ritmul cu creşterea nivelului mării şi treptat vor fi inundate, mu-
rind; doar speciile ce cresc repede vor fi capabile să supravieţuiască. Combinând aceste aspecte,
ritmul de creştere al coralilor ar putea fi mai mic decât în mod normal; absorbţia unor cantităţi
suplimentare de CO2 în oceane va determina creşterea acidităţii apelor şi inclusiv inhibarea abi-

236 Capitolul 8
lităţii coralilor de a depune calciul folosit în construcţia structurii recifului.

Încălzirea apelor afectează deja mediul marin (Field şi alţii, 2006). În apele costiere ale
Californiei, abundenţa speciilor sudice de apă caldă creşte, în timp ce cea a speciilor nordice, de
apă rece, scade (Holbrook şi alţii, 1997; Vilchis şi alţii, 2005). Şi zooplanctonul scade ca urmare
a apelor mai calde, cu consecinţă directă asupra animalelor ce se hrănesc cu el. În plus, recifele
de corali sunt ameninţate de creşterea temperaturii apei (Buddemier şi alţii, 2004). Apele anor-
mal de calde din anul 1998 din oceanele Pacific şi Indian au cauzat îmbolnăvirea coralilor, ace-
ştia eliminând algele simbiotice ce le asigurau carbohidraţii esenţiali; ulterior coralii au prezen-
tat o mortalitate crescută, estimată la 70% în recifele Oceanului Indian (West şi Salm, 2003), doar
unele exemplare izolate supravieţuind. Apele şi mai calde din deceniile următoare ar putea re-
prezenta un dezastru pentru multe recife de corali.
Efectul integrat al încălzirii globale

Schimbările climatice globale au potenţialul să restructureze radical comunităţile biologice
naturale şi să modifice arealul multor specii. Ritmul acestor schimbări ar putea depăşi abilităţile
naturale de adaptare ale speciilor. Există dovezi evidente că procesul deja a început (vezi Tabel
8.4), prin mişcări către poli în distribuţia speciilor de păsări şi plante şi prin reproducerea lor tim-
purie (Walther şi alţii, 2002; Parmesan şi Yohe, 2003; Primack şi alţii, 2004). Deoarece implica-
ţiile schimbărilor globale sunt atât de complexe, în următoarele decenii trebuie atent monitori-
zate comunităţile biologice, funcţiile ecosistemelor şi climatul. Schimbările climatice globale vor
avea un impact major şi asupra populaţiei umane din zonele de coastă, afectate de creşterea ni-
velului mării şi de amplificarea efectelor distructive ale uraganelor şi din zonele ce vor suferi mo-
dificări puternice în regimul temperaturii şi precipitaţiilor. În mare parte a Africii sub-sahariene,
sezoanele de vegetaţie vor fi mai scurte, iar recoltele vor avea productivitate mai mică (WRI,
2005). Populaţia săracă va fi cea mai afectată, datorită faptului că va fi incapabilă să se adapteze
la aceste schimbări. Chiar dacă efectele vor fi mai mari în anumite zone de pe Glob, toate statele
vor fi afectate şi este momentul ca oamenii să recunoască nevoia urgentă de a reacţiona la schim-
bările climatice globale (Moser şi Dilling, 2004).
Este posibil ca pe măsură ce climatul se schimbă, multe arii protejate să nu mai conserve spe-
ciile rare şi periclitate, ce trăiesc momentan în interiorul lor (Miller-Rushing şi Primack, 2004;
Hannah şi alţii, 2005; Pyke şi Fischer, 2005). În viitor vor trebui înfiinţate noi arii protejate, mai
ales în zone cu gradienţi verticali mari, pentru a proteja habitatele propice a numeroase specii rare
şi periclitate (Fig. 8.28). De pe acum trebuie identificate rutele potenţiale de migrare ale specii-
lor, cum ar fi văile râurilor orientate pe direcţia nord-sud.
O altă strategie aplicabilă în contextul noilor schimbări climatice globale ar fi strămutarea unor
populaţii cu specii rare şi ameninţate în noi locaţii la altitudini mai mari sau mai apropiate de poli,
acolo unde pot supravieţui şi reproduce. Chiar dacă schimbările climatice globale nu vor fi atât
de severe pe cât se prognozează, înfiinţarea unor noi arii protejate nu poate decât să ajute la men-
ţinerea diversităţii biologice.
Deşi perspectiva schimbărilor climatice globale cauzează îngrijorare, ea nu ar trebui să ne dis-
tragă atenţia de la distrugerea masivă a habitatelor, principala cauză curentă a dispariţiei specii-
lor (Kappelle şi alţii, 1999; Pyke, 2004). Păstrarea comunităţilor intacte şi restaurarea celor de-
gradate sunt priorităţile cele mai importante şi urgente pentru conservare.

(A) Acum: fluturi protejaţi (B) peste 100 ani: fluturi neprotejaţi (C) plan mai bun: fluturi protejaţi
acum şi în viitor
Arii protejate Arii protejate Arii protejate
FIG. 8.28 Un fluture rar trăieşte în interiorul unei arii protejate (A) Datorită încălzirii climatice în următorii
100 de ani el migrează la altitudini mai înalte, unde nu mai este protejat (B) Soluţia este înfiinţarea unor arii
protejate cu dezvoltare verticală mare şi de-a lungul rutelor naturale de migraţie, anticipând astfel schim-
bările climatice viitoare (C).
Bibilografie recomandată
Allan, B. F., F. Keesing şi R. S. Ostfeld. 2003. Effects of forest fragmentation on Lyme disease risk. Conser-
vation Biology 17: 267–272.
Beman, J. M., K. R. Arrigo şi P. A. Matson. 2005. Agricultural runoff fuels large phytoplankton blooms in
vulnerable areas of the ocean. Nature 434: 211–214.
Carson, R. 1982. Silent Spring. Reprint, Penguin, Harmondsworth, England.
Driscoll, D. A. 2004. Extinction and outbreaks accompany fragmentation of a reptile community. Ecological
Applications 14: 220–240.
Fearnside P. M. 2005. Deforestation in Brazilian Amazonia: History, rates, and consequences. Conservation
Biology 19: 680–688.
Field, D. B., T. R. Baumgartner, C. D. Charles, V. Ferreira-Bartrina şi M. D. Ohman. Planktonic foraminifera
of the California current reflect 20th-century warming. Science 311: 63–66.
Forman, R. T., D. Sperling, J. H. Bissonette, A. P. Clevenger, C. D. Cutshall, V. H. Dale şi alţii 2003. Road Eco-
logy: Science and Solutions. Island Press, Washington, D.C.
Grebmeier, J. M., J. E. Overland, S. E. Moore, E. V. Farley, E. C. Carmack, L. W. Cooper şi alţii 2006. A major
ecosystem shift in the northern Bering Sea. Science 311: 1461–1464.
Hansen, A. J., R. P. Neilson, V. H. Dale, C. H. Flather, L. R. Iverson, D. J. Currie şi alţii 2001. Global change
in forests: Responses of species, communities, and biomes. BioScience 51: 765–779.
Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC). 2001. Climate Change 2001: Synthesis Report. Cam-
bridge University Press, Cambridge.
Laurance, W. F. şi G. B. Williamson. 2001. Positive feedback among forest fragmentation, drought, and cli-
mate change in the Amazon. Conservation Biology 15: 1529–1535.
Malcolm, J. R., C. Liu, R. P. Neilson, L. Hansen şi L. Hannah. 2006. Global warming and extinctions of en-
demic species from biodiversity hotspots. Conservation Biology 20: 538–548.
McKee, J. K., P. W. Sciulli, C. D. Fooce şi T. A. Waite. 2003. Forecasting global biodiversity threats associa-
ted with human population growth. Biological Conservation 115: 161–164.
Michalski, F. şi C. A. Peres. 2005. Anthropogenic determinants of primate and carnivore local extinctions in
a fragmented forest landscape of southern Amazonia. Biological Conservation 124: 383–396.
Miller-Rushing, A. şi R. Primack. 2004. Climate and plant conservation. Plant Talk 35: 34–38.
Parker, T. H., B. M. Stansberry, C. D. Becker şi P. S. Gipson. 2005. Edge and area effects on the occurrence
of migrant forest songbirds. Conservation Biology 19: 1157–1167.

238 Capitolul 8
Parmesan, C. şi G. Yohe. 2003. A globally coherent fingerprint of climate change impacts across natural sys-
tems. Nature 42: 37–42.
Pearson, R. G. 2006. Climate change and the migration capacity of species. Trends in Ecology and Evolution
21: 111–113.
Precht, W. F. şi R. B. Aronson. 2004. Climate flickers and range shifts of reef corals. Frontiers in Ecology and
Pyke, C. R. şi D. T. Fischer. 2005. Selection of bioclimatically representative biological reserve systems under
climate change. Biological Conservation 121: 429–441.
Relyea, R. A. 2005. The impact of insecticides and herbicides on the biodiversity and productivity of aquatic
communities. Ecological Applications 15: 618–627.
Stephens, E. S., D. N. Koons, J. J. Rotella şi D. W. Willey. 2003. Effects of habitat fragmentation on avian nes-
ting success: a review of evidence at multiple spatial scales. Biological Conservation 115: 101–110.
UN Millennium Project. 2005. Investing in Development: A Practical Plan to Achieve the Millennium Deve-
lopment Goals. New York.
Watling, L. şi E. Norse. 1998. Disturbance of the seabed by mobile fishing gear: A comparison to forest clear-
cutting. Conservation Biology 12: 1180–1197.


CAPITOLUL 9
SUPRAEXPLOTAREA, SPECIILE INVAZIVE ŞI

BOLILE


Supraexploatarea, speciile invazive şi bolile 243
omunităţile biologice pot suferi pierderi importante ca urmare a activităţilor umane,
C chiar şi atunci când sunt aparent intacte. În acest capitol, vom discuta despre ame-
ninţările mai puţin evidente la adresa comunităţilor biologice, la fel de importante
ca şi cele vizibile, precum distrugerea habitatelor şi pierderea speciilor. Ameninţările mai puţin
vizibile sunt supraexploatarea unor anumite specii, introducerea speciilor invazive şi ratele cres-
cute de transmitere a bolilor. Aceste ameninţări urmează adesea fragmentării şi degradării habi-
tatelor.
Supraexploatarea
Se estimează că în prezent supraexploatarea de către oameni ameninţă circa un sfert din ver-
tebratele periclitate în Statele Unite ale Americii şi trei sferturi din cele ale Chinei (Li şi Wilcove,
2005). Nivelul mai mare al supraexploatării din China este dat de numeroasa populaţie rurală să-
racă şi de folosirea intensivă a elementelor naturale atât pentru hrană cât şi pentru medicina tra-
diţională. Atunci când populaţia umană era mai puţin numeroasă, iar metodele de colectare ne-
sofisticate, oamenii puteau colecta plantele şi vâna animalele din mediul lor de viaţă, fără a afecta
comunităţile biologice. Pe măsură ce populaţia umană a crescut, gradul de exploatare a mediu-
lui s-a amplificat, iar metodele de colectare au devenit mult mai eficiente (Fig. 9.1) (Redford, 1992;
Bennett şi alţii, 2002; Lewis, 2004).
Progresul tehnologic a dus la situaţia ca şi în ţările în curs de dezvoltare să fie folosite armele
de foc în locul arcurilor şi suliţelor pentru a vâna. Bărcile de pescuit, puternic motorizate, şi im-
ensele vase fabrică, colectează peştele din oceane pentru a-l vinde pe piaţa mondială. Micii pes-
cari au acum motoare pe bărci sau canoe, ceea ce le permite să pescuiască pe arealele mai mari
în timp mai scurt. Astfel, chiar şi în societăţile preindustriale, exploatarea intensă a condus la de-
clinul şi dispariţia unor specii endemice. De exemplu, mantiile ceremoniale ale regilor hawaieni
erau făcute din penele păsării mamo (Drepanis sp.), acum extinctă. Pentru o singură mantie se
foloseau penele a 70 000 de păsări din această specie.
Deseori societăţile tradiţionale şi-au impus restricţii pentru a evita supraexploatarea resurse-
lor naturale. De exemplu, drepturile pentru anumite teritorii de exploatare erau atent controlate,
iar vânătoarea şi colectarea în anumite areale era interzisă. Existau interdicţii pentru colectarea
femelelor, juvenililor sau animalelor mici. În anumite sezoane ale anului şi părţi ale zilei era in-
terzisă colectarea sau nu era permisă folosirea unor metode mai eficiente. Aceste restricţii ce au
permis societăţilor tradiţionale să exploateze durabil şi pe termen lung resursele comune, sunt
aproape identice cu restricţiile de pescuit impuse în multe ţări industrializate (Colding şi Folke,
2001). Printre cele mai sofisticate restricţii erau acelea ale societăţilor tradiţionale din insulele
Pacificului (Cinner şi alţii, 2005). În aceste societăţi resursele recifului, lagunei şi pădurii erau
definite clar şi posibilele consecinţe ale supraexploatării erau observate repede. Fenomenul este
încă valabil în Tonga, unde numai regelui i se permite să vâneze vulpi zburătoare, pentru că nu-
mărul lor a scăzut dramatic datorită supraexploatării.
Exploatarea în lumea modernă

Azi sunt în vigoare puţine restricţii autoimpuse de utilizare a resurselor. Aproape peste tot re-
sursele sunt exploatate oportunist (Chapman şi Peres, 2001; Jennings şi alţii, 2001). Lipsa con-
strângerilor se aplică la ambele părţi ale scării economice, atât pentru săracii înfometaţi cât şi pen-
244 Capitolul 9
FIG 9.1 (A) Pescarii trag o

(A)
plasă de pescuit pe Insula
Mahe, Seychelles. Astfel
de metode tradiţionale
sunt deseori durabile; (B).
Metodele moderne de co-
lectare, au devenit atât de
eficiente încât capturile
distrug serios populaţiile.
În acest caz, cantităţi ridi-
cate de heringi sunt arun-
cate în cala unui vas de
pescuit, în Sitka, Alaska.
De remarcat numărul mare
al vaselor din acest golf (A,
Fotografie © G. J.
James/Biological Photo
Service; B, Fotografie ©
Gary C. Will/ Visuals
Unlimited).
(B)
tru bogaţii lacomi. Din capitolul precedent, am reţinut modul în care corporaţiile şi statele dez-
voltate exploatează resursele naturale pentru a obţine profit. Dacă există cerere pentru un produs,
localnicii îl vor căuta în mediu pentru a-l vinde. Uneori comunităţile tradiţionale pot vinde drep-
turile pentru o resursă, o exploatare minieră de exemplu, chiar şi pentru o sumă mică de bani, pen-
tru a-şi cumpăra bunuri strict necesare. În spaţiile rurale, tradiţiile ce reglementează extracţia pro-
duselor naturale au slăbit în intensitate. Sate întregi sunt mobilizate pentru a colecta sistematic
plantele şi animalele din păduri. Acolo unde au existat valuri de migraţii, tulburări sociale sau răz-
boaie, exploatarea se face fără nici o restricţie. În ţările care s-au confruntat cu conflicte civile,
precum Somalia, fosta Iugoslavie, RD Congo, armele de foc au ajuns pe mâna populaţiei din me-
diul rural. Prăbuşirea reţelelor de distribuţie a alimentelor în asemenea ţări conduc la vulnerabi-
lizarea resurselor mediului (Hart şi Hart, 2003). Cel mai eficient vânător ucide cele mai multe ani-
male, vinde cea mai multă carne şi face cei mai mulţi bani pentru sine şi familia sa. Uneori
animalele sunt ucise doar pentru antrenament sau pentru a protesta faţă de regimul de protecţie
al unei specii.

Vânătorii din ţările în curs de dezvoltare se deplasează în zonele recent defrişate, în parcuri
naţionale şi în alte spaţii din apropierea drumurilor unde, legal sau ilegal, împuşcă, capturează
sau colectează mamifere sălbatice, pe care apoi le vând pentru carne. Populaţiile de primate mari,
precum gorilele şi cimpanzeii, ungulatele şi alte mamifere, pot fi reduse numeric prin vânătoare
cu circa 80% sau pot chiar să dispară. Populaţiile cele mai vulnerabile sunt cele care se găsesc
la câţiva km de drum (Peres şi Lake, 2003). Se estimează că vânătorii colectează animale cu o
rată de şase ori mai mare decât capacitatea de suport a populaţiilor. Rezultatul este apariţia unor
păduri fantomă: spaţii cu comunităţi de plantelor intacte, dar în care lipsesc comunităţile de ani-
male (Milius, 2005). Declinul populaţiilor animale, cauzat de vânătoarea intensivă a lor, a fost
denumit criza cărnii de vânat mai ales în Africa (cunoscută prin expresia bushmeat - termen
utilizat pentru a numi carnea animalelor sălbatice ucise pentru nevoile populaţiei locale sau în sco-
puri comerciale) (Fig 9.2). Consumarea primatelor creşte posibilitatea transmiterii de noi boli po-
pulaţiilor umane. Dovezi recente arată că în Africa costieră exportul masiv de peşte către pieţele
europene creează o cerere foarte mare pentru carnea speciilor sălbatice locale (Brashares şi alţii,
2004).
Soluţiile pentru rezolvarea acestor situaţii includ restricţionarea vânzării şi transportului
cărnii speciilor sălbatice, controlul vânzării armelor de foc şi muniţiei, închiderea drumurilor fo-
restiere după terminarea exploatărilor, impunerea unui statut de protecţie pentru speciile cheie ame-
ninţate, stabilirea unor zone în care vânătoarea este prohibită şi cel mai important, identificarea
surselor alternative de proteine pentru a reduce cererea de carne (Milner-Gulland şi Bennett, 2003;
Bushmeat Crisis Taskforce, 2004; Pearce, 2005; Wilkie şi alţii, 2005). În vederea atingerii aces-
tor deziderate au fost iniţiate proiecte ce pleacă de la premisa: Comunităţile bazate pe existenţa
unor ferme ce oferă siguranţă alimentară şi surse alternative de venit la vânatul ilegal pot con-
tribui în mod pozitiv la protecţia naturii (Lewis, 2004). Totuşi rămâne de văzut dacă existenţa unor
pieţe legale pentru carnea de vânat şi creşterea producţiei domestice vor reduce presiunea prin
vânătoare asupra populaţiilor sălbatice.
Supraexploatarea resurselor se manifestă
rapid mai ales atunci când se dezvoltă o piaţă co-
mercială pentru speciile care înainte erau neex-
ploatate sau folosite doar local. Comerţul legal şi
ilegal este responsabil de declinul multor specii.
Comerţul mondial cu specii sălbatice este evaluat
la peste 10 miliarde dolari pe an, neincluzând aici
peştii comestibili. Unul din exemplele clasice
este comerţul internaţional cu blănuri care a cau-
zat reducerea severă a populaţiilor de şinşila
(Chinchilla sp.), vicunia (Vicunga vicunga),
vidră uriaşă (Pteronura brasiliensis) sau de fe-
line. Colectarea intensivă a fluturilor de către co-
FIG. 9.2 Vânătorii încep cu cele mai mari animale şi apoi

îndepărtează succesiv animalele mijlocii şi mici, până
când se ajunge la o pădure goală. Maimuţa din această
fotografie este un guenon cu coada roşie (Cercopithecus
ascanius)(foto © Martin Harvey/ Alamy).

246 Capitolul 9
lecţionari, a orhideelor, cactuşilor şi a altor plante de către horticultori, a moluştelor marine de

către colecţionari şi a peştilor tropicali pentru acvarii, sunt exemple de comunităţi biologice ce
se confruntă cu o cerere internaţională imensă (Tabel 9.1). Se estimează că la nivel mondial 500-
600 milioane de peşti tropicali sunt vânduţi pentru acvarii, tot atât de mulţi fiind ucişi în timpul
colectării şi transportului (Simpson, 2001). Mulţi indivizi aparţinând speciilor rare, precum urşii
şi tigrii, sunt ucişi pentru a obţine organe sau părţi ale corpului utilizate îndeosebi în Asia de Est
în scopuri medicale şi afrodisiace. Majoritatea exportatorilor provin din ţările în curs de dezvol-
tare, mai ales din cele tropicale, importatorii principali fiind ţările dezvoltate, cum ar fi Canada,
China, U.E., Hong Kong, Japonia, Singapore, Taiwan şi Statele Unite ale Americii. Comerţul in-
ternaţional cu alte specii are proporţii asemănătoare, anual fiind vândute circa 35 000 de primate,
250 000 şerpi, 80 000 de papagali.
Într-o încercare de a reglementa şi restricţiona acest tip de comerţ, multe specii în declin sunt
listate ca protejate prin Convenţia asupra Comerţului Internaţional cu Specii Ameninţate
(Convenţia CITES). Listarea unor specii sau grupuri de specii prin CITES a oferit de multe ori
protecţie împotriva exploatărilor ulterioare.
Pe lângă comerţul legal, surprinzător de mare, comerţul ilegal cu specii sălbatice aduce şi el
miliarde de dolari. Piaţa neagră este susţinută de către localnicii săraci, vameşii corupţi, vânză-
torii şi cumpărătorii bogaţi, indiferenţi faţă de sursa din care cumpără. Se poate considera că acest
tip de comerţ, are practici şi actori implicaţi, asemănătoare cu traficul ilegal de droguri şi arme.
Confruntarea cu cei ce perpetuează activităţi ilegale a devenit o sarcină importantă şi periculoasă
a agenţiilor internaţionale ce aplică legea.
Modelul supraexploatării plantelor şi animalelor este în multe cazuri similar. Este identificată
o resursă naturală, se dezvoltă o piaţă comercială pentru acea resursă, populaţia locală este mo-
bilizată pentru a extrage şi vinde acea resursă. Primele venituri obţinute sunt folosite pentru a cum-
păra arme, bărci, camioane, unelte sau orice va ajuta la ex-
tragerea mai rapidă a resursei. Se dezvoltă astfel o reţea de
transport sub formă de drumuri, cargouri şi avioane pen-
tru a conecta culegătorii, cumpărătorii şi pe cei ce depo-
zitează resursele. Pe măsură ce proviziile scad, preţul
creşte, creând o motivaţie puternică pentru supraexploa-
tarea resursei. Resursa este extrasă atât de mult încât de-
vine rară sau chiar dispare, iar piaţa se reorientează către
exploatarea unei altei specii sau regiuni. Pescuitul comer-
cial şi vânătoarea balenelor demonstrează acest model, în
care industria foloseşte o specie după alta până la punctul
obţinerii unor venituri mici, proces ce este denumit şi
pescuit în lanţul trofic (Caseta 9.1).
Un exemplu grav este creşterea cererii pentru căluţi de
mare (Hippocampus sp.) (Fig. 9.3) în China. Chinezii fo-
losesc căluţi de mare uscaţi în medicina tradiţională, pen-
tru că se aseamănă cu dragonii şi cred că au puteri tămă-
duitoare. Anual în China se consumă circa 45 tone de
FIG. 9.3 Căluţi de mare sunt folosiţi ca căluţi de mare, aproximativ 16 miliarde de indivizi.
ingredient în medicina chineză, din
această cauză fiind supracolectaţi Populaţiile de căluţi de mare din întreaga lume sunt deci-

9_capitol:1_conbio
05.05.2008
TABEL 9.1 Principalele specii sălbatice vizate de comerţul mondial

Grup Număr de specii comercializate
23:02
anuala Comentarii
Primate 35 000 Cel mai des utilizate în cercetări medicale; utilizate ca animale
de companie, la circ, în colecţii private.
Păsări 2–5 milioane La zoo şi ca animale de companie. Comerţul legal sau ilegal cu papa-
Page 247
gali este de circa 80 000 de păsări anual.

Reptile 2–3 milioane La zoo şi ca animale de companie. Comerţ cu 10-15 milioane piei.
Utilizate în peste 50 mil. produse (cel mai adesea din libertate, dar şi
crescute în ferme
Peşti ornamentali 500–600 milioane Cei mai mulţi peşti tropicali de apă sărată, provin din libertate şi
adesea sunt capturaţi ilegal, prin metode care distrug alte specii
şi mai ales coralii
Recife de corali 1 000–2 000 tone Coralii sunt exploataţi distructiv, pentru a fi utilizate ca decor
sau bijuterii.

Orhidee 9–10 milioane Circa 10% din comerţul internaţional se face cu indivizi din
libertate, uneori încălcând reglementările legale.
Cactuşi 7–8 milioane Circa 15% din comerţul cu cactuşi se face cu indivizi din libertate
producând pierderi ecosistemelor aride, fragile.
Sursa: date după Hemley, 1994, WRI, 2000, WRI, 2005.

a
Cu excepţia recifelor de corali se prezintă numărul de indivizi.
Supraexploatarea, speciile invazive şi bolile

247
248 Capitolul 9
CASETA 9.1- BALENELE PERICLITATE: SE ÎNREGISTREAZĂ O

REVENIRE?
Balenele sunt printre cele mai mari an din mările tropicale până în cele po-
şi inteligente animale de pe Pământ, cu lare. Multe specii au devenit atât de rare
organizare socială şi sisteme de comu- încât găsirea lor în ocean este echiva-
nicare complexe. Descoperirea siste- lentul căutării acului în carul cu fân.
mului de sunete unice ale balenelor a Populaţiile multor specii, printre care
aprins imaginaţia publicului, rezultând o balena albastră (Balaenoptera muscu-
susţinere puternică pentru cercetarea şi lus), balena de Groenlanda (Balaena
aplicarea unor măsuri legale de protec- mysticetus), balena cu cocoaşă
ţia lor. Oare odată cu suportul crescut al (Megaptera novaenglie), balena cenuşie
publicului s-a îmbunătăţit cu adevărat şi (Eschrichtius robustus) şi balenele ade-
situaţia balenelor? vărate (Eubalaena glacialis, E. japo-
Oamenii de ştiinţă au început abia nica şi E australis), au mai puţin de 35
recent să înţeleagă complexitatea com- 000 de indivizi împreună (Myers, 1993;
portamentului şi ecologiei balenelor Sea World, 2000).
pentru că studiul acestor specii este di- Puţini prădători din oceane sunt ca-
ficil de realizat. Dispozitivele de urmă- pabili să înfrunte balenele, aşa că ame-
rire radio folosite în mod normal pentru ninţarea cea mai mare la adresa lor în ul-
animalele terestre sunt greu de utilizat în timele patru secole au reprezentat-o
apă, indivizii şi populaţiile fiind dificil oamenii. Până în urmă cu numai 20 de
de observat. Balenele au adesea un teri- ani, vânătoarea comercială a lor a fost
toriu mare, călătorind în decursul unui singurul factor care a condus la declinul
Numărul balenelor pescuite

Număr de indivizi
Specii înainte de exploatarea Număr actual Dieta principală
BALENE ADEVĂRATE
balena albastră 200 000 9 000 placton
balena de Groenlanda 56 000 8 200 placton
balena cu înotătoare 475 000 123 000 placton, peşte
balena cenuşie (din Pacific) 23 000 21 000 crustacee
balena cu cocoaşă 150 000 25 000 placton, peşte
balena minke 140 000 850 000 placton, peşte
balena nordică necunoscut 1 300 placton
balena sei 100 000 55 000 placton, peşte
balena australă 100 000 1 500 placton
BALENE CU DINŢI
beluga necunoscut 50 000 peşte, crustacee
narval necunoscut 35 000 peşte, sepii
caşalot 2 400 000 1 950 000 peşte, sepii
Sursa: După, Myers, 1993; Sea World, 2000.

a
Numărul de indivizi din populaţii înainte de exploatarea comercială este speculativ; cercetările recente indică faptul că
acesta ar putea fi mult mai mare pentru toate speciile (Roman şi Palumbi, 2003).

Specii tot mai mici de ba-

30000
lene sunt exploatate pe mă-
sură ce speciile mari se
balena albastră
apropie de pragul extincţiei.
balena cu înotătoare
Capturi (număr de balene)
20000
saivalul
10000
balena minke
0
1930 1940 1950 1960 1970 1980
An
speciilor de balene mari - o situaţie din ternaţional din 1935, moment la care
care multe specii şi-au revenit încă erau reduse la mai puţin de 5% din
(Clapham şi alţii, 2003). abundenţa lor iniţială. În 1946, pentru a
Vânătoarea comercială a început în reglementa această activitate statele con-
secolul XVI, atingând apogeul în seco- fruntate cu dispariţia acestora şi a altor
lul XIX şi începutul secolului XX, când specii importante au creat Comisia
fanoanele, uleiul de caşalot şi uleiul pro- Internaţională a Vânătorii de Balene
venit din grăsimea balenelor au devenit (International Whaling Commission -
produse comerciale importante pe pie- IWC). În 1974, IWC a instituit pentru
ţele internaţionale. Unele specii vânate unele specii interdicţii parţiale în anu-
preferenţial au fost aduse în pragul ex- mite părţi ale lumii. Aceste reguli au
tincţiei. Balenele adevărate, numite aşa fost atât de des violate încât în 1986
pentru că erau încete şi uşor de capturat, IWC a instituit un moratoriu împotriva
asigurau până la 150 de barili de ulei şi vânătorii comerciale a balenelor din în-
fanoane din belşug, fiind preferate de treaga lume, în ciuda protestelor unor
vânători. Au fost primele balene ce au state precum Japonia, Norvegia, Rusia şi
suportat presiunea industriei. Pe măsură Islanda. Unele din aceste state au conti-
ce acestea au scăzut numeric în secolul nuat vânătoarea, găsind o portiţă în acor-
al XVIII-lea, vânătorii s-au reorientat dul IWC prin care pentru studii ştiinţi-
către alte specii: balena cenuşie, balena fice se permite vânătoarea unor specii
cu cocoaşă, balena de Groenlanda şi mai abundente de balene, precum balena
târziu către balena albastră (Darling, minke, însă de obicei se vânează mai
1988). multe exemplare decât permite acordul
(Clapham şi alţii, 2003). Flota japoneză
Vânătoarea balenelor adevărate a
fost scoasă în afara legii prin acordul in- continuare

250 Capitolul 9

prinde acum circa 400 de balene minke rizare bioacustică sunt folosite pentru a
pe an. Mai mult, vânătorii ucid frecvent ţine bărcile de pescuit departe de zo-
specii protejate, deseori cu acordul tacit nele de hrănire de pe coasta New
al guvernelor lor (Taylor şi Dunstone, England.
1996; Twiss şi Reeves, 1999). Cu toate Multe cetacee prea mici pentru uti-
aceste probleme numărul exemplarelor lizare comercială, precum delfinii albi şi
ucise anual a scăzut simţitor după insti- bruni au înregistrat declinuri populaţio-
tuirea interdicţiei din 1986. nale substanţiale ca rezultat al capturilor
De la instituirea interdicţiei, speciile intenţionate şi accidentale. Pe măsură
au avut rate de recuperare variate. ce peştii dispar datorită supracolectării,
Balenele adevărate, deşi protejate din oamenii vânează în număr tot mai mare
1936, nu şi-au refăcut încă populaţiile delfini (Parfit, 1995). Alte mamifere ma-
nici în Atlanticul de Nord, nici în rine rare, precum lamantinii, sunt de
Pacificul de Nord. Pe de altă parte, po- asemenea vizate de pescari. Capturile
pulaţiile de balene cu cocoaşă, s-au du- accidentale ale vaselelor de pescuit co-
blat în anumite areale faţă de anii 1960, mercial determină încă un procent ridi-
cu o creştere de aproape 10% pe an. cat de mortalitate a delfinilor. Delfinii
Balenele cenuşii de Pacific se pare că s- din apele tropicale din estul Oceanului
au recuperat, ajungând la nivelele ini- Pacific sunt vulnerabili îndeosebi la pes-
ţiale de circa 23 000 de exemplare, după cuit deoarece urmăresc bancurile de ton,
ce vânătoarea le redusese numărul la mii de delfini murind în plasele de pes-
sub 1 000. În ciuda continuării vânăto- cuit. Pentru a limita prinderea şi ucide-
rii, balenele minke se pare că s-au refă- rea accidentală a delfinilor, se eliberează
cut, număr de indivizi fiind estimat la certificate care să ateste că tonul a fost
850 000. capturat folosind metode prietenoase
Deşi interzicerea vânătorii a redus pentru delfini şi etichetarea tonului prins
mult ameninţarea directă, există şi alţi cu astfel de metode.
factori ce contribuie la mortalitatea ba- Balenele mici şi delfinii ce trăiesc în
lenelor. Populaţia de balene adevărate habitate de estuar şi de râu se confruntă
din Atlanticul de Nord prezintă un risc cu ameninţări suplimentare pentru că
mare de dispariţie, fiind estimată la 350 aceste areale sunt intens folosite în
de indivizi, mult mai puţin decât mări- transporturi, crescând posibilitatea de
mea ei iniţială (Kraus şi alţii, 2005). apariţie a unor daune directe, în urma
Balenele adevărate tind să ignore bărcile coliziunii sau capturărilor, şi indirecte,
când se hrănesc la suprafaţă şi sunt ră- provocate de poluarea chimică şi so-
nite în urma coliziunii cu navele sau se noră. Cetaceele mici par a fi extrem de
prind în plasele de pescuit. Recent s-a sensibile la poluanţii şi compuşii cance-
încercat limitarea rănirilor şi mortalită- rigeni (îndeosebi metale grele şi pesti-
ţii legate de activităţile umane prin in- cide), ce sunt prezenţi în concentraţii
terzicerea plaselor pentru branhii în mai mari în râuri şi apele portuare, decât
Florida. În plus informaţiile privind dis- în marea deschisă. Mostrele prelevate de
tribuţia balenelor obţinute prin monito- la beluga (Delphinapterus leucas) ce

trăieşte în apele fluviului Sfântul În anii următori, balenele şi oamenii

Laurenţiu, conţin concentraţii de PCB vor intra în conflict pentru resursele ma-
cancerigeni de la 10 până la 100 de ori rine. Balenele din toate speciile con-
mai mari decât cele din oceanul Arctic sumă peştele pe care flotele comerciale
(Beland, 1996). Expunerea pe termen îl colectează intensiv în Atlanticul de
lung la nivele crescute ale poluării are Nord, ducând bancurile de cod şi egre-
consecinţe importante asupra sănătăţii fin (Melanogrammus aeglefinus) până la
cetaceelor de râu: autopsierea a peste colaps populaţional. Sonarele puternice,
70 exemplare de beluga din Golful testate de marina Statelor Unite ale
Sfântul Laurenţiu arată că rata canceru- Americii, par a fi responsabile pentru re-
lui printre acestea era de două ori mai centele eşuării ale balenelelor pe plaje.
mare decât cea din rândul oamenilor, Pe măsură ce colectarea resurselor ma-
cancerul gastrointestinal fiind forma cea rine devine mai eficientă şi habitatele
mai răspândită. Bolile găsite la aceste marine sunt mai afectate de activităţile
animale - inexistente la cele din Oceanul umane sau chiar distruse. În consecinţă,
Arctic - includ ulcere stomacale perfo- vot fi tot mai greu de găsit strategii efi-
rate, leziuni ale glandelor tiroidă şi su- ciente de conservare a balenelor şi altor
prarenală şi o incidenţă mare a infecţii- specii marine.
lor.
mate pentru a satisface cererea crescândă, prin urmare comerţul internaţional cu această specie
este acum atent monitorizat şi reglementat prin tratate internaţionale (Foster şi Vincent, 2005).
Un alt exemplu este comerţul mondial cu picioare de broaşte: Indonezia exportă anual pi-
cioarele a 94 până la 235 milioane de broaşte în ţările Europei Occidentale pentru mâncăruri se-
lecte. Nu există informaţii asupra modului în care această colectare intensivă afectează popula-
ţia broaştelor, iar uneori numele speciilor de pe etichetele de transport sunt greşite, fapt ce
generează dificultăţi în cuantificarea extinderii problemei (Veith şi alţii, 2000). Statele Unite ale
Americii exportă şi importă milioane de amfibieni şi reptile în fiecare an pentru mâncare, ca ani-
male de companie sau produse de îmbrăcăminte, multe transporturi neavând nici măcar identi-
ficate speciile conţinute (Schlaepfer şi alţii, 2005). Astfel de exploatări intense conduc la declin,
totuşi în multe situaţii speciile se pot reface, dacă exploatarea încetează (Fig. 9.4).
Producţia durabilă maximă

Guvernele şi agenţii economici afirmă deseori că pot evita supracolectarea speciilor naturale
prin aplicarea unui management ştiinţific modern. Pentru a descrie producţia durabilă maximă
s-a dezvoltat o literatură bogată privind managementul cinegetic, piscicol şi forestier: cantitatea
cea mai mare dintr-o resursă, cum ar fi tonul de Atlantic (Thunnus thynnus), ce poate fi colec-
tată în fiecare an şi compensată prin creşterea naturală, fără a aduce daune populaţiilor (Jennings
şi alţii, 2001). Pentru a estima producţia maximă durabilă (Y max), se folosesc rata maximă de
creştere a populaţiei (r) şi capacitatea de suport (B, maximul populaţiei sau biomasei suportate
de un areal) (Essington, 2001; Saltz, 2001). Aceasta apare de obicei când mărimea populaţiei este
de circa jumătate din valoarea maximă. Producţia maximă durabilă poate fi estimată astfel:
Ymax= rB/4
Într-o populaţie în creştere cu r având o valoare de 2 (populaţia este capabilă să se dubleze
252 Capitolul 9
Intensitatea recoltării
0%
25%
50%
75%
100%
2.0
1.8
Procent din densitatea iniţială (1998)
1.6
1.4
1.2
1.0
0.8
0.6
0.4
0.2
0.0
1997 1998 1999 2000 2001
An recoltă
FIG. 9.4 Neopicrorhiza este o plantă medicinală himalaiană ce dispare

rapid datorită supracolectării. În parcelele experimentale densitatea a fost
redusă în 1988 prin intensităţi diferite ale colectării. După ne- colectare sau
colectare redusă (25%), densitatea a crescut în următorii 3 ani. Densitatea
a rămas redusă după colectarea intensivă (75-100%) fiindcă aproape toate
plantele colectate au fost îndepărtate şi în locul lor au crescut alte specii
(după Ghimire şi alţii, 2005).
în fiecare an până atinge capacitatea de suport), în teorie ar putea fi colectată anual jumătate din
biomasă. În situaţiile atent monitorizate, unde resursele pot fi cuantificate, precum plantaţiile, poate
fi atinsă producţia durabilă maximă. Totuşi, în situaţiile reale, colectarea unei specii la producţia
teoretică maximă durabilă nu este posibilă datorită unor factori precum condiţiile climatice, bo-
lile, colectarea ilegală şi daunele aduse în timpul colectării (Ravenal şi alţii, 2004). Încercările de
colectare la nivele înalte conduc deseori la declinul brusc al populaţiilor (Ghimire şi alţii, 2006).
Managementul resurselor marine pune în evidenţă câteva din problemele importante ce pot apă-
rea din extragerea producţiilor maxime durabile.
Problemele legate de managementul resurselor naturale: studiu de caz

pescuitul
La nivel mondial, 1/3 din fondurile piscicole importante au fost clasificate ca suprapescuite
(Pauly şi Maclean, 2003; U.S. Comission of Ocean Policy, 2004; Hilbor şi alţii, 2006). Drept ur-
mare în multe ţări în curs de dezvoltare a scăzut consumul de peşte, o sursă importantă de pro-
teine a populaţiei locale. Industria pescuitului foloseşte teoria producţiei maxime durabile pen-
tru a-şi argumenta poziţia că actualele nivele de colectare a tonului din Atlantic, de exemplu, pot
fi menţinute, deşi populaţiile au scăzut cu 97% în ultimii ani (Safina, 1993; www.bigmarine-

fish.com). Pentru a satisface interesele oamenilor locali de afaceri şi a proteja locurile de muncă,
guvernele stabilesc deseori limite de colectare maxime, rezultând o deteriorare a resursei pisci-
cole. Este dificil de ajuns la un acord internaţional, şi de monitorizat respectarea limitei de pes-
cuit, deoarece speciile migrează peste graniţe naţionale şi traversează ape internaţionale.
Colectarea ilegală poate fi o sursă suplimentară de presiune, de care nu se ţine seamă în statisti-
cile oficiale (Berkes şi alţii, 2006), aşa cum s-a întâmplat cu vânarea balenelor şi pescuitul din
apele Antarctice. În timpul pescuitului poate fi afectat un procent însemnat de juvenili. O altă di-
ficultate apare atunci când ratele de colectare sunt păstrate constante, deseori pe baza unor esti-
mări optimiste ale resurselor de biomasă, chiar dacă nivelul resursei fluctuează. O rată de pes-
cuit ridicată, înregistrată într-un an în care stocurile sunt scăzute datorită condiţiilor climatice, poate
reduce drastic populaţia sau chiar distruge specia. Pentru a proteja speciile de la extincţie, gu-
vernele închid tot mai des locurile de pescuit în speranţa că populaţiile se vor reface (Safina, 2001).
De exemplu, flota canadiană de pescuit a continuat să colecteze cantităţi mari de cod din
Newfoundland în anii '80, chiar dacă populaţia de cod scădea. Drept urmare, codul a ajuns la 1%
din numărul de indivizi iniţiali, guvernul canadian fiind forţat să oprească pescuitul în 1992, des-
fiinţând 35 000 de locuri de muncă (MEA, 2005).
Multe astfel de exemple demonstrează că managementul bazat pe modelele matematice
simpliste ale producţiei durabile maxime sunt adesea neadecvate şi ineficace în lumea reală.
Modelele de producţie ar trebui folosite în primul rând pentru a cunoaşte evoluţia stocurilor de
peşte, nu pentru a determina un nivel de exploatare. În viitor se cere o monitorizare constantă a
stocurilor de peşte şi abilitatea de a ajusta ratele de colectare funcţie de fiecare caz în parte. Odată
ce presiunea exploatării este îndepărtată prin restricţii impuse de guverne, ar trebui ca stocurile
de peşte să se refacă. Deoarece densitatea peştilor poate fi prea scăzută pentru o reproducere de
succes, poate exista o competiţie a speciilor sau mai mulţi ani pot fi nepotriviţi pentru reprodu-
cere, în unele cazuri, stocurile de peşte nu s-au recuperat mulţi ani după oprirea pescuitului.
Pentru multe specii marine, exploatarea directă este mai puţin importantă decât efectul indi-
rect al pescuitului comercial (Chuenpagdee şi alţii, 2003; Kappel, 2005; Read şi alţii, 2006). Multe
vertebrate şi nevertebrate marine sunt capturate accidental, capturile secundare din timpul pes-
cuitului fiind deseori ucise sau rănite. Aproximativ 25% din captură este aruncată înapoi în mare,
unde moare. Declinul calcanilor şi a milioane de păsări marine a fost legat de astfel de capturări
secundare. Numărul uriaş de ţestoase şi delfini ucişi de navele comerciale de pescuit în urma cap-
turilor secundare, a generat un protest public şi a dus la dezvoltarea unor plase îmbunătăţite care
reduc posibilitatea producerii capturilor accidentale. Chiar şi aşa multe animale marine mor când
se încurcă în echipamentele de pescuit aruncate sau pierdute.
Cum se poate opri supraexploatarea?

Pe măsură ce multe specii supraexploatate devin rare, exploatarea lor nu va mai fi viabilă eco-
nomic, putând astfel avea şansa refacerii. Din păcate, populaţiile multor specii, precum rinoce-
rii şi unele feline mari, au fost deja reduse sever numeric, prin acţiunea combinată a vânătorii şi
distrugerii habitatelor. Pentru a le mai putea salva, eforturile de conservare trebuie să fie extrem
de bine cântărite. În unele cazuri, raritatea duce la creşterea cererii: pe măsură ce rinocerii devin
mai rari, preţul cornului lor creşte, fâcându-l un articol comercial mai valoros pe piaţa neagră. În
zonele rurale ale ţărilor în curs de dezvoltare, oamenii disperaţi caută asiduu indivizi din specii
de plante şi animale remarcabile, pentru a le colecta şi vinde, asigurând astfel hrana familiei lor.
254 Capitolul 9
Găsirea metodelor de protejare a indivizilor rămaşi este în astfel de cazuri o prioritate pen-
tru conservaţionişti. Proiectele ce leagă conservarea biodiversităţii de dezvoltarea economică lo-
cală reprezintă o abordare justă. În unele cazuri, legătura poate fi făcută prin recunoaşterea co-
lectării durabile a resurselor naturale, printr-o certificare specială ce permite producătorilor să
primească un preţ mai mare pentru produsul lor. Producţiile certificate de lemn sau cafea apar deja
pe piaţă, dar rămâne de văzut dacă vor avea un impact pozitiv semnificativ asupra biodiversită-
ţii (Gulbrandsen, 2005). Pentru a conserva speciile supracolectate trebuie înfiinţate parcuri na-
ţionale, rezervaţii naturale, sanctuare marine sau alte arii protejate. Când poate fi redusă sau oprită
colectarea prin aplicarea unor reglementări internaţionale, precum Convenţia CITES sau alte re-
glementări naţionale comparabile, speciile pot fi capabile să se refacă. Vidrele, ţestoasele marine,
elefanţii, anumite specii de balene s-au refăcut cu succes, fiind exemple remarcabile pentru a de-
monstra eficienţa acestor acţiuni.
Specii invazive
Activităţile umane au determinat distribuţia actuală a speciilor, depăşindu-se barierele bio-
geografice naturale din trecut. Această nouă distribuţie a speciilor, omogenă, este semnificativ di-
ferită faţă de trecut, astfel că oamenii de ştiinţă consideră că s-a intrat într-o nouă eră geologică
ce ar putea fi numită Homogenocen. Speciile exotice sunt acele specii care se întâlnesc în afara
arealului, aduse prin activităţi antropice. Majoritatea speciilor exotice nu reuşesc să colonizeze
spaţiile în care au fost introduse, deoarece noul mediu nu este potrivit nevoilor lor. Totuşi, un anu-
mit procent din aceste specii reuşesc să se stabilească în noile areale, multe dintre ele putând fi
considerate şi specii invazive, deoarece se dezvoltă pe seama speciilor native (McNeely, 2004;
Knapp et al, 2005; Simberloff şi alţii, 2005; Anastasiu şi Negrea, 2005; Parker şi alţii, 2006). Aceste
specii invazive pot înlocui speciile native prin efectul competiţiei pentru resursele limitate.
Speciile de animale, pot prăda speciile native până la extincţie sau pot modifica habitatul până
la punctul de la care speciile native nu mai pot supravieţui. Speciile exotice invazive reprezintă
o ameninţare pentru 49% din speciile periclitate în Statele Unite ale Americii, cu impact deose-
bit de sever asupra păsărilor şi plantelor (Wilcove şi alţii, 1998). Se estimează că miile de specii
adventive din Statele Unite ale Americii produc daune şi pierderi, însumând 137 miliarde dolari
pe an (Pimentel şi alţii, 2000b). Introducerea multor specii în habitate noi s-a făcut astfel:
· Coloniştii au eliberat sute de specii de păsări şi mamifere europene în locuri precum

Noua Zeelandă, Australia, America de Nord şi Africa de Sud, pentru ca peisajul să le pară fa-
miliar şi a-şi asigura vânatul. Numeroase specii de peşte (păstrăv, biban, caras) au fost răs-
pândite pentru a asigura hrana şi recreerea.
· Au fost introduse şi cultivate ca specii ornamentale, agricole, de pajişte sau stabiliza-

toare de sol un număr mare de specii de plante. Multe dintre acestea au scăpat din locul în care
au fost cultivate şi au creat comunităţi locale. Odată cu dezvoltarea acvaculturii tot mai multe
specii de peşti vor scăpa şi vor deveni invazive în mediile marine şi de apă dulce (Chapman
şi alţii, 2003).
· Speciile pot fi deseori transportate neintenţionat. De exemplu, seminţele plantelor rude-

rale sunt recoltate accidental cu cele comerciale, încolţind în locaţii noi: şobolanii, şerpii se
ascund pe vapoare şi avioane, iar organismele parazite şi insectele călătoresc cu speciile lor

gazdă, mai ales pe frunzele, rădăcinile şi solul plantelor din ghivece. Vasele transportă frec-
vent specii exotice în apele de balast, eliberând în locaţii noi un număr mare de bacterii, vi-
rusuri, alge, nevertebrate şi peşti de talie mică. Vasele mai mari pot avea până la 150 000 t
de ape de balast (Ruiz şi alţii, 2001). Studiind apele de balast eliberate de nave în Golful
Coos (Oregon, SUA) s-a constatat că acestea conţin 367 de specii marine prezente în apele
japoneze (Carlton şi Geller, 1993). Guvernele multor state dezvoltă în prezent reglementări
pentru reducerea posibilităţii ca odată cu apele de balast să transporte specii alohtone, cum
ar fi regula ca navele să-şi schimbe apele de balast, la 320 km în larg, în ape adânci, înainte
de a acosta într-un port.
· Atunci când o specie exotică devine invazivă, o soluţie des aplicată este eliberarea de spe-
cii de animale prădătoare, din arealul ei natural, specii ce o vor consuma, controlând astfel
populaţia exotică. Deşi controlul biologic poate avea succes, există cazuri în care un agent
biologic de control nu îşi atinge ţinta sau devine el însuşi invaziv, atacând şi speciile native.
De exemplu, o specie de muscă parazită (Compsilura cocinnata) introdusă în America de
Nord pentru a controla specia invazivă omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar) s-a
constatat că parazita şi alte peste 200 de specii native de molii, în multe cazuri reducându-
le dramatic populaţia.
· Într-un alt exemplu, o gărgăriţă (Rinocyllus conicus), introdusă în America de Nord pen-
tru a controla ciulinele european (Carduus sp.) invaziv, s-a constat că atacă ciulinii americani
nativi (Cirsium sp.) şi ameninţă populaţiile câtorva specii rare (Louda şi alţii, 2003)
În vederea minimizării posibilităţii unor astfel de efecte, speciile considerate a fi agenţi bio-
logici de control, trebuie testate înainte de eliberare pentru a se determina dacă se vor hrăni numai
cu speciile ţintă. În majoritatea cazurilor, astfel de teste au avut succes în prognozarea efectelor
directe pe termen scurt ale agenţilor biologici. Există şi situaţii în care prognozele au fost infir-
mate sau în care nu se efectuează nici un test înainte de eliberare, pentru a evalua efectele potenţiale
asupra comunităţii datorate introducerii unor noi specii în mediu.
Multe părţi ale lumii sunt puternic afectate de prezenţa speciilor exotice. În Statele Unite ale
Americii s-au înregistrat peste 20 de specii de mamifere, 97 specii de păsări, 70 specii de peşti,
88 specii de moluşte, 2 000 specii de specii de plante şi 2 000 specii de insecte, considerante in-
vazive (Fig. 9.5). Plantele perene exotice domină multe zone umede nord-americane: răchita-
nul (Lythrum salicaria), domină mlaştinile din estul Americii de Nord, în timp ce mâna Maicii
Domnului (Lonicera japonica) formează tufişuri dense în luncile din SE Statelor Unite. În sudul
100 2,000
Moluşte Plante
90 1,800
Peşti Insecte
Număr cumulat de specii
Număr cumulat de specii
80 1,600
70 1,400
60 1,200
50 1,000
40 800
30 600
20 400
10 200
0 0
1790 1840 1890 1940 1990 1790 1840 1890 1940 1990
An An
FIG. 9.5 Numărul speciilor exotice de moluşte, peşti, plante şi insecte din Statele Unite ale Americii a cres-
cut în mod constant de-a lungul timpului (după OTA, 1993).
256 Capitolul 9
Floridei, arborii de melaleuca (Melaleuca quinquenervia) ocupă deja suprafeţe întinse şi cresc ca
suprafaţă cu 16 ha/zi, în timp ce piperul roz (Shinus terebinthifolius) ocupă peste 100 000 ha
(Simberloff şi alţii, 1997; Li şi Norland, 2001). Plantele ierbacee anuale introduse acoperă su-
prafeţe extinse din Vestul Americii de Nord şi sporesc riscul de incendii. Atunci când speciile in-
vazive domină o comunitate, diversitatea speciilor native de plante şi a insectelor ce se hrănesc
cu ele, intră în declin. Dovezi recente arată că plantele invazive pot reduce şi diversitatea specii-
lor de microorganisme din sol (Callaway şi alţii, 2004). Mai mult, speciile invazive reprezintă unele
din cele mai importante buruieni segetale, costându-i pe fermieri zeci de miliarde de dolari pe an
prin pierderi de recoltă şi costuri suplimentare pentru tratamentul cu ierbicide.
Insectele introduse deliberat în mediu, precum albinele (Apis mellifera) şi coleopterul
Rhinocyllus conicus sau accidental precum furnicile roşii (Solenopsis invicta) şi omida păroasă
a stejarului (Lymantria dispar), pot forma populaţii mari. Efectele unor astfel de insecte invazive
asupra faunei native de insecte pot fi devastatoare (Porter şi Savignano, 1990). Gândacul de
Colorado (Leptinotarsa decemlineata) este un coleopter cu habitatul iniţial în Munţii Stâncoşi,
SUA. Introducerea cartofului în cultură a determinat creşterea exponenţială a populaţiilor şi trans-
formarea lui într-o specie invazivă. Astfel, în perioada 1865-1876 a ajuns de pe coasta vestică pe
coasta estică a SUA, de unde a fost transferat în Europa. În România a ajuns în anii 1950
(Ionescu, 1952). De atunci populaţiile s-au menţinut cu efective numeroase şi au determinat pa-
gube importante, iar combaterea lui a condus la degradarea mediului, ca insecticide fiind folo-
site DDT-ul şi compuşi cu arsen (Zabel şi alţii, 2002). În unele localităţi din sudul Statelor Unite
ale Americii, diversitatea speciilor de insecte a scăzut cu 40% în urma invaziei furnicilor roşii,
cu un declin la fel de mare şi pentru păsările native (Fig. 9.6). Introducerea în SUA a râmelor, ori-
ginare din Europa, a determinat dispariţia speciilor native din comunităţile edafice, consecinţele
la adresa comunităţilor biologice din
0.040
sol şi la reciclarea nutrienţilor din li-
abundenţa prepeliţelor (păsări/ore de observare)
tieră fiind grave (Bohlen şi alţii, 2004;

Gundale şi alţii, 2005). Pisicile do-
0.030 mestice pot fi prădătorii cei mai im-
portanţi pentru avifauna şi mamife-
rele mici din proximitatea aşezărilor
0.020 umane. O pisică paşnică în casă poate
deveni un vânător feroce în afara ei.
Pisicile sălbăticite ce vânează pentru
0.010 a-şi asigura hrana sunt extrem de pe-
riculoase pentru comunităţile de pă-
sări şi micromamifere, datorită capa-
cităţii lor de a se deplasa departe de
0 4 8 12 16 20
Număr de ani de la sosirea furnicilor de foc
aşezările umane.
În complexul de ecosisteme al
Mării Negre au pătruns începând cu
FIG. 9.6 Abundenţa prepeliţelor nordice (Colinas virgianus) sfârşitul secolului XIX mai multe spe-
din Texas a scăzut în ultimii 20 de ani ca urmare a apariţiei, fur-
nicii roşii de foc (Selenopsis invicta). Furnicile pot ataca direct cii precum Balanus improvisus, B.
prepeliţele, mai ales în stadiul de juvenili şi le pot concura pen- eburneus, Blackfordia virginica,
tru hrana, cum ar fi insectele (după Allen şi alţii, 1995).
Mercierella enigmatica,

CASETA 9.2- ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC ŞI

CONSERVAREA
Un subiect special pentru conservaţio- potenţial comercial. Există o puternică în-
nişti este utilizarea pe scară tot mai mare a grijorare, mai ales în rândul europenilor, în
organismelor modificate genetic (OMG- privinţa posibilităţii OMG-urilor de a hibri-
uri) în agricultură, silvicultură, acvacultură diza cu speciile înrudite, conducând la for-
şi în tratarea prin bioremediere a deşeurilor marea de plante ierbacee noi sau boli viru-
toxice (Snow şi alţii, 2005). În astfel de or- lente.
ganisme, gene de la o specie sursă au fost De asemenea, folosirea OMG-urilor ar
adăugate organismului modificat genetic, putea dăuna speciilor de insecte, păsări şi or-
folosind tehnici de recombinare a ADN- ganisme din sol, ce trăiesc pe lângă câmpu-
ului. În unele cazuri transferul se poate pro- rile cultivate. Mai mult, oamenii vor asigu-
duce între diferite regnuri, ca atunci când rări că sănătatea nu le va fi afectată, în
gena unei bacterii toxice pentru insecte este special prin apariţia de reacţii alergice, dacă
introdusă într-o specie de cultură cum ar fi vor consuma hrană cu OMG-uri. Faptul că
porumbul. Deja au fost plantate cu OMG su- multe specii cercetate în vederea modifică-
prafeţe însemnate în special în Statele Unite rii genetice (virusuri, bacterii, insecte, fungi
ale Americii, Argentina, China şi Canada, şi crustacee) nu au mai fost folosite în ast-
principalele culturi fiind soia, porumbul, fel de programe, provoacă îngrijorarea mul-
bumbacul şi rapiţa. Speciile de animale motor oameni, guvernele implementând me-
dificate genetic sunt încă un subiect de ex- canisme de control speciale asupra acestor
perimentare, somonii şi porcii prezentând cercetări şi aplicaţii comerciale. OMG-urile
Îngrijorare cu privire la posibilitatea ca Recoltele cu Organisme Modificate
recoltele cu OMG să dăuneze păsărilor, Genetic (OMG) au potenţialul de a
insectelor, organismelor din sol şi produce hrană mai multă şi mai ief-
oamenilor. tină, folosind mai puţine pesticide.
Există o îngrijorare serioasă că aceste
organisme vor hibridiza cu speciile
sălbatice pentru a crea buruieni şi boli
noi ,vor afecta recoltele, vor dăuna să-
nătăţii animalelor şi oamenilor care le
vor consuma.
Speranţă că producţiile cu OMG

vor produce mai multă hrană,
cu mai puţine pesticide,
rezultând ape mai
curate şi animale mai sănătoase.
Precipitaţii
Râu
continuare

258 Capitolul 9

au potenţialul de a creşte productivitatea re- cate în raport cu riscurile potenţiale. Cea
coltelor, a oferi produse pentru noi medica- mai bună abordare implică prudenţă, inves-
mente ieftine, de a reduce gradul de utilizare tigarea atentă a OMG-urilor înainte de au-
al pesticidelor. Aceste beneficii potenţiale torizarea comercializării lor şi monitorizarea
pot fi importante în asigurarea hranei popu- ulterioară a impactelor lor asupra mediului
laţiei umane. Concluzionând, beneficiile şi sănătăţii umane.
OMG-urile trebuie atent examinate şi jude-
Rhitropanopeus harrisi tridentata, Mnemiopsis leidyi, Beroe sp., Rapana venosa, Mya arrenaria,
Desmarestia viridis. Aceste specii au determinat dispariţia speciilor native, colapsul industriei pes-
cuitului, scăderea capacitatii de epurare biologică a apelor marine, modificarea granulometriei ni-
sipului etc. (Gomoiu, 1998; Knowler, 2007).
Speciile invazive pe insule

Izolarea habitatelor din insule favorizează dezvoltarea unui ansamblu unic de specii endemice
(vezi Capitolul 7), vulnerabile în faţa speciilor invazive. Doar un număr limitat de organisme pot
traversa suprafeţe mari de apă fără ajutorul oamenilor. Prin urmare, comunităţile biologice din in-
sulele, neperturbate, includ puţine specii de mamifere mari (ierbivore şi prădători), uneori lipsind
nivelele trofice superioare, cum ar fi carnivorele. Deoarece au evoluat în absenţa presiunii ma-
miferelor multe specii de plante şi animale endemice din insule şi-au pierdut, dacă au avut vreo-
dată, sistemele de apărare împotriva acestor inamici, deseori nereacţionând ca specii pradă.
Multe specii de plante din insule nu produc ţesut vegetal tare sau substanţe cu gust repulsiv, care
să descurajeze ierbivorele.
Prosperitatea speciilor endemice este inhibată rapid când apare presiunea selectivă a specii-
lor invazive exotice. Speciile de animale introduse pe insule au prădat eficient speciile endemice
sau au consumat anumite plante native până când acestea au dispărut. Plantele introduse în in-
sule, cu frunze cu gust repulsiv pot să reziste mai eficient în faţa ierbivorelor decât speciile na-
tive, aşa că treptat speciile exotice încep să domine peisajul, în timp ce speciile native îşi reduc
efectivele. Deseori speciile din insule nu au imunitate naturală la bolile de pe continent. Atunci
când sosesc specii exotice (găini, raţe etc.), aduc cu ele şi agenţi patogeni şi paraziţi care devas-
tează populaţiile native (de exemplu păsările sălbatice).
Introducerea pe o insulă a unei singure specii exotice poate cauza dispariţia a numeroase spe-
cii native (modelele biogeografice prin care sosirea unei specii exotice pe o insulă generează pier-
derea unei singure specii native reprezintă o simplificare a situaţiilor reale). Putem ilustra efec-
tele speciilor introduse asupra habitatelor prin trei exemple:
· Plantele din Insula Santa Catalina. Din Insula Santa Catalina, de pe coasta Californiei,
au dispărut 48 de specii de plante native, în principal datorită păşunatului caprelor, porcilor
şi căprioarelor introduse de om. Acum o treime din speciile de plante de pe insulă sunt exo-
tice. Îndepărtarea aproape completă a caprelor şi porcilor din anumite părţi ale insulei, a con-
dus la reapartiţia multor plante naturale rare şi la dezvoltarea pădurilor.

· Păsările din insulele pacifice. Şarpele cafeniu de copac (Boiga irregularis) a fost intro-
dus pe câteva insule din Pacific, unde a devastat populaţiile de păsări endemice. Şarpele
mânca ouă, juvenili şi păsări adulte. Numai în Guam, şarpele a dus la dispariţia a unsprezece
specii de păsări de pădure (Wiles şi alţii, 2003). Vizitatorii au remarcat lipsa trilurilor păsă-
rilor: între tăcere şi păienjeniş, pădurea tropicală din Guam are aspectul unui mormânt (Jaffe,
1994). Şerpii cafenii de copac au atacat şi oamenii care dormeau, poate în încercarea de a găsi
o nouă pradă. Guvernul SUA cheltuie fără succes circa 4,6 milioane dolari pe an pentru a con-
trola populaţiile de şerpi (Fig. 9.7).
· Speciile de melci din Insulele Society. Introducerea deliberată a unui melc prădător pe In-
sulele Society ca agent biologic de control, a dus la dispariţia a peste 50 de specii native de
melci.
Speciile invazive din habitatele acvatice

Comunităţile de apă dulce sunt într-un fel similare cu insulele, pentru că sunt habitate izo-
late, înconjurate de întinderi vaste de teren inospitalier şi nelocuibil. Speciile exotice pot avea
efecte grave asupra comunităţilor vulnerabile din lacuri şi râuri izolate (Mills şi alţii, 1994). Există
o lungă istorie în introducerea speciilor exotice comerciale şi de pescuit sportiv în lacuri.
Amintim introducerea bibanului de Nil (Lates niloticus) în Lacul Victoria, din estul Africii, ur-
mată de extincţia a numeroase specii endemice de ciclide. Deşi unele introduceri au fost încer-
cări deliberate de a crea zone piscicole, majoritatea au fost neintenţionate, ca rezultat al construirii
de canale şi deversării apelor de balast ale navelor (MacIlsaac şi alţii, 2004).
Deseori, peştii exotici introduşi sunt mult mai mari şi mai agresivi decât fauna nativă de peşti,
conducându-i pe aceştia din urmă la extincţie (Maezono şi alţii, 2005). Invazia mrenei marine în
FIG. 9.7 Şarpele cafeniu de copac (Boiga irregularis) a fost introdus pe multe insule pacifice, unde a de-
cimat populaţiile de păsări endemice. Acest şarpe adult tocmai a înghiţit o pasăre (foto Julie Savidge).

260 Capitolul 9
Marile Lacuri din America de Nord a afectat grav pescuitul comercial şi sportiv, în special al păs-
trăvului; Statele Unite şi Canada cheltuind anual 13 milioane dolari fiecare, pentru a controla si-
tuaţia. În Madagascar s-au mai găsit numai 5 din cele 28 de specii native de peşti de pe insulă,
peştii introduşi dominând în toate habitatele. Uneori după eliminarea speciilor invazive din ha-
bitatele acvatice, speciile native sunt capabile să se refacă (Vrendenburg, 2004).
Un număr mare de specii de peşti marini şi de estuar au fost introduşi în întreaga lume, ac-
cidental sau deliberat, modificând structura ecosistemelor. În Statele Unite ale Americii, aproape
în toate estuarele marine cercetate, s-au observat între 70 şi 235 de specii exotice. Numărul real
ar putea fi mult mai mare deoarece multe specii nu au fost recunoscute ca fiind exotice sau nu
erau prezente în locaţiile monitorizate (Carlton, 2001).
O treime dintre cele mai dăunătoare specii invazive din ecosistemele acvatice sunt specii de
acvarii şi ornamentale, ce susţin la nivel mondial un comerţ de circa 25 miliarde dolari pe an
(Padilla şi Williams, 2004). Impactul negativ al acestor specii trebuie inclus în costul de vânzare.
O astfel de specie este Caulerpa taxifolia, algă verde invazivă, folosită ca plantă de decor în ac-
varii. Această specie se dezvoltă în nord-vestul Mediteranei, eliminând speciile native de alge şi
reducând abundenţa peştilor. Caulerpa a fost descoperită în anul 2000 în multe locaţii din
California, de unde se pare că printr-un program agresiv de eradicare, ce implică eliberarea unor
substanţe chimice în apă, a fost eliminată cu succes. Reducerea daunelor produse de speciile ac-
vatice invazive s-ar putea realiza prin legiferarea unor interdicţii de comercializare a celor mai
nocive specii de acvariu şi crearea unei liste albe cu specii alternative, non-invazive, ce pot fi co-
mercializate. În afară de peşti şi plante, speciile exotice acvatice agresive pot include şi neverte-
brate. Introducerea deliberată a crevetelui oposum, de apă dulce, în acumularea Flathead din
Montana, avea ca scop asigurarea hranei pentru somon (Fig. 9.8). Din păcate crevetele concura
direct cu peştele, consumând zooplanctonul şi a determinat scăderea dramatică a populaţiilor de
somon şi vultur pleşuv (Spencer şi alţii, 1991). Una dintre cele mai îngrijorătoare invazii recente
din America de Nord a fost apariţia în 1988 a midiilor zebră (Dreissena polymorpha) în Marile
Lacuri (Drake şi Bossenbroek, 2004). Această specie de talie mică, originară din Marea Caspică,
a fost un pasager clandestin în apele de balast ale unui petrolier european. În numai doi ani, mi-
diile au atins în unele zone ale Lacului Erie densităţi de 700 000 indivizi/m2, acoperind fiecare
suprafaţă tare şi sufocând speciile native de midii (Fig. 9.9 A). Aceste midii au o capacitate de
reproducere extraordinară: o singură femelă poate produce un milion de ouă pe an, iar în stadiile
larvare se pot dispersa pe distanţe mari prin intermediul curenţilor de apă. Midiile zebrate se ex-
tind acum spre sud, în bazinul Mississippi. Pe măsură ce îşi extinde arealul, specia exotică aduce
daune economice uriaşe industriei pescuitului, barajelor, hidrocentralelor, staţiilor de tratare a ape-
lor şi vaselor, pe lângă faptul că devastează comunităţile acvatice pe care le întâlnesc. Numai men-
ţinerea curată a gurilor de aspersie a apelor necesită costuri uriaşe.
Deşi invaziile din mediile cu ape dulci sunt mai repede observate, ele pot apărea şi în eco-
sistemele marine, cum este cazul ctenoforului Mnemiopsis leidyi (Fig. 9.9 B). Această specie ori-
ginară din apele de coastă ale Americii de Nord a fost prima dată observată în Marea Neagră în
1982, când se presupune că a fost adusă cu apele de balast ale navelor. În Marea Neagră nu există
prădători sau competitori pentru această meduză ce consumă peşti. După numai şapte ani, în 1989,
această specie reprezenta 95% din biomasa animală a Mării Negre. Apetitul vorace al lor pentru
larvele peştilor şi pentru zooplanctonul cu care se hrănesc peştii, a condus la pierderea de către
industria pescuitului a 250 milioane dolari, la care se adaugă distrugerea ecosistemelor marine.

vultur pleşuv
urs grizzly
fitoplancton
zooplancton
somon Kokanee (× 1000)
vultur pleşuv (× 7)
creveţi (per m2)
crevete oposum 150
(Mysis relicta)
somon Kokanee
Abundenţă
100
50
păstrăv de lac
0
1979 1981 1983 1985 1987 1989
FIG. 9.8 În Lacul Flathead din Montana şi tributarii lui, lanţul trofic a fost întrerupt de introducerea delibe-
rată a crevetelui oposum (Mysis relicta). Lanţul trofic natural cuprinde urşi grizzly, vulturi pleşuvi şi păstrăvi,
toţi consumând somonul kokanee; acesta consumă zooplanctonul ce la rândul său consumă fitoplanctonul.
Crevetele oposum introdus ca sursă de hrană pentru somonul kokanee, a consumat mare parte a zoo-
planctonului necesar somonului. Drept urmare, numărul somonilor a scăzut rapid, ca şi cel al vulturilor ce
se bazau pe somon. Populaţiile de vulturi şi somoni au rămas la parametrii scăzuţi din 2005 (după Spencer
şi alţii, 1991 şi Spencer, comunicări personale).
Totuşi în 1997 a apărut a doua specie de ctenofor, ce se hrăneşte cu Mnemiopsis, apărând semne
de refacere a populaţiilor native de peşti (Shiganova şi Bulgakova, 2000).
În România au fost inventariate 28 de specii exotice de peşti, din care patru a pătruns natu-
ral, 23 au fost introduse de om şi una are statut incert. Dintre acestea, considerate invazive sunt
carasul auriu (Carassius auratus gibelio), murgoiul bălţat (Pseudorasbora parva) şi bibanul
soare (Lepomis gibbosus). Dintre acestea remarcabil este murgoiul bălţat, introdus accidental în
Europa împreună cu ciprinidele de China şi având o expansiune semnficativă în ecosistemele ac-
vatice. S-a extins în Europa în numai 45 de ani, prin intermediul a câtorva focare. Murgoiul băl-
ţat este o specie foarte rezistentă, atinge maturitatea sexuală la numai 1 an, se reproduce în lo-
curi sigure, depune mai multe serii de icre, ponta este foarte mare şi are puţini duşmani naturali,
fiind apărat de tuberculii nupţiali tăioşi (Gavriloaie, 2005; Gavriloaie şi Falk, 2006)
Abilitatea speciilor de a deveni invazive

Marea majoritate a speciilor introduse nu supravieţuiesc în afara arealului lor natural, iar din
cele care supravieţuiesc numai un mic procent (mai puţin de 1% din cele care ajung în medii noi)
262 Capitolul 9
FIG. 9.9 (A) O midie zebră (Dreissena polymorpha),

nativă în Marea Caspică, a fost introdusă accidental
în Marile Lacuri şi râurile tributare în 1988. Acest că- (B)
rucior de cumpărături ce a fost scufundat în unul
dintre Marile Lacuri, este acoperit cu midii zebră.
(B). Meduza nord americană (Mnemiopsis leidyi)
poate arăta frumoasă şi delicată, dar se hrăneşte
agresiv cu larvele peştilor din Marea Neagră (A, Foto
prin amabilitatea lui James F. Lubner, Ph.D.,
University of Wisconsin Sea Grant Institute; B, Foto
© L. P. Madin).
(A)
sunt capabile să se dezvolte şi să se răspândească în noile locaţii. De ce sunt capabile unele spe-
cii exotice să invadeze şi să domine habitate noi, să înlocuiască speciile native atât de uşor? Un
motiv pentru prezenţa acestei abilităţi este lipsa din noul habitat a prădătorilor naturali speciali-
zaţi şi a paraziţilor care să le controleze creşterea populaţională (Torchin şi Mitchell, 2004). De
exemplu, în Australia, iepurii introduşi, s-au răspândit necontrolat, consumând anumite plante na-
tive până la extincţie, neexistând nici un prădător sau competitor care să le controleze numărul.
Eforturile pentru controlul acestei specii s-au concentrat mai ales pe introducerea unor boli spe-
cifice ce afectau populaţiile de iepuri în arealele native. În Hawaii, broaştele coqui originare din
Puerto Rico (Eleutherdactylus coqui), au ajuns la densităţi de 100 ori mai mari decât în habita-
tele lor native, în parte datorită absenţei prădătorilor. Broaştele coqui decimează populaţiile de
insecte native, iar noaptea produc zgomote insuportabile (Raloff, 2005).
Speciile exotice pot fi capabile să profite mai mult de schimbarea condiţiilor de mediu faţă
de cele native (Facon şi alţii, 2006). Activităţile umane produc perturbaţii ce creează condiţii ne-
obişnuite de mediu, precum nivele mai mari de nutrienţi minerali, creşterea incidenţei incendii-
lor sau mărirea cantităţii de lumină, la care speciile exotice sunt mai bine adaptate decât cele na-
tive. De fapt, densităţile cele mai mari de specii invazive se găsesc în habitatele ce au fost puternic
modificate de activităţile umane. De exemplu, în vestul Americii de Nord, intensificarea păşu-
natului (datorită vitelor) şi a incendiilor induse de oameni, au oferit oportunităţi pentru stabili-
rea unor specii ierbacee anuale exotice, în areale dominate anterior de specii ierbacee perene na-
tive. În sud-estul Asiei, defrişarea progresivă a pădurii conduce la o scădere progresivă a
numărului de specii native din acel habitat (Fig. 9.10). Când habitatele sunt afectate şi de schim-
bările climatice globale ele vor deveni şi mai vulnerabile la invazii. Generalizând putem spune

că din numărul mare de specii introduse, cel mai probabil să devină invazive sunt cele deja in-
vazive în alte locuri. Speciile invazive sunt definite în general ca specii ce au proliferat în afara
arealului lor natural, dar sunt şi cazuri când speciile native proliferează în arealul lor fiind adap-
tabile la habitatele modificate şi prin urmare pot fi un motiv de îngrijorare la fel de mare ca şi spe-
ciile exotice invazive (Soulé, 1996). În America de Nord fragmentarea pădurilor, dezvoltarea pe-
riurbană şi accesul la deşeuri, au permis ca numărul coioţilor, vulpilor şi anumitor specii de
pescăruşi să crească. Meduzele native au devenit mai abundente în Golful Mexicului pentru că
folosesc platformele petroliere şi recifele artificiale ca locuri de înmulţire şi se hrănesc cu planc-
tonul a cărui creştere este stimulată de poluarea cu compuşi ai azotului. Aceste specii agresive pro-
liferează în detrimentul altor specii native, precum juvenilii peştilor colectaţi comercial. Aceste
specii native neobişnuit de abundente reprezintă o provocare în managementul speciilor native
vulnerabile şi ariilor protejate.
O categorie specială de specii invazive sunt speciile exotice introduse, ce au rude apropiate
în biotele native, astfel că genotipuri unice pot fi eliminate din populaţiile locale, iar graniţele ta-
xonomice pot să devină mai fluide (Campton şi Kaeding, 2005). Aceasta pare a fi soarta specii-
lor native de păstrăvi, atunci când sunt confruntate cu speciile comerciale. În sud-vestul Americii,
păstrăvul apaşilor (Oncorhynchus apache) are un areal redus prin distrugerea habitatului şi con-
curenţa cu speciile introduse. Specia a hibridizat cu păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss),
specie introdusă pentru pescuit sportiv. Studiile asupra speciei Cyprinodon pecosensi, o specie
număr de specii de mamifere ( )

0 10 20 30
Pădure virgină
Pădure exploatată selectiv
Pădure secundară
Vegetaţie secundară
Tufărişuri
Pajişti
0 20 40 60 80 100
procent de specii introduse ( )
FIG. 9.10 Degradarea progresivă a pădurilor din sud-estul Asiei prin exploatări forestiere şi culturi agri-
cole nu numai că scade numărul speciilor de mamifere terestre native, dar creşte şi procentul speciilor in-
troduse. În stadiul final de pajişte sunt prezenţi doar şoarecii introduşi (după Harrison, 1968).

264 Capitolul 9
endemică rară, din vestul

Texasului şi New Mexico, au ofe-
rit dovezi privind hibridizarea sa
extensivă cu o specie comună
(Cyprinodon variegatus), hibri-
zii fiind mult mai viguroşi
(Rosenfield şi alţii, 2004).
Speciile invazive sunt consi-
derate a fi cea mai serioasă ame-
ninţare cu care se confruntă biota
parcurilor naţionale din Statele
Unite ale Americii. Dacă efectele
degradării, fragmentării şi poluă-
rii habitatelor pot fi corectate şi
inversate în câţiva ani sau dece-
nii, atâta timp cât speciile origi-
nale sunt prezente, speciile exo-
tice sunt uneori imposibil de
eliminat. Întâlnim cazuri când
publicul larg se opune eforturilor
de a controla mamiferele intro-
duse ce suprapăşunează comuni-
tăţile de plante native. Militanţii
pentru drepturile animalelor au
avut deseori obiecţii la încercările
de reducere a populaţiilor mari
de căprioare, cai sălbatici, oi de
munte şi mistreţi. Uneori aceste
FIG. 9.11 Îndepărtarea speciilor exotice poate conduce la o refa- populaţii trebuie reduse pentru a
cere a speciilor native: în acest caz, vegetaţia de dune din Lanphere
Dunes Unit, Refugiul Naţional al Naturii Humboldt, California, de-
salva speciile native de la extinc-
venise dominată de iarba plajei (Ammophila arenarie) – specie ţie, chiar dacă procesul produce
exotică europeană (foto sus). După îndepărtarea acesteia, speciile emoţie. Când speciile invazive de
native s-au refăcut (foto jos) (Foto prin amabilitatea Andrea Pickart).
plante şi animalele ce păşunează
sunt îndepărtate prin aplicarea
unui plan de management corect, speciile native îşi pot reface efectivele. Refacerea necesită uneori
aplicarea unui program vast de restaurare (Sanways şi alţii, 2005; Campbell şi Donlan, 2005). De
exemplu specii native de dune au fost capabile să se refacă după îndepărtarea unei specii ierba-
cee exotice (Fig. 9.11).
Ameninţările la adresa comunităţilor biologice aduse de speciile invazive sunt atât de severe
încât micşorarea ratelor de introducere ar trebui să devină o prioritate a eforturilor de conservare
(Bax şi alţii, 2001; McNeely şi alţii, 2003; Simberloff, 2003; Chornesky şi alţii, 2005) (Fig. 9.12).
Guvernele trebuie să adopte şi să aplice legi şi restricţii vamale care să interzică transportul şi in-
troducerea speciilor exotice. În unele cazuri aceste norme presupun restricţii legate de transpor-
tul solului, lemnului, plantelor, animalelor şi altor produse peste graniţe şi chiar introducerea de

Răspândire, creştere,
Sursă Tranzit Infestare nouă şi impacte
9_capitol:1_conbio
05.05.2008
23:02
Page 265
1. Prevenire Stabilire de politici Minimizarea căilor de risc Acţiuni preventive de management a habitatelor
internaţionale care stabilesc şi a transferului de specii pentru evitarea riscurilor
reguli privind comerţul
pentru minimizarea riscului Minimizarea căilor de risc
de transfer de specii şi a transferului de specii
2. Detectarea şi
Detecţia, identificarea şi eradicarea populaţiilor de specii cu risc mare
intervenţia
timpurie

3. Management Implementarea controlului pe termen lung şi pe
pe termen lung suprafaţă mare asupra speciilor de risc mare şi sistemelor
cu rol invaziv
Administrarea speciilor invazive în vederea

minimizării impactelor generale
FIG. 9.12 O strategie de reducere a impactului speciilor invazive dăunătoare implică o combinare a prevenirii, detectării şi in-
tervenţiei rapide cu măsuri de management pe termen lung. Această strategie poate fi ilustrată cu exemplul gândacului asiatic
Supraexploatarea, speciile invazive şi bolile
cu coarne lungi (Anoplophora glabripennis). Specia ajunsă în America de Nord din Asia, în cutiile de lemn sau alte ambalaje,
infestează şi ucide o gamă largă de arbori, şi în mod special arţarii. Singurul tratament eficient este tăierea copacilor infestaţi şi
distrugerea pădurii (după Chornesky şi alţii, 2005).

265
266 Capitolul 9
puncte de control în interiorul ţării. Înainte de introducerea unor specii considerate benefice sunt
necesare informaţii comprehensive legate de ecologia acestora. În prezent se cheltuiesc sume im-
ense pentru a controla răspândirea speciilor exotice, dar mai eficient şi ieftin este controlul şi era-
dicarea din momentul primei observări. Instruirea cetăţenilor şi personalului ariilor protejate, pen-
tru a monitoriza habitatele vulnerabile în vederea observării speciilor cunoscute ca invazive şi
implementarea unor controale intensive, pot fi modalităţi eficiente în a opri stabilirea şi răspân-
direa unor noi specii exotice. Acestea necesită eforturi comune ale autorităţilor guvernamentale
şi proprietarilor privaţi. În cazurile grave trebuie implementat un program de control biologic bine
documentat, bazat pe principii ecologice şi folosind specii din arealul iniţial al speciei exotice
(Hajek 2004; Louda şi alţii, 2005).
Astfel de programe necesită testări atente pentru a determina specificul gazdei şi interacţiu-
nile ecologice posibile ale speciilor de control biologic. Sunt necesare monitorizări ulterioare pen-
tru a determina eficacitatea speciilor noi în controlarea speciilor invazive, ca şi a oricui efect ne-
dorit asupra speciilor şi comunităţilor native. În unele cazuri, trebuie modificată utilizarea
terenurilor într-un mod care să permită refacerea speciilor native. Deşi impactele speciilor inva-
zive sunt considerate în general negative, ele pot oferi şi unele beneficii. Uneori speciile inva-
zive pot stabiliza terenurile erodate, pot asigura hrană pentru insectele native şi furniza locuri de
cuibărit pentru păsări (Schmidt şi alţii, 2005). Astfel de situaţii trebuie evaluate ecologic şi co-
mercial pentru a determina dacă beneficiile potenţiale vor depăşi costurile totale.
Bolile
O altă ameninţare majoră la adresa speciilor şi comunităţilor biologice este creşterea ratei de
transmitere a bolilor ca rezultantă a activităţilor antropice şi interacţiunilor cu oamenii (popula-
ţiile sălbatice pot fi afectate de bolile populaţiilor domestice sau ale oamenilor) (Haydon şi alţii,
2002). Contaminarea cu organisme infecţioase este comună în populaţiile sălbatice cât şi în cele
captive şi poate duce la reducerea mărimii şi densităţii populaţiilor vulnerabile. Organismele ce
transmit boli pot avea un impact major asupra structurii unei întregi comunităţi biologice.
Infecţiile pot proveni de la microparaziţi, precum virusuri, bacterii, fungi şi protozoare sau de la
macroparaziţi, precum viermii intestinali ori artropodele parazite. Chiar dacă trăiesc în interior
sau pe gazdă, aceşti paraziţi absorb nutrienţii şi deteriorează ţesuturile, slăbind gazda şi scăzându-
i şansele de supravieţuire şi reproducere.
În unele cazuri, modificările aduse mediului de către oameni au condus la creşterea densită-
ţii organismelor cauzatoare de boli (Cohn, 1991; MacKenzie, 2000). De exemplu, biologii din
Texas au fost surprinşi de creşterea mortalităţii, iarna, în cazul cocorilor de nisip (Grus cana-
densis). În iernile din 1984 şi 1985 au pierit circa 5 000 de păsări. Investigaţiile realizate au ară-
tat că păsările mâncau alune în putrefacţie, pe care creştea o ciupercă toxică. Prin urmare, culti-
varea extensivă a alunelor ar putea fi corelată direct cu mortalitatea mare a cocorilor. Pentru a opri
extinderea ciupercii şi a salva cocorii, fermierii ară acum sub aluni înaintea iernii. În interiorul
populaţiilor, susceptibilitatea indivizilor la anumite boli variază. Conservaţioniştii se pot confrunta
cu următoarea problemă: fie protejează toţi indivizii unei specii rare de o potenţială boală pen-
tru a menţine populaţia şi variabilitatea genetică, fie lasă selecţia naturală să-şi urmeze cursul, in-
divizii neadaptaţi din punct de vedere genetic urmând să moară. Dacă boala ucide puţini indivizi
şi populaţia este încă mare, indivizii noi pot căpăta imunitate. Totuşi, dacă boala ucide mulţi in-

divizi şi populaţia scade, unele alele valoroase vor fi pierdute, apărând o rată de reproducere di-
minuată. Deseori este dificil de prognozat cât de virulent se va manifesta o boală asupra unei po-
pulaţii izolate, dintr-o specie rară, mai ales dacă condiţiile de mediu şi comunitatea biologică au
fost modificate de activitatea umană.
Principiile de bază ale epidemiologiei au implicaţii practice în limitarea îmbolnăvirii specii-
lor crescute în captivitate şi managementul speciilor rare (Scott, 1988):
1. O rată ridicată de contacte între gazde şi paraziţi încurajează răspândirea bolii;
2. Efectele indirecte ale distrugerii habitatelor cresc predispoziţia la boli;
3. Speciile incluse în programele de conservare pot contracta boli de la specii înrudite sau chiar
de la oameni.
Vom examina pe rând fiecare din aceste implicaţii, recunoscând faptul că nivelele crescute
ale bolilor pot fi cauzate de interacţiunea unor factori multipli.
O rată mare de contact între gazdă (o oaie) şi parazit (vierme intestinal) este un factor ce în-
curajează răspândirea bolii. În general, pe măsură ce densitatea populaţiei gazdă creşte, prezenţa
paraziţilor exprimată ca procent al gazdelor infestate şi număr de paraziţi per gazdă creşte.
Densitatea mare a parazitului în stadii infecţioase, în mediul populaţiei gazdă, creşte incidenţa bolii.
În natură, nivelul de infestare este redus atunci când animalele se îndepărtează de sursele de in-
fecţie, cum ar fi excrementele, saliva, pielea năpârlită şi animalele moarte. Totuşi, în unele situaţii,
precum în habitatele fragmentate, grădinile zoologice, parcuri, animalele rămân în contact cu sur-
sele potenţiale de infecţie, rata de transmitere a bolii crescând. La densităţi mari, animalele au con-
tacte anormal de frecvente, astfel că odată ce un animal este infestat, paraziţii se pot răspândi rapid
în întreaga populaţie.
Distrugerea habitatelor poate creşte susceptibilitatea unui organism la o boală. Când o po-
pulaţie de gazde este concentrată într-o arie mică datorită distrugerii habitatului, va apare deseori
o deteriorare a calităţii habitatului şi reducere a accesibilităţii hranei, fapt ce va conduce la rate
mai mari de contact, va scădea starea nutriţională, slăbind animalele şi făcându-le mai puţin re-
zistente la infecţie. Juvenilii, adulţii la senescenţă şi femelele reproducătoare sunt cei mai sus-
ceptibili la îmbolnăvire în astfel de situaţii. Populaţiile de plante pot fi afectate de fragmentare şi
degradare în mod similar. Schimbările din mediul plantelor cauzate de distrugerea şi fragmenta-
rea habitatului, stress-ul cauzat de poluarea aerului şi rănile ce pot să apară în timpul exploatări-
lor forestiere şi altor activităţi antropice, conduc la nivele crescute de îmbolnăvire ale plantelor.
Speciile acvatice, inclusiv mamiferele marine, ţestoasele, peştii, coralii, crustaceii şi ierburile ma-
rine, prezintă şi ele nivele crescute de îmbolnăvire, datorită poluării apei, rănirii sau perturbări-
lor neobişnuite ale mediului (Epstein, 1998; Aguirre şi alţii, 2002; Harvell şi alţii, 2004).
În multe arii protejate mici şi grădini zoologice, speciile pot intra în contact cu omul sau cu
alte specii, pe care în natură le-ar întâlni rar sau niciodată, astfel că bolile se răspândesc rapid de
la o specie la alta. (Fig. 9.13). O specie rezistentă la un parazit poate acţiona ca un rezervor al bolii
şi poate infesta o populaţie a altei specii prin contact direct. De exemplu, elefanţii africani, apa-
rent sănătoşi, pot transmite un herpesvirus fatal elefanţilor asiatici atunci când sunt ţinuţi împreună
în grădinile zoologice (Richman şi alţii, 1999). Bolile se pot răspândi repede între speciile cap-
tive ţinute în condiţii improprii, supraaglomerate. O epidemie de herpesvirus a afectat colonia cap-
tivă a Federaţiei Internaţionale a Cocorilor, ucigând cocori aparţinând câtorva specii rare.
Epidemia a fost relaţionată cu densitatea mare a păsărilor din colonie (Docherty şi Romaine,1983).

268 Capitolul 9
Fragmentarea şi degradarea habitatelor;

densităţi locale mari
Raţe sălbatice şi alte specii avifaunistice

Spaţiile agricole Oamenii
ocupă zonele ocupă zonele
sălbatice sălbatice
Boli
infecţioase
Om
Găini
Densitate mare de animale Creşterea mobilităţii; densitate

în sistemele agricole mare în spaţiile urbane şi
moderne Tehnici agricole rurale
FIG. 9.13 Bolile infecţioase precum rabia, boala lyme, febra tifoidă, gripa aviară, hanta şi răpciuga canină
- se răspândesc printre populaţiile sălbatice, animalele domestice şi oameni, ca rezultat al creşterii densi-
tăţii populaţiei şi avansării agriculturii şi aşezărilor umane în arii naturale. Figura ilustrează ratele de infec-
tare şi transmitere ale gripei aviare - păsările sălbatice de apă, găinile şi oamenii fiind susceptibili la con-
tractarea acestui virus. Aria de suprapunere semnalează că boala poate fi transmisă între cele trei grupuri.
Săgeţile negre indică factorii ce contribuie la rate mai mari de infectare, săgeţile gri indică factorii ce con-
tribuie la răspândirea bolii între aceste trei grupuri (după Daszak şi alţii, 2000).
Oamenii sunt responsabili de transmiterea tuberculozei, varicelei şi gripei la urangutani, cim-

panzei, maimuţe, dihori şi alte animale ţinute în captivitate (Thorne şi Williams, 1988). Anumiţi
vectori ai unor boli, precum sindromul imunodeficienţei dobândite (HIV) şi Ebola, se pare că s-
au răspândit de la populaţiile sălbatice la oameni şi animalele domestice. Odată infectate cu boli
exotice primite de la oameni sau alte specii, animalele captive nu pot fi eliberate în sălbăticie pen-
tru că ar ameninţa întreaga populaţie. Antilopele de Arabia, infestate cu virusul bluetongue, de
la turmele domestice şi urangutanii bolnavi de tuberculoză umană, nu au putut fi reintroduse în
sălbăticie, aşa cum era planificat, din teama de a nu afecta animalele libere.
Bolile infecţioase se pot transmite şi de la animalele domestice la populaţiile sălbatice. Un
exemplu clasic, de la sfârşitul secolului XIX este cel al virusului pestei, ce s-a răspândit de la vi-
tele domestice la antilope gnu şi alte ungulate din estul şi sudul Africii, ucigând 75% din animale.
În Parcul Naţional Serengeti, din Tanzania, cel puţin 25% din lei au fost ucişi de răpciuga canină,
o boală virală contractată de la unul din cei peste 30 000 de câini domestici ce trăiau în apropie-
rea parcului (Packer, 1997, Kissui şi Packer, 2004). Pentru speciile ameninţate astfel de epide-
mii pot fi lovitura finală: ultima populaţie sălbatică cunoscută de dihori cu labe negre a fost dis-
trusă de virusul răpciugii canine.

Bolile noi, ce se răspândesc în unele regiuni ale lumii, pot decima şi speciile comune: casta-
nul nord american (Castanea dentata), o componentă importantă a pădurilor cu lemn de esenţă
tare din estul Statelor Unite ale Americii, a fost aproape distrus de o ascomicetă adusă odată cu
castanii de China, importaţi pentru New York. Bolile cauzate de ciuperci au eliminat din aceste
păduri şi alte specii, precum ulmii americani (Ulmus americana) şi lemnul câinesc de Florida
(Cornus florida) (Fig. 9.14).
Raportarea în vestul Statelor Unite ale Americii a unei mortalităţi ridicate în rândul stejari-
lor, datorită bolilor provocate de ciuperci, reprezintă un motiv serios de îngrijorare datorită ro-
lului lor dominant în multe ecosisteme (Rizzo şi alţii, 2002). Bolile introduse au efecte adverse
puternice, mai ales asupra speciilor insulare endemice şi speciilor de broaşte. Un factor impor-
tant în declinul şi extincţia multor specii de păsări endemice din Hawaii este introducerea ţânţa-
rului Culex quinquefasciatus şi a protozoarului ce provoacă malaria Plasmodium relictum ca-
pistranode
Pentru a împiedica răspândirea bolilor se pot lua o serie de măsuri:
1. Plantele, animalele, solul şi alte materiale biologice trebuie să fie inspectate, testate şi
după caz, ţinute în carantină şi tratate adecvat, înainte de trecerea graniţelor. Aceste proceduri
trebuie aplicate atât speciilor domestice cât şi celor sălbatice;
2. Trebuie reduse interacţiunile cu oamenii, speciile domestice şi speciile înrudite a spe-

ciilor ameninţate. Astfel de interacţiuni pot apărea frecvent în grădini zoologice, acvarii, gră-
dini botanice sau în arii protejate mici. De exemplu, personalul grădinilor zoologice ce
FIG. 9.14 Populaţiile de lemn câinesc (Cornus florida) sunt în declin în pădurile din estul
Americii de Nord, ca urmare a infestării cu antracnoză, cauzată de ciuperca introdusă,
Discula destructiva (foto de Jonathan P. Evans).
270 Capitolul 9
lucrează cu mamifere ameninţate ar trebui să poarte măşti şi îmbrăcăminte sterilă;
3. Speciile ameninţate trebuie monitorizate pentru a detecta apariţia unor boli. Dacă este
necesar, indivizii bolnavi trebuie trataţi sau îndepărtaţi din cadrul populaţiei;
4. Condiţiile de viaţă şi densităţile adecvate ale populaţiei, atât în situaţii naturale cât şi
în cele de captivitate, vor reduce posibilitatea de a se manifesta unii vectori ai bolii sau se re-
duce rata de transmitere a bolilor.
Implicaţiile speciilor invazive şi bolilor asupra sănătăţii umane

Prezenţa speciilor invazive şi a organismelor cauzatoare de boli are implicaţii directe, im-
portante pentru oameni. Albinele ucigaşe (Apis mellifera scutellata) şi furnicile de foc (Solenopis
invicta) ce se răspândesc în New York, nu numai că înlocuiesc speciile native de insecte din ni-
şele lor ecologice, dar pot cauza şi răni serioase oamenilor. De asemenea, pe măsură ce oamenii
se mută în arii naturale prin dezvoltarea urbană şi periurbană, fragmentând habitatele, creşte po-
sibilitatea de circulaţie a bolii între oameni, animale domestice şi specii sălbatice (Daszak şi alţii,
2000; Walters, 2004). Potenţialul de răspândire al unor organisme cauzatoare de boli se ampli-
fică dramatic, odată cu creşterea mobilităţii oamenilor, numărului animalelor de casă şi sălbatice
dintre o parte a lumii în alta. Răspândirea mare a bolii Lyme şi a tifosului exantematic, prin că-
puşe infestate şi a virusului West Nile, prin ţânţari a cauzat panică în unele regiuni ale Statelor
Unite ale Americii. Virusul hanta, HIV/SIDA, ciuma bubonică, boala vacii nebune şi gripa
aviară, sunt alte exemple de boli ce pot circula între speciile sălbatice şi oameni. Gripa aviară, de
exemplu, trece de la păsările sălbatice la cele domestice (precum găinile) şi are potenţialul de a
se răspândi şi la oameni pe scară mare. Gripa aviară poate fi cauza dispariţiei ultimelor popula-
ţii de animale ameninţate.
Astfel de exemple vor deveni tot mai comune ca rezultat al schimbărilor aduse de oameni me-
diului. Anii tot mai călduroşi, cauzaţi de schimbările climatice globale, au permis multor insecte
purtătoare şi bolilor asociate să-şi extindă arealele la altitudini mai mari, în ţările tropicale şi de-
parte de ecuator. Dacă temperatura globală va creşte după cum prognozează modelele de schim-
bări globale (vezi Capitolul 8), vor apărea modificări majore ale arealelor unor boli ce sunt acum
cantonate în principal în climatele tropicale (Epstein, 1998). Mediile acvatice mai calde şi mai
poluate şi ploile neobişnuit de frecvente, permit deja bolilor cu stadii acvatice, precum holera, să
atingă populaţii umane şi animale neafectate înainte, iar această extindere a arealului probabil va
continua (Epstein, 1999).
Există un potenţial serios ca mediul din ţările dezvoltate să devină un loc mai periculos pe mă-
sură ce speciile exotice înţepătoare şi cauzatoare de boli sosesc aici şi prosperă. În plus, dacă vâ-
nătorii, înotătorii, căţărătorii şi cei ce privesc păsările devin înspăimântaţi şi nesatisfăcuţi de ex-
perienţele naturale, se poate pierde suportul puternic pentru eforturile de conservare.
Conservaţioniştii au obligaţia de a ajuta la prevenirea răspândirii speciilor potenţial invazive şi
periculoase, ce ameninţă atât diversitatea biologică, cât şi oamenii. Conservaţioniştii trebuie de
asemenea să menţină implicarea publicului în activităţile legate de conservare, în parte pentru a
contracara reportajele media ce exagerează pericolele naturii.

Bax, N., J. T. Carlton, A. Mathews-Amos, R. L. Haedrich şi alţii, 2001. The control of biological invasions in
the world’s oceans. Conservation Biology 15: 1234–1246.
Berkes, F., T. P. Hughes, R. S. Steneck, J. A. Wilson, D. R. Bellwood, B. Crona şi alţii, 2006. Globalization,
roving bandits, and marine resources. Science 311: 1557–1558.
Brashares, J. S., P. Arcese, M. K. Sam, P. B. Coppolillo, A. R. E. Sinclair şi A. Balmford. 2004. Bushmeat hun-
ting, wildlife declines, and fish supply in West Africa. Science 306: 1180–1183.
Bushmeat Crisis Task Force 2004. BCTF Phase I Report. Washington D.C.: Bushmeat Crisis Task Force. Ac-
cesat 15 Mai 2008: www.bushmeat.org
Daszak, P., A. A. Cunningham, şi A. D. Hyatt. 2000. Emerging infectious diseases of wildlife—threats to bio-
diversity and human health. Science 287: 443–449.
Drake, J. M. şi J. M. Brossenbroek. 2004. The potential distribution of zebra mussels in the United States.
Bioscience 54: 931–940.
Facon, B., B. J. Genton, J. Shykoff, P. Jarne, A. Estoup şi P. David. 2006. A general eco-evolutionary frame-
work for understanding bioinvasions. Trends in Ecology and Evolution 21: 130–135.
Gulbrandsen, L. H. 2005. Mark of stustainability? Challenges for fishery and forestry eco-labeling. Environ-
ment 47: 8–23.
Hart, J. şi T. Hart. 2003. Rules of engagement for conservation. Conservation In Practice 4: 14–22.
Harvell, D., R. Aronson, N. Baron, J. Connell, A. Dobson, S. Ellner şi alţii, 2004. The rising tide of ocean di-
seases: unsolved problems and research priorities. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 375–382.
Li, Y. and D. S. Wilcove. 2005. Threats to vertebrate species in China and the United States. BioScience 55:
147–153.
Louda, S. M., A. E. Arnett, T. A. Rand şi F. L. Russell. 2003. Invasiveness of some biological control insects
and adequacy of their ecological risk assessment and regulation. Conservation Biology 17: 73–82.
Mathiessen, P. 2000. Tigers in the Snow. North Point Press, New York.
Padilla, D. K. şi S. L. Williams. 2004. Beyond ballast water: aquarium and ornamental trades as sources of in-
vasive species in aquatic ecosystems. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 131–138.
Parker, J. D., D. E. Burkepile şi M. E. Hay. 2006. Opposing effects of native and exotic herbivores on plant
invasions. Science 311: 1459–1461.
Pimental, D., L. Lach, R. Zunig, şi D. Morrison. 2000. Environmental and economic costs of nonindigenous
species in the United States. BioScience 50: 53–65.
Read, A. J., P. Drinker şi S. Northridge. 2006. Bycatch of marine mammals in U.S. and global fisheries. Con-
Simberloff, D. S., I. M. Parker şi P. N Windle. 2005. Introduced species policy, management, and future re-
search needs. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 12–20.
Simpson, S. 2001. Fishy business. Scientific American 285: 82–89.
Snow, A. A., D. A. Andow, P. Gepts, E. M. Hallerman, A. Power, J. M. Tiedje şi alţii, 2005. Genetically en-
gineered organisms and the environment: Current status and recommendations. Ecological Applications 15: 377–
404.
Vredenburg, V. T. 2004. Reversing introduced species effects: Experimental removal of introduced fish leads
to rapid recovery of a declining frog. Proceedings of the National Academy of Sciences 101: 7646–7650.

CAPITOLUL 10
PROBLEMELE POPULAŢIILOR MICI


Problemele populaţiilor mici 275
ici o populaţie nu rezistă veşnic. Schimbările climatice, evoluţia, bolile şi o serie de
N evenimente excepţionale, conduc în final orice populaţie spre aceeaşi soarta:

extincţia. Ce rămâne de studiat este dacă populaţia dispare mai repede decât în mod
normal, care sunt factori ce determină extincţia şi dacă alte populaţii ale aceleiaşi specii vor con-
tinua să existe în altă parte. Va putea o populaţie de lei africani să existe şi peste 1000 de ani şi
să dispară numai după o modificare semnificativă a climei, ori populaţia va dispărea după numai
10 ani, datorită vânătorii şi bolilor nou introduse? Vor putea indivizii din populaţia iniţială de lei
africani să genereze noi populaţii în habitate neocupate în prezent sau tot habitatul potenţial al
leilor a dispărut datorită noilor aşezări umane?
Aşa cum am discutat în capitolul 7, extincţia speciilor ca rezultat al activităţilor umane este
un proces de circa 100 de ori mai rapid decât procesul de speciaţie naturală. Deoarece o specie
ameninţată poate fi alcătuită din puţine populaţii, uneori chiar din una singură, protejarea popu-
laţiilor este cheia conservării speciilor, astfel că deseori acţiunile de conservare sunt îndreptate
spre puţinele populaţii rămase ale unei specii. Pentru a menţine speciile în habitatele perturbate
de activităţile umane, conservaţioniştii trebuie să determine factorii care asigură stabilitatea unei
populaţii în diferite circumstanţe. Va putea rezista sau chiar creşte, o populaţie de specii ameninţate
într-o arie protejată? Este specia în declin rapid şi necesită o atenţie specială pentru a împiedica
dispariţia ei?
Multe parcuri naţionale şi sanctuare de viaţă sălbatică au fost create special pentru a proteja
fauna carismatică, precum leii, tigrii, rinocerii, bizonii şi urşii, specii ce sunt atracţii turistice şi
simboluri naţionale în unele ţări. Totuşi, desemnarea ca arii protejate a habitatelor în care aceste
specii trăiesc ar putea să nu fie suficientă pentru a le opri declinul şi extincţia. În general ariile
protejate sunt create după ce o foarte mare parte a populaţiilor speciilor ameninţate au fost reduse
sever prin distrugerea, degradarea şi fragmentarea habitatelor sau prin supracolectare. În astfel
de circumstanţe, specia se îndreaptă rapid către extincţie (Young şi Clarke, 2001). De asemenea,
indivizii din afara limitelor ariilor protejate rămân neprotejaţi şi supuşi ameninţărilor. Care este
atunci cea mai potrivită strategie pentru protejarea puţinelor populaţii rămase dintr-o specie ame-
ninţată? Există probleme speciale pentru protejarea populaţiilor mici?
Concepte esenţiale pentru populaţiile mici

Un plan de conservare ideal pentru o specie ameninţată ar trebui să protejeze cât mai mulţi
indivizi pe cea mai mare suprafaţă posibilă de habitat de cea mai bună calitate. În practică, pla-
nificatorii, managerii, politicienii şi biologii trebuie deseori să încerce să atingă obiective realiste,
ghidaţi de principii generale. De exemplu, trebuie să ştie care este suprafaţa de pajişti alpine ne-
cesară unei populaţii populaţii de garofiţe de Piatra Craiului pentru a rezista. Este necesar să se
protejeze un habitat cu o populaţie de 50, 500, 5000, 50 000 sau mai mulţi indivizi pentru a asi-
gura supravieţuirea speciei? Mai mult, planificatorii ariilor protejate trebuie să asigure un echi-
libru între nevoile de resurse naturale ale comunităţilor umane sau ale unor agenţi economici şi
conservarea diversităţii biologice. Această problemă este susţinută de dezbaterea actuală din
Statele Unite ale Americii privind necesitatea protejării renului caribou şi a altor specii din Arctic
National Wildlife Refuge şi nevoia oamenilor la fel de stringentă de a utiliza resursele conside-
rabile ale regiunii.

276 Capitolul 10
Populaţia minimă viabilă

Într-o lucrare inovatoare, Shaffer (1981) a definit numărul de indivizi necesari pentru a asi-
gura supravieţuirea pe termen lung a unei specii sub numele de populaţie minimă viabilă
(MVP - minimum viable population). O populaţie minimă viabilă pentru orice specie în orice
habitat, este cea mai mică populaţie izolată ce are şanse de 99% să rămână nemodificată 1000
de ani sub acţiunea efectelor viitoare, îndelungate, ale factorilor demografici, ecologici, gene-
tici sau ale catastrofelor naturale. Cu alte cuvinte MVP este cea mai mică mărime a popula-
ţiei ce se prognozează că are şanse foarte mari să reziste în viitorul îndepărtat. Shaffer a su-
bliniat caracterul limitat al acestei definiţii, afirmând că procentele de supravieţuire ar putea fi
stabilite la 95%, 99% sau orice alt procent; de asemenea intervalul de timp la care se face refe-
rire poate fi de 100 sau 500 de ani. Cel mai important aspect este că mărimea MVP permite o es-
timare cantitativă a modului în care trebuie să arate o populaţie pentru a-i asigura supravieţuirea
pe termen lung.
Shaffer (1981) compară eforturile de protecţie a MVP cu controlul inundaţiilor. În planifica-
rea sistemelor de control a inundaţiilor şi elaborarea de reglementări pentru construcţiile din zo-
nele umede nu este suficientă numai media multianuală a precipitaţiilor, ci trebuie să dispunem
de date referioare la situaţiile în care pot apărea odată la 50 de ani cantităţi maxime de precipi-
taţii şi inundaţii catastrofale. Pentru protecţia eficientă a sistemelor naturale trebuie să înţelegem
că anumite dezastre naturale, precum uraganele, cutremurele, incendiile, erupţiile vulcanice, epi-
demiile ori epuizarea hranei, pot apărea mai frecvent sau mai rar. Pentru a stabili măsuri de con-
servare pe termen lung a speciilor ameninţate, trebuie să le asigurăm supravieţuirea nu numai în
anii normali, dar şi în cei excepţionali, când unele hazarde naturale au intensitate foarte ridicată.
O estimare corectă a mărimii viabile a populaţiei unei specii presupune deseori realizarea unui
studiu demografic detaliat al populaţiei şi o evaluare corectă a caracteristicilor habitatului ei. Aceste
estimări pot fi mari consumatoare de resurse financiare şi de timp (în unele cazuri pot dura ani).
Într-un studiu realizat pentru 102 specii de vertebrate, pentru care existau date adecvate, s-a es-
timat că populaţiile cu circa 7 000 de indivizi au o probabilitate de 99% de a rezista timp de 40
de generaţii (Reed şi alţii, 2003). O altă analiză a 11 specii de plante perene a indicat o mărime
medie a populaţiei de 2 000 de indivizi (Reed, 2005). Pentru speciile cu mărimi extrem de va-
riabile ale populaţiei, specifice anumitor vertebrate şi plante anuale, o strategie eficientă ar putea
fi protejarea unei populaţii de circa 10 000 de indivizi.
Din nefericire, multe specii, mai ales cele ameninţate, au mărimi ale populaţiei mai mici decât
mărimea minimă recomandată. O monitorizare a două specii rare de broaşte din genul Geocrina,
ce trăiesc în sud - vestul Australiei (Driscoull, 1999), a evidenţiat că în cazul unei specii, patru
din cele şase populaţii aveau mai puţin de 250 de indivizi, iar în cazul celeilalte specii, 48 din cele
51 de populaţii aveau sub 51 de indivizi. Pentru muştarul lui Carter (Warea carteri), o plantă anuală
rară din partea central-sudică a Floridei, niciuna din cele treisprezece populaţii nu avea o mărime
mai mare de 20 de indivizi (Evans şi alţii, 2000).
Din punct de vedere al vulnerabilităţii speciilor la extincţie, cele care au populaţii mici pre-
zintă o vulnerabilitate mai ridicată decât cele care deţin populaţii viguroase. Unul din cele mai
bine documentate studii referitoare la MVP a urmărit 120 de populaţii de oi de munte (Ovis ca-
nadensis) (dintre care unele au fost studiate încă de acum 70 de ani) în deşertul din sud - vestul
Statelor Unite ale Americii (Berger, 1990, 1999). S-a observat că toate populaţiile aflate în zo-

FIG. 10.1 Relaţia între mărimea iniţială a populaţiei (N) de

muflon cu coarne mari şi procentul populaţiei ce rezistă în
timp. Aproape toate populaţiile cu mai mult de 100 de indivizi
au rezistat peste 50 de ani, în timp ce populaţiile cu mai puţin
de 50 de indivizi au dispărut în 50 de ani. Nu sunt incluse aici
populaţiile mici, ce au fost administrate activ şi sprijinite prin
eliberarea unor animale crescute în captivitate (după Berger,
1990; Foto de Mark Primack).
nele neadministrate,
care aveau mai puţin de
50 de indivizi, au dis-
părut în 50 de ani. În 100
schimb aproape toate
populaţiile cu peste 100 N = 101 sau mai mult
de indivizi au rezistat în 80
Procent de populaţii persistente
acelaşi interval şi în N = 16–30

N = 51–100
aceleaşi condiţii (Fig
60
10.1). Extincţia popula-
ţiilor mai mici de 50 de N = 15 sau mai puţin
indivizi nu a fost deter- 40
N = 31–50
minată de o singură
cauză, ci de o largă va-
20
rietate de factori.
Aşadar pentru oile de
munte, mărimea mi- 0
10 20 30 40 50
nimă a populaţiei este
Ani
de cel puţin 100 de in-
divizi. Populaţiile sub
50 de indivizi nu s-au putut menţine, nici măcar pe termen scurt. Cercetările mai aprofundate au
indicat că populaţiile de oi de munte au o şansă mai mare de a rezista când ocupă habitate mari
ce permit populaţiei să crească ca număr; de asemenea habitatele prezintă pretabilitate mai mare
când sunt situate la peste 23 km de cele păşunate cu oi domestice, ce pot determina o creştere a
incidenţei bolilor (Singer şi alţii, 2001). Totuşi în ciuda factorilor ce împiedică supravieţuirea po-
pulaţiilor mici, managementul habitatelor realizat de agenţiile guvernamentale şi eliberarea unor
animale din captivitate a permis menţinerea anumitor populaţii mici, care altfel ar fi dispărut.
Rezultatele obţinute prin studiile efectuate pe termen lung asupra păsărilor din Insulele
Channel, situate în apropierea zonelor de coastă ale Californiei, arată că sunt necesare populaţii
mari pentru a asigura rezistenţa populaţiilor; astfel, numai populaţiile de păsări cu mai mult de
100 de perechi au şanse mai mari de 90 % de supravieţuire în următorii 80 de ani (Fig. 10.2). În
ciuda numeroaselor cercetări care susţin menţinerea unor populaţii mari, uneori şi populaţiile mici
pot supravieţui. Multe populaţii de păsări au supravieţuit 80 de ani cu 10 sau mai puţine perechi,
iar focile elefant nordice s-au refăcut până la o populaţie de 100 000 de indivizi, după ce popu-
laţia lor a fost redusă prin vânătoare la numai 100 de indivizi, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Odată ce pentru o specie s-a stabilit o populaţie viabilă minimă, se poate estima arealul minim
dinamic (MDA - minimum dynamic area), adică suprafaţa de habitat adecvată, necesară pentru
278 Capitolul 10
60 FIG.10.2 Ratele de extincţie a speciilor de păsări

din Insulele Channel. Fiecare punct reprezintă
procentul de specii extincte din clasa respectivă
50 de mărime a populaţiei: ratele de extincţie scad
pe măsură ce mărimea populaţiei creşte.
40 Populaţiile cu mai puţin de 10 perechi repro-
ducătoare aveau o probabilitate de extincţie de
% extincţii
39% în 80 de ani, populaţiile între 10 şi 100 de

30 perechi aveau o probabilitate medie de extincţie
de 10%, iar populaţiile de peste 100 de perechi
20 aveau o probabilitate foarte redusă de extincţie
(după Jones şi Diamond, 1976).
10
menţinerea unei populaţii minime viabile.
0 Acest lucru se poate face studiind arealul
1 10 100 1000 10,000
indivizilor şi coloniilor de specii amenin-
Mărimea populaţiei (număr perechi)
ţate (Thiollay, 1989). S-a estimat că în
Africa sunt necesare arii protejate naturale
de 100 - 1 000 km2 pentru a menţine multe dintre populaţiile de mamifere mici (Schonewald-Cox
şi alţii, 1983). Pentru a proteja populaţiile de carnivore mari, precum leii, sunt necesare arii pro-
tejate naturale de 10 000 km2.
Neconsiderând excepţiile, pentru a proteja majoritatea speciilor sunt necesare populaţii mari,
speciile cu populaţii mici fiind supuse declinului rapid şi extincţiei locale din trei motive princi-
pale:
1. Pierderea variaţiei genetice şi apariţia problemelor asociate, cum ar fi consangvinizarea

şi modificările genetice;
2. Fluctuaţia demografică datorată variaţiei ratelor natalităţii şi mortalităţii;
3. Fluctuaţiile factorilor de mediu, determinate de variaţiile apărute la nivelul prădătorilor,

competiţiei, bolilor, disponibilităţii hranei şi catastrofelor naturale ce apar la intervale nere-
gulate (incendii, inundaţii, furtuni, secete).
Pierderea variaţiei genetice

Capacitatea unei populaţii de a se adapta la schimbările mediului depinde de variaţia gene-
tică, ce apare datorită manifestării unor alelele diferite ale indivizilor, adică ale formelor diferite
ale aceleiaşi gene. În noile condiţii, indivizii cu anumite alele sau combinaţii de alele pot deţine
caracteristicile necesare pentru a supravieţui şi a se reproduce (Wayne şi Morin, 2004). Într-o po-
pulaţie, frecvenţa unor alele poate varia de la comună la foarte rară. Noile alele apar în popula-
ţii prin mutaţii aleatoare sau prin imigraţia indivizilor din alte populaţii.
În populaţiile mici, frecvenţa alelelor poate varia de la o generaţie la alta doar prin jocul şan-
sei, datorită căreia indivizii supravieţuiesc până la maturitate sexuală, se împerechează şi lasă ur-
maşi. Acest proces aleator de schimbare a frecvenţei alelelor este cunoscut ca drift genetic şi este
un proces separat de modificare a frecvenţei alelelor, prin selecţie naturală (Hedrick, 2005). Dacă
o alelă apare cu o frecvenţă redusă într-o populaţie mică, există o probabilitate mare ca ea să dis-
pară. De exemplu, dacă o alelă apare în 5% din genele prezente (din genofond) într-o populaţie

de 1 000 de indivizi, atunci înregistrăm 100 de copii ale alelei (1 000 indivizi x 2 copii pe indi-
vid x 0,05 frecvenţa alelei), iar probabilitatea ca alela să rămână în populaţie mai multe genera-
ţii este mai mare. Dacă într-o populaţie de 10 indivizi este prezentă numai o alelă (10 indivizi x
două copii per individ x 0,05 frecvenţa alelelor) este foarte probabil ca alela rară să fie pierdută
în generaţiile următoare.
Considerând cazul general al unei populaţii izolate în care există două alele ale fiecărei gene
din genofond, Wright (1931) a propus o formulă pentru a exprima procentul heterozigoţizilor ră-
maşi după fiecare generaţie (H) pentru o populaţie de adulţi reproducători, ce constituie mărimea
efectivă a populaţiei - Ne. Mărimea populaţiei este estimată după numărul de indivizi reprodu-
cători:
H = 1 - 1/[2Ne]
Conform acestei ecuaţii, o populaţie de 50 de indivizi reproducători şi-ar păstra 99 % din he-
terozigoţii originali după o generaţie:
H = 1-1/100 = 1,00 - 0,01 = 0,99
Proporţia de heterozigoţi rămaşi după t generaţii (Ht) este egală cu:
Ht = Ht
În populaţia noastră de 50 de indivizi, procentul de heterozigoţi din populaţie după două
generaţii va fi de 98% (0,99 x 0,99), după trei generaţii 97%, iar după zece generaţii 90%.
Dacă ar exista doar 10 indivizi, după o generaţie 95% dintre ei ar fi heterozigoţi, 90% după
două generaţii, 86% după trei generaţii şi 60% după zece generaţii (Fig. 10.3).
Această ecuaţie arată că în populaţiile izolate mici pot apărea pierderi importante ale varia-
ţiei genetice, mai ales în cazul celor de pe insule şi din peisaje fragmentate. Totuşi, variaţia ge-
netică dintr-o populaţie poate creşte în timp prin două mijloace: mutaţiile normale ale genelor şi
imigraţia, chiar şi a câtorva indivizi, din populaţii îndepărtate. Ratele de mutaţie din natură sunt
de circa 1:10 000 până la 1:1 000 000 per genă, per generaţie. Prin urmare mutaţiile pot compensa
pierderea alelelor din populaţiile mari, iar în mică măsură, în populaţiile mici, pot contribui şi la
menţinerea unei diversităţi genetice mai mari. Totuşi în populaţiile cu mai puţin de 100 de indi-
vizi numai mutaţiile nu sunt suficiente pentru a contracara driftul genetic. Din fericire, chiar şi
o frecvenţă redusă a mişcării indivizilor între
100
Ne = 1000 populaţii minimizează pierderea variaţiei gene-
Ne = 100
tice asociată cu mărimile mici ale populaţiei
90
Ne = 50 (Fig. 10. 4) (Wang, 2004). Dacă ar sosi unu, doi
Variabilitate genetică rămasă (%)
80 imigranţi în fiecare an într-o populaţie izolată de

70 Ne = 10 circa 100 de indivizi, impactul driftului genetic
60 ar fi redus semnificativ. Dacă din populaţiile ve-
50
cine ar sosi patru, cinci imigranţi per generaţie,
Ne = 5
efectul driftului genetic este neglijabil (Mills şi
40
FIG. 10.3 Variabilitatea genetică este pierdută aleator de-
30
Ne = 3 a lungul timpului prin drift genetic. Din grafic rezultă pro-
20 centul mediu al variabilităţii genetice rămase după 10 ge-
Ne = 2 neraţii în populaţii teoretice de mărime efectivă Ne. După
10 10 generaţii exista o pierdere a variabilităţii genetice de
Ne = 1 40% pentru o mărime a populaţiei de 10, 65% pentru o
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 mărime de 5 şi 95% pentru o mărime de 2 (după Meffe
Generaţii şi Carroll, 1997).

280 Capitolul 10
Allendorf, 1996). Genele venite din populaţiile vecine par a fi factorul principal ce împiedică pier-
derea variaţiei genetice în populaţiile mici de cinteze din Galápagos (Grant şi Grant, 1992) şi de
lupi din Scandinavia (Ingvarsson, 2001). Variaţia genetică ce creşte fitness-ul va fi păstrată mai
mult într-o populaţie, chiar şi când există drift genetic (McKay şi Latta, 2002) (Fig 10.4).
Datele din cercetările de teren arată că o mărime mică a populaţiei efective determină o pier-
dere mai rapidă a alelelor. De exemplu, coniferul anemocor cu frunze căzătoare Halocarpus bid-
willii, din Noua Zeelandă, are populaţii reduse în habitatele alpine. Pentru a investiga variaţia ge-
(A) Imigraţii
Număr de
imigranţi pe
100 generaţie
Procent din heterozigoţii iniţiali rămaşi
5
90 2
1
80
0.5
70
0.1
60
Fără
50
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Generaţie
(B) Mutaţii Rata de

mutaţii
100 0.1
Procent din heterozigoţii iniţiali rămaşi
90 0.01
80 0.0001
70 0.001
0.0
60
50
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Generaţie
FIG. 10.4 Efectele imigraţiei şi mutaţiilor asupra variabilităţii genetice în 25 de populaţii cu

mărimea Ne= 120 indivizi, în 100 de generaţii. (A) Într-o populaţie izolată de 120 de indivizi,
chiar şi rate reduse ale imigraţiei dintr-o populaţie mai mare previn pierderea heterozigoţilor
prin drift genetic. În model, o rată a imigrării de 0,1 (1 imigrant la 10 generaţii) creşte nivelul
heterozigoţilor, în timp ce driftul genetic este neglijabil la o rată a imigrării de 1. (B) Este di-
ficil ca mutaţiile să contrabalanseze driftul genetic. În model, rata mutaţiei trebuie să fie de
1%, o genă pe generaţie (m=0,01) sau mai mare pentru a afecta nivelul heterozigoţilor.
Deoarece această rată a mutaţiei (m=0,01) este mult mai mare decât ce se observă în pop-
ulaţiile naturale, mutaţiile se pare că joacă un rol mic în menţinerea variabilităţii genetice a
populaţiilor mici (după Lacy, 1987).

40 netică a populaţiilor mari sau

mici se foloseşte în principal
Gene polimorfice (procent)
30 electroforeza proteinelor.
Există o corelaţie puternică
20 între mărimea populaţiei şi
variaţia genetică: populaţiile
10 mari au avut cel mai mic
procentaj de heterozigoţi,
0 gene polimorfe şi număr de
101 102 103 104 105 106
alele per genă (Fig 10.5)
Mărimea populaţiei
(Billington, 1991).
FIG. 10.5 Nivelul variabilităţii genetice e corelat direct cu mărimea pop- Populaţiile mai mici de 8
ulaţiei în cazul coniferului pitic din Noua Zeelandă, Halocarpus bidwilii. 000 de indivizi se pare că
Acest model este valabil pentru procentul genelor polimorfe dar şi pen-
tru numărul mediu de alele per genă şi nivelul heterozigoţilor. Mărimea sunt afectate de pierderea
populaţiei variază între 10 (101) şi 1 milion (106) (după Billington, 1991). variaţiei genetice, variaţia
cea mai mică fiind înregis-
trată în cele mai mici popu-
laţii.
Din nefericire, speciile rare şi ameninţate adeseori au populaţii mici şi izolate, ceea ce duce
la o pierdere rapidă a variaţiei genetice. Studiile asupra variaţiei genetice la plante şi animale au
arătat că în 22 din 23 de cazuri populaţiile mici au variaţie genetică mai mică decât populaţiile
mari (Frankham, 1996). Variaţia genetică era de asemenea mai mică pentru speciile ameninţate
şi speciile cu areale restrânse. În unele cazuri variaţia genetică lipseşte întregii specii. Pinul wol-
lemi (Wollemia nobilis), recent descoperit în Australia, are numai 40 de indivizi în două popula-
ţii alăturate. Aşa cum era de aşteptat, investigaţiile ştiinţifice detaliate nu au reuşit să identifice
nici o variaţie genetică în cazul acestei specii (Peakall şi alţii, 2003).
Putem afirma că pentru a menţine variaţia genetică, conservaţionişti trebuie să protejeze po-
pulaţii cât mai mari posibile. Dar cât de mare ar trebui să fie o populaţie? De câţi indivizi este
nevoie pentru menţinerea variaţiei genetice? Franklin (1980) sugera că 50 de indivizi reprodu-
cători ar putea reprezenta numărul minim necesar pentru a evita pe termen scurt depresia legată
de consangvinizare şi apariţia de indivizi mai puţin adaptaţi, rezultaţi din împerecherea unor in-
divizi înrudiţi. Acest model este bazat pe experienţa practică a crescătorilor de animale şi arată
că efectivele de animale pot fi menţinute cu o pierdere de doar 2-3% a heterozigoţilor per gene-
raţie. Dat fiind faptul că modelul se bazează pe lucrul cu animale domestice, aplicabilitatea lui
la speciile sălbatice este nesigură.
Folosind datele referitoare la ratele de mutaţie în rândul musculiţelor de fructe Drosophila,
Franklin a sugerat că într-o populaţie cu 500 de indivizi reproducători, rata noii variaţii genetice
ce apare prin mutaţii poate balansa pierderile cauzate de mărimile mici ale populaţiei. Această
variaţie a valorilor a fost denumită regula 50/500: populaţiile izolate trebuie să aibă cel puţin 50
de indivizi, de preferat 500, pentru a-şi menţine variaţia genetică. Această regulă a fost pusă sub
semnul îndoielii de Laude (1995), care afirmă că ratele de mutaţie benefice ar putea fi mai mici
decât cele menţionate anterior. Combinând aceste rate scăzute de mutaţie cu problemele de ana-
liză a variabilităţii genetice descrise în acest capitol, se sugerează că trebuie protejaţi cel puţin
câteva mii de indivizi pentru a menţine variaţia genetică şi a asigura supravieţuirea pe termen lung

282 Capitolul 10
a unei populaţii. Deşi aceste cercetări asupra variaţiei genetice şi PVA ne oferă câteva linii di-
rectoare practice, ideal este în continuare să protejăm mai mulţi indivizi ai speciilor rare şi ame-
ninţate, pentru a le maximiza şansele de supravieţuire.
Consecinţele reducerii variaţiei genetice

Populaţiile mici afectate de driftul genetic au o vulnerabilitate mai mare la apariţia unor efecte
genetice negative, precum consangvinizarea (inbreedingul), pierderea flexibilităţii evolutive
şi outbreedingul. Aceşti factori pot contribui la declinul mărimii populaţiei, ducând la o pierdere
mai mare a variaţiei genetice şi a capacităţii fizice, precum şi la o probabilitate mai mare de ex-
tincţie (Frankham şi alţii, 2002; Stockwell şi alţii, 2003; Frankham şi alţii, 2004; Frankham, 2005).
INBREEDINGUL. În majoritatea populaţiilor naturale, inbreedingul este contracarat printr-o

mare varietate de mecanisme, evitându-se împerecherea cu rude apropiate. În mod normal în po-
pulaţiile mari ale majorităţii speciilor animale, indivizii nu se împerechează cu rudele apropiate.
Tendinţa de împerechere cu indivizi neînrudiţi ai aceleiaşi specii se numeşte outbreeding.
Indivizii se dispersează deseori de la locul de naştere sau sunt împiedicaţi să se împerecheze cu
rudele prin inhibiţii comportamentale, mirosuri individuale unice sau alte procedee senzitive. În
cazul plantelor, mecanisme morfologice şi fiziologice ingenioase încurajează polenizarea încru-
cişată şi împiedică autopolenizarea. În anumite cazuri, mai ales când populaţiile sunt prea mici
şi nu există alţi parteneri disponibili aceste mecanisme nu reuşesc să împiedice inbreedingul.
Împerecherea între părinţi şi copii, nepoţi şi verişori şi autofertilizarea speciilor hermafrodite, poate
conduce la depresie legată de inbreeding, situaţie ce apare când un individ primeşte două copii
identice ale unei alele defective de la părinţii săi. Situaţia prezentată conduce la o mortalitate mai
mare a urmaşilor, naşterea unui număr mai mic de urmaşi, urmaşi slabi, sterili sau fără succes la
împerechere (Frankham şi alţii, 2002; Keller şi Waller, 2002; Spielman şi alţii, 2004). Aceşti fac-
tori conduc la reducerea numărului de indivizi din generaţia următoare şi la accentuarea depre-
siei legate de inbreeding (Fig. 10.6).
Dovezile asupra existenţei inbreedingului sunt oferite prin studiile realizate asupra popula-
ţiilor umane (în care există căsătorii între rude apropiate timp de mai multe generaţii), populaţii-
lor de animale captive şi plante cultivate (Nieminen şi alţii, 2001). În cazul multor populaţii de
mamifere captive, împerecherea între rudele apropiate, precum cele părinte-urmaş şi frate-soră,
a generat urmaşi cu o mortalitate medie cu 33% mai mare decât în mod normal (Fig. 10.6) (Ralls
şi alţii, 1986, 1988). Această rezistenţă redusă rezultată este denumită şi costul inbreedingului.
Inbreedingul poate fi o problemă majoră pentru populaţiile mici captive din grădini zoologice şi
pentru programele de creştere a animalelor. Efectele negative ale inbreedingului se resimt şi în
sălbăticie (Crnokrak şi Rutt, 1999): din peste 150 de şiruri de date valide, 90% au arătat că in-
breedingul este dăunător. Trompeta cu steluţă (Ipomopis aggregata) este o plantă ce oferă un ast-
fel de exemplu. Plantele ce provin din populaţii cu mai puţin de 100 de indivizi produc seminţe
mai mici, ce au o rată mică de germinaţie şi o vulnerabilitate mai mare la acţiunea factorilor de
mediu, decât cele din populaţii mari (Fig. 10.7) (Heschel şi Paige, 1995). În Illinois, populaţiile
mici şi izolate de găinuşe de preerie (Tympanuchus cupido pinnatus) prezentau efectele declinu-
lui variaţiei genetice şi inbreedingului, adică fertilitate scăzută şi rate mai mici ale cuibăritului
(Westemeier şi alţii, 1998). Eliberarea în aceste populaţii mici a unor indivizi din populaţii mari

7
Număr de efecte de imbreeding (4 populaţii)
6
Număr de populaţii (total = 40)
0
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Procent crescut de mortalitate în rândul juvenililor sau populaţii consangvizate faţă de
populaţiile neafectate de consangvinizare
FIG. 10.6 Un grad mare al inbreedingului (precum împerecheri mamă-fiu, tată-fiică, frate-
soră) generează consecinţe ale acestuia. Datele din grafic, bazate pe monitorizarea a 40 de
populaţii de mamifere exprimă consecinţele ca procentaj de creştere a mortalităţii juvenile
peste rata medie de mortalitate a animalelor fără inbreeding, din aceeaşi specie (după Ralls
şi alţii,1988).
60
55
50
45
40
Germinaţie (%)
35
30
25
20
15
10
5
0 20 41 42 101 137 602 714 1027 2435

FIG. 10.7 Germinarea seminţelor în populaţiile plantei trompeta cu steluţe (Ipomopsis

aggregata), din munţii Arizonei, este mai scăzută în populaţiile mici (sub 150 de in-
divizi) în comparaţie cu cele mari. Germinarea seminţelor este serios redusă în cele
mai mici populaţii (după Heschel şi Paige, 1995).

284 Capitolul 10
şi diversificate genetic, a contribuit la refacerea viabilităţii ouălelor şi creşterea populaţiei. Toate

aceste lucruri demonstrează importanţa conservării variaţiei genetice. Un caz recunoscut de in-
breeding este cel al zimbrului (Bison bonasus). După primul război mondial şi războiul civil din
Rusia, în spaţiul european au rămas două populaţii relicte de zimbri, în pădurea Bialowieza şi în
Caucaz, care au fost rapid exterminate, ultimul zimbru fiind împuşcat în 1925 în Caucaz. După
primul război mondial, supravieţuirea speciei s-a făcut ex-situ, în grădini zoologice. Cei 54 de in-
divizi cu origine cunoscută erau descendenţii unui grup de bază de 13 indivizi (Slatis, 1960). Azi
populaţia mondială a ajuns la peste 2 800 de indivizi, însă variabilitatea genetică a scăzut
(Luenser şi alţii, 2005). Din acest motiv în programele de reproducere din grădini zoologice se
acordă o importanţă deosebită componentei genetice, existând o bază de date European Bison
Pedigree Book.
OUTBREEDINGUL. Indivizii din specii diferite se împerechează rareori în sălbăticie, existând

mecanisme puternice de izolare ecologică, comportamentală, fiziologică şi morfologică, ce asi-
gură că împerecherea se produce doar între indivizii aceleiaşi specii. Totuşi, când o specie este
rară sau habitatul ei este deteriorat, poate apărea outbreedingul - împerecherea între indivizii unor
populaţii sau specii diferite (Fig. 10.8). Indivizii incapabili să-şi găsească un partener din specia
lor se pot împerechea cu un individ al unei specii înrudite. Urmaşii rezultaţi prezintă semnele out-
breedingului, manifestate prin slăbiciune, sterilitate sau lipsa de adaptabilitate la mediu. Ea
poate fi cauzată de incompatibilitatea cromozomilor şi sistemelor de enzime ce sunt moştenite de
la părinţi diferiţi (Montalvo şi Ellstrand, 2001). Folosind un exemplu din selecţia artificială, caii
şi măgarii domestici sunt deseori împerecheaţi pentru a produce catâri. Deşi catârii nu sunt slabi
Adesea observaţi, Depresie prin imbreeding

importanţi
1.00 pentru conservare Heteroza sau vigoarea hibrizilor
Depresie prin outbreeding
supravieţuire sau reproducere
Fitnesul relativ măsurat ca
Rar observaţi,
mai puţin importanţi
pentru conservare
Grad de înrudire al părinţilor

Autofertilizare
Împerechere între Împerecherea dintre indivizii

rude apropiate din specii diferite
FIG. 10.8 Împerecherea între indivizi neînrudiţi ai aceleiaşi specii produce ur-
maşi sănătoşi ce supravieţuiesc şi produc alţi urmaşi. Împerecherea între rude
apropiate (frate-soră sau părinte-urmaş) ori autofertilizarea speciilor hermafro-
dite, generează o stare precară de sănătate. Împerecherea între indivizii din po-
pulaţii diferite sau chiar din specii diferite, produce uneori, dar nu întotdeauna,
urmaşi cu sănătate precară (după Groom şi alţii, 2006).

din punct de vedere fizic (din contră, sunt puternici şi de aceea oamenii îi găsesc utili) ei sunt
aproape mereu sterili.
Outbreedingul poate rezulta şi din împerecheri între indivizi din diferite subspecii sau chiar
între genotipuri ori populaţii diverse ale aceleiaşi specii. Astfel de împerecheri pot apărea în pro-
gramele de creştere în captivitate sau când indivizii din specii diferite sunt ţinuţi împreună în cap-
tivitate. În asemenea cazuri, urmaşii unor astfel de genotipuri diferite este improbabil să aibă o
combinaţie de gene care să permită indivizilor să trăiască şi să se reproducă cu succes în condi-
ţiile locale (Goldberg şi alţii, 2005). De exemplu, când ibexul (Capra ibex) din Slovacia a dis-
părut, au fost aduse exemplare din Austria, Turcia şi peninsula Sinai, pentru a forma o nouă po-
pulaţie. Aceste subspecii diferite s-au împerecheat şi au produs hibrizi ce năşteau puii timpuriu,
în iernile aspre şi nu primăvara, rata de supravieţuire fiind în consecinţă mai mică. Outbreedingul
cauzat de împerecherea indivizilor de la extremele arealului geografic al speciei a determinat eşe-
cul experimentului. Totuşi, multe alte studii asupra animalelor nu au reuşit să demonstreze efec-
tele negative ale outbreedingul. Unele studii au arătat chiar o vigoare în plus a hibrizilor, suge-
rând că pentru animale, outbreedingul este o problemă mai puţin îngrijorătoare decât inbreedingul,
ale cărui efecte sunt bine studiate (Rolls şi alţii, 2001).
Outbreedingul poate fi considerat mai important pentru plante, unde sosirea polenului pe stig-
matul florii este într-o oarecare măsură dependentă de şansă, de transportarea polenului de către
vânt, insecte sau de un alt vector de polenizare. O specie rară de plantă, ce creşte lângă o specie
comună înrudită ar putea fi copleşită de polenul speciei comune (Ellstrand, 1992) şi nu va mai
reuşi să producă seminţe. Chiar şi când apar hibrizi prin împerecherea dintre o specie rară şi una
comună, identitatea genetică a speciei rare dispare, genofondul ei pierzându-se în cel, mult mai
mare, al speciei comune. Seriozitatea acestei ameninţări este demonstrată de faptul că peste 90%
din plantele ameninţate şi în pericol din California apar în proximitatea altor specii din acelaşi
gen, cu care ar putea hibridiza. O astfel de pierdere a identităţii genetice poate apărea şi în gră-
dini botanice, când indivizi din părţi diferite ale arealului speciei sunt crescuţi unul lângă altul,
polenizându-se şi producând seminţe hibride.
PIERDEREA FLEXIBILITĂŢII EVOLUTIVE. Alelele rare şi combinaţiile neobişnuite ale lor ce nu

conferă nici un avantaj imediat, pot ajuta specia în viitor, când ansamblul condiţiilor de mediu
se va schimba. Pierderea variaţiei genetice dintr-o populaţie mică îi poate limita acesteia abilita-
tea de a răspunde la noi condiţii de mediu şi la schimbările pe termen lung induse de poluare, boli
sau schimbări climatice globale (Falk şi Holsinger, 1991; Frankham şi alţii, 2002). Conform teo-
riei fundamentale a selecţiei naturale, rata schimbărilor evolutive dintr-o populaţie este legată di-
rect de cantitatea de variaţie genetică din acea populaţie. O populaţie mică este mai puţin probabil
să posede variaţia genetică necesară pentru adaptarea la schimbările pe termen lung ale mediu-
lui faţă de una mare şi prin urmare are şanse mai mari să dispară. De exemplu, în multe popula-
ţii de plante, un procent mic de indivizi au alele ce permit toleranţa unor concentraţii mai mari
de metale toxice, precum zincul şi plumbul, chiar şi atunci când aceste metale nu sunt prezente.
Dacă metalele toxice devin abundente în mediu datorită poluării, indivizii cu aceste alele vor fi
capabili să se adapteze, să crească, să supravieţuiască şi să se reproducă mai mult decât indivi-
zii tipici, prin urmare frecvenţa acestor alele va creşte în populaţie. Totuşi, dacă populaţia devine
mică şi genotipul toleranţei la metale s-a pierdut, populaţia ar putea dispărea.

286 Capitolul 10
Factori ce determină mărimea efectivă a populaţiei

Mărimea efectivă a populaţiei este estimată funcţie de numărul de indivizi reproducători.
Factorii ce limitează numărul estimat de indivizi reproducători dintr-o populaţie se referă la ra-
portul inegal al sexelor, variaţiile reproducerii, fluctuaţiile şi strangularea populaţiilor.
Mărimea efectivă a populaţiei este mai mică decât totalul acesteia (mărimea reală a popu-
laţiei), pentru că mulţi indivizi nu se reproduc datorită unor factori precum incapacitatea de a-şi
găsi un partener, vârsta, starea precară de sănătate, sterilitate, malnutriţie, mărime corporală mică,
structură socială ce obstrucţionează împerecherea. Mulţi din aceşti factori sunt declanşaţi sau agra-
vaţi de degradarea şi fragmentarea habitatelor (Aló şi Turner, 2005). Mai mult, numeroase spe-
cii de plante, ciuperci, bacterii şi protiste au seminţe, spori sau alte structuri ce rămân inactive atâta
timp cât nu există condiţii stabile de germinare. Aceste meristeme ar putea fi considerate membri
ai populaţiei, deşi este evident că nu fac parte din populaţia reproducătoare. Datorită acestor fac-
tori, mărimea efectivă a populaţiei (Ne) de indivizi reproducători este de multe ori substanţial mai
mică decât mărimea reală a populaţiei (N). Deoarece rata de pierdere a variaţiei genetice se cal-
culează pe baza mărimii efective a populaţiei, pierderea poate fi uneori gravă, chiar şi într-o po-
pulaţie mare (Nunney şi Elam, 1994). Să considerăm o populaţie de 1 000 de aligatori cu 990 de
animale imature şi numai 10 animale mature, reproducătoare: 5 masculi şi 5 femele; în acest caz,
mărimea efectivă a populaţiei este 10, nu 1 000. Pentru o specie rară de stejar pot exista 20 de
arbori maturi, 500 de puieţi şi 2 000 de butaşi, rezultând o populaţie de 2 520, dar o mărime efec-
tivă a populaţiei de numai 20.
O mărime efectivă a populaţiei mai mică decât s-ar fi aşteptat poate exista şi în cazul unui ra-
port inegal al sexelor, variaţiei în numărul de urmaşi sau fluctuaţiilor populaţiei. Impactul gene-
ral al acestor factori ar putea fi substanţial. Multe studii au arătat că mărimea medie efectivă a po-
pulaţiei era de numai 11% din totalul populaţiei, deci o populaţie de 300 de animale, ce pare
suficient de mare pentru a rezista, ar putea avea o mărime efectivă a populaţiei de 33, indicând
faptul că este în pericol iminent de dispariţie (Frankham, 1995). O mărime mai mică a popula-
ţiei efective decât s-ar fi aşteptat în urma unei numărători iniţiale, poate exista în următoarele si-
tuaţii:
RAPORT INEGAL AL SEXELOR. O populaţie poate fi alcătuită dintr-un număr inegal de masculi
şi femele datorită şansei, mortalităţii selective sau colectării de către om a indivizilor dintr-un anu-
mit sex. Dacă, de exemplu, o populaţie de gâşte monogame (un mascul şi o femelă formează o
pereche pe termen lung) are 20 de masculi şi 6 femele, atunci numai 12 indivizi (6 masculi şi 6
femele) se vor reproduce. În acest caz, mărimea efectivă a populaţiei este 12, nu 26. În cazul altor
specii de animale, sistemele sociale pot împiedica indivizii să se reproducă, chiar dacă sunt fizic
capabili să facă asta. De exemplu, în cazul focilor elefant, un singur mascul dominant se împe-
rechează cu un grup mare de femele şi împiedică alţi masculi să se împerecheze (Fig. 10.9), în
timp ce în cazul câinilor sălbatici africani, femela dominantă a haitei naşte toţi puii.
Efectul numărului inegal de masculi şi femele reproducătoare asupra mărimii efective a po-
pulaţiei (Ne) poate fi descris prin formula:
Ne = [4 (Nf x Nm)]/(Nf + Nm)
unde Nm şi Nf reprezintă numărul de masculi, respectiv femele, adulţi şi potenţiali reprodu-
cători, din populaţie. În general, pe măsură ce raportul devine inegal, rata mărimii efective a po-
FIG. 10.9 Un singur mascul de focă elefant (animalul cel mare din centrul fotografiei) se îm-
perechează cu un număr mare de femele: prin urmare mărimea efectivă a populaţiei este re-
dusă, pentru că un singur mascul asigură materialul genetic (Foto de Frank S. Balthis).
pulaţiei raportată la numărul de indivizi reproducători (Ne/N) scade (Fig. 10.10). Acest lucru se
întâmplă pentru că puţini indivizi dintr-un sex aduc o contribuţie disproporţionat de mare la fon-
dul genetic al generaţiei următoare, mai mare decât cea întâlnită în sistemele monogame. În cazul
elefanţilor asiatici, de exemplu, în rezervaţia Periyan Tiger, din India, masculii sunt vânaţi de bra-
conieri pentru colţi (Ramakrishnan şi alţii, 1998). În 1997 existau 1 166 elefanţi asiatici, din care
709 adulţi. Dintre aceşti adulţi, 704 erau femele şi 5 masculi, rezultând o mărime efectivă a po-
pulaţiei de numai 20, mult mai mică decât mărimea populaţiei totale.
VARIAŢII ALE NUMĂRULUI DE URMAŞI. În cazul multor specii, numărul de urmaşi ai indivizi-
lor reproducători variază substanţial. Acest fenomen este prezent mai ales la plante, unde unii in-
divizi pot produce puţine seminţe în timp ce alţii produc foarte multe. Producerea inegală de ur-
maşi, duce la o scădere substanţială a Ne, pentru că unii indivizi din generaţia actuală vor fi
reprezentaţi disproporţionat în genofondul generaţiei următoare. În general, cu cât variaţia este
mai mare, cu atât mărimea efectivă a populaţiei scade. Pentru o serie de specii sălbatice,
Frankham (1995) a estimat că variaţia numărului de urmaşi reduce mărimea efectivă a popula-
ţiei cu până la 54%. În cazul multor populaţii de plante anuale, alcătuite din numeroase plante
mici ce produc una sau multe seminţe şi câteva plante mari ce produc mii de seminţe, Ne ar putea
fi redusă şi mai mult.
FLUCTUAŢIILE POPULAŢIEI. În cazul anumitor specii, mărimea populaţiei variază dramatic de

la o generaţie la alta, de exemplu la fluturi, plante anuale şi amfibieni. În cazul fluctuaţiilor ex-
treme, mărimea efectivă a populaţiei se situează între cel mai mic şi cel mai mare număr de in-
divizi. Deseori, acesta este cel mai important factor ce reduce Ne sub mărimea inventariată a po-

288 Capitolul 10
100
100
96
Mărimea efectivă a populaţiei (Ne)
Număr egal de
femele şi masculi 84
64
50
36
N = 100
mai multe femele
0
50:50 40:60 30:70 20:80 10:90
Sex ratio la naştere (masculi:femele)
Fig. 10.10 Mărimea efectivă a populaţiei (Ne) scade când numărul de masculi şi femele dintr-
o populaţie reproducătoare (N) de 100 de indivizi devine inegal. Ne este 100 când există 50
de masculi şi 50 de femele, şi numai 36 când există 10 masculi şi 90 de femele.
pulaţiei (Frankham, 1997). Mărimea efectivă a populaţiei poate fi calculată pe o perioadă de t ani,
folosind numărul indivizilor (N) ce se reproduc în oricare dintre ani:
Ne = t/(1/N1 + 1/N2 +...... + 1/Nt)
Considerând o populaţie de fluturi, monitorizaţi timp de 5 ani, ce are succesiv 10, 20, 100,
20 şi 10 indivizi reproducători:
Ne = 5/(1/10 + 1/20 + 1/100 + 1/20 + 1/10) = 5 (31/100) = 5 (100/31) = 16,1
Mărimea medie efectivă a populaţiei în 5 ani, este peste nivelul minim de 10, dar mult sub
numărul maxim de 100 şi sub media aritmetică de 32. Mărimea efectivă a populaţiei tinde să fie
determinată de anii în care populaţia a fost mai mică. Un singur an cu numărul populaţiei dras-
tic redusă va scădea substanţial valoarea Ne. Acest principiu se aplică unui fenomen cunoscut drept
bottleneck sau strangulare, ce apare când o populaţie este redusă drastic şi alele rare sunt pier-
dute dacă nici un individ ce le posedă nu supravieţuieşte şi nu se reproduce (Frankham şi alţii,
2002; Briskie şi MacKintos, 2004; Jamieson şi alţii, 2006). Cu mai puţine alele şi un declin al he-
terozigoţilor, starea generală de sănătate a indivizilor din populaţie se va înrăutăţi. Efectele
strangulării populaţiei sunt mai grave când mărimea ei rămâne mică câteva generaţii (sub 10 in-
divizi). O categorie aparte de strangulare, este cunoscută ca efectul de colonizare (founder efect)
şi apare când puţini indivizi părăsesc o populaţie pentru a înfiinţa una nouă. Populaţia nouă are
deseori o variaţie genetică mai redusă decât populaţia mare sursă (Fig. 10.11). Strangularea poate
apărea când se înfiinţează populaţii captive, folosind puţini indivizi. De exemplu, populaţia cap-
tivă de gazele Speke din Statele Unite ale Americii s-a înfiinţat folosind un mascul şi trei femele.
Dacă arealul unei populaţii este fragmentat de activităţile umane, fiecare din subpopulaţiile mici
rezultate îşi poate pierde variaţia genetică şi dispărea. Aceasta este situaţia multor populaţii de peşti,
fragmentate de baraje (Wofford şi alţii, 2005).
Leii (Panthera leo) din craterul Ngorongoro, din Tanzania, oferă un exemplu bine studiat de
strangulare populaţională (Kissui şi Packer, 2004). Populaţia de lei avea 60-70 de indivizi, până
când în 1962 o invazie de muşte hematofage a redus populaţia la 9 femele şi 1 mascul (Fig. 10.12).
Doi ani mai târziu, 7 masculi au migrat în crater, urmând apoi o perioadă lipsită de imigrări.

Fig. 10.11 Unei noi populaţii, începută

cu numai câţiva indivizi neînrudiţi, îi
lipseşte o cantitate importantă de va-
riabilitate genetică din populaţia sursă.
100 Totuşi, dacă mărimea efectivă a popu-
laţiei fondatoare este mai mare de 10
indivizi neînrudiţi, mai mult de 90% din
Procent de herozigoţi rămaşi
90
variabilitatea genetică este conser-
vată. Dacă populaţia porneşte cu o
80 singură pereche, sau doar cu o femelă
însărcinată, ceea ce înseamnă o mă-
rime efectivă a populaţiei de 2,75%
70 din variabilitatea genetică care este
conservată. Variabilitatea va fi conser-
60
vată mai bine dacă populaţia creşte
repede ca mărime, dar va fi pierdută
dacă mărimea populaţiei rămâne mică
50 (după Foose, 1983).
0 10 20 30 40 50
Mărimea efectivă a populaţiei fondatoare
Numărul mic de colonizatori,
izolarea populaţiei şi variaţia
numărului de urmaşi au creat aparent o strangulare ce a condus la inbreeding. În comparaţie cu
populaţiile mari de lei din Serengeti, leii din crater au prezentat o reducere a variaţiei genetice,
nivele crescute ale anormalităţii spermatozoizilor (Fig. 10.13), rate reduse ale reproducerii şi o
mortalitate crescută a puilor. Drept urmare, deşi iniţial populaţia a crescut până la 75-125 de in-
divizi, în 1983, ea a scăzut constant de atunci. Până în 2003, populaţia scăzuse la 34 de indivizi,
ca urmare a unei epidemii de răpciugă canină, ce s-a extins de la câinii domestici ai oamenilor
ce locuiesc în afara craterului.
Anumite populaţii de plante, ce prezintă fluctuaţii extreme ale populaţiei şi-au pierdut va-
riaţia genetică datorită strangulării. De exemplu, lipsa variaţiei genetice sau a celei alozimatice
Mărimea totală a populaţiei Perioade cu boli

Mărimea populaţiei adulte
120
100 Perioadă
cu boli
80
Număr
60
40
20
1962 1967 1972 1977 1982 1987 1992 1997 2002

An
FIG.10.12 Populaţia de lei din craterul Ngorongoro număra circa 90 de indivizi în 1961, după care a scă-
zut dramatic în 1962. Din acel moment, populaţia a mai atins un maxim de 125 indivizi în 1983, înainte să
se prăbuşească în 2003 la mai puţin de 40 de indivizi (din care sub 20 adulţi). Mărimea mică a populaţiei,
locaţia izolată, lipsa imigrărilor din 1962 şi impactul bolilor au dus la pierderea variabilităţii genetice prin o
strangulare populaţională. Linia subţire reprezintă populaţia totală, cea îngroşată adulţii. Pauzele reprezintă
anii în care nu au existat date. Cele 4 coloane gri, reprezintă episoade ale epidemiilor (după Kissui şi Parker,
2004).
290 Capitolul 10
(A) (B) (C)
FIG. 10.13 Masculii populaţiei izolate de lei din craterul Ngorongoro, din Tanzania, prezintă
un nivel crescut de anormalitate a spermatozoizilor. (A) Spermatozoid normal al leului (B)
Spermatozoid bicefal (C) Spermatozoid nonfuncţional, cu un flagel nedezvoltat. (B) şi (C) de
la lei din populaţia craterului Ngorongoro (foto D. Wildt).
apare în patru populaţii ale unei specii rare de vârtejul pământului (Pedicularis furbishiae), en-
demică în Maine, SUA (Menges, 1990). În acest caz, pierderea variaţiei genetice este atribuită
strangulării populaţiei ca rezultat al populaţiilor stabilite temporar pe malurile râului, după colo-
nizarea cu câteva seminţe.
Strangularea populaţiei nu conduce întotdeauna la reducerea heterozigoţilor. Efectele sunt mai
evidente când populaţiile reproducătoare sunt reduse sub 10 indivizi timp de câteva generaţii. Dacă
populaţia creşte numeric rapid după o strangulare temporară, heterozigoţii pot fi refăcuţi, chiar
dacă numărul alelelor prezente este sever redus (Allendorf şi Leary, 1986). Un exemplu al aces-
tui fenomen este nivelul crescut al heterozigoţilor în cazul rinocerilor din Nepal (Rhinoceros uni-
cornis), chiar după ce populaţia a trecut printr-o strangulare (Fig. 10.14; Caseta 10.1). Populaţia
din Parcul Naţional Chitwan a scăzut de la 800 de indivizi la sub 100, din care mai puţin de 30
erau reproducători. Cu o mărime efectivă a populaţiei de 30 de indivizi, populaţia ar fi pierdut
numai 1,7% din heterozigoţi după o generaţie. Ca urmare a unei protecţii stricte a speciei, popu-
laţia s-a refăcut la 400 de indivizi (Dinerstein şi McCracken, 1990). Vânturelul de Mauritius (Falco
punctatus) reprezintă un caz şi mai deosebit, cu un declin populaţional lung, concretizat prin exis-
tenţa în 1974 a unei singure perechi reproducătoare. Un program intens de conservare a permis
populaţiilor să se refacă la peste 200 de perechi. Un studiu ce compară păsările actuale cu speci-
menele conservate în muzee şi exemplarele din alte locaţii arată că specia a pierdut în această pe-
rioadă numai 50% din variaţia genetică (Groombridge şi alţii, 2000).
Aceste exemple demonstrează că mărimea efectivă a populaţiei este deseori substanţial mai
mică decât numărul total de indivizi dintr-o populaţie. Când întâlnim o combinaţie de factori pre-
cum fluctuaţia efectivului populaţiei, numeroşi indivizi nereproducători sau o proporţie inegală
a sexelor, mărimea efectivă a populaţiei poate fi mult mai mică decât numărul indivizilor dintr-
un an favorabil. Aşa cum s-a arătat, concluzia a numeroase studii este că mărimea efectivă medie
a populaţiei este de numai 11% din totalul populaţiei (Frankham, 1995), demonstrând că doar men-
ţinerea unor populaţii mari este insuficientă pentru a preveni pierderea variaţiei genetice, dacă mă-
rimea efectivă a populaţiei nu este şi ea mare. În cazul populaţiilor captive, variaţiile genetice pot
fi menţinute eficient prin controlul reproducerii, subdivizarea populaţiei, îndepărtarea periodică

Rapid
Migrare de gene
Încet
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22
Număr de animale
FIG. 10.14 Electroforeza în gel arată că populaţiile rinocerului cu un corn (Rhinoceruos
unicornis), din Parcul Naţional Chitwan – Nepal, prezintă un nivel crescut al variabilităţii
genetice. Această tehnică se bazează pe faptul că proteinele (în acest caz o enzimă nu-
mită LDH) produse de diferite alele ale genelor, migrează în procente diferite de-a lungul
unei plăcuţe cu gel, apărând sub forma unor benzi, la distanţe diferite faţă de punctul de
start din baza celulei. Fiecare celulă reprezintă un individ. Se observă că animalele 10 şi
11 au benzi în poziţii diferite, ceea ce relevă că aceşti indivizi diferă unul de altul în pri-
vinţa enzimei LDH. Deşi acum există tehnologii mai bune pentru acest tip de investigaţii,
electroforeza în gel oferă o demonstraţie vizuală bună a variabilităţii genetice (după
Dinerstein şi McCracken, 1990).
CASETA 10.1- RINOCERII DIN ASIA ŞI AFRICA: DIVERSITATEA

GENETICĂ ŞI PIERDEREA HABITATULUI
În ultimele decenii, conservaţioniştii mici şi puternic fragmentate, în areale

şi-au concentrat eforturile pe protejarea reduse faţă de cele iniţiale. Cel mai nu-
şi refacerea populaţiilor de rinoceri din meros grup dintre cele cinci specii este
diferite locaţii ale arealului lor iniţial. cel al rinocerului alb (Ceratotheriam
Această sarcină este foarte grea, cele simum). Această specie numără aproxi-
cinci specii de rinoceri din Asia şi mativ 11 300 de indivizi, deşi există
Africa, toate aflate în pericol iminent numai 10 indivizi din subspecia nordică
de extincţie, reprezentând forme vechi şi (www.rhinos-irt.org). Cea mai rară spe-
neobişnuite de adaptare pentru supra- cie, rinocerul de Java (Rhinoceros son-
vieţuire. Distrugerea habitatului şi bra- daicus), numără în jur de 50 de indivizi,
conajul reprezintă ameninţări serioase la în extremitatea vestică a Insulei Java, şi
adresa celor trei specii din pădurile asia- încă 2-3 în Vietnam. Aceste 2 subpopu-
tice, în timp ce vânarea ilegală pentru laţii sunt distincte din punct de vedere
obţinerea fildeşului, constituie princi- genetic.
pala problemă a celor două specii afri- Declinul general al fiecărei specii
cane. este suficient de alarmant, dar problema
Declinul populaţiilor de rinoceri este este exacerbată de faptul că multe dintre
atât de mare, încât se estimează că mai animalele rămase trăiesc în populaţii
există numai 16 000 indivizi aparţi- foarte mici şi izolate. Rinocerul negru
nând celor cinci specii. Aceste specii
continuare
mai sunt reprezente doar de populaţii
292 Capitolul 10
0° 0°
rinocerul alb din sud rinocerul alb din nord rinocerul african negru
distribuţie actuală distribuţie actuală distribuţie actuală
distribuţie în trecut distribuţie în trecut distribuţie în trecut
?
?
?
?
?
?
Tropicul ?
Racului
0°
rinocerul indian rinocerul de Java rinocerul de Sumatra

distribuţie actuală distribuţie actuală distribuţie actuală
distribuţie în trecut distribuţie în trecut distribuţie în trecut
? neconfirmat
Fiecare din cele 5 specii de rinoceri ocupă acum numai o parte mică din arealul iniţial, iar situaţia
lor variază. (După www.rhinos-irf.org.)
(Diceros bicornis) de exemplu, numără bolilor genetice, rezultate din împere-

aproape 3 600 de indivizi, dar aceştia se cherea indivizilor înrudiţi.
regăsesc în aproximativ 75 de subgru- Problema variaţiei genetice în po-
puri mici şi separate. Populaţiile exis- pulaţiile de rinoceri, nu este atât de sim-
tente de rinoceri de Sumatra plă pe cât pare. Diversitatea genetică
(Dicerorhinus sumatrensis) au fiecare variază mult între speciile de rinocer.
mai puţin de 100 de indivizi, iar specia Studii asupra rinocerilor cu corn din
în total sub 300. Unii conservaţionişti se Nepal (Rhinocerus unicornis) au indicat
tem că aceste populaţii mici nu pot fi că în ciuda unei populaţii totale mici, es-
viabile pe termen lung, datorită pierde- timată la 1 500 de exemplare, diversita-
rii variaţiei genetice, inbreedingului şi
tea genetică este relativ ridicată, con- tivităţile umane în viitorul apropiat.
trazicând presupunerea că populaţiile Heterozigoţii ar putea fi menţinuţi în
mici au automat nivele reduse ale hete- această specie prin mutarea unor indivi-
rozigoţilor. Combinarea unor generaţii zii între populaţii (Harley şi alţii, 2005).
lungi cu mobilitatea ridicată a indivizi- Dacă populaţia de rinoceri negri ar fi ad-
lor şi posibilitatea ca rinocerii să fi mi- ministrată în modul acesta pentru men-
grat în arii protejate de la distanţe mari, ţinerea diversităţii genetice, se poate ad-
a permis rinocerului indian să-şi păs- mite că specia se va reface complet în
treze variaţia genetică, în ciuda faptului arealul iniţial. Totuşi, menţinerea adap-
că a trecut prin o strangulare a popula- tării la mediu rămâne o problemă.
ţiei (Dinerstein şi McCracken, 1990; Plasând rinoceri negri din subspecii di-
Melnicke, perss. comm). O variaţie ge- ferite împreună într-un sanctuar de viaţă
netică considerabilă este prezentă şi în sălbatică, pentru a creşte diversitatea
fiecare din cele patru subspecii cunos- genetică a speciei, există riscul ca ei să-
cute ale rinocerului negru (Harley şi şi piardă capacităţile diferite de adap-
alţii, 2005). Mai mult, analizele ADN- tare, ce s-ar putea dovedi cruciale în su-
ului arată că cele patru subspecii sunt pravieţuirea subspeciilor locale.
genetic distincte, reprezentând probabil Managementul diversităţii genetice tre-
adaptări la condiţiile locale de mediu. buie să controleze şi ameninţările ex-
Reducerea mărimii populaţiilor nu terne la adresa populaţiilor reproducă-
este singura problemă cu care se con- toare, incluzând braconajul ilegal pentru
fruntă rinocerul indian, pierderea habi- obţinerea cornului de fildeş. De aseme-
tatului fiind de departe o problemă mult nea, trebuie menţinute condiţii optime în
mai gravă. Deşi pentru rinocerul indian ariile protejate, pentru a se asigura că
nu există ameninţări imediate de in- toţi indivizii adulţi se reproduc. În cap-
breeding, presiunea foarte ridicată asu- tivitate reproducerea rinocerului pre-
pra habitatului speciei, începând cu se- zintă câteva provocări speciale, nereu-
colul al XIX-lea, i-a redus semnificativ şindu-se împerecherea rinocerilor albi în
populaţia, de la zeci de mii de indivizi la captivitate.
mai puţin de 1 000, în 1960 (Dinerstein Analizele genetice au fost utile în
şi McCracken, 1990). Arealul geografic luarea deciziilor pentru conservarea ri-
al acestui rinocer, în nordul Indiei, nocerilor de Sumatra, ce numărau mai
Pakistan, sudul Nepalului, Burma şi puţin de 300 de indivizi şi trăiau în po-
Bangladesh, a fost aproape complet ocu- pulaţii izolate. Analiza ADN-ului mito-
pat de aşezările umane. Chiar dacă po- condrial din mostre de sânge şi păr, pro-
pulaţiile de rinoceri indieni din arii pro- venite de la populaţiile aflate în estul şi
tejate au crescut, iar starea lor se vestul Sumatrei, Malaezia peninsulară şi
îmbunătăţeşte, totuşi specia va fi mereu Borneo, au arătat că populaţia din
limitată la aceste habitate mici, atent pă- Borneo reprezenta o cladă distinctă faţă
zite, fără nici o posibilitate de a reveni la de celelalte trei populaţii, ce erau simi-
numărul şi arealul lor iniţial. lare genetic. Se recomandă ca rinocerii
În contrast, mare parte a arealului ri- din Borneo să fie trataţi ca o populaţie
nocerului negru african este încă intact separată, în scopuri de conservare şi re-
şi cel mai probabil nu va fi afectat de ac- continuare

294 Capitolul 10

producere, în timp ce celelalte trei po- grame de reproducere in situ şi protec-
pulaţii ar putea fi administrate împreună ţia populaţiilor rămase. Speciile cele
ca o unitate de conservare (Morales şi mai rare, rinocerii de Java şi Sumatra,
alţii, 1997). necesită abordări combinate şi programe
Aşa cum arată aceste studii, conser- de reproducere în captivitate. La nivelul
varea rinocerilor trebuie adaptată la par- lor este necesară protecţia habitatelor,
ticularităţile speciilor şi populaţiilor. pentru că aceste două specii asiatice sunt
Specii diferite se confruntă cu nume- supuse unei presiuni semnificative,
roase probleme ce au soluţii posibile di- exercitate de exploatările forestiere şi
ferite. Pentru speciile ameninţate de transformarea pădurilor în terenuri agri-
pierderea habitatului, precum rinocerul cole. De asemenea se impun şi pro-
indian, ariile protejate naturale şi con- grame de reproducere in situ şi în capti-
servarea habitatelor sunt cele mai im- vitate, pentru a creşte şi menţine
portante metode de ocrotire a speciei. diversitatea genetică. Pentru oricare din
Altele, precum rinocerul negru, nece- aceste specii de rinoceri, nu există o sin-
sită măsuri de management pentru a gură soluţie universal valabilă: proble-
menţine diversitatea genetică în cadrul mele şi circumstanţele conservării spe-
populaţiilor şi unicitatea genetică a sub- ciei se impune a fi evaluate individual.
speciilor distincte, inclusiv prin pro-
a masculilor dominanţi pentru a permite masculilor subdominanţi să se împerecheze şi a faci-

lita unele migraţii limitate ale indivizilor în subpopulaţii.
Alţi factori de influenţă pentru supravieţuirea populaţiilor mici

Deşi populaţiile mici tind să dispară în timp datorită pierderii variaţiei genetice, pe termen
scurt ele sunt vulnerabile la extincţie datorită unor schimbări demografice aleatorii sau ale me-
diului. Variaţiile demografice pot produce o scădere accelerată a numărului de indivizi din po-
pulaţie, ce se accentuează pe măsură ce numărul devine mai mic. Pe de altă parte, factorii de
mediu au potenţialul să determine extincţia unei populaţii printr-un episod catastrofic.
Variaţia demografică
Într-un mediu ideal şi stabil, o populaţie creşte până atinge capacitatea de suport a mediului
(K), punct în care rata natalităţii (b) se menţine la un nivel egal cu rata mortalităţii (d), deci
nu mai apar modificări ale mărimii populaţiei. În orice populaţie reală, indivizii nu produc nu-
mărul mediu de urmaşi: unii nu au deloc, alţi au mai puţini sau mai mulţi decât media. De exem-
plu, într-o populaţie stabilă, ideală, de urşi panda, fiecare femelă ar produce în medie doi pui
în decursul vieţii, dar studiile de teren arată că ratele de reproducere ale femelelor variază foarte
mult. Totuşi, atâta timp cât mărimea populaţiei este mare, mortalitatea medie poate fi deter-
minată numai cercetând un număr mare de indivizi, pentru că unii mor tineri, iar alţii trăiesc
o perioadă mai lungă. Această variaţie a mărimii populaţiei, datorată variaţiei aleatoare a ratelor
natalităţii şi mortalităţii, este cunoscută ca variaţie sau stocasticitate demografică.
Mărimea populaţiei poate varia în timp datorită schimbărilor de mediu sau a altor factori, fără
să atingă vreodată o valoare stabilă. În general, odată ce populaţia scade sub 50 de indivizi, va-
riaţia individuală a ratelor natalităţii şi mortalităţii începe să determine fluctuaţia aleatoare a po-
pulaţiei (Menges, 1992). Dacă populaţia scade într-un an datorită unui număr mai mare al dece-
selor, sau a unui număr de naşteri mai mic decât media, populaţia mai mică rezultată va fi mai
vulnerabilă în anii următori la fluctuaţii demografice. Creşterile fluctuante ale populaţiei sunt li-
mitate de capacitatea de suport a mediului, iar populaţia ar putea scădea în anii următori. Prin ur-
mare, odată ce populaţia scade, datorită distrugerii şi fragmentării habitatelor, variaţia demogra-
fică devine importantă, iar populaţia prezintă o vulnerabilitate mai ridicată la extincţie, datorită
unor evenimente aleatorii (Lacy şi Lindenmayer, 1995). Speciile cu rate foarte variabile ale na-
talităţii şi mortalităţi, precum plantele anuale şi insectele efemere, sunt susceptibile la dispariţie
datorită variaţiilor demografice. De asemenea, probabilitatea de dispariţie este mai mare pentru
speciile cu rate reduse ale natalităţii, precum elefanţii, pentru că acestor specii le trebuie mai mult
timp să se refacă.
Luând un exemplu simplu, să considerăm o populaţie alcătuită din trei indivizi hermafrodiţi
ce trăiesc un an fiecare, găsesc un partener, se reproduc şi mor. Presupunând că fiecare individ
are o probabilitate de 33% de a produce 0, 1 sau 2 urmaşi, cu o rată medie a natalităţii de 1/indi-
vid, avem de-a face în acest caz cu o populaţie teoretic stabilă. Totuşi, când aceşti indivizi se re-
produc există o şansă din 27 (0,33 x 0,33 x 0,33) ca să nu apară nici un urmaş în generaţia ur-
mătoare şi populaţia să dispară. Ţinând cont că există o şansă din 9 ca numai 1 individ să apară
în generaţia următoare (0,33 x 0,33 x 0,33 x 3) şi că acest individ nu va avea un partener, popu-
laţia va dispărea în generaţia următoare. Există de asemenea o probabilitate de 22% ca popula-
ţia să scadă la numai doi indivizi în generaţia următoare. Prin urmare, variaţiile aleatoare ale ratei
natalităţii şi mortalităţii pot conduce la fluctuaţii ale mărimii populaţiei. Când populaţiile sunt mici,
mortalitatea mare dintr-un an poate elimina întreaga populaţie.
Când populaţia scade sub un anumit prag critic, pot apărea schimbări ale raportului echilibrat
dintre sexe, ce conduc la o scădere a populaţiei. De exemplu să considerăm o populaţie de patru
păsări cu două perechi în care femelele produc pe parcursul vieţii câte doi pui. În generaţia ur-
mătoare există o probabilitate de 1:8 să se nască numai masculi sau femele, caz în care nu se vor
mai produce ouă şi implicit nu va mai exista o generaţie următoare. Există o probabilitate de 50%
(8:16) ca în generaţia următoare să se nască 3 masculi şi o femelă sau 3 femele şi un mascul, ca-
zuri în care numai o pereche se va împerechea, astfel că populaţia va scădea. Acest scenariu este
ilustrat de ultimii cinci indivizi ai vrabiei de litoral (Ammodramus maritimus nigrescens), specie
extinctă. Toţi erau masculi aşa că nu s-a putut promova un program de creştere în captivitate. În
Illinois, Statele Unite ale Americii, ultimele trei exemplare de margaretă de lac (Hymenoxus acau-
lis var. glabra) au fost incapabile să producă seminţe viabile când au fost polenizate între ele, pen-
tru că toate trei aparţineau aceluiaşi tip infertil de autoîmperechere (De Mauro, 1993). A fost ne-
voie să se aducă polen de la plante din Ohio pentru a se produce seminţe.
În cazul multor specii de animale, populaţiile mici sunt instabile datorită incapacităţii de func-
ţionare a structurilor sociale, odată ce numărul indivizilor scade sub o anumită limită, fenomen
cunoscut sub numele de efect Allee (Keitt şi alţii, 2001, Courchamp şi alţii, 2002). Turmele de
mamifere sau coloniile de păsări pot fi incapabile să-şi mai găsească hrană şi să se apere dacă nu-

296 Capitolul 10
mărul lor scade sub un anumit nivel. Animalele ce vânează în haită, precum lupii sau leii, au ne-
voie de un anumit număr de indivizi pentru a vâna eficient. Multe specii de animale ce trăiesc în
populaţii dispersate, precum urşii, balenele, păianjenii şi vulturii, pot fi incapabili să-şi găsească
un partener odată ce densitatea lor scade sub o anumită valoare. În acest caz, rata natalităţii va
scădea, făcând ca densitatea populaţiei să fie şi mai mică, agravând problema. În cazul plante-
lor, când mărimea populaţiei scade, distanţa între plante creşte. Astfel există riscul ca animalele
polenizatoare să nu mai viziteze plantele izolate, conducând la scăderea producţiei de seminţe,
datorită transferului insuficient de polen compatibil. Această asociere de evenimente întâmplă-
toare ce determină caracteristicile demografice, raporturile inegale ale sexelor, modificări ale com-
portamentului social şi scăderi ale densităţii, contribuie la instabilitatea mărimii populaţiei şi des-
eori duce la extincţie locală.
Variaţiile mediului şi catastrofele naturale

Modificările întâmplătoare ale caracteristicilor mediului biotic şi abiotic, cunoscute ca sto-
casticitatea mediului, pot determina variaţii în mărimea populaţiei unei specii. De exemplu, po-
pulaţia unei specii periclitate de iepure ar putea fi afectată de fluctuaţiile populaţiei unei specii
de căprioare, ce consumă acelaşi tip de plante, de fluctuaţiile populaţiilor de vulpi ce se hrănesc
cu iepuri sau de fluctuaţiile populaţiilor de paraziţi şi organisme purtătoare de boli ce-i afectează.
Variaţiile mediului abiotic pot influenţa de asemenea populaţia iepurilor: ploile dintr-un an nor-
mal favorizează dezvoltarea plantelor şi permit populaţiei să crească, în timp ce în anii secetoşi
creşterea plantelor este limitată şi iepurii nu au ce mânca. Stocasticitatea mediului afectează toţi
indivizii din populaţie, spre deosebire de cea demografică, ce determină apariţia de variaţii între
indivizii dintr-o populaţie.
Catastrofele naturale ce apar la intervale neregulate, precum secetele, furtunile, cutremurele,
incendiile şi dispariţiile în masă, ciclice, ale comunităţilor biologice pot cauza fluctuaţii drama-
tice ale mărimii populaţiei. Catastrofele naturale pot ucide o parte a populaţiei sau chiar o pot eli-
mina în totalitate dintr-o zonă. Există numeroase exemple de decese masive în populaţiile de ma-
mifere mari, când dispare 70-90% din populaţie (Young, 1994). Pentru numeroase vertebrate,
frecvenţa catastrofelor este de circa 15% per generaţie (Reed şi alţii, 2003). Chiar dacă probabi-
litatea catastrofelor naturale în oricare an este mică, de-a lungul deceniilor şi secolelor, ele au o
probabilitate mare de apariţie.
Să ne imaginăm o populaţie de circa 100 de indivizi în care rata medie anuală a natalităţii este
0,2 şi în medie 20 de iepuri sunt mâncaţi în fiecare an de vulpi. Populaţia îşi va menţine numă-
rul la exact 100 de indivizi, cu 20 de nou născuţi şi 20 de morţi în fiecare an. Totuşi, dacă există
3 ani succesivi în care vulpile mănâncă 40 de iepuri, populaţia va scădea la 80, 56 şi respectiv
27 de iepuri în cei 3 ani. Dacă apoi urmează 3 ani fără ca vulpile să mănânce iepuri, populaţia
va creşte la 32, 38 şi 46 de indivizi în anii 4, 5 şi 6. Chiar dacă în aceşti 6 ani s-a înregistrat aceeaşi
rată medie a deceselor cauzate de vulpi (20 iepuri pe an), variaţia acestei rate de la an la an, con-
duce la declinul populaţiei de iepuri cu peste 50%. La o mărime a populaţiei de 46 de indivizi,
iepurii vor dispărea repede, datorită mediei de 20 iepuri mâncaţi pe an. Modelele lui Menges
(1992) au arătat că, în creşterea probabilităţii de extincţie a populaţiilor mici şi medii, variaţia alea-
toare a mediului este în general mai importantă decât variaţia demografică. Variaţia mediului poate
creşte substanţial riscul de extincţie chiar şi atunci când o populaţie prezintă o creştere, presu-

punând că avem un mediu stabil (Mangel şi Tier, 1994). În general, considerarea variaţiei mediului
în modelele populaţionale le face mai realiste, reducând ratele de creştere, scăzând mărimea po-
pulaţiei şi crescând probabilitatea de extincţie. Menges (1992) a introdus variaţia mediului în mo-
delele populaţiilor de plante, dezvoltate de ecologii ce au lucrat cu palmieri. Considerând numai
variaţia demografică modelele sugerau că mărimea PVA (numărul indivizilor necesari pentru a
oferi populaţiei o probabilitate de supravieţuire de 95% în următorii 100 de ani) era de circa 48
de indivizi maturi (Fig. 10.15). Când s-a introdus în model o variaţie moderată a mediului, mă-
rimea PVA a crescut la 380 de indivizi, ceea ce înseamnă că e nevoie să se protejeze o populaţie
mai mare.
Legătura dintre mărimea populaţiei şi variaţia mediului a fost demonstrată cu ajutorul ustu-
roiţei (Alliaria petiolata), o plantă bianuală, invazivă în Statele Unite ale Americii (Drayton şi
Primack, 1999). Aleator, populaţii de mărimi diferite, au fost fie lăsate să se dezvolte singure ca
populaţii de control, fie au fost eradicate experimental prin eliminarea plantelor cu flori în fie-
care din cei patru ani de studiu. Probabilitatea ca o populaţie experimentală să dispară în cei patru
ani a fost de 43% pentru populaţiile mici (≤ 10 indivizi), 9% pentru populaţiile medii (>10 şi
≤ 50 indivizi) şi 7% pentru populaţiile mari (> 50 indivizi). Pentru populaţiile de control, proba-
bilitatea de extincţie a fost de 1%, 0% şi 0%. Numărul mare de seminţe inactive din sol permi-
tea aparent populaţiilor experimentale să reziste chiar şi în momentul în care toate plantele cu flori
au fost îndepărtate 4 ani succesivi. Totuşi, populaţiile mici au fost mult mai vulnerabile la extincţie
decât cele mari.
100 rate mari de extincţii cu în populaţii cu mărime mică

probabilitate de extincţie peste
80
100 de ani (procent)
60
Variaţie Variaţie mică Variaţie moderată
demo- a mediului a mediului
40 grafică
Rate mici de extincţie
în populaţii cu mărime
mare a populaţiei
20
MVP = MVP = MVP =
48 indivizi 140 indivizi 380 indivizi
0
100 200 300 400
Mărimea iniţială a populaţiei
FIG. 10.15 Efectele variaţiei demografice, variaţiei reduse şi moderate a mediului asupra probabilităţii de
extincţie a unei populaţii de palmier mexican Astrocaryum mexicanum. În acest studiu, mărimea MVP (in-
dicată cu o steluţă) a fost definită ca mărimea populaţiei la care există o şansă sub 5% de extincţie, în 100
de ani (După Menges, 1992; date după Piñero şi alţii, 1984).

298 Capitolul 10
Vortexurile extincţiei
Cu cât o populaţie devine mai mică cu atât este mai vulnerabilă la variaţia demografică, de
mediu, şi la factorii genetici, ce tind să diminueze rata de reproducere, să crească mortalitatea şi
să reducă mărimea populaţiei şi mai mult, conducând-o la extincţie. Această tendinţă a popula-
ţiilor mici de a scădea până aproape de extincţie a fost comparată cu un vortex, o masă de gaze
sau lichide ce se învârte spre interior: cu cât un obiect este mai apropiat de centru, cu atât se mişcă
mai repede. În centrul unui vortex al extincţiei stă în mod clar dispariţia locală a speciei. Odată
prinsă într-un astfel de vârtej, speciei îi este greu să reziste extincţiei (Gilpin şi Soule, 1986).
De exemplu, o catastrofă naturală, o nouă boală sau factorii perturbatori antropici, pot reduce
o populaţie mare la o mărime mică. Ulterior populaţia poate suferi de inbreeding având şi o rată
redusă de supravieţuire a juvenililor. Rata crescută a mortalităţii ar putea duce la o mărime şi mai
mică a populaţiei, fluctuaţii demografice şi mai mari şi din nou, o mai mare probabilitate de ex-
tincţie. Aceste trei forţe - variaţia mediului, variaţia demografică şi pierderea variaţiei genetice -
acţionează sinergic, astfel încât declinul populaţional cauzat de un factor va creşte vulnerabili-
tatea populaţiei la ceilalţi doi factori (Fig. 10.16). De exemplu, o scădere a numărului de uran-
gutani datorită fragmentării pădurii poate cauza inbreeding şi scădea mărimea populaţiei; aceasta
ar însemna perturbarea structurilor sociale şi a capacităţii de a găsi parteneri, conducând la o mă-
rime şi mai mică a populaţiei ce este vulnerabilă la extincţie datorită evenimentelor neobişnuite
de mediu.
Este important de amintit, că pe măsură ce o populaţie devine mai mică, ea tinde spre extincţia
ecologică. Odată ce populaţia urangutanilor scade sub un anumit număr, specia nu va mai fi un
dispersator eficient al seminţelor în comunitate.
Un efect important al vortexului extincţiei este că răspunsul la cauza iniţială a declinului po-
pulaţional poate fi insuficient pentru a reface o populaţie. Acesta a fost cazul populaţiilor găinu-
• Variaţii ale mediului

• Evenimente catastrofice
Drift genetic Depresie Populaţii divizate Variaţie Mărime efectivă a

mai mare, inbreeding demografică mai populaţiei mai mică EXTINCŢIE
de fragmentare
adaptabilitate mai mare mare (Ne)
mai mică
• Distrugerea habitatelor
• Degradarea mediului
• Fragmentarea habitatelor
• Supraexploatare
• Efectele speciilor exotice
FIG. 10.16 Vortexurile extincţiei reduc treptat mărimea populaţiei, conducînd la extincţia locală a speciei.
Odată ce o populaţie scade sub un anumit număr, ea intră într-un vortex, în care factorii ce afectează po-
pulaţiile mici tind să-i reducă mărimea progresiv (după Gilpin şi Soulé, 1986; Guerrant, 1992).

şei mari de preerie din Illinois, SUA (Westmeier şi alţii, 1998). Populaţia iniţială de peste 1 mi-
lion de găinuşe a scăzut după sosirea europenilor la sub 50, cu un declin al fertilităţii şi cuibări-
tului. Restaurarea habitatelor ce a îndreptat una din cauzele majore ale declinului nu a reuşit să
ducă la refacerea populaţiei. Populaţia de găinuşe de preerie a început să crească numai după ce
a fost încrucişată cu populaţii din alte părţi ale Statelor Unite ale Americii, pentru a inversa efec-
tele inbreedingului.
Aşa cum arată exemplul găinuşei de preerie, odată ce o populaţie a scăzut la o mărime mică,
cel mai probabil ea va dispărea dacă nu vor exista condiţii neobişnuit de favorabile, care să per-
mită populaţiei să crească (Schrott şi alţii, 2005). Astfel de populaţii necesită deseori un program
atent de management al populaţiilor şi habitatelor pentru a asigura o rată de creştere a populaţiei
şi a permite acesteia să scape de efectele dăunătoare, specifice populaţiilor mici.
Alò, D. şi T. F. Turner. 2005. Effects of habitat fragmentation on effective population size in the endangered
Rio Grande silvery minnow. Conservation Biology 19: 1138–1148. C
Briskie, J. V. şi M. Mackintosh. 2004. Hatching failure increases with severity of population bottlenecks in
New Zealand birds. Proceedings of the National Academy of Science 101: 558–561.
Donovan, T. M. şi C. W. Welden. 2002. Spreadsheet Exercises in Conservation Biology and Landscape Eco-
logy. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Falk, D. A. şi K. E. Holsinger (eds.). 1991. Genetics and Conservation of Rare Plants. Oxford University
Press, New York.
Frankham, R. 2005. Genetics and extinction (review article). Biological Conservation 126: 131–140.
Frankham, R., J. D. Ballou şi D. A. Briscoe. 2002. Introduction to Conservation Genetics. Cambridge Uni-
versity Press, Cambridge.
Frankham, R., J. D. Ballou şi D. A. Briscoe. 2004. A Primer of Conservation Genetics. Cambridge Univer-
sity Press, Cambridge, U.K.
Hedrick, P. W. 2005. Genetics of Populations, 3rd ed. Jones and Bartlett Publishers, Sudbury, MA.
Jamieson, I. G., G. P. Wallis şi J. V. Briskie. 2006. Inbreeding and endangered species management: is New
Zealand out of step with the rest of the world? Conservation Biology 20: 38–47.
Kissui, B. M. şi C. Packer. 2004. Top-down population regulation of a top predator: lions in the Ngorongoro
Crater. Proceedings of the Royal Society of London: Biological Sciences 271: 1867–1874.
Ralls, K. S., R. Frankham şi J. Ballou. 2001. Inbreeding and outbreeding. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia
of Biodiversity, Vol. 3, pp. 427–436. Academic Press, San Diego, CA.
Reed, D. H. 2005. Relationship between population size and fitness. Conservation Biology
19: 563–568.
Reed, D. H. şi R. Frankham. 2003. Correlations between fitness and genetic diversity. Conservation Biology
17: 230–237..
Saccheri, I., M. Kuussaari, M. Kankare, P. Vikman, W. Fortelius şi I. Hanski. 1998. Inbreeding and extinction
in a butterfly metapopulation. Nature 392: 491–494.
Schrott, G. R., K. A. With şi A. W. King. 2005. Demographic limitations on the ability of habitat restoration
to rescue declining populations. Conservation Biology 19: 1181–1193.
the Environment. 2: 89–97.
Young, A. G. şi G. M. Clarke (eds.). 2001. Genetics, Demography, and Viability of Fragmented Populations.
Cambridge University Press, New York.

CAPITOLUL 11
BIOLOGIA APLICATĂ A POPULAŢIILOR


Biologia aplicată a populaţiilor 303
um pot conservaţioniştii să determine dacă un plan de management pentru o specie
C rară sau în pericol are şanse bune de succes? Chiar şi fără perturbări antropice, orice
populaţie sau specie poate fi stabilă, în creştere numerică, în descreştere sau poate să
fluctueze. În general, perturbările semnificative destabilizează populaţiile multor specii native,
la care apare adesea un declin accentuat. Pot fi aceste perturbări măsurate? Care sunt acţiunile
care trebuie urgent puse în practică pentru a preveni apariţia declinului sau pentru a inversa ten-
dinţa negativă?
În acest capitol vor fi prezentate aspecte de biologie aplicată a populaţiilor, încercând să răs-
pundem astfel unor întrebări privind investigarea factorilor ce afectează abundenţa şi distribuţia
speciilor rare şi în pericol.
Pentru protejarea şi managementul speciilor rare şi în pericol este vital să înţelegem ecolo-
gia speciilor, caracteristicile (uneori numite istoria lor naturală), statutul populaţiilor, dinamica
proceselor ce afectează mărimea populaţiilor şi distribuţia lor, adică biologia populaţiilor. Având
mai multe informaţii referitoare la istoria naturală şi biologia populaţiilor speciilor rare, admi-
nistratorii de terenuri vor fi capabili să menţină efectiv aceste specii şi să identifice factorii care
pot determina extincţia lor. Acestea pot fi utilizate pentru a formula ipoteze cantitative asupra abi-
lităţii speciilor de a persista într-o arie protejată şi impactului unor metode alternative de mana-
gement al lor.
În implementarea programelor de conservare la nivel populaţional, conservaţioniştii trebuie
să încerce să răspundă la cât mai multe întrebări:
MEDIUL. Care sunt tipurile de habitate în care se găseşte specia şi ce suprafaţă din fiecare
este ocupată? Cum variază mediul în spaţiu şi timp? Cât de frecvent este afectat mediul de
perturbări catastrofice? Cum afectează activităţile antropice starea mediului?
DISTRIBUŢIA. Unde este găsită specia în habitatul său? Indivizii sunt distribuiţi grupat, alea-
toriu sau la distanţe relativ egale? Reprezentanţii speciei se deplasează sau migrează zilnic
sau în cursul unui an între habitate ori arii geografice diferite? Cât de eficient colonizează noi
habitate? Cum afectează activităţile antropice distribuţia speciei?
INTERACŢIUNILE BIOTICE. De ce tip de hrană sau de alte resurse are nevoie specia şi cum
le obţine? Cu ce alte specii se află în competiţie pentru aceste resurse? Ce prădători sau pa-
raziţi afectează mărimea populaţiilor speciei? Cu ce specii mutualiste (polenizatori, disper-
satori etc.) interacţionează? În stadiul juvenil indivizii se autodispersează sau folosesc alţi
dispersatori? Cum alterează activităţile antropice relaţiile dintre specii în comunitatea biolo-
gică?
MORFOLOGIE. Cum arată specia? Care este forma, mărimea, coloritul, textura învelişului ex-
terior şi funcţiile fiecărei părţi a corpului? Cum se schimbă morfologic specia în funcţie de
poziţia în arealul de distribuţie? Toţi indivizii populaţiei arată la fel? Cum ajută forma sau
funcţia unei părţi a corpului la supravieţuirea speciei în condiţiile de mediu întâlnite în areal?
Cât de mari sunt noii născuţi şi cât de mult diferă ei faţă de adulţi?
FIZIOLOGIE. Cât de multă apă, hrană, minerale sau alte resurse trebuie să îşi asigure un in-
divid pentru a supravieţui, creşte şi reproduce? Cât de eficient este un individ în a utiliza
aceste resurse? Cât de vulnerabile sunt aceste specii la condiţii climatice extreme precum
căldura, frigul, vântul, ploile? Cum se reproduce specia şi de ce condiţii are nevoie?
304 Capitolul 11
DEMOGRAFIE. Care este mărimea actuală a populaţiei şi cum a evoluat ea în trecut? Este nu-
mărul de indivizi suficient de stabil, în creştere sau descreştere? Raportul dintre adulţi şi ju-
venili indică faptul că populaţia se reproduce mulţumitor?
COMPORTAMENT. Cum îi permit acţiunile unui individ să supravieţuiască în mediu? Cum se

împerechează indivizii şi cum produc puii? În ce mod interacţionează indivizii speciei: sunt
în competiţie sau cooperează?
GENETICĂ. Cât de mari sunt variaţiile caracteristicilor morfologice, fiziologice sau de com-
portament? Cât de mult sunt aceste variaţii controlate genetic? Care este procentul de gene
variabile? Cât de multe alele are populaţia pentru fiecare genă variabilă?
INTERACŢIUNILE ANTROPICE. Au activităţile antropice impact asupra speciei? Exploatează

sau utilizează oamenii specia în vreun fel? Localnicii au informaţii despre specie?
Metode pentru studiul populaţiilor

Metodele pentru studierea populaţiilor au fost dezvoltate în special din cele aplicate în cer-
cetarea plantelor şi animalelor terestre. Organismele mici, cum ar fi protozoarele, bacteriile şi fun-
gii nu au fost studiate la fel de mult precum plantele şi animalele terestre. Caracteristicile popu-
laţionale ale speciilor ce populează râurile, lacurile şi habitatele marine sunt studiate foarte
puţin. În acest subcapitol vom examina cum pot aborda conservaţioniştii studiile populaţionale,
şi cum se identifică metodele ce pot fi aplicate pentru fiecare specie în parte.
Obţinerea informaţiilor ecologice

Informaţiile ecologice necesare în derularea unor programe de conservare a speciilor sau pen-
tru determinarea statutului lor pot fi obţinute din trei surse majore: literatura publicată, literatura
nepublicată şi cercetările de teren.
LITERATURA PUBLICATĂ. Este foarte posibil ca specia sau habitatul de interes ori specii ase-
mănătoare, să fi fost studiate anterior de alte persoane. Bazele de date din biblioteci precum BioSys,
Biological Abstracts sau Zoological Records sunt deseori disponibile, facilitând accesul la o gamă
largă de cărţi, articole sau rapoarte relaţionate cu subiectul ales de noi. Această literatură poate
să conţină date despre mărimea şi distribuţia populaţiilor în trecut, ce pot fi comparate cu statu-
tul actual al speciei. Unele articole sau cărţi ne pot conduce la altele, astfel că un singur autor ne
poate deschide căi de aprofundare a subiectului. Internetul ne oferă un acces tot mai larg la baze
de date, saituri, reviste, ştiri, grupuri de discuţii specializate sau baze de date indexate cum ar fi
ISI Web of Science. Informaţiile disponibile pe Internet trebuie însă analizate cu atenţie pentru a
le determina acurateţea şi sursa, deoarece nu există nici un control atunci când sunt postate.
Discuţiile cu alţi cercetători ne pot da idei asupra surselor de informare, fiind o altă cale de a găsi
materialele necesare. Consultarea titlurilor din ziare şi reviste de popularizare a ştiinţei ne poate
oferi informaţii utile; nu rareori rezultate importante referitoare la specii şi populaţii apar întâi în
astfel de surse media, în care uneori sunt mai clar prezentate decât în revistele de specialitate.
Odată ce au fost obţinute informaţiile bibliografice cheie este mult mai uşor să descoperim

literatura mai veche, neindexată Science Citation Index, disponibilă prin subscripţie în baza de
date ISI Web of Science. Aceasta poate fi accesată din multe biblioteci şi este un instrument foarte
valoros pentru a descoperi titluri bibliografice din trecut. De exemplu dacă vom căuta în Science
Citation Index, articole ştiinţifice despre foca de mare de Hawaii, căutând numele lui T. Gerrodette,
care a scris un articol foarte important despre această specie în anul 1990, vom descoperi multe
alte articole relaţionate, ulterioare, ce îl citează pe T. Gerrodette.
LITERATURA NEPUBLICATĂ. O cantitate foarte mare de informaţie se regăseşte în rapoartele

nepublicate ale cercetătorilor, amatorilor entuziaşti, agenţiilor guvernamentale, organizaţiilor con-
servaţioniste (de exemplu NatureServe, The Nature Conservancy, IUCN, WWF), în literatura pu-
blicată sau menţionată de autorităţi în conversaţii, discursuri sau articole, fiind numită literatură
gri. De exemplu, seria nepublicată Tropical Forest Action Plan este una din sursele cele mai vaste
de informaţii despre conservarea în ţările tropicale. Adesea un raport despre care am auzit poate
fi obţinut direct de la autor. Organizaţiile conservaţioniste pot să ofere rapoarte suplimentare, ine-
xistente în literatura publicată. Oamenii ce lucrează în astfel de organizaţii sau în agenţii guver-
namentale sunt deseori dispuşi să facă cunoscute aceste rezultate.
CERCETAREA PE TEREN. Istoria naturală a speciilor cel mai adesea trebuie învăţată din ob-
servaţii atent efectuate pe teren. Cercetarea pe teren este necesară deoarece doar o mică parte din
speciile de pe Terra au fost studiate, iar ecologia unei specii este adesea diferită de la un loc la
altul. Doar în teren se poate determina statutul de conservare al specilor, precum şi relaţiile ei cu
caracteristicile fizice şi biologice ale mediului. Studierea pe teren a unor specii precum ursul polar,
balena cu cocoaşă, arbori tropicali, orhidee de mlaştină, pot fi consumatoare de timp, bani, resurse,
dar sunt cruciale pentru dezvoltarea de planuri de conservare a acelor specii.
Există o lungă tradiţie, în mod special în Marea Britanie, ca amatori entuziaşti să realizeze
excelente studii asupra speciilor din orizontul local, cu un minim de echipamente şi resurse fi-
nanciare. O cantitate foarte mare de informaţii poate fi obţinută prin observaţii atente, multe teh-
nici de investigare fiind uşor de învăţat prin studierea, sub o exigentă îndrumare a unui expert sau
urmărind manuale (Wilson şi Cole, 1998; Feinsinger, 2001). O parte importantă a studiilor de teren,
adesea neglijată, este explicarea scopului acestor studii localnicilor şi însuşirea unor propuneri
ale acestora. În multe cazuri localnicii au o perspectivă surprinzătoare asupra studiilor noastre şi
fac observaţii preţioase pe care sunt dispuşi să le ofere cercetătorilor (Smart şi alţii, 2005).
Nevoia pentru cercetări de teren este ilustrată şi de recentele studii efectuate asupra pingui-
nilor lui Magellan, în coloniile reproducătoare din Argentina, studii ce au ajutat la definirea ariei
pe care păsările o folosesc când îşi hrănesc puii (Boersma şi alţii, 2002; Boersma, 2005). Se cu-
noaşte faptul că păsările călătoresc pentru hrană doar 300 km de la cuib, însă prin utilizarea ra-
diometriei şi GPS s-a constatat că pinguinii înoată până la 600 km de la cuib (Fig. 11.1). În tim-
pul perioadei critice, când pinguinii îşi hrănesc puii, ei explorează mai ales zona exclusă de la
pescuit sezonier, unde hrana este probabil mai abundentă şi în care şansele să se prindă în pla-
sele de pescuit sunt mai mici. În baza acestor informaţii, guvernul argentinian a fost de acord să
mărească numărul de luni în care este instituită prohibiţia, astfel încât ratele de supravieţuire şi
creştere a pinguinilor tineri sunt mult mai bune.

306 Capitolul 11
Argentina
Ocean
Radio
transmiţător
Colonii
reproducătoare
Zonă închisă pentru pescuit

Părinţi cu ouă la incubat
0 100 200 300
Părinţi cu pui
km
FIG 11.1 Urmărirea prin satelit a pinguinilor lui Magellan, de pe coasta Argentinei, arată că
pinguinii ce clocesc ouăle caută hrană până la 600 km depărtare de coloniile lor. Când pin-
guinii îşi hrănesc pui, căutarea hranei are loc într-o zonă de pescuit sezonier ce a fost sta-
bilită pentru a proteja peştii ce depun icrele. Munca de teren a oferit informaţii importante des-
pre obiceiurile pinguinilor de a căuta hrană, fapt ce a condus la închiderea zonei de pescuit
până ce pui părăseau cuiburile (după Boersma şi alţii, 2005).
FIG. 11.2 Monitorizarea populaţiilor

(A) (B) necesită tehnici specializate potrivite
pentru fiecare specie. (A) Un ornitolog
verifică sănătatea şi greutatea unui
fluierar la Capul Cod. Observaţi inelul
de identificare de pe piciorul păsări.
(B) Botaniştii monitorizează orhidea
papucul doamnei (Cypripedium
acaule), marcată pentru a determina
schimbarea mărimii frunzelor şi nu-
mărului de flori pe o perioadă de 10
ani. Aşa cum este prezentat aici, frun-
zele individuale sunt monitorizate
pentru a determina absorbţia de dio-
(C)
xid de carbon, o măsură a ratei foto-
sintezei şi un indicator al sănătăţii
plantei. Se observă eticheta numero-
tată de aluminiu, ancorată de teren
printr-un fir. (C) Recensământul po-
pulaţiilor de peşti în ecosistemul unui
recif tropical (A, Foto de Laurie
McIvor; B, Foto de Richard Primack;
C, Foto de © Simon Jennings).

Monitorizarea populaţiilor
Pentru a determina statutul unei specii, cercetătorii trebuie să inventarieze populaţiile pe teren
şi să le monitorizeze în timp (Fig. 11.2). Metodele de inventariere merg de la o numărare com-
pletă a tuturor indivizilor până la estimarea mărimii populaţiei prin metode de prelevare. Prin in-
ventarierea repetată a unei populaţii într-un interval regulat pot fi surprinse schimbările ce sur-
vin în populaţie (Schemske şi alţii, 1994; Primack, 1998; Laliberte şi Ripple, 2004; Arnold şi alţii,
2006). Inventarierea pe termen lung poate permite decelarea tendinţelor care apar pe termen lung
(creşteri, descreşteri, posibil cauzate de perturbări antropice) de cele pe termen scurt, cauzate de
variaţiile climatice sau evenimente naturale impredictibile. Inventarierile pot oferi informaţii des-
pre răspunsul populaţiilor la programele de conservare.
Monitorizarea efectivă surprinde răspunsul unei populaţii la schimbările de mediu; de
exemplu, într-un studiu comentat în paginile următoare ale acestui capitol, declinul unei specii
de orhidee a fost relaţionat cu suprapăşunatul caprelor în habitatul lor. Observarea unui declin pe
termen lung a unor specii în urma unor astfel de studii, motivează adesea biologii să aplice ac-
ţiuni de conservare viguroase (Caseta 11.1).
CASETA 11.1- TREI PRIMATOLOGI DEVIN ACTIVIŞTI

Deşi fascinaţi de secole de primatele primul exemplu de unealtă utilizată de
mari (cimpanzei, gorile, urangutani), o un animal, altul decât omul (Morell,
mare parte din informaţiile despre aceste 1962). Metoda lui Goodall de a denumi
specii le cunoaştem din studiile efec- în loc de a numerota indivizii şi con-
tuate în ultimii 50 de ani. Multe cunoş- centrarea pe caracteristicile unice ale
tinţe provin din munca de pionerat a trei indivizilor pentru a explica dinamica
primatologi: Jane Goodall, Dian grupului, a fost criticată de unii prima-
Fossey şi Birute Galdikas, numite tologi, dar în timp a devenit standard.
printr-un joc de cuvinte şi trimate. Prin urmărirea cu răbdare a cimpanzei-
Contribuţia lor este cu atât mai im- lor pe mai multe generaţii, Jan Goodall
portantă cu cât studiile ce vin de la cer- şi colaboratorii săi au pus în evidenţă noi
cetătoare sunt rare. Acestea au efectuat dimensiuni ale structurii sociale. În a
studii de pionierat pe subiectele abor- doua decadă a cercetărilor, Goodall şi
date, iar mai mult decât atât şi-au dedi- colaboratorii au făcut noi descoperiri
cat o mai mare parte din timp eforturilor excepţionale, inclusiv canibalismul în
de conservare. grupuri şi ducerea de războaie electo-
rale între grupuri. Acum, la intrarea în a
Prima dintre trimate, Jane Goodall,
cincea decadă, munca la Gombe este
a început studiile asupra cimpanzeilor în
cel mai lung studiu de teren asupra com-
1960 în Gombe, Tanzania. Munca sa de
portamentului unor animale realizat
teren a fost rapid răsplătită. În 3 luni de
vreodată.
studii a observat ceea ce nici un alt cer-
cetător nu a văzut: modul în care cim- Al doilea trimatolog, Dian Fossey,
panzeii consumă carnea vânatului şi ex- a studiat gorilele montane din Parc
trag termite din muşuroi utilizând beţe. Nacional des Volcans, în Rwanda,
Acest ultim fapt a produs senzaţie, fiind continuare

308 Capitolul 11

lor, să documenteze lungi-
mea perioadei de curtare,
grija maternală sau mişcă-
rile cetelor de juvenili
(Morell, 1993). Ca şi înain-
taşele sale, munca lui
Galdikas a condus la crearea
unui centru de studiu ce a
fost utilizat până acum de
multe generaţii de cercetă-
tori.
Succesul ştiinţific al tri-
matelor a constat în meto-
dele noi de studiu pe care le-
au dezvoltat, ce au permis
cercetarea efectelor diferen-
ţelor individuale în dinamica
socială a grupului. Birute
„Trimatele” Dian Fossey (stânga), Jane Goodall (centru) şi Galdikas a devenit de ase-
Birute Galdikas au început prin a studia comportamentul an- menea implicată în activită-
imalelor dar s-au devotat ulterior activismului conservaţion- ţile de conservare. Pădurea
ist (Foto prin amabilitatea Leakey Foundation).
din Borneo şi Sumatra este
defrişată lăsând urangutanii
aceasta fiind casa ei pentru 18 ani. A fost
izolaţi şi dezorientaţi, fără casă.
primul cercetător care a observat trans-
Orangutan Foundation International, pe
ferul femelelor de gorile între grupuri şi
care o conduce, a înfiinţat un centru de
a documentat infanticidul produs de go-
reabilitare pentru urangutanii abando-
rilele mascul pentru a aduce din nou fe-
naţi, pe care îi readuc în libertate când
mela în călduri, două elemente cheie
este posibil. Această abordare este con-
pentru dinamica socială a grupurilor de
troversată, fiind nesigur că animalele
gorile. Ca şi Goodall la Gombe, Fossey
reintroduse în libertate supravieţuiesc.
a făcut din zona sa de studiu, Karinsoke,
Peste timp, tot mai mult din munca sa de
un important centru de cercetări de
conservare s-a concentrat asupra pre-
teren.
zervării habitatelor, cheia protejării
Birute Galdikas, cea mai tânără
urangutanilor în libertate, şi a obţinut
dintre trimate, a început munca de pio-
oprirea defrişărilor în zona sa de studiu
nierat în 1971 lucrând cu urangutanii în
şi înfiinţarea Tanjung Puting National
Borneo. Spre deosebire de cimpanzei şi
Park (Galdikas, 1995).
gorile, urangutanii sunt solitari şi arbo-
Dian Fossey a avut o implicare la fel
ricoli, făcând dificil studiul interacţiu-
de puternică în acţiunile de conservare.
nilor sociale. După ani de studii,
Ca şi alţi cercetători de teren a văzut
Galdikas a reuşit să ofere informaţii de
cum subiectul de studiu dispare sub
bază preţioase asupra dietei urangutani-
ochii ei. Extrem de rară, specia de gorile de alţii ca paşi esenţiali, chiar eroici,
de munte a fost braconată pentru a i se pentru salvarea unei populaţii de la ex-
colecta capul şi braţele ca trofeu vândut tincţie. În asemenea condiţii cercetările
turiştilor şi captura puii pentru grădi- ştiinţifice mai pot aştepta susţinători.
nile zoologice din Europa. Gorilele erau Cunoscutul zoolog Georg Schaller crede
ucise şi accidental în laţuri puse de lo- că Fossey a avut priorităţile ei: Când ai
calnici, pentru a prinde antilope. De ase- o specie rară, prima prioritate este să
menea, fermierii şi animalele domestice lucrezi pentru protecţia ei. Ştiinţa este
au redus rapid habitatul viabil, distru- pe plan secund (Morrel, 1986).
gându-l atât în interiorul parcului cât şi Contribuţia acestor trei cercetătoare
în exteriorul lui. În faţa regulilor relaxate este extrem de valoroasă. Au creat un set
ce guvernau parcul naţional, Fossey a de cunoştiinţe impresionante referitoare
început să lucreze la cea ce a numit con- la rudele noastre apropriate. În al doilea
servaţionism activ. A început să distrugă rând au conştientizat comunitatea inter-
laţurile braconierilor, să împuşte vitele naţională asupra pericolelor la care sunt
ce pătrundeau în parc şi să conducă pa- supuse aceste specii şi au luat măsuri ac-
trulele armate antibraconaj (Fossey, tive, autosacrificându-şi viaţa în numele
1990). Uciderea sa în 1985 a fost pro- acestor primate. În final, sunt un model
babil motivată de activităţile sale anti- pentru tinerele femei, cercetătoare sau
braconaj. studente din lumea întreagă, inspirând şi
Metodele lui Fossey, de confruntări îmbogăţind lumea ştiinţifică cu contri-
personale şi renunţarea la activităţile şti- buţia lor.
inţifice, au fost criticate de unii şi văzute
Monitorizarea poate evalua caracteristicile comunităţilor şi ecosistemelor, precum densitatea

şi cantitatea de biomasă a plantelor, modelele de deversare a apelor uzate în râuri etc. (Feinsinger,
2001). Eforturile de monitorizare pot fi concentrate doar asupra unor specii sensibile, precum flu-
turii sau lichenii, utilizaţi ca specii indicatoare a stabilităţii pe termen lung a ecosistemelor (Mac
Nally şi alţii, 2004).
Monitorizarea are o lungă istorie în ţările temperate, în special în Marea Britanie, şi joacă un
rol important în conservarea diversităţii biologice (Fitter şi Fitter, 2002). În America de Nord,
Breeding Bird Survey a inventariat peste 35 de ani abundenţa speciilor de păsări, pe aproxima-
tiv 1 000 de transecte. Aceste informaţii au fost utilizate pentru a putea determina stabilitatea po-
pulaţiilor speciilor de păsări cântătoare în cursul timpului (Sauer şi alţii, 2003). Unul din cele mai
elaborate proiecte implică stabilirea de suprafeţe de probă permanente în pădurile tropicale, cum
este situl de 50 ha din Insula Barro Colorado, Panama, pentru a monitoriza schimbările care au
loc în ceea ce priveşte speciile şi comunităţile (Handesty şi alţii, 2005). Studiile de la Barro
Colorado au arătat că arborii tropicali şi speciile de păsări sunt mult mai dinamice ca număr decât
s-a presupus, sugerându-se că estimările populaţiei minime viabile trebuie revizuite.
Studiile de monitorizare au explodat ca număr, de când agenţiile guvernamentale şi organi-
zaţiile conservaţioniste au devenit mai preocupate de protecţia speciilor rare şi în pericol (Perez-
Arteaga şi Gaston, 2004). Unele din aceste studii sunt realizate în baza actelor legislative în vi-
goare, ca parte a eforturilor de management. Cu o planificare atentă, studiile de monitoring pot
facilita estimarea abilităţii unei populaţii de a se menţine în viitor, cunoscută sub numele de ana-
310 Capitolul 11
liza viabilităţii populaţiei (PVA – concept ce va fi prezentat în acest capitol). Aria de efectuare a
studiilor de monitorizare şi intensitatea lor pot fi extinse prin folosirea voluntarilor. Exemple de
programe care au folosit extensiv voluntari sunt North American Amphibian Monitoring Program,
Environment Canada şi Frogwatch USA (de Solla şi alţii, 2005). Alte programe vizează fluturii,
păsările, calitatea apei, speciile de plante. Journey North implică studenţii în urmărirea migraţiei
spre nord a păsărilor şi fluturilor şi a altor semne ale primăverii (www.learner.org/north).
Cele mai comune tipuri de studii de monitoring sunt cele de inventariere, de demografie a po-
pulaţiilor şi de recunoaştere.
INVENTARIEREA. Un studiu de inventariere presupune o numărare a indivizilor dintr-o popu-

laţie. Este o metodă directă, necostisitoare. Prin repetarea inventarierii la intervale de timp suc-
cesive, biologii pot stabili dacă populaţia, este stabilă ca număr, în creştere sau în descreştere.
Inventarierea leilor de mare din specia Otania flavescens, din Insulele Falkland, Atlanticul de Sud,
a scos la iveală faptul că în urma vânării lor, numărul de pui născuţi a scăzut de la 80 550, în 1965,
la 6 000, în 1987, când vânarea speciei a fost oprită (Fig. 11.3). Chiar dacă vânătoarea a fost oprită,
populaţia a continuat să scadă, ajungând la 2 034 de pui în 1995, probabil datorită prădătoris-
mului balenei orca. A fost înregistrată o oarecare refacere în 2003 când s-au inventariat 2 741 de
pui (Thompson şi alţii, 2005).
Inventarierea unei comunităţi poate urmări speciile existente într-o zonă; o comparaţie a pre-
zenţei curente cu inventarierile din trecut poate evidenţia speciile extincte. Inventarierile realizate
pe zone extinse pot ajuta la determinarea ariei de răspândire sau a abundenţei locale a unei spe-
cii. Inventarierile repetate pot evidenţia schimbările ariei de răspândire (Fig. 11.4).
INVESTIGAŢIILE. Un studiu de investigaţie a populaţiilor implică utilizarea repetată a unei me-

tode de sampling, pentru a estima numărul de indivizi sau densitatea speciilor dintr-o parte a co-
munităţii. Aria de investigare poate fi divizată în segmente de sampling, numărându-se doar in-
divizii din anumite segmente. Aceste numărători pot fi utilizate pentru a estima mărimea actuală
a populaţiei. De exemplu, numărul de arbori rari torreya de Florida (Torreya taxifolia) a fost es-
timat în 5 populaţii, localizate
Perioadă de vânat
în ravenele din lungul râului
Apalachicola din nordul
120000 Floridei şi sudul Georgiei
Prima inventariere (Schwartz şi alţii, 2005). Au
corectă fost număraţi 365 de arbori pe
Numărul de lei de mare
80000
FIG. 11.3 Numărul de pui de lei

de mare din Insula Falkland a fost
cuantificat periodic (indicat prin
40000 Tendinţă Începutul puncte negre). Populaţia a suferit
Sfârşitul menţinută refacerii un declin sever datorită vânătorii.
vânătorii de declin populaţiei Chiar şi atunci când vânătoarea s-
a încheiat, în 1965, populaţia a
continuat să scadă. După 1990
populaţia s-a recuperat uşor (după
1930 1940 1950 1960 1970 1980 1990 2000 2010
Thompson şi alţii, 2005).
An

1 825 ha de investigaţie,
0 100 rezultând o densitate de
Km
0,2 arbori/ha. Cunoscând
că suprafaţa totală a ra-
venelor este de 20 370 ha,
numărul maxim de arbori
din regiune a fost estimat
la 4 063 (20 370 ha x 0,2
arbori/ha). Această esti-
mare este maximală, de-
oarece densitatea arbori-
lor în aria investigată
poate fi mai mare decât
densitatea din întreaga
zonă. Pot fi utilizate me-
tode similare pentru dife-
rite specii dintr-o varie-
tate mare de ecosisteme;
de exemplu, numărul de
stele de mare dintr-un
recif de corali poate fi es-
timat prin investigarea
unor suprafeţe de probă
FIG. 11.4 Schema de monitorizare în insulele britanice a plantei Gnaphalium de 10m x 10m.
sylvaticum. Mărimile mari ale populaţiilor prezente din 1930 până în 1960 nu Investigarea numărului
mai erau întâlnite şi în perioada 1987 – 1988 (cercuri goale), mai ales în
Irlanda şi Anglia. Numeroase populaţii din Scoţia au rezistat în acest inter- de lilieci poate să se rea-
val (puncte negre) şi au fost puţine populaţii noi (cruciuliţe) (după Rich şi lizeze şi prin numărarea
Woodruff 1996).
liliecilor prinşi în fiecare
oră în plasele ornitolo-
gice, iar densitatea crustaceilor, evaluând numărul acestora dintr-un litru de apă.
Pentru a evalua declinul puternic al populaţiilor de specii sălbatice din Africa ca urmare a
vânătorii, şi în particular a primatelor, au fost folosite tehnici de investigare diverse: observarea
animalelor, a urmelor lor sau ascultarea sunetelor produse de acestea (Chapman şi Peres, 2001).
Un tip particular de investigare îl constituie studiile de marcare–recapturare, ce implică captu-
rarea, marcarea, eliberarea şi recapturarea animalelor în scopul estimării mărimii populaţiilor şi
mişcării indivizilor (Mousson şi alţii, 1999, Labonne şi Gaudin, 2005).
Metodele de investigare sunt utilizate atunci când populaţia ţintă sau arealul de răspândire
sunt foarte mari. Acestea sunt consumatoare de timp, însă sunt metodice şi pot fi repetate, fiind
foarte utile în determinarea schimbărilor din mărimea populaţiilor. Astfel de metode sunt foarte
valoroase mai ales când avem de studiat specii la care stadiile de dezvoltare într-un ciclu de viaţă
sunt puţin perceptibile, cum ar fi stadiul de sămânţa la multe specii de plante sau stadiile larvare
la nevertebratele acvatice. În cazul plantelor, populaţia poate să nu cuprindă nici un adult deasupra
solului, dar specia să fie prezentă în sol prin seminţe viabile (Adams şi alţii, 2005). În acest caz
trebuie luate probe de sol în puncte fixe ce se examinează în laborator pentru a determina den-

312 Capitolul 11
sitatea de seminţe (numărul de seminţe pe cm3 de sol). Dezavantajele metodelor de investigaţie

sunt determinate de costuri (de exemplu poate fi necesară închirierea unui vas pentru a preleva
specii marine), dificultăţi tehnice (extragerea seminţelor din sol şi identificarea lor) sau lipsă de
acurateţe (probele pot să conţină agregări nespecifice populaţiei respective). Cele mai multe di-
ficultăţi apar în studiile efectuate în apele adânci.
STUDIILE DEMOGRAFICE. Acestea implică evaluarea indivizilor dintr-o populaţie pentru de-
terminarea ratelor de creştere, reproducere şi supravieţuire (Dinsmore şi alţii, 2003; Labonne şi
Gaudin, 2005). În studiu trebuie incluşi indivizi de toate vârstele şi mărimile. Există şi varianta
includerii unei întregi populaţii sau a unei părţi reprezentative din ea. Într-un studiu populaţional
complet, toţi indivizii sunt număraţi, le este stabilită vârsta dacă este posibil, sunt măsuraţi, li se
determină sexul, sunt marcaţi pentru identificarea viitoare. De asemenea, se notează poziţia in-
divizilor, se prelevează probe de ţesut pentru analize genetice. Tehnicile de abordare sunt dife-
rite în funcţie de caracteristicile speciilor şi scopul studiilor. Fiecare disciplină are propriile sale
tehnici pentru urmărirea indivizilor în timp: ornitologii inelează picioarele păsărilor, mamologii
ataşează crotale de urechea animalelor, botaniştii fixează plăcuţe pe arbori (Wilson şi Cole, 1998).
Informaţiile din studiile demografice pot fi utilizate pentru a calcula ratele de schimbare în po-
pulaţie şi a identifica stadiile critice în ciclul lor de viaţă (Caswell, 2001; Griffith şi Forseth, 2005).
Un exemplu de studiu demografic specializat este dat de cercetările lui Katy Payne, care a efec-
tuat studii de pionierat ce folosesc înregistrări bioacustice pentru a monitoriza populaţiile de ele-
fanţi de pădure, ce sunt dificil de observat în habitatul lor. Înregistrările bioascustice i-au permis
lui Payne să urmărească exemplarele de elefanţi prin individualizarea de sonograme a sunetelor
produse de aceştia, care nu pot fi percepute de oameni. Aceste tehnici pot fi utilizate pentru a es-
tima precis mărimea populaţiei de elefanţi şi se pot urmări cu acurateţe mişcările indivizilor, in-
formaţii strict necesare pentru strategiile de conservare (Fox, 2004).
Studiile demografice produc cele mai multe informaţii dintre metodele de monitorizare cu-
noscute, iar analiza lor oferă sugestii despre modul în care trebuie să fie administrată o popula-
ţie pentru a-i asigura persistenţa. Dezavantajul studiilor demografice este că sunt consumatoare
de timp, costisitoare, necesită vizite de studiu repetate, cunoştinţe despre istoria naturală a spe-
ciei vizate şi pot fi complexe din punct de vedere statistic sau cantitativ. Informaţiile culese în timp
pot fi utilizate pentru a estima dacă populaţia poate rezista în timp şi ce mărime va avea la un mo-
ment dat în viitor. Dacă estimarea indică o posibilă extincţie, atunci se pot aborda studii pentru
a vedea dacă ratele de supravieţuire şi reproducere trebuie ridicate prin măsuri de management
pentru a menţine sau mări populaţia. Populaţiile în declin şi cele care vor intra în declin trebuie
să fie prioritare pentru protecţie în scopul prevenirii extincţiei lor.
Studiile demografice pot oferi informaţii asupra structurii pe grupe de vârstă a populaţiei. O
populaţie stabilă tipică are o distribuţie ce include procente caracteristice de juvenili, adulţi tineri
şi maturi. Absenţa sau reprezentarea slabă a oricărei clase de vârstă, în mod particular a juveni-
lilor, poate arăta că populaţia este în pericol de a înregistra un declin (Holmes şi York, 2003).
Numărul prea mare de juvenili şi adulţi tineri poate evidenţia că populaţia este stabilă sau chiar
în expansiune. Totuşi este destul de dificil să se determine vârsta indivizilor unor specii, precum
plantele, ciupercile sau nevertebratele gregare. Un individ de talie mică poate fi tânăr, dar şi bă-
trân (cei care cresc greu); un individ de talie mare poate fi bătrân, dar şi unul tânăr cu o rată ne-
obişnuită de creştere. Pentru aceste specii, distribuţia pe clase de vârstă este adesea luată ca un
indicator al stabilităţii populaţiei, dar trebuie să fie confirmat prin urmărirea indivizilor în timp
pentru a determina ratele de creştere şi mortalitate. Este cunoscut faptul că la speciile care tră-
iesc perioade foarte lungi de timp, apariţia de noi indivizi în populaţie este un eveniment episo-
dic, fiind urmat de o serie mare de ani cu rate de reproducere scăzute. Trebuie realizată o analiză
precaută a datelor pe termen lung privind schimbările în populaţii, pentru a distinge fluctuaţiile
pe termen scurt, de tendinţele pe termen lung.
În general populaţiile sunt stabile atunci când rata de creştere tinde spre zero, adică atunci când
rata medie a naşterilor este egală cu rata medie a deceselor. Variaţiile aleatorii ce apar în ratele
de creştere a populaţiei în ani diferiţi, pot duce o populaţie la declin sau extincţie, chiar şi atunci
când se înregistrează rate medii pozitive de creştere a populaţiei.
Studiile demografice pot indica şi caracteristicile spaţiale ale unei specii, date ce pot fi
foarte importante pentru menţinerea vitalităţii populaţiilor izolate ale aceleiaşi specii. Numărul
de populaţii a acestor specii, mişcările între populaţii şi chiar stabilitatea lor în spaţiu şi timp, sunt
caracteristici importante în prezervarea speciilor. Acest proces este mai pregnant la speciile care
apar în grupări de populaţii temporare sau fluctuante, legate între ele prin migraţie, cunoscute sub
numele de metapopulaţii. Studiile demografice pot identifica arealele centrale ale speciei, care
pot suporta populaţii mari, permanente, care produc indivizi ce colonizează arealele temporar ocu-
pate.
Caracteristicile reproductive ale populaţiilor – precum raportul sexelor, structurile de repro-
ducere, procentul de adulţi reproducători, sistemul de reproducere monogam sau poligam – vor
afecta succesul strategiilor de conservare aplicate şi în consecinţă trebuie analizate. De exemplu
strategia de creştere a diversităţii genetice într-o populaţie puternic consangvinizată, cum este po-
pulaţia de lei din craterul Ngorongoro poate include introducerea de indivizi din afara acestei po-
pulaţii pentru a se împerechea cu indivizii consangvinizaţi. În cazul în care individul nou intro-
dus nu se va potrivi cu dinamica socială a grupului, el nu se va reproduce, poate fi scos afară din
grup sau chiar ucis de indivizii nativi.
În final, studiile demografice pot oferi informaţii despre capacitatea maximă de suport a me-
diului. Aceste studii sunt importante pentru determinarea mărimii maxime a populaţiei care poate
fi suportată de mediu înainte de a fi deteriorat şi de a intra populaţia în declin. Ariile protejate na-
turale pot conţine populaţii anormal de mari ale unor specii datorită pierderii recente a habitate-
lor învecinate sau incapacităţii indivizilor de a se dispersa în afara lor. Datorită spaţiului dispo-
nibil limitat, multe arii protejate trebuie să suporte populaţii mari ale unor specii pe perioade lungi
de timp. Datele care ne pot ajuta să evaluăm capacitatea maximă de suport a ariilor protejate sunt
cruciale în prevenirea stressului populaţional şi de mediu, în particular în circumstanţele în care
mecanismele naturale de control ale populaţiilor, precum prădătorii, au fost eliminate de oameni.
MONITORIZAREA: STUDII DE CAZ. Câteva studii de caz ne pot oferi o imagine de ansamblu
despre cum pot fi utilizate unele tehnici de monitorizare în teren.
Fluturii. În Marea Britanie, inventarierea fluturilor se realizează în caroiaje de 2km x 2km

în Comitatul Hertfordshire (Thomas şi Abery, 1995). Acest studiu de detaliu a produs infor-
maţii surprinzătoare, fiind înregistrată o rată de extincţie locală foarte ridicată – 67% din cei
4 km2 ocupaţi de o anumită specie înainte de 1970 nu mai conţin în prezent nici o populaţie
a acestei specii.

314 Capitolul 11
Foca de mare de Hawaii. Inventarierea populaţiilor de focă de mare de Hawaii (Monachus

schauinslandi) de pe plajele câtorva insule din atolul Kure a arătat un declin, de la aproape
100 de adulţi, în anii 1950, la 14 spre sfârşitul anilor 1960 (Fig. 11.5) (Gerrodette şi Gilmar-
tin, 1990). Declinul este prezent şi la nivelul numărului de pui. Pe baza acestor tendinţe, foca
de mare de Hawaii a fost declarată în anul 1976 specie ameninţată şi a fost introdusă pe lis-
tele U.S. Endangered Species Act, fiind implementate măsuri de conservare care să inverseze
acest trend negativ. Populaţia din Insula Tern a prezentat o refacere substanţială după închi-
derea bazei Gărzii de Coastă, în 1979, dar a reintrat în declin în anii 1990, datorită creşterii
mortalităţii în rândul juvenililor (Baker şi Johanos, 2004). Populaţia din insula Green a cres-
cut după ce baza Gărzi de Coastă a fost închisă în 1994.
469 de indivizi ai unei specii de peşti rari studiaţi în 3 situri din bazinul fluviului Rhin de
pe teritoriul Franţei au fost marcaţi cu transmiţătoare (Labonne şi Gaudin, 2005). Peste doi
ani şi jumătate, rata de supravieţuire a fost foarte mică (sub 1%), peştii fiind foarte mobili,
iar recuperarea lor a fost foarte variabilă de la an la an. Rezultatele au arătat că realizarea ba-
rajelor ameninţă aceste specii prin blocarea traseului natural de migraţie şi limitarea poten-
ţialului de recolonizare a unor habitate.
Orhidea Ophrys sphegodes. Această specie de orhidee (Ophrys sphegodes) a înregistrat un

declin foarte puternic în ultimii 50 de ani în Marea Britanie. Un studiu demografic derulat pe
parcursul a nouă ani a arătat că aceste plante trăiesc foarte puţin în comparaţie cu alte specii
perene de orhidee, jumătate din indivizi supravieţuind mai puţin de 2 ani (Hutchings, 1987).
Această caracteristică a determinat ca specia să fie vulnerabilă la modificările habitatelor.
80 Număr mediu
Înregistrări unice
Insula Înregistrări maxime
Green
Numărul de foci
60
40 Insula
Tern
20
0
1960 1970 1980
baza Gărzii de Coastă baza Gărzii de Coastă
din Insula Green din Insula Tern
a fost deschisă în a fost închisă
1960 1979
FIG. 11.5 Inventarierea populaţiilor de foci călugăr de pe Insula Green, Atolul Kure (linia ne-
agră) şi de pe Insula Tern, bancul French Frigate (linia punctată) au demonstrat că această
specie era în pericol de extincţie. Mărimea populaţiei a fost considerată cea a unei singure
măsurători, media mai multor măsurători ori maximul câtorva măsurători. Populaţiile de foci au
scăzut când s-a deschis o staţie a Pazei de Coastă, în 1960, pe Insula Green, populaţiile au
crescut pe Insula Tern, după închiderea staţiei Pazei de Coastă ,în 1979, (după Gerrodette şi
Gilmartin, 1990).

Într-o populaţie în care specia a fost în declin, studiile demografice au scos în evidenţă ca
principala cauză este păşunatul vitelor. Schimbarea modului de administrare a terenului, care
permitea doar păşunatul caprelor (mai puţin distructiv pentru sol) şi restricţionarea păşuna-
tului oilor în perioada în care orhideea nu este înflorită sau nu fructifică, a permis refacerea
substanţială a populaţiei.
Carnivorele mari din România au fost monitorizate în cadrul unor proiecte complexe, im-
plementate în Vrancea şi Braşov, ce au implicat monitorizarea prin radiotelemetrie şi GPS şi
tehnici nonivazive (camere foto automate, hair snair etc.). Rezultatele au arătat că estimările
actuale ale autorităţilor sunt foarte optimiste, numărul de carnivore mari fiind mult mai mic,
iar populaţiile sunt izolate (www.lcie.org). De asemenea braconajul neselectiv este foarte ri-
dicat, urşii căzând pradă laţurilor puse de localnici sau vânători pentru specii de ungulate sau
mistreţi. Numai în 2005-2007, în Vrancea au fost raportate 21 cazuri de braconaj, care au
afectat 8% din populaţia declarată de urşi. Protejarea carnivorelor poate fi făcută numai apli-
când ferm măsurile de conservare, combaterea braconajului şi promovarea unei alte imagini
decât cea de specii-trofeu. Nu în ultimul rând autorităţile ar trebui să investească în realiza-
rea unor studii de invetariere ştiinţifice şi să renunţe la actualele evaluări, nerealiste şi fără
valoare ştiinţifică (Caseta 11.2).
CASETA 11.2 - ROMÂNIA: ULTIMUL REFUGIU AL

CARNIVORELOR MARI DIN EUROPA
În România, ultimul refugiu al car- Proiectul Carnivore Mari din Carpaţi

nivorelor mari, activiştii de mediu şi este parte a Large Carnivore Initiative
adepţii vânătorii se confruntă pe terenul for Europe implementat de mai multe
conservării acestor specii. Primii cu organizaţii europene. Iniţiativa euro-
arme ştiinţifice, ceilalţi cu argumente peană urmăreşte implementarea câtorva
nonştiinţifice şi un lobby politic puter- acţiuni: realizarea unui plan strategic de
nic. conservare pentru carnivorele mari;
Au fost derulate trei proiecte de cer- crearea unei reţele de areale centrale,
cetare importante, care au generat un zone tampon şi habitate coridor; pro-
puternic suport popular şi atenţia auto- movarea unor planuri naţionale de ma-
rităţilor din România şi Europa. nagement; integrarea aspectelor de con-
servare în planurile de dezvoltare
rurală; acordarea de suport unor
proiecte de conservare integrată şi
dezvoltare; dezvoltarea unor mo-
dule educaţionale; dezvoltarea
Urşii tineri nu se pot descurca singuri în

primi doi ani de viaţă. Dacă nu sunt în-
grijiţi de mamă, aceştia mor. Acest urs a
fost găsit în pădure, deshidratat şi cu o
labă luxată. A fost îngrijit cu minim con-
tact cu oamenii, fiind apoi eliberat în na-
tură (foto Silviu Chiriac).
continuare

316 Capitolul 11
Diminuarea distanţelor dintre habitatele ursului brun şi aşezările umane creşte riscul de apa-
riţie al conflictelor om-urs. Urşii se pot obişnui uşor cu surse de hrană accesibile şi pot reacţiona
violent atunci când sunt surprinşi de oameni. În imagine un urs suprins într–un container de
gunoi menajer în cartierul Răcădău, Braşov (foto B&C Promberger, CLCP Project, Zărnesti
Romania)
unor măsuri de compensare şi prevenire trăind în habitate ce se întind din tundra

a pierderilor stânelor; recomandarea arctică până în deşert. În România tră-
unor noi reguli de vânat pentru carnivo- iesc circa 5500 indivizi, după ce numă-
rele mari, în special pentru ţările rul acestora ajunsese la numai 1 500 in-
Europei Centrale şi de Est. divizi la sfârşitul anilor '60 şi depăşind
(www.lcie.org) Proiectele LIFE Nature 8 000 indivizi în 1988. În anii '80 dato-
Conservarea in-situ a carnivorelor mari rită numărului extraordinar de mare de
(derulat între 2000-2005) şi urşi, determinat şi de interdicţia de vâ-
Îmbunătăţirea sistemului de conservare nătoare a acestui mamifer, s–au înregis-
a carnivorelor mari (derulat între 2005- trat pagube importante în stâne şi foarte
2009), constituie exemple remarcabile multe incidente între om şi urs. Numărul
în care monitorizarea speciilor, crearea mare de urşi se datorează nu atât resur-
de arii protejate şi activităţile educaţio- selor naturale de hrană cât resurselor
nale au condus la stabilirea unui sistem puse la dispoziţie de om: deşeuri mena-
integrat de conservare viabil. Proiectele jere, animale în libertate etc. Urşii pot
sunt implementate de Agenţia de intra în conflict cu oamenii, în România,
Protecţie a Mediului Vrancea, între 1990 şi 2007 înregistrându–se 210
Universitatea din Bucureşti – Centrul incidente, în care au murit 22 oameni.
de Cercetare a Mediului şi Efectuare a Conflictele apar în general dacă oame-
Studiilor de Impact, împreună cu orga- nii intră în arealul în care ursul îşi caută
nizaţii locale (www.carnivoremari.ro) hrana (miere, mure, afine, deşeuri me-
Ursul brun (Ursus arctos). Ursul najere, peşte sau chiar animale domes-
brun este cel mai răspândit urs din lume, tice). Dacă se obişnuieşte cu o sursă de

hrană uşor de obţinut (oi, vite), pagubele trăind în haiticuri de 5–15 indivizi, hai-
pe care le produc pot fi mari. Astfel, în ticul fiind unitatea socială în care se re-
anii '50, în Ucraina au fost ucise 566 vite produc, vânează şi îşi apără teritoriul.
de 18 urşi. Ursul brun este protejat în di- Habitatul lupului poate fi descris ca
ferite moduri în Carpaţi: specie strict oriunde oamenii nu îi ucid şi unde pot
protejată în Polonia şi Ungaria, restric- găsi hrană. Relaţia dintre om şi lup este
ţionată la vânătoare în Cehia, Slovacia, una creată de legende. Astfel, deşi nu se
Ucraina şi România. În România sunt înregistrează multe atacuri asupra oa-
vânate oficial circa 300 de exemplare pe menilor totuşi lupul este un animal
an, deşi specia este stric protejată. temut, cauza fiind probabil daunele pro-
Lupu (Canis lupus). Prădător mis- vocate stânelor şi vânatului. În România
tic, aproape demonificat, al doilea car- sunt vânaţi anual circa 450 de indivizi,
nivor ca mărime din Europa, lupul este însă prin anii '50 a existat o campanie
aproape dispărut din vestul şi centrul puternică anti – lup, considerat ca fiind
Europei. Cea mai mare parte a popula- dăunător, acesta fiind ucis prin orice
ţiei europene de lupi se găseşte în mijloace (vânat, capcane, otravă).
România (35% adică peste 3000 indi- Această campanie virulentă a diminuat
vizi), un număr mult mai mic găsindu– foarte mult populaţia de lupi din
se în Slovacia (300–450 indivizi), România.
Polonia (250 indivizi), şi Ucraina (350 Râsul (Lynx lynx). Enigmaticul vâ-
indivizi). Lupii sunt animale sociale nător nocturn, râsul era în trecut destul
Râşii evită contactul cu oamenii. Studiul lor presupune eforturi foarte mari, multe aspecte legate
de ecologia lor fiind neelucidate. Radiomonitorizarea exemplarelor este una din metodele eficiente
pentru studiul speciei (foto Radu Sandu).
continuare

318 Capitolul 11

de răspândit în Europa, astăzi mai gă- ucis 2,08% din totalul oilor, deci 9,94
sindu–se doar în România (1500 indi- oi/stână/sezon, aceasta reprezintând o
vizi), Slovacia (400–500 indivizi), pagubă de 387 $/stână. În anul 2000 pa-
Ucraina (300 indivizi), Cehia şi Ungaria gubele au fost mult mai mici, 6,12% din
(câte 10–20 indivizi). Datorită reducerii totalul oilor ucise, adică 2,99
dramatice a populaţiei de râs a fost de- oi/stână/sezon, paguba fiind de
clarat ca specie în pericol în lista CITES. 117 $/stână la efective de oi comparabile
Spre deosebire de urs şi lup, râsul este cu cele din anii trecuţi. Daunele provo-
un carnivor exclusiv, fiind un vânător cate de râşi au fost insignifiante, nefiind
nocturn. Este aproape imposibil de văzut raportate decât câteva cazuri de atacuri.
datorită camuflajului perfect, doar ur- Pentru a putea contracara imaginea
mele din noroi şi de pe zăpadă putându– negativă a carnivorelor mari, cele trei
l trăda. Teritoriul de vânătoare este de proiecte au o componentă educaţională
circa 10 000 ha, în mod normal având şi de conştientizare foarte bine pusă la
habitatul în pădurile de conifere întune- punct. Astfel, din cercetările întreprinse
coase. Conflictul direct între oameni şi în Braşov s–a ajuns la concluzia că ma-
râşi este aproape inexistent, în România joritatea locuitorilor din Răcădău–
fiind înregistrate doar 6 incidente între Braşov ţin la urşii care vin în zonă, chiar
1990 şi 2007. dacă nu cunosc foarte multe despre bio-
În afara încercărilor de a descifra logia speciei şi nu ştiu să se comporte în
biologia speciilor, una din reuşitele pro- cazul unei eventuale întâlniri cu aceste
iectului Carnivore Mari din Carpaţi a animale. Localnicii subestimează pre-
constat în evaluarea pierderilor pe care zenţa urşilor, crezând că doar maxim 10
le cauzează carnivorele mari stânelor. urşi vizitează zona, cu toate că estimă-
Între anii 1998 şi 1999 lupii şi râşii au rile arată că sunt mai mult de 35 de urşi.
Pentru a diminua pagu-
bele produse de urşi şi lupi,
în Vrancea s–a început im-
plementarea unui program
de introducere a gardurilor
electrice. Astfel s–a început
instalarea a 6 garduri elec-
trice cu baterii solare, în
zona demonstrativă Bârseşti
chiar dacă proprietarii ani-
malelor sunt neîncrezători în
ceea ce priveşte eficienţa lor
şi sunt îngrijoraţi de even-
Radiomonitorizarea prin telemetrie constituie o metodă prin tuala rănire a animalelor lor.
care se pot estima teritoriile ocupate de carnivore mari. Cu
aceste date, cercetătorii pot proiecta arii protejate eficiente,
care să reducă fragmentarea habitatelor (foto Laurenţiu
Rozylowicz).

Analiza viabilităţii populaţiilor

Predicţia capacităţii unei specii de a rezista în mediu poate fi realizată utilizând analiza via-
bilităţii populaţiei (PVA), o extensie a analizei demografice (Beissinger şi McCullough, 2002;
Morris şi Doak, 2002). PVA poate fi gândită şi ca o evaluare de risc – utilizând metode matematice
şi statistice pentru a determina probabilitatea ca o populaţie sau o specie să devină extinctă, la un
moment dat în viitor. Dacă vom analiza necesarul de spaţiu al speciei şi resursele disponibile în
mediu, putem identifica stadiile vulnerabile în istoria naturală a speciei. PVA poate fi utilă şi în
evaluarea efectelor pierderii, fragmentării sau deteriorării habitatelor unei specii rare (Watson şi
alţii, 2005; Zabel şi alţii, 2006). O importantă parte a PVA este estimarea modului în care ma-
nagementul unei populaţii (de exemplu reducerea/intensificarea vânătorii sau protejarea habita-
tului) va afecta probabilitatea de extincţie (Akçakaya şi alţii, 2005). PVA poate modela efectele
creşterii populaţiei prin introducerea de indivizi capturaţi din alte zone sau crescuţi în captivitate
(Kohlmann şi alţii, 2005). PVA poate fi utilă şi în investigarea speciilor caracterizate prin popu-
laţii ce fluctuează puternic în timp.
PVA începe prin construirea unui model matematic al populaţiei sau speciei, utilizând date
precum rata medie de mortalitate, vârstă, dimensiune, distribuţia curentă (Possingham şi alţii,
2001). Modelul, ce poate fi construit cu ajutorul unui program de calcul tabelar, foloseşte metode
din algebra matriceală. Acest model iniţial oferă rezultate într-o singură direcţie: o populaţie poate
fi în creştere sau stabilă, motiv pentru care se numeşte model deterministic. Considerarea va-
riabilităţii genetice, demografice sau a mediului, poate aduce înbunătăţiri modelului, permiţând
astfel unor elemente (de exemplu rata de mortalitate) să varieze aleator în limitele valorilor anuale
observate. Evenimentele catastrofice pot fi programate a fi introduse aleator în model (Fig
11.6). Analizând aceste variaţii pot fi realizate sute sau mii de calcule, pentru determinarea pro-
babilităţii de extincţie a populaţiei într-o perioadă dată de timp sau se poate evalua durata medie
până la extincţie. De asemenea, se pot dezvolta strategii care ulterior se analizează în detaliu (de
exemplu acţiuni care pot creşte rata de supravieţuire a adulţilor cu 10% şi rata de apariţie la ju-
venili în populaţie cu 20%). Rezultatele din simularea impactelor aplicării acestor practici pot fi
comparate cu modelul iniţial al populaţiei pentru a determina cum este afectată probabilitatea per-
sistenţei în timp. (Pilssner şi Haig, 2000; Pfab şi Witkowski, 2000).
Pot fi utilizate programe software de simulare a PVA, cum ar fi Vortex, ALEX sau RAMAS.
Modelele pot fi ajustate pentru a include şi informaţii despre peisaj sau o serie de variabile de
mediu independente. Alegerea modelului depinde de scopul studiului şi de acţiunile de manage-
ment avute în vedere. O trăsătură utilă a PVA este aceea că poate face investigaţii privind ana-
liza senzitivităţii, o metodă a ecologiei ce determină care parametru sau combinaţie de parametri
influenţează probabilitatea de extincţie. De exemplu, analiza senzitivităţii poate evidenţia că o
rată a mortalităţii afectează semnificativ probabilitatea de extincţie, pe când schimbările majore
în rata de mortalitate a indivizilor au influenţe mici. Parametrii care influenţează cel mai mult rata
de extincţie trebuie să devină ţinta programelor de conservare, în detrimentul acelora care au un
efect minim.
Aceste modele statistice trebuie utilizate cu atenţie, în relaţie cu situaţia reală din mediu (Brook
şi alţii, 2003; Coulson şi alţii, 2003; Schultz şi Hammond, 2003). În general sunt necesari 10 ani
de date pentru a obţine un PVA cu o putere predictivă bună (McCarthy şi alţii, 2003). Rezultatele
unor modele pot suferi modificări dramatice la diferite asumaţii sau schimbări minore ale unor

320 Capitolul 11
5000
4500
4000
3500
3000
2500
2000
1500
1000
500
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
An
FIG. 11.6 Acest PVA simulează traiectoria a trei populaţii. Fiecare populaţie are o rată medie
de creştere de 5% pe an, cu fluctuaţii în jurul acestei valori datorită variaţiilor demografice
şi de mediu. Într-un an există o şansă de 2% ca să se producă o catastrofă (indicată prin să-
geţi) în care 90% din populaţie moare. De exemplu, o populaţie (pătrate) înregistrează ca-
tastrofe în anii 55 şi 82. După catastrofă, mărimea populaţiei este deseori atât de mică încât
variaţiile demografice şi de mediu determină extincţia populaţiei. Toate cele patru populaţii
au înregistrat cel puţin o catastrofă. O populaţie (cercurile deschise) a dispărut după 10 ani
şi o a doua populaţie (pătrate) este în pragul extincţiei, după 100 de ani (după Possingham
şi alţii, 2001).
parametri. O altă problemă este că aceste modele nu sunt încă îndeajuns de sofisticate pentru a
include toţi parametrii probabili şi nu pot include evenimente aleatorii ce se pot produce în vii-
tor, cum ar fi cele legate de vreme, sosirea unor specii invazive etc. PVA este un instrument prac-
tic al eforturilor de conservare, următoarele exemple ilustrând acest fapt. Refacerea acestor stu-
dii în viitor pentru a se vedea dacă predicţiile au fost exacte va fi o muncă extrem de valoroasă.
Piciorongul hawaian. Himantopus mexicanus knudseni este o specie endemică în pericol,

ce trăieşte în insulele Hawaii. Vânătoarea şi dezvoltarea costieră de acum 70 de ani a redus
numărul de indivizi la 200; protecţia speciei a permis refacerea populaţiei, azi întâlnindu-se
în jur de 1 400 de indivizi (Reed şi alţii, 1998; Reed şi alţii, 2008). Scopul programelor gu-
vernamentale de protecţie este ca populaţia să ajungă la 2 000 de indivizi. Aplicarea meto-
dei PVA a indicat că la această mărime, specia are 95% şanse să reziste în următorii 100 de
ani. Modelele tratează specia complex, fie ca o populaţie continuă, fie ca 6 subpopulaţii din
insule separate. Având în vedere actualul trend pozitiv, modelul prognozează că numărul de
indivizi va creşte până când se vor ocupa toate habitatele disponibile, însă ulterior va urma
un declin rapid, dacă aceste păsări nu vor putea cuibări, dacă rata de mortalitate în primul an
de viaţă va depăşi 70 % sau dacă rata de mortalitate a adulţilor va depăşi 30 % pe an. Pentru
a menţine ratele de mortalitate sub aceste valori va trebui controlată vânătoarea, prezenţa
speciilor de prădători, iar habitatele din zonele umede refăcute. În plus trebuie protejate şi alte
zone umede pentru ca ţinta de protecţie a celor 2 000 de piciorongi să fie atinsă.
Ciuboţica cucului. Studiul unei specii rare în declin de ciuboţica cucului (Primmul veris)
din Europa şi Asia arată că depunerile de azot datorate poluării aerului şi fertilizatorilor uti-
lizaţi în agricultură, afectează negativ populaţiile speciei. Simulările efectuate arată că rata de
declin este cu atât mai mare cu cât creşte rata de depunere a compuşilor azotului (Fig. 11.7).
Populaţiile pot fi menţinute numai în medii sărace în nutrienţi, în care se păşunează doar în
perioada în care plantele nu sunt înflorite sau fructifică (Brys şi alţii, 2005).
Oposumul lui Leadbeater. Poate cel mai complet studiu de PVA este cel efectuat pentru
Gymnobeliddeus leadbeateri, un marsupial arboricol în pericol, ce populează pădurile rare de
eucalipt din sud-estul Australiei (Lindenmayer, 2000). Prognozele arată că populaţiile aces-
tei specii se vor diminua cu 90% ca mărime în următorii 20 – 30 de ani, datorită distrugerii
habitatelor prin defrişare. Au fost dezvoltate modele populaţionale pentru evaluarea distri-
buţiei spaţiale a fragmentelor de habitat şi coridoarelor de deplasare, dinamicii ecosisteme-
lor forestiere, a cerinţelor speciei etc. Aceste modele se bazează pe cercetări de teren
extensive, derulate pentru estimarea impactelor diferitelor practici de management silvic asu-
pra persistenţei populaţiilor şi extincţiei speciei.
Aceste exemple ilustreaza aplicaţiile PVA în diferite situaţii. Pentru a convinge, PVA trebuie
să înceapă cu o bună înţelegere a ecologiei speciei, ameninţărilor cu care acestea se confruntă şi
a caracteristicilor ei demografice. În plus limitările PVA trebuie să fie bine înţelese (Morris şi Doak,
2002).
Metapopulaţii
În timp, populaţiile unor specii pot să devină extincte la scară locală şi să se formeze alte po-
pulaţii în habitate favorabile. Multe specii care utilizează habitate efemere, precum habitatele ri-
pariene din lungul râurilor, sunt caracterizate de prezenţa metapopulaţiilor (o populaţie a po-
pulaţiilor) alcătuite dintr-un mozaic dinamic de populaţii legate între ele prin migraţie (Hanski
120
Cosit, fără azot
Refacerea Păşunat, fără azot
populaţiilor Cosit, puţin azot
100
Păşunat, puţin azot
Păşunat, mult azot
80
60
40
Populaţii în declin
fertilizate cu azot
20
0
20 40 60 80 100
An
FIG. 11.7 Simulările asupra mărimii viitoare a populaţiilor de ciuboţica cucului (Primula
veris), într-o pajişte săracă în nutrienţi din Belgia, pornind de la o populaţii iniţială de 100 de
indivizi. Simulările au fost efectuate pentru nivele variabile de depunere a azotului, combi-
nate cu cosirea sau păşunatul. Atât nivelele scăzute cât şi cele ridicate de azot, au cauzat
declinul populaţiei. Depunerile de azot stimulează creşterea plantelor înalte, umbrind plan-
tele de ciuboţica cucului (după Brys şi alţii, 2005).

322 Capitolul 11
şi Simberloff, 1991; Akçakaya şi alţii,

(A) (B)
2004; Harveson şi alţii, 2004; Hoyle şi
Trei populaţii Metapopulaţie simplă rezultată
independente interacţiunea a trei populaţii James, 2005). La unele specii meta-
populaţia are o existenţă scurtă, iar dis-
tribuţia speciei se schimbă dramatic la
fiecare generaţie. La alte specii, meta-
populaţia poate fi caracterizată de una
(C) (D) sau mai multe populaţii sursă (popu-
Metapopulaţii cu o Metapopulaţii cu laţii centrale) cu un număr de indivizi
populaţie centrală mare şi interacţiuni complexe
trei populaţii satelit mici
relativ stabil şi de populaţii recep-
toare (populaţii satelit) care fluctuează
în funcţie de sosirea emigranţilor din
populaţia sursă.
Populaţiile din zona satelit pot de-
veni extincte în anii nefavorabili, dar
aceste areale sunt recolonizate de indi-
vizii veniţi din populaţiile centrale per-
manente, atunci când condiţiile devin
FIG. 11.8 Posibile modele metapopulaţionale, cu mărimea
populaţiei exprimată prin mărimea cercului. Săgeţile indică favorabile (Fig 11.8). Structura meta-
direcţia şi intensitatea migraţiei între populaţii (după White, populaţiei poate fi constituită şi din
1996).
populaţii relativ permanente, în care
indivizii se deplaseaza ocazional.
Structura metapopulaţiei este complexă la speciile migratoare, la care există habitate separate de
cuibărit şi iernat, ce pot fi sau nu comune populaţiilor acestor specii (Elser, 2000). Metapopulaţiile
au costituit subiectul unor modele, fiind dezvoltate şi programe software pentru a le simula di-
namica (Hokit şi alţii, 2001; Donovan şi Welden, 2002). Într-o abordare, metapopulaţia poate fi
simulată prin PVA, combinată cu informaţii spaţiale sau populaţii multiple.
Când se realizează un studiu populaţional, el este concentrat în mod vizual pe una sau mai
multe populaţii, însă un studiu al metapopulaţiei poate oferi un portret de acurateţe al speciei.
Studiile metapopulaţiilor consideră că populaţiile locale sunt dinamice, adică locaţiile populaţii-
lor se schimbă în timp, iar indivizii se pot mişca între populaţii şi pot coloniza noi situri. Siturile
din aria de răspândire a speciilor pot fi cuplate doar datorită faptului că ele sunt colonizate în mod
repetat după ce apar extincţii. Reducerea ratelor de migraţie între situri, datorită construirii de dru-
muri, ferme, vor duce gradual la extincţia permanentă a populaţiilor locale din aria de răspândire
a metapopulaţiei. În modelele populaţionale pot apărea evenimente colonizatoare sau de migra-
ţie fără o frecvenţă anume, ceea ce permite biologilor să ia în considerare efectul de colonizare,
driftul genetic şi fluxul genetic. Chiar şi mişcările aleatoare ale indivizilor între populaţii pot re-
face mult din variabilitatea genetică, salvând din punct de vedere genetic populaţiile mici, care
altfel ar fi conduse spre extincţie (Ingvarsson, 2001). Următoarele două exemple demonstrează
cum evaluarea unor specii la nivel metapopulaţional este mai eficientă pentru managementul ei
decât evaluarea la nivelul unei singure populaţii.
Oaia californiană de munte. Oaia de munte (Ovis canadensis) din deşerturile din sud-estul
Californiei are populaţii mobile, cel mai bine descrise ca metapopulaţii. Aceste oi migrează
între lanţurile montane şi ocupă situri anterior nepopulate, unele fiind abandonate (Fig. 11.9).

Needles
Autostrada Interstate 40 80
(îngrădită)
50
50
20 N
U.S.
100 95
150
Lucerne Valley
110 100
29 Palms
50
o
ad
lor
180 25 15
Co
100
15 15
Palm
Springs Autostrada Interstate 10
(îngrădită)
FIG. 11.9 În 1990, oile de munte din sud-estul deşertului Californiei ocupau lanţurile mon-
tane prezentate cu gri deschis; lanţurile montane deschise (încercuite cu linii negre) erau ne-
populate în 1990, dar au avut populaţii în trecut. Munţii prezentaţi cu gri închis nu au avut
niciodată populaţii rezidente. Săgeţile indică migraţiile observate ale oilor (după Bleich şi alţii,
1990).
Menţinerea rutelor de migraţie dintre areale cunoscute ca având populaţii şi situri favorabile
neocupate este foarte importantă pentru managementul speciei.
Vârtejul pământului. Specia endemică Pedicularis furbishiae se întâlneşte pe o fâşie de

200 km de-a lungul râului St. John, în nordul statului Maine, Statele Unite ale Americii şi în
New Brunswich, Canada, zonă periodic inundată (Fig. 11.10) (Menges, 1990). Inundaţiile dis-
trug adesea populaţiile acestei specii, dar totodată creează şi noi situri favorabile prin scoa-
terea de sub ape a altor zone. Populaţiile intră în declin atunci când în zonă se instalează
arbori şi tufărişuri care umbresc aceste plante. Studiile efectuate asupra unei singure popu-
laţii ne dau o imagine incompletă asupra speciei, deoarece populaţiile au o viaţă scurtă. Dis-
persarea seminţelor de la populaţiile existente către noi areale este principala caracteristică a
speciei. Metapopulaţia este o unitate de studiu recomandată pentru această specie, iar bazi-
nul hidrografic este unitatea de management eficace.
La metapopulaţii distrugerea habitatului unei populaţii centrale poate avea ca rezultat extincţia
mai multor populaţii mici care depind de populaţia centrală pentru colonizare periodică (Gutierrez,
2005). De asemenea, perturbările antropice care limitează migraţiile, precum gardurile, liniile de
distribuţie a energiei electrice, drumurile şi barajele, pot reduce rata de migraţie de-a lungul uni-
tăţilor de habitat şi probabilitatea de recolonizare după extincţia locală. Fragmentarea habitate-
lor rezultată din astfel de activităţi antropice poate avea uneori ca efect transformarea unei po-
pulaţii mari într-o metapopulaţie, în care sunt cuplate habitate cu suprafeţe mici, fragmentate.
324 Capitolul 11
FiG 11.10 Specia rară de vârtejul pă-Atunci când mărimea po-

mântului a lui Furbish, apare sub
forma unor serii de populaţii tempo-
pulaţiei din fiecare frag-
ment este mică şi rata de
rare ce sunt cel mai bine protejate sub
forma metapopulaţiilor. migraţie între fragmente
este redusă, populaţiile
din fiecare fragment vor deveni gradual extincte, iar colo-
nizarea nu va apărea.
Modelele metapopulaţionale scot în evidenţă natura di-
namicii proceselor populaţionale şi arată cum reducerea po-
tenţialului de migrare poate duce la extincţia locală a unei
specii într-o zonă mai extinsă. Managementul efectiv al
unei specii necesită uneori înţelegerea dinamicii metapo-
pulaţiei, refacerea pierderii habitatelor şi căilor de disper-
sie.
Monitorizarea pe termen lung a speciilor şi ecosistemelor

Monitorizarea populaţiilor trebuie să fie asociată cu monitorizarea unor parametri ai mediu-
lui. Monitorizarea pe termen lung a proceselor din ecosisteme (acidifierea solului, calitatea apei,
rata de colmatare a lacurilor, eroziunea solurilor) şi caracteristicilor comunităţilor biologice
(specii prezente, ponderea diferitelor categorii de specii, cantitatea de biomasă la fiecare nivel tro-
fic etc.) permite cercetătorilor să determine starea de sanogeneză a ecosistemelor şi statutul spe-
ciilor de interes. Monitorizarea este necesară pentru a distinge fluctuaţiile normale anuale de ten-
dinţele pe termen lung (Magnuson, 1990; Feinsinger, 2001; Green şi alţii, 2005; Steinbeck şi alţii,
2005; Pereira şi Cooper, 2006). Programul de cercetări ecologice pe termen lung derulat în Statele
Unite ale Americii (Long-Term Ecological Research – LTER) se axează pe schimbările tempo-
rale: luni, ani, decenii şi secole (Hobbie şi alţii, 2003) (Fig.11.11).
De exemplu, multe populaţii ale speciilor de amfibieni, insecte, plante anuale sunt foarte va-
riabile de la an la an, deci sunt necesare date pe foarte mulţi ani pentru a evalua dacă o specie este
în declin sau este doar o scădere normală a numărului de indivizi. O specie de salamandră cu un
număr mic de indivizi în populaţie (rezultat din rate mici de reproducere în câţiva ani consecu-
tivi) apare iniţial ca fiind foarte rară. După ani consecutivi cu rată de reproducere ridicată numărul
de indivizi a devenit surprinzător de mare (Pechmann, 2003). În alt exemplu, după 40 de ani de
observaţii asupra a două specii de flamingo (Phoenicopterus ruber şi P. minor) din sudul Africii
a reieşit că doar în anii cu ploi puternice apare un număr mare de juvenili (Fig. 11.12). Numărul
de pui existenţi în populaţiile actuale este însă net mai mic decât în trecut, ceea ce arată că spe-
cia va deveni extinctă local (Simmons, 1996).
Efectele factorilor de mediu pot apărea peste mulţi ani după ce cauza iniţială s-a manifestat.
De exemplu ploile acide, depunerea de nutrienţi sau alte componente ale poluării aerului pot
schimba chimismul apelor, comunităţile de alge şi concentraţia de oxigen dizolvat în apele iz-
voarelor din păduri, făcând mediul acvatic neprielnic pentru unele specii rare de insecte. În acest
caz, cauza (poluarea aerului) îşi poate avea originea cu multe decenii înainte ca efectul (declinul
insectelor) să fie detectat.
Scară Evenimente Fenomene

Ani de cercetare fizice biologice
105 100 milenii Evoluţia

speciilor
Paleoecologie Glaciaţiune Succesiune de mlaştini
104 10 milenii
şi limnologie continentală Migrări ale
comunităţilor forestiere
103 milenii Schimbări Invaziile speciilor
climatice Succesiunea forestieră
102 secole Incendii forestiere Eutrofizare
Schimbări climatice culturală
induse de CO2 Cicluri ale populaţiilor
101 decade Ciclul de erupţii
LTER solare Succesiuni de stepă
100 ani El Nino˜ Plante anuale
Incendii de pajişti Migraţii sezoniere
Reumplerea lacurilor Succesiunea
10–1 luni Upwelling planctonului
10–2 zile Furtuni Înflorirea apei

În special Ciclul zi/noapte Mişcări zilnice
ecologie Maree
10–3 ore
FIG. 11.11 Programul de Cercetare Ecologică pe Termen Lung (LTER) se bazează

pe intervale de timp variind între ani şi secole pentru a înţelege schimbările în struc-
tura, funcţionarea şi procesele comunităţilor biologice ce nu sunt evidente pe baza
observaţiilor pe termen scurt (după Magnuson, 1990).
800
700
600
500
Precipitaţii (mm)
400
300
200
100
1956 1960 1970 1980 1990 1994

An
FIG. 11.12 Coloanele indică precipitaţiile din Parcul Naţional Etosha pentru intervalul 1956 – 1995.
Reproducerea păsărilor flamingo este indicată prin cercuri. Cercurile goale semnifică eşecuri ale reproducerii:
ouăle au fost depuse dar nu au ieşit pui. Cercurile negre mici, medii şi mari arată că au eclozat sub 100,
între 100 şi 1000 sau peste 1000 ouă. Cel mai mare succes al reproducerii s-a înregstrat în 1976 (după
Simmons, 1996).

326 Capitolul 11
Un obiectiv important al acestor programe de monitorizare este colectarea de date esenţiale

asupra funcţiilor ecosistemelor şi comunităţilor biologice, care pot fi utilizate pentru a monito-
riza schimbările din comunităţile naturale. Monitorizările efectuate în aceste studii permit ma-
nagerilor să determine dacă scopurile proiectelor lor sunt îndeplinite sau trebuie făcute ajustări
în planurile de management. Tot mai mult monitorizarea diversităţii biologice este combinată cu
monitorizarea caracteristicilor socio-economice ale aceluiaşi areal; de exemplu urmărind veni-
turile anuale, dieta, nivelul de educaţie ale locuitorilor, precum valoarea şi cantitatea de plante şi
animale obţinute din ecosistemele naturale din apropriere, se pot evalua legăturile localnicilor cu
activităţile de conservare (Bawa şi Menon, 1997). De exemplu, World Wildlife Fund Biodiversity
Conservation Nature Program adună împreună biologi, sociologi, oficiali guvernamentali, lideri
locali, pentru a dezvolta programe cuprinzătoare de monitorizare. Localnicii trebuie incluşi în pro-
gramele de conservare deoarece cunosc zona şi au interes ca ea să fie bine administrată (Danielsen
şi alţii, 2000). Programele de monitorizare pe termen lung oferă un sistem de alertă timpuriu pen-
tru declinul ecosistemelor şi sistemelor socio-umane care depind de ele. Magnuson (1990) a ex-
primat nevoia de monitorizare pe termen lung astfel:
În absenţa contextului temporal oferit de cercetările pe termen lung, pot apărea greşeli grave
de interpretare, nu numai în încercarea de a înţelege şi prognoza schimbările din jurul nostru,
dar şi în încercările noastre de a administra mediul. Chiar dacă un accident grav cauzat de ero-
rile de management poate reprezenta sfârşitul Navei Pământ (parafrazându-l pe Fuller, 1970),
distrugerea este mai probabil să apară într-un ritm insesizabil, în discreţia prezentului invizibil.
Akçakaya, H. R., V. C. Radeloff, D. J. Mladenoff şi H. S. He. 2004. Integrating landscape and metapopula-
tion modeling approaches: Vitality of the sharp-tailed grouse in a dynamic landscape. Conservation Biology 18:
526–547.
Arnold, J. M., S. Brault, şi J. P. Croxall. 2006. Albatross populations in peril: a population trajectory for black-
browed albatrosses at South Georgia. Ecological Applications 16: 419–432.
Chapman, C. A. şi C. A. Peres. 2001. Primate conservation in the new millennium: The role of scientists. Evo-
lutionary Anthropology 10: 16–33.
Donovan, T. M. şi C. W. Welden. 2002. Spreadsheet Exercises in Conservation Biology and Landscape Eco-
logy. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Feinsinger, P. 2001. Designing Field Studies for Biodiversity Conservation. Island Press, Washington, D.C
Fossey, D. 1990. Gorillas in the Mist. Houghton Mifflin Company, Boston.
Fox, D. 2004. The elephant listening project. Conservation in Practice 5: 30–37.
Goodall, J. 1999. Reason for Hope: A Spiritual Journey. Warner Books, New York.
Gutiérrez, D. 2005. Effectiveness of existing reserves in the long-term protection of a regionally rare butter-
fly. Conservation Biology 19: 1586–1597.
Labonne, J. şi P. Gaudin. 2005. Exploring population dynamics patterns in rare fish, Zingel asper, through
capture-mark-recapture methods. Conservation Biology 19: 463–472.
Laliberte, A. S. şi W. J. Ripple. 2004. Range contractions of North American carnivores and ungulates. BioS-
cience 54: 123–138.
Maschinski, J., J. E. Baggs, P. F. Quintana-Ascencio şi E. S. Menges. 2006. Using population viability analy-
sis to predict the effects of climate change on the extinction risk of an endangered limestone endemic shrub, Ari-
zona Cliffrose. Conservation Biology 20: 218–228.

McCarthy, M. A., S. J. Andelman şi H. P. Possingham. 2003. Reliability of relative predictions in population

viability analysis. Conservation Biology 17: 982–989.
Morris, W. F. şi D. F. Doak. 2002. Quantitative Conservation Biology: Theory and Practice of Population Via-
bility Analysis. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Pereira, H. M. şi H. D. Cooper. 2006. Towards the global monitoring of biodiversity change. Trends in Eco-
logy and Evolution 21: 123–129.
Pfab, M. F. şi E. T. F. Witkowski. 2000. A simple PVA of the Critically Endangered Euphorbia clivicola R. A.
Dyer under four management scenarios. Biological Conservation 96: 263–270.
Reed, J. M., C. S. Elphick şi L. W. Oring. 1998. Life-history and viability analysis of the endangered Hawai-
ian stilt. Biological Conservation 84: 35–45.
Steinbeck, J. R., D. R. Schiel şi M. S. Foster. 2005. Detecting long-term change in complex communities: a
case study from the rocky intertidal zone. Ecological Applications 15: 1813–1832.
Zabel, R. W., M. D. Scheuerell, M. M. McClure şi J. G. Williams. 2006. The interplay between climate varia-
bility and density dependence in the population viability of Chinook salmon. Conservation Biology 20: 190–200.

CAPITOLUL 12
CONSTITUIREA DE NOI POPULAŢII


Constituirea de noi populaţii 331
n capitolele 10 şi 11 s-au prezentat problemele cu care se confruntă biologii în activită-
Î ţile de conservare a populaţiilor naturale de specii ameninţate. În acest capitol se vor pre-
zenta câteva metode de conservare legate de constituirea a noi populaţii naturale sau semi-
naturale ori creşterea mărimii populaţiilor existente. Aceste abordări permit speciilor ce au
rezistat doar în captivitate sau în populaţii mici şi izolate, să-şi redobândească funcţiile ecologice
şi evolutive în cadrul comunităţilor biologice.
Multe specii beneficiază de abordări complementare, respectiv constituirea unor noi popu-
laţii în sălbăticie şi dezvoltarea de programe de reproducere în captivitate. Populaţiile dispersate
sunt mai puţin expuse riscului de a fi distruse de o catastrofă (precum cutremure, uragane, boli,
epidemii sau războaie) decât populaţiile captive, aflate într-un singur loc sau populaţiile izolate
ce ocupă un areal mic. Mai mult, creşterea numărului şi mărimii populaţiilor unei specii va re-
duce în general probabilitatea ei de extincţie.
Programele de constituire a unor populaţii noi nu vor avea totuşi succes până când nu sunt
înţeleşi, eliminaţi, sau măcar controlaţi, factorii ce au condus la declinul populaţiei naturale ini-
ţiale. De exemplu, papagalul kakapo (Strigops habroptilus), un papagal terestru, a fost eliminat
din Noua Zeelandă datorită pisicilor domestice, nevăstuicilor, hermelinelor şi dihorilor, toate in-
troduse de om. Pentru ca un program de creare a unei populaţii să reuşească, fie vor trebui înde-
părtaţi prădătorii de pe o suprafaţă mare, fie se va găsi o altă modalitate de a proteja kakapo de
aceşti prădători. Deoarece nici una din aceste opţiuni nu este posibilă acum, s-au introdus 56 de
indivizi pe cinci insule mici, unde nu există prădători (Cockrem, 2002). Prin urmare, un prim pas
crucial în înfiinţarea de noi populaţii este găsirea unor locaţii potrivite pentru specie sau crearea
unor astfel de locaţii.
Abordări pentru constituirea de noi populaţii

Pentru înfiinţarea unor noi populaţii de plante şi animale se folosesc trei abordări:
Programul de reintroducere implică eliberarea unor indivizi crescuţi în captivitate sau co-
lectaţi din natură, într-o locaţie adecvată ecologic, din cadrul arealului iniţial al speciei. Obiectivul
principal al unui program de reintroducere este de a crea o nouă populaţie în mediul ei iniţial. De
exemplu, un program demarat în 1995 pentru reintroducerea lupilor în Parcul Naţional
Yellowstone, urmăreşte să refacă echilibrul între prădători şi erbivore, existent înainte de inter-
venţia în regiune a administratorilor silvici (Caseta 12.1). Un exemplu în acest sens este cel al
caprei negre (Rupicapra rupicapra) din Munţii Rodnei. Dispariţia acestei specii a fost determi-
nată de numărul mare de stâne, de braconaj şi de staţionare unor unităţi militare în zonă, între cele
două războaie mondiale. În 1964 au fost promovate acţiuni de reintroducere care au debutat cu
îndepărtarea lupului, principalul prădător natural. Deşi efectivele de capră neagră au crescut, ma-
mangementul cinegetic al speciei a determinat creşterea interesului braconierilor, azi specia fiind
din nou ameninţată cu dispariţia, populaţia scăzând de la circa 300 de exemplare la sub 70 exem-
plare (Pânzariu, 1994; Lengyel perss. comm., 2007). În mod frecvent, indivizii sunt eliberaţi în
locul din care ei sau strămoşii lor au fost colectaţi pentru a asigura adaptarea genetică la mediu.
Atunci când o populaţie este ameninţată şi nu va mai putea supravieţui în locaţia ei actuală sau
când există bariere naturale ori artificiale în calea dispersiei normale a speciei, indivizii sunt cap-
turaţi din natură şi eliberaţi mai târziu în altă parte a arealului speciei, unde se înfiinţează o nouă
arie protejată.

332 Capitolul 12
Programul de creştere a efectivului populaţiei implică eliberarea unor indivizi într-o popu-
laţie existentă pentru a-i creşte mărimea şi fondul genetic. Aceşti indivizi pot fi crescuţi în cap-
tivitate sau pot fi colectaţi din altă parte. Un exemplu de astfel de program este head-startingul,
în care animalele sunt crescute în captivitate în stadiile tinere şi vulnerabile, iar apoi sunt elibe-
rate în natură. Eliberarea juvenililor de ţestoase în Parcul Natural Porţile de Fier, proveniţi din ouă
colectate din natură şi incubate artificial, reprezintă un exemplu de un astfel de program.
Un program de introducere implică mutarea animalelor sau plantelor crescute în captivi-
tate sau colectate din natură în arii propice pentru specie, situate în afara arealului lor istoric.
Această abordare poate fi viabilă când mediul din arealul unei specii a fost degradat până la punc-
tul în care specia nu mai poate supravieţui acolo sau când reintroducerea este imposibilă deoa-
rece factorul ce cauzează declinul iniţial este încă prezent.
Introducerea unei specii în locaţii noi trebuie să fie atent analizată şi evaluată pentru a se asi-
gura că specia nu deteriorează noul ei habitat şi nu afectează nici o populaţie a unei specii locale
ameninţate. Trebuie avut grijă ca indivizii să nu poarte boli din perioada petrecută în captivitate,
care apoi se pot răspândi şi decima populaţiile sălbatice. De exemplu, dihorii cu labe negre ce ur-
mează a fi eliberaţi în natură trebuie trataţi cu atenţie şi introduşi în carantină, astfel încât să nu
poată prelua boli de la oameni şi câini, pe care să le transmită apoi populaţiilor sălbatice în mo-
mentul eliberării în pajiştile nord-americane (Fig. 12.1). Introducerea marmotei (Marmotta mar-
motta) în Retezat şi Făgăraş este un exemplu de introducere fără a lua în considerare aspectele
de etologie a speciei. După aducerea exemplarelor de marmotă, cercetătorii au supravegheat in-
tens habitatul, observând scăderea continuă a populaţiei. După un timp au renunţat la introducere.
Acest fapt a readus liniştea în habitatul marmotelor, care s-au înmulţit, programul devenind un
succes, numai când oamenii au părăsit perimetrul habitatelor.
Populaţii noi pot fi înfiinţate folosind abordări şi tehnici experimentale diferite, ce caută să
ajute indivizii în adaptarea la noul lor loc de viaţă, de exemplu prin oferirea suplimentară de apă
şi hrană animalelor, până când acestea se adaptează sau plantarea indivizilor unor plante în ha-
(A) (B)
FIG. 12.1 (A) Un dihor cu labe negre juvenil, născut în captivitate, la Sybille, Wyoming. (B)
Cuştile le permit dihorilor să cunoască arealul în care vor fi eliberaţi. Îngrijitorul poartă o
mască pentru a reduce şansele de expunere a dihorilor la bolile umane (foto LuRay Parker,
Wyoming Fish and Game Department).

CASETA 12.1- REÎNTOARCEREA LUPILOR ÎNTÂMPINATĂ CU

RĂCEALĂ
Pentru cei mai mulţi oameni con- librat, în mare parte datorită extermină-
servarea înseamnă salvarea animalelor rii sistematice a populaţiilor lupului
ameninţate, aflate în pragul extincţiei, (Canis lupus) la sfârşitul secolului al
cum este condorul californian (cu XIX-lea şi începutul secolului al XX-
numai 120 de indivizi rămaşi) sau panda lea. Lupii se credea că se constituie în
(mai puţin de 1 100 de indivizi). Deşi ameninţare la adresa turmelor de elani şi
este important să încercăm să oprim ex- altor specii de vânat din parc. Rezultatul
tincţia speciilor, scopul principal al con- exterminării lor a fost o explozie a po-
servării diversităţii biologice este de a pulaţiei de elani şi alte erbivore, ce au
readuce ecosistemele afectate la starea degradat vegetaţia şi au dus la apariţia
lor anterioară, funcţională şi în echilibru. perioadelor de foamete. Din perspec-
Uneori acest lucru implică reintroduce- tivă biologică, reintroducerea lupilor era
rea speciilor în ecosisteme, specii care necesară pentru a reface echilibrul eco-
de altfel sunt abundente în alte locaţii şi logic din Yellowstone, prin efectul lor
nu ar mai avea nevoie de reintroducere asupra populaţiilor de elani, căprioare şi
pentru a fi protejate. Un astfel de exem- alte erbivore.
plu este reintroducerea lupilor în Parcul Când U.S. Fish and Wildlife Service
Naţional Yellowstone. a propus în 1987 reintroducerea lupului
Până de curând, Parcul Naţional în Parcul Naţional Yellowstone şi pe te-
Yellowstone era un ecosistem dezechi- renurile din împrejurimi, cunoscute ca
Un lup urmăreşte o turmă de elani în Parcul Naţional Yellowstone. Ca rezultat al reintroduce-

rii lupilor în parc, elanii şi-au schimbat comportamentul, adunându-se în turme mai mari şi
devenind mai atenţi la pericole. Prădători cheie, lupii au modificat deja comportamentul şi nu-
mărul populaţiilor altor specii, inclusiv a urşilor grizzly, coioţilor şi gândacilor necrofagi (Foto
Bill Campbell).
continuare

334 Capitolul 12
Numărul de lupi din

Wyoming, Idaho şi Montana
600 a crescut ca urmare a rein-
populaţie de lupi troducerii în Yellowstone în
lupi ucişi 1995. Totodată a crescut şi
500 animale domestice ucise numărul animalelor domes-
tice ucise de lupi, în principal
oi. Lupii ce puneau pro-
400 bleme au fost ucişi de auto-
Număr de indivizi
rităţile guvernamentale
(după Musiani şi alţii, 2003).
300
atacă cirezile de vite.

200
În 1995 şi 1996, exem-
plarele a 5 haite de lupi, ca
100 şi o serie de alţi indivizi au
fost transferaţi din Canada
0 (Smith, 2005). Lupii au fost
1987 1990 1993 1996 1999 2001
ţinuţi în ţarcuri mari timp de
An
10 săptămâni (pentru a în-
frânge tendinţa de a se în-
Greater Yellowstone Area (GYA) a apă- toarce acasă) şi apoi au fost eliberaţi.
rut şi opoziţia. Fermierii din Montana, Lupii s-au adaptat bine în parc, vânând
Wyoming şi Idaho argumentau că lupii şi reproducându-se. În 2005 existau un
le vor distruge cirezile de vite şi chiar total de 300 de lupi, organizaţi în 33 de
vor pune oamenii în pericol (Smith şi haite, majoritatea trâind aproape exclu-
alţii, 2003). Vânătorii obiectau că lupii siv în GYA (Smith şi alţii, 2001; Smith,
le vor reduce vânatul, iar companiile 2005). Datorită sănătăţii bune a anima-
miniere şi de exploatări forestiere erau lelor, exista un număr mare de pui (71
îngrijorate că prezenţa unei specii pro- au supravieţuit în 2000) şi o populaţie în
tejate le va limita capacitatea de a utiliza creştere.
resursele de pe terenurile federale. Activitatea lupilor a remodelat
Toate aceste obiecţii erau susţinute structura ecologică a parcului (Smith şi
de faptul că lupul, cu o populaţie esti- alţii, 2003; Soulé şi alţii, 2003; White şi
mată de 50 000 de indivizi numai în Garrott, 2005). Elanii au început să se
Canada, nu este în pericol de extincţie. strângă în turme mai mari, iar lupii au
Pentru a răspunde acestor îngrijorări, s- intrat în competiţie cu urşii grizzly şi co-
a stabilit că orice populaţie de lupi din ioţii. Prezenţa cadavrelor animalelor
Yellowstone să fie considerată experi- ucise de lupi afectează dinamica specii-
mentală, neesenţială, oferind lupilor un lor ce se hrănesc cu ele, de la grizzly la
oarecare grad de protecţie, dar permi- gândacii necrofagi. Populaţiile anumitor
ţând un management mai flexibil în pri- plante sunt în proces de refacere datorită
vinţa exemplarelor ce părăsesc parcul şi scăderii presiunii păşunatului. Lupii re-

prezintă azi una din marile atracţii ale ganizaţie numită Apărătorii Naturii şi-
Parcului Naţional Yellowstone, având a asumat responsabilitatea acordării de
un impact economic pozitiv, fiind su- compensaţii fermierilor pentru daunele
biectul cărţilor şi suvenirurilor vândute dovedite a fi provocate de lupi, plătind
vizitatorilor. Ecologia şi impactul lupi- 139 000 dolari în 2004. Lupii ce atacă
lor asupra ecosistemului s-au dovedit vitele pe terenuri private provin din cei
demne de studiu, fapt dovedit de parti- ce au fost eliberaţi pe terenuri guverna-
ciparea a numeroşi oameni de ştiinţă şi mentale îndepărtate, fiind ucişi de ofi-
studenţi voluntari. cialii parcului pentru că nu mai există
Teama că lupii vor ucide multe vite suprafeţe fără lupi unde să îi transfere
rămâne nefondată. În fiecare an, lupii (Musiani şi alţii, 2003; Nyhus şi alţii,
ucid câteva vite, oi şi câini, un număr 2003; Bradley şi alţii, 2005). Pe măsură
mic în comparaţie cu cele 400 000 ania- ce populaţia de lupi creşte, va creşte şi
male domestice ce păşunează în zonă. numărul de atacuri în afara limitelor par-
Numărul este mic şi în comparaţie cu cului, şi implicit conflictele cu fermierii.
milioanele de dolari investite în proiect, Deja acest proiect a demonstrat că
valoarea lui ecologică mare pentru lupii pot fi reintroduşi şi dinamica eco-
Yellowstone, şi cu zecile de mii de vizi- sistemelor restabilită la parametri ini-
tatori ce au vizitat parcul şi au aflat po- ţiali. Succesul sau eşecul acestui pro-
vestea lupilor. Drept urmare, aceştia pot iect depinde de găsirea unui compromis
deveni susţinători ai programului din care să determine fermieri şi alţi pro-
Yellowstone sau ai altor programe de prietari de terenuri, ce se opun acestui
conservare asemănătoare. În plus, o or- proiect, să îl susţină
bitate din care au fost eliminate plantele competitoare. Monitorizând cu atenţie o serie de proiecte
de constituire de populaţii noi, pot fi evaluate tehnicile de management actuale şi se pot dezvolta
altele noi (Falk şi alţii, 1996, Goossens şi alţii, 2005). Aceste tehnici de management pot fi apoi
aplicate pentru o mai bună administrare a populaţiilor unor specii ameninţate cu dispariţia.
Consideraţii privind programele de succes

Constituirea unor populaţii noi este deseori costisitoare şi dificilă pentru că necesită un an-
gajament serios pe termen lung. De exemplu programele de capturare, creştere, monitorizare şi
eliberare a condorilor californieni, şoimilor pelegrini şi dihorilor cu labe negre au costat milioane
de dolari şi au necesitat ani de muncă. Dacă animalele implicate au o durată mare a vieţii, pro-
gramul trebuie să se desfăşoare mulţi ani până când rezultatele sunt vizibile.
Programele de reintroducere pot deveni probleme publice, cu implicaţii emoţionale, aşa cum
a fost demonstrat de cazurile condorului californian, dihorului cu labe negre, ursului grizzly şi
lupului din Statele Unite ale Americii sau de programe similare din Europa. Ele sunt deseori cri-
ticate pe mai multe fronturi. Pot fi considerate o risipă de bani („milioane de dolari pentru câ-
teva păsări urâte”), inutile („de ce avem nevoie de lupi, când sunt atât de mulţi în alte părţi?”),
intruzive („vrem să ne trăim vieţile fără ca guvernul să ne spună ce să facem”), prost adminis-
trate („uite cum au murit toţi aceşti dihori în captivitate”) sau imorale („de ce nu sunt lăsate ul-
timele animale să-şi trăiască viaţa fără să fie capturate şi ţinute în grădini zoologice?”).
Răspunsul la toate aceste critici este unul simplu: deşi reintroducerea nu este potrivită pen-
336 Capitolul 12
tru toate speciile ameninţate, un program bine planificat şi administrat de creştere în captivitate
şi reintroducere poate fi singura speranţă de supravieţuire a unei specii ce este pe punctul de a dis-
părea din natură sau se află într-un declin sever. Este important să se explice localnicilor scopu-
rile şi cerinţele programului, iar aceştia să fie convinşi să susţină programul sau cel puţin să nu i
se opună (Milton şi alţii, 1999). Oferirea unor stimulente comunităţilor locale ca parte a progra-
mului de reintroducere este deseori mai eficientă decât impunerea unor legi şi restricţii severe.
Selectarea plantelor şi animalelor care pot fi introduse în programe de reintroducere are o com-
ponentă genetică importantă (Guerrant şi alţii, 2004, Vilas şi alţii, 2006). Populaţiile captive pot
să-şi piardă mare parte din variabilitatea genetică. În mediul captiv blând, adaptările pot dispa-
rea la populaţiile ce au fost crescute timp de generaţii în condiţii de captivitate, cum s-a întâm-
plat în cazul somonului de Pacific (Waples şi alţii, 2004). Astfel se poate reduce capacitatea unei
specii de a supravieţui atunci când este eliberată în natură. Indivizii trebuie atent selecţionaţi pen-
tru a evita inbreedingul şi pentru a produce o nouă populaţie, diversificată genetic (Vergeer şi alţii,
2004). De asemenea, pentru a creşte şansele de supravieţuire a indivizilor, ei trebuie selectaţi dintr-
un mediu şi climat similar cu cel în care sunt eliberaţi.
Anumite specii de animalele pot necesita îngrijire specială şi ajutor pentru a creşte ratele de
supravieţuire (Kleiman, 1989; Brightsmith şi alţii, 2005). Această abordare este cunoscută ca eli-
berare blândă (vezi Fig. 12.1). Animalele pot fi hrănite şi adăpostite în zona de eliberare până
la momentul în care sunt capabile să supravieţuiască singure sau pot fi închise temporar şi intro-
duse treptat, până se familiarizează cu zona (Castro şi alţii, 2003). Grupurile sociale eliberate brusc
din captivitate, fără asistenţă sub formă de suplimente de hrană (eliberare dură) se pot dispersa
exploziv din aria protejată, rezultând un eşec al eforturilor de constituire a populaţiei. Intervenţiile
sunt necesare şi dacă animalele par a fi incapabile să supravieţuiască, mai ales în cazul episoa-
delor de secetă sau prezenţă redusă a hranei. Chiar şi atunci când animalele par a avea suficientă
hrană pentru a supravieţui, hrănirea suplimentară poate conduce la creşterea ratei de reproducere,
permiţând populaţiei să crească şi să reziste. Izbucnirea bolilor sau contaminarea cu paraziţi sunt
elemente ce trebuie atent monitorizate şi combătute. Impactul activităţilor umane, precum agri-
cultura şi vânătoarea, trebuie evaluat şi pe cât posibil controlat. În astfel de cazuri trebuie luată
decizia de a acorda ajutor ocazional speciei sau de a obliga indivizii să supravieţuiască singuri.
Programele de reintroducere de succes deseori au o valoare educaţională considerabilă. În
Brazilia, eforturile de conservare şi reintroducere a tamarinului-leu auriu, au reprezentat punctul
de plecare pentru protejarea ultimelor fragmente rămase din pădurea litorală atlantică. În Orientul
Mijlociu şi nordul Africii, antilopele oryx, crescute în captivitate, au fost reintroduse cu succes
în multe din arealele deşertice pe care le ocupau în trecut. În Oman, reintroducerea oryxului a creat
un nou simbol naţional şi o sursă majoră de locuri de muncă pentru beduinii ce implementează
programul (Stanley-Price, 1989). Totuşi, în ciuda a peste două decenii de succese, programul din
Oman a fost întrerupt şi animalele readuse în captivitate din cauza vânătorii şi colectării ilegale
pentru colecţiile private.
În multe cazuri pentru speciile de vânătoare s-au promovat numeroase programe de reintro-
ducere, acestea contribuind indirect la formarea de noi cunoştiinţe ştiinţifice şi la dezvoltarea unor
programe asemănătoare pentru speciile ameninţate şi periclitate. Un studiu detaliat asupra a 198
de programe de introducere pentru păsări şi mamifere, derulat între 1973 şi 1986, şi care a privit
atât animalele capturate din natură cât şi pe cele crescute în captivitate, a ajuns la o serie de con-
cluzii importante (Griffith şi alţii, 1989):

1. Succesul a fost mai mare în cazul habitatelor de calitate excelentă (84 %) faţă de ha-
bitatele de calitate slabă (38%);
2. Succesul a fost mai mare în centrul arealului istoric (78%) decât la periferia sau în
afara acestuia (48%);
3. Succesul a fost mai mare folosind pentru reintroducere animale capturate din natură
(35%) decât folosind animale crescute în captivitate (38%);
4. Succesul a fost mai mare în cazul ierbivorelor (77%) faţă de carnivore (48%).
Pentru speciile de păsări şi mamifere studiate, probabilitatea de înfiinţare a unor noi popula-
ţii creşte odată cu numărul de animale eliberate, până la cifra de 100 de indivizi. Eliberarea a peste
100 de animale nu mai măreşte probabilitatea de succes. Unele din aceste concluzii au fost con-
firmate de studii ulterioare (Wolf şi alţii, 1996, 1998; Fischer şi Lindenmayer, 2000).
Un alt studiu (Beck şi alţii, 1994) a analizat o anumită categorie de reintroducere, eliberarea
animalelor crescute în captivitate în arealul istoric al speciei. Un program de reintroducere a fost
considerat un succes dacă exista o populaţie de 500 indivizi ce se menţinea singură. Folosind acest
criteriu strict, numai 16 din 145 de proiecte de reintroducere studiate au fost considerate de suc-
ces, un procent mult mai mic decât în studiu anterior, în care majoritatea reintroducerilor au fost
considerate succese. O analiză ce privea numai reintroducerea ungulatelor a stabilit că factorii ce
măresc rata de succes sunt: eliberarea a cel puţin 20 de indivizi, a unei populaţii mai mari de adulţi
şi un raport echilibrat al sexelor (Komers şi Curman, 2000). În multe astfel de proiecte, succe-
sul presupune eliberarea unui număr mare de animale în habitate propice. Studierea a peste 400
de eliberări a unor specii de peşti cu durată de viaţă scurtă în habitatele naturale din vestul Statelor
Unite ale Americii a indicat o rată de succes de circa 26%, deşi informaţiile incomplete asupra
multor specii au făcut colectarea şi evaluarea rezultatelor extrem de dificilă (Hendrickson şi
Brooks, 1991). Reintroducerea şi translocarea amfibienilor, reptilelor şi nevertebratelor pare a avea
o rată de succes extrem de scăzută, poate datorită specializării lor mare (Platenberg şi Griffiths,
1999). O rată redusă de succes subliniază nevoia de a folosi locaţii diferite pentru a creşte pro-
babilitatea ca specia să constituie cel puţin o populaţie.
Monitorizarea programelor în derulare este crucială în evaluarea atingerii scopurilor propuse
de înfiinţare a unor noi populaţii (Hughes şi alţii, 2003). Elementele cheie de monitorizare im-
plică determinarea modului în care indivizii eliberaţi supravieţuiesc şi înfiinţează noi populaţii,
apoi urmărirea populaţiei de-a lungul timpului pentru a observa dacă creşte ca număr de indivizi
şi areal geografic. Este necesară şi monitorizarea elementelor importante ale ecosistemului pen-
tru a determina impactul general al reintroducerii; de exemplu, când este introdus un prădător,
este crucial să se determine impactul lui asupra speciilor prădate şi a celor concurente, şi impactul
indirect asupra vegetaţiei (Berger şi alţii, 2001). De exemplu, un program de reintroducere a vi-
drelor a fost acceptat de publicul larg, dar vidrele au redus populaţiile de peşti şi crustacee, afec-
tând pescarii (Fanshawe şi alţii, 2003). Monitorizarea trebuie uneori să se desfăşoare pe parcur-
sul a mai multor ani, chiar decenii, pentru că multe reintroduceri ce iniţial par succese, eşuează
în final. De exemplu, deşi reintroducerea unor peşti într-un pârâu din vestul Statelor Unite ale
Americii a generat o populaţie mare şi viabilă, 10 ani mai târziu o viitură catastrofală a eliminat
populaţia (Minckley, 1995). Costurile reintroducerii trebuie urmărite şi publicate, pentru a de-

338 Capitolul 12
termina dacă este o strategie eficientă economic. În cazul câinilor sălbatici din Africa de Sud, rein-
troducerea costă de 20 de ori mai mult decât conservarea haitelor existente în arii protejate
(Lindsey şi alţii, 2005). Rezultatele monitorizării trebuie publicate în reviste ştiinţifice pentru ca
metodele de succes să fie preluate în noile proiecte de reintroducere (Fischer şi Lindenmeyer,
2000).
Comportamentul social al animalelor eliberate

Pentru a avea succes, atât programele de introducere cât şi cele de reintroducere trebuie să ţină
seamă şi de comportamentul animalelor ce sunt eliberate (Festa-Bianchet şi Apollonio, 2003;
Mathews şi alţii, 2005). Animalele sociale, incluzând aici cele mai multe mamifere şi unele spe-
cii de păsări, în sălbăticie, învaţă de la alţi membri ai populaţiei, şi în mod special de la părinţi,
despre mediul lor de viaţă şi cum să interacţioneze cu alţi reprezentanţi ai speciei. Ele învaţă cum
să caute mâncarea în mediu, cum să o colecteze, captureze şi să o consume. La carnivorele pre-
cum leii şi câinii sălbatici, tehnicile de vânătoare sunt complexe, subtile şi necesită o muncă con-
siderabilă în echipă. Pentru a obţine hrana necesară supravieţuirii şi reproducerii, păsările frugi-
vore, de exemplu păsările rinocer (familia Bucerotidae), şi primatele, precum gibonii, trebuie să
înveţe rutele de migraţie sezonieră pe o suprafaţă mare.
Atunci când mamiferele şi păsările sunt crescute în captivitate, mediul lor este limitat la o cuşcă
sau un ţarc, aşa că explorarea mediului este inutilă. Căutarea hranei şi învăţarea despre noi surse
de hrană nu este necesară, din moment ce acelaşi tip de hrană vine zilnic, în acelaşi moment din
zi. Comportamentul social poate deveni extrem de distorsionat dacă animalele sunt crescute sin-
gure sau în grupuri sociale artificiale (ex. grupuri mici sau grupuri cu membri de aceeaşi vârstă).
În asemenea cazuri, animalelor le pot lipsi aptitudinile necesare supravieţuirii în mediul lor na-
tural ori aptitudinile sociale necesare pentru a coopera în găsirea hranei, detectarea pericolului,
găsirea partenerilor şi creşterea puilor (McPhee, 2003; Brightsmith şi alţii, 2005).
Pentru a depăşi aceste probleme, mamiferele şi păsările crescute în captivitate pot necesita an-
trenamente extensive înainte şi după eliberarea în mediu (Biggins şi alţii, 1999). Trebuie să în-
veţe cum să găsească hrană şi adăpost, să evite prădătorii şi să interacţioneze în grupuri sociale.
Pentru câteva specii de mamifere şi păsări s-au dezvoltat astfel de tehnici de antrenare. Cimpanzeii,
de exemplu, au fost învăţaţi în captivitate cum să folosească rămurele pentru a se hrăni cu termite
şi cum să-şi construiască adăposturi. Lupii roşcaţi sunt învăţaţi să ucidă prada vie. Animalele cap-
tive sunt învăţate să se teamă de potenţialii prădători, asociind un stimul de frică cu marioneta unui
prădător.
Interacţiunile sociale sunt cel mai greu de învăţat de către mamiferele şi păsările crescute în
captivitate, deoarece în cazul majorităţii speciilor, subtilităţile comportamentului social sunt
prost înţelese. Totuşi au fost realizate cu succes unele încercări de a socializa animalele crescute
în captivitate (Valutis şi Marzluff, 1999). De exemplu, oamenii pot imita înfăţişarea şi compor-
tamentul speciilor sălbatice. Această metodă este importantă mai ales când avem de-a face cu ani-
male foarte mici. De exemplu, puii de condor crescuţi în captivitate erau iniţial incapabili să în-
veţe legăturile sociale normale cu alţi condori pentru că li se fixase imaginea îngrijitorilor umani.
Acum, condorii nou născuţi sunt hrăniţi prin manechine în formă de condori, şi ţinuţi departe de
vizitatori, astfel încât să înveţe să se identifice cu specia lor şi nu cu o specie adoptivă sau cu oa-
menii (Fig. 12.2). Totuşi, chiar şi cu astfel de antrenamente, atunci când condorii au fost elibe-
raţi în natură, deseori se strângeau lângă clădiri, producând daune şi speriind oamenii. Pentru a
FIG. 12.2 Juvenilii de condori californieni crescuţi în captivitate sunt hrăniţi de cerce-
tători folosind măşti ce arată ca păsările adulte. Biologii speră că minimizând contac-
tul oamenilor cu păsările, le vor îmbunătăţi şansele de supravieţuire odată eliberate
în natură (Foto Mike Wallace, Los Angeles Zoo).
rupe această asociere, condorii sunt acum crescuţi într-o zonă deschisă, fără clădiri.
Când animalele crescute în captivitate sunt eliberate în natură ca parte a unui program de creş-
tere, dezvoltarea de relaţii sociale cu animalele sălbatice poate fi crucială pentru succesul lor.
Uneori se alătură grupurilor sociale existente sau se împerechează cu animalele sălbatice, astfel
capătând ceva cunoştinţe despre mediul lor (Brightsmith şi alţii, 2005). Nereuşita de a se asocia
cu păsările sălbatice în timpul migraţiei pare a fi una din cauzele ratei crescute a mortalităţii pen-
tru ibisul pleşuv (Geronticus eremita) crescut în captivitate (Akçakaya, 1990). 88 de pui ai vân-
turelului de Mauritius (Falco punctatus), crescuţi în captivitate şi eliberaţi blând în natură, au pre-
zentat o rată a supravieţuirii similară cu a 284 de pui născuţi în libertate (Powell şi Cuthbert, 1993;
Nicoll şi alţii, 2004).
Studii de caz ale reintroducerii animalelor

Următoarele patru studii de caz ilustrează abordări diferite în reintroducerea speciilor de ani-
male.
LUPII ROŞCAŢI. Lupii roşcaţi (Canis rufus) au fost readuşi în Refugiul Natural Naţional Al-
ligator River, din nord-estul Carolinei de Nord, începând cu 1987, prin eliberarea a 42 de
animale născute în captivitate. Actualmente 100 de indivizi ocupă circa 600 000 ha de teren
privat şi guvernamental, inclusiv o bază militară. Indivizii din program au dat naştere la pui,
au înfiinţat haite şi au supravieţuit vânând căprioare, ratoni, iepuri şi rozătoare (Kelly şi Phi-
lips, 2000; www.fws.gov/alligatorriver/redwolf.html). Chiar dacă programul de refacere a
populaţiilor de lupi roşcaţi pare un succes, mulţi proprietari de terenuri nu sunt de acord cu
340 Capitolul 12
prezenţa acestora pe proprietăţile lor. Împerecherea în sălbăticie dintre lupi şi coioţi este pro-
babil cea mai mare ameninţare la adresa speciei, pentru că face de nerecunoscut diferenţele
dintre specii.
ŢESTOASELE MARINE KEMP. S-au făcut încercări de stopare a declinului rapid al ţestoase-
lor lui Kemp (Lepidochelys kempii) prin colectarea ouălor de pe o plajă din Mexic, creşterea
juvenililor în captivitate cel puţin un an şi eliberarea lor în natură, în Insula North Padre,
Texas (Frazier, 2000). În ciuda eliberării a peste 22 000 de juvenili între 1978 şi 1988, doar
32 de ţestoase s-au întors pentru a se împerechea pe plajă şi numai şase proveneau din pro-
gram. Datorită succesului redus şi costurilor ridicate ale programului, eliberările masive de
ţestoase au fost oprite. Studiile de modelare privind populaţiile de ţestoase marine au arătat
de atunci că mortalitatea ridicată datorată metodelor de pescuit comercial este cauza decli-
nului populaţional, acestea trebuind să fie ţinta principală a eforturilor de conservare (Lewi-
son şi alţii, 2003).
PAPAGALII KAKAPO. Kakapo (Strigops habraptilus), cea mai mare specie de papagal din
lume, nu este capabil să zboare, fiind nocturn şi solitar. Iniţial s-a crezut că kakapo-ul din
Noua Zeelandă a dispărut datorită mamiferelor prădătoare introduse, dar au mai fost desco-
perite două populaţii mici la sfârşitul anilor 1970. Aceste populaţii erau în declin numeric şi
necesitau măsuri urgente de salvare a speciei. Au fost colectate 65 de exemplare, care ulte-
rior au fost eliberate în 3 insule din care lipseau prădătorii. Reproducerea pe acele insule,
deşi iniţial redusă, s-a îmbunătăţit când adulţii au fost hrăniţi suplimentar cu mere, yam (ră-
dăcini de Dioscorea) şi seminţe. Rata de supravieţuire a puilor a fost îmbunătăţită prin incu-
barea artificială a ouălor, creşterea puilor în captivitate şi eliberarea tinerilor înapoi în natură.
Mărimea actuală a populaţiei este de 56 de păsări şi se aşteaptă ca ea să crească (www.kaka-
porecovery.org.nz).
GAMBUZIA DE BIG BEND (Gambusia gangei) este un peşte de dimensiuni mici cunoscut ini-
ţial doar în două pâraie din Texas. O populaţie a fost eliminată când un pârâu a secat în 1954;
în acelaşi timp a doua populaţie a început să scadă rapid când pârâul a fost deviat pentru crea-
rea unui iaz artificial de pescuit, şi până în 1960 a dispărut şi ea. Între timp, au fost colectate
2 femele şi un mascul din iaz pentru începerea unui program de creştere în captivitate. Prin
combinarea creşterii în captivitate cu eliberări în iazurile artificiale din Parcul Naţional Big
Bend, specia a fost ajutată să supravieţuiască unor serii de secete şi invazii ale unor peşti
exotici. În 1983 specia a fost reintrodusă în pârâul refăcut la starea iniţială. O populaţie cap-
tivă este încă păstrată într-o crescătorie din New Mexico, pentru eventualitatea în care po-
pulaţia din natură ar scădea din nou.
Înfiinţarea unor noi populaţii de plante

Metodele pentru constituirea de noi populaţii de plante rare şi ameninţate sunt diferite în mod
fundamental de cele folosite pentru animalele terestre vertebrate (Falk şi alţii, 1996; Primack şi
Drayton, 1997; Montalvo şi Ellstrand, 2001). Animalele se pot dispersa în noi locaţii şi pot căuta
activ cele mai propice condiţii de viaţă. În cazul plantelor, seminţele sunt dispersate în noile lo-
caţii de agenţi precum vântul, animalele, apa sau chiar oameni (Primack şi Miao, 1992). Adulţii
colectaţi din natură sau crescuţi în sere pot fi plantaţi în locaţia respectivă pentru a evita stadiul
vulnerabil de plantulă, o practică similară cu headstartingul. Odată ce sămânţa aterizează pe teren,
sau un adult este plantat, sunt incapabili de mişcare, chiar dacă există un loc propice la câţiva metri.
Localizarea exactă este crucială pentru supravieţuirea plantei, dacă zona este prea însorită, prea

umbrită, prea umedă sau prea uscată, fie sămânţa nu va germina, fie planta rezultată nu se va re-
produce sau va muri.
Uneori instalarea speciilor poate fi ajutată şi de perturbările cum ar fi incendiile şi doborâ-
turile de vânt, prin urmare o locaţie poate fi potrivită pentru instalarea puieţilor numai odată la
câţiva ani. Alegerea atentă a locaţiei este crucială în reintroducerea plantelor. Plantele şi semin-
ţele trebuie obţinute, pe cât posibil, dintr-un loc similar cu noua locaţie pentru a se asigura că ge-
netic sunt potrivite condiţiilor oferite de noile locaţii (Montalvo şi Ellstrand, 2001; Vergeer şi alţii,
2004).
Totuşi, ca şi în cazul reintroducerii animalelor, identificarea factorilor ce au determinat de-
clinul iniţial al speciei este foarte importantă. În California, de exemplu, multe plante native rare
sunt eliminate prin competiţie de către speciile anuale introduse. Dezvoltarea tehnicilor de ma-
nagement pentru controlul sau eliminarea acestor specii ierbacee este o parte esenţială a proce-
sului de reintroducere (Guerrant şi Pavlik, 1998).
Constituirea populaţiilor de plante prin seminţe eşuează de obicei în majoritatea locaţiilor ce
par a fi iniţial propice pentru ele. Într-un studiu de acest gen, numeroase seminţe a şase specii de
plante anuale au fost plantate în 48 de locaţii aparent potrivite (Primack, 1996). Din aceste 48 de
încercări, noile populaţii au rezistat 2 ani doar în 5 locaţii şi 6 ani într-o singură locaţie. În această
locaţie, aparent de succes, populaţia a crescut la mai mult de 10 000 de indivizi şi s-a extins 30
de metri în jurul limitelor unui iaz (Fig.12.3). Încercările ulterioare de a înfiinţa noi populaţii pen-
tru 35 specii de plante perene prin sădirea seminţelor în 173 de locaţii aparent potrivite, au avut
o rată şi mai mică de succes, neobservându-se nici o plantulă în 167 din cele 173 de locaţii, şi nici
un individ pentru 32 din cele 35 de specii.
Pentru a creşte şansele de reuşită, botanişti încearcă să germineze seminţele în medii controlate
şi cresc plantele în condiţii protejate (Fig. 12.4). Numai după ce plantele trec de stadiul fragil de
An1
An 3 An 2 seminţe sădite, an 0
5 metri
FIG. 12.3 O nouă populaţie de plante poate fi înfiinţată prin răspândirea seminţelor. În anul 0,
100 de seminţe de Impatiens capensis, o specie anuală, leguminoasă, au fost introduse pe un
teren liber din Hammond Woods, lângă Boston, Massachusetts. Seminţele au fost împrăştiate
pe o distanţă de 1 m, în jurul unui indicator (punct negru). În anul 1, au apărut 2 grupuri de plante
separate de câţiva metri (zonele gri-închis). Populaţia a continuat să crească în anul 2 (linia
punctată) şi în anul 3 (linia continuă). Până în anul 7, populaţia a crescut la peste 10 000 de
indivizi şi s-a extins 30 m (după Primack, 1996).

342 Capitolul 12
FIG. 12.4 Plantulele speciilor rare de plante sunt

crescute în sere şi apoi repicate în natură. Crearea
de populaţii de plante din seminţe eşuează de obi-
cei, ratele de succes fiind mai mari când plantele
sunt crescute din seminţe într-o locaţie şi apoi trans-
plantate în noul loc, ca puieţi sau plante mature
(foto de R. Primack).
puiet sunt plantate în natură. Plantarea trebuie

executată folosind tehnici adecvate speciilor
(adâncime, udare, perioadă a zilei şi a anului,
pregătirea locului şi altele) pentru a asigura
supravieţuirea. Puieţii şi adulţi plantaţi des-
eori înfloresc şi fructifică cu unul sau mai
mulţi ani mai devreme decât plantele crescute
din seminţe sădite direct în natură, ceea ce
creşte potenţialul de diseminare a seminţelor
şi de formare a unei a doua generaţii de plante (Guerrant şi alţii, 2004).
Deşi puieţii şi adulţii transplantaţi au în general o şansă mai mare de a asigura supravieţui-
rea speciei în noua locaţie, procesul nu îl imită perfect pe cel natural, noua populaţie putând eşua
în a produce seminţe şi a asigura generaţia următoare. Ecologii încearcă acum să dezvolte noi teh-
nici de depăşire a acestor dificultăţi, precum îngrădirea care să nu permită accesul animalelor, în-
depărtarea unei părţi a vegetaţiei existente, pentru a reduce competiţia, incendiile controlate, plan-
tarea altor specii care să asigure umbră şi litieră în regiunile aride, adăugarea de nutrienţi minerali
în sol (Fig.12.5). Cheia succesului pare a fi folosirea unor locaţii multiple, utilizarea a cât mai mul-
tor seminţe de plante şi reintroducerea succesivă timp de câţiva ani a speciilor în acelaşi loc
(Primack şi Drayton, 1997). Reintroducerile necesită monitorizări atente ale efectivelor plantu-
lelor şi adulţilor pentru a determina dacă proiectul este un succes. Un proiect de succes trebuie
să asigure o populaţie care să se automenţină sau chiar să crească, în care generaţii ulterioare de
plante să înlocuiască indivizii reintroduşi (Guerrant şi alţii, 2004). În unele cazuri, populaţiile noi
ce par a fi iniţial constituite au dispărut în anii următori. Pe măsură ce cercetările asupra acestui
subiect dinamic sunt publicate şi sintetizate, se speră că şansele de succes ale reintroducerii plan-
telor se vor îmbunătăţi.
FIG. 12.5 Pe terenul U.S.

Forestry Service din Carolina de
Sud sunt testate diferite metode
pentru a crea noi populaţii ale
speciilor de plante rare.
Seminţele sunt plantate într-o
pădure de pin, din care a fost
eliminat stratul inferior.
Deasupra unor plante vor fi pla-
sate cuşti de sârmă, pentru a
împiedica iepurii, căprioarele şi
alte animale să le mănânce (foto
de R. Primack).
Studii de caz asupra reintroducerii plantelor

Următoarele două studii de caz ilustrează abordările experimentale privind reintroducerea spe-
ciilor de plante:
FLOAREA DE CEARĂ (Asclepias meadii), este o plantă perenă ameninţată, din preriile cu ier-
buri înalte ale vestului mijlociu al Statelor Unite ale Americii. Această specie este afectată de
outbreeding, având rate reduse de reproducere. Populaţii heterogene genetic au fost refăcute
folosind diferite tehnici de plantare într-o abordare experimentală (Bowles şi alţii, 1998, Bell
şi alţii, 2003). Supravieţuirea a fost mai mare pentru plantele tinere decât pentru puieţi, şi în
habitate incendiate faţa de cele neincendiate (Fig. 12.6). Supravieţuirea puieţilor a fost de ase-
menea mai mare în 1996, an cu precipitaţii peste medie. Folosind aceste informaţii, acum in-
cendiile sunt folosite pentru a administra populaţiile naturale ale speciei.
CACTUSUL LUI KNOWLTON este un cactus peren de dimensiuni mici (Pediocactus knowlto-
nii) care apare în nord-vestul statului New Mexico (Fig.12.7). În ciuda faptului că terenul este
acum deţinut de Nature Conservancy, această specie ameninţată rămâne vulnerabilă, mai ales
din cauza perturbaţiilor antropice rezultate din exploatarea petrolului şi gazelor, păşunatul vi-
telor şi recoltarea plantelor de către colecţionari. Pentru a reduce posibilitatea de extincţie,
în 1985 au fost selectate pentru introducere două locaţii apropiate şi comparabile (Cully,
1996). În 2002, 40% din plante încă supravieţuiau, aproximativ jumătate din ele înflorind şi
fructificând, dar nu s-a dezvoltat încă a doua generaţie. Folosind o abordare diferită, din 408
seminţe sădite în acelaşi timp, numai 8 plante au răsărit.
100
Incendiate
90
Neincendiate
80
Rată de supravieţuire (%)
70
60
50
40
30
20
10
1994 1995 1996 1994 1995 1996

plantule juvenili
An şi tip de plantare
FIG. 12.6 Plantele tinere şi plantulele de flori de ceară sunt evaluate într-un experiment de rein-
troducere. Supravieţuirea este mai mare pentru plantele tinere decât pentru plantule, şi mai mare
în habitatele incendiate decât în cele neincendiate. Supravieţuirea puieţilor a fost maximă în 1996,
an cu precipitaţii abundente (după Bowles şi alţii, 1998).

344 Capitolul 12
FIG. 12.7 Cactusul lui Knowlton (Pediocactus

knowltonii) este endemic în statul New Mexico.
Moneda are diametrul de 1,9 cm, fiind pusă
pentru proporţie (foto prin amabilitatea Nature
Conservancy).
Statutul noilor populaţii

Constituirea noilor populaţii ridică pro-
bleme noi eforturilor de conservare, regle-
mentărilor guvernamentale şi eticii. Aceste
probleme trebuie soluţionate pentru că pro-
gramele de reintroducere, introducere şi creş-
tere a populaţiilor vor prolifera în anii ur-
mători, pe măsură ce criza diversităţii
biologice elimină mai multe specii şi popu-
laţii din natură. Multe din programele de
constituire de noi populaţii pentru speciile
ameninţate sunt aprobate de guverne prin
planuri oficiale de reintroducere.
Programele de constituire de noi popu-
laţii şi cercetările sunt din ce în ce mai limi-
tate de legislaţia privind speciile amenin-
ţate, ea restricţionând deţinerea şi folosirea acestora (Reinartz, 1995; Falk şi alţii, 1996). Dacă
oficialii guvernamentali vor aplica rigid legislaţia pentru programele de cercetare ştiinţifică, ceea
ce în mod clar nu a fost intenţia acestor acte, programele vor fi blocate şi orice cunoaştere crea-
tivă sau abordare nouă, ce ar fi putut rezulta din ea, va fi pierdută. Proiectele de instalare a unor
populaţii experimentale au fost întârziate uneori mai mult de cinci ani, aşteptând aprobări gu-
vernamentale. Informaţia ştiinţifică este esenţială pentru programele de constituire a noilor po-
pulaţii. Oficialii guvernamentali ce blochează proiecte ştiinţifice rezonabile pot face de fapt un
deserviciu speciilor pe care încearcă să le protejeze. Daunele potenţiale la adresa speciilor ame-
ninţate, cauzate de cercetarea ştiinţifică atent planificată, sunt relativ nesemnificative în compa-
raţie cu pierderile masive de diversitate biologică, cauzate de fragmentarea şi distrugerea habi-
tatelor, poluare şi supraexploatare.
Populaţiilor experimentale de specii rare şi ameninţate, create prin programe de introducere
şi reintroducere, li se oferă statute legale de protecţie. Legea Speciilor în Pericol din Statele Unite
ale Americii recunoaşte două categorii de populaţii experimentale:
- populaţii experimentale esenţiale (strict ocrotite), privite ca fiind critice pentru supra-
vieţuirea speciilor ameninţate, la fel de strict protejate ca şi cele ce apar în mod natural;
- populaţiile experimentale ne-esenţiale (necesită măsuri speciale de management), ce nu

sunt considerate esenţiale pentru supravieţuirea speciei şi nu sunt protejate prin Legea Spe-
ciilor în Pericol.
Desemnarea populaţiilor ca neesenţiale, aşa cum s-a făcut pentru lupul din Yellowstone, în-
seamnă că proprietarii locali nu sunt limitaţi de prevederile legii, şi pot fi mai puţin înclinaţi să
se opună creării unei populaţii experimentale. Dezavantajul acestei desemnări este că proprieta-
rii pot împuşca sau ucide animalele pe care le percep ca ameninţare, fără consecinţe legale.
Uneori programele de reintroducere sunt folosite greşit. În multe cazuri, propunerile sunt fă-
cute de cei care creează noi habitate sau populaţii pentru a compensa daunele aduse habitatelor
şi eliminarea speciilor, ce a avut loc datorită proiectelor de dezvoltare. Acest proces este cunos-
cut ca atenuare. El este deseori direcţionat către speciile şi habitatele protejate legal. Propunerile
de înfiinţare a unor noi populaţii doar pentru beneficiul investitorilor trebuie privite cu scepticism.
Afirmaţia că pierderea diversităţii biologice poate fi atenuată este de obicei exagerată. Dat fiind
insuccesul majorităţii încercărilor de creare a unor noi populaţii a unei specii rare, protecţia po-
pulaţiilor existente ar trebui să fie prioritatea principală. Deşi înlocuirea şi refacerea habitatelor
deteriorate (precum zonele umede) poate fi benefică, cel puţin în privinţa anumitor specii şi func-
ţii ale ecosistemelor, zonele umede create artificial nu sunt nici atât de bogate biologic, nici atât
de funcţionale precum cele naturale, privind capacitate de reţinere a apei, de a filtra apele uzate
şi de a elimina unii poluanţi (Zedler, 1996).
Legiuitorii, inginerii de mediu şi oamenii de ştiinţă deopotrivă trebuie să înţeleagă că înfiin-
ţarea unor noi populaţii prin programe de reintroducere nu compensează în nici un fel necesita-
tea de a proteja populaţiile iniţiale ale speciilor ameninţate. Populaţiile originale au un fond ge-
netic complet şi interacţiuni cu alţi membri ai comunităţilor biologice. Reintroducerea nu este o
alternativă ce afectează protecţia populaţiilor şi speciilor existente, ci este un instrument adiţio-
nal pentru atingerea unui obiectiv comun: creşterea probabilităţii de supravieţuire. În cele din urmă,
biologii trebuie să fie capabili să explice beneficiile şi limitările programelor de reintroducere,
într-o manieră pe care oficialii guvernamentali şi publicul larg să o poată înţelege; ei trebuie să
ţină cont de interesele legitime ale acestor grupuri (Musiani şi alţii, 2003; Guerrant şi alţii, 2004).
Acest lucru se poate realiza prin cooptarea în proiectele de conservare a unor grupuri de cetăţeni
(în special şcolari). Atunci când oamenii au experienţa lucrului în proiecte de reintroducere, ei
devin mai buni cunoscători ai acestor probleme, deseori devenind apărători ai conservării.
Bowles, M. L. şi C. J. Whelan (eds.). 1994. Restoration of Endangered Species: Conceptual Issues, Planning,
and Implementation. Cambridge University Press, Cambridge.
Clemmons, J. R. şi R. Buchholz (eds.). 1997. Behavioral Approaches to Conservation in the Wild. Cambridge
University Press, New York.
Falk, D. A., C. I. Millar şi M. Olwell (eds.). 1996. Restoring Diversity: Strategies for Reintroduction of En-
dangered Plants. Island Press, Washington, D.C.
Farnsworth, E. J. şi J. Rosovsky. 1996. The ethics of ecological field experimentation. Conservation Biology
7: 463–472.
Festa-Bianchet, M. şi M. Apollonio (eds.). 2003. Animal Behavior and Wildlife Conservation. Island Press,
Washington, D.C.
Fischer, J. şi D. B. Lindenmayer. 2000. An assessment of published results of animal relocations. Biological
Conservation 96: 1–11.
Lindsey, P. A., R. Alexander, J. T. DuToit şi M. G. L. Mills. 2005. The cost efficiency of wild dog conserva-
tion in South Africa. Conservation Biology 19: 1205–1214.
Mathews, F., M. Orros, G. Mclaren, M. Gelling şi R. Foster. 2005. Keeping fit on the ark: assessing the suit-
ability of captive-bred animals for release. Biological Conservation 121: 569–577.

346 Capitolul 12
Milton, S. J., W. J. Bond, M. A. DuPleissis, D. Gibbs şi alţii, 1999. A protocol for plant conservation by translo-
cation in threatened lowland Fynbos. Conservation Biology 13: 735–743.
Minckley, W. L. 1995. Translocation as a tool for conserving imperiled fishes: Experiences in western United
States. Biological Conservation 72: 297–309.
Nicoll, M. A. C., C. G. Jones şi K. Norris. 2004. Comparison of survival rates of captive-reared and wild-bred
Mauritius kestrels (Falco punctatus) in a re-introduced population. Biological Conservation 118: 539–548.
Primack, R. şi B. Drayton. 1997. The experimental ecology of reintroduction. Plant Talk 11: 25–28. n.
Reinartz, J. A. 1995. Planting state-listed endangered and threatened plants. Conservation Biology 9: 771–
781.
Smith, D. W., R. O. Peterson şi D. B. Houston. 2003. Yellowstone after wolves. BioScience 53: 330–340.
Snyder, N. şi H. Snyder. 2000. The California Condor: A Saga of Natural History and Conservation. Academic
Press, San Diego.
Tutin, C. E. G., M. Ancrenaz, J. Paredes, M. Vacher-Vallas şi alţii, 2001. Conservation biology framework for
the release of wild-born orphaned chimpanzees into the Conkouati Reserve, Congo. Conservation Biology 15:
1247–1257.
Vergeer, P., E. Sonderen şi N. J. Ouborg. 2004. Introduction strategies put to the test: Local adaptation versus
heterosis. Conservation Biology 18: 812–821.
Vilas, C., E. San Miguel, R. Amaro şi Carlos Garcia. 2006. Relative contribution of inbreeding depression and
eroded adaptive diversity to extinction risk in small populations of Shore Campion. Conservation Biology 20: 229–
238.


CAPITOLUL 13
STRATEGII DE CONSERVARE EX-SITU


Strategii de conservare ex-situ 351
copul conservării este de a proteja diversitatea biologică în natură, pentru a menţine co-
S munităţi biologice sănătoase la toate nivelurile de organizare a ecosistemelor. Pentru

multe specii, strategia ideală de conservare pe termen lung ar fi conservarea popula-
ţiilor şi comunităţilor biologice în sălbăticie, prin aşa numita conservare in-situ. Numai în co-
munităţi biologice naturale fiecare specie este capabilă să îşi continue evoluţia şi să se adapteze
la schimbările de mediu. Relaţiile dintre specii la nivel de comunitate, abordate în Capitolul 2,
sunt adesea cruciale pentru supravieţuirea speciilor rare. Aceste relaţii pot fi foarte complexe şi
dificil de replicat în captivitate. Mai mult, populaţiile de animale captive nu sunt atât de mari încât
să prevină pierderea variabilităţii genetice prin drift genetic. De asemenea, acelaşi lucru poate fi
valabil la speciile de plante de cultură, mai ales când ele au cerinţe speciale pentru polenizare şi
nu este posibilă asigurarea unei polenizări încrucişate adecvate între indivizi. Pentru fiecare din-
tre aceste specii, conservarea in-situ este cea mai buna soluţie, înţelegând prin aceasta conservarea
şi managementul atent al habitatului natural.
Pentru speciile rare, în condiţiile intensificării activităţii umane, utilizarea doar a conservă-
rii in-situ nu este o soluţie viabilă. În aceste condiţii, populaţiile speciilor sub management de con-
servare in-situ pot înregistra un declin semnificativ sau chiar pot dispărea prin distrugerea habi-
tatelor, pierderea diversităţii genetice, consangvinizare, deteriorarea calităţii habitatului,
fragmentarea habitatului, colectarea şi vânarea excesivă, stocasticitatea demografică şi a mediu-
lui, competiţia cu speciile invazive, boli, dăunători. Dacă o populaţie este prea mică pentru a men-
ţine specia, dacă ea continuă să scadă în ciuda eforturilor de conservare ori dacă indivizii rămaşi
sunt situaţi în afara ariilor protejate, atunci conservarea in-situ poate să nu fie o metodă adecvată.
În aceste circumstanţe, singura cale este de a menţine indivizii speciei în condiţii artificiale, sub
supraveghere antropică (Kleiman şi alţii; Guerrant şi alţii, 2004; Miller şi alţii, 2004).
Conservarea ex-situ, utilizată în locul sau pentru completarea acţiunilor de conservare in-situ,
poate însemna diferenţa între viaţă şi moarte pentru unele specii. În prezent, pentru unele specii,
conservarea ex-situ este mai adecvată decât cea in-situ, atât datorită costurilor mai reduse, cât şi
a abilităţilor lor de a înregistra creşteri rapide pornind de la populaţii mici de indivizi crescuţi în
captivitate cu un fond mare de gene. Cu toate că întotdeauna este de preferat să avem o popula-
ţie in-situ (conservarea urmăreşte păstrarea diversităţii biologice în natură, nu în condiţii artifi-
ciale), metodele de conservare ex-situ tind să fie văzute ca a doua strategie pentru conservare sau
ca şi componente ale strategiilor integrate de conservare (Falk, 1987, 1990). Există câteva spe-
cii pentru care situl iniţial din sălbăticie, ameninţat sau puternic degradat, ar însemna sentinţa la
moarte. Metodele de conservare ex-situ sunt mult mai simple decât programele de susţinere. Ele
pot arăta diferenţa dintre un plan viabil de conservare şi unul inaplicabil.
Întradevăr, un număr de specii care au dispărut din libertate au supravieţuit datorită menţi-
nerii lor în colonii captive. Astfel de exemple sunt căprioara lui David (Elaphurus davidianus)
şi calul Prezwalski (Equus caballus prezwalski) (Fig. 13.1). Arborele lui Franklin (Franklinia ala-
tamaha) creşte numai în culturi şi nu mai este întâlnit în sălbăticie. În astfel de situaţii, obiecti-
vele pe termen lung ale majorităţii programelor de conservare ex-situ sunt eventuala stabilizare
a noilor populaţii în libertate, dacă există un număr suficient de indivizi şi habitat disponibil ne-
degradat. În cazul calului lui Prezwalski, grupuri de indivizi au fost eliberate într-un parc naţio-
nal din Mongolia încă din 1992. Populaţia a crescut, în prezent numărând circa 250 indivizi (King
şi Gurnell, 2005).
Facilităţile pentru conservarea ex-situ pentru animale includ grădini zoologice, acvarii, sanc-

352 Capitolul 13
FIG. 13.1 (A) Căprioara lui David (Elaphurus (A)

davidinus) a dispărut din sălbăticie din anul
1 200 B.C. Specia s-a păstrat doar în rezervaţii
de vânătoare administrate de dinastiile chi-
neze şi a supravieţuit în turme captive. (B)
Calul lui Przewalski (Equus caballus prez-
walski) trăieşte în captivitate, dar probabil a
dispărut din sălbăticie. Această specie era
odată abundentă în Asia Centrală. Calul lui
Przewalski este acum reintrodus în habitate de
pajişti din Mongolia (foto Jessie Cohen,
National Zoological Park, Smithsonian
Institution).
(B)
tuare, domenii întreţinute pentru vânătoare, crescătorii private, iar pentru plante grădini botanice,
parcuri dendrologice sau bănci de seminţe. O strategie intermediară, care combină elementele de
conservare in-situ şi ex-situ, este monitorizarea şi managementul populaţiilor de specii rare şi ame-
ninţate, în arii protejate mici, unde populaţiile se simt ca în libertate, dar intervenţia antropică este
realizată ocazional pentru evitarea declinului populaţiei.
Cum s-a menţionat anterior, strategiile de conservare ex-situ şi in-situ sunt complementare
(Miller şi alţii, 2004). Indivizii din populaţiile ex-situ pot fi eliberaţi periodic în sălbăticie pen-
tru îmbunătăţirea eforturilor de conservare in-situ (Fig.13.2). Cercetările asupra populaţiilor cap-
tive pot evidenţia elemente de bază pentru biologia speciilor şi pot sugera strategii noi de con-
servare in-situ.
Accesul facil la animale captive permite oamenilor de ştiinţă să dezvolte şi să testeze tehno-
logii relevante (de exemplu radio-colare), care fundamentează studiile şi măsurile de conservare
a speciilor în sălbăticie. Mult timp, populaţiile viabile ex-situ au redus necesarul de colectare a
indivizilor din sălbăticie pentru expunere sau cercetare. Indivizii crescuţi în captivitate pot ajuta
la educarea publicului cu privire la necesitatea conservării speciilor, astfel putând fi protejaţi alţi
membri ai speciei în sălbăticie. Numărul de vizitatori al grădinilor zoologice este foarte mare, peste
600 milioane de persoane vizitând anual grădiniile zoologice ale lumii (Fig. 13.3). Grădinile zoo-
logice, acvariile şi grădinile botanice, împreună cu persoanele care le vizitează, contribuie ade-
sea cu bani la programele de conservare in-situ. În completare, programele de conservare ex-situ
pot fi utilizate pentru a dezvolta produse noi generatoare fonduri, din profitul rezultat ori din taxe
de licenţiere, utilizabile pentru protecţia speciilor din libertate. Conservarea in-situ este vitală pen-

specii în pericol
studii pe teren
strategii de conservare
conservare ex situ conservare in situ
Eforturi de conservare
Bănci de spermă, ouă, Grădini zoologice, din fonduri publice Protecţie, management,
ţesut, seminţe, etc. acvarii, grădini botanice monitoring
Mai multe colectări

din sălbăticie
Programe de populaţii viabile
reproducere Refacerea
populaţiilor din
sălbăticie
Fonduri pentru Dezvoltarea de noi produse
menţinerea programelor Fonduri pentru
de reproducere protejarea şi
managementul
Utilizarea şi vânzarea de speciilor sălbatice
produse noi
FIG. 13.2 Acest model al conservării biodiversităţii arată felul în care eforturile de conservare in-situ şi ex-
situ sunt interrelaţionate şi indică strategii de conservare alternative. Nici o specie nu respectă întru totul acest
model ideal, programul pentru panda fiind cel mai apropiat (după Maxted, 2001).
FIG. 13.3 Grădinile zoologice moderne

oferă oportunităţi educaţionale pentru pu-
blic, pe lângă faptul că servesc drept adă-
post pentru animale. Aceşti vizitatori ai
grădinilor zoologice se bucură de vederea
pinguinilor imperiali, o pasăre pe care nu
ar putea să o vadă în sălbăticie (foto ©
Rough Guides/Alamy).

354 Capitolul 13
tru supravieţuirea speciilor care au dificultăţi în a se menţine în captivitate. La fel de importantă

este şi continuarea expunerii speciilor în grădini zoologice, acvarii şi grădini botanice.
Limitele conservării ex-situ

Conservarea ex-situ nu trebuie privită ca o soluţie ideală pentru conservarea tuturor specii-
lor ameninţate cu extincţia. Costurile pe termen scurt şi lung, mărimea limitată a populaţiilor, adap-
tarea dificilă a indiviziilor la un mediu artificial, incapacitatea indiviziilor de a învăţa tehnicile
supravieţuirii şi riscul de apariţie a driftului genetic sunt probleme reale cu care se confruntă con-
servarea ex-situ (Snyder şi alţii, 1996).
Limitele conservării ex-situ sunt:
• COSTURILE. Conservarea ex-situ este extrem de costisitoare, mai ales pentru animalele
mari. Grădinile zoologice au costuri foarte mari în comparaţie cu multe alte programe de
conservare, costurile de îngrijire ale fiecărui individ nefiind decât o parte din costurile to-
tale. De exemplu costul pentru menţinerea elefantului african şi rinocerului negru în grădi-
nile zoologice este de peste 50 de ori mai mare decât menţinerea aceluiaşi număr de indivizi
în parcurile naţionale din estul Africii (Leader-Williams, 1990), deci este clar că protecţia
acestor animale în sălbăticie este de departe cea mai bună opţiune. În aceste cazuri, o întreagă
comunitate alcătuită din mii sau zeci de mii de specii este conservată, alături de serviciile
ecosistemului. Este de asemenea adevărat că grădinile zoologice şi acvariile sunt capabile să
atragă bani din vizitare şi donaţii care ajută la menţinerea populaţiilor de animale captive şi
la utilizarea lor drept instrumente pentru creşterea fondurilor de protecţie a populaţiilor aces-
tor specii din sălbăticie. Pentru speciile de animale mici ori pentru plante sau animale pentru
care managementul şi conservarea habitatelor sunt scumpe, conservarea ex-situ poate să fie
o metodă mai viabilă decât încercările de menţinere a populaţiilor sălbatice. Costul pentru
menţinerea fiecărui pui captiv de papagal portorican este de 22 000 dolari, sumă mult mai
mare decât cea cheltuită anual pentru menţinerea a 28 de populaţii de păsări în declin (1 mi-
lion dolari) (Engeman şi alţii, 2003).
• MĂRIMEA POPULAŢIEI. Pentru prevenirea driftului genetic, populaţiile ex-situ trebuie să

fie de câteva sute sau preferabil mii de indivizi. Datorită limitărilor de spaţiu, în nicio grădină
zoologică nu pot fi menţinuţi un număr mare de indivizi pentru speciile de animale mari. La
nivel global, doar câteva specii de vertebrate sunt menţinute în captivitate cu populaţii mai
ridicate, iar aceste populaţii sunt distribuite între zeci, chiar sute de instituţii. În grădini bo-
tanice sunt menţinute doar unul sau câteva exemplare din fiecare specie, mai ales la speciile
de arbori.
• ADAPTAREA. Populaţiile ex-situ pot avea adaptări genetice la mediul artificial. De exem-
plu, speciile de animale adaptate la a fugi rapid de prădători nu se pot dezvolta bine în spaţii
mici închise. În urma reproducerii sunt obţinute exemplare prea docile, fără reacţie la pră-
dători, şi astfel grădinile zoologice pot determina mutaţii genetice în timp. Dacă animalele din
populaţiile captive se întorc prea târziu în sălbăticie, ele pot să fie incapabile să se apere de
prădătorii naturali.
• INSTRUMENTELE DE ÎNVĂŢARE. Indivizii din populaţiile ex-situ pot fi ignoranţi în me-

diul lor natural, incapabili să supravieţuiască în sălbăticie. De exemplu, animalele crescute
în captivitate, eliberate în sălbăticie, pot să nu recunoască hrana naturală ca fiind comestibilă
sau prădătorii ca fiind periculoşi sau pot să nu fie capabili să-şi localizeze resursele de apă.
Această problemă este mai des întâlnită la păsările şi mamiferele sociale, ai căror juvenili în-
vaţă instrumentele de supravieţuire şi localizare a resurselor critice de la membri adulţi ai po-
pulaţiei. Animalele migratoare pot să nu ştie unde şi când să migreze.
• VARIAŢIA GENETICĂ. Populaţiile ex-situ pot deţine doar o cantitate limitată de gene ale
speciei. Dacă populaţia captivă este formată din indivizi colectaţi din regiuni joase, mai calde,
aceste animale pot să nu se adapteze fiziologic la zonele înalte, mai reci, ocupate odinioară
de reprezentanţii aceleiaşi specii.
• CONTINUITATE. Eforturile de conservare ex-situ necesită o aprovizionare cu fonduri şi o

politică instituţională. Întreruperea aprovizionării grădinilor zoologice, acvariilor sau serelor,
doar zile sau săptămâni, poate genera pierderi considerabile de indivizi şi specii. Colecţiile
îngheţate sau refrigerate de spermă, ouă, ţesuturi sau seminţe sunt vulnerabile la căderile de
curent electric. Căderea URSS, declinul economiei ruse şi războaiele civile în regiunile şi re-
publicile componente, ilustrează cât de rapid se pot schimba condiţiile dintr-o ţară. În aceste
circumstanţe, grădinile zoologice nu sunt capabile să îşi menţină colecţiile.
• CONCENTRARE. Deoarece eforturile de conservare ex-situ sunt de cele mai multe ori con-
centrate într-un spaţiu relativ redus, există pericolul ca întreaga populaţie a speciei amenin-
ţate să fie distrusă de catastrofe precum incendii, uragane, epidemii.
• SURPLUSUL DE ANIMALE. Câteva specii cresc prea uşor în captivitate. Ce se poate face cu
acest surplus de animale, dacă grădinile zoologice nu sunt dispuse să le primească şi dacă ele
nu au şanse de supravieţuire în sălbăticie? Această problemă etică trebuie abordată astfel:
bunăstarea animalelor aflate în custodia omului este responsabilitatea celui care le deţine.
Este inacceptabil să ucizi sau să vinzi un animal, mai ales când fiecare individ al unei specii
ameninţate poate reprezenta cheia pentru supravieţuirea viitoare a speciei.
Dincolo de aceste limitări, strategiile de conservare ex-situ se pot dovedi cele mai bune (câ-
teodată singurele) alternative, când conservarea in-situ a speciilor este dificilă sau imposibilă. M
Soulé (1987) afirma Nu există cazuri fără speranţă, doar oameni fără speranţă şi cazuri scumpe.
Facilităţile pentru conservarea ex situ

În prezent, cele mai comune facilităţi pentru conservarea ex-situ sunt grădinile zoologice, ac-
variile, grădinile botanice şi băncile de seminţe.
Grădinile zoologice
Scopul actual al grădinilor zoologice este de a menţine în captivitate cât mai multe popula-
ţii de animale rare sau ameninţate, viabile (Lyles, 2001). Grădinile zoologice au fost orientate în
mod obişnuit în menţinerea vertebratelor mari (în special mamifere), deoarece aceste specii sunt
atractive pentru publicul larg, iar taxele de intrare alimentează bugetul grădinilor zoologice. În
trecut, animalele erau expuse de obicei în cuşti, fără nici o relaţie cu mediul natural. În lume,
2 000 de grădini zoologice şi acvarii au încorporat în expunerile către publicul lor teme ecolo-
gice şi de informare despre ameninţările specifice speciilor vulnerabile. De asemenea, cercetă-
rile lor se realizează sub egida Zoo Conservation Strategy, care relaţionează rezultatele obţinute
cu eforturile de conservare din sălbăticie (Ben-Ari, 2001; Hancocks, 2001; Praded, 2002).
356 Capitolul 13
Varietatea speciilor ameninţate a crescut, dar în continuare importanţa cea mai mare este acor-
dată megafaunei carismatice, cum ar fi panda, girafele şi elefanţii. Acest lucru se datorează fap-
tului că ele ajută la atragerea publicului larg pe care îl influenţează favorabil pentru conservare.
Adesea, grădinile zoologice trebuie să menţină un echilibru între expunerea de animale mari pen-
tru atragerea vizitatorilor şi expunerea animalelor mici, cum ar fi insectele, care reprezintă cele
mai numeroase specii de animale de pe Glob.
Impactul financiar şi educaţional potenţial al grădinilor zoologice este foarte mare, deoarece
ele primesc anual circa 600 milioane de vizitatori. Programele educaţionale din grădinile zoolo-
gice, articolele scrise despre programele şi proiectele grădiniilor zoologice atrag atenţia publicului
asupra importanţei conservării habitatelor şi animalelor. Dacă, de exemplu, publicul larg devine
interesat de protejarea panda, după ce l-au văzut în grădini zoologice şi au citit despre el, ei pot
dona bani, exercita presiuni la nivel guvernamental sau dacă trăiesc în apropierea habitatelor lui
din China, pot facilita crearea de arii protejate (Caseta 13.1). În acelaşi timp, mii de alte plante
şi animale ocupă aceste medii care vor fi protejate.
Grădinile zoologice cu universităţile afiliate, departamentele guvernamentale responsabile de
viaţa sălbatică, şi organizaţiile conservaţioniste, menţin în prezent peste 400 000 de indivizi de
vertebrate terestre, reprezentând 7 895 specii şi subspecii de mamifere, păsări, reptile şi amfibieni
(Tabel 13.1). În România există 25 grădini zoologice, cu suprafeţe între 0,4 - 490 ha, care adă-
posteşte circa 5 900 indivizi din 600 specii şi subspecii. Condiţiile în care acestea sunt expuse nu
pot fi considerate propice nici măcar pentru acţiunile de educaţie, nemaivorbind de cercetare sau
aspecte etice (Popescu, 2005). Deşi această cifră pare mare, ea este foarte redusă în comparaţie
cu numărul de pisici, câini sau păsări ţinute ca animale de companie. În Statele Unite ale
Americii, 50 milioane de pisici sunt ţinute ca animale de companie, de 100 de ori mai multe decât
numărul total de animale din grădinile zoologice. Grădinile zoologice pot stabili colonii de creş-
tere pentru mai multe specii dacă eforturile lor sunt direcţionate spre speciile mici, cum ar fi in-
sectele, amfibienii şi reptilele, care sunt mai ieftine în a fi menţinute în captivitate, în compara-
ţie cu animalele mari, precum panda, elefanţii si rinocerii (Balmford şi alţii, 1986). Multe grădini
zoologice s-au orientat spre această direcţie, expunând specii de broaşte şi fluturi coloraţi, ca ani-
male atractive.
Grădinile zoologice lucrează cu universităţi afiliate, departamente guvernamentale respon-
sabile pentru viaţa sălbatică şi organizaţii conservaţioniste, pentru dezvoltarea populaţiilor cap-
tive de specii rare şi ameninţate, deoarece ele au nevoie de cunoştinţe şi experienţe referitoare la
metodele de îngrijire a animalelor, medicină veterinară, etologie, biologia reproducerii şi gene-
tică. Grădinile zoologice şi organizaţiile conservaţioniste au făcut eforturi însemnate pentru a con-
strui facilităţi şi dezvolta tehnologiile necesare stabilirii coloniilor de creştere a acestor specii şi
dezvolta noi metode şi programe pentru introducerea speciilor în sălbăticie (Conway şi alţii, 2001).
Câteva din aceste facilităţi sunt înalt specializate, cum ar fi cea care funcţionează prin International
Crane Foundation, din Wisconsin, care este concentrată pe stabilirea de colonii de creştere în cap-
tivitate pentru toate speciile de cocori. Acest efort este recompensat pe termen lung. În prezent
mai puţin de 7% din mamiferele terestre ţinute în grădinile zoologice sunt capturate din sălbăti-
cie şi numărul lor scade pe măsură ce grădinile zoologice capătă mai multă experienţă. Pentru ma-
miferele ameninţate, numai 7% din animalele captive sunt capturate din sălbăticie.
Pentru animalele comune, cum ar fi ratonii şi căprioara cu coada albă (Odocoileus virginia-
nus), nu este nevoie să fie stabilite colonii de creştere în captivitate şi programe de conservare,

13_capitol:1_conbio
TABEL 13.1 Numărul de vetrebrate terestre menţinute în grădini zoologice după statisticile International
Species Inventory System (ISIS)
05.05.2008
Localizare Mamifere Păsări Reptile Amfibieni

Europa 72 789 82 292 21 826 7 850
America de Nord 50 651 57 019 28 870 16 679
23:04
America Centrală 5 855 4 082 1 147 193

America de Sud 2 231 4 014 1 793 71
Asia 7 314 16 044 2 435 283
Australia 5 220 8 754 3 201 645
Page 357
Africa 4 265 8 478 1 549 129

Total
Toate speciile 148 325 180 683 60 821 25 850
Număr de taxonia 2 138 3 563 1 719 475
% născuţi în libertatec 7% 12% 18% 8%
Specii rareb 34 743 95 670 31 613 2 251
Număr de taxonia 888 1 292 485 26

% născuţi în libertatec 7% 13% 19% 7%
Sursa: Date după ISIS (2006, nepublicat) şi Laurie Bingaman Lackey (2006, comunicare personală).
a
Numărul de taxoni nu corespunde numărului de specii, deoarece include şi taxonii infraspecifici.
b
Speciile rare sunt sub protecţia Convenţiei CITES.
c
Procentul de indivizi născuţi în libertate este aproximativ (în special pentru reptile şi amfibieni), originea animalelor fiind adesea ascunsă de proprietarii gră-
dinilor zoologice.
Strategii de conservare ex-situ

357
358 Capitolul 13
CASETA 13.1- DOAR DRAGOSTEA NU POATE SĂ SALVEZE

PANDA
Panda este una din cele mai popu- obişnuite ale ursului panda este dieta sa
lare specii ameninţate din lume. Este alcătuită din bambus. Adesea, speciile
foarte bine cunoscut de milioane de oa- de bambus se reproduc în cicluri pe ter-
meni, iar imaginea sa este simbolul unor men lung de la 15 la 100 ani, în mod
organizaţii conservaţioniste, cea mai cu- normal, într-o arie oarecare înfloresc şi
noscută fiind WWF (World Wildlife mor într-un singur sezon aproape toţi
Fund). În ciuda celebrităţii sale, viitorul indivizii. În trecut, în anii când tot bam-
său este pus în pericol. Ca numeroase busul murea, panda migra în ţinuturile
specii ameninţate, distrugerea şi frag- joase să găsească hrana. Acum, când te-
mentarea habitatului, lipsa de cunoştinţe renurile agricole, drumurile şi aşezările
referitoare la comportament şi vânătoa- umane împiedică migraţia lor către zo-
rea ilegală sunt cele mai cunoscute ame- nele joase, panda nu mai au unde să mi-
ninţări pentru supravieţuirea sa (Loucks greze. În anii 1970, când mai multe spe-
şi alţii, 2003; Lindburg şi Baragona, cii de bambus au înflorit simultan
2004). Mai mult, presiunea umană pare într-un spaţiu mare, cel puţin 138 de
să determine exagerarea anumitor tră- panda au murit de foame şi populaţia a
sături neobişnuite ale comportamentului scăzut cu 14%.
şi fizicului ursului panda, ce îl fac vul- După această catastrofă, Guvernul
nerabil la extincţie. chinez a încercat să stabilească o popu-
Una dintre trăsăturile cele mai ne- laţie în captivitate care să se autosusţină.
Folosind tehnici de inseminare artificială, un număr record de 16 panda s-au născut în captivi-
tate în China, în 2005. Panda sunt crescuţi în grup, într-un mediu controlat ce este foarte dife-
rit de habitatul lor natural de pădure (Foto © Li Wei/ChinaFotoPress).

Succesul a fost mic, panda

fiind extrem de selectivi în
a-şi alege partenerul, mai Beijing
fosile din Pleistocen
ales când sunt în captivitate. Distribuţie actuală
Astfel, facilităţile oferite de
n
e
Limita câmpiei râurilor alb
lG
grădinile zoologice s-au do- Yangtze şi Galben
u
Râ
Xian
vedit a fi incompatibile, ori
tze
numărul de parteneri şi tim- ng
Ya
pul acordat pentru împere- Chengdu
chere a fost prea scurt. De
asemenea, în mod obişnuit, CHINA
panda dă naştere unui singur Kunming
pui pe sezon, rata de creştere Guangzhou
MYANMAR
a populaţiei fiind foarte mică,
VIETNAM
chiar şi în cele mai bune con-
diţii. Dincolo de aceste pro- Panda erau odată larg răspîndiţi în sudul şi estul Chinei, şi
bleme, creşterea panda în chiar în Myanmar (Burma) şi Vietnam. Ei sunt acum întâlniţi
doar de-a lungul limitei estice a platoului Tibet (după Schaller,
captivitate s-a dovedit un suc- 1993).
ces datorită înţelegerii mai
bune a unor aspecte legate de modul de mut a urşilor panda.
hrănire, condiţiile de locuire şi biologie. Fragmentarea habitatelor este o altă
Între 1963, când China a început să problemă care afectează supravieţuirea
crească în captivitate panda, şi 1989, s-au speciei pe termen lung. (Loucks şi alţii,
născut numai 90 de pui panda, din care 2003; Lindburg şi Bragona, 2004). După
doar 37 au supravieţuit mai mult de 6 ultimul recensământ al panda din 2004,
luni. După încercarea mai multor me- exista în jur de 1 600 de exemplare de
tode, inseminarea artificială s-a dovedit a panda gigant, distribuite în mai mult de
fi cheia reproducerii panda în captivitate. 20 populaţii din 6 regiuni muntoase, ocu-
Numai în 2005, în Wolong Panda pând un habitat de 22 000 km2. S-a sta-
Protection and Breeding Center, din bilit că populaţiile mici, cu mai puţin de
Provincia Sichuan, au fost inseminate ar- 30 de indivizi, pot suferi datorită cosan-
tificial 38 femele. Problema este însă le- gvinizării. Multe rezervaţii naturale de
gată de lipsa deprinderilor comporta- panda au devenit în timp prea izolate,
mentale pentru lăsarea în libertate a datorită degradării habitatelor prin pro-
exemplarelor de panda captive. În pre- iecte guvernamentale sau ale comunită-
zent, programul de creştere în captivi- ţilor rurale din afara limitelor acestor arii
tate al panda este valorificat, atrăgând protejate (Li şi alţii, 2003).
interesul publicului şi fondurile necesare Braconajul pentru blană constituie o
pentru conservarea in-situ. Grădinile zoo- problemă serioasă care este acum redusă
logice din SUA şi Europa, cu perechi de datorită măsurilor impuse de Guvernul
panda împrumutate din China, generează chinez, dar panda continuă să moară în
fonduri importante pentru programele de capcanele puse de vânători pentru anti-
conservare din China. Aceste contribuţii
sunt condiţii ale programelor de împru- continuare

360 Capitolul 13

lope, căprioare şi alte animale (Li şi alţii, Chinei. Eforturile pentru menţinerea
2003). panda urmăresc delimitarea unor supra-
Guvernul chinez a alocat importante faţe mari de pădure şi bambus, asigurarea
resurse financiare pentru a delimita su- protecţiei în faţa vânătorilor, precum şi
prafeţe mai mari de habitat pentru panda. oferirea de resurse alternative populaţiei
În prezent, 40 rezervaţii naturale acoperă pentru a renunţa la exploatarea regiunilor
60 % din habitatul panda. Nu este uşor montane. În viitor vom vedea dacă re-
pentru rezervaţiile naturale să reziste pre- zultatele obţinute concordă cu nevoile
siunii impuse de enorma populaţie a populaţiilor de panda.
cât timp indivizii acestor specii pot fi obţinuţi uşor din sălbăticie. Pentru grădini zoologice, ade-
vărata necesitate este să stabilească populaţii captive durabile de specii rare care nu pot fi captu-
rate din sălbăticie, cum ar fi urangutanul, aligatorul chinez, leopardul zăpezii.
Obiectivele si metodele creşterii în captivitate

Succesul programelor de creştere în captivitate a susţinut eforturile de a colecta şi disemina
cunoştinţe despre conservarea speciilor rare şi ameninţate. Conservation Breedings Specialist
Group din Species Survival Commission, o divizie a IUCN, împreună cu organizaţiile afiliate, cum
ar fi American Zoos and Aquarium Association, European Association of Zoos and Aquaria şi
Australasian Regional Association of Zoological Park and Aquaria, aprovizionează grădinile zoo-
logice cu informaţiile necesare pentru îngrijirea şi manipularea propriilor specii, precum şi cu ac-
tualizări referitoare la statutul şi conservarea speciilor (www.aza.org). Ele includ date privind con-
diţiile de hrănire, tehnicile de anesteziere pentru imobilizarea animalelor şi reducerea stressului
în timpul procedurilor de transport sau medicale, condiţiile optime de locuire, vaccinurile şi an-
tibioticele necesare pentru prevenirea răspândirii bolilor şi înregistrări de creştere. Rezultatele sunt
adăugate într-o bază de date centrală numită ARKS (Animal Record Keeping Systems), menţi-
nută de International Species Inventory Systems (ISIS), care urmăreşte informaţii relevante pri-
vind 2 milioane de animale aparţinând a 10 000 de specii de la 650 instituţii membre din 70 de
ţări. Asemenea baze de date sunt instrumente importante în monitorizarea tendinţelor stării de să-
nătate a populaţiilor din grădinile zoologice.
Unele specii de animale rare nu se adaptează sau nu se reproduc corespunzător în captivitate.
În unele cazuri, condiţii mai bune de hrănire şi de locuire rezolvă aceste probleme. În plus, au fost
dezvoltate tehnici noi care ţin cont de ratele reduse de reproducere ale unor specii (Lanza şi alţii,
2000; Holt şi alţii, 2003).
Unele dintre acestea sunt preluate direct din medicina umană sau veterinară, pe când altele
sunt metode inovatoare dezvoltate prin facilităţile speciale de cercetare, precum cele din San Diego
Zoo`s Centre for Reproduction of Endangered Species, Audubon Institute Species Survival
Centre din New Orleans şi Durrell Wildlife Conservation Trust din New Jersey Zoo. De exem-
plu, părinţi adoptivi ai unei specii comune pot fi utilizaţi pentru creşterea puilor speciilor rare, abor-
dare numită îngrijire încrucişată. Multe specii de păsări, cum ar fi vulturul pleşuv, depun nor-
mal o singură pontă pe an, dar dacă biologii schimbă această primă pontă, mama pasăre va depune
şi cloci încă o pontă. Dacă prima pontă este dată unei alte păsări cu tehnici comune de creştere,
vor fi produse 2 ponte pe an pentru fiecare femelă de specie rară. Această tehnică, numită pontă
dublă, creşte numărul de pui pe care femela unei specii rare îi poate produce.
Un alt ajutor pentru reproducere, similar cu îngrijirea încrucişată, este incubarea artificială.
Dacă mama nu are condiţii optime pentru a-şi îngriji puii sau aceştia sunt atacaţi de prădători, pa-
raziţi sau boli, oamenii pot să o îngrijească pe perioada stadiului de vulnerabilitate. Această abor-
dare a fost încercată mai ales pentru speciile care depun ouă, cum ar fi ţestoasele, păsările, pe-
ştii şi amfibienii. Ouăle sunt colectate şi plasate în condiţii ideale de incubare, incubarea este
protejată în primele stadii, iar puii sunt lăsaţi în libertate ori crescuţi în captivitate (Pătroescu şi
alţii, 2005; Rozylowicz, 2008). Această abordare, se numeşte în unele cazuri head-starting.
Indivizii unor specii de animale îşi pierd interesul pentru reproducere în captivitate ori nu-
mărul de indivizi de specii rare din grădini zoologice este mic (de exemplu, panda). În aceste cir-
cumstanţe, inseminarea artificială poate fi utilizată când o femelă izolată trece prin perioada de
rut, apărută natural sau indusă chimic. Sperma este colectată de la masculi viguroşi, ţinută la tem-
peraturi scăzute până la utilizare şi folosită pentru inseminarea artificială a femelelor receptoare.
Deşi inseminarea artificială este utilizată cu succes la mai multe specii domestice, tehnicile de
colectare a spermei, depozitare, recunoaşterea femelelor receptoare şi eliberarea spermei trebuie
adaptate pentru fiecare specie, funcţie de datele furnizate de programele de creştere în captivi-
tate.
Transferul de embrioni a fost utilizat cu succes la unele specii, cum ar fi bongo (Tragelaphus
eurycerus eurycerus), gaurul (Bos gaurus) sau calul lui Przewalski (Equus caballus przewalskii).
Superovulaţia sau producerea a
numeroase ouă este indusă utili-
zând medicamente de fertilizare
şi extracţia chirurgicală a ouălor.
La mamifere se practică fertili-
zarea cu spermă şi implantarea
de ovule la mame surogat din rân-
dul speciilor comune. Mamele
surogat ţin puii şi îi nasc la ter-
men (Fig. 13.4). În viitor, această
tehnică poate fi utilizată pentru
creşterea ratei de reproducere a
speciilor rare.
Tehnologiile medicale vete-
rinare de vârf au potenţial de dez-
FIG. 13.4 Acest pui de antilopă
bongo (Tragelaphus eurycerus), o
specie ameninţată, a fost născut prin
transfer de embrioni către o antilopă-
elan (Taurotagus oryx), folosită drept
mamă surogat la Center for
Reproduction of Endangered Wildlife
al Grădinii Zoologice din Cincinnati
(foto © The Cincinnati Zoo).

362 Capitolul 13
voltare a unor abordări inovative pentru unele specii dificil de reprodus în captivitate (Lanza şi
alţii, 2000). Acestea includ clonarea indivizilor dintr-o singură celulă (când mai rămân în viaţă
doar unul sau câteva exemplare), hibridizarea încrucişată (când indivizii rămaşi ai speciei nu
se pot înmulţi), hibernare şi somnolenţă indusă, ca o cale de a menţine populaţii în hibernare,
cuplare chirurgicală sau biochimică a animalelor fără diferenţe externe de sex, marcare bio-
chimică la nivel hormonal cu urină şi fecale pentru a creşte receptivitatea femelelor. Una dintre
cele mai controversate şi puţin utilizate tehnici implică colectarea de ADN purificat, ouă, spermă,
embrioni şi alte ţesuturi ale speciilor în pragul extincţiei, care se speră că vor fi utilizate în viitor
pentru restabilirea speciei sau pentru a contribui la cercetări ştiinţifice (Ryder şi alţii, 2000).
Această tehnică este puternic controversată pentru că priveşte din perspectiva tehnologiei de vârf
problema extincţiei. De asemenea, multe din aceste tehnici sunt foarte scumpe şi nu sunt capa-
bile să dea naştere în prezent unor indivizi sănătoşi. În orice caz, grădinile zoologice îngheţate
nu pot substitui programele de conservare in-situ sau ex-situ, care conservă comportamentele şi
relaţiile ecologice necesare pentru supravieţuirea în sălbăticie.
Cosangvinizarea este o problemă importantă la populaţiile mici, cum sunt cele din grădinile
zoologice. În mod normal, populaţiile captive din grădinile zoologice sunt cosangvinizate pe scară
largă, însă managerii grădinilor zoologice sunt foarte atenţi acum pentru a evita problemele ge-
netice (Fig. 13.5). Grădinile zoologice moderne utilizează baze de date computerizate globale,
gestionate de ISIS, şi studii de specialitate, pentru o abordare atentă a relaţiilor genetice la spe-
ciile captive ameninţate, pentru a preveni împerecherea anumitor animale şi cosangvinizarea ca
parte a planurilor de supravieţuire. Există sute de studii referitoare la animalele captive din Europa,
America de Nord, Japonia, Australia şi altele. Studiile internaţionale referitoare la girafe, de exem-
plu, includ 7 000 de animale vii şi moarte, cu toate informaţiile legate de relaţiile genetice şi de
paternitate. Acest arbore genealogic poate fi utilizat pentru crearea programelor de creştere în ve-
derea evitării pierderii graduale a populaţiilor mici (vezi Capitolul 10).
Eforturile de conservare ex-situ au crescut direct şi pentru speciile de nevertebrate amenin-
ţate. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este cel al melcilor Partulidae, din Insulele Moorea,
din Oceanul Pacific (Coote şi alţii, 2004). Toate cele şapte specii ale acestei familii de melci au
dispărut din sălbăticie după ce prădătorii lor au fost introduşi pentru a controla un dăunător agri-
col. În prezent şase din cele şapte specii ale acestei familii au supravieţuit numai prin creştere în
captivitate. Încercarea de a reintroduce speciile native în Insulele Moore a fost un eşec datorită
atacurilor prădătorilor.
Alt obiectiv important pentru programele de creştere în captivitate este sporirea numărului de
animale domestice de care depinde societatea umană. Acestea produc proteine animale, produse
lactate, piei, lână, sunt folosite pentru munci agricole, transport şi recreere. Există un număr enorm
de animale domestice (peste 1 miliard de bovine, 1 miliard de ovine), la care sunt promovate me-
tode diverse şi distincte de creştere, adaptate la condiţiile locale. Aceste condiţii de agricultură
tradiţională au fost abandonate şi în defavoarea agriculturii intensive. De exemplu, din 3 831 ani-
male domestice, cum ar fi măgarii, bivolii, vitele, caii, caprele, porcii şi oile, care existau în ul-
timii 100 de ani, 16% au dispărut, iar 23% sunt în pericol de dispariţie (Ruane, 2000). Jumătate
din păsările de curte domesticite sunt ameninţate. Conservarea variabilităţii genetice a acestor rase
locale, pentru diferite caracteristici, cum ar fi rezistenţa la boli, toleranţa la secetă, imunitatea şi
producţia de carne (sau de alte produse) este crucială în programele de creştere a animalelor (Fig.
13.6). Guvernele şi organizaţiile conservaţioniste menţin populaţii de siguranţă din fiecare rasă

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
femele reproducătoare
masculi reproducători
Indivizi care nu au produs 12 11
încă urmaşi
*S *P S* *S
S * S * *S *P S*
P* *P
* S *P
13
FIG. 13.5 În trecut, populaţiile captive sufereau un inbreeding ridicat, aşa cum este ilustrat de arborele
genealogic al unui grup captiv de cai ai lui Przewalski. Cei 13 indivizi fondatori sunt reprezentaţi prin nu-
mere. Împerecherea între rude apropriate a devenit comună; unele împerecheri între fraţi (S) şi părinte-
urmaş (P) sunt subliniate cu asterix (după Thomas, 1995).
FIG. 13.6 Oaia Soay este o rasă relictă (a unui grup extinct) de oi din Insulele St. Kilda, Scoţia.
Ea reţine caracteristici ale primelor oi aduse în Britania acum mai mult de 5 000 de ani, unele
din aceste caracteristici putând fi utile pentru administrarea animalelor în viitor: mărimea mică
(25-36 kg), sănătate bună şi abilitatea de a-şi pierde lâna (foto de Stephen J.G. Hall).
364 Capitolul 13
locală şi dezvoltă colecţii îngheţate de spermă şi embrioni pentru utilizări viitoare. Cele mai multe
necesităţi de protecţie a acestor resurse globale sunt legate de sănătatea şi productivitatea ani-
malelor domestice.
Probleme etice
Metodele ex-situ promovează soluţii tehnice la problemele cauzate de activităţile antropice.
Adesea cele mai ieftine şi agreate soluţii sunt legate de protecţia speciei şi habitatului în sălbăti-
cie. Populaţia ex-situ ajută la punerea în practică a acestor soluţii prin programe de cercetare şi
educaţionale, iar în acelaşi timp creează siguranţă pentru aceste specii, care pot deveni extincte,
fără intervenţie umană. Când oamenii de ştiinţă aleg metode ex-situ pentru speciile ameninţate,
ei au nevoie de răspunsuri la o serie de probleme etice (Norton şi alţii, 1995; Agoramoorthy, 2004):
1. Este populaţia ex-situ cu adevărat benefică populaţiei sălbatice? Este mai bine pentru
ultimii câţiva indivizi ai speciei să trăiască în sălbăticie sau în condiţii de captivitate, putând
să nu se mai adapteze la condiţiile din natură?
2. O populaţie a unei specii rare care a crescut în captivitate şi nu ştie să supravieţuiască

în mediul ei natural reprezintă o victorie pentru specie?
3. Aduc speciile ţinute în captivitate pentru beneficiul indivizilor din sălbăticie şi pentru
întreaga specie, beneficii economice pentru grădinile zoologice sau vizitatori?
4. Au animalele din captivitate o siguranţă bazată pe nevoile lor biologice? Beneficiile în-
tregii specii pot depăşi costurile pentru indivizi?
O specie poate înregistra o scădere serioasă a numărului de indivizi, datorită succesului redus
al creşterii în captivitate şi ratei foarte mari a mortalităţii infantile ca urmare a cosangvinizării.
Unele animale, în special mamiferele marine, sunt prea mari ori cer un mediu specializat, nefi-
ind posibilă menţinerea unor populaţii numeroase pentru un succes pe termen lung. Unele ne-
vertebrate au un ciclu de viaţă foarte complex, în care dieta lor se schimbă pe măsură ce cresc şi
în care nevoile legate de mediul de viaţă variază foarte subtil. Multe dintre aceste specii sunt im-
posibil de crescut în captivitate cu cunoştinţele actuale. În sfârşit, unele specii sunt greu de cres-
cut în captivitate în ciuda eforturilor cercetătorilor. Pot fi date în acest sens două exemple: panda
şi rinocerul de Sumatra, nici una din aceste specii nereproducându-se corespunzător în captivi-
tate, în ciuda resurselor investite pentru creşterea numărului puilor. Ca o concluzie a acestor con-
sideraţii putem spune că grădinile zoologice au mărit valoarea animalelor crescute în captivitate
pentru programele de conservare din sălbăticie.
Acvariile
Acvariile publice au fost utilizate pentru expunerea de specii de peşti neobişnuite şi atractive,
fiind completate uneori cu foci, delfini şi alte mamifere marine. Pe măsură ce s-au extins, acva-
riile au promovat conservarea pe teme educaţionale majore. Nevoia de protecţie este mare, în con-
diţiile în care mii de specii acvatice sunt ameninţate cu dispariţia. Numai în America de Nord, 21
de specii sunt cunoscute ca fiind extincte după venirea europenilor, iar 154 de specii sunt clasi-

ficate ca fiind ameninţate (Williams şi Nowak, 1993; Baillie şi alţii, 2004). Extincţia pe scară largă
a speciilor de peşti a afectat numeroase zone la nivel mondial, cum ar fi Marile Lacuri Africane,
lacurile andine, Madagascar şi Filipine. Moluştele de apă din lume sunt prioritare pentru protecţie
datorită distribuţiei restrictive şi vulnerabilităţii la schimbările determinate de poluarea apei, ba-
raje şi specii invazive.
Ca răspuns la aceste ameninţări ale speciilor acvatice, ihtiologii, mamalogii marini şi exper-
ţii în recife de corali care lucrează în acvarii publice au intensificat legăturile cu colegii din in-
stitute de cercetare marină, departamente guvernamentale pentru pescuit şi organizaţii conser-
vaţioniste, pentru dezvoltarea de programe în vederea conservării comunităţilor naturale şi
speciilor. În prezent, circa 600 000 indivizi de peşti sunt menţinuţi în acvarii, mulţi din aceştia
fiind colectaţi din natură. Sunt realizate eforturi mari pentru dezvoltarea de tehnici de creştere,
pentru ca speciile rare să fie ţinute în acvarii fără o eventuală colectare din sălbăticie şi chiar pen-
tru eliberarea lor în natură. Aceste programe de creştere utilizează facilităţile acvariilor, apelor
seminaturale şi crescătoriilor piscicole.
Sunt dezvoltate numeroase tehnici de creştere a peştilor de inters comercial, cum ar fi păs-
trăvul, somonul şi a alte specii. Alte tehnici au fost descoperite în acvariile comerciale, unde există
interesul de a înmulţi peşti tropicali pentru vânzare. Programele pentru creşterea speciilor ma-
rine de peşti şi corali sunt în stadiu incipient, dar grupuri private şi publice fac eforturi pentru a
descoperi secretele reproducerii multora dintre aceste specii. Producţia comercială este atractivă
şi deţinători privaţi de acvarii aşteaptă peşti, corali şi alte creaturi pentru a le creşte în captivi-
tate, unii solicitând certificat de colectare sustenabilă din sălbăticie.
Acvariile joacă un rol important pentru conservarea cetaceelor ameninţate. Lecţiile învăţate
din activitatea cu speciile comune pot fi utilizate de comunitatea acvariilor în vederea dezvoltă-
rii de programe pentru a ajuta speciile ameninţate. Experienţa cu populaţiile captive ale delfinu-
lui mare săritor, cea mai populară specie a acvariilor, a început să fie aplicată şi pentru alte spe-
cii (Fig. 13.7). Cercetătorii sunt capabili să menţină colonii, să crească puii şi să îi elibereze în
mediul natural. Tehnicile utilizate pentru delfini pot fi aplicate şi altor specii de cetacee amenin-
ţate, cum ar fi delfinul baiji din fluviul Yantze, vaquita din Golful California sau delfinii dungaţi
din Marea Mediterană. O problemă practică în stabilirea populaţiilor de mamifere marine cap-
tive este legată de volumul foarte mare de apă necesar.
Conservarea ex-situ a biodiversităţii acvatice are o mare importanţă datorită creşterii semni-
ficative a acvaculturii, care generează în jur de 27% din producţia de peşte şi fructe de mare la
nivel mondial. Acvacultura include fermele de salmonidae, crap şi somn din zonele temperate,
fermele de creveţi de la tropice etc. În China şi Japonia se produc 12 milioane de tone de pro-
duse acvatice. Peştii, broaştele, moluştele şi crustaceii tind să devină specii domestice şi să fie
crescute pentru a furniza bunuri pentru oameni, de aceea este necesar să conservăm stocurile ge-
netice şi să le protejăm împotriva bolilor şi a altor ameninţări. Ironic, peştii şi nevertebratele care
au scăpat accidental din acvacultură se constituie în ameninţări majore pentru diversitatea spe-
ciilor indigene, deoarece aceste specii exotice tind să devină invazive, sunt rezistente la boli şi
hibridizează cu specii locale. În viitor trebuie să se îmbine necesarul de producţie de hrană pen-
tru om şi necesitatea protejării diversităţii acvatice de ameninţările umane în creştere.

366 Capitolul 13
FIG. 13.7 Împerecherea în captivitate a delfinilor mari săritori (Tursiops truncatus) a de-
monstrat necesitatea existenţei unui personal cu experienţă mare, pentru a putea salva
speciile de cetacee ameninţate. În imagine mama şi puiul ei (foto prin amabilitatea Sea
World).
Grădinile botanice şi parcurile dendrologice

Grădinăritul are o istorie de mii de ani şi este practicat de milioane de oameni din întreaga
lume. Grădinile au furnizat legume şi ierburi pentru consumul casnic. În trecut, doctorii şi vin-
decătorii cultivau în grădini plante medicinale pentru tratarea pacienţilor. Familiile regale deli-
mitau grădini private mari, pentru utilizare personală, iar guvernele au înfiinţat grădini botanice
pentru publicul urban. Plantele joacă un rol important în activitatea economică, multe ţări euro-
pene înfiinţând grădini botanice încă din timpul imperiilor coloniale. Un parc dendrologic este o
grădină botanică specializată pe arbori şi alte plante lemnoase. Scopul grădinilor botanice a fost
expunerea de plante frumoase pentru ilustrarea diversităţii lumii vii şi asistarea diseminării şi pro-
pagării plantelor utilizate în horticultură, agricultură, silvicultură, peisagistică şi industrie.
În lume, 1 600 de grădini botanice conţin colecţii importante de plante şi reprezintă o resursă
crucială pentru conservarea plantelor. Ele deţin în prezent circa 4 miliarde de plante aparţinând
la 80 000 de specii, adică 30% din flora mondială (Guerrant şi alţii, 2004; BGCI, 2005). Dacă adău-
găm speciile crescute în sere, grădini sau spaţii verzi, numărul lor creşte. Una din cele mai mari
grădini botanice din lume, Royal Botanic Gardens Kew, din Anglia, are circa 25 000 specii de
plante cultivate, 10% din totalul mondial, 2 700 fiind listate de IUCN ca ameninţate cu extincţia
(Fig. 13.8). Una dintre cele mai interesante grădini botanice este Eden Project, din sudul Angliei,
care urmăreşte prezentarea şi explicarea a peste 5 000 specii de plante importante pentru econo-
mie într-o serie de domuri-seră gigant (Fig. 13.9). Eden Project primeşte anual 1,4 milioane de
vizitatori (Readman, 2004).
Grădinile botanice şi-au crescut interesul pentru cultivarea de specii de plante rare şi ame-
ninţate, specializându-se pe anumite tipuri de plante (Given, 1995). Arnold Arboretum al
Universităţii Harvard creşte mii de specii de arbori din zone temperate, New England Wildflower

FIG. 13.8 Grădina Botanică Regală Kew este binecunoscută pentru cursurile de instruire şi
cercetările în domeniul conservării plantelor. În imagine o sesiune de instruire lângă o co-
lecţie de plante de deşert în Princess of Wales Conservatory (Foto prin amabilitatea Royal
Botanic Gardens, Kew).
FIG. 13.9 Proiectul Eden, din Anglia, constă în creşterea a peste 5 000 de plante de im-
portanţă economică în sere gigantice şi are şi o imagine publică bună (foto © Greenshoots
Communication/Alamy).

368 Capitolul 13
Society are o colecţie de mii de specii ierboase perene din zone temperate. Africa de Sud deţine
în grădini botanice 25% din speciile de plante. Mai mult de 250 de grădini botanice menţin re-
zerve naturale care pot fi importante pentru conservarea speciilor. În plus, grădinile botanice sunt
capabile să-i educe pe cei 200 milioane de vizitatori anual în legătură cu problemele de conser-
vare (BGCI, 2005).
În cele mai multe cazuri, plantele sunt mai uşor de menţinut în condiţii controlate decât ani-
malele. Mostrele de populaţii pot adesea să furnizeze seminţe, boboci, rădăcini sau alte părţi ale
plantelor pentru colecţiile de cultură a ţesuturilor. Multe plante au nevoi de bază (lumină, apă şi
minerale) care pot fi obţinute în sere şi grădini. Este relativ uşor să ajustăm lumina, temperatura,
nivelul de umiditate, tipul şi umiditatea solului pentru fiecare specie, întrucât informaţiile des-
pre creşterea naturală a acestora sunt disponibile. Chiar dacă plantele nu se mişcă, ele pot trăi ade-
sea în densităţi foarte ridicate. Dacă spaţiul este un factor limitativ, ele se pot dezvolta pe supra-
feţe foarte mici. Plantele se pot dezvolta adesea în afara grădinilor, având nevoie de măsuri minime
pentru supravieţuire. Unele plante perene, mai ales tufărişurile şi arborii, au viaţă lungă, deci in-
divizii acestora pot rămâne în viaţă timp de decenii şi secole. Unele specii au nevoie de câţiva in-
divizi pentru a-şi menţine variabilitatea genetică, pe când speciile outcrossing, cum este porum-
bul, de mai mulţi. Unele specii de plante produc seminţe care pot fi germinate pentru a genera
mai multe plantule. În afară de expunerea de plante, grădinile botanice şi institutele de cercetare
au dezvoltat colecţii de seminţe, numite bănci de seminţe, din plante sălbatice sau cultivate, care
produc resurse cruciale pentru colecţiile de plante vii. Numeroase plante, mai ales cele din zo-
nele temperate, climat arid şi acelea din zonele afectate, au seminţe care pot dormi câţiva ani sau
chiar decenii în frig şi condiţii de uscăciune.
Grădinile botanice sunt în poziţia de a contribui la eforturile de conservare deoarece colec-
ţiile vii din grădinile botanice şi ierbarele asociate, reprezintă cea mai bună sursă de informaţie
referitoare la distribuţia plantelor şi condiţiile de habitat necesare. Personalul grădinilor botanice
este adesea autoritatea recunoscută pentru identificarea, distribuirea şi statutul de conservare.
Expediţiile trimise de grădinile botanice descoperă noi specii şi determină distribuţia şi statutul
speciilor cunoscute.
Conservarea speciilor ameninţate a devenit unul din obiectivele grădinilor botanice ca şi al
grădinilor zoologice. În Statele Unite ale Americii, eforturile de conservare din reţeaua de 34 de
grădini botanice este coordonată de Center for Plant Conservation, din cadrul Missouri Botanical
Garden. Aceste grădini botanice menţin colecţii cu peste 600 de plante rare. Cele mai multe plante
provin din zone tropicale, Statele Unite ale Americii având singură 3 000 specii care sunt ame-
ninţate, din care mai mult de 450 specii sunt cultivate în grădini botanice. Astfel se menţine un
material genetic adecvat şi expertiza necesară pentru reintroducerea speciilor în sălbăticie.
Programul Botanical Garden Conservation International (BGCI) al IUCN coordonează la nivel
mondial eforturile de conservare ale grădinilor botanice. Priorităţile acestor programe se referă
la crearea unor baze de date internaţionale pentru coordonarea activităţilor de colectare şi iden-
tificare a speciilor importante care sunt subreprezentate ori absente din colecţiile vii. Se lucrează
la crearea unei baze de date online referitoare la plante, care în prezent are listate peste 90 000
de specii şi varietăţi genetice, crescute în grădini botanice, dintre care 9 000 sunt rare sau ame-
ninţate. Se pot identifica care grădini botanice menţin astfel de plante, există legături hiperlink
cu baza de date IUCN cu plante ameninţate şi oferă imagini sugestive ale plantelor (Sharrock,
2004).

Multe grădini botanice sunt localizate în zonele temperate, cu toate că cele mai multe plante
se găsesc la tropice. În Singapore, Sri Lanka, Java şi Columbia există un număr mic de grădini,
astfel că înfiinţarea de noi grădini botanice la tropice este o prioritate pentru comunitatea inter-
naţională, alături de perfecţionarea taxonomiştilor, geneticienilor şi horticulorilor locali.
În cazul grădinilor botanice din România situaţia este destul de dificilă, ele fiind prea mici şi
având fonduri prea reduse pentru a putea ţine pasul cu cele din lume. Astfel, deşi cele mai im-
portante grădini botanice din România (Iaşi – 100 ha, Macea – 20,5 ha, Galaţi – 18 ha, Cluj-Napoca
– 14 ha, Bucureşti – 7 ha, Tg. Mureş – 3,8 ha) aparţin universităţilor, ele nu au resurse de spaţiu
pentru a derula programe de conservare ex-situ, având doar un rol educaţional, deşi se fac efor-
turi remarcabile de a se alătura şi eforturilor de conservare. Deşi, rolul grădinilor botanice din
România pentru conservarea diversităţii floristice a fost în trecut foarte mare, în perioada inter-
belică având în custodie numeroase rezervaţii naturale, în prezent implicarea este mult mai redusă.
Băncile de seminţe
Grădinile botanice şi institutele de cercetare au dezvoltat bănci de seminţe, adică colecţii de
seminţe de plante sălbatice sau cultivate (Guerrant şi alţii, 2004). Cum s-a menţionat anterior,
seminţele a numeroase plante pot fi depozitate în bănci de seminţe la rece, în condiţii de uscă-
ciune, pentru o perioadă lungă de timp, având capacitatea de germina mai târziu pentru a produce
noi indivizi (Fig. 13.10) (Linington şi Pritchhard, 2001; Guerrant şi alţii, 2004). La temperaturi
scăzute, metabolismul seminţelor încetineşte, astfel că rezervele de hrană ale embrionului se men-
ţin. Această proprietate face ca seminţele să susţină eforturile de conservare, seminţele a nume-
roase plante putând fi depozitate într-un spaţiu mic, cu minimă supraveghere şi costuri. United
State Departament of Agricultural Research Services (USDA-ARS), National Center for Genetic
Ressources Preservation (NCGRP), numită formal National Seed Storage Laboratory (NSSL),
din Fort Collins, Colorado, păstrează seminţe la temperaturi de -196 0C. NCGRP depozitează
470 000 seminţe aparţinând a 11 000 specii. Institute of Crop Germplasm Ressources, Bejing,
China, are peste 370 000 seminţe. La nivel mondial există mai mult de 50 de bănci de seminţe
mari, multe dintre ele localizate în ţări dezvoltate. La acestea mai adăugăm circa 1 300 colecţii
mici, regionale. Băncile de seminţe colective menţin în jur de 6 milioane de seminţe (Maunder,
2001; BGCI, 2005). Scopul acestor facilităţi este legat de conservarea resurselor genetice nece-
sare cultivării speciilor.
În prezent, între 10 000 - 20 000 de specii sălbatice sunt reprezentate în bănci de seminţe, adică
mai puţin de 10% din totalul speciilor la nivel mondial. Băncile de seminţe menţin cu precădere
material de la circa 100 de specii de plante, 90% fiind legate de hrana populaţiei, astfel că tre-
buie acordată o atenţie mai mare speciilor ameninţate cu dispariţia sau de pierderea variabilită-
ţii genetice. Pentru a acoperi acest deficit al colecţiilor, multe grădini botanice au stabilit bănci
de seminţe pentru conservarea variabilităţii genetice a speciilor sălbatice, în special a acelora în
pericol de extincţie. Băncile de seminţe permit conservarea unei mari părţi a variabilităţii gene-
tice în colecţiile vii. Cel mai ambiţios proiect, care va dura până în 2010, este Millenium Seed
Bank Project al Royal Botanic Garden, Kew, care are ca scop conservarea seminţelor a 10% din
cele 250 000 plante estimate la nivel mondial. Colecţia este axată în special pe speciile din cli-
matele uscate ale lumii şi pe flora Marii Britanii. În prezent, peste 23 700 seminţe a peste 11 870
specii din 131 ţări au fost stocate, incluzând 96 % din flora Marii Britanii. Alt proiect este o co-

370 Capitolul 13
(A) (C)
(B)
(D)
FIG. 13.10 (A) Centrul Naţional pentru Conservarea Resurselor Genetice

(NCGRP) din Fort Collins, Colorado. (B) Seminţele multor varietăţi de plante
sunt sortate, catalogate şi depozitate. Etichete detaliate descriu caracteristi-
cile plantei, locul şi data colectării. (C) În instalaţiile NCGRP, unele seminţe
sunt păstrate în pachete închise ermetic la -200 C. (D) Seminţele sunt păs-
trate de asemenea în azot lichid la -1960C (foto prin amabilitatea U.S.
Department of Agriculture).
laborare cu grădinile botanice din Spania pentru furnizarea de seminţe de plante specifice aces-
tei ţări. Băncile de seminţe sunt de asemenea extinse pentru a include polen şi spori de ferigi,
muşchi, ciuperci şi microorganisme.
Deşi băncile de seminţe au un potenţial mare pentru conservarea speciilor, ele sunt limitate
de o serie de probleme. Dacă aprovizionarea cu energie se opreşte ori echipamentul se strică, poate
fi în pericol întreaga colecţie îngheţată. Unele seminţe îşi pierd gradual abilitatea de a germina,
după ce rezervele energetice sunt consumate sau sunt acumulate o serie de mutaţii. Seminţele vechi
pot să nu mai germineze. Pentru a depăşi deteriorarea graduală a calităţii, seminţele trebuie re-
generate periodic prin înlocuire, creştere de noi plante până la maturitate, polenizare controlată
şi depozitarea noilor seminţe. Testările şi reîmprospătările băncilor de seminţe pot fi o încercare
serioasă pentru băncile mari de seminţe. Reînnoirea seminţelor în număr mare şi creşterea lor până
la maturitate, poate fi extrem de scumpă şi consumatoare de timp (de exemplu perioada în care
ajung arborii la maturitate).

Aproximativ 10% din speciile de plante de pe

Glob au seminţe recalcitrante, care nu intră în hi-
bernare sau nu tolerează condiţiile de depozitare la
temperaturi scăzute şi în consecinţă nu pot fi depo-
zitate în bănci de seminţe. Seminţele acestor specii
trebuie să germineze imediat sau mor. Speciile cu se-
minţe recalcitrante sunt prezente mai ales în pădurile
tropicale. Seminţele unor specii importante economic
de arbori fructiferi tropicali, arbori pentru lemn şi
plante de cultură (arborele de cauciuc, arborele de
cacao) nu pot fi depozitate din acest motiv.
Au fost efectuate investigaţii de amploare pentru
găsirea modului corect de stocare al seminţelor re-
calcitrante. O posibilitate poate fi stocarea doar a
embrionului din interiorul seminţei ori a seminţei ti-
nere (Fig. 13.11). Una din căile de prezervare a va-
riaţiei genetice a acestor specii este stabilirea unor
grădini botanice speciale cunoscute ca depozite de
clone sau sere de clone, care solicită suprafeţe con-
siderabile şi sunt foarte scumpe. În trecut, plantele de
FIG. 13.11 Plantulelor de cereale le este veri- cultură cu bulbi şi tuberculi, cum ar fi maniocul şi
ficată calitatea înainte de conservarea lor pe
termen lung prin criogenie (Foto prin amabili- cartoful dulce, erau slab reprezentate în băncile de se-
tatea U.S. Department of Agriculture). minţe deoarece ele nu formează în mod obişnuit se-
minţe. Variaţia genetică a acestor specii este prezer-
vată prin înmulţirea vegetativă în grădini speciale, cum ar fi International Potato Centre, din Peru,
şi International Centre for Tropical Agriculture, din Columbia. Această sarcină este crucială, mai
ales că aceşti tuberculi sunt foarte importanţi în dieta populaţiei din ţările tropicale în curs de dez-
voltare. O metodă alternativă pentru conservarea variabilităţii lor genetice presupune prezerva-
rea in-situ a practicilor agricole tradiţionale. Înmulţirea vegetativă este de asemenea utilizată pen-
tru speciile de plante devenite foarte rare, care au în unele cazuri doar un exemplar rămas
(Milinus, 2003). Pentru fiecare specie, părţi ale unei singure frunze pot fi crescute în culturi de
ţesuturi şi folosite la propagarea întregii plante.
BĂNCILE DE SEMINŢE AGRICOLE. Băncile de seminţe agricole au fost adoptate de către insti-
tuţiile agronomice de cercetare şi de industrie alimentară ca o resursă efectivă pentru conserva-
rea şi utilizarea variabilităţii genetice care există în culturile agricole şi a corespondenţilor aces-
tora din sălbăticie. Adesea rezistenţa la anumite boli şi dăunători este prezentă doar la unele
varietăţi ale unei culturi, numite soiuri locale, care cresc doar în areale mică, deseori în sălbăti-
cie. Conservarea variabilităţii genetice a soiurilor locale este crucială pentru agricultura intensivă,
interesată în a-şi menţine şi creşte productivitatea culturilor moderne şi abilitatea de a răspunde
la schimbările condiţiilor de mediu, cum ar fi ploile acide, schimbările climatice globale, eroziunea
solului. Cercetători agronomi au străbătut lumea pentru a descoperi soiuri locale ale culturilor im-
portante în alimentaţia oamenilor, care pot fi depozitate şi mai târziu hibridizate în varietăţi mo-
derne, prin programele de îmbunătăţire a plantelor de cultură. Multe din culturile de plante agri-

372 Capitolul 13
cole utilizate în alimentaţie, cum ar fi grâul, porumbul, ovăzul, cartoful, soia şi legumele sunt bine
reprezentate în băncile de seminţe, iar seminţele de orez, mei şi sorg sunt intens colectate în pre-
zent. Cercetătorii sunt într-o cursă contratimp pentru prezervarea variabilităţii genetice, deoarece
culturile tradiţionale din toată lumea, care ocupă doar 10-15% din suprafeţele cultivate pe Glob
(Altieri, 2004) tind să fie înlocuite de culturi de varietăţi standard, de productivitate mai ridicată
(Brush, 2004; Caseta 13.2). Acest fenomen la scară mondială este ilustrat de fermierii din Sri
Lanka care creşteau în anii 1950, 2000 de varietăţi de orez, păstrând în prezent doar 5 varietăţi,
de productivitate ridicată (Rhoades, 1991).
Pentru o mai bună înţelegere a valorii băncilor de seminţe agricole putem vorbi de următo-
rul exemplu clasic. Culturile de orez din Africa au fost devastate de un virus numit grassy stunt.
Pentru găsirea unei soluţii la această problemă agronomii au crescut şi cultivat plante de orez din
mii de tipuri de seminţe obţinute din colecţii din întreaga lume (Lin şi Yuan, 1980). Un tip de să-
mânţă de orez sălbatic din Gonda, Uttar Pardesh, India, conţinea o genă pentru rezistenţa la această
boală virală. Plantele sălbatice au fost imediat încorporate într-un program major de creştere pen-
tru transferul genei ce conferea rezistenţa la boala virală, de la planta sălbatică în varietăţile de
orez, crescute intensiv. Dacă sămânţa de orez sălbatic nu ar fi fost colectată ori ar fi murit înainte
de a fi descoperită, viitorul culturilor de orez din Africa ar fi fost incert.
Dincolo de acest succes de renume în colectarea şi depozitarea de material, băncile de seminţe
agricole au câteva limitări importante. Colecţiile sunt adesea slab documentate din punct de ve-
dere al locaţiei colectării şi condiţiilor de creştere. Multe din seminţe sunt de calitate necunos-
cută şi pot să nu germineze. Speciile de cultură de importanţă regională ale unor plante, precum
cele medicinale, pentru fibre şi alte plante utile nu sunt reprezentate, chiar dacă ele au o impor-
tanţă deosebită în ţările tropicale.
Multe dintre băncile de seminţe sunt coordonate de Consultative Group of International
Agricultural Research (CGIAR) şi International Board for Plant Genetic Ressources (IBPGR)
(Fucillo şi alţii, 1998; Linington şi Pritchard, 2001). Una din cele mai mari bănci de seminţe din
lume, cu aproximativ 80 000 de colecţii separate de seminţe de orez, este menţinută de
International Rice Research Institute (IRRI), o organizaţie ce urmăreşte dezvoltarea soiurilor pen-
tru culturi intensive, aşa numita revoluţie verde a plantelor de cultură.
CGIAR a stabilit în prezent un buget de 250 milioane dolari prin Global Crop Diversity Fund
pentru a menţine aceste colecţii.
În România reprezentativă este Banca de Resurse Genetice Vegetale Suceava. Proiectată din
1982, Banca de Gene Suceava a început să funcţioneze din anul 1987, având ca obiective prin-
cipale explorarea, colectarea, evaluarea şi conservarea resurselor genetice vegetale autohtone.
Banca de Resurse Genetice Vegetale Suceava cuprinde în prezent o clădire de 3550 m2 (labora-
toare, birouri de reprezentare, oficiu de calcul, un compartiment pentru uscarea seminţelor şi de-
pozitul pentru conservarea probelor) şi un câmp experimental de 1,5 ha (1 ha arabil şi 0,5 ha ocu-
pate de şapte sere neîncălzite).
În prezent, în banca de resurse genetice se regăsesc sub formă de seminţe sau în formă vie
14 307 probe, aparţinând la 88 genuri, fiind reprezentate atât speciile de cultură (în special po-
rumbul cu 4 778 probe şi cartoful cu 273 probe), cât şi specii din natură. Cea mai mare parte a
probelor (10 394) provin din România, 105 fiind colectate din sălbăticie. De remarcat faptul că
în cadrul băncii de resurse genetice se regăsesc 8 196 probe ale unor specii locale utilizate în cul-
turi tradiţionale. De exemplu, în colecţie sunt înregistrate 120 varietăţi locale de cartof colectate
CASETA 13.2- SALVATORII DE SEMINŢE ŞI VARIETĂŢILE DE

CULTURI
Conservarea diversităţii genetice re- catalogul SSE. Peste 65% din aceste va-
prezintă un scop important pentru con- rietăţi au fost oferite doar câte unui cul-
servaţionişti. Diversitatea genetică re- tivator, care are datoria de a observa di-
dusă poate face o populaţie vulnerabilă ferenţele faţă de alte varietăţi. Multe din
la boli chiar şi la populaţiile sănătoase, aceste plante au o istorie lungă şi fasci-
consecinţele putând fi dezastruoase pen- nantă, în special plantele amintire de fa-
tru speciile ameninţate. Multe plante de milie, care pot fi urmărite de secole sau
cultură comune, incluzând aici şi fruc- chiar de milenii în habitatul lor natural.
tele şi legumele pe care omul le con- Unele sunt legate de tradiţiile culturale:
sumă regulat, sunt potenţial ameninţate fermierii peruvieni din satele andine izo-
de diversitatea genetică redusă. Motivul late creşteau varietăţi de cartofi care au
este simplu: fermierii tind să utilizeze fost transmise din generaţie în generaţie,
câteva varietăţi care au productivitate din timpurile pre-columbiene, însă ne-
ridicată şi sunt valorificate pentru con- cunoscute în regiunile apropiate. Alte
sum datorită gustului, aspectului, mări- plante pot fi interesante datorită pro-
mii şi culorii. Multe varietăţi unice ale prietăţilor medicinale, aromelor şi culo-
plantelor de cultură comune au fost ig- rilor deosebite. Aceste motive, chiar
norate şi sunt relativ neobişnuite acum, luate separat, sunt suficient de raţionale
chiar rare. Unele varietăţi foarte rare pentru mulţi grădinari în vederea obţi-
sunt crescute de grădinari sau cultivato- nerii acestor varietăţi. Pentru mulţi gră-
rii de plante aparţinând organizaţiei dinari, oportunitatea de a cultiva plante
Seed Savers Exchange (SSE), fondată în rare, neobişnuite şi interesante, este una
1975. dintre cele mai mari plăceri, SSE fiind o
SSE se concentrează pe conservarea sursă excelentă pentru aceste plante.
unor varietăţi, numite de ei amintiri de SSE lucrează într-un sistem unic.
familie, puţin cunoscute ca plante de Membrii ei plătesc o taxă nominală în
cultură, care au fost cumpărate din schimbul unui catalog care descrie va-
America de Nord de imigranţi (www.se- rietăţile disponibile şi deţinătorii se-
eddavers.org). SSE îndeplineşte acest minţelor. Fondatorii SSE, Kent şi Diane
rol într-un mod simplu. Ei fac aceste Whrealy, au înfiinţat o fermă cu multe
varietăţi disponibile pentru grădinari şi varietăţi de plante. Ei au încurajat culti-
cultivatorii de plante (cei care cresc vatorii amatori şi profesionişti din mai
plante în grădini din pasiune sau pentru multe locaţii pentru a acţiona în vederea
comerţ) dar şi programe agronomice ale ameliorării unor plante de cultură spe-
universităţilor şi societăţilor de conser- cifice. Ei sunt responsabili pentru men-
vare, prin publicarea disponibilităţii lor ţinerea unui număr mic de exemplare
în cataloage. În 30 de ani de existenţă, din varietăţi individuale şi aproviziona-
SSE a organizat un grup de 750 de gră- rea cu seminţe a celor interesaţi. Pentru
dinari şi cultivatori de plante, responsa- asigurarea acestui obiectiv nici o cultură
bili pentru conservarea a 12 000 de va- nu este abandonată datorită limitărilor
rietăţi de plante de cultură, oferite prin continuare

374 Capitolul 13
SSE produce Inventarul Seminţelor

de Grădină, un inventar ce cuprinde
245 de cataloage cu seminţe ale
6 483 varietăţi de legume. Sediul
SSE este Heritage Farm din Iowa,
unde sunt crescute multe legume
obişnuite şi rare. Cutiile previn pole-
nizarea încrucişată între varietăţi.
de climat sau habitat, cultivatorii fiind cultură mai puţin cunoscute. Organizaţii
localizaţi în diferite părţi ale SUA şi în private, cum ar fi SSE, care recent a
diferite zone climatice. lansat o încercare de conservare a plan-
SSE generează un număr mare de telor amintire, în special din Europa de
plante unice şi interesante, disponible Est, au umplut goluri într-o anumită mă-
pentru grădinarii amatori. Un custode sură. Întorcându-ne la entuziasmul pa-
din Iowa oferă în jur de 200 de tipuri di- sionaţilor de grădinărit ca instrument de
ferite de bostani şi 53 varietăţi de pe- conservare, aceste organizaţii au generat
peni. Pentru toţi cultivatorii ce caută o mesaje cu audienţă generală pentru gră-
varietate particulară (câteodată una care dinari, cultivatori, agronomi şi instituţii
şi-o amintesc din copilărie, dar care nu de învăţământ. Dincolo de toate, pier-
are un nume), Plant Finder Service, derea varietăţilor de plante de cultură
scoate anual în Seed Savers Harvest este o ameninţare serioasă la adresa se-
Edition descrieri ale plantelor cerute de curităţii alimentare mondiale şi trebuie
membrii ei, care îi ajută să le găsească. acordată o atenţie specială acestei pro-
bleme.
Marile organizaţii agronomice, in-
ternaţionale şi naţionale, sunt concen- Cu toate acestea dacă restul lumii nu
trate pe conservarea variabilităţii gene- porneşte în a-şi salva resursele gene-
tice a plantelor de cultură utilizate tice, ei sunt incapabili să stopeze dezas-
pentru alimentaţie, neglijând plantele de trul iminent.

struguri soia
grâu
orz
varză,
salată, măsline,
ovăz
mazăre
cauciuc, orez
ciocolată
tomate citrice
porumb
sorg, trestie de zahăr

grâu, cafea
bumbac
banane,
cartofi alune yam, cocos
FIG. 13.12 În anumite părţi ale planetei, speciile cu importanţă agricolă prezintă o diversitate ge-
netică ridicată. Aceste arii sunt deseori acelea unde specia a fost prima oară domesticită sau unde
este încă crescută printr-o agricultură tradiţională (prin amabilitatea lui Garrison Wilkes).
din judeţe din zona de munte a Bucovinei, Maramureşului, Munţilor Apuseni, Sibiului şi
Braşovului, plantate manual pe câmpul experimental.
În prezent Banca de Resurse Genetice Vegetale Suceava are o bază de date care oferă infor-
maţii detaliate asupra varietăţilor existente în această locaţie (Străjeru şi alţii, 2006; www.svge-
nebank.ro).
O controversă majoră în dezvoltarea băncilor de seminţe agricole este legată de cine posedă
şi controlează resursele genetice ale plantelor de cultură (Brusch şi Stabinsky, 1996; Guerrant şi
alţii, 2004). Genele soiurilor locale ale plantelor de cultură şi corespondenţii din sălbăticie ai plan-
telor reprezintă componentele esenţiale pentru dezvoltarea varietăţilor de elită, de productivitate
ridicată, potrivite pentru agricultura modernă. Aproximativ 96% din varietăţile genetice brute ne-
cesare agriculturii moderne vin din ţări în curs de dezvoltare, precum India, Etiopia, Peru, Mexic,
Indonezia şi China, pe când programele de dezvoltare a soiurilor de elită sunt dezvoltate în ţările
industrializate din America de Nord şi Europa (Fig. 13.12). În trecut, materialul genetic era liber
pentru a fi colectat. Echipele băncilor internaţionale de seminţe colectau gratis seminţe şi părţi
din ţesuturile plantelor din ţările în curs de dezvoltare şi le furnizau staţiunilor de cercetare şi com-
paniilor semincere. Companiile semincere au dezvoltat atunci noi soiuri prin metode sofisticate,
au testat şi vândut seminţele la preţuri mari, profiturile totalizând sute de milioane de dolari. Din
aceste profituri ţările din care seminţele erau colectate nu obţineau nimic.
Ţările în curs de dezvoltare se întreabă acum de ce împart materialele lor biologice gratuit,
dacă ei trebuie să plătească pentru varietăţile de seminţe şi plante cultivate, care sunt obţinute pe
baza resurselor lor genetice. În fapt, toate ţările Globului beneficiază din liberul schimb de seminţe

376 Capitolul 13
şi ţesuturi de plante. Varietăţile moderne dezvoltate de centrele de cultură internaţionale şi cul-

tivate acum în întreaga lume, deţin cele mai bune calităţi ale soiurilor locale, care au fost găsite
în diferite ţări. Multe companii contribuie cu resurse genetice la eforturile de obţinere a unor noi
varietăţi la nivel internaţional, obţinând beneficii de pe urma cultivării acestora. Întradevăr 2/3
din agricultura ţărilor în curs de dezvoltare se bazează pe culturi care au fost adaptate în alte re-
giuni ale Globului.
În 1992, un grup de ţări au promovat Convenţia asupra conservării diversităţii biologice,
într-un efort de a stabili reguli corecte legate de aceste situaţii. Convenţia, semnată de 170 de ţări,
stabileşte un cadru general pentru împărţirea beneficiilor generate de resursele genetice şi oferă
stimulente ţărilor care conservă diversitatea biologică. Printre cele mai importante recomandări
ale acestei convenţii reţinem:
- ţările au dreptul de a controla accesul la resursele lor biologice şi să primească bani pen-
tru utilizarea acestora;
- ţările sunt responsabile pentru inventarierea şi protejarea diversităţii biologice;
- colectorii trebuie să aibă permisiunea de a colecta mostre de la ţările gazdă, comunităţile

locale şi proprietarii de terenuri;
- pe cât posibil, cercetarea, cultivarea, procesarea şi producţia unor noi varietăţi trebuie să
se realizeze în ţările în care au fost obţinute resursele biologice;
- beneficiile financiare, noile produse şi varietăţile obţinute trebuie să fie împărţite corect
cu ţările care contribuie cu resurse genetice la obţinerea produsului final.
Multe ţări, agenţii internaţionale, organizaţii conservaţioniste şi corporaţii dezvoltă în prezent

mecanisme financiare şi legale pentru a implementa prevederile Convenţiei. Diferenţele de opi-
nii dintre aceste grupuri de interese sunt o problemă dificil de surmontat, astfel că aplicarea
Convenţiei este greoaie. Au fost negociate câteva contracte, cum ar fi cel dintre guvernul costa-
rican şi Merck Company pentru dezvoltarea de produse bazate pe speciile colectate din sălbăti-
cie (vezi Capitolul 4), el fiind în prezent foarte atent urmărit pentru a se vedea dacă există avan-
taje reciproce şi dacă poate fi un exemplu pentru viitor.
STRATEGIILE DE COLECTARE A SEMINŢELOR. Grădinile botanice şi institutele de cercetare au

crescut eforturile de dezvoltare a băncilor de seminţe ca parte a colecţiilor lor de plante. Strategiile
de colectare a seminţelor de plante sălbatice rare sau ameninţate şi depozitarea lor în bănci de se-
minţe este influenţată de distribuţia variabilităţii genetice, deoarece speciile care sunt variabile
genetic pot solicita o colectare mai vastă, pentru a obţine mai multe alele decât speciile care sunt
mai uniforme din punct de vedere genetic.
Centre for Plant Conservation (Falk şi Holsinger, 1991) şi alte organizaţii au stabilit cinci re-
guli de prelevare a seminţelor pentru conservarea variabilităţii genetice a speciilor de plante ame-
ninţate (Gurrant şi alţii, 2004). Aceste reguli pot fi modificate pentru alte grupuri de specii, cum
ar fi animalele, ciupercile sau microorganismele:

1. Prioritatea maximă la colectare o au speciile care: a) sunt în pericol de extincţie, spe-

ciile care înregistrează un declin rapid al numărului de indivizi sau de populaţii; b) speciile
care sunt evoluţionar sau taxonomic unice; c) pot fi reintroduse în sălbăticie; d) au potenţial
de conservare în condiţii ex-situ; e) au valoare economică potenţială pentru agricultură, sil-
vicultură sau industrie.
2. Mostrele trebuie să fie colectate din cel puţin 5 populaţii/specie pentru a asigurara va-
riabilitatea genetică din cadrul populaţiilor. Acolo unde este posibil, populaţiile vor fi selec-
tate pentru acoperirea condiţiilor geografice şi de mediu ale speciei. Pentru 70% din speciile
ameninţate, care au 5 sau mai puţine populaţii, toate populaţiile trebuie colectate.
3. Mostrele trebuie alcătuite din 10-50 indivizi/populaţie. Colectările a mai puţin de 10

indivizi pot înregistra lipsa alelelor, iar cele de peste 50 indivizi nu aduc destule alele noi
pentru a justifica efortul.
4. Numărul de seminţe, bulbi, tuberculi etc., colectate pentru fiecare plantă este determi-
nat de viabilitatea seminţelor speciei. Dacă viabilitatea seminţei este mare, atunci sunt nece-
sare puţine seminţe; dacă viabilitatea este mică, atunci trebuie colectate mai multe seminţe
per individ.
5. Dacă indivizii speciei au o rată de înmulţire redusă, colectare mai multor seminţe într-
un an poate avea un efect negativ asupra populaţiei din care se face colectarea. Aceste pro-
bleme pot apărea la plantele anuale sau cu ciclu vegetativ mai redus. În aceste cazuri, cea mai
bună strategie este de a prelungi colectarea pe câţiva ani.
Aceste colecţii de seminţe nu reprezintă scopul final al eforturilor de conservare, dar

uneori sunt punctul de plecare în stabilirea colecţiilor vii şi eventual reintroducerea plantelor în-
apoi în sălbăticie.
CONSERVAREA RESURSELOR GENETICE ALE ARBORILOR. Silvicultura este o industrie globală

care depinde pe termen lung de variabilitatea genetică a arborilor (Rogers şi Lodig, 1996).
Colectarea de seminţe din sălbăticie pentru stabilirea de plantaţii are dezavantaje, datorită mo-
dalităţilor diferite de înmulţire a arborilor. Rezultatul colectării de seminţe slabe se poate vedea
în ani şi decade în creşterea înceată, diformitate, vulnerabilitate la boli, lemn de proastă calitate.
Pentru conservarea variabilităţii genetice a speciilor de arbori, silvicultorii utilizează tăieri şi pe-
piniere de seminţe cu circuit închis, pe cele mai bune plantaţii, renumite pentru calitatea lor ge-
netică superioară. Ele sunt numite rezervaţii de seminţe şi au drept scop menţinerea pe termen
lung a unei valori comerciale ridicate a speciilor de arbori. Pentru pinul Loblolly, au fost crescute
circa 8 000 de clone, în bănci de clone din sud-estul Statelor Unite ale Americii. Arborii selec-
taţi au fost utilizaţi pentru a genera seminţe în scop comercial. Depozitarea seminţelor este difi-
cilă pentru mai multe genuri de arbori cum ar fi Quercus şi Populus. Chiar şi seminţele genului
Pinus nu pot fi stocate la infinit şi trebuie în final însămânţate.
Ariile de conservare unde specii de arbori cu uz comercial trăiesc natural reprezintă o im-
portantă cale pentru protecţia variabilităţii genetice. Cooperarea internaţională este importantă în
cercetările silvice şi de conservare deoarece speciile comerciale cresc adesea departe de ţările lor
de origine. De exemplu pinul Loblolly şi pinul Monterey, din America de Nord, au fost plantaţi

378 Capitolul 13
pe 5,8 milioane ha terenuri situate în afara continentului. În Noua Zeelandă, 1,3 milioane ha au
fost plantate cu pin Monterey, făcându-l un element cheie al economiei naţionale. În Ungaria, 19%
din suprafaţa împădurită a fost plantată cu salcâm, deoarece specia produce lemn durabil şi creşte
în situri degradate şi cu deficit de nutrienţi. Aceste plantaţii departe de situl iniţial depind de po-
pulaţiile naturale ale speciei pentru aprovizionarea cu variabilitate genetică, pentru o îmbunătă-
ţire continuă şi supravieţuire într-un mediu ostil.
Balmford, A., G. M. Mace şi N. Leader-Williams. 1996. Designing the Ark: Setting priorities for captive bree-
ding. Conservation Biology 10: 719–727.
Conway, W. G., M. Hutchins, M. Souza, Y. Kapentanakos şi E. Paul. 2001. The AZA Field Conservation Re-
source Guide. Zoo Atlanta, Atlanta, GA.
Given, D. R. 1995. Principles and Practice of Plant Conservation. Timber Press, Portland, OR.
Guerrant, E. O. Jr., K. Havens şi M. Maunder. 2004. Ex Situ Conservation: Supporting Species Survival in the
Wild. Island Press, Washington, D.C.
Hancocks, D. 2001. A Different Nature: The Paradoxical World of Zoos and their Uncertain Future. Univer-
sity of California Press, Berkeley, CA.
Holt, W. V., A. R. Pickard, J. C. Rodger, D. E. Wildt, M. L. Gosling, G. Cowlishaw şi alţii, (eds.). 2003. Re-
productive Science and Integrated Conservation. Conservation Biology Series, No. 8. Cambridge University Press,
New York.
Lanza, R. P., B. L. Dresser şi P. Damiani. 2000. Cloning Noah’s Ark. Scientific American 283: 84–89.
Lyles, A. M. 2001. Zoos and zoological parks. In S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, Vol. 5, pp.
901–912. Academic Press, San Diego, CA.
Maunder, M. 2001. Plant conservation, overview. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, Vol. 4,
pp. 645–658. Academic Press, San Diego,
Miller, B., W. Conway, R. P. Reading, C. Wemmer, D. Wildt, D. Kleiman şi alţii 2004. Evaluating the con-
servation mission of zoos, aquariums, botanical gardens, and natural history museums. Conservation Biology 18:
86–93.
Norton, B. G., M. Hutchins, E. F. Stevens şi T. L. Maple. 1995. Ethics on the Ark: Zoos, Animal Welfare, and
Wildlife Conservation. Smithsonian Institution Press, Washington, D.C.
Praded, J. 2002. Reinventing the zoo. The Environmental Magazine 13: 24–31.
Readman, J. 2004. Conservation…connection…curiosity…conversation…communication. Plant Talk: 27–31.
Ryder, O. A., A. McLaren, S. Brenner, Y. P. Zhang şi K. Benirschke. 2000. DNA banks for endangered ani-
mal species. Science 288: 275.


CAPITOLUL 14
ÎNFIINŢAREA ARIILOR PROTEJATE


Înfiinţarea ariilor protejate 383
rotecţia habitatelor unor comunităţi biologice sănătoase şi intacte este considerată cea
P mai eficientă cale pentru conservarea diversităţii biologice a speciilor sălbatice. Unii
cercetători afirmă că este ultima soluţie de conservare a speciilor, deoarece nu deţinem
resursele şi cunoştinţele decât pentru a menţine în captivitate o mică parte a acestora. Aria pro-
tejată este o arie dintr-un teritoriu terestru, maritim şi/sau subteran destinată în special protec-
ţiei şi conservării diversităţii biologice, a resurselor naturale şi culturale asociate, prin mijloace
legale sau prin alte mijloace (IUCN, 1994). Sunt cunoscute cinci abordări pentru conservarea co-
munităţilor biologice:
- înfiinţarea de arii protejate;
- crearea reţelelor de arii protejate;
- managementul efectiv al ariilor protejate;
- implementarea de măsuri eficiente de conservare în afara ariilor protejate;
- restaurarea comunităţilor biologice din habitatele degradate.
În acest capitol vom aborda primul pas, considerat foarte important, în protecţia comunităţi-
lor biologice: înfiinţarea de arii protejate prin mijloace legale, guvernate de legi şi regulamente
care permit intervenţii diferenţiate pentru utilizarea comercială a resurselor, utilizarea tradiţională
pentru comunităţile locale şi utilizarea pentru recreere. Vom începe discuţia noastră prin exami-
narea ariilor protejate existente şi apoi vom evalua fezabilitatea declarării altora noi.
Preocuparea pentru declararea de arii protejate s-a intensificat pe parcursul secolului al XX-
lea (Fig. 14.1). Peste 80% din ariile protejate declarate la nivel mondial au fost înfiinţate după
1962, când a avut loc Primul Congres al Parcurilor Naţionale (Chape şi alţii, 2003; World Data
18000000
100000
16000000
Suprafaţa siturilor
80000 Numărul de situri 14000000
12000000
Număr de situri
Suprafaţă (km2)
60000 10000000
8000000
40000
6000000
4000000
20000
2000000
0 0
1872 1887 1902 1917 1932 1947 1962 1977 1992 2003
An
FIG. 14.1 Linia continuă reprezintă numărul de noi arii protejate terestre şi marine la nivel mon-
dial, începând cu anul 1872; coloanele indică suprafaţa totală a ariilor protejate terestre (în
km2) la intervale de 15 ani (după Chape şi alţii, 2003).

384 Capitolul 14
Base on Protected Areas Consortium, 2004). În prezent, ariile protejate acoperă 12,5% din su-
prafaţa Terrei. Această suprafaţă limitată a habitatelor protejate evidenţiază importanţa biologică
a celor 23% din zona continentală care sunt administrate pentru producţia sustenabilă de resurse,
descrisă în detaliu în Capitolul 17.
Clasificarea ariilor protejate conform criteriilor IUCN

Atunci când este declarată o arie de conservare, trebuie realizat un compromis între proteja-
rea diversităţii biologice, funcţiilor ecosistemelor şi satisfacerea pe termen scurt şi lung a nevoi-
lor de resurse ale comunităţilor umane şi guvernelor (MEA, 2005b). De la începutul procesului
de planificare, trebuie stabilit ce activităţi umane şi ce nivel de intervenţie este permis. În gene-
ral, când se permite un nivel ridicat de intervenţie antropică, conservarea diversităţii biologice este
limitată. Câteodată, unele aspecte ale diversităţii biologice depind de un anumit grad de intervenţie
antropică, în special în zonele în care comunităţile umane au o prezenţă îndelungată.
IUCN a dezvoltat un sistem de clasificare a ariilor protejate care porneşte de la intervenţia an-
tropică minimă până la cea intensivă, în habitate naturale (IUCN, 1994; Davey, 1998; WRI, 2000),
cu următoarele şase categorii:
1. Rezervaţii naturale stricte şi zone sălbatice. Aceste arii protejează organisme şi pro-
cese naturale în starea lor iniţială, pentru a avea exemple reprezentative de comunităţi bio-
logice pentru studii ştiinţifice, educaţie, monitorizarea mediului şi menţinerea variabilităţii
genetice. Ele includ două categorii: (Ia) rezervaţiile ştiinţifice, stabilite pentru cercetări şti-
inţifice şi monitorizarea mediului; (Ib) zonele sălbatice, menţinute pentru recreere, activităţi
economice de subzistenţă şi pentru protejarea proceselor naturale. Această categorie cuprinde
în prezent circa 5 201 situri, care acoperă 1 922 831 km2 la nivel mondial.
2. Parcuri naţionale. Acestea sunt suprafeţe întinse de peisaje remarcabile şi frumuseţi

naturale de importanţă naţională şi internaţională, care sunt menţinute pentru utilizare ştiin-
ţifică, educaţională şi turistică; de obicei nu sunt utilizate pentru extracţia de resurse cu va-
loare comercială; această categorie include circa 3 383 situri, acoperind 4 001 463 km2.
3. Monumente ale naturii. Sunt zone mici desemnate pentru conservarea unor arii na-
turale unice la nivel naţional. Includ în prezent circa 2 122 situri, acoperind 193 022 km2.
4. Sanctuarele de viaţa sălbatică administrate şi rezervaţiile naturale. Sunt similiare

cu rezervaţiile strict protejate, doar că în spaţiul lor sunt permise câteva intervenţii antropice
pentru menţinerea caracteristicilor comunităţii. Această categorie cuprinde în prezent 11 169
situri, acoperind 2 460 110 km2.
5. Peisaje marine şi terestre. Acestea sunt arii terestre, de coastă sau maritime, unde in-
teracţiunea dintre om şi natură de-a lungul timpului a creat un peisaj distinct cu valoare es-
tetică, ecologică şi/sau culturală, adesea cu o mare biodiversitate. Conservarea integrităţii
acestor relaţii tradiţionale este vitală pentru protecţia, menţinerea şi evoluţia fiecărei arii.
Această categorie include în prezent 5 578 situri, care acoperă 1 057 450 km2.
6. Arii protejate pentru managementul resurselor. Aceste arii permit exploatarea ra-
ţională a resurselor naturale, incluzând apa, viaţa sălbatică, păşunatul, exploatarea lemnului,

turismul şi pescuitul, într-o manieră care să asigure conservarea diversităţii biologice. Aceste
arii sunt adesea întinse şi pot include atât modul tradiţional, cât şi cel modern de exploatare
a resurselor. Această categorie deţine în prezent 30 350 situri, acoperind 3 601 447 km2 (23%
din suprafaţa uscatului este gestionată pentru producţia durabilă de resurse).
Dintre cele şase categorii, primele cinci pot fi definite ca arii protejate veritabile, deoarece
habitatul lor este administrat în primul rând pentru conservarea diversităţii biologice. În termeni
reali, ariile protejate ar trebui să includă doar primele cinci categorii. Ariile din categoria a şasea,
deşi sunt administrate şi pentru conservarea diversităţii biologice, permit cu o prioritate mai mare
producţia de resurse naturale. Ariile protejate pentru managementul resurselor pot avea o con-
tribuţie semnificativă la activităţile de conservare, deoarece au suprafeţe mai mari decât celelalte
categorii de arii protejate, pot conţine multe sau majoritatea speciilor iniţiale şi sunt încorporate
adesea în matrici de arii administrate pentru producţie.
Arii protejate existente

Cel puţin 180 ţări deţin în prezent arii protejate. Printre ţările fără arii protejate se numărau
în anul 2005 Siria, Yemen, Guineea Ecuatorială şi Guinea-Bissau. Cât timp se va tinde ca toate
ţările să aibă cel puţin un parc naţional, ţările mari cu comunităţi biologice bogate şi tipuri va-
riate de ecosisteme vor înregistra beneficii de pe urma ariilor protejate. În 2003 erau declarate circa
104 791 de arii protejate IUCN (categoriile I-VI), acoperind circa 18 milioane km2 din zona con-
tinentală şi 2 milioane km2 din zona maritimă (WRI, 2003). Deşi pare impresionant, ele nu re-
prezintă decât 12,5% din suprafaţa continentală a Terrei, multe dintre ariile protejate aflându-se
sub presiunea antropică pentru a-şi schimba destinaţia.
De exemplu cel mai mare parc naţional din lume se găseşte în Groenlanda şi acoperă 970 000
2
km , ceea ce reprezintă 5% din suprafaţa totală a ariilor protejate. Doar 6% din suprafaţa
Pâmântului este strict protejată prin rezervaţii naturale stricte şi parcuri naţionale (WRI, 2005).
Estimările suprafeţelor şi numărului ariilor protejate din fiecare ţară şi continent, sunt aproxi-
mative, deoarece legile prin care se protejează parcurile naţionale şi sanctuarele de viaţă sălba-
tică nu sunt aplicate strict; în acelaşi timp, există segmente din unităţile administrate, care deşi
nu sunt protejate legal, sunt în practică atent protejate. Astfel de exemple se regăsesc în pădurile
federale din Statele Unite ale Americii, desemnate ca zone sălbatice. Suprafaţa acoperită de ariile
strict protejate variază semnificativ de la o ţară la alta: Cele mai mari ponderi ale ariilor prote-
jate se regăsesc în Germania (29%), Austria (28%) şi Marea Britanie (15%), iar ponderi reduse
se întâlnesc surprinzător în Rusia (5%), Grecia (2%) şi Turcia (0,7%). Chiar şi în ţările care deţin
numeroase arii protejate, unele habitate unice de importanţă economică ridicată pot rămâne ne-
protejate (Dietz şi Czech, 2005).
Ariile protejate din România

România se află în prezent într-un profund proces de restructurare a reţelei naţionale de arii
protejate, sub impactul direct al aderării la Uniunea Europeană. Numărul şi suprafaţa ariilor pro-
tejate se înscriu pe un trend puternic ascendent, reţeaua actuală de arii protejate cuprinzând 949
situri (941 de interes naţional), care acoperă 7,84 % din teritoriul naţional, distribuite după cum
urmează (Pătroescu şi alţii, 2006):

386 Capitolul 14
53 rezervaţii ştiinţifice, reprezentând 101 219,1 ha (0,42 % din suprafaţa României), con-
centrate predominant în zonele izolate din Delta Dunării şi Carpaţii Occidentali (de exemplu
Roşca-Buhaiova, Pădurea Letea, Gemenele, Vama Veche-2 Mai, sectoare din peşterile Urşilor,
Muierii, Dâmbovicioara, etc.).
13 parcuri naţionale, reprezentând 315 857 ha (1,32 %), cea mai mare parte a acestora (96,4
%) fiind întâlnită în spaţiul montan carpatic. Ele conservă elemente ale cadrului biogeografic im-
portante la nivel naţional, reprezentative fiind parcurile naţionale Retezat, Piatra Craiului, Munţii
Rodnei, Munţii Călimani, Domogled-Valea Cernei, Măcin.
227 monumente ale naturii, cu o suprafaţă de doar 3 149,1 ha (0,01 %). Monumentele na-
turii conservă în special elemente geologice şi geomorfologice cu manifestare limitată, care se re-
găsesc de obicei incluse în alte categorii de arii protejate (de exemplu, Vulcanii noroioşi Pâclele
Mari şi Mici, Sfinxul din Munţii Bucegi, Creasta Cocoşului din Munţii Gutâi, Râpa Roşie, Locul
fosilifer Cârlibaba, 12 Apostoli, Detunata Goală).
634 rezervaţii naturale, cu o suprafaţă de 172 462,2 ha (0,72 %), fiind cea mai bine repre-
zentată numeric dintre toate categoriile de arii protejate naturale din România, dar şi cu o repar-
tiţie relativ omogenă pe regiuni geografice. În categoria rezervaţiilor naturale, dominante sunt re-
zervaţiile naturale cu caracter complex, subliniind importanţa abordării corelate a aspectelor legate
de protecţia ecosistemelor şi habitatelor cu cele legate de protecţia speciilor (de exemplu, Tinovul
Poiana Ştampei, Fânaţele Clujului-Copârşaie, Lacul Sf. Ana, Codrii seculari de la Slătioara).
14 parcuri naturale, cu o suprafaţă de 718 110 ha (3,01 %), fiind cea mai bine reprezentată
categorie de arii protejate din România din punct de vedere al suprafeţei acoperite. Chiar dacă su-
prafaţa cea mai ridicată a parcurilor naturale se regăseşte în spaţiul montan carpatic, important
este faptul că aceste forme de protecţie acoperă atât zona de deal şi podiş (Lunca Joasă a Prutului
Inferior, Vânători-Neamţ, Geoparcul Platoul Mehedinţi), cât şi pe cele de câmpie (Comana, Lunca
Mureşului Inferior) şi Lunca Dunării (Porţile de Fier, Insula Mică a Brăilei). Ele se localizează
de regulă în regiuni cu probleme socio-economice profunde (zone de frontieră, zone defavorizate,
zone polarizate din proximitatea marilor oraşe, zone izolate), fiind o alternativă viitoare demnă
de luat în seamă pentru menţinerea echilibrului dintre mediul natural şi activităţile socio-econo-
mice (Toader şi Dumitru, 2005).
Din totalul ariilor protejate naturale 28 rezervaţii stiinţifice (62 658,1 ha), 33 monumente ale
naturii (702,9 ha) şi 53 rezervaţii naturale (26 702,9 ha) se află în alte categorii de arii protejate.
În afara ariilor protejate de interes naţional, prin participarea României la diferite convenţii
şi tratate internaţionale au fost declarate:
3 Rezervaţii ale Biosferei (664 446 ha), recunoscute în cadrul Programului Man and
Biosphere, UNESCO (Delta Dunării, Pietrosul Mare, Parcul Naţional Munţii Retezat)
5 zone umede de interes internaţional (683 627,5 ha), recunoscute în cadrul Convenţiei de
la Ramsar (Delta Dunării, Lacul Techirghiol, Insula Mică a Brăilei, Complexul piscicol
Dumbrăviţa, Lunca Mureşului Inferior)
1 sit natural al patrimoniu natural universal, recunoscut în cadrul Convenţiei de la Paris
pentru conservarea elementelor de patrimoniu natural şi cultural mondial (Delta Dunării)
(Fig.14.2).
Integrarea României în Uniunea Europeană a presupus o nouă reformare a reţelei naţionale
de arii protejate naturale. Astfel, majoritatea ariilor protejate de interes naţional au fost transfor-
mate sau incluse în arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică şi situri de
importanţă comunitară.
Astfel, au fost declarate 273 situri de importanţă comunitară (SCI), cu o suprafaţă de 3278297
ha (13,7 % din teritoriul naţional), care acoperă toate regiunile naturale ale României. Deşi pon-
derea cea mai ridicată a ariilor protejate se regăseşte în continuare în spaţiul montan carpatic, im-
portant este faptul că au fost declarate zone de importanţă comunitară şi în zonele cu lacune sem-
nificative până în acest moment (zona de litoral şi maritimă, Podişul Dobrogei, Câmpia Română,
Câmpia şi Dealurile de Vest). Astfel, gradul cel mai ridicat de protecţie se înregistrează în Lunca
şi Delta Dunării (57,3% din suprafaţa ecoregiunii), Carpaţii Meridionali (47,8%) şi Carpaţii
Occidentali (34,83%), iar valorile cele mai reduse apar în Subcarpaţi (0,6%), Câmpia Română
(1,4%) şi Podişul Moldovei (1,8%). De remarcat valoarea ridicată din Câmpia şi Dealurile de Vest
(7,1%), în ciuda gradului de antropizare ridicat (Tabel 14.1).
De asemenea, în anul 2007 au fost declarate 108 arii de protecţie specială avifaunistică (SPA),
care acoperă o suprafaţă de 3 190 540 ha (13,4 % din teritoriul naţional). Ele se suprapun în mare
parte peste zonele de importanţă comunitară, deşi limitele celor două categorii de arii protejate
nu sunt aceleaşi în toate cazurile.
În contextul în care suprafaţa declarată ca arie protejată se situează în jurul valorii de 15 %
din teritoriul naţional este interesant de observat cât din aceasta va fi administrată efectiv, în con-
diţiile în care consultarea proprietarilor de terenuri din interiorul şi proximitatea ariilor protejate
a fost deficitară în faza de declarare, iar experienţele de administrare anterioare nu sunt remar-
cabile. De asemenea, trebuie să se ţină cont de faptul că declararea de arii protejate naturale pe
terenuri private trebuie însoţită de acordarea de compensaţii materiale proprietarilor, fapt ce poate
creşte exagerat costurile de administrare.
FIG. 14.2 Distribuţia ariilor protejate mari din

România. Se observă că cea mai mare parte a arii-
lor protejate sunt concentrate în partea sud-vestică
a României. (după MMDD, 2008)
388
14_capitol:1_conbio
TABEL 14.1 Distribuţia pe ecoregiuni a SCI-urilor din România (2008)

% din terito- % din total Suprafaţa Suprafaţa Suprafaţa
Ecoregiune Număr Suprafaţa (ha)
riul naţional arii protejate medie minimă maximă
Capitolul 14
Carpaţii Orientali 63 606 470 2,55 18,5 9 626,5 20 136 657

05.05.2008
Carpaţii Meridionali 22 765 686 3,22 23,36 34 803,9 3 198 495

Carpaţii Occidentali 33 547 429 2,3 16,7 16 588,8 13 124 293
23:05
Subcarpaţi 12 10 676 0,04 0,33 889,7 50 3 991

Podişul Transilvaniei 31 100 312 0,42 3,06 3 235,9 4 85 374
Page 388
Podişul Moldovei 35 45660 0,19 1,39 1 304,6 1 12 506

Podişul Dobrogei 13 153 997 0,65 4,7 11 845,9 12 87 229
Podişul Mehedinţi 1 53 892 0,23 1,64 53 892,0 - -
Câmpia Româna (inclusiv Podişul Getic) 24 73 722 0,31 2,25 3 071,8 5 25 326
Câmpia şi Dealurile de Vest 23 140 726 0,59 4,29 6 118,5 51 25 641

Lunca şi Delta Dunării 9 644 383 2,71 19,66 71 598,1 7 024 450 542
Zona litorală şi maritimă 7 135 344 0,57 4,13 19 334,9 12 121 697
Total 273 3 278 297 13,77 100 12 008,4 1 450 542
Sursa: după MMGA, 2008

Ariile protejate marine

Conservarea mediului marin a rămas în urma eforturilor de protecţie a mediului terestru, fiind
dificilă chiar şi stabilirea de priorităţi (Agardy, 1997, 1999; Carr şi alţii, 2003; Sobel şi Dahlgren,
2004; Zachiras şi Greg, 2005). De asemenea, este necesară stabilirea de priorităţi şi pentru pro-
tecţia ecosistemelor de apă dulce mai accesibile, cum sunt fluviile, râurile şi lacurile (Higgins şi
alţii, 2005). În prezent, mai puţin de 1% din mediu marin este inclus în arii protejate, trebuind a
fi protejate încă 20% pentru a putea gestiona declinul stocurilor de peşte utilizate comercial
(Costanza şi alţii, 1998). La nivel mondial au fost desemnate peste 3 400 arii protejate marine şi
costiere (WRI, 2005), dar cele mai multe au suprafeţe mici. Astfel, circa jumătate din suprafaţa
ariilor protejate marine este ocupată de trei arii protejate: Parcul Marin Marea Barieră de Corali
(Australia), Parcul Marin Galapagos (Ecuador) şi Netherlands`North Sea Reserve (Olanda). În
România, interesul pentru protecţia mediului marin al Mării Negre este relativ recent, în reţeaua
NATURA 2000 fiind propuse 7 arii de conservare specială, cu o suprafaţă totală de 135 344 ha.
Din păcate, multe arii protejate marine există doar pe hârtie şi beneficiază de un nivel scăzut de
protecţie în faţa supraexploatării şi poluării. Un studiu recent a demonstrat că mai puţin de 10 %
din ariile protejate marine îşi ating obiectivele de management (IUCN, 2004).
In SUA, au fost desemnate numai 14 sanctuare marine, acoperind 46 548 km2, în contrast cu
cele 906 păduri de stat, parcuri naţionale şi refugii pentru viaţa sălbatică, ce acoperă
1 657 084 km2 (Lindholm şi Barr, 2001). Eforturile pentru protejarea diversităţii biologice ma-
rine au fost împiedicate de dificultăţile în delimitarea unor comunităţi biologice distincte, de mi-
graţia pe distanţe mari a speciilor şi de dispersarea speciilor marine. În plus, divergenţele cu in-
teresele industriei pescuitului, impactul pe scară largă al poluării marine, schimbările frontierelor
între state, dificultatea stabilirii unor înţelegeri internaţionale şi asigurarea pazei unor suprafeţe
mari, au încetinit eforturile de desemnare a unor arii protejate marine eficiente. Reglementarea
activităţilor de pescuit la speciile care migrează în ape internaţionale s-a dovedit a fi foarte difi-
cilă, acest fapt fiind accentuat de poluarea apelor, ce poate afecta transfrontalier zone costiere,
lagune şi mări închise. Aceste probleme trebuie abordate serios. Comunitatea de conservaţionişti
a delimitat conservarea marină ca fiind prioritatea cea mai importantă, fiind promovate eforturi
pentru protejarea diversităţii biologice marine prin stabilirea de parcuri marine, menite să prote-
jeze zonele de reproducere a speciilor comerciale şi să menţină zone de calitate superioară pen-
tru activităţile de recreere, cum ar fi scufundările, înotul şi pescuitul (Halpern, 2003).
Stabilirea ariilor protejate marine presupune protejarea unor areale specifice pentru fiecare
tip de comunitate marină. Determinarea provinciilor biogeografice pentru mediul marin este mult
mai dificilă decât pentru mediul terestru, deoarece limitele între domenii nu sunt aşa de clare, dis-
persia stadiilor de larvă şi adult fiind mult mai extinsă, iar mediul marin este mai puţin cunoscut
(Roberts şi alţii, 2002; Lourie şi Vicent, 2004). Provinciile biogeografice marine au fost identi-
ficate utilizând o combinaţie între distribuţia animalelor marine înrudite (de coastă, platformă con-
tinentală, pelagice) şi proprietăţile fizice care afectează ecologia şi distribuţia (curenţii, tempe-
ratura, etc.). În întreaga lume se fac eforturi pentru protecţia diversităţii marine în fiecare din aceste
provincii biogeografice, prin înfiinţarea de parcuri marine comparabile cu parcurile naţionale din
mediul terestru. Un astfel de exemplu este Rezervaţia Marină Hol Chan din Belize, care s-a do-
vedit a fi foarte avantajoasă pentru creşterea industriei ecoturistice. Rezervaţia marină El Niño
din lungul coastelor Insulelor Palawan (Filipine), asigură protecţia vacii de mare (dugong), ţes-
toasei de mare cioc de şoim şi ţestoasei de mare Ridley. În Filipine, comunităţile locale au sta-
bilit mai multe arii protejate pentru asigurarea producţiei durabile a speciilor de peşti.
390 Capitolul 14
Mărimea şi eficienţa ariilor protejate

În multe ţări tropicale valoarea ariilor protejate în menţinerea diversităţii biologice este
foarte ridicată deoarece în interiorul parcurilor naţionale întâlnim vegetaţie luxuriantă şi comu-
nităţi de animale impresionante, în timp ce în afara acestora terenurile au fost curăţate, supra-
vieţuind doar puţine animale. Aceste arii protejate încă fac faţă ameninţărilor determinate de de-
frişări, vânătoare şi alte activităţi umane (Ervin, 2003). Unele parcuri naţionale au devenit mai
degradate decât regiunile vecine datorită problemelor de administrare şi conflictelor cu popula-
ţia locală.
Două studii recente arată că în general ariile protejate sunt eficiente în menţinerea unor tere-
nuri intacte (Bruner şi alţii, 2001; DeFries şi alţii, 2005). Într-unul dintre studii se arată că defri-
şarea pădurii tropicale în 86 parcuri naţionale este de departe mai redusă decât în 88 areale de con-
trol din jurul acestor parcuri (Fig. 14.3). Dacă ariile protejate acoperă doar un procent redus din
suprafaţa totală a Terrei, cum pot ele să conserve eficient speciile şi comunităţile biologice ale
lumii? Ariile protejate pot fi delimitate acolo unde apare o concentrare de specii: de-a lungul gra-
dienţilor altitudinali, în locurile suprapunerii diferitelor formaţii geologice, în ariile vechi din punct
de vedere geologic, în ariile cu o abundenţă a resurselor critice cheie (de exemplu, la contactul
dintre curenţii marini, în oazele zonelor aride, în peşteri, trunchiuri de arbori cu scorburi, care pot
fi utilizate pentru cuibărit de păsări, lilieci şi alte animale, straturi de sare care asigură nutrienţi
minerali esenţiali). Noile arii protejate trebuie să fie amplasate în lungul gradienţilor de mediu,
pentru a include o varietate a comunităţilor biologice. Fiecare gradient permite dispersia specii-
lor în condiţiile schimbărilor climatice globale (Smith şi alţii, 2001).
Adesea un peisaj conţine suprafeţe vaste ale unor tipuri de habitate comune şi numai câteva
suprafeţe mici ale habitatelor rare. În acest caz protejarea diversităţii biologice nu va depinde foarte
mult de prezervarea unor habitate comune întinse, ci de includerea reprezentanţilor tuturor habi-
tatelor în sistemul ariilor protejate (Shafer, 1999). Uneori, ariile protejate pot fi delimitate în area-
100
suprafeţe de control vecine
80 (n = 86)
% din parcuri
60
40
20
FIG. 14.3 Defrişarea pădurilor
0
0–10 11–20 21–40 41–60 61–80 81–100 tropicale din 85 de parcuri naţio-
Suprafaţă defrişată (%) nale este mult mai redusă decât
în 88 de suprafeţe de control din
jurul acestor parcuri. Mai mult
100 Interiorul parcului Agricultură
parcuri (n = 88)
în afara
de 80% din parcuri au o vegeta-
80 parcului ţie aproape intactă (sub 10% de-
frişat), pe când mai puţin de 20%
% din parcuri
Păşunat
60 în afara parcului LIMITA
PARCULUI LIMITA
din ariile de control apropriate
PARCULUI
au o vegetaţie aproape intactă.
40
Parcurile naţionale au de ase-
20 menea un nivel mult mai mic
decât media al exploatării fore-
0 stiere şi păşunatului (după
0–10 11–20 21–40 41–60 61–80 81–100
Bruner şi alţii, 2001).
Suprafaţă defrişată (%)

lul geografic al unor specii rare, care pot lipsi din acele spaţii dacă habitatul şi modelul de utili-
zare al terenului nu este corespunzător pentru ele (Rondinini şi alţii, 2005). Următoarele exem-
ple ilustrează potenţiala eficienţă a ariilor protejate:
- parcurile şi sanctuarele de viaţă sălbatică acoperă circa 8% din suprafaţa Thailandei, dar
includ 88% din speciile locale de păsări de pădure (Reid şi Miller, 1989); alte categorii de arii
protejate adaugă încă 5% la totalul terenurilor conservate;
- Guvernul indonezian a desemnat 10% din suprafaţa ţării ca arii protejate, pentru pro-
tecţia populaţiilor indigene de păsări şi primate;
- Parcul Santa Rosa din nord-vestul Costa Rica acoperă 0,2 % din suprafaţa ţării, şi cu-
prinde 55% din cele 135 de specii de Sphingidae. Parcul Naţional Santa Rosa este inclus în
Parcul Naţional Guanacaste (82 500 ha), care include 90% din populaţiile de Sphingidae ale
ţării (D. Janzen, comunicare personală).
Aceste exemple arată clar că ariile protejate bine selectate pot include multe, dacă nu cele mai
multe specii dintr-o ţară. În orice caz, evoluţia pe termen lung a celor mai multe specii din ariile
protejate şi a comunităţilor biologice rămâne incertă. Populaţiile multor specii pot fi foarte re-
duse ca mărime, putând fi afectate de extincţie. Similar, evenimente catastrofale cum ar fi in-
cendiile, izbucnirea unor boli, şi braconajul intens, pot elimina rapid o anumită specie dintr-o arie
protejată izolată. În consecinţă, deşi numărul de specii existent într-un parc este un indicator im-
portant pentru potenţialul parcului în protecţia biodiversităţii, valoarea reală a ariei protejate este
legată de abilitatea ei de a suporta pe termen lung populaţiile speciilor şi de a menţine comuni-
tăţi biologice sănătoase. În această privinţă mărimea ariei protejate şi modul de administrare al
acesteia sunt elemente critice care-i pot influenţa eficacitatea.
Înfiinţarea ariilor protejate

Ariile protejate pot fi delimitate pe căi diverse, cele mai comune mecanisme sunt următoa-
rele: 1) prin acţiune guvernamentală (la nivel naţional, regional sau local); 2) prin cumpărarea
de terenuri de către persoane private, organizaţii conservaţioniste, cum ar fi Audubon Society şi
Nature Conservancy; 3) prin stabilirea de către populaţia indigenă pentru menţinerea identităţii;
4) prin dezvoltarea de staţiuni biologice (care combină protecţia biodiversităţii şi cercetarea cu
educaţia ecologică) de către universităţi şi alte organizaţii de cercetare.
În prezent, guvernele naţionale sunt cele mai importante forţe în stabilirea şi administrarea
ariilor protejate. Comunitatea conservaţionistă internaţională poate să ajute în stabilirea ghidu-
rilor şi găsirea oportunităţilor pentru conservarea diversităţii biologice, dar în final guvernele na-
ţionale şi locale trebuie să determine priorităţile pentru acestea. Multe ţări sunt în curs sau şi-au
realizat recent Planurile Naţionale de Acţiune pentru Mediu, Planurile Naţionale de Acţiune pen-
tru Biodiversitate sau Planurile de Acţiune pentru Pădurile Tropicale. Guvernele naţionale de-
termină de asemenea tipul de management al parcurilor naţionale, subiect dezbătut pe larg în ca-
pitolele 16 şi 17. Managementul parcurilor naţionale are o importanţă deosebită în asigurarea că
aria protejată actuală îşi îndeplineşte obiectivele şi nu este doar un parc declarat pe hârtie, care
va fi curând degradat şi distrus.
Parteneriatele dintre guvernele ţărilor în curs de dezvoltare de la tropice, organizaţiile inter-
392 Capitolul 14
naţionale şi locale de conservare, băncile multinaţionale şi guvernele ţărilor dezvoltate aduc îm-
preună finanţări, perfecţionări, expertiză ştiinţifică şi managerială menite să favorizeze înfiinţa-
rea de noi arii protejate. Populaţia locală este adesea partener în aceste eforturi de conservare (vezi
Capitolul 19). Societăţile tradiţionale, au stabilit arii protejate pentru menţinerea tehnicilor tra-
diţionale sau doar pentru a conserva terenul pe care trăiesc. Multe din aceste arii protejate au fost
declarate de mai multă vreme şi sunt legate de credinţele religioase ale populaţiei. Astfel de si-
turi sacre concentrează adesea plante şi animale rare, care au dispărut din alte părţi şi cuprind re-
surse cheie cum ar fi izvoare ori bazine hidrografice împădurite. Guvernele naţionale din multe
ţări, incluzând SUA, Canada, Columbia, Brazilia, Australia şi Malaezia, au recunoscut dreptul so-
cietăţilor tradiţionale de a deţine şi administra terenul pe care trăiesc, vânează, şi îl gospodăresc,
deşi în unele cazuri recunoaşterea drepturilor de proprietate a fost rezultatul unor conflicte în jus-
tiţie, în presă şi în teren.
Crearea de noi arii protejate presupune următorii paşi, pe care îi vom examina pe larg în sec-
ţiunile următoare:
1. Identificarea speciilor şi comunităţilor biologice care prezintă cea mai mare prioritate
pentru conservare;
2. Determinarea ariilor care trebuie protejate pentru atingerea priorităţilor de conservare;
3. Relaţionarea noilor arii protejate cu reţeaua de conservare existentă, utilizând tehnici

precum analiza GAP.
Identificarea priorităţilor pentru protecţia biodiversităţii

În lumea noastră aglomerată, cu resurse naturale limitate şi fonduri guvernamentale reduse,
stabilirea de priorităţi pentru conservarea diversităţii biologice este crucială. Deşi unii conserva-
ţionişti susţin că nici o comunitate biologică si nici o populaţie nu este mai importantă decât alta,
realitatea arată că numeroase specii sunt în pericol, iar ele nu deţin resursele necesare pentru a se
salva. Adevărata provocare constă în găsirea de căi pentru minimizarea pierderilor diversităţii bio-
logice într-un mediu cu resurse umane şi financiare limitate. Planificatorii conservaţionişti tre-
buie să adreseze trei întrebări relaţionate cu acest subiect (Johnson, 1995; Rodrigues şi alţii, 2004a;
Shi şi alţii, 2005): Ce este necesar a fi protejat? Unde trebuie să protejăm? Cum să protejăm?
Pentru a răspunde acestor întrebări şi a delimita priorităţile de conservare pot fi utilizate trei cri-
terii:
1. Unicitatea. O comunitate biologică are o prioritate mai mare pentru conservare dacă
este compusă în primul rând din specii endemice rare, decât dacă este compusă din specii co-
mune, larg răspândite. Unor specii li se acordă o valoare mai ridicată de conservare dacă sunt
distincte taxonomic (de exemplu dacă este unica specie dintr-un gen sau familie), decât mem-
brilor unui gen cu multe specii. Similar, o populaţie a unei specii având trăsături genetice de-
osebite, care o disting de alte populaţii ale speciei, poate fi prioritară pentru conservare în faţa
mai multor populaţii tipice.
2. Vulnerabilitatea. Speciile în pericol de extincţie sunt mai interesante decât speciile

care nu sunt ameninţate; astfel, cocorul american (Grus americana), cu circa 340 indivizi, be-
neficiază de mai multă protecţie decât cocorul de dună (Grus canadensis), cu aproximativ
500 000 indivizi. Comunităţile biologice ameninţate cu distrugerea iminentă sunt de aseme-
nea prioritare, cum ar fi pădurea tropicală din Africa de Vest, ecosistemele de zonă umedă din
sud-estul SUA şi alte comunităţi biologice cu numeroase specii endemice şi răspândire re-
dusă. Vulnerabilitatea unei comunităţi biologice poate fi estimată folosind trecutul şi utilizarea
actuală a terenurilor pentru predicţia impactelor viitoare.
3. Utilitatea. Speciile care au o valoare prezentă sau potenţială pentru populaţiei bene-
ficiază de o atenţie mai ridicată pentru conservare decât speciile neutilizate de către popula-
ţie. De exemplu, grâul sălbatic, care are potenţial în dezvoltarea unor noi soiuri îmbunătăţite,
este prioritar faţă de speciile de pe o pajişte care nu sunt cunoscute ca având o valoare eco-
nomică. Comunităţile biologice cu valoare economică mare, cum ar fi habitatele de zonă
umedă costieră, sunt prioritare pentru protecţie faţă de comunităţile cu potenţial redus de va-
lorificare, cum ar fi tufărişurile aride.
Aplicând aceste criterii, dragonul de Komodo (varanul) din Indonesia (Fig. 14.4) este un
exemplu de specie care se regăseşte în toate trei categoriile: este cea mai mare şopârlă din lume
(unicitate); apare numai pe câteva insule mici, aparţinând unei ţări în curs de dezvoltare (vulne-
rabilă); şi prezintă un potenţial uriaş pentru dezvoltarea turismului şi a cercetării ştiinţifice (uti-
litate). Insulele indoneziene care furnizează acest habitat sunt în prezent incluse în Parcul
Naţional Komodo. Un alt exemplu îl constituie Gaţii de Vest, desfăşuraţi paralel cu coasta sud-
vestică a Indiei, acoperiţi de păduri tropicale, care sunt de asemenea prioritare pentru conservare.
Aceste păduri conţin multe specii endemice, incluzând strămoşii unor specii cultivate, cum ar fi
piperul negru (unicitate); numeroase din speciile acestei păduri sunt necesare pentru bunăstarea
locuitorilor satelor (utilitate); pădurile generează servicii de mediu importante în bazinul hidro-
grafic, contribuind la prevenirea inundaţiilor şi producerea de energie electrică pentru regiune (uti-
litate); şi dincolo de toate, aceste păduri sunt ameninţate prin defrişări, incendii provocate de lo-
calnici şi fragmentarea continuă de către activităţile umane (vulnerabilitate).
Stabilirea ariilor ce trebuie protejate

Utilizând cele trei criterii, au fost dezvoltate sisteme de prioritizare atât la nivel naţional cât
şi la nivel internaţional, pentru a conserva speciile şi comunităţile biologice (Redford şi alţii,
2003). Aceste abordări sunt în general complementare.
FIG.14.4 Dragonul de Komodo

(Varanus komodoensis) din
Indonezia este cea mai mare şo-
pârlă din lume. Mulţi turişti vor să
vadă varanii în sălbăticie.
Protejarea acestei specii amenin-
ţate a fost un motiv important pen-
tru înfiinţarea Parcului Naţional
Komodo (foto © Stephen Frink
Collection/Alamy).

394 Capitolul 14
STABILIREA ARIILOR PROTEJATE FUNCŢIE DE SPECIILE ŢINTĂ. O abordare pentru delimitarea

priorităţilor de conservare presupune protecţia speciilor, conservându-se astfel întreaga comuni-
tate biologică. Ariile protejate sunt stabilite adesea pentru a proteja taxoni de interes special, cum
ar fi specii rare, specii cheie, specii cu importanţă culturală. Speciile cărora li se acordă o im-
portanţă deosebită pentru conservare se numesc specii vedetă (Noss şi alţii, 2002). Un tip de spe-
cie vedetă sunt speciile indicator, asociate cu o comunitate biologică ori care întăresc procesele
ecologice dintr-un ecosistem, cum ar fi bufniţa nordică pătată (Strix occidentalis caurina) din nord-
vestul SUA (Fig. 14.5), sau ciocănitoarea cu creastă roşie, din sud-estul SUA. Obiectivul admi-
nistrării siturilor pentru conservarea speciilor indicatoare este de a menţine populaţia şi procesele
din ecosistem în aceeaşi distribuţie (Lawton şi Gaston, 2001; Maes şi Van Dyck, 2005); de exem-
plu, prin protecţia ciocănitorilor cu creastă roşie, ultimele rămase ca urmare a distrugerii habita-
telor, pot fi de asemenea protejate şi pădurile de pin cu frunză lungă din sud-estul SUA.
Un alt tip de specii vedetă sunt speciile fanion, numite şi fauna carismatică sau megafauna
carismatică. Multe parcuri naţionale au fost create pentru a proteja specii fanion, care captează
atenţia publicului, au valoare simbolică, şi sunt cruciale pentru ecoturism. Cât timp protejăm spe-
ciile indicatoare şi cele vedetă, întreaga comunitate, care poate fi constituită din mii de alte spe-
cii, şi procesele asociate din ecosistem, sunt de asemenea protejate. Speciile vedetă şi cele indi-
cator, prin care protecţia se extinde automat asupra altor specii şi comunităţi, sunt cunoscute şi
sub numele de specii umbrelă (Roberge şi Angelstam, 2004). De exemplu, proiectul Tiger, din
India, a început în 1973 după un recensământ care a arătat că tigrul indian este în pericol iminent
de extincţie. Stabilirea a 18 rezervaţii prin proiectul Tiger, combinată cu măsurile stricte de pro-
tecţie, au încetinit declinul rapid al numărului tigrilor şi astfel au fost protejate şi alte comunităţi
biologice ameninţate.
Identificarea arealelor geografice prioritare
este primul pas în dezvoltarea planurilor de su-
pravieţuire pentru specii. Pe continentul ameri-
can, National Heritage Programs şi
Conservation Data Centers, au colectat date des-
pre speciile rare şi ameninţate din toate cele 50
state ale SUA, 9 provincii canadiene şi 14 ţări
ale Americii Latine (Stein şi alţii, 2000). Aceste
informaţii au fost utilizate în delimitarea unor
noi locaţii pentru conservare, care conţin con-
centrări de specii ameninţate ori unde există po-
pulaţii ale unor specii în declin. Un alt program
important este cel al IUCN - Species Survival
Commission Action Plans. Circa 7 000 de cer-
cetători s-au organizat în peste 100 de grupuri de
FIG. 14.5 Bufniţa nordică pătată (Strix occidentalis

caurina) este o specie indicatoare pentru pădurile
seculare nord-vest pacifice, un habitat atractiv pen-
tru resursele sale de lemn. Protejarea bufniţei duce
la protejarea multor altor specii din acelaşi habitat
(foto prin amabilitatea lui John şi Karen
Hollingsworth/ U.S. Fish and Wildlife Service).

specialişti pentru a realiza evaluări şi recomandări pentru mamifere, păsări, nevertebrate, reptile,
peşti şi plante.
STABILIREA ARIILOR PROTEJATE FUNCŢIE DE INDICATORII DIVERSITĂŢII BIOLOGICE. Când nu

sunt disponibile informaţii referitoare la întreaga comunitate biologică, putem folosi o parte din-
tre organisme ca indicatori ai diversităţii biologice ori specii înlocuitoare (Bani şi alţii, 2006). De
exemplu, un sit cu diversitate ridicată a speciilor floristice se caracterizează adesea printr-o di-
versitate mai ridicată de muşchi, melci, păianjeni şi ciuperci (Saetersdal şi alţii, 2003; Bănăduc,
2006) decât spaţiile cu o diversitate redusă a speciilor floristice. Investigarea bazelor de date re-
feritoare la SUA a arătat că protecţia siturilor cu plante ameninţate poate asigura protecţia mul-
tor alte specii ameninţate de animale, dar pe o suprafaţă relativ mică din totalul suprafeţei SUA
(Dobson şi alţii, 1997a).
Oficiul pentru Conservarea Plantelor din cadrul IUCN, a identificat şi descris circa 250 cen-
tre cu biodiversitate ridicată a plantelor, numite Arii Importante pentru Plante (IPA – Important
Plant Areas) (WWF, 2000; Radford, 2004). Bird Life International a identificat aşa numitele Arii
Importante pentru Păsări: locaţii ale speciilor cu areal restrictiv (Tushabe şi alţii, 2006; www.bir-
dlife.org). Până acum au fost identificate 218 locaţii în care trăiesc specii de păsări cu areal res-
trictiv. Multe din aceste locaţii sunt insule sau regiuni montane izolate care includ şi multe spe-
cii endemice de şopârle, fluturi, şi plante, ele fiind astfel prioritare pentru conservare. Analize
ulterioare au evidenţiat că unele Arii Importante pentru Păsări nu se suprapun peste arii protejate
şi din acest motiv necesită măsuri urgente de conservare, pentru prevenirea extincţiei iminente.
Această abordare nu este aplicabilă pentru toate speciile şi în toate spaţiile; de exemplu, estima-
rea bogăţiei plantelor vasculare din ariile protejate ale Italiei a fost considerată a fi o soluţie ine-
ficientă pentru prevenirea dispariţiei spaţiilor cu concentrări de specii de ciuperci (Chiarucci şi
alţii, 2005).
STABILIREA ARIILOR PROTEJATE FUNCŢIE DE CENTRELE BIODIVERSITĂŢII. Utilizând o abor-

dare similară, World Conservation Monitoring Centre, BirdLife International, Conservation
International, World Wildlife Fund şi alte organizaţii au încercat să identifice zonele cheie ale
lumii, care au o diversitate biologică mare, un nivel ridicat al endemicităţii, aflându-se sub ame-
ninţarea extincţiei speciilor şi distrugerii habitatelor - acestea sunt numite puncte fierbinţi pen-
tru conservare (Fig. 14.6, Redford şi alţii, 2003). Utilizând aceste criterii Mittermeier şi alţii (1999)
au identificat 25 de puncte fierbinţi care conţin arealul a 44% din speciile de plante ale lumii, a
28% din speciile de păsări, 30% din speciile de mamifere, 38% din speciile de reptile şi 54% din
speciile de amfibieni, pe numai 1,4% din suprafaţa totală a continentelor (Tabel 14.2). Deoarece
aceste puncte fierbinţi cuprind multe specii cu extindere largă, ele includ circa două treimi din
toate vertebratele planetei (cu excepţia peştilor). Aceste habitate acoperă 17 milioane km2, din care
sunt intacte doar 2 milioane km2, iar protejate doar 888 789 km2 (0,06% din suprafaţa Pământului).
Multe dintre aceste puncte fierbinţi sunt în zonele tropical umede, cum ar fi coasta atlantică
a Braziliei, Regiunea Chocό/Darien/Ecuadorul de Vest, America Centrală, pădurea guineeana din
Africa de Vest, Gaţii de Vest din India, şi regiunea Indo-Burma. Ariile insulare sunt de aseme-
nea incluse printre aceste puncte fierbinţi, regiunea Caraibelor, Madagascar, Sri Lanka, regiunile
Sundaland şi Wallacea din Malaesia şi Indonezia, Filipinele, Noua Caledonie, Noua Zeelandă şi
regiunea Polineziei. Punctele fierbinţi sunt localizate de asemenea în ariile cu două sezoane din
396 Capitolul 14
(A)
Gaţii de Vest Indo-Burma

Caraibe
Filipine
Polinezia
şi Micronezia
Wallacea
Sri
America Centrală S pădurile C Lanka N
din Guineea
Chocó/
Darien/Ecuadorul de vest Sundaland
Anzii tropicali pădurea atlantică Noua Caledonie
din estul Braziliei Madagascar şi insulele
Oceanului Indian
pădurile montane estice
din Kenya şiTanzania
(B)
Caucaz
bazinul
China central-
mediteranean
California sudică
14. Mediterranean
Basin
Cerrado
brazilian
Karoo
centrul regiunea Cape Australia de SV

statului Chile
Noua Zeelandă
FIG. 14.6 (A) 15 puncte fierbinţi ale pădurii tropicale umede, cu endemicitate mare şi multe specii ameninţate
cu extincţia. Ariile încercuite cuprind patru zone insulare în pericol: Caraibe, Madagascar, arhipelagurile mici
din Oceanul Indian şi regiunile Sundaland şi Wallacea. Regiunea Polienzia/Micronezia acoperă un număr
mare de insule ale Oceanului Pacific, inclusiv insulele Hawaii, Fiji, Samoa, Polinezia Franceză şi Marianele.
Literele încercuite indică singurele trei arii extinse rămase cu pădure tropicală intactă: S = America de Sud,
C = Bazinul Congo, N = Noua Guinee. (B) Zece puncte fierbinţi în alte ecosisteme. Aria încercuită repre-
zintă bazinul mediteranean (după Mittermeier şi alţii, 1999).
zona temperată, cum ar fi Bazinul Mediteranean, Regiunea califoniană, partea centrală a statu-
lui Chile, Regiunea Cap din Africa de Sud, regiunea caucaziană şi sud-vestul Australiei. Alte ase-
menea spaţii sunt pădurile uscate şi formaţiile de tip savană din Cerrado brazilian, partea estică
muntoasă a Kenyei şi Tanzaniei, Anzii tropicali şi zona centrală muntoasă a Chinei. Unul dintre
centrele majore ale biodiversităţii la nivel planetar este zona tropicală andină, în care cel puţin
45 000 specii de plante, 1 666 specii de păsări, 414 specii de mamifere, 479 specii de reptile şi
830 specii de amfibieni apar în pădurile tropicale şi în pajiştile situate la altitudini ridicate, pe mai
TABEL 14.2 Comparaţie între douăzeci şi cinci de puncte fierbinţi ale Planetei
Extindere Număr de
iniţială Procentaj Procentaj
14_capitol:1_conbio
(x 1000 km2) rămas protejat Plante Păsări Mamifere
1. Anzii tropicali 1 258 25.0 6.3 45 000 1 666 414

2. Centrul Chile 300 30.0 3.1 3 429 198 56
3. Chocó/Darien/ 261 24.2 6.3 9 000 830 235
Ecuadorul de Vest
05.05.2008
4. Mesoamerica 1 155 20.0 12.0 24 000 1 193 521

5. Regiunea californiană 324 24.7 9.7 4 426 341 145
23:05
6. Caraibe 264 11.3 15.6 12 000 668 164

7. Cerrado brazilian 1 783 20.0 1.2 10 000 837 161
8. Pădurea litorală atlantică din Brazilia 1 227 7.5 2.7 20 000 620 261
9. Pădurea din Guineea 265 10.0 1.6 9 000 514 551
Page 397
10. Karoo 112 27.0 2.1 4 849 269 78

11. Regiunea Cape din Africa de Sud 74 24.3 19.0 8 200 288 127
12. Pădurile montane estice 30 6.7 16.9 4 000 585 183
din Kenya şi Tanzania
13. Madagascar şi insulele 594 9.9 1.9 12 000 359 112
Oceanului Indian
14. Bazinul mediteranean 2 362 4.7 1.8 25 000 345 184
15.Regiunea Caucaz şi estul 500 10.0 2.8 6 300 389 152

Mării Negre
16. Gaţii de Vest şi Sri Lanka 182 6.8 10.4 4 780 528 140
17. Indo-Burma 2 060 4.9 7.8 13 500 1 170 329
18. Munţii din zona 800 8.0 2.1 12 000 686 300
central sudică a Chinei
19.Regiunea insulelor Sundaland 1 600 7.8 5.6 25 000 815 328
20. Regiunea insulelor Wallacea 347 15.0 5.9 10 000 697 201
21.Filipine 301 8.0 1.3 7 620 556 201
22. Polinezia/Micronezia 46 21.8 10.7 6 557 254 16
23. Noua Caledonie 19 28.0 2.8 3 332 116 9
24. Noua Zeelandă 271 22.0 19.2 2 300 149 3
25. sud-vestul Australiei 310 10.8 10.8 5 469 181 54

Sursa: după Mittermeier şi alţii, 1999.

398 Capitolul 14
puţin de 0,025% din suprafaţa continentală a Terrei. Abordarea zonelor fierbinţi a determinat un
larg entuziasm şi finanţări în ultimii ani, şi este interesant să vedem cât de eficientă va fi stabili-
rea obiectivelor de conservare în zonele cu presiune umană intensă asupra biodiversităţii rare şi
valoroase.
Abordarea punctelor fierbinţi poate de asemenea să fie aplicată la nivelul fiecărei ţări (da Silva
şi alţii, 2005; Venevsky şi Venevskaia, 2005). În SUA, punctele fierbinţi pentru specii rare şi ame-
ninţate apar în Insulele Hawai, sud estul Munţilor Apalaşi, Peninsula Florida, Regiunea Death
Valley, Aria Golfului San Francisco, zona de coastă şi centrală a Californiei (Dobson şi alţii, 1997;
Flather şi alţii, 1998; Fig. 14.7). Chiar dacă abordarea punctelor fierbinţi aduce o serie de avan-
taje, este de asemenea important să fie continuată protecţia comunităţilor biologice ameninţate
şi a speciilor endemice care se găsesc în afara acestor arii de mare concentrare (Kareiva şi Marvier,
2003; Stohlgren şi alţii, 2005). Aceasta poate fi făcută prin protecţia unor areale reprezentative
pentru toate biomurile mondiale (Olson şi alţii, 2001), acţiune estimată la 90-330 miliarde do-
lari în următorii 30 de ani (Pimm şi alţii, 2001).
O altă abordare importantă a vizat identificarea a 17 ţări cu megadiversitate (din 230 de state)
care împreună conţin 60-70% din diversitatea biologică a lumii: Mexic, Columbia, Brazilia, Peru,
Ecuador, Venezuela, SUA, Republica Democrată Congo, Africa de Sud, Madagascar, Indonezia,
Malaezia, Filipine, India, China, Papua-Noua Guinee şi Australia. Cel puţin câteva din aceste ţări
sunt posibile ţinte pentru creşterea eforturilor de conservare şi a finanţării internaţionale
(Mittermeier şi alţii, 1997; Shi şi alţii, 2005). O prioritate actuală este de a stabili analize com-
parabile pe puncte fierbinţi pentru ecosistemele marine şi acvatice continentale.
regiunea Golfului San Francisco
Appalaşii sudici
Death Valley
regiunea costieră
şi continentală din Florida
sudul Californiei Panhandle
FIG. 14.7 Cele mai importannte centre ale biodiversităţii din Statele Unite ale Americii, cal-
culate cu ajutorul unui indice ce acordă o pondere mai mare speciilor rare. Insulele Hawaii,
nereprezentate aici, au cea mai mare concentrare de specii rare (după Stein şi alţii, 2000).

STABILIREA ARIILOR PROTEJATE FUNCŢIE DE ECOSISTEMELE ŞI COMUNITĂŢILE PREZENTE. Unii

conservaţionişti susţin că este mai eficientă includerea în activităţile de conservare a comunită-
ţilor şi ecosistemelor decât cea a speciilor (Possingham şi alţii, 2002; Burgman, 2002). Ei consi-
deră că este mai eficient să cheltuieşti 1 milion de dolari pentru protecţia habitatelor şi manage-
mentul ecosistemelor care se autosusţin (pot fi conservate mai multe specii pe termen lung) decât
să cheltuieşti acceaşi sumă de bani pe eforturi intensive de a salva numai o specie, fie ea şi re-
marcabilă (Caseta 14.1). Ecosistemele furnizează populaţiei servicii precum controlul inundaţiilor,
producerea de energie hidroelectrică, spaţiu pentru păşunat animalele domestice, producere de
lemn, vânătoare şi pescuit, recreere. Conservarea ecosistemelor nu protejează numai speciile ci
şi serviciile ecosistemelor, din acest motiv este foarte simplu să demonstrăm valoarea economică
a serviciilor ecosistemelor pentru factorii decizionali şi public (MEA, 2005).
Utilizând această abordare, noile arii protejate trebuie să încerce să se asigure că situri re-
prezentative ale cât mai multor tipuri de comunităţi biologice sunt protejate. Un sit reprezenta-
tiv include specii şi condiţii de mediu caracteristice pentru o comunitate biologică.
Comunităţile biologice variază de la cele virtual neafectate de influenţa umană (cum ar fi co-
munităţile care se găsesc pe fundul oceanelor sau în îndepărtatele păduri amazoniene) la cele care
au fost puternic modificate de către activităţile umane (cum ar fi terenuri agricole, plantaţii fo-
restiere, oraşe, lacuri de acumulare). Chiar şi în cele mai modificate medii antropice pot să existe
şi să se dezvolte resturi ale formelor de viaţă originale; la fel, şi habitatele cu nivel intermediar
de afectare prezintă câteva dintre cele mai interesante provocări şi oportunităţi pentru conserva-
rea diversităţii biologice deoarece ele ocupă adesea suprafeţe foarte ridicate. O parte considera-
bilă din diversitatea biologică poate rămâne pentru scurt timp în păduri defrişate selectiv, oceane
şi mări exploatate intensiv prin pescuit, păşuni utilizate de către crescătorii de animale domes-
tice (Chapman şi alţii, 2000).
Determinarea acestor arii ale lumii care au nevoie urgentă de protecţie suplimentară este cri-
tică. Spre astfel de arii trebuie orientate resursele, cercetarea şi publicitatea (Nias, 2001). O ana-
liză a 13 biomuri continentale majore (tipuri de ecosisteme legate prin structură şi caracteristici
de vegetaţia lor, fiecare dintre ele susţinând o comunitate biologică unică) arată că suprafaţa ha-
bitatelor protejate şi procentul habitatelor înlocuite de alte utilizări poate varia semnificativ (Fig.
14.8). Bazându-ne pe aceste informaţii, probabil cea mai mare prioritate pentru conservare este
creşterea suprafeţei protejate pajiştilor temperate, pădurilor mediteranene şi pădurilor tropicale
uscate, deoarece aceste comunităţi biologice se află sub o ameninţare semnificativă şi numai un
mic procent dintre ele sunt protejate (Hoekstra şi alţii, 2004). Prioritatea cea mai mică pentru noile
arii protejate trebuie să fie tundra, pădurile boreale şi pajiştile montane.
STABILIREA DE ARII PROTEJATE ÎNTR-O PERIOADĂ SCURTĂ DE TIMP. În general noile arii pro-
tejate trebuie să cuprindă comunităţi biologice care sunt bogate în specii endemice, cu extindere
bine definită şi comunităţi biologice slab reprezentate în alte arii protejate. Aceste comunităţi bio-
logice trebuie să adăpostească specii ameninţate şi resurse ce pot fi utilizate de către oameni, cum
ar fi specii cu potenţial de utilizare în agricultură sau industria farmaceutică ori serviciile eco-
sistemelor uşor de accesat de către populaţie. Uneori taxonomişti care colectează plante, animale
şi alte specii pentru colecţiile muzeistice pot obţine date despre speciile şi comunităţile în care
acestea trăiesc (van Gemerden şi alţii, 2005). Din păcate, azi nu există astfel de date sau acestea
sunt incomplete. O abordare pentru suplinirea lipsei de date este de a organiza grupuri de bio-
400 Capitolul 14
Pajişti temperate,
savane şi tufărişuri
Păduri mediteraneene,
rarişti şi tufărişuri
Păduri de foioase uscate

Păduri de foioase
şi păduri mixte
Păduri de conifere
Păduri de foioase umede

Pajişti, stepe şi
tufărişuri tropicale şi
subtropicale
inundabile
Tufărişuri
xerofile
montane
Păduri temperate
de conifere
Pădure boreală/taiga
Habitat transformat
Habitat protejat
Tundra
0 10 20 30 40 50
f bi l i (%)
FIG. 14.8 Suprafaţa de habitate naturale transformată şi procentul din suprafaţa totală
protejată pentru 13 biomuri majore. Este prezentat de asemenea şi raportul C:P, supra-
faţa transformată raportată la suprafaţa protejată (după Hoekstra şi alţii, 2004).

CASETA 14.1- CIOCĂNITOAREA CU CIOC DE FILDEŞ ŞI

VALOAREA NEAŞTEPTATĂ A ARIILOR PROTEJATE
“Rapoartele despre sfârşitul meu sunt foarte exagerate” (Mark Twain)
Stabilirea de arii protejate are ca de fildeş, a doua ca mărime la nivel

efect conservarea unei largi varietăţi a mondial, a fost un eveniment media
diversităţii biologice, incluzând mii de major, fiind cap de afiş la nivel mondial.
specii, variaţia lor genetică şi procesele Oamenii au căutat în America de Nord
ecosistemelor din comunităţile biolo- şi Cuba fără succes pentru găsirea păsă-
gice. Ţinând cont de extinderea largă a rii remarcabile mai mult de jumătate de
diversităţii biologice, nu este deloc sur- secol. A fi găsită în final în viaţă după ce
prinzător că se fac noi descoperiri în a fost declarată extinctă, este un lucru
ariile protejate existente. Una dintre cele miraculos.
mai surprinzătoare descoperiri din ulti- Declinul cicocănitorii cu cioc de fil-
mii ani a fost făcută în Refugiul naţional deş s-a datorat defrişărilor extensive a
de viaţă sălbatică Cache River, din par- pădurilor seculare, care s-au desfăşurat
tea central-sudică a SUA. Această arie în sud-estul SUA în decursul anilor
protejată a fost stabilită în 1982 când 1870. Fiecare pereche necesită un teri-
Nature Conservancy a cumpărat 153,8 toriu de 6 000 - 8 000 ha, iar buturugile
ha teren din pădurea mlăştinoasă în spe- imense din pădure sunt absolut nece-
ranţa conservării zonei umede. Această sare pentru ca populaţia să supravieţu-
mică porţiune de teren a devenit prima iască. În Cuba, un alt habitat al ciocăni-
achiziţiei a noilor refugii de viaţă sălba- torii cu cioc de fildeş, a fost defrişat
tică, fiind urmate de numeroase schim- pentru culturile de trestie de zahăr. În
buri de terenuri au urmat pentru a crea plus, între 1800 şi 1900, multe din
pe mai mult de 50 000 ha spaţii sigure, aceste păsări au fost împuşcate, împăiate
în Big Woods din Arkansas. şi transformate în trofee sau specimene
20 de ani mai târziu, în februarie pentru colecţionari şi naturalişti. În
2004, Gene Sparling, un naturalist ama- 1939, numărul total al ciocănitorilor cu
tor, se plimba cu caiacul în Refugiul na- cioc de fildeş rămase era estimat la circa
ţional de viaţă sălbatică Cache River, 22. Includerea lor pe lista speciilor ame-
unde el spunea, în mod justificabil, că a ninţate în 1976 a fost mai mult un act de
văzut o fantomă. Era o ciocănitoare dorinţă decât o tentativă serioasă de a
foarte mare cu penaj alb şi negru, creastă promova managementul speciilor, ni-
proeminentă şi un cioc foarte mare, alb. meni nemai raportând că a văzut această
Sparling a identificat pasărea ca fiind pasăre timp de 23 de ani, motiv pentru
ciocănitoarea cu cioc de fildeş care mulţi biologi au considerat-o ex-
(Campephilus principalis), o specie care tinctă.
nu a mai fost văzută de 60 de ani şi care Noi ştim acum că Refugiul naţional
mulţi ani a fost considerată extinctă. pentru viaţa sălbatică Cache River in-
Ornitologii au confirmat identificarea clude, în totalitate întâmplător, ultima
iniţială (Fitzpatrick şi alţii, 2005).
continuare
Redescoperirea ciocănitorii cu cioc

402 Capitolul 14

descoperi câte ciocănitori cu
cioc de fildeş există.
Managementul habitatelor şi
grupul de conservationişti
evaluează şi recomandă op-
ţiunile de management pen-
tru refugiu, şi identifică ha-
bitatele prezente şi viitoare
ale ciocănitorii cu cioc de
fildeş. Programul Corridor
of hope este un parteneriat
public - privat, incluzând ce-
tăţeni şi deţinători de tere-
nuri, care susţin protecţia
Ciocănitoarea cu cioc de fildeş trăieşte în pădurile aluviale
izolate. Această pictură, creată de un artist ce nu a văzut ni- ciocănitorilor în Big Woods,
ciodată specia în sălbăticie, a fost utilizată pe un timbru în din Arkansas.
vederea creării unui puternic suport pentru conservare (prin
amabilitatea lui Larry Chandler, www.ivory-bill- Acum câteva decenii
woodpecker.com). această specie era presupusă
a fi extinctă, în prezent fiind
populaţie rămasă a acestei specii, necu- din nou speranţe de revitali-
noscută managerilor parcului timp de zare a populaţiilor acesteia. Cât timp
20 de ani. Fără protecţie, defrişările şi populaţia curentă este protejată în refu-
fragmentarea habitatelor ar fi dus la dis- giul de viaţă sălbatică, ea se va putea ex-
pariţia speciei. tinde, iar în câţiva ani va fi capabilă să
După redescoperirea acestei specii, treacă şi în pădurile secundare din apro-
o echipă de cercetători împărţită în trei piere. Acum este vital să protejăm aceste
grupuri de lucru, au supervizat conser- păduri pentru ca populaţia actuală să su-
varea ei. Grupul de biologi s-a axat pe pravieţuiască şi să se extindă.
investigaţii de istorie naturală, analiza Redescoperirea ciocănitorii cu cioc de
viabilităţii populaţiei şi evaluarea noilor fildeş arată importanţa stabilirii de arii
tehnici de monitorizare. Unul dintre cele protejate şi validează decenii de muncă
mai importante obiective este cel de a de conservare.
logi pentru a aduna cunoştinţele lor colective şi identifica locaţiile care trebuie protejate (Groves,
2003). Echipele de biologi pot de asemenea să rezolve problemele legate de cunoaşterea defici-
tară a unor zone făcând inventarul speciilor. Acolo unde deciziile referitoare la limitele ariilor pro-
tejate au fost luate în grabă, biologii sunt chemaţi să realizeze evaluarea rapidă a diversităţii bio-
logice, cunoscută de asemenea ca Plan de Evaluare Rapidă (REP – Rapid Evaluation Plan), care
presupune cartarea vegetaţiei, realizarea listei speciilor, identificarea taxonilor cu rol special, es-
timarea numărului total de specii, găsirea de specii noi şi a caracteristicilor de interes deosebit.
Altă cale de a rezolva problema lipsei de date este legată de fundamentarea deciziilor pe prin-
cipiile generale ale ecologiei şi conservării diversităţii biologice, descrisă pe larg în capitolul 15.
De exemplu, un sistem de parcuri naţionale poate include zone cu gradienţi altitudinali care cu-
prind diverse habitate; aceste arii protejate mari se impune a fi direcţionate spre protejarea spe-
ciilor carismatice de talie mare, de interes public şi turistic; ele trebuie să protejeze habitate re-
prezentative din diferite zone şi arii biogeografice, caracterizate prin numeroase specii endemice.
ZONELE SĂLBATICE. Zonele sălbatice reprezintă o altă prioritate pentru stabilirea noilor arii
protejate. Acestea sunt puţin transformate antropic, au densitate redusă a populaţiei umane, nu sunt
prielnice pentru dezvoltare în viitorul apropiat şi sunt unicele locuri de pe Pământ unde pot să su-
pravieţuiască marile mamifere în sălbăticie. Aceste zone sălbatice pot servi ca elemente de con-
trol, aratând care dintre comunităţile naturale sunt dependente de o influenţă antropică minimă.
De exemplu, marile zone sălbatice din Rezervaţia Chiang Tang, Podişul Tibet, trebuie să conserve
populaţiile în declin ale iacului sălbatic (Bos grunniens), afectate de vânătoare, degradarea ha-
bitatelor şi hibridizarea cu iacul domesticit (Schaller şi Wulin, 1996). În SUA, iniţiatorii proiec-
tului Wildlands, un grup privat de politică conservaţionistă, au susţinut managementul tuturor eco-
sistemelor pentru a conserva populaţiile viabile ale marilor carnivore cum ar fi urşii grizzly, lupii
şi felinele mari (Noss, 2003). În Europa, au fost făcute eforturi pentru a proteja Pădurea
Bialowieza, o suprafaţă de 1 600 km2 de pădure seculară virgină, situată la graniţa dintre Polonia
şi Belarus (Wesolowski, 2005).
Au fost identificate trei mari zone sălbatice tropicale, ocupând 6,3% din suprafaţa emersă a
Terrei, pentru ele stabilindu-se priorităţi de conservare (Fig. 14.6A) (Mittermeier şi Mittermeier,
2003). Este important să evidenţiem că şi aşa numitele zone sălbatice au avut o lungă istorie a
ocupării antropice, structura pădurii, densitatea plantelor şi animalelor fiind afectată de activita-
tea umană. Următoarele trei mari zone sălbatice de păduri tropicale sunt în pericol de degradare:
• America de Sud. În sudul Guyanelor, sudul Venezuelei, nordul Braziliei, Columbia, Ecua-
dor, Peru şi Bolivia există un arc de zone sălbatice conţinând păduri tropicale, formaţiuni ve-
getale de tip savană, şi munţi, cu densitate medie a populaţiei. Principala ameninţare asupra
acestei zone sălbatice este dezvoltarea reţelei moderne de drumuri, care va facilita defrişările,
migraţia şi agricultura (vezi Capitolul 20). Experienţa a arătat că această dezvoltare va con-
duce la incendierea pădurilor şi implicit la apariţia proceselor de degradare.
• Africa. O suprafaţă mare din Africa Ecuatorială, care se găseşte în bazinul hidrografic al
fluviului Congo, este caracterizată printr-o densitate redusă a populaţiei umane şi prin habi-
tate relativ neafectate. Aici includem zone din Gabon, Republica Congo şi Republica De-
mocratică Congo. Războaiele şi lipsa controlului guvernamental împiedică activităţile
eficiente de conservare în multe regiuni, dar reduc şi presiunea prin dezvoltare.
• Noua Guinee. Insula Noua Guinee reprezintă cea mai mare întindere de pădure neafec-
tată din regiunea Asia Pacific, în ciuda impactului defrişărilor, mineritului şi programelor de
control al migraţiei (în special în provincia situată în vestul insulei, care aparţine Indoneziei,
Papua de Vest). Jumătatea estică a insulei aparţine naţiunii independente Papua-Noua Gui-
nee, care are 5,9 milioane locuitori, pe 450 000 km2, pe când Papua de Vest are o populaţie
de peste 2 milioane locuitori pe 345 670 km2. Mari întinderi de pădure apar de asemenea pe
Insula Borneo, dar defrişările, plantaţiile agricole, creşterea populaţiei şi dezvoltarea reţele-
lor de transport au redus rapid suprafaţa de păduri neafectate antropic.
O problemă pentru conservare este că zonele sălbatice funcţionează ca un magnet pentru po-

404 Capitolul 14
pulaţia fără terenuri din alte zone. Aceste arii adăpostesc în prezent peste 75 milioane de locui-
tori (1,3% din populaţia Globului pe o suprafaţă de 6,3% din suprafaţa acestuia), dar rata de creş-
tere a populaţiei este de 3,1% pe an, dublă faţă de rata existentă la nivel mondial, datorită în mare
parte imigraţiei (Cincotta şi alţii, 2000).
Reţelele de arii protejate

Odată stabilite priorităţile de protecţie, resursele şi personalul pot fi eficient direcţionate către
ariile de conservare cele mai importante. Prioritizarea trebuie să reducă tendinţa agenţiilor de fi-
nanţare, organizaţiilor conservaţioniste şi trusturilor de terenuri de a se concentra pe câteva lo-
caţii, în care să deruleze proiecte cu profit mare. Decizia Fundaţiei MacArthur, una dintre cele
mai importante surse de finanţare private pentru activităţile de conservare, de a se concentra pe
diferite arii ale lumii pentru câţiva ani (abordarea reflectorului mobil) este un indicator important
al tendinţei de concentrare a resurselor pe câteva spaţii bine cunoscute, cum ar fi Costa Rica,
Panama şi Kenya.
Un pas suplimentar este de a relaţiona ariile protejate noi cu cele existente, pentru a crea re-
ţele de arii protejate, în care diversitatea biologică este protejată mai eficient prin includerea tu-
turor tipurile majore de ecosisteme în reţea. Aceste tipuri de ecosisteme trebuie să includă atât
ecosistemele care nu sunt afectate de activitatea antropică cât şi pe cele care sunt administrate sau
dominate de activităţile antropice, cum ar fi plantaţiile forestiere şi păşunile.
Analiza GAP
O modalitate de a determina eficienţa programelor de conservare a comunităţilor şi ecosis-
temelor este compararea priorităţilor de conservare a biodiversităţii cu ariile protejate existente
şi propuse (Fig. 14.9). Comparaţia poate identifica lacunele în conservarea biodiversităţii, care
trebuie a fi incluse în noile arii protejate. În trecut, această tehnică a fost folosită informal pen-
tru stabilirea parcurilor naţionale în diferite regiuni cu comunităţi biologice distincte (Shafer, 1999).
În prezent este utilizat în proiectarea noilor arii protejate, un proces eficient de planificare a con-
servării, numit analiza gap (gap = gol) (Margules şi Pressey, 2000; Blamford, 2003; Brooks şi
alţii, 2004; Dietz şi Czech, 2005; Riemann şi Ezcurra, 2005). Fiecare arie protejată identificată
prin analiza gap creşte biodiversitatea reţelei de arii protejate din care face parte. Analiza gap se
implementează astfel:
1. Datele sunt prelucrate pe specii, ecosisteme şi caracteristici fizice ale regiunii, iar ra-
portarea se face uneori pe unităţi de conservare. Pot fi de asemenea incluse în analiză şi in-
formaţiile despre densitatea populaţiei şi factorii economici;
2. Sunt identificate obiectivele de conservare funcţie de dimensiunea suprafeţei ocupată

de fiecare ecosistem sau de numărul de indivizi ai speciilor rare ce trebuie protejate;
3. Ariile protejate existente sunt verificate pentru a determina ce este protejat şi ce nu

(identificarea lacunelor în acoperire);
4. Sunt identificate noi arii pentru a ajuta la îndeplinirea obiectivelor de conservare fixate
(umplerea lacunelor);
Realizarea de analize a Realizare de hărţi

rezervaţiilor existente ale ecosistemelor originale
şi identificarea lipsurilor şi utilizarea prezentă a
de identificare terenurilor
Identificarea speciilor
prioritare şi localizarea pe
hartă a populaţiilor
Identificarea Input ale experţilor sau
arealelor candidate agenţiilor guvernamentale
Interpretarea bazelor de
date ale biodiversităţii,
unităţilor ecologice
şi identificarea lipsurilor
de informaţii Prioritizarea
arealelor candidate
Monitorizarea şi
managementul arealelor Evaluarea de teren
arealelor candidate
Iniţierea proceselor
economice şi politice Selectarea arealelor
pentru stabilirea de noi care vor intra în
arii protejate sistem
FIG. 14.9 Modelul analizei gap
(după Groom şi alţii, 2006).
5. Se declară legal aceste arii suplimentare, se realizează şi implementează planul de ma-

nagement al fiecărei noi arii protejate;
6. Noile arii de conservare sunt monitorizate pentru a determina dacă îndeplinesc obiec-
tivele declarate. Dacă nu, planul de management poate fi schimbat sau pot fi delimitate arii
suplimentare de conservare pentru îndeplinirea obiectivelor.
Analiza gap a fost aplicată pentru detalierea înregistrărilor din recensămintele păsărilor din
Marea Britanie şi identificarea siturilor potenţial a fi integrate în arii protejate noi (Williams şi
alţii, 1996). Utilizând 170 098 înregistrări ale zonelor de reproducere a 218 specii de păsări, lo-
calizate în 2 827 celule de recensământ (fiecare are 10 X 10 km), care acoperă toată Marea Britanie,
au fost analizate trei posibile sisteme de rezervaţii, pentru a se stabili abilitatea lor de a proteja
siturile de reproducere pentru păsările britanice. Fiecare reţea include numai 5% din celulele grid
de recensământ, reprezentând numai 5% din suprafaţa Marii Britanii. Aceste trei sisteme au fost
create prin: 1. protejarea punctelor fierbinţi, de concentrare a păsărilor, care conţin cele mai multe
specii; 2. protejarea punctelor fierbinţi ale speciilor rare (endemisme cu areal restrâns); 3. prote-
jarea unor noi arii, în care fiecare nouă celulă adăugată conţine una sau mai multe specii în plus.
Rezultatele acestei analize arată că atât timp cât selectăm speciile din punctele fierbinţi, vom avea
un număr mai ridicat de specii pe celula de recensământ, dar nu vor fi protejate circa 11% din spe-
ciile rare ale Marii Britanii. În contrast, selectând arii noi protejăm toate speciile de păsări, me-
todă care este probabil cea mai eficientă strategie de conservare. Această abordare poate fi im-
plementată pentru mamifere, plante, comunităţi biologice unice sau alte componente ale
406 Capitolul 14
biodiversităţii. Avantajul acestei abordări este că fiecare arie protejată suplimentară adaugă ceva
la totalul diversităţii biologice protejate (Cabeza şi Moilanen, 2001; Cowling şi Pressey, 2003).
Aceste abordări teoretice sunt privite ca fiind neaplicabile de administratorii de terenuri, care sunt
preocupaţi cu problemele de asigurare a resurselor, cum ar fi creşterea fondurilor, relaţiile cu pu-
blicul, dezvoltarea de planuri de management şi negocierea utilizării resurselor de către comu-
nităţile locale şi nu de dezvoltarea de noi arii protejate.
La scară internaţională, oamenii de ştiinţă au comparat distribuţia speciilor ameninţate şi ariile
protejate (Brooks şi alţii, 2004). Proiectul Global Gap Analysis ne ajută să determinăm cât cu-
prind efectiv ariile protejate din populaţia de vertebrate a planetei (Rodrigues şi alţii, 2004 a,b,;
Brooks şi alţii, 2004; Ricketts şi alţii, 2005). Studiul compară distribuţia a 11 633 specii de ma-
mifere, păsări, amfibieni, ţestoase de mare şi de uscat cu distribuţia ariilor protejate pe Glob, iden-
tificând 1 424 specii neprotejate, adică specii care nu benefieiază de protecţie prin arii protejate
în arealul lor. Rezultatul este că 804 din speciile neprotejate (gap species) sunt ameninţate cu ex-
tincţia. Din toate grupurile, amfibienii au fost cel mai puţin protejaţi. Un alt studiu a cartografiat
arealele speciilor de plante şi animale în pericol iminent de extincţie şi locurile de mare interes
care necesită protecţie imediată (Fig.14.11) (Rickets şi alţii, 2005).
Analiza gap poate fi de asemenea aplicată pentru tipurile majore de biomuri. La nivel global,
peste 40% din biomurile majore cum ar fi pajiştile temperate, pădurile şi tufărişurile de tip me-
diteranean, pădurile uscate tropicale şi pădurile de foioase temperate, au fost transformate, prin
agricultură şi silvicultură; mai puţin de 10% din suprafaţă acestor habitate ameninţate este în pre-
zent protejată (Hoekstra şi alţii, 2004). Pajiştile montane şi pădurile de conifere temperate sunt
bine protejate, şi astfel sunt mai puţin ameninţate. Pădurile tropicale umede sunt printre cele mai
bine protejate biomuri, nefiind transformate în terenuri cu alte utilizări.
Alte exemple de analize gap la nivel local (Szaro şi Johnston, 1996) compară hărţile vegeta-
ţiei din California cu ariile protejate. Rezultatele arată că mai mult de 95% din habitatele alpine
şi subalpine sunt incluse în arii protejate, chiar dacă în aceste habitate sunt relativ puţine comu-
nităţi de plante rare. În contrast, este protejată mai puţin de 10% din diversitatea biologică din cha-
parral, pajişti şi tufărişuri costiere (Fig.14.10). Eforturile de conservare au fost eficiente în men-
600
chaparral
500
pajişti
400
Apariţia de plante rare
tufărişuri de coastă păduri

subalpine de
300
conifere
tufărişuri FIG. 14.10 În California majoritatea plantelor
rarişti alpine
200 rare apar în comunităţi situate la altitudini
joase (precum chapparalul, pajiştile şi tufări-
tufărişuri deşertic şurile de coastă), care sunt protejate pe mai
păduri de puţin de 10% din suprafaţă. În schimb, co-
100 păduri Pinus munităţile de la altitudini mari (comunităţile al-
de brad contorta
pine, subalpine, pădurile de pin) sunt prote-
jate pe 80% din suprafaţa lor, deşi aici apar
0 20 40 60 80 100 mai puţine plante rare (după Szaro şi
Arii protejate (% suprafaţă totală)
Johnston, 1996).

14_capitol:1_conbio
Fără protecţie legală

Protecţie legală
parţială sau totală
05.05.2008
23:05
Page 407

FIG. 14.11 În 595 de situri din întreaga lume, 794 specii de plante şi animale sunt ameninţate cu dispariţia. Multe din aceste
specii se întâlnesc în prezent în locuri fără protecţie legală, în timp ce altele au o protecţie legală parţială sau totală (după
Ricketts şi alţii, 2005).

408 Capitolul 14
Tip
de vegetaţie
Distribuţia speciilor A
de animale
în pericol
C
B
Arii protejate
A
Hărţi suprapuse
ce indică golurile
de protecţie
B
C
FIG. 14.12 Sistemele Informaţionale Geografice (GIS) oferă o metodologie pen-

tru integrarea unei mari varietăţi de date pentru analiză şi prezentarea rezultate-
lor sub formă de hărţi. În acest exemplu, tipul de vegetaţie, distribuţia speciilor ame-
ninţate de animale şi ariile de conservare sunt suprapuse pentru a evidenţia ariile
ce au nevoie de protecţie suplimentară. Suprapunerea hărţilor demonstrează că
specia A este predominant distribuită în zone de conservare, specia B are o pro-
tecţie limitată, iar specia C se află în întregime în afara ariilor protejate (după Scott
şi alţii, 1991).
ţinerea câtorva tipuri de habitate, dar altele au fost virtual ignorate, în special acolo unde com-
petiţia cu utilizatorii de terenuri conduce la conflicte.
Brazilia amanzoniană a pierdut deja circa 10% din pădurea iniţială şi continuă să piardă din
ce în ce mai mult în fiecare an (Fearnside şi Ferraz, 1995). Stabilirea de noi arii protejate este o
prioritate urgentă, deoarece numai 2,7% din Amazonia (13 milioane de ha) sunt în prezent arii
protejate, iar planurile viitoare îşi propun să crească acest procent la numai 3,3%. O analiză gap
a Amazoniei demonstrează că 10 din 38 tipuri de vegetaţie distincte din regiune nu sunt repre-
zentate în arii protejate. Au fost propuse o serie de arii protejate mari, suficiente pentru a proteja
reprezentanţi ai fiecărui tip de vegetaţie şi populaţii viabile din toate speciile.
Sistemele Informaţionale Geografice (GIS) reprezintă cea mai nouă tehnică de dezvoltare
a analizei gap, utilizând calculatoarele pentru integrarea abundenţei de date despre mediile na-
turale cu informaţiile despre distribuţia speciilor (Stokes şi Morrison, 2003; Cantu şi alţii, 2004).

Analizele GIS fac posibilă evidenţierea ariilor critice care trebuie incluse în arii protejate şi ariile
care trebuie evitate de către proiectele de dezvoltare. Abordarea GIS presupune stocarea, expu-
nerea şi manipularea mai multor tipuri de date reprezentate cartografic cum ar fi tipul de vege-
taţie, climat, soluri, topografie, geologie, hidrologie, distribuţia speciilor, aşezări umane şi utili-
zarea resurselor (Fig. 14.12). Această abordare poate surprinde corelaţiile dintre elementele
biotice şi abiotice ale peisajului, să ajute crearea parcurilor cu o diversitate de comunităţi biolo-
gice şi chiar să evidenţieze siturile care suportă specii protejate şi rare. Aerofotogramele şi im-
aginile satelitare sunt surse suplimentare de date pentru analizele GIS, ele putând evidenţia mo-
dele de structură şi distribuţie a vegetaţiei, la scara locală şi regională (Turner şi alţii, 2003). În
particular, o serie de imagini luate de-a lungul timpului pot evidenţia modele ale fragmentării şi
destructurării habitatelor care necesită o atenţie deosebită. Aceste imagini pot să ilustreze politi-
cile guvernamentale curente care nu funcţionează şi este necesar a fi schimbate.
O abordare ambiţioasă de aplicare a GIS este Proiectul Interior Columbia Basin Ecosystem
Management, care s-a focalizat pe analiza ecosistemelor, biodiversităţii şi factorilor socio-eco-
nomici din bazinul hidrografic Columbia, din estul M. Cascade (Mc Lean, 1995; www.ic-
bemp.gov). Peste o sută de specialişti din Biroul SUA al Managementului Terenurilor, Serviciul
Forestier şi alte agenţii au digitizat 10 000 de hărţi care acoperă 600 000 km2, incluzând 100 de
layere cu informaţie. Terminate în 2003, aceste hărţi GIS au fost folosite în Strategia Bazinului
Columbia, un plan de management care se referă la toate necesităţile regiunii: de conservare a spe-
ciilor ameninţate, cum ar fi Strix occidentalis caurina, protejarea crescătoriilor de somon şi păs-
trăv, menţinerea industriei lemnului şi facilitarea dezvoltării economiei locale.
Bani, L., D. Massimino, L. Bottoni şi R. Massa. 2006. A multiscale method for selecting indicator species and
priority conservation areas: a case study for broadleaved forests in Lombardy, Italy. Conservation Biology 20: 512–
526
DeFries, R., A. Hansen, A. C. Newton şi M. C. Hansen. 2005. Increasing isolation of protected areas in trop-
ical forests of the past twenty years. Ecological Applications 15: 19–26.
Dietz, R. W. şi B. Czech. 2005. Conservation deficits for the continental United States: an ecosystem gap
analysis. Conservation Biology 19: 1478–1487.
Groves, C. R. 2003. Drafting a Conservation Blueprint: A Practitioner’s Guide to Planning for Biodiversity.
Island Press, Washington, D.C.
Higgins, J. V., M. T. Bryer, M. L. Khoury şi T. W. Fitzhugh. 2005. A freshwater classification approach for
biodiversity conservation planning. Conservation Biology 19: 432–445.
Kareiva, P. şi M. Marvier. 2003. Conserving biodiversity coldspots: recent calls to direct conservation fund-
ing to the world’s biodiversity hotspots may be bad investment advice. American Scientist 91: 344–351.
Lindholm, J. şi B. Barr. 2001. Comparison of marine and terrestrial protected areas under federal jurisdiction
in the United States. Conservation Biology 15: 1441–1444.
Lourie, S. A. şi A. C. J. Vincent. 2004. Using biogeography to help set priorities in marine conservation. Con-
Margules, C. R. şi R. L. Pressey. 2000. Systematic conservation planning. Nature 405: 243–253.
Mittermeier, R. A., N. Myers, P. R. Gil şi C. G. Mittermeier. 1999. Hotspots: Earth’s Richest and Most En-
dangered Terrestrial Ecoregions. Cemex/Conservation International and the University of Chicago Press, Chicago.
Rabinowitz, A. 2000. Jaguar. One Man’s Struggle to Establish the World’s First Jaguar Preserve. Island Press,

410 Capitolul 14
Covelo, CA.
Redford, K. H., P. Coppolillo, E. W. Sanderson, G. A. B. Da Fonseca, E. Dinerstein, C. Groves şi alţii, 2003.
Mapping the conservation landscape. Conservation Biology 17: 116–131.
Roberge, J. M. şi P. Angelstam. 2004. Usefulness of the umbrella species concept as a conservation tool. Con-
servation Biology. 18: 76–85.
Rodrigues, A. S. L., H. R. Akçakaya, S. J. Andelman, M. I. Bakarr, L. Boitani, T. M. Brooks şi alţii, 2004a.
Global gap analysis: Priority regions for expanding the global protected-area network. BioScience 54:1092–1100.
Shafer, C. L. 1999. History of selection and system planning for U.S. natural area national parks and monu-
ments: beauty and biology. Biodiversity and Conservation 8: 189–204.


CAPITOLUL 15
PROIECTAREA REŢELELOR DE ARII

PROTEJATE


Proiectarea reţelelor de arii protejate 415
n acest capitol vor fi examinate câteva din problemele care apar în proiectarea ariilor pro-
Î tejate. Acestea sunt în mod curent investigate de către conservationişti, care stabilesc cele
mai bune metode pentru înfiinţarea ariilor protejate şi a reţelelor de arii protejate. Deşi
reţelele de parcuri şi arii de conservare sunt create adesea într-un mod aleatoriu, depinzând de dis-
ponibilitatea fondurilor şi a terenurilor, o parte considerabilă a literaturii ecologice este dedicată
dezvoltării celor mai eficiente căi pentru proiectarea reţelelor de arii de conservare, menite să pro-
tejeze o cât mai largă diversitate biologică dintr-un teritoriu (Shafer, 1990, 1997; Pressey şi alţii,
1993, 2003; Poiani şi alţii, 2000). Astfel de reţele sunt necesare pentru că multe arii protejate tre-
buie să conserve exemplare din toate speciile şi comunităţile biologice, ceea ce este virtual im-
posibil.
Mărimea şi localizarea ariilor protejate din întreaga lume sunt adesea determinate de distri-
buţia populaţiei umane, valoarea potenţială a terenurilor, eforturile politice ale cetăţenilor inte-
resaţi de conservare şi de factorii istorici (Newburn şi alţii, 2005; Armsworth şi alţii, 2006). În
ţările dezvoltate, abilitatea grupurilor private de conservaţionişti şi a departamentelor guverna-
mentale de a creşte disponibilitatea fondurilor pentru cumpărarea de terenuri este adesea un fac-
tor important în delimitarea ariilor protejate.
În multe cazuri, terenurile sunt alese pentru a fi protejate deoarece ele nu au nicio valoare co-
mercială imediată, fiind numite pământuri nedorite (Pressey, 1994; Scott şi alţii, 2001). Cele mai
mari arii protejate naturale apar de obicei în zone în care trăiesc câţiva locuitori, unde terenul este
considerat neproductiv sau izolat pentru dezvoltarea agriculturii, silviculturii, dezvoltării urbane
ori a altor activităţi umane. Astfel de exemple sunt tufărişurile sclerofile de pe solurile sărace în
nutrienţi din Parcul Naţional Bako, Malaezia; stâncăriile din parcurile elveţiene; imensele deşerturi
din parcurile naţionale din sud-vestul SUA; şi un milion km2 de terenuri federale din Alaska, cu-
prinzând formaţiuni montane şi de tundră. În alte cazuri, micile rezervaţii au fost înfiinţate în spa-
ţiile urbane cu costuri foarte mari. Multe dintre ariile protejate din zonele metropolitane ale
Europei si Americii de Nord au fost formal stabilite de către cetăţenii bogaţi şi regalitate. În par-
tea central vestică a SUA, un număr de rezervaţii naturale de preerie sunt situate în lungul fos-
telor căi ferate şi în zone cu o istorie deosebită.
În contrast cu abordarea oportunistă şi aleatoare, au fost dezvoltate o serie de modele ce des-
criu căi eficiente de utilizare a fondurilor pentru optimizarea protecţiei diversităţii biologice
(Haight şi alţii, 2002; Balmford, 2003). În stabilirea noilor arii protejate, conservaţioniştii trebuie
să ia în considerare cei patru R ai proiectării reţelelor de arii protejate (Groves, 2003):
Reprezentativitate. O arie protejată trebuie sa conţină cât mai multe aspecte ale biodiver-
sităţii (specii, populaţii, habitate etc.);
Rezistenţă. O arie protejată trebuie să fie suficient de bine administrată pentru a menţine
toate aspectele biodiversităţii în condiţii de sanogeneză favorabile pentru un viitor previzi-
bil;
Redundanţă. O reţea de arii protejate poate include destule exemple din fiecare aspect al
biodiversităţii pentru a asigura existenţa pe termen lung a unităţii în faţa viitoarelor incerti-
tudini şi ameninţări;
Realitate: Trebuie să existe fonduri suficiente şi voinţă politică pentru a administra ariile
protejate.
416 Capitolul 15
Probleme în proiectarea ariilor protejate

Problemele de proiectare a ariilor protejate s-au dovedit a fi de mare interes pentru guverne,
corporaţii şi proprietarii de terenuri private, care sunt îndemnaţi şi mandataţi să administreze pro-
prietăţile lor atât pentru producţia comercială de resurse naturale cât şi pentru protecţia diversi-
tăţii biologice. Câteodată nu este absolut necesar să realizăm un ghid universal de proiectare: de
altfel, conservationişti s-au manifestat împotriva realizării de ghiduri simpliste, foarte generale
pentru proiectarea ariilor protejate, deoarece fiecare situaţie necesită condiţii speciale de abordare
(Ehrenfeld, 1989). În plus, toţi vor beneficia din comunicarea mai bună între oamenii de ştiinţă
care dezvoltă teorii despre proiectarea ariilor protejate naturale şi managerii, planificatorii şi po-
liticienii care crează noi arii protejate (Prendergast şi alţii, 1999; Turner şi Wilcove, 2006). Se vor
aborda în continuare câteva reguli de proiectare a ariilor protejate, ce pot asigura un start reuşit
în discuţiile asupra celor mai bune căi pentru protecţia biodiversităţii şi construirea reţelelor de
arii protejate.
În acest capitol se va încerca a se răspunde următoarelor probleme ale proiectării ariilor pro-
tejate:
1. Cât de mare trebuie să fie o arie protejată naturală pentru a proteja speciile?
2. Este mai bine să avem o singură arie protejată mare sau mai multe mici?
3. Câţi indivizi ai unei specii ameninţate trebuie să fie prezervaţi într-o arie protejată pen-
tru a preveni extincţia?
4. Care este cea mai bună formă geometrică pentru o arie protejată?
5. Când sunt create câteva arii protejate, ele trebuie să fie localizate una în vecinătatea ce-
leilalte sau departe una de alta; se impune a fi izolate sau conectate prin coridoare?
Unele din aceste probleme au fost studiate utilizând modelul biogeografic al insulei, creat de
MacArthur şi Wilson (1967), descris în Capitolul 7. Multe din ele au fost puse prin intuiţia ma-
nagerilor ariilor protejate (Shafer, 2001; Tabarelli şi Gascom, 2005). Abordarea insularităţii bio-
geografice face presupuneri care sunt adesea incorecte, considerând ariile protejate ca habitate in-
sulare complet izolate printr-o matrice neprotejată de terenuri neospitaliere. De fapt, multe specii
sunt capabile să trăiască şi să se disperseze prin această matrice habitat. Cercetătorii care lucrează
cu modelul insulei biogeografice si cu date din ariile protejate au propus o serie de schimbări ale
acestor modele (Fig. 15.1).
De asemenea, toate aceste probleme au fost examinate în special pentru vertebrate terestre,
plante mari şi nevertebrate mari. Aplicabilitatea acestor idei pentru arii protejate de apă dulce sau
marine, unde mecanismele de dispersie sunt necunoscute, presupune mai multe investigaţii
(Hastings şi Botsford, 2003; Roberts şi alţii, 2003; Sobel şi Dahlgren, 2004; Cowen şi alţii, 2006).
Studiile recente sugerează că multe specii marine cu areale mari au urmaşi doar într-o suprafaţă
mică. Dacă această ipoteză este valabilă pentru mai multe specii, sunt necesare a fi stabilite noi
arii protejate pentru protecţia variabilităţii genetice în locaţii specifice. Eficientizarea ariilor pro-
tejate naturale marine presupune o atenţie particulară a controlului poluării, aceasta acţionând sub-

Neadecvat Adecvat
Râu
(A) Ecosistem Ecosistem
parţial protejat
protejat total
(B) Rezervaţie Rezervaţie

mică mare
(C) Rezervaţie Rezervaţie

fragmentată nefragmentată
(D) Puţine Mai multe

rezervaţii rezervaţii
(E) Rezervaţii Coridoare

izolate menţinute
(F) Rezervaţii “Stepping stones“

izolate ce facilitează
legăturile
(G) Habitate Habitate diverse

uniforme (ex, munţi,
protejate lacuri, păduri)
protejate
rezervaţie de 300 ha 100 ha
central
(H) Formă Forma rezervaţiei
neregulată aproape sferică
(efecte de margine
rezervaţie de 300 ha diminuate)
(I) Doar rezervaţii Combinaţie de

mari rezervaţii mici şi
mari
(J) Rezervaţii Rezervaţii

administrate administrate
individual regional
Stop
(K) Excluderea Integrarea
oamenilor oamenilor;
zone tampon
FIG. 15.1 Principiile proiectării ariilor protejate au fost propuse în parte pe baza teoriei insulei biogeogra-
fice. Să ne imaginăm că rezervaţiile sunt insule cu ecosisteme intacte, înconjurate de terenuri degradate
prin activităţile umane, precum cultura plantelor şi creşterea animalelor, dezvoltarea industriei. Aplicabilitatea
practică a acestor principii este încă studiată şi dezbătută, dar în general proiectele din partea dreaptă a
figurii sunt considerate mai bune decât cele din stânga (după Shafer, 1997).
418 Capitolul 15
til şi distructiv, cu efecte pe distanţe mari. Numeroase ţări din Caraibe şi Pacific au facut paşi im-
portanţi în această direcţie: multe insule având jumătate sau chiar mai mult din zona costieră par-
curi marine, întreaga insulă Bonaire fiind protejată printr-un parc marin, ecoturismul ajungând in-
dustria cea mai importantă.
Mărimea şi caracteristicile ariilor protejate

O dezbatere veche a conservaţioniştilor este legată de modul de protecţie a bogăţiei de spe-
cii: într-o arie protejată mare sau în mai multe mici, a căror însumare este egală cu cea mare ca
mărime (Soulé şi Simberloff, 1986, Wiersma şi Urban, 2005). Aceasta este cunoscută în litera-
tură sub numele dezbaterea SLOSS (Single Large Or Several Small). Este mai bine, de exem-
plu, sa creăm o rezervaţie de 10 000 ha sau patru de 2 500 ha? Propunătorii ariilor protejate mari
sugerează că numai acestea pot include un număr suficient de mare de specii dispersate şi cu den-
sităţi populaţionale scăzute (cum ar fi carnivorele), şi să fie eficiente pentru menţinerea pe ter-
men lung a populaţiilor (Fig. 15.2). Ariile protejate naturale mari reduc raportul habitatelor de mar-
gine din habitatul total, cuprinzând mai multe specii şi având o diversitate a habitatelor mai mare
decât ariile protejate mici.
Avantajul ariilor protejate mari este demonstrat efectiv din analiza a 299 populaţii de mami-
fere din 14 parcuri naţionale din vestul Americii de Nord (Fig. 15.3) (Newmark, 1995). 29 de spe-
cii de mamifere sunt în prezent extincte local, iar 7 specii au fost reintroduse sau nou introduse
în arii protejate. Rata de extincţie a fost foarte scăzută sau zero în parcurile cu suprafaţă de peste
1 000 km2 şi mult mai ridicată în parcurile cu suprafaţă mai mică de 1 000 km2. Ratele de extincţie
105
Ierbivore mici
Ierbivore mari
Carnivore mari
Număr de indivizi în populaţii
1 000 indivizi
103
s
crei
voi ari
rebim m
blli
hvoe ore
Iear biv
Sm Ier
re
n ivo
101 r
Ca ari
m
100 102 104 106

Suprafaţa parcului (hectare)
FIG. 15.2 Studiile asupra populaţiilor de animale arată că parcurile şi ariile protejate mari
din Africa au populaţii mai mari din fiecare specie decât parcurile mici; un parc foarte mare
poate susţine populaţii viabile pe termen lung aparţinând multor specii de vertebrate.
Fiecare simbol reprezintă populaţia specii din parc. Dacă mărimea viabilă a populaţiei este
de 1 000 de indivizi (103, linie continuă) pentru a proteja ierbivorele mici (de ex. iepuri, ve-
veriţe) vor fi necesare parcuri de minim 100 ha (102); pentru protecţia ierbivorelor mari
(zebre, girafe) sunt necesare parcuri de peste 10 000 ha iar pentru protecţia carnivorelor
mari (lei, hiene) parcuri de minim 1 milion de ha (după Schonewald-Cox, 1983).

Rate mari 0.004

Lassen Volcanic
de extincţie
Bryce
0.003
Crater Lake
Mount Rainer
Manning
0.002 Provincial
Zion
Marele Canion
0.001 Sequoia-Kings Canyon

Yosemite
Glacier-Waterton Lake Grand Teton
Rate mici
de extincţie Rocky Mt. Olympic Kootenay-Banff-Jasper-Yoho
0.000
100 1000 10000 100000
Parcuri Parcuri
mici Suprafaţa parcului (km2) mari
FIG. 15.3 Fiecare punct reprezintă rata de extincţie a populaţiilor de animale pen-
tru parcuri naţionale din SUA şi Canada. Mamiferele au rate de extincţie mai mari în
parcurile mici decât în cele mari (după Newmark, 1995).
au fost mai mari la speciile cu număr iniţial redus de indivizi şi cu habitate de întindere redusă.
Este de asemenea adevărat că densitatea populaţiei este mai redusă în ariile protejate mari com-
parativ cu ariile protejate mici, iar aceasta poate că a contribuit la ratele mai ridicate de extinc-
ţie din parcurile mici (Parks şi Hancourt, 2002; Wiersma şi alţii, 2004).
Pe de altă parte, odată ce un parc creşte în suprafaţă, numărul de specii noi adăugate cu fie-
care creştere tinde să descrească. Din acest punct de vedere, crearea unui al doilea parc, la fel ca
şi pentru al treilea şi al patrulea la distanţă mare unul de celălalt, poate fi o strategie bună pentru
conservarea de noi specii. Propunători radicali ai ariilor protejate mari argumentează că ariile pro-
tejate mici nu pot fi menţinute deoarece sunt incapabile să suporte pe termen lung populaţiile, pro-
cesele din ecosisteme şi toate stadiile de evoluţie, dându-le acestora o valoare redusă pentru sco-
purile de conservare. Alţi conservationişti argumentează că ariile protejate mici bine plasate sunt
capabile să includă o varietate foarte mare de tipuri de habitate şi mai multe populaţii de specii
rare decât o suprafaţă mare a aceleaşi arii (Simberloff şi Gotelli; 1984, Shafer, 1995). Valoarea
câtorva arii protejate bine plasate în diferite habitate este demonstrată prin compararea a patru par-
curi naţionale din SUA. Numărul de specii de mamifere mari în trei parcuri naţionale, localizate
în habitate diferite (Big Bend în Texas, North Cascades în Washington, Redwoods în California)
este mai mare decât numărul de specii din cel mai mare parc din SUA, Yellowstone, chiar dacă
suprafaţa Parcului Naţional Yellowstone este mai mare decât suma celorlalte trei. Creând mai
multe arii protejate, chiar dacă ele sunt mici, descreşte posibilitatea ca o singură catastrofă, cum
ar fi un animal exotic, o boală sau un incendiu, să distrugă o întreaga specie.
Consensul înseamnă acum a acepta că strategiile pentru mărimea ariei protejate depind de gru-
parea speciilor în studiu ca şi de circumstanţele ştiinţifice. În general este acceptat că marile arii
protejate sunt capabile să menţină mai multe specii deoarece ele pot suporta populaţii mai mari
420 Capitolul 15
şi include o mai mare varietate de habitate. Studierea ratelor de extincţie a populaţiilor în ariile
protejate mari are trei implicaţii practice:
1. Când este stabilită o arie protejată nouă, ea trebuie să fie cât mai mare posibil, pentru
a conserva mai multe specii, include populaţii mari ale fiecărei specii şi a avea o diversitate
ridicată a habitatelor şi resurselor naturale (Wallis deVries, 2004). Trebuie luate în conside-
rare resursele cheie care generează biodiversitate, cum ar fi gradienţii altitudinali;
2. Ori de câte ori este posibil, trebuie să fie achiziţionate şi terenurile adiacente ariilor pro-
tejate, pentru a reduce ameninţările externe şi pentru menţinerea zonelor tampon critice. De
exemplu, habitatele terestre adiacente unei zone umede sunt adesea foarte importante pen-
tru speciile semiacvatice cum ar fi şerpii, ţestoasele şi amfibienii (Semlisch şi Bodie, 2003).
Cea mai bună protecţie poate fi asigurată când sunt cuprinse în limitele ariei protejate unităţi
ecologice naturale, cum ar fi bazine hidrografice sau masive montane (Possingham şi alţii,
2005);
3. Chiar dacă ariile protejate mari au mai multe avantaje, ariile protejate mici bine admi-
nistrate au de asemenea valoare, mai ales pentru protecţia multor specii de plante, neverte-
brate şi vertebrate mici (Schwartz, 1999). De exemplu, fragmentele de pădure din zonele
agricole australiene adăpostesc câteva specii de insecte indigene pe doar 50 m2, aceasta fiind
o demonstraţie uimitoare a valorii de conservare a fragmentelor de habitate mici (Abensperg-
Traun şi Smith, 1999).
Adesea, nu este posibilă decât administrarea speciilor şi comunităţilor biologice în arii pro-
tejate mici (Schwarz, 1997). Aceste arii protejate mici sunt uneori înconjurate de aşezări umane
dens populate şi zone puternic modificate antropic (Wiersma şi alţii, 2004). Ariile protejate mici
pot fi eficiente în protecţia populaţilor izolate ale speciilor rare, îndeosebi când ele cuprind tipuri
de habitate unice, care nu se regăsesc în alte părţi (Benes şi alţii, 2003). Numeroase ţări au mai
multe arii protejate mici (mai puţin de 100 ha) decât arii protejate mari şi mijlocii, deşi per an-
samblu ariile protejate mici ocupă numai o mică parte din suprafaţa totală a ariilor protejate (IUCN,
1994). În România, analizând siturile de importanţă comunitară propuse pentru a fi integrate în
reţeaua NATURA 2000 se observă că suprafaţa medie a unei arii protejate este de 12 008,4 ha,
suprafaţă foarte mare dacă se iau în calcul experienţele anterioare de administrare. Cele mai mari
suprafeţe medii ale ariilor protejate sunt înregistrate în Lunca şi Delta Dunării (71598,1 ha),
Podişul Mehedinţi (53 892 ha) şi Carpaţii Meridionali (34 803,9 ha), iar cele mai mici în
Subcarpaţi (889,7 ha), Podişul Moldovei (1 304,6 ha) şi Câmpia Română (3 071,8 ha). Atrage aten-
ţia faptul că numărul siturilor de importanţă comunitară cu suprafaţă de sub 10 ha este nesemni-
ficativ (8). Deşi acest lucru pare a avea un efect pozitiv, trebuie menţionat faptul că până la ni-
velul anului 2004, peste 85% din ariile protejate din România aveau o suprafaţă mai mică de 100
ha, iar circa 24% aveau o suprafaţă sub 1 ha. Astfel, această creştere nu a fost determinată de in-
tensificarea activităţilor de conservare din România şi va stimula în perspectivă proliferarea arii-
lor protejate pe hârtie. Astfel, în Carpaţii Orientali, ponderea cea mai ridicată din totalul rezer-
vaţiilor naturale o aveau cele cu suprafaţă mai mică de 5 ha (circa 45%), cele cu peste 1000 ha
fiind foarte puţine (7). În prezent, din cele 63 situri de importanţă comunitară din Carpaţii
Orientali, doar 14% au suprafaţă mai mică de 100 ha, cuprinzând doar 0,41% din suprafaţa aces-
tora, majoritatea suprafeţelor regăsindu-se în cele 13 situri de importanţă comunitară (88%).
Rezervaţia Naturala Bukit Timah din Singapore este un exemplu excelent de arie protejată

mică care protejează pe termen lung numeroase specii. Cele 50 ha de rezervaţie forestieră re-
prezintă 0,2% din ariile forestiere iniţiale din Singapore, fiind izolată de celelalte păduri încă din
1860. Ea protejează în prezent 74% din flora iniţială, 72% din speciile de păsări şi 56% din spe-
ciile de peşti (Corlett şi Turner, 1996). În plus, ariile protejate mici amplasate în apropierea cen-
trelor populate sunt extrem de valoroase pentru educaţia ecologică şi pentru centrele de studiere
a naturii, care au obiective pe termen lung în protecţia diversităţii biologice şi care pot dezvolta
campanii de conştientizare pe probleme importante. Până în 2030, mai mult de 60% din popula-
ţia Globului va trăi în arii urbane, fiind necesar să dezvoltăm astfel de arii protejate pentru utili-
zarea şi educarea populaţiei umane.
Proiectarea ariilor protejate şi conservarea speciilor

Deoarece mărimea populaţiilor este cel mai bun indicator pentru estimarea probabilităţii de
extincţie, ariile protejate trebuie să fie suficient de întinse pentru a conserva populaţii mari ale
speciilor importante (specii rare şi ameninţate, specii cheie, specii importante economic etc.) (Noss
şi alţii, 2002). Sunt necesare populaţii de cel puţin câteva sute de indivizi pentru a asigura via-
bilitatea pe termen lung a celor mai multe vertebrate, conservarea câtorva mii de indivizi fiind
un scop important (este adevărat de asemenea că unele populaţii mici sunt capabile să persiste
pentru câteva decenii; vezi Capitolele 10 si 11). Având mai mult decât o populaţie a speciilor rare
într-o arie protejată creşte probabilitatea de supravieţuire a speciei; dacă o populaţie tinde să de-
vină extinctă, speciile pot rămâne în ariile protejate de unde să recolonizeze habitatul iniţial.
Există câteva strategii care facilitează supravieţuirea populaţilor mici ale speciilor rare în ariile
protejate izolate, dispersate. Ele pot fi administrate ca o metapopulaţie, încurajându-se migraţia
(A)
(B)
FIG. 15.4 Habitatul cu Pinus palustris din sud-

estul Statelor Unite ale Americii, ce se găseşte
în Carolina de Sud, Carolina de Nord şi
Georgia, este administrat pentru a proteja cio-
cănitoarea cu creastă roşie. (A) În Pădurea
Naţională Francis Marion, Carolina de Sud, zo-
nele cu exploatări forestiere nu mai au copacii
seculari, cu scorburi de care ciocănitorile aveau
nevoie, astfel că sunt realizate unele artificiale.
(B) Aici o ciocănitoare tânără îşi părăseşte cu-
ibul pentru prima oară (Foto © Derrick Hamrick).
422 Capitolul 15
între ariile protejate prin menţinerea conectivităţii ariilor protejate. Unii indivizi pot fi colectaţi
dintr-o arie protejată şi introduşi în alte populaţii. În mod ideal, o arie protejată trebuie să fie des-
tul de mare pentru a include populaţii viabile ale celor mai răspândite specii. Protejarea habita-
telor speciilor cu areal mare, care sunt adesea specii vedetă sau umbrelă, aduc o protecţie adec-
vată şi pentru alte specii ale comunităţii (vezi Capitolul 14). Suprafeţe mari cu habitate de pin din
proximitatea centralei nucleare amplasate lângă râul Savannah din Carolina de Sud, sunt prote-
jate pentru a conserva ciocănitoarea cu creastă roşie (Picoidea borealis), o specie care are nevoie
de arbori de pin maturi (Fig. 15.4). La fel pot fi protejate multe alte specii de plante ameninţate.
Proiectarea eficientă a ariilor protejate presupune existenţa unor cunoştinţe bogate despre is-
toria naturală a speciilor importante şi informaţii despre distribuţia comunităţilor biologice.
Cunoştinţele despre cerinţele de hrană, comportamentul de cuibărit, modelele de mişcare zilnică
şi sezonieră, prădătorii şi competitorii potenţiali, vulnerabilitatea la boli şi dăunători speciilor vi-
zate contribuie la determinarea strategiilor eficiente de conservare. Trebuie menţinut un echili-
bru între focalizarea pe necesităţile speciilor indicator sau vedetă prin excluderea tuturor celoralte
specii şi administrarea numai pentru a avea o diversitate maximă de specii si procese din ecosis-
tem, care poate să determine pierderea speciilor vedetă ce interesează marele public.
Diminuarea efectelor de margine şi a fragmentării

Este general acceptat că ariile protejate trebuie proiectate astfel încât să se minimizeze efec-
tele de margine (vezi Capitolul 8). Ariile de conservare care au formă circulară micşorează su-
prafaţa de limită, iar centrul este mai departe în raport cu limita decât la alte forme de arii prote-
jate. Ariile protejate cu formă alungită şi liniară au cea mai mare limită, iar punctele din interiorul
ariei protejate sunt mai aproape de limita externă. În consecinţă, pentru ariile protejate paraleli-
pipedice, forma pătrată este mai bună decât cea dreptunghiulară alungită, cu aceeaşi suprafaţă.
Din păcate, aceste idei se pot pune rar în practică, chiar dacă au fost luate iniţial în calcul. Cele
mai multe arii protejate au forma neregulată deoarece delimitarea ariilor protejate se face în func-
ţie de oportunitate nu de modul de proiectare.
Cum s-a discutat în Capitolul 8, fragmentarea ariilor protejate de către drumuri, poteci, tere-
nuri agricole, defrişări şi alte activităţi antropice trebuie să fie redusă cât mai mult posibil, deoa-
rece adesea împarte populaţiile mari în două sau mai multe populaţii mici, fiecare dintre acestea
fiind mai vulnerabile la extincţie decât populaţia mare iniţială (Schonewald-Cox şi Buechner,
1992). Fragmentarea alterează climatul în interiorul ariilor protejate forestiere şi se constituie în
punct de intrare pentru speciile invazive ce pot să afecteze speciile native, creând multe efecte
de limită nefavorabile şi bariere pentru dispersare, care reduc probabilitatea de colonizarea a unor
noi situri.
Există cazuri în care separarea de zonele înconjurătoare a ariilor protejate cu suprafaţă redusă
a adus efecte benefice. Astfel, Rezervaţia botanică Tinovul Lucina, cu o suprafaţă de 1 ha, aflată
în lungul pârâului Luncavei din Obcinele Mestecănişului, a fost delimitată cu gard pentru a fi pă-
zită de caii hergheliei Lucina şi de cirezile de vite care păşunau în zonă. Declararea mlaştinii ca
arie protejată şi îngrădirea ei a determinat extinderea arealului speciei relicte mesteacănul pitic
(Betula nana), iar în ultimele decenii nu a dispărut nici una dintre speciile semnalate anterior şi
nu s-a observat pătrunderea unor specii noi (Filipaşcu, 1973; Pop, 1973).
Forţele ce promovează fragmentarea sunt foarte puternice, deoarece ariile protejate sunt ade-

sea singurele teritorii nedezvoltate, disponibile pentru noi proiecte cum ar fi suprafeţe agricole,
arii rezidenţiale şi baraje. Terenurile nedezvoltate din interiorul ariilor protejate situate în apro-
pierea centrelor urbane, de exemplu, pot fi considerate ideale pentru amplasarea noilor proiecte
de dezvoltare industrială, a facilităţilor de recrere, rampelor de depozitare a deşeurilor şi birou-
rilor guvernamentale etc. Multe arii protejate sunt traversate de drumuri, căi ferate şi linii de în-
CASETA 15.1- ECOLOGIŞTII ŞI EXPERŢII IMOBILIARI DIN THE

NATURE CONSERVANCY
Dintre multele organizaţii neguver- desemnate ca terenuri publice, inclu-

namentale care acţionează astăzi pentru zând situri pentru viaţă sălbatică, refugii,
conservarea diversităţii biologice, The parcuri naţionale şi rezervaţii forestiere
Nature Conservancy (TNC) face o fi- naţionale. În afara SUA, TNC a lucrat
gură aparte prin abordarea unică, care cu comunităţile locale, organizaţiile
aplică metode ale mediului privat de non-guvernamentale şi guvernele din 28
afaceri pentru conservarea speciilor inde ţări pentru conservarea ariilor im-
digene şi a habitatelor lor pe Glob. TNC portante biologic, de pe circa 50 mi-
colaborează cu proprietari de terenuri lioane ha.
aparţinând populaţiile indigene, gu- Pentru a atinge aceste obiective,
verne, comunităţi de afaceri, pentru a TNC menţine un fond de rulaj de 160
găsi căi creative pentru comunităţile milioane dolari, creat predominant din
umane şi natură. În multe situaţii, TNC donaţii private, din care poate să achizi-
cumpără habitatele ameninţate sau arată ţioneze direct terenuri şi să finanţeze
proprietarilor de terenuri cum să le ad- procese mai avansate, cum ar fi datorie
ministreze pentru conservare, dar şi pen- pentru datorie prin schimb în natură
tru a fi profitabile. (vezi capitolul 20), dacă consideră ne-
Înfiinţat în 1951, TNC are acum cesar. Prin aceste metode, organizaţia a
aproximativ 1 milion de membri creat cel mai vast sistem de arii protejate
(Brichard, 2005). TNC nu este cea mai private şi de sanctuare de viaţă salbatică
bine cunoscută şi nici cea mai activă ordin lume.
ganizaţie pentru conservare. TNC sus- TNC, ca şi alte organizaţii tip trust
ţine abordarea orientată pe rezultate, de terenuri (vezi Capitolul 20), utili-
plăcută în mediul de afaceri, care nu ge- zează abordări creative pentru îndepli-
nerează confruntări, cum se întâmplă în nirea misiunilor de conservare. Dacă
cazul grupurilor activiste de acelaşi pro- TNC nu poate cumpăra terenuri direct
fil, cum ar fi Greenpeace şi Earth First! pentru protecţia habitatelor, caută să
(Groves, 2003; McCormick, 2004). ofere alternative proprietariilor de tere-
Totuşi, aceste metode au fost foarte efi- nuri pentru ca activităţile de conservare
ciente: numai în SUA, TNC a selectat să devină fezabile financiar. De exem-
pentru protecţie circa 6 milioane ha; câ- plu, acum 30 de ani, Congresul SUA a
teva parcele de teren, care au fost selec- creat o taxă stimulent pentru a încuraja
tate de TNC pentru valoarea lor ecolo- proprietarii de terenuri să protejeze te-
gică au fost vândute sau donate de renurile şi apele importante ecologic,
guvernele locale, statale sau federale şi continuare

424 Capitolul 15
Tina Buijs, un supraveghetor în parcul TNC şi manager de operaţii, discută cu Juan Antillanca,
un fermier aparţinând comunităţii indigene Hurio, ce locuieşte lângă The Nature Conservancy’s
Reserva Costera Valdiviana din Chile. Rezervaţia are 600 000 ha de pădure temperată umedă
şi 36 km din coasta pacifică. Păstrarea relaţiilor cu vecinii îi ajută pe oficialii TNC să îşi îndepli-
nească scopurile de conservare (Foto Mark Godfrey/ The Nature Conservancy).
prin donarea drepturilor de dezvoltare excesul de animale este vândut.

către un trust de terenuri. Această taxă Vânzarea bizonilor aduce beneficii de
beneficiu a stimulat proprietarii de tere- 25000 dolari anual pentru conservaţio-
nuri să lucreze cu organizaţii cum ar fi nişti.
TNC, pentru conservarea lor. În plus, prin cei peste 400 oameni de
Când conservarea este compatibilă ştiinţă, TNC suportă şi încurajează efor-
cu obiectivele de dezvoltare ale unor turile de a identifica speciile şi habitatele
companii sau proprietari privaţi, TNC îi rare si ameninţate din SUA şi din cele 28
poate stimula pentru a continua strate- de ţări în care organizaţia lucrează
giile de conservare pe proprităţile lor (www.nature.org). În SUA, TNC joacă
contra unor sume de bani. De exemplu un rol de coordonare cheie prin faptul că
costurile de menţinere a rezervaţiei de lucrează în relaţie cu guvernele statelor
preerie Dakota de Sud, sunt parţial aco- pentru a crea programe de conservare a
perite prin menţinerea turmelor de bi- patrimoniului natural. Personalul in-
zoni rezidente. Atent administrat, păşu- ventariază patrimoniul populaţiilor de
natul bizonilor întăreşte diversitatea plante şi animale în fiecare stat şi adaugă
biologică pe aceste pajişti, cu condiţia ca informaţii în baza de date computeri-
turmele de bizoni să nu devină prea zată, localizată în fiecare stat şi la
mari. Când turmele cresc în dimensiune, NatureServe, o organizaţie indepen-
suprapăşunatul devine o ameninţare, iar dentă, afiliată la Nature Conservancy,

din 2001. Cu aceste baze de date, biolo- ţie şi diversitate a speciilor indigene,
gii pot monitoriza statutul speciilor şi comunităţilor biologice şi ecosistemelor.
populaţiilor din întreaga ţară. Când bio- Abordarea TNC pentru conservare a
logii din Natural Heritage Programs fost aplicată eficient deoarece organi-
identifică populaţii ale specilor care sunt zaţiile ştiinţifice au colaborat cu agenţii
rare, unice, în declin sau ameninţate, economici şi marile corporaţii, care de
agenţiile statale şi organizaţiile conser- obicei nu au o admiraţie pentru conser-
vaţioniste, cum ar fi TNC, sunt infor- vaţionişti. În general, TNC a evitat pro-
mate pentru a lua cele mai bune decizii. cesele, preferând să folosească aborda-
În ultimii ani, TNC a desemnat por- rea de piaţă, stimulentele financiare şi
tofolii de arii de conservare în şi în afara alte soluţii creative pentru a obţine re-
ecoregiunilor. O ecoregiune este o uni- zultate de conservare pe teren. Principiul
tate mare de teren sau apă, tipic definită fundamental al TNC este in esenţă:
prin climat, geologie, topografie şi aso- Conservarea uscatului şi apelor prin
ciaţii de plante şi animale. Portofoliul acţiuni private.
ecoregiunii reprezintă întreaga distribu-
altă tensiune, care fragmentează suprafeţe mari de habitate în părţi mai mici, reducând suprafaţa
habitatelor necesare pentru unele specii. Planificatorii guvernamentali preferă adesea să ampla-
seze reţele de transport şi alte infrastructuri în arii protejate, deoarece ei au în acele spaţii o opo-
ziţie politică mai mică decât dacă ar amplasa proiectele pe terenurile unor proprietari privaţi sau
în zonele locuite. Totuşi, administratorii ariilor protejate şi pădurilor sunt adesea recompensaţi
pentru permiterea construcţiei infrastructurilor sau creşterea producţiei de mărfuri, indiferent dacă
ele le fragmentează proprietatea şi degradează biodiversitatea. Câteodată, aceasta situaţie este
schimbată rapid dacă grupuri de conservaţionişti şi unele oficialităţi guvernamentale devin sus-
ţinători pentru menţinerea integrităţii ariilor protejate.
Reţelele de arii protejate

Strategiile actuale recomandă ca ariile protejate mici să fie incluse în reţele mari de conser-
vare (Balmford, 2003; Bruinderink şi alţii, 2003). Rezervaţiile naturale sunt adesea incluse în ma-
trici mari de administrare a habitatelor pentru extracţia resurselor (cum ar fi extracţia lemnului,
păşunatul sau ferme). Dacă conservaţioniştii pot face ca administrarea pentru protecţia diversi-
tăţii biologice să devină prioritate secundară a acestor arii, atunci pot fi incluse în planurile de con-
servare arii mai mari, iar efectele de fragmentare pot fi reduse (Berry şi alţii, 2005). Habitatele
administrate pentru extracţia resurselor pot fi administrate pentru protejarea vieţii sălbatice şi drept
coridoare de legătură între rezervaţiile naturale izolate. De câte ori este posibil, populaţiile de spe-
cii rare trebuie să fie administate ca metapopulaţii mari, pentru facilitarea fluxurilor de gene şi
migraţiei în populaţie (Nol şi alţii, 2005). În ariile metropolitane dezvoltate este importantă co-
operarea între proprietarii publici şi privaţi, deoarece există adesea mai multe arii protejate mici,
sub controlul mai multor agenţii guvernamentale şi organizaţii private (Caseta 15.1) (Kohm şi
Franklin, 1997; Pătroescu şi Iojă, 2005).
Un exemplu excelent de cooperare pentru atingerea obiectivelor de conservare este Chicago
Wilderness Project, care constă în 170 de organizaţii ce colaborează pentru prezervarea a peste

426 Capitolul 15
Râul Fox
nes
es Plai
Evanston
Râul D
Fermi National Chicago
centrul oraşului
city center
Chicago
Accelerator
Laboratory
Lacul Michigan
Rezervaţia sh ore
Sea
Palos Forest
t io nal
Indian Dunes Na
Gary
0 8 16
km
terenuri federale
Midewin National
terenuri ale statului, departamentelor
Tallgrass Prairie
arii naturale cu terenuri private
arii naturale protejate şi zone ştiinţifice
FIG. 15.5 Proiectul Chicago Wilderness implică 143 organizaţii ce lucrează împreună pentru conservarea
biodiversităţii şi a spaţiilor libere din ariile urbane agolemerate sau înconjurate de spaţii agricole. Multe din
ariile protejate liniare sunt maluri ale râurilor (după Chicago Regional Biodiversity Council, 2001).
80 000 ha de preerie cu ierburi înalte, terenuri impădurite, râuri, fluvii şi alte zone umede din aria
metropolitană a oraşului Chicago (Fig. 15.5; www.chicagowilderneamag.org). Aceste organiza-
ţii partenere includ muzee, grădini zoologice, direcţii silvice, agenţii guvernamentale locale şi na-
ţionale, şi organizaţii conservaţioniste private. Reţeaua de arii protejate este foarte importantă pen-
tru menţinerea calităţii vieţii rezidenţilor, pentru că reprezintă singurele terenuri nedezvoltate,
disponibile pentru activităţi de recreere între nucleul dens al oraşului Chicago şi peisajele agri-
cole din afara ariei metropolitane. The Chicago Wilderness Biodiversity Council coordonează efor-
turile de conservare, facilitează comunicarea între membrii, dezvoltă politici şi strategii, direc-
ţionează cercetarea ştiinţifică, şi încurajează voluntariatul. Între multiplele iniţiative educaţionale,
consiliul a produs The Atlas of Biodiversity pentru a face publicitate diversităţii habitatelor şi spe-
ciilor din reţeaua de zone sălbatice Chicago şi a implementat programul Mighty Acorns pentru
perfecţionarea rangerilor şi elevilor.
Reţeaua Natura 2000

Activităţile de conservare a habitatelor naturale şi a elementelor de floră şi faună sălbatică din
Uniunea Europeană sunt promovate în acord cu Directivele Habitate şi Păsări (CE, 1979, 1992;
Schneider şi Drăgulescu, 2005). Obiectivul principal al politicii de conservare din Uniunea
Europeană este crearea unui cadru comun care să permită ţărilor membre organizarea unei reţele
ecologice de arii protejate, intitulată Natura 2000, menită să eficientizeze acţiunile de protecţie
a habitatelor şi speciilor de interes comunitar. Reţeaua Natura 2000 cuprinde arii speciale de con-
servare (SAC), desemnate de statele membre în acord cu prevederile Directivei Habitate şi arii
de protecţie specială avifaunistică (SPA), clasificate în acord cu Directiva Păsări.
Directivele Habitate şi Păsări oferă statut de conservare pentru 1 140 specii, incluzând 986
de vertebrate şi 154 de nevertebrate (24% moluşte, 30% lepidoptere, 23% coleoptere), repre-
zentând 64,8% din vertebratele şi 0,1% din nevertebratele din Europa.
În siturile NATURA 2000 sunt interzise toate activităţile sau amenajările care pot afecta sta-
rea de conservare a habitatelor şi speciilor pentru care a fost desemnat. Scopul reţelei Natura 2000
nu este acela de a crea sanctuare de viaţă sălbatică, fiind permise activităţile economice care nu
aduc prejudicii sau chiar ajută elementele ocrotite. Proiectele şi activităţile care aduc sau pot aduce
prejudicii habitatelor şi speciilor de plante şi animale sălbatice şi care în urma procedurii de eva-
luare a impactului asupra mediului nu găsesc soluţii de minimizare a impactului, nu sunt permise
în siturile Natura 2000.
Administrarea efectivă a siturilor Natura 2000 se realizează pe baza planurilor de manage-
ment care permit identificarea obiectivelor, anticiparea şi eventual rezolvarea conflictelor cu uti-
lizatorii de resurse şi proprietarii de terenuri, definirea acţiunilor şi planificarea lor pe termen lung.
Fiecare stat are libertatea de a-şi adapta mecanismele legislative, administrative sau financiare,
astfel încât să se evite degradarea elementelor ocrotite. În România, cadrul pentru activităţile de
conservare a diersităţii biologice este oferit de legea privind regimul ariilor protejate, conserva-
rea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice (Doniţă şi alţii, 2005).
Comisia Europeană consideră acest mod de abordare extrem de eficient, atât din punct de ve-
dere economic (susţinerea serviciilor ecosistemelor naturale, aprovizionarea cu produse naturale,
suport pentru activităţi de turism, etc.), social (mai multe oportunităţi pentru locuri de muncă, creş-
terea stabilităţii sociale, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, salvarea elementelor de patrimoniu),
cât mai ales ecologic (menţinerea habitatelor şi speciilor sălbatice). Pentru a beneficia de aceste
avantaje însă sunt necesare resurse financiare semnificative de administrare a acestor situri (6,1
miliarde de euro pe an pentru EU-27). În caz contrar conflictele cu proprietarii de terenuri legate
de neacordarea compensaţiilor pentru promovarea unor metode durabile de exploatare a păduri-
lor şi terenurilor agricole, întreruperea activităţilor economice cu impact asupra mediului, des-
păgubirea persoanelor care înregistrează pagube datorită animalelor sălbatice, etc. pot transforma
politica comunitară în domeniul biodiversităţii într-un eşec de proporţii.
Dimensiunea actuală a reţelei Natura 2000 este impresionantă: 21 574 situri de importanţă co-
munitară care acoperă 648 441 km2 (13,2% din suprafaţa continentală a statelor membre) şi 4850
arii de protecţie specială avifaunistică, care acoperă 501286 km2 (10,3%). Reţeaua Natura 2000
este cel mai bine reprezentată în Slovenia (31,4% din teritoriul naţional declarat arie de impor-
tanţă comunitară şi 23% ca arie de protecţie specială avifaunistică), Spania (23,4%, respectiv
19,1%) şi Bulgaria (26,5%, respectiv 11,3%), gradul cel mai scăzut de acoperire înregistrându-

428 Capitolul 15
se în Marea Britanie (6,8%, respectiv 6,2%) şi Danemarca (7,4%, respectiv 5,9%). În mediul
marin, cele mai extinse arii protejate de interes comunitar se regăsesc în Germania, Danemarca,
Marea Britanie şi Olanda. Dimensiunea şi numărul ariilor protejate nu este corelată întotdeauna
cu eficienţa activităţilor de conservare.
Relaţionarea ariilor protejate prin habitate coridor

O sugestie interesantă pentru proiectarea sistemelor de arii protejate este de a lega ariile pro-
tejate izolate într-un sistem mare prin intermediul habitatelor coridor: benzi continui de teren
între ariile protejate (Simberloff şi alţii, 2004; Rosenberg şi alţii, 1997; Wikramanayake şi alţii,
2004). Astfel de habitate coridor, cunoscute şi sub numele de habitate de conservare sau cori-
doare de mişcare, pot permite plantelor şi animalelor să se disperseze de la o arie protejată la alta,
facilitând fluxul de gene şi colonizarea siturilor adecvate. Coridoarele pot să transforme un an-
samblu de arii protejate izolate în reţele de populaţii, interacţionând ca metapopulaţii. Coridoarele
pot de asemenea ajuta la conservarea animalelor care pot migra sezonier între diferite habitate pen-
tru a obţine hrana; dacă aceste animale sunt închise în arii protejate singulare, ele pot muri de
foame. Observaţiile asupra mamiferelor arboricole braziliene sugerează că habitatele cordior de
30-40 m lăţime pot fi adecvate pentru migrarea celor mai multe specii, iar coridoarele cu lăţime
de 200 m de pădure iniţială, pot fi adecvate pentru toate speciile (Laurance şi Laurance, 1999).
În peisajele agricole, creşterea conectivităţii fragmentelor permite speciilor indigene să persiste
în densităţi ridicate (Stefan-Dewenter, 2003; Hilty şi Merenlender, 2004).
Ideea coridoarelor a fost adoptată cu entuziasm de câţiva administratori de arii protejate, ca
strategie pentru administrarea speciilor cu habitate mari. În Riverside, California, conservarea co-
ridoarelor dispersate a fost componenta cheie în planul de stabilire a 17 400 ha de arie protejată
pentru conservarea speciei ameninţate Dipodomys stephensi. În Florida milioane de dolari au fost
cheltuiţi pentru stabilirea coridoarelor între părţi de teren ocupate de pantera de Florida (Felis con-
color coryi). În multe arii, canalele, tunelele şi pasarelele crează treceri sub şi pe deasupra dru-
murilor şi căilor ferate care permit mişcarea între habitate a reptilelor, amfibienilor şi mamifere-
lor (Forman şi alţii, 2002; Cevenger şi alţii, 2003; Ng şi alţii, 2004). Un beneficiu suplimentar al
acestor rute de pasaj este diminuarea coliziunilor dintre animale şi vehicule, salvând astfel vieţi
şi bani. În Parcul Naţional Banff din Canada, accidentele rutiere care au implicat căprioare, elani,
şi alte mamifere mari au scăzut cu 96% după amplasarea gardurilor, pasarelelor şi tunelelor în lun-
gul drumurilor (Fig. 15.6). Aceste coridoare implică cheltuieli foarte mari din fonduri publice. O
problemă importantă este dacă aceste coridoare generează un beneficiu mai mare asupra specii-
lor ţintă decât utilizarea aceleaşi sume de bani pentru obţinerea de noi terenuri pentru conservare.
Proiectul Wildlands are un plan detaliat care va lega toate ariile protejate mari din SUA prin ha-
bitate coridor, creând un sistem care va permite mamiferelor mari şi speciilor cu populaţii în de-
clin să coexiste cu societatea umană (Soulé şi Terborgh, 1999). În estul Americii de Nord, există
peste 2 000 arii protejate locale, regionale şi naţionale, dar numai 14 dintre ele au peste 2 700 km2,
adică suprafaţa aproximativă necesară pentru menţinerea populaţiilor de mamifere mari (Gurs şi
alţii, 2001). Relaţionarea marilor arii protejate prin coridoare şi menţinerea lor ca pe un singur
sistem de conservare poate fi o strategie eficientă pentru menţinerea speciilor rare.
Coridoarele care pot facilita modelele naturale de migraţie vor fi probabil cele mai eficiente
în protecţia speciilor. De exemplu, animalele ierbivore mari migrează adesea în lungul teritoriului
în căutarea apei şi a plantelor. În sezonul secetos în habitatele de tip savană, animalele migrează
15_capitol:1_conbio
(A) (B)
Autostradă Arie protejată
1 1
Zonă afectată Sit de
compensare
Măsuri de
05.05.2008
diminuare Rute de dispersie

(pasaje)
23:05
2
2
Page 429
(C)

FIG. 15.6 (A) Indivizii unei specii se dispersează în mod natural între două arii protejate mari (1 şi 2) folosind ariile protejate mai mici drept „pietre de trecere –
stepping stone”. (B) Distrugerea habitatelor şi efectele de margine determinate de un nou drum blochează ruta de deplasare. Pentru a combate efectele dru-
mului, sunt adăugate noi locaţii sistemului de arii protejate şi este construit un pasaj peste autostradă, pentru a permite dispersia. (C) Speciile sălbatice pot fo-
Proiectarea reţelelor de arii protejate
losi pasaje subterane pentru a traversa autostrăzile. Când sunt construite garduri pe marginile autostrăzii, aceste puncte de trecere sunt singurele locuri prin care
mai pot trece (B după Cuperus şi alţii, 1999).

429
430 Capitolul 15
adesea în pădurile ripariene. În ariile montane, multe specii de păsări şi mamifere migrează în mod
regulat către altitudinile mai mari în timpul lunilor calde ale anului. Pentru protecţia păsărilor mi-
gratoare a fost stabilit, un coridor ecologic în Costa Rica, pentru a lega două rezervaţii pentru viaţă
sălbatică, Parcul Naţional Braulio Carillo şi Staţiunea Biologică La Selva. Au fost delimitate pen-
tru a asigura o relaţie altitudinală, 7 700 ha de coridoare de pădure de căţiva km lăţime şi 18 km lun-
gime, cunoscute sub numele de La Zona Protectora, care permit cel puţin la 75 de specii de păsări
să migreze între cele două arii mari de conservare (Benett, 1999).
Datorită schimbărilor climatice din ultimele decenii, multe specii vor începe să migreze spre al-
titudini şi latitudini mai mari. Crearea de coridoare pentru protecţia posibilelor rute de migraţie, cum
ar fi între zonele de nord şi de sud ale văilor râurilor, zonele înalte şi zonele costiere, poate fi o abor-
dare precauţională. Extinderea ariilor protejate existente, ca anticipare a migraţiilor speciilor, poate
ajuta în menţinerea pe termen lung a populaţiilor. Coridoarele care se găsesc în lungul gradienţilor
de altitudine, precipitaţii şi soluri pot de asemenea să permită migraţia locală a speciilor spre situ-
rile mai favorabile.
Deşi ideea coridoarelor este bună, există câteva probleme legate de crearea lor (Simberloff şi
alţii, 1992; Orrock şi Damschen, 2005). Coridoarele pot facilita migraţia speciilor dăunătoare şi bo-
lilor; o boală poate să se răspândească rapid în toate rezervaţiile naturale conectate şi să determine
extincţia populaţiilor de specii rare. De asemenea, dispersia animalelor în lungul coridoarelor
poate sa crească expunerea la prădători, deoarece vânătorii, ca de altfel şi prădătorii naturali, tind
să se concentreze pe rutele utilizate de aceste animale. În sfârşit, cumpărarea de terenuri pentru a
le utiliza ca şi coridoare sau pentru construcţia de pasaje supraterane şi subterane în lungul dru-
murilor existente, poate fi o soluţie foarte scumpă. Când un proiect de delimitare a unui coridor se
vrea a fi aplicat, costurile trebuie să fie evaluate, pentru a determina dacă cheltuirea sumelor res-
pective de bani este cea mai eficientă cale pentru atingerea obiectivelor de conservare stabilite.
Deşi multe studii au publicat date pentru susţinerea valorii de conservare a coridoarelor, există
şi idei contrare (Wallis de Vries, 2004; Haddad şi Tewksbury, 2005; Pardini şi alţii, 2005). În ge-
neral este mai eficientă menţinerea coridoarelor existente, deoarece multe dintre acestea sunt în lun-
gul cursurilor de apă şi pot fi habitate importante din punct de vedere biologic. Atunci când sunt rea-
lizate noi arii protejate, în zone mai puţin locuite, delimitarea coridoarelor se poate face prin
marcarea unor părţi mai mici de habitate iniţiale între ariile de conservare mari, care pot facilita miş-
carea de tip stepping-stone. În mod similar, speciile de pădure se pot disemina mai bine printr-o reţea
de păduri secundare, decât prin terenurile aparţinând fermelor şi păşunilor, chiar şi a celor abando-
nate (Castellon şi Sieving, 2006). Coridoarele sunt evident necesare în lungul rutelor de migraţie
cunoscute. În mod clar, abilităţile diferitelor tipuri de specii de a utiliza coridoarele şi habitatele ne-
cesită o evaluare suplimentară, pentru a stabili dacă acestea pot utiliza coridoarele proiectate.
Habitatele coridor. Studii de caz.

Câteva studii de caz ilustrează aplicaţiile practice şi teoretice ale habitatelor coridor precum şi
câteva din dificultăţile care apar în stabilirea şi menţinerea acestor reţele de arii protejate.
PARCUL NAŢIONAL BANFF. In Parcul Naţional Banff, guvernul canadian a construit diverse ti-
puri de pasaje subterane şi supraterane pe traseul a patru autostrăzi, pentru a facilita mişcarea ani-
malelor sălbatice şi în acelaşi timp pentru reducerea incidenţei coliziunii între vehicule şi mamife-

rele mari (Clevenger şi Waltho, 2005). Au fost evaluate 13 structuri pentru a observa eficienţa lor,
măsurată funcţie de urmele animalelor imprimate pe sol sau zăpadă. Câteva mamifere, cum ar fi
urşii grizzly, lupii, elanii şi căprioarele, utilizează pasajele supraterane, iar tunelele subterane sunt
utilizate mai ales de urşii negrii şi pume. Pumele preferă trecerile acoperite cu vegetaţie, pe când
urşii grizzly, elanii şi căprioarele preferă pasajele mai deschise. Rezultatele demonstrează că este
necesară o combinaţie de tipuri de structuri de traversare şi de tipuri de vegetaţie, pentru a per-
mite conectivitatea habitatelor din lungul barierelor rutiere.
SANCTUARUL COMMUNITY BABOON. Coridoarele pot fi importante şi la scară mică, putând lega
porţiuni de pădure izolate. O astfel de abordare a fost iniţiată pe 47 km2 ai Sanctuarului Community
Baboon (CBS) în satul Bermundian Landing din Belize (Fig. 15.7). Populaţiile de maimuţe ur-
lătoare negre (Alouatta caraya, Aloiatta pigra) erau în declin deoarece proprietarii de terenuri au
defrişat pădurea din lungul râului Belize pentru a crea noi terenuri agricole (Horwich şi Lyon,
1998), maimuţele fiind incapabile să traverseze câmpurile deschise dintre corpurile de pădure.
Pentru că sursele lor de hrană au scăzut, au pierdut capacitatea de a se mişca către pădurile din
lungul râului, populaţiile înregistrând un declin puternic. Pentru a elimina această tendinţă, 450
de proprietari au semnat în 1985 un acord cu CBS, pentru menţinerea unor coridoare cu pădure
de aproximativ 20 m lăţime în lungul cursului de apă. Coridoare forestiere au fost menţinute în
lungul marilor câmpuri cultivate şi între corpurile de pădure. Planul a mai inclus protecţia arbo-
rilor care produc hrană pentru maimuţe şi construirea de poduri aeriene peste drumuri, pentru ca
maimuţele să poată trece în siguranţă. Aceste măsuri par a fi un succes, deoarece de când habi-
tatele lor sunt reconectate, populaţiile de maimuţe sunt în creştere. Ecoturismul asociat cu pro-
iectul produce venituri importante pentru locuitorii din mediul rural.
(A) (B)
râul
Belize
satul Bermudian
Landing
Drumuri
FIG. 15.7 (A) Podurile aeriene permit maimuţe-

N
lor sud-americane să traverseze drumuri şi spa-
ţiile libere din pădure. Aceste poduri au devenit lo-
curi populare pentru turişti. (B) În Community
0 5
Baboon Sanctuary din Bermudian Lansing,
km
Belize, se încearcă protecţia unei reţele de cori-
doare forestiere (ariile punctate) de-a lungul râu-
lui Belize şi între câmpuri de cultură (A, foto prin
amabilitatea R.P. Horwich şi J.Lyon).

432 Capitolul 15
Ecologia peisajelor şi proiectarea ariilor protejate

Interacţiunea dintre modelele actuale de utilizare a terenurilor, teoria conservării diversităţii
biologice si proiectarea ariilor protejate este evidentă în disciplina numită ecologia peisajelor,
care investighează modelele habitatelor la scara locală şi regională şi influenţa lor asupra distri-
buţiei speciilor şi proceselor din ecosisteme (Turner şi alţii, 2001; Poudevigne şi Baudry, 2003).
Un peisaj este definit de Forman şi Gordon (1982) ca o arie unde clusterele sau ecosistemele aflate
în interacţiune se repetă într-o formă similară (Fig. 15.8).
Ecologia peisajelor a fost studiată mai intens în mediile populate din Europa, unde practicile
agricole şi forestiere tradiţionale desfăşurate pe termen lung au determinat alte modele de peisaje
decât în America de Nord, unde cercetările au evidenţiat tipuri de habitate unice care au fost afec-
tate nesemnificativ de către populaţie. În ţările europene, câmpurile agricole cultivate, păşunile,
loturile de pădure şi gardurile vii alternează şi crează un mozaic care afectează distribuţia spe-
ciilor sălbatice (Stefan-Dewentor, 2003). În peisajele tradiţionale japoneze, cunoscute sub numele
de satoyama, orezăriile, câmpurile cultivate, satele şi pădurile, produc o diversitate mare de ha-
bitate pentru speciile de zone umede, cum ar fi libelulele, amfibienii şi păsările de apă (Kobori
şi Primack, 2003) (Fig. 15.9). În multe zone din Europa şi Asia, modelele tradiţionale de ferme,
păşuni şi păduri au fost abandonate. În unele locuri, populaţia rurală părăseşte terenurile şi mi-
grează spre ariile urbane sau practicile lor agricole devin intensive, deci presupun mai multă me-
canizare şi inputuri de îngrăşăminte. În astfel de cazuri, pentru protecţia comunităţilor biologice,
conservaţioniştii au adoptat strategii pentru menţinerea peisajelor tradiţionale, în câteva cazuri prin
subvenţionarea practicilor tradiţionale sau având voluntari pentru administrarea terenurilor.
(A) Peisaj cu patch-uri diseminate (B) Peisaj tip reţea
Luminişuri într-o Grupuri de arbori Reţea de drumuri într-o Reţea de râuri şi afluenţii
pădure în câmp pădure sau plantaţie lor dintr-o pădure
(C) Peisaj interdigitat (D) Peisaj tip tablă de şah
Râuri tributare ce se Limită dinamică Terenuri cultivate cu diferite Lotizare într-o arie de
varsă într-un lac pădure-pajişte culturi dezvoltare
FIG. 15.8 Reprezentarea a patru tipuri diferite de peisaje în care interacţiunea ecosistemelor sau utilizarea
terenurilor determină modele similare. Disciplina ecologia peisajului se concentrează mai degrabă pe ast-
fel de interacţii decât pe un singur tip de habitat (după Zonneveld şi Forman, 1990).

FIG. 15.9 Peisaj rural traditional lângă

Tokyo, Japonia, în care alternează sate
(negru); păduri secundare (gri deschis),
orezării (gri închis) şi fâneţe (alb). Astfel de
peisaje erau comune în trecut, dar acum
sunt tot mai rare datorită creşterii mecani-
zării agriculturii japoneze, mutării populaţiei
de la ferme şi urbanizării ariei metropolitane
Tokyo. Această suprafaţă are aproximativ 4
km x 4 km (după Yamaoko şi alţii, 1997).
În astfel de medii, multe specii

nu sunt închise într-un singur ha-
bitat; mai exact, ele se mişcă între
habitate sau trăiesc la limita dintre
două habitate. Pentru aceste specii,
agregarea tipurilor de habitate la
scară regională are o importanţă
1000 m maximă. Prezenţa şi densitatea
multor specii poate fi afectată de
mărimea fragmentelor de habitate şi de gradul lor de relaţionare. De exemplu, mărimea popula-
ţiei speciilor de animale rare va fi diferită în două arii protejate de 100 ha, unul având 100 de par-
cele alternante de pădure şi pajişte de un hectar suprafaţă, iar cealaltă având patru parcele de 25
ha fiecare (Fig. 15.10). Aceste modele de alternare a habitatelor pot avea efecte foarte diferite asu-
pra microclimatului (vânt, temperatură, umiditate, luminozitate), izbucnirii unor epidemii şi mo-
delelor de migraţie a animalelor, descrise în Capitolul 8. Din diferite utilizări ale terenului rezultă
modele de peisaje contrastante. Modelele de peisaje pot să influenţeze semnificativ distribuţia spe-
ciilor. De exemplu, unele specii de broaşte sunt mai abundente în lacurile temporare înconjurate
de zone forestiere (Mazerolle şi alţii, 2005).
1 km
1 km 1 km
FIG. 15.10 Două rezervaţii naturale, fiecare cu o suprafaţă de 100 ha (latura de 1 km).
Au suprafeţe egale pădure (gri) şi păşune, dar mărimi diferite ale fragmentelor. Care
model al peisajului este mai benefic şi pentru care specii? Această este o întrebare la care
managerii trebuie să se străduiască să răspundă.
434 Capitolul 15
Uneori pentru creşterea numărului şi diversităţii animalelor, administratorii vieţii sălbatice

crea.ză o multitudine de peisaje în cadrul unităţii administrate de ei: câmpuri, pajişti, tufărişuri,
pomi fructiferi, plante de cultură, suprafeţe reduse de pădure, mici iazuri şi baraje. De asemenea,
în aceste arealele şerpuiesc numeroase poteci şi drumuri de pământ. Astfel de peisaje sunt plă-
cute publicului, care sunt principalii vizitatori şi contributori financiari la bugetul ariilor prote-
jate. Rezultatul este o arie protejată transformată într-un mozaic de fragmente, unde zonele de tran-
ziţie abundă, iar comportamentul animalelor este uşor de observat. Câteodată, speciile din aceste
peisaje sunt în principal specii comune, care depind de intervenţia antropică, în unele cazuri chiar
specii invazive. O arie protejată care conţine foarte multe zone de limită poate să nu adăpostească
specii rare, care preferă numai habitatele neafectate, ce se întind pe mari suprafeţe (Horner-Devine
şi alţii; Crooks şi alţii, 2004). Rezultatul este că ariile protejate administrate intensiv pentru di-
versitatea cât mai mare a habitatelor şi speciilor sălbatice pot fi inospitaliere pentru unele specii
de importanţă deosebită pentru conservare.
Pentru a schimba optica acestei abordări focalizate, diversitatea biologică trebuie administrată
la nivel de peisaj regional, în care mărimea unităţilor de peisaj trebuie să fie cât mai apropiată de
mărimea iniţială şi conformă cu modelele de migraţie ale speciilor. O alternativă la crearea unui
peisaj miniatural de habitate relativ omogene, la scară mică, este de a lega toate ariile protejate
dintr-o zonă într-o reţea regională, incluzând chiar şi coridoare, astfel încât să poată fi create uni-
tăţi mai extinse de habitat (Fig. 15.11). The Wildlands Project şi US National Wildlife Refuge sunt
două exemple ale unei astfel de abordări. Unele dintre aceste unităţi mari de habitate pot proteja
specii rare, cum ar fi urşii, lupii şi felinele mari, care sunt incapabile să tolereze intervenţia umană
şi au nevoie de o arie extinsă pentru a supravieţui.
Concluzii
În domeniul conservării diversităţii biologice există dezbateri despre procedurile cele mai bune
pentru proiectarea reţelelor de arii protejate. Publicarea rezultatelor şi dezbaterea noilor cercetări
au ajutat la o mai bună înţelegere a diferitelor probleme. Câteodată, în descrierea scopurilor con-
servării diversităţii biologice se regăseşte elaborarea de ghiduri generale, simplificate, pentru pro-
iectarea reţelelor de arii protejate, dedicate managerilor de terenuri. David Ehrenfeld (1989), un
conservaţionist de renume, spunea:
[..] Suntem obligaţi să evidenţiem că există o obsesie în a căuta reguli generale pentru con-
servarea speciilor şi habitatelor, un fel de “cod genetic al conservării”, iar cercetătorii in-
ventează expresii în formulări foarte generale despre ratele de extincţie, mărimea populaţiilor
stabile, proiectarea ariilor protejate ideale şi altele. Se abuzează de acest tip de generalizare,
mai ales că specialiştii pot fi vrăjiţi de modelele pe care le produc. Încercările de a obţine
reguli generale, neclare, despre extincţie şi versiuni simplificate ale realităţii, devin un spec-
tacol care poate îl interesează pe Lewis Carroll. Noi nu trebuie să fim suprinşi când pro-
bleme diferite reclamă soluţii diferite.
În prezent, managerii ariilor protejate trebuie să abordeze fiecare achiziţie de terenuri func-
ţie de caracteristicile individuale ale acestora. Managerii trebuie să cunoască cele mai bune exem-
ple şi modele, dar în final tot circumstanţele particulare ale fiecărui caz, adesea incluzând inte-
rese ca fondurile şi politicienii, îi vor determina să acţioneze. Cele mai mari provocări pe termen
scurt în proiectarea sistemului de arii protejate sunt de a anticipa cum va fi administrată reţeaua

Bowdoin National
Wildlife Refuge Ft. Peck
Indian
Rocky Boys Indian Reservation
Reservation
Ft. Belknap
Glasgow
Indian
Reservation The Nature
Conservancy
Râul American Prairie
Missouri Foundation
Ft. Peck Lake
Upper Missouri
River Breaks Localizare în SUA
British
National Monument Columbia Saskatachewan
Charles M. Russell Alberta
Dakota de Nord Dakota de Sud

National Wildlife Glacier Malta
Refuge National Park
Lewistown
Lewistown
Missoula
Bozeman
Billings
Yellowstone
National Park
Idaho
0 32 km Wyoming
FIG. 15.11 American Prairie Foundation, cu asistenţă din partea World Wildlife Fund, achiziţionează
terenuri în jurul râului Missouri, din Montana, pentru a conecta terenuri cu valoare conservativă mare
şi rezervaţii de indieni. Scopul lor pe termen lung este să refacă ecosistemul de prerie la scară pei-
sagistică (aria încercuită cu negru), inclusiv pentru mamifere mari. Şi Nature Conservancy a achi-
ziţionat o fermă în această regiune în scopuri conservative. În interiorul ariei unele terenuri au pro-
prietari privaţi (gri închis) iar altele sunt proprietate publică (alb) (Hartă prin amabilitatea World
Woldlife Fund).
pentru a-şi îndeplini obiectivele. În multe cazuri, planul de management pentru ariile protejate este
mai important decât mărimea şi forma ariilor protejate individuale. În plus, populaţia care trăieşte
în apropiere poate să ajute la îndeplinirea obiectivelor de conservare sau poate intra în conflict
cu managerii ariilor protejate. Cea mai mare provocare pe termen lung este să anticipăm cum va
proteja biodiversitatea actualul sistem de arii protejate, într-o lume incertă, în schimbare datorită
creşterii populaţiei, a schimbării modelelor de utilizare a terenurilor, climatului, speciilor inva-
zive şi a altor factori.
Armsworth, P. R., G. C. Daily, P. Kareiva şi J. N. Sanchirico. 2006. Land market feedbacks can undermine bio-
diversity conservation. Proceedings of the National Academy of Sciences U.S.A. 103: 5403–5408.
Benes, J., P. Kepka, şi M. Konvicka. 2003. Limestone quarries as refuges for European xerophilous butterflies.
Berry, O., M. D. Tocher, D. M. Gleeson şi S. D. Sarre. 2005. Effect of vegetation matrix on animal dispersal:
genetic evidence from a study of endangered skinks. Conservation Biology 19: 855–864.
Birchard, B. 2005. Nature’s Keepers: The Remarkable Story of How the Nature Conservancy Became the
Largest Environmental Group in the World. Jossey-Bass, San Francisco.
Castellón, T. D. şi K. E. Sieving. 2006. An experimental test of matrix permeability and corridor use by an en-
demic understory bird. Conservation Biology 20: 135–145.

436 Capitolul 15
Cowen, R. K., C. B. Paris, şi A. Srinivasan. 2006. Scaling of connectivity in marine populations. Science 311:
522–527.
Hilty, J. A. şi A. M. Merenlendor. 2004. Use of riparian corridors and vineyards by mammalian predators in
northern California. Conservation Biology 18: 126–135.
Kobori, H. şi R. Primack. 2003. Participatory conservation approaches for Satoyama: The traditional forest and
agricultural landscape of Japan. Ambio 32: 307–311.
Laurance, S. G. şi W. F. Laurance. 1999. Tropical wildlife corridors: use of linear rainforest remnants by ar-
boreal mammals. Biological Conservation 91: 231–239.
Mazerolle, M. J., A. Desrochers şi L. Rochefort. 2005. Landscape characteristics influence pond occupancy
by frogs after accounting for detectability. Ecological Applications 15: 824–834.
Ng, S. J., J. W. Dole, R. M. Sauvajot, S. P. D. Riley şi T. J. Valone. 2004. Use of highway undercrossings by
wildlife in southern California. Biological Conservation 115: 499–507.
Pardini, R., S. M. de Souza, R. Braga-Neto şi J. P. Metzger. 2005. The role of forest structure, fragment size
and corridors in maintaining small mammal abundance and diversity in an Atlantic forest landscape. Biological Con-
servation 124: 253–266.
Pressey, R. L., C. J. Humphries, C. R. Margules, R. I. Vane-Wright şi P. H. Williams. 1993. Beyond oppor-
tunism: Key principles for systematic reserve selection. Trends in Ecology and Evolution 8: 124–128.
Rosenberg, D. K., B. R. Noon şi E. C. Meslow. 1997. Biological corridors: Form, function, and efficiency.
BioScience 47: 677–687.
Shafer, C. L. 1990. Nature Reserves: Island Theory and Conservation Practice. Smithsonian Institution Press,
Washington, D.C.
Shafer, C. L. 2001. Conservation biology trailblazers: George Wright, Ben Thompson and Joseph Dixon. Con-
Sobel, J. şi C. Dahlgren. 2004. Marine Reserves: A Guide to Science, Design and Use. Island Press, Wash-
ington, D.C.
Soulé, M. E. şi J. Terborgh. 1999. Continental Conservation: Scientific Foundations of Regional Reserve Net-
works. Island Press, Washington, D.C.
Tabarelli, M. şi C. Gascon. 2005. Lessons from fragmentation research: improving management and policy
guidelines for biodiversity conservation. Conservation Biology 19: 734–739.
Turner, W. R. şi D. S. Wilcove. 2006. Adaptive decision rules for the acquisition of nature reserves. Conser-
Turner, M. G., R. H. Garner şi R. V. O’Neill. 2001. Landscape Ecology in Theory and Practice: Pattern and
Process. Springer-Verlag, New York.
Wiersma, Y. F. şi D. L. Urban. 2005. Beta diversity and nature reserve system design in the Yukon, Canada.
Wikramanayake, E., M. McKnight, E. Dinerstein, A. Josh, B. Gurung şi D. Smith. 2004. Designing a conser-
vation landscape for tigers in human-dominated environments. Conservation Biology 18: 839–844.


CAPITOLUL 16
MANAGEMENTUL ARIILOR PROTEJATE


Managementul ariilor protejate 441
riile protejate au obiective diferite care depind de statutul lor legal, istoricul înfiin-
A ţării şi caracteristicile individuale. Unele zone sunt desemnate pentru conservarea bio-
diversităţii şi sunt administrate pentru a asigura nevoile unor specii, iar altele prote-
jează ecosisteme întregi. Alte tipuri de arii protejate sunt desemnate pentru valoarea lor
recreaţională şi culturală. Având în vedere obiectivele lor, cele mai multe arii protejate presupun
un management activ, adaptat la specificul fiecăreia dintre acestea.
Deşi mulţi oameni cred că natura ştie mai bine, biodiversitatea fiind cel mai bine conservată
acolo unde omul nu intervine, realitatea îi contrazice. În multe cazuri, omul a modificat mediul
în aşa măsură încât speciile şi comunităţile rămase au nevoie de intervenţie şi monitorizare an-
tropică pentru a supravieţui.
Fără intervenţie antropică, ariile protejate există numai cu numele. În lume există foarte multe
arii protejate pe hârtie, care au fost create prin acte normative guvernamentale şi care există
numai pe hărţi. Chiar dacă au un statut legal special, ariile protejate trebuie să fie subiectul unui
management real pentru a fi apărate de dezvoltare şi ameninţările la scară largă.
Declararea ariilor protejate prin acte guvernamentale este o situaţie generalizată în România,
în doar 8 ani, suprafaţa protejată crescând de la 4% din teritoriul naţional la circa 15% în 2008.
Deşi există experienţe de administrare pozitive, majoritatea ariilor protejate nu sunt gestionate
corespunzător din lipsă de personal şi de fonduri, dar şi datorită unor interese economice locale
şi regionale puternice. De asemenea, majoritatea parcurilor naţionale şi naturale din România sunt
administrate prin Direcţii Silvice Judeţene din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor – ROMSILVA,
lucru neacceptat de mulţi conservaţionişti, în condiţiile în care această instituţie este interesată
în special de activităţile de exploatare a lemnului şi a altor produse forestiere.
În unele ţări, mai ales în cele din Europa şi Asia, cum ar fi Marea Britanie şi Japonia, s-au
creat de către om în sute şi mii de ani o serie de habitate interesante, păduri, fâneţe şi garduri vii.
Aceste habitate suportă o diversitate ridicată de specii, ca rezultat al unor practici tradiţionale de
utilizare a terenurilor, care trebuie menţinute pentru a conserva speciile. Dacă nu sunt adminis-
trate, ele se vor degrada şi vor pierde multe din speciile caracteristice; managementul efectiv de-
vine necesar pentru refacerea populaţiilor speciilor dispărute. De exemplu, în preerie, păşunatul
moderat cu vite şi bizoni determină menţinerea mai multor specii decât în cazul în care acel spa-
ţiu nu este păşunat (Fig. 16.1).
Multe dintre exemplele de management eficient vin din Marea Britanie, unde există o isto-
rie a succeselor oamenilor de ştiinţă şi voluntarilor privind monitoringul şi administrarea ariilor
protejate mici, cum ar fi rezervaţiile naturale Monks Wood şi Castle Hill (Peterken, 1996; Morris,
2000). În aceste situri sunt urmărite îndeaproape efectele diferitelor metode de păşunat asupra po-
pulaţiilor de plante sălbatice, fluturi şi păsări (ovine vs. bovine, păşunat extensiv vs. păşunat in-
tensiv). De exemplu, în pajiştile montane din rezervaţia naturală naţională Ben Lawers din Scoţia,
a fost studiat răspunsul populaţiilor de genţiene alpine la diferite grade de intensitate a păşuna-
tului cu ovine (Miller şi alţii, 1999). Populaţiile iniţiale de genţiene au crescut când a fost inter-
zis păşunatul, dar au scăzut după trei ani, datorită incapacităţii de a concura cu plantele de talie
mică şi lipsei siturilor deschise pentru germinarea seminţelor. Astfel, prezenţa unui păşunat mo-
derat este componentă critică pentru menţinerea acestei specii rare. Păşunatul poate fi de asemenea
util şi în reducerea abundenţei unor specii invazive (Marty, 2005).
Chiar dacă managementul activ este important în arii protejate, în altele este ineficient sau
chiar dăunător. Adesea, această problemă derivă dintr-o slabă înţelegere a interacţiunilor biolo-
442 Capitolul 16
Bizoni
50 Vite
Nepăşunat
40
Număr de specii/10 m2
30
20
10
0
98
99
00
01
02
03
04
95
96
97
19
19
20
20
20
20
20
19
19
19
An
FIG. 16.1 Ierbivorele mari păşunau în preeria cu ierburi înalte din Statele Unite ale Americii.
Dispariţia marilor ierbivore a alterat ecologia acestui complex de ecosisteme, determinând
pierderea multor specii caracteristice de plante. Păşunatul vitelor şi bizonilor a determinat
o creştere graduală a speciilor de plante în parcelele de cercetare, pe o perioadă de 10 ani,
comparativ cu loturile nepăşunate (după Towne şi alţii, 2005).
gice sau din existenţa unor obiective de management neclare ori contradictorii. De exemplu:
Managementul activ menit a promova abundenţa speciilor de interes cinegetic, cum ar

fi căprioarele; acceptarea activităţilor de vânătoare pentru creşterea veniturilor ariei protejate
a presupus în numeroase rânduri eliminarea prădătorilor, cum ar fi lupii şi pumele; deseori
fără prădătorii care să le controleze dinamica, populaţiile speciilor de vânat (şi accidental ro-
zătoarele) au crescut peste aşteptări. Rezultatul este suprapăşunatul, degradarea habitatului şi
colapsul comunităţilor de plante şi animale.
Managerii de arii protejate, exagerat de optimişti, care au îndepărtat arborii uscaţi, cu

scorburi, buturugile atacate de carii şi litiera pentru a îmbunătăţi aspectul ariei protejate şi
creşte intensitatea activităţilor turistice, pot să îndepărteze neintenţionat resursele critice ne-
cesare unor specii de animale pentru a cuibări şi ierna. De exemplu, arborii cu scorburi re-
prezintă un loc de adăpost foarte important pentru multe păsări, lilieci şi urşi, iar buturugile
atacate de carii sunt primele situri pentru germinarea seminţelor multor orhidee. Lemnul ata-
cat de carii şi lăstarii din arborii căzuţi sunt de asemenea importanţi în ecologia mediului ac-
vatic (Gurnell şi alţii, 2005). În aceste cazuri, o arie protejată curată echivalează cu o arie
protejată sterilă.
În multe arii protejate, incendiile sunt parte a proceselor ecologice naturale. Tentativele
de a suprima complet incendiile sunt scumpe şi consumă aproape toate resursele de mana-
gement disponibile. Ele pot eventual să conducă la pierderea speciilor dependente de incen-
dii şi chiar la incendii mult mai mari şi mai greu de controlat, cum au fost cele din 1998, din
Parcul Naţional Yellowstone.
Pentru evitarea practicilor de management dăunătoare este crucial ca ariile protejate să be-

neficieze de un management activ (Sutherland şi Hill, 1995; Halvorson şi Davis, 1996). Ariile pro-
tejate cele mai eficiente sunt adesea acelea în care managerii deţin informaţii rezultate din pro-
grame de cercetare şi monitorizare şi au fonduri disponibile pentru implementarea planurilor de
management.
Ariile protejate mici, cum sunt cele întâlnite în ariile cu locuire îndelungată şi în jurul mari-
lor oraşe, necesită un management mai activ decât ariile protejate mari, deoarece ele sunt ade-
sea înconjurate de medii alterate, cu habitate interioare mai puţine, fiind mai vulnerabile la in-
vazia speciilor exotice şi la efectele negative ale activităţilor umane. Chiar şi în ariile protejate
mari, pentru a controla activităţile de vânătoare şi a regla frecvenţa incendiilor ori a numărului
de vizitatori, poate fi util managementul activ. Simpla menţinere a limitelor ariei protejate poate
să nu fie suficientă, cu excepţia ariilor protejate foarte mari sau izolate.
În volumul dedicat simpozionului The Scientific Management of Animal and Plant
Communities for Conservation (Duffey şi Watts, 1971), Michael Morris de la Monks Woods evi-
denţiază importanţa desemnării obiectivelor de management pentru fiecare ariei protejată în parte:
Nu există căi inerente sau greşite pentru a administra rezervaţiile naturale, eficacitatea
metodelor de management este dependentă de obiectivele de managementului ale fiecărui sit
în parte... Un management ştiinţific aplicabil poate apare numai atunci când obiectivele de
management au fost corect formulate.
Nivelul şi tipul de management necesar trebuie determinate pe baza obiectivelor ariei prote-
jate, dar şi a contextului social al acesteia (Terborgh şi alţii, 2002). Ambele se pot schimba în de-
cursul timpului. În unele ţări ariile protejate pot fi extrem de greu de administrat. Unele grupuri
nu ezită să îşi înfiinţeze gospodării, să desfăşoare activităţi de recreere, să extragă resurse, să vâ-
neze şi să pescuiască în arii protejate deoarece ei simt că terenurile guvernamentale sunt pro-
prietatea nimănui, din care oricine poate să ia ceea ce vrea şi nimeni nu este dispus să intervină.
Aceste arii protejate sunt afectate gradual de pierderea speciilor şi a calităţii habitatelor. În
România, sunt numeroase situaţii în care persoane fizice sau private au intervenit în arii prote-
jate generând pierderi semnificative ale diversităţii biologice. Reprezentative sunt activităţile de
pescuit din Delta Dunării, defrişările din spaţiul montan carpatic sau vânătoarea (şi braconajul)
la specii strict ocrotite (urs, lup, râs).
Managementul ariilor protejate poate eşua în timp de război, atunci când guvernele încetează
să mai funcţioneze. În aceste situaţii se manifestă o degradare rapidă şi severă a resurselor natu-
rale, deoarece pădurea este defrişată haotic, iar animalele vânate. Astfel de exemple s-au întâl-
nit în Afganistan, Republica Democratică Congo şi Rwanda, deşi în unele cazuri oficialii parcu-
rilor au rămas şi au continuat activitatea, fără securitate personală şi fără să fie plătiţi (Zahler, 2003;
Hart şi Hart, 2003).
Monitoringul - instrument de management

Un aspect important al managementului ariilor protejate este monitorizarea componentelor
cheie pentru diversitatea biologică, cum ar fi: nivelul apei din iazuri; cantitatea de sol erodată;
numărul indivizilor aparţinând speciilor rare şi ameninţate; densitatea speciilor de plante ierboase,
tufărişuri şi arbori; datele despre sosirea şi plecarea animalelor migratoare, din şi în aria prote-
jată. Monitoringul poate de asemenea să includă urmărirea cantităţii de resurse naturale exploa-

444 Capitolul 16
tate de comunităţile locale. Metodele de bază ale monitoringului includ înregistrarea observaţii-
lor standard, realizarea de supravegheri ale elementelor cheie, realizarea de fotografii din puncte
fixe şi de interviuri cu utilizatorii ariei protejate (Danielsen şi alţii, 2000) (vezi Capitolul 11). Tipul
exact al informaţiei generate depinde de scopurile managementului ariei protejate (Feinsinger,
2001). Realizarea monitoringului permite managerilor ariei protejate să determine nu numai sta-
rea de conservare a acesteia, ci şi să identifice practicile de management necesare (Hocking, 2003;
Stem şi alţii, 2005). Managerii pot să îmbogăţească continuu informaţiile de care au nevoie, re-
feritoare la condiţiile din interior sau uneori din exteriorul ariei protejate şi pot să ajusteze prac-
ticile de management într-o manieră adaptativă pentru a atinge obiectivele de management
(uneori numit management adaptativ) (Fig. 16.2). În unele arii protejate trebuie făcute alegeri
dificile: de exemplu, dacă o specie de foci protejate se hrăneşte cu o specie ameninţată de păsări
de mare, cărei specii trebuie să i se acorde prioritate în practicile de management (David şi alţii,
2003)?
O specie intens monitorizată în decursul deceniilor a fost cactusul gigantic sau saguaro
(Carnegiea gigantea), un simbol al peisajului deşertic (McAuliffe, 1996). În 1933 pentru a pro-
teja speciile fanion, a fost înfiinţat la est de Tucson, Arizona, Parcul Naţional Saguaro. Observaţiile
detaliate, combinate cu înregistrări fotografice precise (Fig. 16.3), arată că saguaro este în declin
în parc. Investigaţiile efectuate în anii ‘80 sugerează că saguaro adulţi sunt periclitaţi sau ucişi
de perioada în răcire a vremii, care a afectat acea decadă. De asemenea, păşunatul cu bovine, care
s-a realizat în perioada 1880-1979, a împiedicat regenerarea şi a favorizat compactarea solului.
Acum, deoarece păşunatul a fost interzis de peste 20 ani, cercetările din parc au evidenţiat apa-
riţia unui număr foarte ridicat de indivizi de saguaro tineri (Drezner, 2005). Vom vedea dacă noile
păduri de cactuşi se vor menţine şi în viitor.
Implementarea Monitorizare
planului de şi revizuire
management
Realizarea Adaptări pe baza

planului de datelor ecologice şi
acţiune şi de Arie protejată legale
management
Manageri
Dezbateri
Cercetători
deschise, Culegerea
informale datelor Publicul larg,
oficiali guvernamentali
şi alţii
Ecologia Consideraţii
speciilor şi sociale, economice
habitatelor şi legale
ameninţate
FIG. 16.2 Modelul unui proces de management adaptativ pentru ariile protejate (după Cork şi
alţii, 2000).

1935
1962
1986
FIG. 16.3 Peisajul, fotografiat succesiv în 1935, 1962 şi 1986, prezintă declinul popula-
ţiei de cactus saguaro din Rincon Mountain District, Parcul Naţional Saguaro, Arizona.
Populaţia fotografiată în ani diferiţi nu a crescut cu nici un nou individ, deşi există saguaro
tineri, care au apărut înainte de 1935 (foto de H.L. Shantz, J.R. Hastings şi R.M. Turner).

446 Capitolul 16
Identificarea şi managementul ameninţărilor

Managementul ariilor protejate trebuie să ia în considerare factorii care ameninţă diversita-
tea biologică şi starea lor de sanogeneză. Acestea includ multe din ameninţările tratate detaliat în
Capitolele 9 şi 10, speciile exotice, populaţiile de dimensiuni mici ale speciilor rare, distrugerea,
degradarea sau fragmentarea habitatelor şi utilizarea antropică. O astfel de abordare a manage-
mentului, care identifică ameninţările este Rapid Assessment and Prioritization of Protected Areas
Management, metodologie dezvoltată de World Widelife Fund for Nature International (Ervin,
2003).
Chiar şi în ariile protejate bine administrate, poluarea aerului, ploile acide, poluarea apelor,
schimbările climatice şi schimbarea compoziţiei atmosferei influenţează comunităţile naturale şi
face ca populaţiile unor specii să crească, iar altele să descrească sau chiar să fie eliminate. Din
păcate, studiile de istorie naturală arată că speciile invazive exotice sunt principalele beneficiare
ale alterării mediului, la care ele se adaptează, dezvoltând metode eficiente de dispersie, fiind to-
lerante la factorii perturbatori. Abilitatea managerilor ariilor protejate de a reduce presiunea aces-
tor factori externi de degradare este adesea limitată. Într-o abordare care se adresează schimbă-
rilor din ecosistem, au fost dezvoltate experimente (de exemplu adăugarea de calcar în corpurile
de apă pentru a preveni acidifierea). Aceste măsuri, nu sunt puse câteodată în practică, fiind ne-
cesară reforme în domeniul mediului pentru limitarea producţiei umane şi a consumului.
Managementul speciilor invazive

Invazia speciilor exotice este în prezent recunoscută ca o ameninţare asupra multor arii pro-
tejate, mai ales asupra zonelor umede, pajiştilor şi ecosistemelor insulare. În multe locuri, spe-
ciile exotice sunt deja prezente în interiorul arilor protejate, iar noi specii exotice le pot urma. Dacă
aceste specii sunt lăsate să se înmulţească necontrolat, pot fi eliminate din aria protejată speciile
native sau chiar comunităţi întregi. Acolo unde o specie invazivă ameninţă speciile native,
aceasta trebuie să fie eliminată sau să-i fie redusă densitatea populaţiei (Myers şi alţii, 2002). O
specie exotică care abia s-a instalat şi este cunoscută ca fiind invazivă, trebuie eliminată imediat
cât timp are densităţi mici. Eliminarea speciilor invazive în fiecare an este o activitate extrem de
costisitoare (Chen, 2001). Răchitanul (Lythrum salicaria), care a invadat zonele umede din
România este un exemplu de specie invazivă care poate scoate din competiţie multe specii na-
tive de plante, formând adesea comunităţi pure în lungul râurilor, lacurilor şi în mlaştini. Aceste
specii au un efect dăunător asupra vieţii sălbatice, ele neconstituind hrană pentru alte specii.
Odată ce o specie exotică se stabileşte într-o arie protejată, este foarte dificil, dacă nu impo-
sibil, să fie eliminată. Recuperarea populaţiilor în declin ale plantelor şi animalelor native este ade-
sea legată de eliminarea speciilor de animale exotice, cum ar fi caprele, şobolanii, iepurii şi pes-
căruşii. În unele cazuri, trebuie depus un efort intens în relaţiile cu publicul pentru a explica scopul
intervenţiei şi a răspunde preocupărilor sale.
Managementul habitatelor
O arie protejată trebuie administrată cu atenţie pentru ca habitatele originale să fie păstrate
în totalitate (Gram şi alţii, 2003). Multe specii ocupă numai unele habitate sau stadii succesionale
specifice acestora. Atunci când terenul este declarat arie protejată, se schimbă şi modelul de afec-
tare a mediului şi intervenţie antropică, iar multe specii găsite anterior dispar. Factorii perturba-
tori naturali, cum ar fi incendiile, păşunatul şi doborâturile, sunt elemente cheie în ecosisteme,
de ele depinzând prezenţa multor specii rare (Yates şi Ladd, 2005). În ariile protejate mici, nu sunt
prezente toate stadiile succesionale, din acest motiv multe specii pot lipsi. De exemplu, în ariile
protejate izolate dominate de vegetaţie arborescentă seculară, speciile caracteristice stadiului suc-
cesional timpuriu şi de tufărişuri pot să lipsească (Fig. 16.4). Dacă aria protejată este afectată în
totalitate de incendii sau furtuni, speciile caracteristice pădurii seculare vor fi eliminate. În ariile
protejate izolate din locaţiile metropolitane, incendiile generate antropic şi alte forme de presiune
umană, elimină stadiile succesionale târzii.
Managerii ariilor protejate trebuie uneori să administreze activ siturile pentru a se asigura că
sunt prezente toate stadiile succesionale, deci că speciile caracteristice fiecărui stadiu pot să per-
siste şi să se dezvolte (Caseta 16.1). O cale comună pentru a face acest lucru este incendierea pe-
riodică şi controlată a pajiştilor, tufărişurilor şi pădurilor, pentru a reiniţia stadiile succesionale
(Norton şi DeLange, 2003; Van Wilgen şi alţii, 2004). În unele sanctuare de viaţă sălbatică, pa-
jiştile sunt menţinute prin păşunat, incendiere, cosire. De exemplu, multe specii de plante din
Insula Nantucket, de pe coasta Massachusetts, SUA, se găsesc în zonele cu tufărişuri sclerofile
de interes peisagistic. Aceste tufărişuri sclerofile au fost menţinute prin păşunatul ovinelor;
acum ele trebuie incendiate odată la câţiva ani pentru a preveni formarea pădurilor de stejar, care
pot duce la dispariţia speciilor de plante cu flori (Fig. 16.5A). În mod normal, fiecare incendiere
Succesiuni timpurii Succesiuni medii Succesiuni târzii

Pădure
Pădure tânără Pădure matură
la climax
Pădure seculară
Pădure la climax
Toate speciile
Specii
Creşterea numărului de specii
de succesiune
târzie
Specii
de succesiune
timpurie
Per- Specii Tufişuri şi Acoperire Acoperire maximă Moartea Echilibru între

turbare ierbacee arbori medie unor arbori moartea şi
înlocuirea speciilor
de succesiune
târzie
Timp
FIG. 16.4 Un model general al schimbări diversităţii speciilor într-o succesiune a unui ecosistem de pădure,
după o perturbare majoră (incendiu, uragan, defrişare). Primele specii sunt cele ce cresc repede şi sunt in-
tolerante la umbră, speciile ce apar mai târziu cresc mai încet şi sunt ombrofile. Întregul proces de succe-
siune poate dura decenii sau chiar secole (după Norse, 1986).

448 Capitolul 16
CASETA 16.1- MANAGEMENTUL HABITATELOR. CHEIA

SUCCESULUI ÎN CONSERVAREA SPECIILOR DE FLUTURI
AMENINŢAŢI
specializate şi efemere; ei supravieţuiesc

În 1980, fluturele Mellicta athalia a ca o reţea de populaţii temporare legate
fost mai aproape de extincţie decât orice între ele, descrisă cel mai bine ca o me-
altă specie de fluture din Anglia. tapopulaţie (Davies şi alţii, 2005).
Distribuţia lui a înregistrat un declin Plebeius argus, găsit în câmpiile din
constant timp de 70 de ani, habitatul lui estul Angliei, şi Hesperis comma, din
fiind preferat pentru transformarea în pajiştile cu ierburi joase ale sudului
ferme. Larvele acestui fluture se hră- Angliei, sunt două alte specii care nece-
nesc din plantele ce se găsesc în pajiştile sită management al habitatelor pentru a
nealterate sau în luminişurile de pădure. supravieţui.
Aceste habitate sunt efemere şi rare în În cazul Plebeius argus, specia este
natură; ele necesită tăierea regulată a găsită numai în stadiile tinere ale tufări-
arborilor sau păşunat pentru menţine- şurilor euroatlantice cu Erica cinerea,
rea populaţiilor de plante cu care se hră- unde adulţii se hrănesc cu nectar şi lar-
nesc fluturii. Declinul practicilor silvice vele cu frunze. Specializarea vine din
tradiţionale şi agricultura intensivă au faptul că larvele trebuie să fie îngijite de
întrerupt procesele care asigurau habi- o anumită furnică neagră (Lasius sp.)
tatul fluturilor (Warren, 1991). Problema pentru a supravieţui, iar distribuţia aces-
este similară cu cea a altor specii de flu- tor furnici este variabilă. Când habitatele
turi care trebuie să colonizeze habitate fluturilor sunt fragmentate prin activităţi
Larvele fluturelui de câmp (Mellicta athalia) se hrănesc cu plante vernale şi necesită acel
tip de habitat ce apare după ce perturbările naturale creează poieniţe în pădure.
Utilizarea intensivă a terenului întrerupe procesele naturale ce produc acest habitat, ame-
ninţând supravieţuirea speciei (foto © Martin Warren).

antropice, aceste modele naturale sunt poate fi un factor semnificativ în succe-

întrerupte. Speciile sunt incapabile să sul programelor de conservare. Acolo
îşi găsească noi habitate datorită abili- unde lipseşte managementul habitate-
tăţilor reduse de deplasare. Plebeius lor, au dispărut majoritatea coloniilor
argus în particular se pare că este inca- (Warren, 1991). Câteodată, practicarea
pabil să se deplaseze mai mult de 1 km unui management intensiv creşte vul-
de la populaţia existentă (Thomas, nerabilitatea la extincţie a speciilor ame-
1995). Încercările experimentale de a ninţate, dependente de intervenţie an-
stabili noi populaţii prin aducerea de tropică. Mellicta athalia apare în prezent
adulţi în situri neocupate au avut un suc- ca fiind dependentă total de intervenţie
ces limitat. antropică pentru a supravieţui; soarta
Studiile detaliate de ecologie au ofe- multor altor specii rămânând în între-
rit informaţii pentru stabilirea strategii- gime în mâinile omului.
lor de management a multor specii. Plebeius argus a arătat o creştere de
Arealele cu populaţii de Mellicta atha- 10 ori a arealului ocupat datorită dez-
lia sunt în prezent administrate pentru a voltării deliberate a politicii de păşunat
încuraja tipurile de habitate pe care pentru favorizarea speciilor şi adouă cir-
această specie le preferă, cum ar fi pă- cumstanţe neaşteptate: creşterea popu-
durile recent tăiate şi pajiştile nealte- laţiilor de iepuri, care ţin ierburile
rate. Evaluarea progresului Mellicta at- scunde şi încălzirea globală, care de ase-
halia după circa un deceniu de menea ajută aceste specii să supravieţu-
intervenţie pentru menţinerea stadiului iască în timpul iernii (Davies şi alţii,
timpuriu de evoluţie a plantelor, de- 2005).
monstrează că intervenţia antropică
trebuie realizată într-o manieră legală şi precauţională, pentru a preveni daunele asupra proprie-
tăţilor învecinate şi a nu periclita viaţa animalelor. De asemenea, înainte de incendiere, manage-
rii terenurilor trebuie să dezvolte programe de educaţie a publicului pentru a explica populaţiei
locale rolul incendiilor în menţinerea echilibrului din natură. În alte situaţii, părţi din ariile pro-
tejate trebuie să fie atent administrate pentru a micşora influenţa antropică şi incendiile, creând
condiţii pentru speciile seculare (Fig. 16.5B).
Tipul de management controlat care dă rezultate optime poate fi determinat prin experimente
în teren. De exemplu pajiştile calcifile din Marea Britanie necesită măsuri speciale de manage-
ment pentru menţinerea unor comunităţi biologice bogate (Martorell şi Peters, 2005). Sunt regi-
muri de management care favorizează unele grupuri de specii în defavoarea altora; de exemplu,
comunităţile biologice pot lua un aspect diferit, funcţie de cât de intens sunt păşunate de speciile
domestice (Krueper şi alţii, 2003; Fig. 16.5C şi D).
În Iowa, SUA, marginile drumurilor dominate de ierburi exotice au fost replantate cu specii
native de preerie. Scopul iniţial al programului a fost acela de a reduce costurile de întreţinere a
drumurilor şi de a face rutele de transport mult mai atractive. Un beneficiu indirect a fost creşte-
rea substanţială în abundenţă şi diversitate a speciilor de fluturi, care au profitat de cantitatea ri-
dicată de nectar (Ries şi alţii, 2001).
Fluturii sunt importanţi pentru multe comunităţi umane, fiind simbol al frumuseţii şi libertă-
ţii. Dacă vrem să avem fluturi în lumea noastră, trebuie să includem menţinerea habitatelor lor

450 Capitolul 16
(A) (C)
(D)
(B)
FIG. 16.5 Managementul conservării: intervenţionism

vs. non-intervenţionism. (A) Câmpurile situate în ariile
protejate din Insula Nantucket, Massachusetts, sunt
incendiate în mod regulat pentru a menţine o vege-
taţie deschisă şi a proteja plantele de pajişte şi alte
specii rare. (B) Uneori managementul implică păs-
trarea perturbărilor antropice la un nivel minim. Acest
arboret secular din Olympic National Forest,
Washington, este izolat de mulţi ani. (C) Aspectul
Ariei de Conservare Naţionale Ripariene San Pedro,
Arizona, în 1987, după păşunat intensiv şi 4 ani mai
târziu, în 1991 (D) după îndepărtarea vitelor se ob-
servă reapariţia tufarişurilor şi plantelor ierbacee, ce
asigură o acoperire adecvată pentru păsări (A, foto
de Jackie Sones, Massachusetts Audubon Society; B,
foto de Thomas Kitchin/Tom Stack & Associates; C,D,
foto prin amabilitatea lui David Krueper).
ca o ţintă importantă de management. În unele cazuri, aceasta înseamnă continuarea aplicării prac-
ticilor tradiţionale, mai ales în ţările europene, unde peisajul a fost puternic influenţat de activi-
tăţile antropice, restaurând deliberat habitatele favorite ale fluturilor. Câteodată, trebuie luate de-
cizii dure, pentru a da posibilitatea de a exista cât mai multe specii de fluturi. De asemenea,
managementul poate ajuta o specie, dar să facă rău altora (Poyre şi alţii, 2005).
Managementul apei
Râurile, lacurile, mlaştinile, estuarele şi toate celelalte tipuri de zone umede trebuie să pri-
mească o cantitate suficientă de apă curată pentru a menţine procesele din ecosistem. În particu-

lar este necesară menţinerea unor zone umede sănătoase pentru populaţiile de păsări acvatice, peşti,
amfibieni, plante acvatice şi multe alte specii (Pringle, 2000; Gaff şi alţii, 2004, Greathouse şi alţii,
2006). Datorită competiţiei pentru resursele de apă dintre ariile protejate şi proiectele de irigaţii,
instalaţiile de alimentare cu apă menajeră şi industrială, instalaţiile de control a inundaţiilor şi ba-
raje, primele pot fi foarte uşor desfinţate. Zonele umede sunt adesea interconectate, deci o deci-
zie care afectează nivelul şi calitatea apei într-un loc are proiecţie şi în alte spaţii. O strategie bună
de menţinere a zonelor umede presupune includerea unui bazin hidrografic întreg în aria prote-
jată.
Cele mai multe rezervaţii alterate prin intervenţia antropică asupra hidrologiei zonei sunt lo-
calizate în bazinele hidrografice inferioare. Astfel, ariile protejate situate în bazinele hidrografice
superioare pot proteja resursele de apă pentru mii şi chiar milioane de persoane care trăiesc în aval;
în acest caz, putem să administrăm arii întinse atât pentru protecţia biodiversităţii cât şi a bazi-
nului hidrografic (Verhoeven şi alţii, 2006). În munţii din Puerto Rico, necesarul de apă din
Carribean National Forest au contribuit la deviarea cursul râului pentru utilizarea ca apă potabilă
şi pentru producerea de energie electrică (Fig. 16.6, Pringle, 2000). 600 000 locuitori sunt de-
pendenţi de această derivaţie a cursului de apă. Câteodată aceasta înseamnă că mai mult de 50%
Rio Espiritu
Oceanul Atlantic
Santo Rio Grande Rio
Mameyes
Luquillo
Rio Fajardo Fajardo
Ceiba
Prize de apă potabilă
Centrale hidroelectrice
Folosinţe private
Rio Blanco
Staţii de epurare a apei
Staţii de tratare a apei
San Juan N Caribbean National Forest

2 0 2 4
V E Localităţi
Puerto Rico
km
CNF S
FIG. 16.6 Caribbean National Forest, situată în munţii din estul statului Porto Rico şi împrejurimile sale, re-
prezintă locul în care se află numeroase dispozitive private pentru apă potabilă, generare de energie, sta-
ţii de tratare şi filtrare a apei. Într-o zi oarecare, aceste amenajări captează peste jumătate din apa izvoa-
relor, şi ca urmare unele seacă. Observăm că prizele de apă sunt în munţi, iar staţiile de tratare lângă coastă,
unde sunt situate oraşele (după Pringle, 2000).

452 Capitolul 16
din apă este deviată, iar râul în cea mai mare parte a anului rămâne fără apă, rezultând un impact
major asupra populaţiilor de peşti şi alte animale acvatice, ca şi asupra proceselor ecologice.
Apa din rezervaţiile naturale poate fi contaminată de sursele agricole, menajere şi industriale
din proximitate. Astfel de contaminări se pot dezvolta gradual de-a lungul timpului, aşa cum s-
a întâmplat în Parcul Naţional Everglades din Florida, încercuit de dezvoltarea agriculturii şi a
aşezărilor urbane. Aici resursele de apă au fost deviate şi contaminate. Un exemplu de contami-
nare neaşteptată este cel înregistrat în Spania, în 1998, când un iaz de decantare a fost avariat, per-
miţând evacuarea a peste 150 000 m3 de nămoluri acide cu o concentraţie foarte ridicată de plumb,
zinc şi arsenic, în zonele umede din Parcul Naţional Donana. Un număr uriaş de păsări şi never-
tebrate acvatice au murit. Pentru a rezolva astfel de situaţii, managerii ariilor protejate trebuie să
devină experţi în politică şi relaţii publice pentru a se asigura că zonele umede primesc tot tim-
pul apă curată. Un program de monitorizare a calităţii apei poate ajuta la documentarea alterări-
lor calităţii şi cantităţii apelor din ecosisteme, să producă informaţii necesare, să convingă ofi-
cialităţile guvernamentale şi publicul asupra seriozităţii problemelor.
Managementul resurselor cheie

În multe arii protejate este necesar să fie conservate, menţinute şi suplimentate resursele cheie,
de care depind speciile. Aceste resurse includ sursele de hrană, apă, minerale şi altele. De exem-
plu, pentru cocorul japonez, o specie rară, sunt organizate culturi agricole, care au rolul de a oferi
hrana naturală, eliminată prin înlocuirea zonelor umede cu orezării; fără această sursă suplimen-
tară de hrană, cocorii nu ar putea supravieţui în timpul iernii (Fig. 16.7).
Resursele şi speciile cheie pot fi folosite în ariile de conservare pentru creşterea populaţiilor
speciilor al căror număr este în declin. Cu ajutorul unor amenajări pentru hrană şi construirea de
iazuri artificiale este posibil să se menţină multe specii de vertebrate în arii protejate mici.
Aceste specii pot avea densităţi mai mari decât se estimează prin studiile de specialitate legate
de distribuţia speciilor în habitate neafectate. Iazurile artificiale nu numai că generează întotdeauna
habitate atractive pentru insecte, cum ar fi libelulele, dar sunt şi centre importante pentru educa-
rea publicului din ariile urbane (Steytler şi Samways, 1995). Un alt exemplu este realizarea de
cuiburi artificiale sau scorburi pentru păsări, ca un substitut al resurselor diminuate de lipsa co-
pacilor cu scorburi pentru cuibărit (Poonswad şi alţii, 2005). În acest fel pot fi stabilite populaţii
viabile ale speciilor rare. Fără astfel de intervenţii speciile rare cu populaţii reduse nu pot să re-
ziste. În fiecare caz, trebuie păstrat un echilibru între stabilirea de arii protejate fără intervenţie
antropică şi crearea de grădini seminaturale în care plantele şi animalele sunt dependente de oa-
meni.
Managementul ariilor protejate şi populaţia locală

Atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, o parte importantă a planurilor
de management trebuie să se refere la politicile de utilizare a resurselor ariilor protejate de către
diferite grupuri (Mascia, 2003; Struhsaker şi alţii, 2005). Unele grupuri de interese încearcă ade-
sea să impună practici de administare a ariilor protejate. În cele mai multe ţări, ameninţările cele
mai serioase la adresa ariilor protejate vin de la politicile guvernamentale, responsabile pentru ad-
ministrarea lor. Proiectele mari de dezvoltare (reţele de drumuri, baraje), concesionarea pentru ac-

FIG. 16.7 Cocorilor japo-

nezi le trebuie asigurată
hrana pentru ca să supra-
vieţuiască în timpul iernii.
Această imagine arată un
cocor zburând printr-o fur-
tună de zăpadă (Foto ©
Tim Laman).
tivităţi de exploatare (defrişări) sau pentru extracţie (petrol, gaze naturale, minerale) ori politi-
cile care intră în conflict cu obiectivele de management, pot ameninţa diversitatea biologică din
ariile protejate. Localnicii pot resimţi pierderile legate de accesul sau utilizarea resurselor: de
exemplu, păşunatul sau turismul motorizat sunt permise în condiţii de maximă restrictivitate. Nu
trebuie să fie surprinzător că populaţia care avea acces la resurse poate fi împotriva declarării unor
arii protejate. Ei se pot simţi frustraţi, datorită limitărilor impuse şi nu vor acorda suport activi-
tăţilor de conservare şi ariei protejate în sine (Wilkie şi alţii, 2006).
Multe arii protejate prosperă sau dimpotrivă sunt distruse în funcţie de nivelul de suport al
populaţiei care trăieşte în sau în apropierea lor. Pentru a încuraja populaţia locală, procesul de
creare a ariilor protejate trebuie să presupună consultarea cât mai multor utilizatori de resurse,
care trebuie să indice modul în care văd conlucrarea cu administratorii ariei protejate (vezi Fig.
16.2). Un astfel de proces combină strategiile top-down, în care guvernele definesc categoriile
de arii protejate şi restrictivităţile impuse, cu cele bottom-up, în care comunităţile locale şi alte
grupuri formulează şi identifică obiectivele lor de dezvoltare ţinând cont şi de necesităţile de pro-
tecţie. Acest proces trebuie să fie limpede pentru populaţia locală, astfel încât prin propunerea ariei
protejate să fie crescute şansele ca aceştia să susţină diferite componente ale creării şi manage-
mentului ariei protejate, de la delimitarea ei, la monitoring şi activităţile de recontrucţie.
În scenariu cel mai optimist, populaţia locală devine implicată în managementul şi planifi-
carea activităţilor de conservare, este perfecţionată şi angajată în structurile ariei protejate şi be-
neficiază de protecţia conservării diversităţii biologice şi de reglementarea activităţilor din aria
respectivă. Adesea comunităţile locale ajută ariile protejate dacă văd că protecţia acestor supra-
feţe poate furniza resurse pentru supravieţuire. Dar dacă există o istorie a relaţiilor proaste între
populaţia locală şi guvern sau dacă propunerile ariei protejate nu sunt explicate adecvat, popu-
laţia locală poate să respingă aria protejată şi să ignore regulile sale (Terborgh şi alţii, 2002). În
acest caz, populaţia locală poate intra în conflict cu personalul parcului (uneori chiar violent), în
detrimentul ariei protejate, ei putând să distrugă plantele, animalele şi habitatele din respectiva
arie protejată (Caseta 16.2).
În unele cazuri, populaţia intră în conflict cu personalul ariei protejate care nu este din zonă.
454 Capitolul 16
CASETA 16.2- MANAGEMENTUL POPULAŢIILOR DE LEOPARD

ÎMPREUNĂ CU COMUNITĂŢILE LOCALE
Provocările managementului ariilor cul pentru a căuta hrană. Pentru ca si-

protejate sunt ilustrate clar de Parcul tuaţia să fie şi mai complicată, datorită
Naţional Sanjay Gandhi, din proximita- lipsei de spaţiu de locuit din Mumbai, în
tea Mumbaiului, unul dintre cele mai parc locuiesc ilegal şi 65 000 de locui-
mari şi mai dens populate oraşe din tori. Oficialii parcului sunt incapabili să
India, sediul industriei cinematografice îndepărteze aceşti locuitori, iar pentru
indiene - Bollywood. Parcul este casa politicienii locali acest gest nu poate fi
unei populaţii importante de leoparzi, făcut deoarece ar deveni nepopulari. În
numărând în jur de 33 de indivizi. plus, locuitorii ilegali vânează aceleaşi
Aceştia s-au înmulţit aici, fiind aduşi animale ca şi leoparzii. Când leoparzii
din alte zone de către oficiali guverna- sunt înfometaţi, vânează câini, pisici şi
mentali. Din păcate, cei 103 km2 ai par- alte animale domestice, din interiorul şi
cului sunt departe de a fi suficienţi pen- exteriorul parcului, chiar şi locuitorii
tru acest număr de leoparzi, deoarece riscând să fie atacaţi. În anii 2004 şi
fiecare leopard are nevoie de circa 25 2005 cel puţin 30 de persoane au fost
km2 de habitat pentru teritoriul său şi ucise de leoparzi.
pentru a se hrăni. Populaţia actuală de Oficialii parcului au un scop greu de
leoparzi este de circa 8 ori mai mare atins, de a proteja leoparzii de locuitorii
decât optimul suportat de parc, astfel că furioşi, care au prieteni sau vecini ata-
leoparzii sunt forţaţi să părăsească par- caţi, ucişi şi mâncaţi, ei trebuind să gă-
sească căi de a proteja locuitorii
de leoparzii flămânzi dar şi leo-
parzii de furia locuitoriilor.
O soluţie pe termen scurt pre-
supune eliberarea de porci şi ie-
puri în parc pentru ca leoparzii să
se hrănească. O soluţie pe termen
lung este legată de mutarea po-
pulaţiei în afara limitelor ariei
protejate şi extinderea parcului
sau crearea unui nou parc pentru
leoparzi, departe de marele oraş.
Este necesară o decizie de mana-
gement, deşi este clar că pe ter-
men lung nu va fi universal po-
pulară.
Oficiali din India încearcă să gă-
sească compromisul între proteja-
rea leoparzilor şi asigurarea nevoi-
lor de bază ale populaţiei (foto ©
Dennis Sabo/Painet, Inc).

În multe ţări în curs de dezvoltare, imigranţii încearcă să obţină teren şi resurse, devenind o ame-
ninţare atât pentru populaţia locală, cât şi pentru aria protejată. Ei au cunoştinţe minime referi-
toare la aria protejată ocupată sau la speciile ei, nu au experienţă pentru a face parte din comu-
nitate ori pentru a lucra împreună, sunt motivaţi doar de câştiguri economice imediate.
Ghidurile referitoare la utilizarea resurselor din ariile protejate trebuie să fie partea centrală
a planurilor de management, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare (Kothari
şi alţii, 1996; Terborgh şi alţii, 2002). În unele cazuri este necesară limitarea utilizărilor extrac-
tive sau consumatoare ale resurselor ariilor protejate de către toate părţile, inclusiv de către lo-
calnici. Aceasta este o practică comună atunci când integritatea comunităţilor biologice este ame-
ninţată, strategia fiind numită îngrădeşte şi penalizează. În Kenya, a existat o confruntare între
oamenii de ştiinţă care au militat pentru integrarea populaţiei locale în aria protejată şi cei care
erau în favoarea excluderii lor. Rezultatul a fost o politică incoerentă, care a generat confuzie în
rândul administraţiei ariei protejate şi populaţiei locală. Beneficiile rezultate din turism, într-o ţară
precum Kenya, pot fi destul de ridicate, acoperind cheltuielile de administrare ale ariei protejate,
şi generând un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă. De asemenea veniturile pot fi împăr-
ţite cu comunităţile locale (Brandon şi alţii, 1998). În ţările cu nivel ridicat al activităţilor turis-
tice, în ariile protejate, parte din beneficii trebuie alocate pentru a compensa populaţia locală, care
suportă cea mai mare parte din costurile de menţinere a ariei protejate, prin intedicţiile legate de
cultivarea plantelor, păşunat şi exploatarea produselor naturale. Din păcate realitatea este că numai
o mică parte din veniturile din turism sunt utilizate pentru compensarea populaţiei care trăieşte
în sau în jurul ariei protejate. Această problemă este un obiectiv îndepărtat al managerilor arii-
lor protejate şi demonstrează că scopul politicilor guvernamentale este de a obţine beneficii ma-
xime din turism.
Zonarea pentru exploatarea resurselor

O soluţie des practicată pentru rezolvarea conflictelor legate de utilizarea resurselor din ariile
protejate este zonarea, care ia în considerare obiectivele de management ale ariei protejate şi se-
lectează ariile în care este posibilă desfăşurarea de astfel de activităţi. Pot fi delimitate suprafe-
ţele pentru exploatare silvică, vânătoare, protecţia vieţii sălbatice, turism sau protecţia bazinelor
hidrografice. O arie protejată marină poate să includă zone în care se permite pescuitul sau nu;
unele zone pot fi delimitate pentru surfing, schi nautic sau sărituri (Fig 16.8).
Alte zone din ariile protejate pot fi desemnate pentru refacerea speciilor ameninţate, restau-
rarea comunităţilor degradate şi cercetare ştiinţifică. De exemplu, la Cape Cod National Seashore
din Massachusetts, SUA, protejarea rândunicilor de mare (Charadrius melodus) şi habitatelor de
cuibărit de pe plajă, are prioritate în faţă dorinţei populaţiei de a se plimba cu autovehiculele off-
road şi de a pescui în aceleaşi zone în care păsările cuibăresc (Fig. 16.9). O politică liberă a ma-
nagerilor parcului, care să nu restricţioneze accesul pe plajă al pescarilor şi vehiculelor, poate să
conducă la degradarea rapidă a coloniilor de păsări de pe malul mării. În acest caz, a fost dez-
voltat un compromis, unele plaje fiind închise accesului publicului, iar altele fiind utilizate pen-
tru uz recreaţional.
O provocare a zonării este de a găsi un compromis pe care populaţia este dispusă să îl accepte,
care să fie valabil pe termen lung şi să asigure gestionarea durabilă a resurselor. Zonarea ariilor
protejate marine din Filipine s-a dovedit a fi o cale eficientă pentru a reconstrui şi menţine po-
pulaţiile de peşti şi alte organisme marine (Fig. 16.10). Aceste arii protejate sunt cunoscute sub
456 Capitolul 16
Insula Florida
Diamond Green
Rock Puerto
Cuba
Rico
Flat Pt.
Torrens Pt. Golful Cove Insula Saba
Golful Wells
Golful Spring
Golful Ladder
Golful Core Gut
Insula Saba
Parcul Marin Saba

Corner Pt.
Golful Tent zona de utilizare multiplă, pescuit şi navigaţie
Golful Fort
Zonă recreaţională
N Zonă de ancorare
Zonă de navigaţie recreaţională,

pescuitul interzis
FIG. 16.8 Saba, o insulă din Caraibe, aflată sub jurisdicţia Olandei, a stabilit un sistem de zonare pen-
tru a proteja mediul marin, permiţând în acelaşi timp pescuitul. Parcul Marin Saba include întreaga zonă
de coastă a insulei. Desemnarea unor zone cu pescuit interzis este importantă pentru menţinerea sănă-
tăţii recifelor şi populaţiilor de peşti atractive pentru ecoturişti (după Agardy, 1997).
FIG. 16.9 Habitatul de cuibărit al rândunicii de mare din Cape

Cod National Seashor şi plajele învecinate este extrem de vul-
nerabil la uzura inevitabilă în ariile de recreere foarte vizitate.
Este nevoie de management activ pentru a reduce impactul asu-
pra păsărilor determinat de excursionişti, biciclişti, motociclişti,
oameni ieşiţi la picnic sau cei care îşi plimbă câinii (foto de David
C. Twichell).

numele de arii protejate marine, parcuri marine şi zone cu pescuit interzis (Gell şi Roberts, 2003).
În comparaţie cu spaţiile învecinate, neprotejate, parcurile marine au adesea o cantitate mai mare
de peşte de importanţă comercială, un număr mai ridicat de specii şi o mai bună acoperire cu re-
cifi de corali (McClanahan şi Arthur, 2001; Abesamis şi Russ, 2005). Studiile ştiinţifice arată că
peştii din ariile protejate trec în cele neprotejate adiacente, unde ajută la refacerea populaţiilor şi
de unde pot fi prinşi de către pescari. Recent a fost demonstrat că ariile protejate marine au un
rol important în menţinerea populaţiilor de peşti fitofagi mari, care reduc depunerile de alge, ju-
când un rol cheie pentru supravieţuirea recifilor de corali. Înainte de a adopta o zonare referitoare
la industria piscicolă, sunt necesare cercetări pentru a determina dacă acestea nu vor favoriza de-
gradarea ecosistemelor. Forţarea zonării este adesea o practică curentă în rezervaţiile marine, de-
oarece pescarii tind să-şi extindă zonele de pescuit şi în interiorul zonelor interzise, acolo unde
se găseşte mai mult peşte, ceea ce poate conduce la o supraexploatarea zonelor de limită a arii-
lor protejate marine. O combinaţie între implicarea locală, publicitate, educaţie, semnalizare clară
a zonelor interzise, poate garanta succesul planurilor de zonare, în special în mediul marin.
Marea Barieră de Corali, de pe coasta estică a Australiei, oferă un exemplu de zonare multi-
plă care răspunde la o mare varietate de cereri. Aria protejată marină Marea Barieră de Corali se
întinde pe 2 300 km în lungul coastei şi are 400 km lăţime. În 2004 a fost implementat un nou
plan de management, care recunoaşte 70 bioregiuni distincte; în fiecare bioregiune, pe cel puţin
20% din suprafaţă este interzis pescuitul comercial, în unele cazuri fiind permis pescuitul tradi-
ţional. Sunt delimitate zone separate pentru pescuit comercial, cercetare şi pescuit tradiţional. Din
păcate exemplul din această arie protejată nu poate fi uşor aplicat în alte arii protejate ale lumii.
United Nation Educational, Scientific and Cultural Oragnisation (UNESCO) este pio-
nerul abordării de a echilibra nevoile umane cu cele de conservare, prin Programul Man and
(A) (B)
Insula Filipine
Apo Sat
Densitate medie a peştilor mari de corali
20
Far
Populaţia de peşti
15 creşte rapid în
(indivizi/1000 m2)
Sat
rezervaţia Apo
50 × 20 m Insula 10 Populaţia de peşti creşte

areal de Apo uşor în afara rezervaţiei
Sat
inventariere Apo
5
500 m
Zonă de pescuit
0 3 6 9 12 15 18 21
Ani de protecţie
Pescuit interzis
FIG. 16.10 În Insula Apo din Filipine, peştii mari din recif au fost supracolectaţi, devenind foarte rari. (A) Drept
răspuns la supracolectare, s-a înfiinţat o rezervaţie (aria gri) în partea estică a insulei. Pescuitul a continuat
într-o zonă din vestul insulei. Un studiu demografic a estimat numărul de peşti din fiecare sit (şase estimări
pentru fiecare sit). (B) Datele rezultate au arătat că după înfiinţarea rezervaţiei marine, numărul peştilor din
arealul unde pescuitul era interzis a crescut substaţial. Iniţial numărul peştilor din aria neprotejată nu a cres-
cut pentru că aceştia erau colectaţi intensiv; totuşi, după circa 8 ani, s-a observat o creştere, provenită din
peştii ce veneau din rezervaţie (după Abesamis şi Russ, 2005).

458 Capitolul 16
Biosphere (MAB) (Fig. 16.11). Prin acest program, în întreaga lume, s-au desemnat sute de
rezervaţii ale biosferei, încercându-se integrarea în aria protejată a activităţilor populaţiei lo-
cale, cercetării, protecţiei mediului natural şi turismului (Batisse, 1997). Conceptul programului
este centrat pe tipul aparte de zonare, care defineşte o zonă centrală în care comunităţile bio-
logice şi ecosistemele sunt strict protejate şi în care se pot realiza cercetări nedistructive şi ne-
invazive; acestea sunt înconjurate de o zonă tampon în care se pot desfăşura activităţi umane
tradiţionale, cum ar fi colectarea stufului, plantelor medicinale şi a lemnului de foc. Aceste ac-
tivităţi sunt atent monitorizate pentru a nu avea un impact major asupra biodiversităţii. În jurul
zonelor tampon se află o zonă de tranziţie în care sunt permise unele forme de dezvoltare du-
rabilă (cu ar fi fermele de dimensiuni reduse), alături de unele activităţi de extracţie a resur-
selor naturale (extragerea selectivă de masă lemnoasă, pescuit) şi cercetare experimentală. În
multe arii protejate, sunt generate venituri suplimentare prin producerea de hrană, cazare şi ser-
vicii de ghidare pentru turiştii care o vizitează. Deşi aceste zone sunt uşor de trasat pe hârtie,
în practică este dificil să informezi şi să negociezi cu localnicii care trăiesc în sau în apropie-
rea rezervaţiilor biosferei, pentru a delimita fiecare zonă în parte, mai ales zonele în care nu
au voie să exploateze.
Strategia de înconjurare a ariilor speciale de conservare cu zone tampon şi de tranziţie este
încă în dezbatere. Această abordare are beneficii evidente: populaţia locală este mai dispusă
să suporte interdicţiile ariei protejate dacă are acces în aceasta şi poate utiliza prin activităţi tra-
FIG. 16.11 Unele arii protejate încearcă să protejeze ariile naturale prin îngrădirea lor, lucru aproape im-
posibil. Aceasta e ca şi cum le-am conserva într-o sticlă. Astfel de politici ignoră uneori forţele ecologice
şi sociale care menţin dar şi ameninţă ecosistemul. Programul UNESCO Om şi Biosferă (MAB) încearcă
să integreze aceste nevoi şi culturi ale localnicilor în planificarea şi protecţia ariilor protejate (poster din
“Ecology in Action: An Exhibit,” UNESCO, Paris, 1981).

diţionale unele spaţii (ferme, grădinărit, plantaţii, pajişti, pescuit). De asemenea, zonele tampon
pot facilita dispersia animalelor între ariile speciale de conservare centrale şi zonele de tranziţie,
dominate de activităţile umane (Fig. 16.12). Astfel, zonarea pentru utilizarea multiplă a resurse-
lor, poate să funcţioneze dacă zona centrală este suficient de mare pentru a proteja populaţii via-
bile ale speciilor cheie şi dacă populaţia este dispusă să respecte zonele şi utilizările desemnate.
Respectul pentru zonare variază foarte mult în diferite părţi ale lumii, funcţie de situaţiile sociale.
În ţările în care managementul ariilor protejate este controlat politic, iar disponibilitatea de spa-
ţiu este mică, zonele tampon sunt văzute adesea ca spaţii comune sau fără stăpân, neadministrate,
care sunt pentru exploatare. În multe ţări în curs de dezvoltare, una dintre ironiile bunei administrări
a ariilor protejate este că beneficile economice funcţionează ca un magnet pentru populaţia să-
racă din ariile învecinate, care copleşesc structura proiectului şi pun mai multă presiune pe ariile
protejate. Din acest motiv, trebuie acordată o atenţie mare ariilor protejate ca unităţi într-un mo-
zaic de utilizări compatibile. Mai degrabă trebuie să încercăm să avem arii protejate care să con-
serve biodiversitatea şi să răspundă la nevoile de dezvoltare, planificarea mai amplă fiind nece-
sară la arii mai mari şi în care trebuie să ia în considerare atât nevoile populaţiei cât şi ale
conservării
Reglementarea activităţilor în ariile protejate

Unele activităţi antropice sunt incompatibile cu menţinerea diversităţii biologice în ariile pro-
tejate. Dacă sunt permise astfel de activităţi, pot fi distruse elemente importante ale comunităţi-
lor biologice (Caseta 16.3) (Wells şi McShane, 2004). În ariile protejate trebuie să fie reglementate
sau chiar interzise următoarele activităţi:
M Monitorizare
T Turism şi recreere
Aşezări umane
C Staţiune de cercetare,
educaţie şi training Zonă tampon
(activităţi Zonă de tranziţie
Zonă centrală tradiţionale, (dezvoltare durabilă
neperturbată monitoring, şi cercetări
cercetări experimentale)
M nedistructive)
M M
C
T
T C
FIG. 16.12 Model generalist al unei rezervaţii a biosferei: o arie

protejată centrală înconjurată de o zonă tampon, în care activi-
tăţile umane sunt monitorizate şi administrate şi unde se des-
făşoară activităţi de cercetare; aceasta la rândul ei este încon-
jurată de o zonă de tranziţie în este permisă dezvoltarea durabilă
şi cercetarea experimentală.

460 Capitolul 16
CASETA 16.3 - ESTE MANAGEMENTUL VIEŢII SĂLBATICE

ARCTICE COMPATIBIL CU EXPLOATAREA PETROLULUI?
În SUA, există peste 500 refugii moscat, situri de cuibărit pentru lebede
naţionale de viaţă sălbatică care prote- de tundră şi păsări marine, zone de hră-
jează 1 milion de km2. În fiecare din nire pentru balena groelandeză (Balaena
acestea, teoretic protecţia diversităţii mysticetus). ANWR are în subsol circa
biologice are cea mai mare prioritate de 7 miliarde barili de petrol, considerat
management. În circa 60% din refugii, vital de către mulţi pentru nevoile ener-
sunt permise activităţi potenţial dăună- getice strategice ale SUA. Oamenii de
toare, cum ar fi pescuitul, vânătoarea, mediu sunt îngrijoraţi de riscul potenţial
păşunatul, exploatarea lemnului, mine- generat de poluarea cu petrol, platfor-
ritul sau forajele. În SUA, o mare şi mele petroliere, deteriorarea tundrei şi
emoţionantă luptă este legată de mana- piederea unei comori naţionale, pe când
gementul viitor al Refugiului de Viaţă comunitatea oamenilor de afaceri, Casa
Sălbatică Naţional Arctic (Arctic Albă şi unii oficiali guvernamentali evi-
National Wildlife Refuge - ANWR), un denţiază necesitatea existenţei unor op-
ţinut sălbatic virgin, pe care l-au vizitat ţiuni suplimentare pentru independenţa
doar câţiva oameni, care nu au lăsat energetică a SUA. Poate fi negociat un
urme în peisaj. Această arie este numită compromis pentru extracţia petrolului
uneori Serengeti al Americii, datorită în spaţii limitate ale refugiului, utilizând
abundenţei formelor de viaţă sălbatică, metode care micşorează impactul asupra
constituită din cirezi de caribu şi bou mediului, cum ar fi forarea prin canale
pentru reducerea
numărului de
platforme de fo-
rare, şi transpor-
tul cu autospe-
ciale, cu excepţia
iernii când tun-
dra îngheaţă.
Este neclar cum
va fi rezolvată
această situaţie.
Uneori, dacă in-
teresele conser-
vaţioniste puter-
nice vin
împotriva intere-
selor economice
la fel de puter-
Pajiştile vaste şi turmele de ierbivore mari sunt caracteristice pentru Arctic
National Wildlife Refuge. Va conduce nevoia de independenţă energetică nice, orice soluţie
a SUA la degradarea celor 60 milioane hectare habitate naturale? (foto este imperfectă.
prin amabilitatea U.S. Fish and Wildlife Service).

- utilizarea comercială a vânatului şi peştelui. Unele activităţi reglementate de vânătoare şi

pescuit pot fi acceptate dacă sunt destinate consumului populaţiei locale sau activităţilor spor-
tive, cât timp ele sunt durabile, însă exploatarea pentru comercializare conduce frecvent la eli-
minarea speciilor. Vânătoarea şi pescuitul în scopuri comerciale pot fi permise în cazuri
extreme, însă sub atenta monitorizare a oficialilor ariei protejate, pentru a se asigura că po-
pulaţiile de animale nu sunt distruse. Uneori, în ariile interzise acţionează braconieri locali
înarmaţi, aceştia fiind dificil de monitorizat şi intimidând frecvent personalul ariei protejate.
Reglementarea vânătorii este eficientă dacă există puncte precise de acces, prin care vânăto-
rii trebuie să treacă sau când un sat este bine organizat şi condus de o comunitate care orga-
nizează aceste activităţi. Dificultatea reglementării exploatării ariilor protejate este ilustrată
de conflictele din Insulele Galapagos, Ecuador, unul din primele parcuri la nivel internaţio-
nal (Ferber, 2000). Pescarii au refuzat să accepte cotele pentru prinderea homarilor, castra-
veţilor de mare, rechinilor şi a altor specii marine, manifestându-şi supărarea faţă de parc şi
oamenii de ştiinţă, ameninţând cercetătorii şi luând ostatici, distrugând birourile parcului, la-
boratoarele de cercetare, echipamentele şi bibliotecile. În această situaţie conflictuală, stabi-
lirea de arii protejate marine cu zone în care să fie permis pescuitul s-a dovedit o cale eficientă
de a reface şi menţine populaţiile de peşte (vezi Fig. 16.10) (Russ şi alţii, 2004, Abesamis şi
Russ, 2005).
- exploatarea intensivă pentru obţinerea de produse naturale din plante. Ca şi vânătoarea

şi pescuitul, poate fi acceptată colectarea pentru uz personal de produse naturale din plante,
cum ar fi fructele, răşinile şi ciupercile, dar exploatarea comercială poate fi dăunătoare. În
ariile protejate cu zeci de mii de vizitatori pe an şi unde populaţia locală este mare în raport
cu suprafaţa parcului, chiar şi colectarea pentru uzul personal devinde de neacceptat. Moni-
torizarea populaţiilor de plante este necesară pentru a ne asigura că nu apare supraexploata-
rea. Un număr surprinzător de mare de oameni au fost descoperiţi colectând ilegal produsele
secundare ale pădurii cum ar fi plantele medicinale, plantele ornamentale şi ciupercile. Abor-
darea fiecărei situaţii reprezintă o reală provocare, în special când sunt legate de braconaj, de
colectarea plantelor cu valoare mare sau când ne aflăm în faţa unor grupuri criminale orga-
nizate.
- defrişările şi fermele. Uneori aceste activităţi degradează habitatele şi elimină speciile.

Acolo unde aceste activităţi sunt practicate la scară largă şi sunt comerciale prin natura lor,
controlate de grupuri de interese externe spaţiului protejat, trebuie să fie stopate cât mai re-
pede posibil. Câteodată, când populaţia locală are nevoie să taie pădurile pentru profit sau pen-
tru a asigura nevoile de bază ale fermelor, este foarte dificil pentru manageri să interzică
aceste activităţi. În unele locuri schimbarea zonării parcului sau a tipului de arie protejată
poate fi o soluţie de succes. În alte contexte, unele exploatări şi culturi pot fi chiar utile pen-
tru menţinerea stadiilor succesionale şi conservarea sistemelor agricole tradiţionale. Fiecare
sistem poate să aducă veniturile necesare ariilor protejate şi să contribuie la o bună ocupare
a forţei de muncă.
- incendiile. Atunci când se curăţă terenuri agricole cu ajutorul focului pot apare incendii
foarte extinse şi distructive. Ele sunt şi mai distructive când urmează unei exploatări selec-
tive. Uneori incendiile ocazionale, accidentale sau deliberate datorită populaţiei locale, pot
deschide habitate, produce furaje pentru gospodării şi animalele sălbatice, reduce speciile
nedorite şi ajuta la crearea unei diversităţii de stadii succesionale. Incendiile frecvente pot con-
duce la aridizare, determinând eroziunea solului şi eliminarea speciilor native.

462 Capitolul 16
- activităţile de recreere. Activităţile populare de recreere din zonele montane, cum ar fi

plimbările în afara potecilor, camparea în afara ariilor desemnate, plimbările cu motocicle-
tele şi vehiculele off-road şi plimbările cu bicicleta, pot elimina plantele şi animalele sensi-
bile din aria protejată şi trebuie controlate şi restricţionate la zonele specificate. Uneori trebuie
diminuate chiar şi activităţile precum birdwatching-ul. În ariile protejate intens utilizate, trek-
king-ul a degradat vegetaţia în lungul potecilor şi chiar a ucis unii arbori. Arborii de sequoia
(Sequoia sempervirens) din California, sunt ameninţaţi datorită vizitatorilor parcului care
compactează solul prin plimbările în jurul trunchiurilor acestora. În unele arii protejate, vi-
zitatorii nu sunt acceptaţi cu animale de companie, în special câini, deoarece sperie şi vânează
animale sau pot aduce boli. În ariile protejate marine tropicale, înotul şi scufundările sunt
adesea restricţionate, pentru a preveni distrugerea pe scară largă a ramurilor coralilor (Tra-
talos şi Austin, 2001).
Provocările managementului ariilor protejate

Populaţia umană va continua să crească exponenţial în următoarele decenii, pe când resur-
sele cum ar fi lemnul de foc, plantele medicinale şi carnea animalelor sălbatice vor fi din ce în
ce mai greu de găsit. Managerii ariilor protejate din ţările în curs de dezvoltare trebuie să antici-
peze creşterea cererii de resurse pentru consum din parcelele cu habitate naturale. 70% din zo-
nele tampon din jurul ariilor protejate au pierdut suprafeţele forestiere pe parcursul ultimelor patru
decenii, în special datorită acestei creşteri a necesarului de resurse naturale (Mayaux şi alţii, 2005).
Conflictele sunt inevitabile, tot mai mulţi oameni trăind şi desfăşurând activităţi aproape de zo-
nele de mare concentrare a vieţii sălbatice. Aceştia nu au de unde să-şi procure hrana, decât din
interiorul ariilor protejate. Elefanţii, primatele, mistreţii şi multe specii de păsări pot distruge cul-
turile, iar carnivorele precum urşii şi lupii pun probleme pentru rezidenţii din proximitate. Pentru
ca managementul ariilor protejate să fie eficient, trebuie să fie adecvat finanţat, să dispună de un
număr suficient de echipamente şi de o bună instruire a personalului parcului. Pentru a adminis-
tra o arie protejată sunt necesare clădiri, facilităţi de cercetare şi echipamente de teren. În multe
zone de pe glob, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, dar şi în cele dezvoltate, ariile protejate
duc lipsă de personal şi nu au echipamentele necesare pentru a patrula în zonele cu restricţii. În
cele mai multe ţări în curs de dezvoltare, programele de conservare primesc mai puţin de 10%
din fondurile necesare pentru a-şi atinge scopurile (Balmford şi alţii, 2003). Lipsa staţiilor radio
şi a vehiculelor, face ca activitatea personalului ariei protejate să fie limitată la a asigura paza în
apropierea sediului, fără să poată interveni în zonele mai îndepărtate. Aceasta situaţie este
aproape generalizată în ariile protejate din România.
Importanţa existenţei unui număr suficient de persoane şi echipamente nu trebuie subestimată:
în Panama, de exemplu, abundenţa mamiferelor mari şi diseminarea seminţelor depind de frec-
venţa patrulărilor personalului parcului (Wright şi alţii, 2000). Într-un alt studiu, referitor la 86
parcuri tropicale, ariile protejate care sunt cele mai eficiente în menţinerea în bune condiţii a ve-
getaţiei au: 1. cel mai mare număr de rangeri pe suprafaţă, 2. limite clar marcate şi menţinute,
3. programe pentru compensarea populaţiei locale când animalele din parc sau alte activităţi ale
parcului le afectează culturile (Bruner şi alţii, 2001). În mod inedit, unele parcuri au fost eficiente
în a menţine sau chiar în a creşte comunităţile biologice din interiorul limitelor chiar cu un per-
sonal mai puţin numeros şi cu limite slab definite, deoarece desemnarea parcurilor naţionale pre-
vine dezvoltarea terenurilor private. Un studiu recent referitor la ariile protejate din pădurile umede
africane arată că o protecţie de succes este legată de atitudinea pozitivă a populaţiei, aplicarea efi-
cientă a regulamentului ariei protejate, mărimea mare a ariei protejate, densitatea redusă a po-
pulaţiei umane şi de prezenţa organizaţiilor conservaţioniste cu activitate în aria protejată
(Struhsaker şi alţii, 2005).
Majoritatea studiilor arată că personalul ariei protejate şi echipamentele sunt decisive pentru
succesul ei, finanţarea pentru aceste resurse fiind adesea cea mai mare problemă (Bruner şi alţii,
2004; Struhsaker şi alţii, 2005). De exemplu, să comparăm parcurile naţionale şi rezervaţiile din
SUA şi Brazilia (Amazonia) (Tabel 16.1) (Peres şi Terborgh, 1995; Hockings şi alţii, 2000; Peres
şi Lake, 2003). În SUA lucrează 4 002 rangeri, pe când în Brazilia, datorită subfinanţării, lucrează
numai 23! Aceasta corespunde la un raport de 1 ranger la 82 km2 de parc în SUA comparativ cu
un ranger la 6 053 km2 în Brazilia. Celor mai multe din ariile protejate din Brazilia le lipsesc chiar
mijloacele de bază de deplasare, cum ar fi bărci cu motor, maşini de teren sau camioane; este clar
că este imposibil pentru administratorii parcurilor Braziliei să realizeze o patrulare eficientă într-
un teritoriu vast, cu canoele sau cu mijloacele locale de locomoţie. Din acest motiv o mare parte
din aria protejată rămâne neadministrată. Situaţia este critică în Republica Democrată Congo, unde
bugetul şi aşa redus, a scăzut datorită războiului şi declinului economic (Inogwabini şi alţii, 2005).
Pentru a remedia situaţia, organizaţiile conservaţioniste internaţionale încearcă să compenseze
această tendinţă, cheltuind pe conservare de circa 20 de ori mai mult în Republica Democrată
Congo, decât guvernul actual.
Este o ironie a lumii noastre că cele mai mari sume sunt cheltuite pentru creşterea în capti-
vitate, programele de conservare ale grădinilor zoologice sau de organizaţiile conservaţioniste din
ţările dezvoltate ale lumii, pe când ariile protejate cele mai bogate în biodiversitate, din ţările în
curs de dezvoltare, eşuează din cauza lipsei resurselor financiare. De exemplu, San Diego
Zoological Society, cu preocupări largi în menţinerea animalelor exotice, pentru a le expune pu-
blicului, are un buget anual de 70 milioane dolari, care este aproximativ egal cu bugetul de con-
servare al tuturor ţărilor africane aflate la sud de Sahara. În multe cazuri, costurile de manage-
ment anuale pentru speciile şi habitatele ameninţate sunt mai eficiente comparativ cu costurile mari
pentru eforturile de conservare în vederea salvării speciilor de la extincţie sau a ecosistemelor,
de la limita intrării în colaps. În sfârşit, conservaţioniştii trebuie să determine dacă managemen-
tul ariei protejate îşi atinge obiectivele stabilite şi dacă banii sunt cheltuiţi eficient (Salafsky şi
alţii, 2002; Christensen, 2003).
În cuprinsul acestui capitol au fost abordate principii şi practici de management. Pentru im-
plementarea managementului, populaţia locală trebuie să fie instruită ca manageri conservaţio-
TABEL 16.1 Comparaţie între resursele administrative disponibile

în ariile protejate din Amazonul brazilian şi SUA
Caracteristici Amazonul brazilian SUA
2
Arii protejate (în km ) 139 222 326 721
Număr de rangeri 23 4 002
Numărul total de personal 65 19 000
Raport rangeri:km2 1:6053 1:82
Clădiri administrative 45 100
Posturi de pază 52 100
Vehicule cu motor 45 100
Sursa: După Peres şi Terborgh 1995.

464 Capitolul 16
nişti, însuşindu-şi atât metode academice cât şi practice. Managerii trebuie să aibă de asemenea
siguranţă şi un salariu adecvat. Aceşti manageri trebuie să fie în poziţia de a pune în practică res-
ponsabilităţile lor pentru protecţia biodiversităţii.
Berkes, F. şi C. Folke (eds.). 2000. Linking Social and Ecological Systems: Management Practices and So-
cial Mechanisms for Building Resilience. Cambridge University Press, New York.
Brooks, A., M. Zint şi R. DeYoung. 2003. Landowner’s response to an Endangered Species Act listing and im-
plications for encouraging conservation. Conservation Biology 17: 1638–1649.
Buck, L. E., C. C. Geisler, J. Schelhas şi E. Wollenberg. 2001. Biological Diversity: Balancing Interests through
Adaptive Collaborative Management. CRC Press, Tampa, Florida.
Critchley, C. N. R., M. J. W. Burke şi D. P. Stevens. 2004. Conservation of lowland semi-natural grasslands
in the UK: A review of botanical monitoring results from agri-environment schemes. Biological Conservation 115:
263–278.
Deguise, I. E. şi J. T. Kerr. 2006. Protected areas and prospects for endangered species conservation in Canada.
Freemark, K. E. şi D. A. Kirk. 2001. Birds on organic and conventional farms in Ontario: partitioning effects
of habitat and practices on species composition and abundance. Biological Conservation 101: 337–350.
Guerry, A. D. 2005. Icarus and Daedalus: conceptual and tactical lessons for marine ecosystem-based mana-
gement. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 202–211.
Hunter, M. L., Jr. (ed.). 1999. Maintaining Biodiversity in Forest Ecosystems. Cambridge University Press,
New York.
Imhoff, D. şi R. Carra. 2003. Farming with the Wild: Enhancing Biodiversity on Farms and Ranches. Sierra
Club Books, San Francisco, CA.
Lindenmayer, D. B. şi J. F. Franklin. 2002. Conserving Forest Biodiversity: A Comprehensive Multiscaled
Approach. Island Press, Washington, D.C.
Machlis, G. E. şi D. R. Field. 2000. National Parks and Rural Development: Practice and Policy in the Uni-
ted States. Island Press, Washington, D.C.
Molina, R., B. G. Marcot şi R. Lesher. 2006. Protecting rare, old-growth, forest-associated species under the
survey and manage program guidelines of the Northwest Forest Plan. Conservation Biology 20: 306–318.
Noon, B. R. şi J. A. Blakesley. 2006. Conservation of the Northern Spotted Owl under the Northwest Forest
Plan. Conservation Biology 20: 288–296.
Putz, F. E., G. M. Blate, K. H. Redford, R. Fimel şi J. Robinson. 2001. Tropical forest management and con-
servation of biodiversity: An overview. Conservation Biology 15: 7–20.
Rooney, T. P., S. M. Wiegmann, D. A. Rogers şi D. M. Waller. 2004. Biotic impoverishment and homogeni-
zation in unfragmented forest understory communities. Conservation Biology 18: 787–798.
Rubbo, M. J. şi J. M. Kiesecker. 2005. Amphibian breeding distribution in an urbanized landscape. Conser-
Wilcove, D. S., M. J. Bean, B. Long şi alţii, 2004. The private side of conservation. Frontiers and Ecology and
Environment 2: 326–331.
Young T. P., T. M. Palmer şi M. E. Gadd. 2005. Competition and compensation among cattle, zebras, and elep-
hants in a semi-arid savanna in Laikipia, Kenya. Biological Conservation 112: 251–259.
Zorn, P., W. Stephensen şi P. Grigoriev. 2001. An ecosystem management program and assessment process for
Ontario National Parks. Conservation Biology 15: 353–362.


CAPITOLUL 17
CONSERVAREA ÎN EXTERIORUL ARIILOR

PROTEJATE


Conservarea în exteriorul ariilor protejate 469
componentă crucială a strategiilor de conservare trebuie să fie protecţia diversităţii
O biologice în afara ariilor protejate la fel de bine ca în ariile protejate. David Western
(1989), un conservaţionist influent, cu activitate în special în Africa, spunea: Dacă
noi nu salvăm natura în afara ariilor protejate, aceasta nu va putea supravieţui prea mult în in-
teriorul lor. În capitolul anterior au fost discutate principiile managementului ariilor protejate. În
acest capitol, se vor explora strategiile pentru includerea protecţiei biodiversităţii ca un obiectiv
de management atât pentru ariile neprotejate situate în imediata proximitate a ariilor protejate,
cât şi pentru toate spaţiile neprotejate. Ariile protejate cât şi cele neprotejate, au roluri comple-
mentare în conservarea naturii. Fiecare dintre ele contribuie la crearea unor matrici în care tră-
iesc speciile şi în care se produc anumite servicii ale ecosistemelor. În cea mai proastă situaţie,
un peisaj degradat, afectat de poluarea aerului şi apei, va contribui la afectarea ariei protejate şi
a împrejurimilor sale. În cel mai bun caz, zonele care beneficiază de protecţie din proximitatea
arilor protejate vor genera un spaţiu sigur, suplimentar, pentru derularea proceselor din ecosis-
teme şi stabilirea de noi populaţii.
Protecţia acestor arii este esenţială deoarece după cele mai optimiste predicţii mai mult
de 80 % din suprafaţa terestră este în afara ariilor protejate. Utilizarea antropică a ecosistemelor
variază foarte mult în spaţiile neprotejate, totuşi segmente importante nu sunt utilizate intensiv
şi adăpostesc parte din biotele iniţiale (Fig. 17.1). Strategiile pentru reconcilierea nevoilor umane
şi intereselor de conservare în ariile neprotejate sunt critice pentru succesul planurilor de con-
servare (Lindenmayer şi Franklin, 2002; McNeely şi Scherr, 2003; Mayfield şi Daily, 2005).
Aproape în toate ţările, numeroase specii şi comunităţi biologice rare apar inevitabil în afara arii-
lor protejate. În SUA, 70% din speciile listate în US Endangered Species Act apar pe terenuri pri-
vate, exterioare ariilor protejate (Stein şi alţii, 2000; Wilcove şi alţii, 2004), iar 10% se află ex-
clusiv pe astfel de terenuri. Chiar şi atunci când speciile ameninţate apar pe terenuri private,
terenurile nu sunt întotdeauna administrate pentru menţinerea biodiversităţii, ci mai degrabă pen-
tru exploatarea lemnului, păşunat, minerit sau alte utilizări economice. În multe alte ţări există
numeroase specii şi ecosisteme rare şi ameninţate, care apar predominant sau exclusiv pe tere-
nuri private (Pressey şi alţii, 2000; Deguise şi Kerr, 2006).
Este greşit a ne baza numai pe parcuri şi rezervaţii naturale în încercarea de a proteja biodi-
versitatea. Se poate ajunge la situaţii paradoxale în care dezvoltarea de sisteme de protecţie a spe-
ciilor şi habitatelor în interiorul ariilor protejate, devine motiv pentru dezvoltarea de activităţi în
afara acestora, care afectează negativ aceleaşi specii şi habitate protejate. Jeff McNeely (1989),
un expert în arii protejate al IUCN, sugerează că limitele ariilor protejate sunt adesea o limită psi-
hologică, sugerând că deoarece natura este protejată prin parcuri, putem să profităm de terenurile
învecinate, izolând ariile protejate ca insule de habitat, care devin astfel subiectul unor creşteri
neobişnuite a ameninţărilor aduse de insularitate. Marcarea artificială a limitei dintre ecosiste-
mele sănătoase şi cele degradate scade şansele de a conserva bunăstarea diversităţii biologice sau
a comunităţilor umane, care în cunoştinţă de cauză sau nu, se bizuie pe biodiversitate pentru hrană,
materiale şi serviciile aduse de ecosisteme; în multe cazuri, conservarea spaţiilor din afara arii-
lor protejate trebuie să ajute la stoparea discrepanţelor dintre ecosistemele protejate şi cele ne-
protejate, pe cât posibil să conducă la menţinerea ariilor neprotejate într-o stare rezonabilă de sa-
nogeneză. Astfel de eforturi vor ajuta şi ecosistemele din aria protejată să se menţină sănătoase.
Unele ţări cum ar fi Brazilia şi Malaezia au stabilit noi şi extinse parcuri naţionale pentru pro-
tecţia diversităţii lor biologice, menţinerea serviciilor ecosistemelor şi pentru a crea destinaţii eco-

470 Capitolul 17
Liber
Sălbăticie
În interior
Pădure
exploatată
Arii protejate
Mică
Zonă
degradată
Spaţiu de variabilitate istorică
Densitatea barajelor
Ferme
Agricultură
Procese
tradiţională
Rural
Agricultură intensivă
Mare
În exterior
Spaţiu urban deschis

Industrial Suburban
şi urban
Controlat
Parcuri urbane
Artificial Natural
Modele
Ridicată Densitatea drumurilor şi locuinţelor Scăzută
Mică Procent de utilizare a terenurilor nemodificate antropic Mare
FIG.17.1 Peisajele variază în funcţie de modul în care oamenii au modificat compoziţia în specii şi înveli-
şului vegetal natural prin activităţi precum agricultura, construcţia drumurilor şi locuirea; procesele ecosis-
temelor (circuitul apei, al nutrieţilor), prin activităţi precum incendiile controlate, construirea de baraje şi al-
terarea învelişului vegetal. Ariile sălbatice păstrează cel mai mult din modelul şi procesele iniţiale, iar ariile
urbane cel mai puţin, celelalte peisaje aflându-se între cele două extreme (după Theobald, 2004).
turistice. Câteodată, dacă suprafeţele adiacente parcurilor sunt degradate, diversitatea biologică
din ariile protejate va fi în declin. Declinul se datorează faptului că multe specii trebuie să mi-
greze în afara limitelor ariei protejate pentru a accesa resurse pe care nu le pot obţine în cadrul
acesteia (Danby şi Slocombe, 2005). În general, ariile protejate foarte mici, sunt dependente de
ariile învecinate neprotejate pentru menţinerea pe termen lung a diversităţii biologice. De exem-
plu, în India, tigrii părăsesc uneori sanctuarele în care trăiesc, pentru a vâna în zonele din apro-
piere, dominate de activităţi umane (Seidensticker şi alţii, 1999). De asemenea, numărul de in-
divizi al fiecărei specii existente în limitele ariei protejate poate fi mai mic decât populaţia minimă
viabilă. Noi parcuri naţionale sunt declarate pentru a compensa dezvoltările intensive din afara
ariilor protejate, scopul lor fiind adesea doar acela de a mulţumi comunitatea conservaţionistă in-
ternaţională, ele nefiind însă o soluţie pentru problemele pe termen lung ale conservării diversi-
tăţii biologice.

Valoarea habitatelor neprotejate

Strategiile care încurajează proprietarii de terenuri şi administratorii de terenuri guverna-
mentale, să protejeze speciile şi comunităţile biologice rare sunt de obicei esenţiale pentru su-
pravieţuirea pe termen lung a multor specii. În multe ţări, programele guvernamentale informează
constructorii de drumuri şi întreprinzătorii despre locaţiile speciilor rare sau a comunităţilor bio-
logice ameninţate şi le ajută să-şi modifice planurile pentru a evita afectarea acestor situri.
Programele de educaţie a publicului şi chiar subvenţiile financiare pot fi utile pentru încurajarea
eforturilor de conservare. Următoarele exemple ilustrează importanţa terenurilor din afara arii-
lor protejate:
Oaia de munte. Oaia de munte (Ovis canadensis) adesea apare în populaţii izolate, pe te-
renurile deschise abrupte, înconjurate de arii extinse de habitate nefavorabile (Bleich şi alţii,
1990). Până nu demult oaia de munte a fost considerată a fi dificil de colonizat în noile ha-
bitate, eforturile de conservare focalizându-se pe protecţia habitatelor cunoscute şi elibera-
rea de indivizi în arii pe care le-a ocupat anterior. Studiile de teren, incluzând radiotelemetria,
au arătat că oaia de munte adesea se deplasează în afara teritoriilor ei normale şi demonstrează
chiar o capacitate considerabilă de a se deplasa pe terenurile inospitaliere dintre masivele
montane. Populaţiile izolate de oaie de munte sunt cu adevărat parte a unei metapopulaţii
care ocupă o arie mult mai mare (vezi Fig. 11.8). Astfel, nu trebuie protejat numai terenul ocu-
pat de oaia de munte ci şi habitatele dintre populaţii, care are rol de habitat de trecere, favo-
rizând dispersia, colonizarea şi fluxul de gene.
Puma de Florida. Puma de Florida (Felis concolor coryi) este o subspecie ameninţată, cu
circa 87 de indivizi, care trăieşte în sudul Floridei (Maehr şi alţii, 2004). Această felină a fost
desemnată drept animalul simbol al statului Florida, în 1982, şi de atunci beneficiază de o
atenţie extraordinară din partea guvernului şi a comunităţii ştiinţifice. Jumătate din arealul
ocupat în prezent de puma de Florida este privat, iar animalele sunt urmărite prin interme-
diul radiocolarelor pe parcursul timpului petrecut pe terenurile private (Fig. 17.2). Terenu-
rile private au de obicei soluri mai bune, care suportă multe animale pradă pentru pume.
Pumele care petrec cea mai mare parte a timpului pe terenurile private, au o dietă mai bună
decât cele de pe terenurile publice. Achiziţionarea a 400 000 ha de terenuri private ocupate
de puma de Florida poate costa în jur de 2 miliarde dolari, iar costurile de administrare sunt
de circa 30 milioane de dolari pe an (Kautz şi Cox, 2000). De obicei, o astfel de strategie este
greu de aplicat din punct de vedere financiar şi politic. Chiar şi încetinirea rtimului aplicării
planurilor de dezvoltare poate fi o soluţie nepractică. Două soluţii viabile ar fi: educarea pro-
prietarilor privaţi de terenuri asupra valorii de conservare şi compensarea proprietarilor dis-
puşi să introducă alte opţiuni de management, care permit continuarea existenţei pumelor (în
special prin minimizarea fragmentării habitatelor şi menţinerea habitatelor forestiere prefe-
rate). În plus, pot fi construite zone subterane speciale de trecere în lungul drumurilor, pen-
tru a reduce posibilitatea apariţiei coliziunilor cu autovehiculele.
Speciile native pot adesea să continue să trăiască în arii neprotejate, mai ales dacă aceste arii
sunt abandonate sau sunt administrate prin metode care nu pun în pericol ecosistemele. Pădurile
selectiv exploatate (asigurându-se regenerarea naturală fără pierderea proprietăţilor de pădure ma-
tură) sau cele care sunt exploatate pentru a face loc vegetaţiei naturale potenţiale, pot să conţină
părţi considerabile de biote naturale şi să menţină cele mai multe servicii ale ecosistemelor (Dunn,
2004; Scholes şi Biggs, 2004; Clarke şi alţii, 2005). În Malaezia, multe specii de păsări de pă-
dure au fost regăsite în pădurea tropicală umedă şi după 30 de ani de la defrişarea selectivă, ve-

472 Capitolul 17
(A) (B)
Palm
Beach
Lacul Okeechobee
Fort Myers
Naples
Miami
FIG. 17.2 (A) Puma de Florida (Felis con-

color coryi) are arealul pe terenuri publice
şi private din sudul Floridei. (B) Liniile
punctate indică ariile folosite de către pan-
terele cu radio-emiţătoare; punctele negre
reprezintă semne lăsate de pantere ne-
marcate. Terenurile publice sunt prezentate
în gri (A, foto prin amabilitatea lui George
Gentry/U.S. Fish and Wildlife Service; B,
după Maehy ,1990 şi U.S. Fish and Wildlife
Service).
nind din pădurile neafectate, aflate în proximitate, exploatate în trecut de colonişti (Peh şi alţii,
2005). Speciile de primate tolerează şi ele tăierile selective, care aduc un nivel redus de afectare
a ecosistemelor (Chapman şi alţii, 2000). Uneori, mai multe serii de tăieri intensive pot genera
pierderi ireparabile de specii, cum ar fi ciocănitorile, care au nevoie de arbori mari şi bătrâni
(Lammertink, 2004).
The Forest Stewardship Council (FSC) este o organizaţie de renume ce promovează certifi-
carea lemnului produs în păduri administrate durabil. Certificarea pădurilor a crescut rapid, în spe-
cial în Europa. Pentru a fi certificate, pădurile trebuie administrate şi monitorizate în vederea evi-
denţierii beneficiilor pe termen lung, iar drepturile şi bunăstarea populaţiei locale şi silvicultorilor
trebuie să fie recunoscute. Să reţinem că uneori agenţii economici din industriile pentru care con-
servaţioniştii reprezintă un impediment (de exemplu silvicultură, minerit, agricultură) realizează
un lobby continuu şi puternic pentru a le fi acceptate programele alternative de certificare, care
au standarde variate pentru extracţia durabilă şi monitoring. Standardele existente în aceste in-
dustrii conferă un rol mic monitorizării diversităţii biologice din pădurile administrate.
Cosirea marginilor de drumuri, produce de cele mai multe ori o comunitate deschisă, de pa-
jişte, adică o resursă critică pentru multe specii de fluturi (Saarinen şi alţii, 2005). O suprafaţă mare
de astfel de zone cosite este întâlnită în spaţiile din proximitatea linilor de înaltă tensiune. În SUA
coridoarele linilor de înaltă tensiune ocupă peste 2 milioane de ha.
Coridoarele din lungul liniilor de înaltă tensiune sunt menţinute prin cosiri neregulate, fără
ierbicide, menţinând astfel o mare densitate a albinelor (Russell şi alţii, 2005). Dacă această prac-
tică de management poate fi extinsă pe o suprafaţă mai mare din lungul acestor coridoare, ele pot

deveni un habitat important pentru insecte şi multe alte specii heliofile. Fragmentele de preerie
din SUA reprezintă un habitat important pentru multe specii, în mod deosebit acolo unde pot fi
menţinute prin păşunat şi incendiere controlată. Chiar şi ecosistemele foarte alterate au o anumită
valoare pentru conservare. Deşi barajele, lacurile de acumulare, canalele, lucrările de drenare, con-
struirea de facilităţi portuare şi dezvoltarea costieră distrug şi afectează comunităţile acvatice, unele
specii sunt capabile să se adapteze la astfel de condiţii alterate, mai ales dacă apa nu este poluată.
În mod similar, în estuarele şi mările cu pescuit comercial intens, pot să supravieţuiască multe spe-
cii native necomerciale, adesea cu densităţi reduse.
Exemple importante de habitate naturale apar pe întinsele terenuri guvernamentale din SUA;
un astfel de exemplu este bazinul hidrografic adiacent unei alimentări metropolitane cu apă,
Quabbian Reservoir, din Massachusetts. Zonele de securitate care înconjoară instalaţiile guver-
namentale şi zonele militare cu restricţii sunt unele dintre cele mai remarcabile arii naturale de
pe glob. US Departament of Defence administrează mai mult de 10 milioane ha, multe fiind ne-
dezvoltate, conţinând peste 200 specii de plante şi animale vulnerabile şi ameninţate (Caseta 17.1).
De exemplu, White Sands Missile Range, din New Mexico, are aproape 1 milion ha, cam aceeaşi
suprafaţă cu Parcul Naţional Yellowstone (Fig 17.3). Dacă unele secţiuni ale terenurilor militare
cu restricţii sunt degradate prin activităţi militare, cea mai mare parte a habitatelor rămân ca zone
tampon nedezvoltate, cu acces restricţionat.
Alte arii care nu sunt protejate prin lege pot susţine cu succes multe specii deoarece densita-
tea populaţiei umane şi gradul de utilizare antropică sunt foarte scăzute. Ariile de frontieră, cum
ar fi aria demilitarizată dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud au o abundenţă mare de viaţă săl-
batică, deoarece rămân nedezvoltate şi depopulate. Ariile montane, adesea prea abrupte şi inac-
cesibile pentru dezvoltare, sunt frecvent administrate de guverne ca bazine hidrografice ce pro-
tejează sursele de
alimentare cu apă şi pre-
venire a inundaţiilor; ele
protejează de asemenea
numeroase comunităţi na-
turale. La fel, speciile şi
ecosistemele de tundră şi
de deşert pot fi mai greu
afectate decât alte comu-
nităţi neprotejate, deoa-
rece astfel de regiuni sunt
periferice în raport cu aşe-
zările şi nevoile de utili-
zare (MEA, 2005).
În multe părţi ale
lumii, oameni bogaţi au
achiziţionat suprafeţe mari
FIG. 17.3 White Sands Missile Range, din New Mexico, are aproape 1 mi- de teren pentru proprietăţi
lion ha. White Sands National Monument are o suprafaţă mult mai mică,
însă imensa regiune deşertică este administrată restrictiv de către armata private, deseori adminis-
SUA, care limitează sever accesul. Chiar dacă activităţile pot fi dăunătoare trate pentru vânătoare.
mediului, în acest caz contribuie la conservarea diversităţii biologice (foto
prin amabilitatea lui Edward Rozylowicz).
Aceste proprietăţi private

474 Capitolul 17
CASETA 17.1- ÎN APĂRAREA VIEŢII SĂLBATICE
Zgomotul bombelor şi vibraţiile tan- ţiile militare. Cât timp cea mai mare
curilor au devenit compatibile cu con- parte a terenurilor va rămâne neafec-
servarea vieţii sălbatice, iar cele mai tată, ca zone de securitate, mari părţi
mari teritorii nedezvoltate din SUA sunt din celelate terenuri nedezvoltate pot fi
sub regim militar. Departamentul pentru utilizate periodic pentru a adăposti trupe
Apărare al SUA controlează mai mult de şi a efectua exerciţii militare. Multe baze
10 milioane hectare de teren, ceea ce re- militare au depozite de deşeuri pericu-
prezintă o treime din cele 35 milioane loase şi un nivel ridicat de poluare chi-
hectare ocupate de parcurile naţionale, mică, iar dereglările antropice determi-
controlate de US National Park Service. nate de exploziile bombelor, exerciţiile
Dacă parcurile naţionale primesc anual de tragere sau utilizarea unor autovehi-
milioane de vizitatori, accesul în bazele cule grele, poate avea un impact negativ
militare este limitat la personalul militar semnificativ asupra vieţii sălbatice.
şi vizitatorii autorizaţi; datorită acestor Un pasaj din Legacy Ressource
restricţii, cele mai multe terenuri rămân Management Program, din 1991, al
în starea lor naturală. Mai mult decât Congresului American, permitea arma-
atât, terenurile militare utilizate pentru tei să acorde o atenţie mai mare practi-
exerciţii nu sunt utilizate intensiv; de cilor cu impact scăzut asupra mediului,
exemplu, Air Force utilizează numai prin alocarea de fonduri pentru activităţi
1 250 ha din cele 44 000 ale bazei din de conservare şi cercetare (Jacobson şi
Avon Park, Florida. În FortMcCoy, din Marynowski, 1997). Au fost promovate
Wisconsin, impactul utilizării militare, programe pentru a contribui la conser-
incluzând tragerile, exerciţiile cu tan- varea unor specii şi habitate variate
curi, incediilor accidentale, produc dis- (Burger, 2000; McKee şi Berrens,
funcţionalităţi, dar şi habitate deschise 2001). Putem aminti ca exemple prote-
necesare unor specii ameninţate, cum jarea unor părţi din pădurea seculară din
ar fi fluturele Lycaeides melissa samue- Jim Creek Radio Station, Pacificul de
lis şi plantele sale gazdă. Ca rezultat, nord-vest, a celei mai mari părţi din pre-
multe baze militare au devenit de facto ria cu ierburi joase, din vestul Fort Sill,
refugii pentru circa 300 specii de plante sau a habitatelor de pin din Fort Bragg,
şi animale ameninţate, multe dintre în care trăieşte ciocănitoarea cu cioc
acestea având cele mai mari populaţii în roşu. În Naval Weapons Station din
bazele militare. Specii ameninţate şi rare Charleston, Carolina de Sud, biologii
precum ţestoasele de deşert, lamantinii, forţelor navale au instalat cuşti pentru
ciocănitorile cu cioc roşu, acvilele de cuibărit şi scorburi artificiale, pe arbori,
munte cu capul alb, cedrii albi atlantici, pentru a genera noi situri de cuibărit
au găsit spaţii propice în bazele militare. pentru ciocănitoarea cu cioc roşu.
De obicei, terenurile rezervate pen- Buncărele subterane abandonate au fost
tru scopuri militare diferă de refugiile modificate pentru a produce habitate
adevărate de viaţă sălbatică printr-un specifice rozătoarelor. Construcţia unei
aspect foarte important: sunt spaţii cu conducte în San Pedro, California, a fost
dezechilibre majore generate de exerci- oprită atunci când muncitorii au găsit o

Piciorongul Hawaian (Himantopus mexicanus knud-

seni), o specie ameninţată, trăieşte pe terenurile
mlăştinoase din Nu’upia Wildlife Management Area,
baza puscaşilor marini din Hawaii. Puşcaşii marini
folosesc periodic amfibii pentru a distruge plantele
lemnoase exotice ce ameninţă cu acoperirea terenul
şi eliminarea piciorongului (foto prin amabilitatea De-
partment of Defense).
California au
fost instalate
garduri pentru
a preveni in-
trarea specii-
lor ameninţate
ale ţestoasei
de deşert în
zona terenuri-
lor în care se
realizau exer-
ciţii cu tan-
curi, iar sutele
de ţestoase din
zonele în care
populaţie a fluturelui Glaucopsyche lyg- se efectuează exerciţii militare vor fi fo-
damus palosverdesensis, considerată ex- losite pentru a creşte populaţiile în de-
tinctă; biologii forţelor navale monito- clin din alte spaţii.
rizează în prezent populaţia lui şi
Conservarea habitatelor pe terenu-
încearcă să-i refacă habitatele de tufări-
rile militare nu este o soluţie perfectă:
şuri de coastă. În numeroase baze mili-
conflictul tinde să crească atunci când
tare din SUA au fost restaurate habita-
comandaţii militari nu acceptă să se im-
tele, prin replantarea arborilor şi
plice în activităţi non-militare, când se
nivelarea terenurilor în care bombele au
pune problema finanţăriii activităţilor
format cratere sau vehiculele grele au
de conservare sau când activităţile mili-
lăsat urme. Personalul bazei Barksdalae
tare sunt incompatibile cu cele de pro-
Air Force, din Sheveport, Louisiana, au
tecţie a speciilor. Pentru perioade scurte,
reinundat zonele umede drenate din lun-
spaţiile militare contribuie la conser-
gul Red River, restaurând 830 ha de
vare. Exemplul unui panou din Camp
zone umede pentru mii de păsări acva-
Pendleton, California, este sugestiv: se
tice. The Army`s Rocky Mountain
avertizează populaţia despre existenţa
Arsenal, din Colorado, a fost transfor-
sitului de cuibărit al rândunicii de mare,
mată în Refugiul de Viaţă Sălbatică
la ordinul comandantului bazei.
Munţii Stâncoşi. În Fort Irwin din

476 Capitolul 17
sunt frecvent administrate deliberat de către proprietarii lor pentru menţinerea populaţiilor de ani-
male mari. Câteva astfel de proprietăţi din Europa, cum ar fi Pădurea Bialowieza, au păstrat pă-
duri seculare unice, care au fost protejate de-a lungul timpului de către familiile regale. În ulti-
mii ani, multe proprietăţi au fost cumpărate de către agenţiile guvernamentale şi organizaţiile
conservaţioniste.
Conservarea în ariile urbane

Multe specii pot să reziste în ariile urbane mici, ariile protejate mici, râuri, iazuri şi în alte ha-
bitate puţin alterate (Theobold, 2004). Protecţia acestor resturi ale biodiversităţii într-o reţea do-
minată de antropic nu numai că reprezintă o provocare, dar produce oportunităţi unice pentru edu-
caţia publicului. De exemplu, o specie de salamandră, descoperită într-o arie de îmbăiere din
Austin, Texas, a necesitat schimbarea modului în care situl este administrat, pentru a permite po-
pulaţiei şi salamandrelor să coexiste. În România, satele au ajuns zone strategice pentru cuibă-
ritul berzei, zonele forestiere în care acestea cuibăreau nemaifiind disponibile. Răpitori amenin-
ţaţi cum ar fi şoimul călător şi acvila de munte cu cap alb îşi fac cuiburile şi cresc puii în zgârâie
norii din Boston şi New York, unde prezenţa micilor mamifere din sistemul de parcuri publice (ală-
turi de porumbei şi şoareci din centrele urbane) determină existenţa unor surse abundente de hrană.
Chiar dacă putem da astfel de exemple de adaptări la mediile urbane, nu putem afirma că toate
speciile pot să supravieţuiască în spaţiile dominate antropic (Iojă şi Pătroescu, 2004; Pătroescu
şi Iojă, 2004; Iojă, 2008). Mai avem mult de învăţat despre cât de importante sunt caracteristi-
cile habitatelor şi nivelul lor de afectare pentru diferite specii şi cum să le integrăm în ariile ur-
bane şi suburbane. De multe ori, creşterea prezenţei animalelor sălbatice în mediile urbane
aduce serioase probleme, atât pentru animale cât şi pentru oameni. Transmiterea bolilor şi alte po-
tenţiale ameninţări, rezultate din contactul direct dintre populaţia umană, animalele domestice şi
animalele sălbatice este o astfel de problemă majoră. De exemplu, dezvoltarea ariilor împădurite
include crearea de peluze înnierbate şi grădini care atrag căprioarele. Căprioarele sunt aparent in-
ofesive, dar pot pune numeroase probleme: transmit boli la oameni, precum boala Lyme, cresc
riscul de accidente pe drumuri, iar masculii pot deveni foarte agresivi în perioada de împerechere.
În unele arii, căprioarele care trăiesc în zone dezvoltate antropic atrag prădători precum pumele,
crescând potenţialul pentru conflicte om-faună sălbatică.
Conservarea în zonele agricole

Folosind un sistem de agricultură tradiţională sau plantaţii forestiere cu specific local, poate
fi menţinută o diversitate biologică considerabilă (Imhoff, 2003; McNeely şi Scheer, 2003; Van
Buskirk şi Willi, 2006; Critchley şi alţii, 2004; Laiolo şi alţii, 2004) (vezi capitolul 19). Păsările
şi unele specii de plante şi animale pot fi adesea foarte abundente în peisajele agricole tradiţio-
nale, caracterizate printr-o combinaţie de câmpuri cu suprafeţe reduse, garduri vii şi perdele fo-
restiere. Unele specii se găsesc numai în aceste habitate modificate. În comparaţie cu cele agri-
cole moderne, intensive, aceste peisaje se caracterizează printr-o expunere redusă la erbicide,
îngrăşăminte şi pesticide. În mod similar, fermele care utilizează metode organice au mai multe
păsări decât fermele care utilizează metode non-organice (Beecher şi alţii, 2002). În ţările euro-
pene, fermierii sunt uneori plătiţi de către guvern pentru a menţine peisajele agricole şi practicile
agricole tradiţionale, în cadrul programului NATURA 2000. De exemplu, fermierii sunt plătiţi pen-
tru a menţine specii de plante sălbatice în

fermele lor, cum ar ventriceaua
(Chrysanthemum segetum) şi neghina
(Agrostemma githago), care sunt elimi-
nate prin aplicarea de îngrăşăminte chi-
mice şi erbicide asociate cu agricultura in-
tensivă (Fig. 17.4; Shardlow şi Harper,
2000; Buner şi alţii, 2005). Uneori aceste
plante sălbatice sunt menţinute prin stabi-
lirea de garduri vii şi crearea de zone cu
plante sălbatice. Nu toate aceste programe
sunt un succes şi determină creşterea bo-
găţiei în specii (Kleijn şi alţii, 2004).
Pădurea tropicală cultivată tradiţional
menţine adesea o diversitate biologică
considerabilă. Un exemplu notabil din ţă-
rile tropicale sunt plantaţiile tradiţionale cu
arbori de cafea, în care arborele de cafea
este crescut la umbra altor specii, adesea
mai mult de 40 specii de arbori pe fermă
(Fig. 17.5A) (Perfecto şi alţii, 2003;
Armbrecht şi alţii, 2005). Doar în nordul
Americii Latine, suprafaţa cu plantaţii de
FIG. 17.4 Plantele tradiţionale de pe terenurile europene
cultivate pot fi menţinute dacă fermierii sunt plătiţi pentru arbori de cafea acoperă 2,7 milioane hec-
a reduce cantitatea de erbicide şi îngrăşăminte. Acest tare. Aceste plantaţii au o complexitate
câmp cultivat cu grâu din Dorset, Anglia, abundă de găl-
benele şi mac, dar multe din celelate plante ale fermelor structurală mare, creată prin straturi mul-
sunt acum rare sau extincte în această regiune (foto de tiple de vegetaţie şi o diversitate de păsări
Bob Gibbons/Natural Image). şi insecte, comparabilă cu pădurile natu-
(A) Arbori de cafea umbriţi (B) Arbori de cafea însoriţi

40 40
30 30
metri
metri
20 20
10 10
0 10 20 30 40 50 0 10 20 30 40 50
metri metri
FIG. 17.5 Două tipuri de sisteme de management pentru plantaţiile de arbori de cafea în Central Valley,
Costa Rica. (A) Cafeaua „umbrită” este cultivată sub coronamentul arborilor, determinând o structură fore-
stieră în care pot trăi păsările, insectele şi alte animale. (B) Cafeaua „însorită” este cultivată în sistem mo-
nocultură, fără arbori, în acest caz viaţa animală fiind mult redusă (după Fournier în Perfecto şi alţii,1996).

478 Capitolul 17
rale învecinate (Roberts şi alţii, 2000; Daily şi alţii, 2003). În multe zone, răspândirea ruginei frun-
zei de cafea a încurajat trecerea de la culturile umbrite la plantaţii în câmp deschis, cu varietăţi
de arbori de cafea care necesită pesticide şi îngrăşăminte chimice (Fig. 17.5B). Aceste plantaţii
însorite de cafea păstrează doar o mică parte din speciile care se găsesc în culturile umbrite şi sunt
departe de a face faţă proceselor de pluviodenudare şi eroziune a solurilor. Menţinerea diversi-
tăţii speciilor în multe ţări tropicale se face şi prin reglementarea şi subvenţionarea fermierilor
care au plantaţii umbrite de arbori de cafea, în scopul menţinerii practicilor care minimizează tă-
ierea pădurii, monitorizării speciilor forestiere care umbresc plantaţiile şi vânzării produselor ob-
ţinute la un preţ mai mare, prietenos cu mediul. O dificultate întâmpinată de aceste strategii este
aceea că standardele pentru plantaţiile umbrite de cafea nu sunt uniforme, unii cultivatori de cafea
putând să vândă cafea certificată, prietenoasă cu mediul, chiar dacă cultivă în câmp deschis, cu
câţiva arbori dispersaţi.
Habitatele cu utilizări multiple

În multe ţări, parcele mari de terenuri guvernamentale sunt desemnate pentru utilizări mul-
tiple, fiind gestionate pentru a produce o varietate de bunuri şi servicii. The Bureau of Land
Management din SUA administrează mai mult de 110 milioane ha, incluzând 83% din statul
Nevada şi largi teritorii din Utah, Wyoming, Oregon, Idaho şi alte state din vest (Fig. 17.6). În
SUA, pădurile naţionale acoperă peste 83 milioane ha, incluzând Munţii Stâncoşi, lanţul
Cascadelor, Sierra Nevada, Munţii Apalaşi şi coasta sudică a Alaskăi. În trecut, aceste terenuri
au fost administrate pentru exploatarea lemnului, minerit, păşunat, conservare şi recreere. Azi tot
mai mult, terenurile cu utilizări multiple sunt administrate pentru abilitatea lor de a proteja spe-
cii, comunităţi biologice şi servicii ale ecosistemelor (Hunter, 1999; Dombeck şi alţii, 2003). US
Endangered Species Act din 1973 şi alte legi similare, cum ar fi Forest Management Act din 1976,
impun proprietarilor de terenuri, incluzând şi agenţiile guvernamentale, să elimine activităţile care
afectează negativ speciile listate ca ameninţate.
Legile şi sistemul administrativ sunt utilizate în prezent de conservaţionişti pentru a opri ac-
tivităţile guvernamentale de pe terenurile publice care ameninţă supravieţuirea speciilor ame-
ninţate. De exemplu în anii ‘80, în Wisconsin, conservaţioniştii au pus la îndoială modul în care
US Forest Services, a interpretat termenul de utilizare multiplă în pădurile Nicolet şi
Chequamegon. Aceste păduri au fost administrate pentru o largă varietate de utilizări de către US
Forest Service, dar producţia de lemn şi vânătoarea de căprioare au fost dominante. În această
parte a ţării, există câteva specii rare şi ameninţate, iar multe păsări migratoare cântătoare şi plante
sălbatice cu flori au fost în declin în ultimile decenii (Rooney şi alţii, 2004). Multe din aceste ten-
dinţe au apărut datorită pierderii condiţiilor interioare din păduri şi a abundenţei căprioarei cu
coadă albă, care este răspunzătoare de suprapăşunat. Botaniştii din Wisconsin au susţinut că o cale
eficientă pentru protecţia biodiversităţii este de a renunţa la defrişări, construcţii de drumuri şi
de a crea luminişuri mari. Directorul US Forest Services a respins propunerile de a stabili arii de
menţinere a biodiversităţii. După o campanie eficientă a oamenilor de ştiinţă din Wisconsin, dar
şi a unor organizaţii conservaţioniste, cum ar fi Sierra Club, US Forest Service a acceptat să crească
suprafaţa destinată conservării diversităţii biologice. Unele reglementări recent propuse de US
Forest Service par să restricţioneze rolul oamenilor de ştiinţă şi al publicului larg în a influenţa
deciziile legate de cum se administrează terenurile federale şi locurile nedestinate exploatărilor
durabile (Noon şi alţii, 2005). Astfel, managementul pădurilor publice rămâne o problemă în SUA.
Oficiul de administrare a terenurilor

Pădure sau pajişte de stat
Oficiul de afaceri indiene
Departamentul de Apărare
Parcuri naţionale
Refugii de viaţă sălbatică
FIG. 17.6 În Alaska şi în statele din vest, agenţiile guvernului S.U.A. deţin majori-
tatea terenurilor, unele având dimensiuni foarte mari. Managementul acestor tere-
nuri cu folosinţe multiple consideră tot mai des conservarea biodiversităţii drept un
obiectiv major (date după National Geographic Society).

480 Capitolul 17
Managementul ecosistemelor
Pentru a atinge obiective de conservare cât mai ample, în prezent guvernele încurajează ma-
nagerii ariilor protejate să relaţioneze activităţile de management cu cele ale altor departamente
guvernamentale şi cu cele ale proprietarilor privaţi. Pentru a atinge obiectivele de conservare, su-
prafeţe mari de teren au fost administrate într-o manieră integrată, numită managementul eco-
sistemelor. Cât timp nu există o definiţie standard a termenului, managementul ecosistemelor
poate fi considerat la scara peisajului care este modificat de mai mulţi utilizatori ca fiind similar
managementului multiplu al habitatelor. Acest concept este definit de Grumbine (1994) astfel:
Managementul ecosistemelor integrează cunoştinţe ştiinţifice despre relaţiile ecologice într-un
cadru sociopolitic complex către un obiectiv general de protejare a integrităţii pe termen lung a
ecosistemelor iniţiale. Managerii resurselor publice şi private şi-au crescut preocupările pentru
maximizarea producţiei de bunuri (volumul de lemn exploatat) şi servicii (numărul de vizitatori
pe parc) în loc să aibă o perspectivă care include conservarea diversităţii biologice şi protecţia ser-
viciilor ecosistemelor (Yaffee, 1999; Meffe şi alţii, 2003; Guerry, 2005).
Aproape toate agenţiile guvernamentale, organizaţiile conservaţioniste, toţi oamenii de afa-
ceri sau proprietarii privaţi de terenuri care acţionează izolat, au fost stimulaţi să coopereze pen-
tru a atinge obiective comune de conservare prin managementul ecosistemelor (Machlis şi Field,
2000; Shepherd, 2004). De exemplu, într-un bazin hidrografic împădurit din lungul zonei costiere,
managementul ecosistemelor poate aduce împreună toţi proprietarii şi utilizatorii din partea su-
perioară până la vărsare, incluzând pe cei din industria piscicolă, silvicultorii, fermierii, conser-
vaţioniştii, comunităţile de oameni de afaceri, comunităţile locale (Fig. 17.7), într-o forţă inter-
conectată, de coperare, dedicată conservării. Deşi nu toţi ecologiştii acceptă paradigma
managementului ecosistemelor (iar unii nu sunt de acord cu practicile de management), concep-
tul legat de practica conservării este acceptat de unele agenţii guvernamentale, de oameni de afa-
ceri şi grupuri de conservaţionişti (chiar dacă nu toţi sunt aşa de entuziaşti faţă de implementa-
rea actuală); prin acest instrument ei conving publicul larg că organizaţia lor este verde. Faptul
că relaţiile cu publicul se îmbunătăţesc în cazul managementului ecosistemelor este un factor sem-
nificativ în promovarea punerii în practică a paradigmei.
Cele mai importante teme în managementul ecosistemelor sunt:
- Utilizarea celor mai bune metode disponibile pentru a dezvolta un plan coordonat pentru
o anumită zonă; acesta trebuie să includă componentele sociale, economice şi biologice; de-
ciziile trebuie legate de toate nivelele guvernamentale, comunităţile de afaceri, organizaţiile
conservaţioniste şi cetăţeni;
- Asigurarea de populaţii viabile pentru toate speciile, protejarea exemplelor reprezentative

ale tuturor comunităţilor biologice, stadiilor succesionale şi a funcţiilor sănătoase ale eco-
sistemului;
- Studierea şi înţelegerea relaţiilor dintre toate nivelele şi scările din ierarhia ecosistemelor,
de la organisme individuale la specii, comunităţi, ecosisteme, chiar şi la scară regională sau
globală.

zonă montană
recreaţională
refugii de viaţă sălbatică
zonă industrială
şi rezidenţială plantaţii forestiere
păşunat
staţie de epurare a apei sat de pescari
zonă agricolă
zonă exclusă de
refugii de viaţă sălbatică
la pescuit datorită
zonă recreaţională şi
poluării apei
de dezvoltare costieră
pescuit de coastă
zonă marină protejată
FIG. 17.7 Managementul ecosistemelor implică toţi proprietarii de terenuri ce afectează sau au benefi-
cii intr-un ecosistem. În acest caz, un bazin hidrografic trebuie administrat pentru o gamă variată de sco-
puri, multe dintre ele influenţându-se reciproc (după Miller, 1996).
- Monitorizarea componentelor semnificative ale ecosistemelor (număr de indivizi ai spe-

ciilor semnificative, acoperirea cu vegetaţie, calitatea apei, etc.) (Busch şi Trexler, 2003) şi
utilizarea rezultatelor pentru un management adaptativ (Fig. 17.8).
Un bun exemplu de management al ecosistemelor este dat de Malpai Borderlands Group, o

asociaţie de fermieri şi proprietari de terenuri, agenţii guvernamentale şi organizaţii conserva-
ţioniste, cum ar fi Nature Conservancy. Grupul lucrează pentru a dezvolta o reţea de cooperare
pe aproape 400 000 ha cu habitate unice, în Munţi Stâncoşi şi în deşertul din lungul graniţei din-
tre Arizona şi New Mexico (Curtin, 2002). Aici se întâlnesc munţi izolaţi sau sky island, printre
care şi Animas şi Peloncillo. Este una dintre cele mai bogate arii din punct de vedere biologic din
SUA, aici fiind găsit jaguarul mexican, 265 specii de păsări şi 90 specii de mamifere (Fig. 17.9).
Aici se găsesc 19 specii ameninţate şi vulnerabile şi o mulţime de alte specii rare şi endemice,
cum ar fi crotalul lui Willard din New Mexico (Crotalus willardi obscurus), liliacul cu nasul lung
din sud (Leptonycteris curasoae) şi cleanul yaqui (Gila purpurea). Malpai Borderlands Group uti-
lizează incendiile controlate, ca instrument de management şi reintroduce speciile de pajişti ini-
ţiale, aplicând tehnici inovative de păşunat cu bovine, încorporând cercetarea ştiinţifică în pla-
482 Capitolul 17
Implementarea
planului de management
(“Hai să punem planul
în acţiune.”)
Planificare şi Evaluare şi
proiectare (“Cum putem monitorizare
atinge scopurile?”) (“Este funcţional
planul?”)
Evaluarea şi luarea
deciziilor
(“Care sunt scopurile
noastre? Avem nevoie
de un nou plan?”)
FIG. 17.8 Managementul adaptativ implică un ciclu de planificare, proiectare, implementare, analiză, mo-
nitoring, evaluare şi luare a deciziei (după Comiskey şi alţii, 2001).
FIG. 17.9 Malpai Borderlands Group încurajează managementul ecosistemelor pentru 400
000 ha de deşert şi munţi din sudul Arizonei şi New Mexico. Numeroase specii rare şi ame-
ninţate, inclusiv jaguarul mexican (Panthera onca) sunt protejate (foto Warner Glenn).

nurile de management şi promovând acţiuni pentru limitarea fragmentării habitatelor prin utili-
zarea de ajutoare pentru conservare, înţelegeri cu proprietarii pentru prevenirea dezvoltării su-
prafeţelor rezidenţiale. Scopul acestui grup este de a crea peisaje nefragmentate, capabile să su-
porte comunităţi diverse şi înfloritoare de plante, animale şi oameni în regiunea Borderlands
(Yaffee, 1996).
Cele mai multe dintre proiectele de management a ecosistemelor par a fi un succes şi duc la
îmbunătăţirea cooperării între utilizatorii de resurse şi la creşterea gradului de informare a pu-
blicului referitor la problemele de conservare (Brush şi alţii, 2000; Zorn şi alţii, 2001). Uneori,
încercările de management a ecosistemelor au fost un eşec datorită suspiciunii grupurilor parti-
cipante (Rigg, 2001). Unele grupuri, cum ar fi cele imobiliare şi activiştii conservaţionişti, au ade-
sea obiective fundamental diferite. Forţarea creării unor alianţe între organizaţii conservaţioniste
şi dezvoltatori poate duce la micşoarea şanselor investitorilor de a-şi promova proiectele dar şi
a organizaţiilor conservaţioniste de a-şi promova obiectivele (Peterson şi alţii, 2005).
O extindere logică a managementului ecosistemelor este managementul bioregional, care ade-
sea se focalizează pe un singur macroecosistem, extins, cum ar fi Marea Caraibelor, Marea Barieră
de Corali sau o serie de ecosisteme interrelaţionate, cum ar fi ariile protejate din America
Centrală. O abordare bioregională este mai eficientă acolo unde există un ecosistem extins, con-
tinuu, care depăşeşte graniţele unei ţări sau când activitatea într-o ţară sau regiune afectează eco-
sistemele din altă ţară. De exemplu pentru Uniunea Europeană şi cele 21 ţări membre care par-
ticipă la Planul de Acţiune Mediteranean, cooperarea bioregională este absolut necesară, deoarece
împrejurimile Mării Mediterane se caracterizează printr-o populaţie numeroasă în zonele costiere,
Ucraina
Slovacia
Franţa Moldova
Austria
Elveţia Ungaria
Slovenia România
Croaţia
Italia
Bosnia
Serbia Marea Neagră
Muntenegru Bulgaria
Corsica Rome Macedonia Istanbul
Madrid Albania
Sardinia Grecia
Turcia
Spania
Atena
Tunis Sicilia
Marea Mediterană Creta Cipru

Algeria
Maroc Tripoli
Tunisia Tel Aviv
Alexandria Israel
Arii protejate
Iordania
0–450 ha Cairo
451–16,000 ha
Libia Arabia
N 16,001–1,474,000 ha Egipt Saudită
FIG. 17.10 Ţările care participă la Planul de Acţiune Mediteranean cooperează în monitorizarea şi con-
trolul poluării şi managementul ariilor protejate. Ariile protejate importante de-a lungul coastelor sunt re-
prezentate prin puncte. Se observă că nu există arii protejate majore pe ţărmurile Franţei, Libiei şi
Egiptului (după Miller, 1996).
484 Capitolul 17
trafic intens al tancurilor petroliere şi o tendinţă de dezvoltare care nu poate să elimine poluarea
provenită de la oraşe, agricultură şi industrie (Fig. 17.10). Această combinaţie de probleme ame-
ninţă sănătatea întregului ecosistem al Mării Mediterane, incluzând marea, terenurile înconjură-
toare şi industriile asociate (piscicolă şi turistică). Managementul transfrontalier este de aseme-
nea necesar deoarece poluarea de la o singură ţară poate să dăuneze semnificativ resurselor naturale
din ţările învecinate. Participaţii la acest plan acceptă să coopereze în monitoringul şi controlul
poluării, promovând cercetarea şi dezvoltând noi metode de control a poluării.
Studii de caz
În întrega lume, protecţia diversităţii biologice a fost încorporată ca un important obiectiv în
managementul terenurilor. Vom finaliza acest capitol examinând trei studii de caz: pădurea se-
culară din nord-vestul coastei pacifice a SUA, populaţiile de animale sălbatice din afara ariilor
protejate din Kenya şi programul de succes, bazat pe comunităţile locale din Namibia. Acestea
demonstrează că problemele de management a diversităţii biologice în afara ariilor protejate pot
să îşi găsească rezolvarea printr-un management adaptativ.
Administrarea pădurilor de conifere

Pădurile de conifere de pe coasta nord-vestică a SUA sunt administrate pentru o varietate de
resurse naturale, dar producţia de lemn a fost în mod tradiţional considerată cea mai importantă
(Franklin şi alţii, 2002). În acest ecosistem, problema exploatării lemnului în raport cu activită-
ţile de conservare a speciilor endemice cum ar fi: bufniţa nordică pătată (Strix occidentalis cau-
rina), mureletul marmorat (Brachyramphus marmoratus), precum şi a somonilor, a condus la o
dezbatere politică şi emoţională, intitulată bufniţe versus locuri de muncă. Câţiva oameni de mediu
au vrut să stopeze toate tăierile din pădurile seculare, pe când populaţia locală dorea ca activită-
ţile de exploatare şi prelucrare a lemnului să continuie cu practicile curente. A fost realizat un com-
promis pe plan regional prin care cele mai multe terenuri federale au fost transformate în rezer-
vaţii forestiere pentru protecţia biodiversităţii şi serviciilor ecosistemelor, păstrându-se un nivel
redus de exploatare a lemnului pe restul terenurile (Noon şi Blakesley, 2006; Molina şi alţii, 2006).
Defrişările au continuat pe terenurile private şi publice, în conformitate cu Planurile de Conservare
a Habitatelor, dar reducând impactul asupra speciilor rare şi ameninţate şi menţinând calitatea apei
şi populaţiile de peşti.
Cercetările asupra tehnicilor de management forestier au contribuit la acest compromis.
Multe din speciile caracteristice pădurilor cu arbori de peste 200 ani, care au scorburi pentru cu-
ibăritul păsărilor sălbatice, cum ar fi bufniţa nordică pătată, se găsesc de asemenea şi în pădurile
tinere refăcute după exploatarea antropică (deoarece chiar şi pădurile foarte tinere au câţiva ar-
bori bătrâni, arbori uscaţi, scorburoşi sau căzuţi, rămaşi după incendii şi furtuni). Aceste resurse
sunt suficiente pentru a suporta o comunitate complexă de plante şi animale. Uneori, tehnicile de
defrişare, care îndepărtează arborii vii şi uscaţi de toate vârstele pentru a maximiza producţia de
lemn, elimină locuri şi resurse de care unele animale şi plante au nevoie pentru a supravieţui. De
asemenea, tăierile la ras afectează râurile, conducând la pierderea populaţiilor de somon şi a altor
specii acvatice. În pădurile de conifere nord americane pacifice, practicile de exploatare din tre-
cut, prin tăierea în parcele alternante, produceau un mozaic de fragmente de pădure, cu diferite
vârste ale arborilor în cadrul fragmentelor şi vârste uniforme în cadrul plantaţiilor. Aceste plan-

taţii de arbori sunt aproape lipsite de arborii bătrâni de care anumite specii au nevoie pentru a trăi.
Au fost realizate o serie de cercetări pentru a dezvolta o nouă abordare, în care pădurile de
conifere pot fi administrate atât pentru a produce lemn, cât şi pentru a menţine cele mai impor-
tante elemente ale diversităţii biologice. Aceste lecţii încorporate în silvicultura ecologică, sunt
practicate în prezent în zona de coastă de nord-vest (Lindenmayer şi Franklin, 2002). Metoda pre-
supune eliminarea celor mai mulţi arbori din fiecare arie care a fost desemnată pentru defrişare,
cu păstrarea unor densităţi scăzute a arborilor mari, chiar arbori uscaţi şi câţiva arbori căzuţi, pen-
tru a produce o complexitate structurală şi a servi ca habitat speciilor de animale în ciclurile fo-
restiere viitoare (Fig. 17.11). În mod normal, după acest tip de defrişare rămân circa 15% din ar-
bori, dar dacă este nevoie poate rămâne şi un procent mai mare (Halpern şi alţii, 2005).
Această schimbare a modului de exploatare forestieră a avut consecinţe economice majore.
Arii foarte întinse de păduri naţionale sunt în prezent oprite de la defrişare, iar silvicultura eco-
logică este acum practicată în cele mai multe arii din pădurile federale şi în unele păduri private
ori aparţinând diferitelor state. Silvicultura ecologică necesită o reducere a cantităţii de lemn ex-
ploatată şi un ciclu de tăiere mai lung, uneori rezultând o scădere a profiturilor pe termen scurt
pentru industria lemnului. Deşi environmentaliştii stricţi nu sunt mulţumiţi, deoarece arborii bă-
trâni continuă să fie tăiaţi, cetăţenii SUA şi guvernul lor au realizat un compromis important asu-
pra utilizării acestor păduri şi în dezvoltarea regiunilor. În alte arii împădurite din întreaga lume
au fost dezvoltate multe alte astfel de exemple de tăiere selectivă, incluzând metodele numite tă-
ierea cu impact redus şi tăierea uşoară.
Fauna sălbatică africană din afara parcurilor naţionale

Multe ţări din Africa de est şi de sud, cum ar fi Kenya, sunt renumite pentru populaţiile lor
spectaculoase de animale sălbatice, care se găsesc în parcurile naţionale, populaţii care stau la baza
unei industrii ecoturistice valoroase. Dincolo de faima parcurilor naţionale, circa trei sferturi din
cele 2 milioane de animale mari din Kenya trăiesc în afara limitelor ariilor protejate, în spaţii agri-
cole, utilizate ca ferme comerciale şi terenuri păşunate tradiţional de către populaţia locală
(Western, 1989; Young şi alţii, 2005). Terenurile pentru creşterea animalelor domestice ocupă
700 000 km2 adică 40% din teritoriul ţării. Printre cele mai cunoscute specii întâlnite în afara arii-
lor protejate amintim girafa (89%), impala (72%), zebra Grevy (99%), antilopa oryx (73%) şi stru-
ţii (92%). Numai rinocerii, elefanţii şi antilopele dungate gnu sunt găsite predominant în interiorul
parcurilor naţionale; rinocerii şi elefanţii sunt concentraţi în parcuri deoarece braconierii caută fil-
deş, coarne şi piei, aproape exterminând populaţiile din exterior. Marile ierbivore care se găsesc
în ariile protejate adesea păşunează în afara lor. Uneori, terenurile pentru păşunat din afara arii-
lor protejate sunt indisponibile pentru animalele sălbatice datorită gardurilor, braconajului şi dez-
voltării agriculturii. Ca un rezultat al acestor fenomene, în ultimii 30 de ani populaţiile de faună
sălbatică au scăzut la jumătate în zonele din afara parcurilor naţionale ale Kenyei.
Chiar şi cu acest declin al populaţiilor de animale sălbatice, anumiţi factori contribuie la per-
sistenţa unor populaţii substanţiale de animale sălbatice în ariile neprotejate din Africa sub-sa-
hariană (Western, 1989). Multe specii de animale sălbatice sunt valorificate pentru carne, deci este
încurajată prezenţa terenurilor pentru păşunatul lor. Fermele private, în care animalele sălbatice
şi culturile agricole sunt gestionate împreună, sunt adesea mult mai profitabile decât administra-
rea separată a culturilor agricole. Animalele sălbatice consumă adesea plante diferite faţă de cele
domestice, sunt capabile să suporte mai bine seceta şi sunt mai rezistente la unele boli. Astfel, mulţi
486
(A) 75
17_capitol:1_conbio
50
Capitolul 17
25
05.05.2008
23:06
70 70
Înălţime (metri)
(B) 75
Page 486
50
25

70 70
Ani de la ultima tăiere
FIG.17.11 (A) Defrişările convenţionale implică îndepărtarea tu- în urmă arborii bătrâni, copacii uscaţi şi cei căzuţi la pământ.
turor arborilor dintr-o arie într-un ciclu de 70 de ani, reducând Această fotografie prezintă o exploatare în care sunt păstraţi
astfel diversitatea structurală a pădurii. Fotografia arată defri- „arborii verzi” (Grafice după Hansen şi alţii, 1991; foto prin
şarea în prim-plan, şi în fundal fragmente de pădure păstrate. amabilitatea lui David Phillips).
(B) Practicile noi menţin mai bine diversitatea structurală lăsând

fermieri au dezvoltat facilităţi pentru turiştii străini care vor să vadă viaţa sălbatică, creând o sursă
suplimentară de venituri. Unele specii sunt prezente într-un număr foarte redus, altele au talie mică
sau sunt ignorate de către fermieri. Unele zone au animale sălbatice deoarece nu sunt utilizate de
populaţie, fiind inaccesibile, având o alimentare cu apă deficitară sau fiind afectate de războaie
sau boli. În unele zone utilizate pentru păşunat tradiţional, comunităţile locale precum tribul Masai,
au interdicţii împotriva vânătorii şi consumului animalelor sălbatice. În aceste spaţii viaţa sălba-
tică nu interferează cu omul. Unele specii, precum elefanţii, sunt tolerate, deoarece ei îndepăr-
tează vegetaţia de pădure, creând pajişti şi habitate pentru culturi agricole. Alte specii sunt pro-
tejate în afara parcurilor naţionale prin legi împotriva vânătorii şi comerţului, care au fost
introduse de oficiali. În sfârşit, alte specii persistă deoarece populaţia le place, este speriată de ele,
sau le găseşte frumoase ori amuzante şi astfel încurajează sau tolerează prezenţa lor.
În Kenya, Republica Africa de Sud, Namibia şi alte ţări, o schimbare în politica guverna-
mentală constă în a permite comunităţilor rurale şi proprietarilor de terenuri private să profite di-
rect de pe urma prezenţei animalelor de interes cinegetic (Hulme şi Murphree, 2001; Virtanen,
2003; King şi alţii, 2005). Cu asistenţă de la agenţiile internaţionale donatoare, au fost dezvol-
tate afaceri locale bazate pe ecoturism, echitaţie, fotografiere, safari, canoe. În unele ţări când te-
renul este bine populat de animale, este permisă vânătoarea pentru trofee, dar cu taxe foarte mari;
vânzarea cărnii şi blănii produce venituri suplimentare. Speranţa este că populaţia va proteja viaţa
sălbatică când va vedea că poate produce venituri pentru comunitate. Unele dintre aceste programe
aparent sunt de succes, ele combinând dezvoltarea comunităţilor şi conservarea. Aceste abordări
sunt criticate de grupurile care apără drepturile animalelor, pentru că se permite vânătoarea pen-
tru trofee. Aceste programe depind adesea de continuarea subvenţiilor de la agenţiile donatoare
din afară, şi uneori numai un mic procent din fondurile câştigate sunt îndreptate către mediul rural.
Când lipsesc subvenţiile, adesea programele se încheie, indicând nivelul economic scăzut, in-
stabilitatea industriei ecoturistice şi ineficienţa politicilor guvernamentale.
Managementul vieţii sălbatice, bazat pe comunităţi, în Namibia

S-a observat că măsurile de conservare cele mai bune sunt luate atunci când populaţia locală
este implicată. Multe ţări din sudul şi estul Africii au încercat să promoveze măsuri de conser-
vare prin implementarea Community Bassed Natural Ressource Management (CBNRM), program
în care proprietarii privaţi de terenuri şi grupurile comunale deţin autoritatea să administreze şi
să profite de pe urma vieţii sălbatice de pe proprietăţile lor. Înaintea aplicării acestei politici, viaţa
sălbatică a fost administrată de către oficiile guvernamentale, adesea fără includerea populaţiei
locale, care avea beneficii minore sau inexistente de pe urma animalelor sălbatice de pe terenu-
rile ei. Prin schimbarea sistemului de management, prin CBNRM, ţările africane speră să con-
trabalanseze presiunea ameninţărilor asupra vieţii sălbatice.
Unul dintre cele mai de succes programe pentru administrarea vieţii sălbatice prin comuni-
tăţile locale a fost dezvoltat în Namibia (Hulme şi Murphree, 2001). În această ţară cu 1,8 milioane
locuitori, 14% din terenuri sunt parcuri naţionale şi alte arii protejate, 44% sunt terenuri private
şi 41% sunt terenuri aparţinând comunităţilor locale. Începând cu 1996, guvernul Namibiei a dat
grupurilor locale tradiţionale dreptul de a utiliza şi administra viaţa sălbatică de pe terenurile lor.
Pentru a obţine acest drept, grupurile trebuie să formeze un comitet de management şi să îşi tra-
seze limitele terenurilor lor. Astfel, guvernul le-a desemnat comunităţi de conservare. Beneficiile
formării acestor grupuri pentru conservarea vieţii sălbatice sunt:
488 Capitolul 17
1. Comunităţile conservaţioniste pot să realizeze parteneriate cu tour operatorii, circa 5-

10% din beneficii revenindu-le. Un anumit număr de locuri de muncă în agenţiile de turism
sunt ocupate de membri acestor comunităţi. Veniturile din turism sunt utilizate pentru a in-
strui şi plăti agenţii de pază, angajaţii din rândul comunităţilor locale care monitorizează po-
pulaţiile de viaţă sălbatică şi previn braconajul.
2. Utilizând fondurile din turism, membrii comunităţilor locale construiesc şi operează lo-
curi pentru campare pentru grupurile de turişti, producând un venit direct, locuri de muncă
şi experienţă pentru grupurile de comunităţi.
3. Grupurile conservaţioniste pot să aplice la nivel guvernamental pentru obţinerea unei

cote anuale de vânătoare pentru trofee. Cota va fi dată dacă populaţiile de animale sălbatice
sunt peste optimul ecologic, fapt indicat prin monitorizare ştiinţifică. Această cotă poate fi
vândută sau licitată vânătorilor profesionişti, care aduc turişti străini dispuşi să plătească pre-
ţuri mari pentru o experienţă de vânătoare în Africa. Taxele rezultate din trofee merg integral
spre comunităţile de conservare. Astfel, taxele pentru vânarea unui leu sau elefant pot fi mai
mari de 11 000 dolari per animal. Carnea de la animalele vânate este distribuită membrilor
comunităţii, ca un beneficiu suplimentar.
4. Odată ce comunităţile conservaţioniste au realizat un plan de management al animalelor

sălbatice, pentru asigurarea nevoilor de hrană pot fi vânate patru specii: beisa sud-africană,
antilopa, ţapul de tufiş şi porcii sălbatici. În practică, vânătoarea este făcută de către paznici
şi vânători profesionişti, carnea fiind apoi distribuită tuturor membrilor comunităţii.
În ultimii 10 ani, în Namibia au fost realizate 31 comunităţi conservaţioniste, multe altele fiind
în curs de a fi înfiinţate (Fig. 17.12). Aria totală acoperită este de 80 000 km2, adică 9% din su-
Angola Zambia
Botswana
Nambia
zone de conservare
zone protejate de stat
Oceanul Atlantic
Africa de Sud
FIG. 17.12 Distribuţia terenurilor protejate de stat şi a comunităţilor de conservare din

Namibia (după WRI, 2005 şi Guvernul Namibiei, 2006).
prafaţa Namibiei. Ajutorul pentru crearea iniţială a comunităţilor de conservare a venit din fi-
nanţările externe ale unor agenţii, cum ar fi United States Agency for International Development
(USAID). Membrii acestor comunităţi au fost instruiţi în turism, instrumente financiare şi mar-
keting, dându-li-se sfaturi efective pentru a câştiga suportul guvernului şi sectorului privat.
Câteva comunităţi conservaţioniste au generat venituri semnificative de pe urma vieţii săl-
batice. Cu aceste venituri ei sunt capabili să îşi construiască mai multe facilităţi pentru turism, pot
îmbunătăţi structurile comunale, cum ar fi şcolile, pot dezvolta modul de distribuire a banilor între
membri ei, şi pot deschide chiar şi conturi bancare pentru comunitate. Uneori, aceste comunităţi
depind de turismul internaţional, principala lor sursă de venituri, o sursă care însă nu este sigură
datorită instabilităţii locale sau globale. În plus, comunităţile din multe arii izolate au dificultăţi
în câştigarea interesului tour operatorilor şi negocierea preţurilor. Ca rezultat, aceste comunităţi
au în general venituri reduse şi pot să nu fie profitabile în sistemul actual.
În general, sistemul managementului comunal tinde să fie unul care generează efecte pozi-
tive. Populaţiile de animale sălbatice din Namibia manifestă o tendinţă puternic crescătoare (Fig.
17.13). Deşi această tendinţă a început la mijlocul anilor ‘80, urmând sfârşitului unei secete pu-
ternice, populaţiile de specii sălbatice au continuat să crească în perioada în care s-a aplicat acest
tip de management la nivelul comunităţilor locale. În plus, cu sistemul de monitorizare a vieţii
sălbatice existent, tendinţa, atât în ariile protejate cât şi în afara lor poate fi amplificată în anii ur-
mători.
6000
5000
4000
Numărul de indivizi
3000
struţ
2000
antilopa săritoare
elefant
1000 gnu dungat
antilopa Oryx
marele Kudu
1995 1998 2004

An
FIG. 17.13 Numărul de animale observate în recensămintele din Nyae Nyae Community
Conservancy, Namibia, în anii 1995, 1998 şi 2004 (după Ministerul Namibian al Mediului şi
Turismului şi WRI, 2005).

490 Capitolul 17
Berkes, F. şi C. Folke (eds.). 2000. Linking Social and Ecological Systems: Management Practices and So-
cial Mechanisms for Building Resilience. Cambridge University Press, New York.
Brooks, A., M. Zint şi R. DeYoung. 2003. Landowner’s response to an Endangered Species Act listing and im-
plications for encouraging conservation. Conservation Biology 17: 1638–1649.
Buck, L. E., C. C. Geisler, J. Schelhas şi E. Wollenberg. 2001. Biological Diversity: Balancing Interests through
Adaptive Collaborative Management. CRC Press, Tampa, Florida.
Freemark, K. E. şi D. A. Kirk. 2001. Birds on organic and conventional farms in Ontario: partitioning effects
of habitat and practices on species composition and abundance. Biological Conservation 101: 337–350.
Guerry, A. D. 2005. Icarus and Daedalus: conceptual and tactical lessons for marine ecosystem-based man-
agement. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 202–211.
Hunter, M. L., Jr. (ed.). 1999. Maintaining Biodiversity in Forest Ecosystems. Cambridge University Press,
New York.
Imhoff, D. şi R. Carra. 2003. Farming with the Wild: Enhancing Biodiversity on Farms and Ranches. Sierra
Club Books, San Francisco, CA.
Machlis, G. E. şi D. R. Field. 2000. National Parks and Rural Development: Practice and Policy in the United
States. Island Press, Washington, D.C.
Molina, R., B. G. Marcot şi R. Lesher. 2006. Protecting rare, old-growth, forest-associated species under the
Noon, B. R. şi J. A. Blakesley. 2006. Conservation of the Northern Spotted Owl under the Northwest Forest
Plan. Conservation Biology 20: 288–296.
Putz, F. E., G. M. Blate, K. H. Redford, R. Fimel şi J. Robinson. 2001. Tropical forest management and con-
servation of biodiversity: An overview. Conservation Biology 15: 7–20.
Rooney, T. P., S. M. Wiegmann, D. A. Rogers şi D. M. Waller. 2004. Biotic impoverishment and homoge-
nization in unfragmented forest understory communities. Conservation Biology 18: 787–798.
Rubbo, M. J. şi J. M. Kiesecker. 2005. Amphibian breeding distribution in an urbanized landscape. Conser-
Wilcove, D. S., M. J. Bean, B. Long şi alţii,. 2004. The private side of conservation. Frontiers and Ecology
and Environment 2: 326–331.
Young T. P., T. M. Palmer şi M. E. Gadd. 2005. Competition and compensation among cattle, zebras, and ele-
phants in a semi-arid savanna in Laikipia, Kenya. Biological Conservation 112: 251–259.
Zorn, P., W. Stephensen şi P. Grigoriev. 2001. An ecosystem management program and assessment process for


CAPITOLUL 18
RESTAURAREA ECOLOGICĂ


Restaurarea ecologică 495
cosistemele degradate şi deteriorate oferă oportunităţi conservaţioniştilor care vor să
E pună în practică rezultatele cercetării şi să ajute la refacerea speciilor şi comunităţi-

lor naturale istorice (Allen şi alţii, 2001; Perrow şi Davy, 2002; Suding şi alţii, 2004).
Prin reconstruirea ecosistemelor deteriorate există posibilitatea extinderii şi îmbunătăţirii con-
ectivităţii actualului sistem de arii protejate.
Restaurarea ecologică reprezintă procesul de asistare a refacerii ecosistemelor degradate, de-
teriorate sau distruse (www.ser.org). Ecologia restaurării este ştiinţa restaurării, şi se referă la
cercetarea şi studiile ştiinţifice realizate asupra populaţiilor, comunităţilor şi ecosistemelor res-
taurate (Cairns şi Heckman, 1996). Ea face parte din categoria disciplinelor integratoare: res-
taurarea ecologică oferă date ştiinţifice, rezultate din aplicarea ei, interpretând şi evaluând pro-
iectele de restaurare într-o manieră care să conducă la îmbunătăţirea metodelor.
Există multe situaţii în care ecologia restaurării joacă un rol important (Clewell şi Aronson,
2006). De exemplu, în anumite cazuri, activităţilor economice li se cere prin lege să refacă ha-
bitatele pe care le-au degradat prin activităţi precum exploatările în carieră sau depozitarea deş-
eurilor. Guvernele uneori trebuie să refacă ecosistemele deteriorate de propriile activităţi, inclu-
zând evacuarea apelor uzate în râuri şi estuare de către municipalităţi sau poluarea chimică produsă
de bazele militare. Eforturile de restaurare sunt deseori percepute ca măsuri compensatorii, prin
care o nouă locaţie, deseori incluzând comunităţi biologice din zone umede, este creată sau rea-
bilitată în compensaţie pentru o locaţie distrusă de dezvoltare în altă parte (Holl, 2002; Zedler şi
alţii, 2001). În alte cazuri, trebuie restaurate doar procesele ecologice şi nu ecosistemele integral;
de exemplu, inundaţiile anuale eliminate prin construcţia barajelor şi digurilor ori incendiile na-
turale combătute antropic, trebuie reintroduse dacă absenţa lor se dovedeşte a fi dăunătoare eco-
sistemelor şi comunităţilor umane. Distrugerea în anul 2005 de uraganul Katrina şi în mai mică
măsură de uraganul Rita a New Orleans-ului şi altor oraşe din Golful Mexicului, a fost în parte
rezultatul pierderii zonelor umede din această regiune. Acest eveniment a devenit repede un
„exemplu clasic” asupra importanţei serviciilor ecosistemelor aduse comunităţilor biologice şi
umane deopotrivă (vezi Caseta 5.1). În mod ironic, daunele ce au urmat uraganelor au fost prog-
nozate cu 7 ani mai devreme, într-o evaluare a zonelor umede costiere făcută de Unitatea de
Conservare şi Restaurare a Zonelor Umede din Louisiana (1998), care a insistat asupra nevoii ur-
gente de promovare a acţiunilor de restaurare a zonelor umede pierdute.
Restaurarea ecologică îşi are originile în metodele şi tehnicile aplicate şi prin care se încerca
să refacerea funcţiilor ecosistemelor sau efectivele speciilor cu valoare economică recunoscută
(precum refacerea zonelor umede pentru a preveni inundaţiile, lucrările de îmbunătăţiri funciare
din preajma minelor pentru a preveni eroziunea, managementul terenurilor suprapăşunate pen-
tru a creşte producţia de biomasă vegetală şi plantarea de arbori pentru valorificarea lemnului)
(Fig.18.1). Totuşi, aceste metode produc deseori doar comunităţi biologice simplificate sau co-
munităţi care nu se pot automenţine. Pe măsură ce preocupările pentru conservarea diversităţii
biologice au crescut, planurile de restaurare au inclus ca obiectiv major reînfiinţarea comunită-
ţilor şi grupurilor de specii iniţiale sau istorice.
Deteriorarea şi restaurarea
Ecosistemele pot fi deteriorate şi prin fenomene naturale precum erupţiile vulcanice, uraga-
nele şi incendiile, dar pot să-şi recupereze ulterior biomasa, structura comunităţii şi chiar com-

496 Capitolul 18
(A) (B)
FIG. 18.1 Construirea unei noi căi ferate prin Glacier National Park, Canada, a deteriorat grav habitatul (A)
Ca parte a proiectului, aceste arii au fost restaurate folosind specii native de plante (B) (foto prin amabili-
tatea lui David Polster, Polster Environmental Services; www.ser.org).
poziţia similară a speciilor. Dacă ecosistemele au fost degradate şi prin activităţi umane, ele îşi
reduc capacitarea de a se autoreface. De exemplu, speciile iniţiale de plante nu vor fi capabile să
se dezvolte dacă solul a fost spălat prin eroziune. Refacerea este improbabilă şi dacă agentul care
a produs degradarea este încă prezent în ecosistem. De exemplu, restaurarea pajiştilor înpădurile
din vestul Statelor Unite ale Americii, nu este posibilă atâta timp cât terenul continuă să fie su-
prapăşunat de vite. Este clar că reducerea presiunii prin păşunat constituie punctul cheie de ple-
care a acestor eforturi de restaurare.
Odată ce agentul dăunător este îndepărtat sau controlat, comunităţile naturale iniţiale se pot
reinstala prin procese naturale de succesiune ale populaţiei rămase. Totuşi, recuperarea este im-
probabilă dacă de pe o suprafaţă mare au fost eliminate o mare parte din speciile iniţiale, deoa-
rece nu mai există nici o sursă pentru recolonizare. De exemplu, speciile de stepă au fost elimi-
nate de pe arii extinse din România când terenul a fost transformat în teren agricol. Chiar şi atunci
când o fâşie izolată de teren nu mai este cultivată, comunitatea iniţială nu se poate reinstala pen-
tru că nu mai există nici o sursă de seminţe şi animale colonizatoare din speciile iniţială (Ruprecht,
2006). Locaţiile pot fi de adeseori dominate de speciile invazive, ce se stabilesc uşor în astfel de
areale perturbate, specii ce trebuie îndepărtate pentru ca speciile native să se poată reface
(D’Antonio şi Meyerson, 2002). Refacerea este de asemenea improbabilă când mediul fizic a fost
atât de alterat încât speciile iniţiale nu mai pot supravieţui acolo, cum este cazul exploatărilor în
carieră, unde restaurarea comunităţilor naturale poate fi întârziată decenii sau chiar secole, dato-
rită eroziunii solului, conţinutului ridicat de metale grele şi cantităţii reduse de nutrienţi din solul
rămas.
Restaurarea în astfel de habitate necesită modificarea mediului fizic prin adăugarea de sol, nu-
trienţi şi apă, eliminarea speciilor invazive şi reintroducerea speciilor native până la punctul în
care pot începe procesele naturale de succesiune şi refacere. Deoarece eforturile de restaurare tre-
buie adaptate la caracteristicile siturilor, de obicei se recomandă o abordare în care sunt combi-
nate mai multe metode testate experimental (Dumitru şi alţii, 1999; Zedler, 2005) (Fig. 18.2).
Siturile restaurate trebuie apoi monitorizate ani sau decenii pentru a evalua gradul de îndeplinire
a obiectivele de management şi necesitatea intervenţiei suplimentare, abordare denumită res-
taurare adaptativă (Zedler şi Calloway, 2003; Zedler, 2005). Dacă speciile native nu au supra-
FIG. 18.2 Un experiment ce testează

efectele diferitelor tratamente asupra res-
taurării „Mlaştinii Prieteniei” din Estuarul
Tijuana, California. Mlaştina a fost divizată
în 6 unităţi experimentale pentru a testa
efectele drenajului, 3 cu canale de flux şi
3 fără canale. În cadrul fiecărei unităţi tra-
loturi plantate cu tamentele de restaurare din pătratele mici
specii de sărătură, cu (negre) implică diferite specii, densităţi
sau fără compost de variabile de plantare şi adaos de îngră-
kelp şăminte în sol. În căsuţele mai mari (gri),
au fost plantate specii de mlaştini sărate
pârău afectat de maree cu sau fără compost. Se impune a fi eva-
luat impactul acestor tratamente asupra
canal afectat de maree plantelor, peştilor, nevertebratelor şi al-
gelor (după Zedler, 2005).
loturi plantate cu specii

higrofile, la distanţe
variabile şi cu diferite
tipuri de îngrăşăminte 100 m
vieţuit primelor etape trebuie reintroduse în paralel cu îndepărtarea speciilor invazive dacă aces-
tea sunt abundente
În anumite cazuri, activităţile umane au creat ecosisteme complet noi, precum lacuri de acu-
mulare, canale, depozite de deşeuri şi platforme industriale. Dacă aceste situri sunt neglijate, ele
devin deseori dominate de specii invazive, rezultând comunităţi biologice inutile oamenilor, ati-
pice pentru zonele din jur, fără valoare sau chiar dăunătoare din perspectiva conservării, neatră-
gătoare estetic (Suding şi alţii, 2004). Aceste situri pot fi refăcute dacă ele sunt pregătite cores-
punzător şi speciile native sunt reintroduse.
Adesea scopul acestor eforturi de restaurare este de a crea habitate noi ce au funcţii şi struc-
tură comparabile cu siturile de referinţă (Kloor, 2000; Egan şi Howell, 2001; Wolters şi alţii, 2005).
Siturile de referinţă oferă obiective explicite pentru restaurare şi asigură etaloane cantitative de
succes pentru un proiect. Siturile de referinţă se comportă ca situri de control şi reprezintă fun-
damentul conceptului de restaurare. Un alt scop al restaurării este să refacă peisaje istorice, pre-
cum cele agricole tradiţionale, stabilirea obiectivelor restaurării realizându-se pe baza unor fo-
tografii şi ziare vechi. Folosirea siturilor de referinţă nu înseamnă că obiectivele restaurării sunt
strict delimitate, deoarece ecosistemele se modifică cu timpul, datorită schimbărilor climatice, suc-
cesiunii plantelor, variaţiei abundenţei speciilor comune, ori altor factori. Obiectivele restaurării
trebuie să se schimbe de-a lungul timpului dacă dorim a fi realiste.
Pentru a determina dacă obiectivele proiectelor sunt îndeplinite, de-a lungul timpului se im-
pune a fi monitorizate atât restaurarea cât şi siturile de referinţă (Caseta 18.1). În anumite cazuri,

498 Capitolul 18
CASETA 18.1- POT MAI MULTE PROIECTE MICI SĂ CUREŢE

GOLFUL CHESAPEAKE?
Golful Chesapeake este unul din eliminată rapid. În 1987, instituţiile gu-
cele mai importante areale de pescuit şi vernamentale locale, statale şi federale
recreere din Statele Unite ale Americii. responsabile au semnat un acord de re-
Totuşi, poluarea determinată de sursele ducere cu 40% a deversărilor de nu-
Costuri cumulate (milioane dolari)

0 20 40 60 80 100 120
Refacerea râurilor
Tratarea apei
Stabilizarea malurilor New York

Îmbunătăţirea habitatelor de râu
Modificarea canalelor Pennsylvania

Îndepărtarea barajelor
Maryland
Pasaje pentru peşti
West D.C.
Altele Virginia Delaware
Management estetic/recreaţional
Managementul apelor pluviale Virginia
Managementul speciilor acvatice

Modificare de cursuri de apă
Număr de proiecte
Achiziţie de terenuri Costuri
Reconectarea luncilor
0 500 1000 1500 2000 2500 3000 3500

Număr de proiecte
Au fost luate diferite măsuri pentru a reface pârâurilor este cel mai comun tip de proiect,
starea de sănătate a ecosistemelor din iar cei mai mulţi bani s-au cheltuit pentru tra-
Golful Chesapeake. Graficul arată costurile tarea apei. Bazinele hidrografice ale apelor
cumulate ale fiecărui tip de proiecte şi nu- ce se varsă în golf sunt reprezentate pe car-
mărul de proiecte. Restaurarea râurilor şi togramă în gri (după Hassett şi alţii, 2005).
rezidenţiale, agricole şi industriale din trienţi şi suspensii în apele Golfului,

jurul golfului a cauzat un declin drama- proces ce se realizează în principal prin
tic al calităţii mediului marin, afectând îmbunătăţirea calităţii apei râurilor aflu-
toate aspectele biodiversităţii. ente. Din acel moment, au fost imple-
Consecinţele economice imediate ale mentate peste 4 700 de proiecte de res-
acestei poluări au fost declinul comuni- taurare, cu costuri de peste 400 milioane
tăţilor de peşti şi crustacee de interes USD (Hassett şi alţii, 2005). Cel mai
piscicol şi degradarea calităţii apei fo- mare număr de proiecte au inclus refa-
losită pentru îmbăiere. Acest tip de po- cerea ecosistemelor pâraielor şi râurilor,
luare care afectează întregul peisaj este recorectarea pantelor şi replantarea ve-
cunoscută ca „poluare difuză” şi nece- getaţiei native. Totuşi, cei mai mulţi bani
sită o abordare cuprinzătoare de restau- s-au cheltuit pe proiecte de tratare a apei.
rare, pentru că nu poate fi identificată şi O slăbiciune a acestor proiecte este că

numai 5% din ele au fost monitorizate, Golfului Chesapeake demonstrează că

în principal cele pentru evaluarea struc- odată ce societatea a acceptat nevoia de
turii vegetaţiei. Foarte puţine au inclus a restaura ecosistemele acvatice mari,
activităţi de monitorizare a calităţii apei oamenii de ştiinţă trebuie să lucreze efi-
pentru a determina dacă proiectelor şi- cient pentru a se asigura că lucrările de
au atins scopurile de reducere a încăr- restaurarea asigură serviciile ecosiste-
cării cu sedimente şi nutrienţi. Cazul melor.
în locaţii aride sau reci, refacerea ecosistemelor poate dura decenii sau secole. Monitoringul este
necesar şi pentru a determina eficacitatea anumitor metode, comparată cu costurile lor. De
exemplu dacă traseele din ariile protejate sunt închise pentru a reface procesele ecosistemice şi
a reconecta diferite fragmente ale peisajului, este necesară monitorizarea pentru a determina efi-
cienţa acestei activităţi costisitoare (Switalski şi alţii, 2004).
Tehnici de restaurare ecologică

Ecologia restaurării utilizează teorii şi tehnici de refacere a diferite tipuri de ecosisteme de-
gradate. Există patru abordări majore în restaurarea comunităţilor biologice şi a ecosistemelor
(Fig.18.3) (Bradshaw, 1990; Cairns şi Heckman, 1996; Whisenant, 1999):
1. Nici o acţiune. Se aplică în cazul în care restaurarea este prea scumpă ori încercările an-
terioare au eşuat sau experienţa arată că ecosistemul se va reface singur. Lăsarea ecosiste-
mului pentru a se autoreface, cunoscută şi ca restaurare pasivă, este tipică pentru câmpurile
agricole abandonate din estul Americii de Nord, ce se refac la stadiul de pădure la numai câ-
teva decenii după ce au fost abandonate.
2. Reabilitarea: înlocuirea unui ecosistem degradat cu un altul, folosind câteva sau mai
multe specii. Un exemplu este înlocuirea unei păduri degradate cu o păşune productivă. În-
locuirea se face cel puţin pentru o comunitate biologică şi refacerea funcţiilor ecologice pre-
cum controlul inundaţiilor şi reţinerea apei în sol. Noua comunitate poate ajunge în viitor să
includă un număr mai mare de specii native decât în trecut.
3. Restaurarea parţială: restaurarea unor funcţii ale ecosistemelor şi a unei părţi din spe-
ciile originale dominante. Un exemplu este înlocuirea unei păduri degradate cu o plantaţie de
arbori sau replantarea unei păşuni degradate cu specii care pot supravieţui. Restaurarea par-
ţială se concentrează de obicei pe speciile dominante sau pe speciile cheie ce sunt critice
pentru funcţionarea ecosistemelor, întârziind acţiunile ce privesc speciile rare şi mai puţin co-
mune, ce fac parte din programul de restaurare completă.
4. Restaurarea completă reprezintă aducerea ariei la structura şi compoziţia originală a

speciilor printr-un program activ de modificare a sitului şi de reintroducere a speciilor origi-
nale. Primul pas în restaurarea completă este determinarea şi diminuarea sursele de degradare
a mediului. De exemplu, trebuie controlată sursa poluării înainte ca un ecosistem lacustru să
poată fi restaurat. Trebuie reinstalate procesele ecologice naturale care să permită vindeca-
rea ecosistemului.

500 Capitolul 18
Funcţii
ale ecosistemului Înlocuire utilizând Înlocuire utilizând
câteva specii multe specii
(reabilitare) (reabilitare) ECOSISTEM
INIŢIAL
Refacere completă
Biomasă, conţinut de nutrienţi, etc.

la stadiul iniţial
Refacere parţială
Fără acţiune; ecosistemul se

reface prin succesiune proprie
ECOSISTEM DEGRADAT
Fără acţiune; continuă

degradarea
Structura
ecosistemului
Numărul de specii şi complexitatea ecosistemului
FIG. 18.3 Ecosistemele degradate şi-au pierdut structura (numărul de specii prezente şi in-
teracţiunile cu mediul fizic şi biologic) şi funcţiile (procesele de acumulare a biomasei, solu-
lui, apei şi nutrienţilor). În evaluarea siturilor pentru restaurare, oamenii de ştiinţă trebuie să
decidă dacă cea mai bună alternativă este restaurarea completă a sitului, refacerea lui, rea-
bilitarea sitului cu specii diferite sau ne-luarea vreunei măsuri (după Bradshaw, 1990).
Consideraţii practice
Proiectele de restaurare ecologică implică deseori expertiza şi participarea profesioniştilor din
alte domenii. Aceşti profesionişti au deseori obiective diferite de cele ale biologilor. De exemplu,
inginerii de îmbunătăţiri funciare implicaţi în proiectele majore caută să găsească mijloace eco-
nomice pentru a stabiliza permanent suprafaţa terenului, a preveni eroziunea solului şi a face locul
mai atractiv pentru rezidenţi şi publicul larg, şi pe cât posibil să refacă valoarea productivă a te-
renului. Ca parte a procesului de restaurare a lacurilor, râurilor şi estuarelor trebuie construite şi
staţii de epurare a apelor uzate. Pentru a reface comunităţile zonelor umede, necesare în contro-
lul inundaţiilor şi ca habitat, trebuie dezafectate barajele şi canalele pentru a restabili parametri
iniţiali ai scurgerii. Ecologii contribuie la aceste eforturi de restaurare prin dezvoltarea de mo-
dalităţi de refacere a comunităţilor ce privesc diversitatea şi compoziţia speciilor, structura ve-
getaţiei şi funcţiile ecosistemului. Pentru a fi eficientă, restaurarea ecologică trebuie să ia în cal-
cul perioada de derulare, costurile, siguranţa rezultatelor şi abilitatea comunităţilor vizate de a
rezista cu puţin ajutor sau fără intervenţii ulterioare. Practicienii restaurării ecologice trebuie să
ştie clar cum funcţionează sistemele naturale şi care metode de restaurare sunt fezabile (Allen şi
alţii, 2001; Zedler şi alţii, 2001). Aspectele privind costul şi disponibilitatea seminţelor, perioada
de udare a plantelor, cantităţile necesare de fertilizatori, modul de îndepărtare a speciilor invazive
şi pregătirea suprafeţei solului pot avea importanţă capitală într-un proiect de restaurare. Pentru
punerea în practică a proiectelor trebuie obţinute autorizaţii de la instituţii guvernamentale com-
petente, prin care cei care derulează acţiunile se obligă să respecte reglementările legale. Deşi ast-
fel de aspecte practice nu au constituit obiect de studiu pentru biologi, ele trebuie luate în calcul
în procesul de restaurare ecologică.
Ecologia restaurării, ştiinţa restaurării, este utilă ecologiei, oferind informaţii practice pen-
tru înţelegerea comunităţilor biologice şi a nivelului maxim până la care putem reasambla cu suc-
ces o comunitate funcţională din părţile sale componente. Ea demonstrează limitele cunoaşterii
noastre şi evidenţiază deficienţele existente. Aşa cum afirma Bradshaw (1990): „Ecologii ce lu-
crează în domeniul restaurării ecologice sunt în situaţia constructorilor; ca şi colegii lor ingi-
neri, pot descoperi repede dacă teoria lor este corectă în cazul în care avionul se prăbuşeşte, podul
cade sau ecosistemul nu reuşeşte să prospere”. În acest sens, ecologia restaurării poate fi privită
ca o metodologie experimentală ce completează cercetările existente asupra sistemelor intacte.
Pe lângă rolul său de strategie de conservare, restaurarea ecologică oferă oportunităţi de rea-
samblare a comunităţilor în moduri diferite, pentru a vedea cât de bine funcţionează, şi de tes-
tare a ideilor la o scară mai largă decât ar fi posibil în alt mod (Holl şi alţii, 2003; Temperton şi
alţii, 2004; Wallace şi alţii, 2005). De exemplu, s-a demonstrat că atunci când, prin proiectele de
restaurare sunt plantate mai multe specii, apare ulterior o acumulare mai mare a biomasei, un grad
ridicat de acoperire cu vegetaţie şi o absorbţie mai eficientă a nutrienţilor din sol (Callaway şi alţii,
2003).
Eforturile de restaurare a comunităţilor terestre degradate s-au concentrat în general pe re-
plantarea comunităţilor iniţiale de plante. Această abordare estenormală, comunităţile de plante
conţinând în mod tipic majoritatea biomasei şi oferind structură pentru restul comunităţii. Totuşi,
în viitor, ecologia restaurării trebuie să acorde mai multă atenţie celorlalte componente majore
ale comunităţii. Ciupercile şi bacteriile (vezi Caseta. 5.2) joacă roluri importante în descompu-
nerea materiei organice din sol şi în ciclul nutrienţilor, nevertebratele din sol sunt importante în
crearea şi menţinerea structurii solului, animalele ierbivore sunt importante pentru reducerea com-
petiţiei dintre plante şi în menţinerea diversităţii speciilor, păsările şi insectele sunt deseori po-
lenizatori esenţiali, multe păsări şi mamifere având funcţii vitale de prădători ai insectelor, afâ-
nare a solului şi dispersatori ai seminţelor (Allen şi alţii, 2003). Multe din aceste specii, pot fi
transferate într-un sit restaurat prin intermediul mostrelor de sol. Dacă o arie urmează a fi distrusă,
pentru exploatarea în carieră, orizontul superior al solului (ce conţine majoritatea seminţelor, ne-
vertebratelor şi altor organisme din sol) poate fi îndepărtat cu grijă şi depozitat pentru utilizări
ulterioare în eforturile de restaurare (Allen şi alţii, 2001). Astfel de eforturi de folosire a mate-
rialelor biologice locale evită problemele aduse de introducerea genotipurilor străine, ce nu sunt
totdeauna adaptate la noua locaţie (Hufford şi Mazer, 2003). Deşi aceste metode sunt un pas în
direcţia bună, multe specii se vor pierde încă din timpul procesului de decopertare si stocare a so-
lului, astfel că structura comunităţilor va fi complet alterată. Uneori dacă sunt incapabile să se
deplaseze singure în noua locaţie, animalele mari şi nevertebratele terestre trebuie capturate şi apoi
introduse în siturile restaurate pentru a înfiinţa populaţii.
Ecologia restaurării va juca un rol din ce în ce mai important în conservarea comunităţilor
biologice dacă terenurile şi comunităţile acvatice degradate pot fi restaurate până la compoziţia
iniţială a speciilor, şi adăugate ariilor protejate existente. Deoarece ariile degradate sunt nepro-
ductive şi cu valoare economică redusă, guvernele vor dori să le restaureze pentru a le creşte pro-
ductivitatea şi valoarea conservativă.
Multe eforturi de restaurare sunt iniţiate şi susţinute de grupuri locale de conservare, pentru
că acestea văd legătura economică directă dintre un mediu sănătos şi propria lor bunăstare eco-
nomică şi personală. Oamenii pot înţelege că plantarea arborilor asigură necesarul de lemn de foc,
materiale de construcţie şi hrană; previne eroziunea solului şi diminuează disconfortul termic din

502 Capitolul 18
sezonul cald. Un exemplu excelent de efort de conservare cu susţinere locală puternică este
Mişcarea Green Belt, din Kenya, ce implică femei din mediul rural, care au plantat peste 25 mi-
lioane de arbori în siturile degradate. Mişcarea organizează oamenii din mediul rural, şi în spe-
cial femeile sărace, oferindu-le un punct de vedere în procesul politic, menţinându-le accesul la
pădurile publice şi sprijinându-le să reziste defrişărilor ilegale. Liderului acestei mişcări, Dr.
Wangar Maathani, în 2004, i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace (Fig. 18.4).
Studii de caz
Restaurarea zonelor umede din Japonia

Un exemplu instructiv privind restaurarea zonelor umede a fost aplicat în Japonia, unde pă-
rinţi, profesori şi copii au construit peste 500 de iazuri mici lângă şcoli şi în parcurile publice, pen-
tru a oferi un habitat adecvat libelulelor şi altor specii acvatice native (Primack şi alţii, 2000).
Libelulele sunt un simbol important al culturii japoneze, fiind utile în procesul educaţional
în predarea zoologiei, ecologiei, chimiei şi principiilor conservării. Aceste iazuri sunt punctul cen-
tral al întregii curricule şcolare. În aceste iazuri se întâlnesc plante acvatice, pe care de obicei li-
belule le colonizează singure. Alte specii de libelule sunt aduse sub formă de nimfe din alte ia-
zuri. Şcolarii sunt responsabili pentru întreţinerea acestor laboratoare vii, acest fapt ajutându-i să
simtă apartenenţa la proiect şi să dezvolte o conştiinţă privind mediul (Fig. 18.5).
Ecosistemul Marele Canion – Fluviul Colorado

Bararea râurilor are impacte grave şi extinse asupra ecosistemelor din aval, numai refacerea
scurgerii râurilor va permite acestor ecosisteme să se refacă (Stanley şi Doyle, 2003; Bednarele
FIG. 18.4 Dr. Wangari Mathai a câştigat Premiul Nobel pentru Pace pentru conducerea
Mişcării Centurii Verzi, ce organizează femeile din mediul rural al Kenyei în activităţi de plan-
tarea a arborilor, protecţia pădurii şi participarea în procesul politic (Fotografie © Peter Arnold,
Inc/Alamy).
(A) (B)
(C)
FIG. 18.5 (A) Copii din Yokohama, Japonia, construiesc un iaz

pentru libelule lângă şcoala lor. Activităţile realizate pentru con-
struirea lui sunt excavarea sitului, impermeabilizarea fundului cu ar-
gilă şi ranforsarea malurilor cu stâlpi de lemn; mai târziu când iazul
va fi gata, copii îl vor umple cu plante acvatice şi vor elibera larve
de libelule. (B) Un grup de copii şi adulţi folosesc plase de fluturi
pentru a verifica diversitatea şi abundenţa libelulelor la iazul oră-
şenesc din Yokohama, într-o zi cu activităţi sponsorizate de muni-
cipalitate. Ei vor îndepărta şi excesul de plante acvatice şi peşti
exotici din iaz. (C) Acest poster publicitar ( „Să construim un iazuri
pentru libelule!”), broşurile şi manualele practice, fac parte din pro-
iectele guvernului de a angrena şcolarii şi publicul larg în partici-
parea la programe de restaurare şi refacere a mediului (foto prin
amabilitatea lui Seiwa Mori, Yokohama City Environmental
Protection Bureau).
şi Hart, 2005; Rood şi alţii, 2005). Un exemplu important de restaurare este cel a fluviului
Colorado, sectorul din Marele Canion. Fluviul a fost grav degradat în 1963, prin construirea ba-
rajului Glen şi umplerea Lacului Powell. Deşi aceste proiecte ofereau apă şi electricitate regiu-
nii, frecvenţa inundaţiilor de primăvară ce afectau canionul s-a redus, creând noi habitate pen-
tru speciile endemice de peşti din Marele Canion. Fără inundaţii bancurile de nisip au fost fie
erodate, fie acoperite de vegetaţie lemnoasă, iar speciile introduse pentru pescuit sportiv au în-
ceput să înlocuiască speciile native. Pentru a reface regimul de scurgere, în martie 1996, Biroul
de Îmbunătăţiri Funciare a întreţinut o viitură experimentală de 900 milioane m3, timp de o săp-
tămână (Schmidt şi alţii, 1998). Inundaţia a fost eficientă în crearea de bancuri nisipoase şi ha-
bitate noi pentru speciile native de peşti, dar în 2002 fluviul s-a întors la condiţiile anterioare in-
undaţiei. Actualmente, guvernul experimentează nivele variate de eliberare a apei, ca tehnică de
restaurare.
Restaurarea ariilor urbane

În multe zone urbane se depun eforturi vizibile de restaurare care, vizează reducerea im-
pactului antropic asupra ecosistemelor şi creşterea calităţii vieţii locuitorilor (Higgs, 2003;
Jordan, 2003). Cetăţenii îmbrăţişează deseori ideea de a lucra cu agenţiile guvernamentale şi gru-

504 Capitolul 18
puri de conservare pentru a restaura ariile urbane degradate. Râurile casetate, neatractive, pot fi
înlocuite de râuri şerpuite, cu plaje şi specii native de zone umede. Loturile neutilizate şi terenu-
rile abandonante pot fi replantate cu tufărişuri native, arbori şi flori. Lacurile formate pe locul fos-
telor balastiere pot fi umplute cu sol sau refăcute ca iazuri. Aceste eforturi aduc în plus crearea
unei identităţi a comunităţii şi creşterea valorii proprietăţilor. Totuşi, uneori astfel de restaurări
sunt numai parţial de succes datorită mărimii lor şi faptului că sunt încastrate în spaţii urbane in-
tens modificate (Moberg şi Rönnbäck, 2003). Dezvoltarea localităţilor urbane în care oamenii şi
biodiversitatea pot coexista este numită ecologie a reconcilierii, şi va creşte ca importanţă pe mă-
sură ce ariile urbane se extind (Pătroescu şi Borduşanu, 1999; Rosenzweig, 2003; Iojă şi
Pătroescu, 2005).
Un exemplu de reconstrucţie a terenurilor ocupate cu halde este cel promovat în oraşul
Moldova Nouă din Parcul Natural Porţile de Fier. Fixarea haldelor de steril, caracterizate printr-
un conţinut ridicat de metale grele (Matache şi alţii, 2000), s-a realizat cu ajutorul vegetaţiei fo-
restiere pe terenuri care au fost anterior acoperite cu pământ vegetal. Speciile care s-au adaptat
cel mai bine la condiţiile de habitat nou create au fost sălcioara (Elaeagnus angustifolia), salcâ-
mul (Robinia pseudaccacia), cătina albă (Hippophae rhamnoides) şi plopul american (Populus
canadensis) (Traci, 1985; Dumitru şi alţii, 1999, Chisăliţă, 2001; Lazarovici, 2001).
Deşi este o temă actuală în mediile urbane din România, menţinerea şi chiar extinderea spa-
ţiilor verzi este din ce în ce mai dificilă în contextul în care spaţiile construite cer mai mult spa-
ţiu, reacţia publicului fiind slabă, iar cadrul legislativ incorent şi interpretabil (Pătroescu şi alţii,
2004; Iojă şi Pătroescu, 2005). În Municipiul Bucureşti spaţiile verzi s-au diminuat în perioada
1990-2005 de la 16,79 m2 pe locuitor la 8,89 m2 pe locuitor, deşi necesarul, date fiind condiţiile
de mediu, este de 20 m2/locuitor. Reconstrucţia ecologică a acestui mediu presupune în primul
rând stoparea distrugerii spaţiilor verzi şi extinderea lor prin proiecte de reconversie a zonelor in-
dustriale destructurate (Cenac-Mehedinţi, 2000).
Restaurarea comunităţilor native din zonele urbane în care se depozitează deşeuri reprezintă
una din cele mai neobişnuite oportunităţi. În Statele Unite ale Americii, anual sunt depozitate peste
150 milioane tone de deşeuri în mai mult de 5 000 de depozite. Aceste depozite pot fi utile în
eforturile de conservare. Când şi-au atins capacitatea de maximă, depozitele sunt de obicei aco-
perite cu straturi de plastic şi argilă pentru a preveni scurgerea substanţele chimice toxice. Atunci
când depozitele sunt abandonate, ele vor fi rapid colonizate de specii exotice ruderale. Plantarea
tufărişurilor şi arborilor nativi va atrage păsările şi mamiferele, care la rândul lor dispersa seminţele
multor specii native.
Putem da ca exemplu restaurarea depozitului Fresh Kills din Staten Island, în New York
(Young, 1995). Situl ocupă peste 1 000 ha şi are un volum de 25 de ori mai mare decât cel a Marii
Piramide de la Giza. Depozitul a fost închis în 2001 şi este restaurat pentru a crea comunităţi bio-
logice native. Proiectul a început prin reconturarea sitului pentru a recăpăta un aspect şi un dre-
naj similar cu dunele naturale de coastă. Ulterior au fost plantaţi 52 000 de puieţi aparţinând la
18 specii de arbori şi tufărişuri, pentru a crea comunităţi distincte de plante native: o zonă fore-
stieră cu arbori scunzi de stejar, o pădure de pineto-stejărete şi o zonă cu arbuşti pitici. În inte-
riorul acestor comunităţi au fost plantate specii ierbacee. Arborii au oferit adăpost păsărilor fru-
givore, care au adus şi seminţele multor specii noi. După numai un an, au apărut puieţii altor 32
de specii noi. În zonă este pe cale de a se dezvolta un ecosistem similar cu unul nativ, în care rata
de supravieţuire a plantelor este de peste 50%. Acesta a devenit şi sit de hrănire şi cuibărit pen-

tru unele specii de păsări native de interes conservativ precum egretele, ulii şi vulturii pescari.
Scopul este de a crea un nou parc cu comunităţi biologice abundente, deschis cetăţenilor oraşu-
lui.
Restaurarea unor comunităţi biologice importante

Cele mai multe eforturi de restaurare a comunităţilor ecologice s-au concentrat pe zone umede,
lacuri, pajişti şi păduri. Aceste medii au suferit alterări severe în urma activităţilor umane şi sunt
candidate pentru lucrările de restaurare
Zonele umede
Unele din cele mai extinse lucrări de restaurare au vizat zonele umede, incluzând aici mlaş-
tini şi bălţi (Rood şi alţii, 2003; DeWeedt, 2004; Fang şi alţii, 2005). Zonele umede sunt adeseori
deteriorate sau chiar transformate pentru că rolul lor în controlul inundaţiilor, menţinerea calită-
ţii apei şi conservarea comunităţilor biologice, fie nu este cunoscut, fie nu este apreciat. Deşi pier-
derea unei zone umede pare neimportantă pentru un areal, pierderea cumulată a multor zone umede
poate duce la inundaţii grave apărute în urma unor ploi puternice sau uragane. Datorită protec-
ţiei zonelor umede prin Legea Apelor Curate şi prin politica guvernului Statelor Unite ale
Americii - nu pierderii în reţea a zonelor umede, deţinătorii proiectelor mari de dezvoltare ce dis-
trug zonele umede sunt obligaţi să le refacă sau să creeze altele noi, care să le compenseze pe cele
distruse ce nu mai pot fi reparate (Caseta 18.2).
Aceste eforturi au fost concentrate pe refacerea regimului hidrologic natural al ariei urmată
de plantarea de specii native. Experienţa a arătat că astfel de eforturi de restaurare a zonelor umede,
nu respectă întotdeauna întru totul compoziţia specifică sau caracteristicile hidrologice ale situ-
rilor de referinţă. Subtilităţile compoziţiei în specii, mişcării apei, calitatea solului, ca şi istori-
cul sitului sunt uneori greu de înţeles. Deseori zonele umede restaurate sunt dominate de specii
exotice şi invazive. Totuşi, zonele umede restaurate includ adesea o parte din speciile de plante
iniţiale sau cel puţin unele similare, şi pot asigura unele din funcţiile siturilor de referinţă.
Zonele restaurate au şi unele din caracteristicile benefice ale ecosistemelor, precum controlul in-
undaţiilor şi reducerea poluării, fiind valoroase şi ca habitat natural.
În România, încă de la începutul secolului al XX-lea s-a manifestat o preocupare ştiinţifică
susţinută pentru studierea acestor spaţii şi pentru sublinierea importanţei lor ecologice, ştiinţifice
şi ecologice (Pop, 1955). Astfel, în 1912, Grigore Antipa considera bălţile Dunării supape de si-
guranţă ale fluviului împotriva inundaţiilor şi supraînălţării nivelului său; din punct de vedere
biologic ele sunt pe de-o parte refugiul multor specii de animale din fluviu, în timpul în care apa
este prea încărcată cu potmol, iar pe de alta ele sunt locurile de reproducere a celor mai multe
animale şi în special a majorităţii peştilor din fluviu. În ciuda acestor semnale timpurii, în ulti-
mii 50 de ani, în România au fost degradate sau distruse peste 400 000 ha de zone umede, cea
mai afectată fiind Lunca Dunării. Îndiguirea Dunării şi realizarea celorlalte lucrări hidrotehnice
importante (barajele Porţile de Fier I şi II, Canalul Dunăre-Marea Neagră etc.) au afectat profund
funcţionalitatea acestui spaţiu, caracterizat printr-o diversitate biologică extrem de ridicată.
Pentru reconstrucţia zonelor umede din Lunca Dunării, în anul 2000, sub egida Convenţiei de la
Ramsar, România a iniţiat împreună cu Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina proiectul
Coridorul Verde al Dunării inferioare, care şi-a propus să dezvolte o reţea ecologică la nivel re-
506 Capitolul 18
CASETA 18.2 - UŞOR DE ZIS, GREU DE FĂCUT: RESTAURAREA

RÂULUI KISSIMMEE
Kissimmee era un râu lung, mean- cererea crescândă pentru protecţie îm-
drat, ce izvora din Lacul Kissimmee şi potriva inundaţiilor, râul Kissimmee a
se vărsa în Lacul Okeechobee din cen- fost canalizat. Corpul de Ingineri ai
trul Floridei, SUA. Meandrele sale au Armatei Statelor Unite ale Americii a
creat un mozaic de zone umede şi lunci, săpat un canal lung de 90 km prin cen-
ce suportau o comunitate diversă de pă- trul luncii, a construit diguri şi alte struc-
sări de apă, peşti şi alte vietăţi. turi de control a apei şi a regularizat
Hidrologia râului Kissimmee era unică. scurgerea din lacurile sursă. Două treimi
Numărul mare de izvoare, lacuri şi pâ- din zonele umede au fost drenate, o
raie ce se vărsau în Kissimmee, combi- treime din albia minoră a râului a fost
nat cu luncile plate, malurile joase şi distrusă şi mare parte a terenurilor dre-
drenajul slab determinau inundaţii frec- nate au fost transformate în ferme pen-
vente şi lungi, o vegetaţie densă şi un tru vite. Când apa a fost deviată prin
habitat natural remarcabil. canal, concentraţia oxigenului dizolvat
Inundaţiile anuale ce au creat un ast- din secţiunile rămase naturale a scăzut.
fel de ecosistem unic au fost considerate Un ecosistem ce era caracterizat prin
incompatibile cu expansiunea rapidă a nivele extrem de variabile ale apei şi
dezvoltării urbane şi agricole
din anii ‘50 – ‘60. Ca răspuns la Proiectul de restaurare a râului Kissimmee implică în-
depărtarea a 2 structuri de control a debitelor de apă
(S-65B şi S-65C) şi reumplerea celor 37 km de canal
dintre ele. În acest proces vor fi restaurate 72 km de
canale ale râului, iar apele vor acoperi lunca. În Faza
Lacul Kissimmee I, terminată în 2001, a fost îndepărtată structura S-
65B, s-au refăcut 24 km din canalul râului şi 15 km au
Rezidenţial fost umpluţi. Distanţa dintre Lacul Kissimmee şi Lacul
Okeechobee este de circa 90 km (Date de la South
Florida Water Management District, 2001)
luncă majoră
Avon Park S65-A (modified)
(modificat)
începe structură de control a apei
Air Force
Range reumplerea structură îndepărtată
Kissimmee Praire zonă de reumplut
State Preserve
deja reumplut
S65-B (deja îndepărtat) Agricol curs de apă deja refăcut
Rezidenţial
curs de apă deja de refăcut
S65-C (va fi îndepărtat în faza II)

Orlando
Rezidenţial
Lacul
Lake
Tampa Kissimmee
sfârşitul reumplerii Kissimmee
River
S65-D (va fi modificat)
Lacul Istokpoga Lacul
Okeechobee
Agricol
Miami
M
Everglades
National Park
Lacul
Okeechobee

fragmente diverse de habitate a devenit depărtarea a 2 structuri de control a apei

un mediu stabil şi omogen. Impactul s- şi tăierea a 15 km din canalul vechi al
a manifestat imediat: numărul de păsări râului. În timpul acestui proces, circa
ce iernau aici a scăzut rapid, habitatul 11 000 ha de zone umede şi 72 km de
peştilor a fost degradat, comunitatea na- canale meandrate vor fi reconstruite.
turală diversă de peşti şi păsări acvatice Pentru a realiza acest proiect au fost
a fost înlocuită prin câteva specii domi- achiziţionate de guvern aproximativ 40
nante precum egrete şi peşti din familia 000 ha. Vor fi asigurate astfel habitate
Amlidae (Bousquin şi alţii, 2005; importante pentru peste 300 de specii de
Williams şi alţii, 2005). Pe măsură ce peşti şi alte animale, inclusiv vulturul
impactul canalizării a devenit evident, pleşuv, egretele şi barza de copac. Prima
prin presiunea publică a conservaţioniş- fază a reconstrucţiei s-a derulat între
tilor a început să se solicite restaurarea 1999 şi 2001 şi a refăcut 24 km de ca-
râului Kissimmee. Pescarii au cerut res- nale ale râului şi aproape 4 400 ha de
taurarea zonelor de pescuit pentru biban luncă. Aspecte cheie ale mediului biotic
de mare din zona de vărsare; rezidenţii şi abiotic sunt evaluate înainte, în timpul
doreau îmbunătăţirea calităţii apei prin şi după fiecare fază de realizare a pro-
restaurarea funcţiilor de filtru al zonelor iectului pentru a determina dacă sunt
umede; vânătorii şi privitorii de păsări s- atinse obiectivele. Rezultatele au fost
au concentrat pe îmbunătăţirea condiţii- încurajatoare până acum: densitatea pă-
lor pentru păsările de apă. În cele din sărilor acvatice a crescut mai mult decât
urmă, a devenit clar că eforturile de con- era prevăzut, populaţiile de peşti s-au
servare trebuiau să se concentreze asu- dublat, nivelul oxigenului dizolvat în
pra restaurării integrităţii ecologice a apele râului a crescut. Următoarea fază
întregului ecosistem, mai degrabă decât importanta a restaurării a început în
asupra caracteristicilor individuale pre- 2006, lucrările urmând a fi finalizate
cum abundenţa speciilor (Toth şi până în 2012, monitorizarea urmând a
Aumen, 1994). continua până în 2017. Costul final al
Un proiect demonstrativ din 1984 a proiectului este estimat la 578 milioane
folosit un baraj de lângă canal pentru a dolari, asiguraţi în părţi egale de guver-
direcţiona apele râului în fosta zonă nul federal şi statul Florida. Deşi acest
umedă, recreând mlaştinile şi refăcând cost ar putea părea mare, totalitatea ser-
canalele vechi ale râului. Într-un an, co- viciilor ecosistemului oferite de un râu
munităţile de plante s-au reinstalat iar Kissimmee sănătos vor fi de o valoare
populaţiile de peşti şi păsări au crescut inestimabilă şi vor restabili o parte im-
semnificativ în ariile reinundate. Acest portantă a moştenirii naturale a Floridei.
proiect demonstrativ şi alte studii de Proiectul poate servi şi ca un model pen-
restaurare şi eforturi de modelare au tru Planul de Restaurare a zonei
adus dovezi că restaurarea râului Everglades, început în 2001 şi care ur-
Kissimmee era tehnic fezabilă. mează să coste 8 miliarde dolari.
Această sumă fabuloasă va fi folosită
În 1992, Congresul Statelor Unite
pentru a reconstrui zona umedă degra-
ale Americii a autorizat restaurarea râu-
dată din sudul Floridei – Everglades
lui Kissimmee prin reumplerea a 37 km
(Schrope, 2001; Polsenberg, 2003;
din canalul de control al inundaţiei, în-
www.evergladesplan.org, 2005).
508 Capitolul 18
gional pe o suprafaţă de minim 773 166 ha arii protejate existente, 160 626 ha arii protejate pro-
puse şi 223 608 ha arii propuse spre restaurare ecologică (reconectarea fostelor zone inundabile
cu fluviul). Astfel, în prezent numai în România, 57,3 % din suprafaţa Luncii Dunării se află sub
regim de protecţie, 52 160 ha fiind sub protecţie strictă.
Un exemplu din Irak ilustrează potenţialul restaurării. În trecut o mlaştină întinsă acoperea
sud-estul Irakului, fiind habitatul a 75 000 de oameni cu o cultură unică, şi un centru regional al
biodiversităţii pentru păsări, peşti şi plante. Cu ani în urmă, guvernul irakian a secat peste 90%
din mlaştină, transformând-o în teren agricol şi expulzând localnicii. Odată cu căderea lui
Saddam Hussein, localnicii au deschis canalele de scurgere, reinundând zona. Aproape 30% din
mlaştină s-a refăcut, oferind din nou habitat oamenilor şi speciilor sălbatice (Richardson şi alţii,
2005).
Lacurile
Limnologii (oameni de ştiinţă ce studiază chimia, biologia şi fizica corpurilor de apă dulce)
implicaţi în eforturile de restaurarea a lacurilor, câştigă prin aceste proiecte cunoştinţe valoroase
privind ecologia comunităţii şi structura trofică, care altfel nu ar fi disponibile (Welck şi Cooke,
1990; MacKenzie, 1996). Una din cele mai comune moduri de deteriorare a lacurilor este eu-
trofizarea antropică, ce apare când există un surplus de nutrienţi minerali în apă, rezultaţi din
activităţile umane. Declanşarea eutrofizării este semnalată prin creşterea populaţiilor de alge, re-
ducerea transparenţei apei, scăderea conţinutului de oxigen dizolvat din apă, moartea peştilor şi
o eventuală dezvoltare în exces a plantelor acvatice.
Încercările de restaurare a lacurilor eutrofizate nu au oferit doar informaţii despre manage-
mentul practic, ci şi pentru limnologie. În multe lacuri, procesul de eutrofizare poate fi inversat
reducând cantitatea de nutrienţi minerali ce intră în ape, printr-un tratament mai eficient al ape-
lor uzate sau prin devierea apelor poluate. Unul din cele mai mari şi costisitoare proiecte de res-
taurare a lacurilor a fost cel al Lacului Erie (Makarewicz şi Bertram, 1991). Lacul Erie era în anii
1950 – 1960 cel mai poluat dintre Marile Lacuri ale Americii, proces exprimat prin deteriorarea
calităţii apei, înfloriri algelor, declinul populaţiilor indigene de peşti, colapsul pescuitului comercial
şi epuizarea oxigenului dizolvat în apele adânci. Pentru a răspunde acestor probleme, guvernele
Statelor Unite ale Americii şi Canadei au investit peste 7,5 miliarde de dolari începând cu 1972
în staţii de epurare a apelor uzate, reducând cantităţile anuale de fosfor deversate în lac de la 15
260 tone în 1972, la 2 449 tone, în 1985. În anii 1970 – 1980 calitatea apei în Lacul Erie s-a îm-
bunătăţit, fapt demonstrat de concentraţiile mai mici de fosfor, abundenţa mai redusă a fito-
planctonului (în special a comunităţilor de alge) şi creşterea populaţiilor de peşti autohtoni (Fig.
18.6). Există dovezi privind creşterea nivelului de oxigen dizolvat în zona bentonică a lacului.
Deşi poate lacul nu se va reface niciodată la condiţiile iniţiale, datorită alterării chimismului apei
şi numărului mare de specii exotice prezente, investirea a miliarde de dolari s-a concretizat într-
un stadiu avansat de renaturare a acestui ecosistem uriaş.
Preriile
Multe din fostele terenuri agricole abandonate din centrul Americii de Nord au fost restau-
rate pentru a reveni la stadiul iniţial al preeriei. Deoarece au o bogăţie mare în specii, conţin nu-
meroase plante cu flori şi pot fi înfiinţate în câţiva ani, preriile reprezintă subiecte ideale în res-
taurarea ecologică (Samson şi Knopf, 1996; Packard şi Mutel, 1997). Unele din cele mai timpurii
FIG. 18.6 Semne de refacere a Lacului Erie

(A) (A) Nivelurile fosforului în bazinul estic şi ves-
60 tic al lacului. Nivelul fosforului a scăzut în anii
‘70 – ‘80 prin epurarea apelor uzate şi altor
Cantitatea de fosfor din apă bazin vestic
(micrograme per litru) efluenţi umani ce intrau în lac (B) Abundenţa
ştiucilor Walleye, măsurată prin capturile din
pescuitul sportiv, a crescut odată ce abun-
30 denţa algelor a scăzut iar calitatea apelor s-a
îmbunătăţit. Ştiucile Walleye sunt peşti pră-
dători ce se hrănesc cu peşti prădători se-
bazin estic cundari; introducerea lor în lac este un mod
0 de a creşte populaţia de crustacee şi zoo-
1968 1974 1980 1986 plancton, ce se hrăneşte cu alge (după
An Makarewicz şi Bertram, 1991).
(B)
1200
cercetări privind restaurarea preriilor s-
au derulat începând din 1930 în
Abundenţă (sute)
Wisconsin, SUA. Au fost folosite o

800
mare varietate de tehnici în încercările
ştiuca Walleye
de restaurare a preeriilor; dacă speciile
400 de preerie sunt prezente, metoda de
bază aplicată constă în pregătirea tere-
0 nului prin arături de suprafaţă, arderi şi
1974 1979 1984 1989
An
discuire. Atunci când sunt prezente
specii exotice se elimină total vegeta-
ţia prin arături şi aplicarea de erbicide.
Ulterior sunt reinstalate speciile native prin plantarea de indivizi maturi colectaţi din alte situri,
de indivizi proveniţi din seminţe sau împrăştierea seminţelor colectate din natură ori de la plante
cultivate (Fig. 18.7). Cea mai simplă metodă este adunarea fânului dintr-o prerie nativă şi îm-
prăştierea lui pe un lot pregătit. Desigur, reinstalarea întregii game de specii de plante, a struc-
turi solului şi refacerea comunităţilor de nevertebrate ar putea dura secole sau acest deziderat nu
va fi îndeplinit niciodată. În concluzia eseului său asupra a cinci decenii de experimente în
Wisconsin, Cottam (1990) afirma:
„Restaurarea preriilor este o activitate încântătoare şi recompensatoare. E plină de sur-

prize, succese fantastice şi eşecuri de neînchipuit. Înveţi multe, de obicei mai degrabă des-
pre ce să nu faci, decât ce să faci. Succesul este rareori mare, dar plantele de prerie sunt
viguroase, şi chiar un început prost va aduce cu timpul o prerie frumoasă”.
Proiectele de restaurare a preriilor sunt utile pentru valoarea lor ecologică, ca şi pentru opor-
tunitatea de a face ca locuitorii oraşelor să se ofere voluntari în eforturile de conservare. Tehnicile
folosite în restaurarea preriilor fiind similare cu grădinăritul, fac ca astfel de proiecte să fie po-
trivite pentru voluntariat. Oamenii ce au avut experienţa lucrului în proiecte de restaurare des-
eori devin avocaţi înverşunaţi ai conservării. Aria metropolitană Chicago este recunoscută pen-
tru astfel de proiecte: unele implică crearea pajiştilor cu specii native de prerie în locul peluzelor
din cartierele suburbane, în timp ce altele implică transformarea pădurilor urbane la stadiul de pre-
rii. Totuşi, unele din propunerile de restaurare a preriilor pe terenurile publice din Chicago au în-
tâmpinat opoziţia puternică a unor cetăţeni, ce au preferat ca parcurile lor să rămână păduri. Atât
oficialii guvernamentali, cât şi conservaţioniştii, au fost surprinşi de aceste reacţii, ce au evidenţiat

510 Capitolul 18
(A)
(B)
FIG. 18.7 (A) La sfârşitul anilor ‘30, membrii Corpului Civil de Conservare (una din organi-
zaţiile create de preşedintele Franklin Roosevelt pentru a creşte numărul locurilor de muncă
în timpul Marii Recesiuni) au participat la un proiect al Universităţii din Wisconsin de res-
taurare a speciilor sălbatice ale preeriei din Vestul mijlociu (B) Preeria după 50 de ani de la
restaurare (Fotografie de la University of Wisconsin Arboretum and Archives).
nevoia de a discuta cu publicul, în special cu rezidenţii, înainte de iniţierea proiectelor de restaurare

(Gobster şi Bruce, 2000). În acest caz particular, multe din grupurile de oponenţi au câştigat, şi
anumite păduri propuse pentru restaurarea preriilor au rămas intacte.
Unul din cele mai ambiţioase proiecte de restaurare a fost propus de Deborah şi Frank
Popper şi implică refacerea unor vaste zone la stadiul ecosisteme de prerie cu ierburi joase
(Deborah Epstein Popper şi Frank J. Popper, The Great Plains: From Dust to Dust Planning, 1987;
http://www.planning.org/25anniversary/planning/1987dec.htm). Proiectul ce poartă denumirea
simbolică de „Buffalo commons”, vizează circa 380 000 km2 din statele Câmpiilor Americane, din

Dakota până în Texas, din Wyoming până în Nebraska (Mathews şi Worster, 2003). Aceste tere-
nuri sunt utilizate pentru activităţi agricole şi păşunat, dăunătoare mediului, deseori neprofitabile,
dar susţinute prin subvenţii guvernamentale. Populaţia umană a acestei regiuni scade, pe măsură
ce fermierii ies din afaceri şi tinerii emigrează în alte zone. Din perspectiva ecologică, sociolo-
gică şi chiar economică, cea mai bună utilizare pe termen lung a acestei regiuni ar fi de ecosis-
tem restaurat de prerie. Populaţia s-ar putea implica în activităţi nedistructive, precum turismul,
managementul naturii şi păşunatul redus cu vite şi bizoni, lăsând pentru agricultură doar cele mai
bune terenuri. WWF a început să implementeze acest concept în Proiectul de Restaurare a
Preriei Americane din Montana, ce va reuni terenuri guvernamentale şi private într-o reţea re-
gională de conservare (vezi Fig. 15.11).
Pădurea tropicală uscată din Costa Rica

Un experiment interesant de ecologie a restaurării, început în 1985, se derulează în nord-ves-
tul statului Costa Rica. Pădurea tropicală uscată din America Centrală a suferit mult în urma trans-
formării pe scară largă în ferme de vite şi terenuri agricole, râmânând din aceasta doar câteva frag-
mente. Chiar şi în aceste fragmente, exploatarea forestieră şi vânătoarea ameninţau speciile rămase.
Această distrugere a rămas neobservată pentru că atenţia oamenilor de ştiinţă şi a opiniei publice
era concentrată asupra problemei mai spectaculoase a pădurii tropicale umede. Ecologul ameri-
can Daniel Janzen a lucrat în Serviciul Parcurilor Naţionale din Costa Rica, şi a restaurat cu per-
sonal local peste 110 000 ha de terenuri şi 43 000 ha de habitate marine, în Aria de Conservare
Guanacaste (ACG) (Fig. 18.8) (Allen, 1998; Janzen, 2000; Allen, 2001).
Restaurarea acestei zone cu ferme, păşuni şi fragmente de pădure s-a realizat prin plantarea
de arbori nativi şi exotici pentru a elimina plantele invazive, incendiile cauzate de om, exploa-
tările forestiere şi vânătoarea. Păşunatul cu vite a fost folosit iniţial pentru scădea abundenţa plan-
telor ierboase, şi apoi a fost eliminat, pe măsură ce pădurea s-a instalat prin dispersia naturală a
seminţelor favorizată de animale şi vânt. În doar 20 de ani, acest proces a transformat 60 000 ha
de păşuni într-o pădure tânără densă, bogată în specii. Acest proces a favorizat reinstalarea eco-
sistemul pădurii uscate şi a adus beneficii şi pădurii umede adiacente, unde animalele din pădu-
rea uscată migrează sezonier. Pentru a redobândi structura iniţială a pădurii vor fi necesari 200
– 500 de ani.
Un aspect inedit al acestei restaurări este că toţi cei 97 de membri ai echipei şi administra-
ţiei ACG sunt costaricani şi locuiesc în zonă. ACG oferă instruire pentru personalul său, oportu-
nităţi educaţionale pentru copii lor, şi utilizarea economică a terenurilor marginale, ce erau
odată ferme şi terenuri agricole. Angajaţii ACG sunt selectaţi din comunităţile locale, pentru a
se cheltui resursele limitate pe consultanţii străini. Un element cheie în planul de restaurare este
restaurarea bioculturală, ce se realizează de ACG predând biologia pe teren tuturor elevilor din
şcolile din împrejurimi şi oferind prezentări cetăţenilor. Janzen (citat în Allen, 1998) crede că în
ariile rurale precum Guanacaste, oferirea unor oportunităţi de educaţie ecologică poate fi una din
cele mai valoroase funcţii a parcurilor naţionale şi ariilor de restaurare:
„Publicul este dornic de cunoaştere şi răspunde imediat la prezentarea complexităţii zonei

în toate formele: biologie, muzică, literatură, politică, educaţie etc. Scopul restaurării bio-
culturale este de a reda oamenilor înţelegerea istoriei naturii din jurul lor, aşa cum o aveau
bunicii lor. Aceşti oameni sunt acum privaţi cultural ca şi cum nu ar mai putea să citească,
să asculte muzică sau să vadă culorile”.
512 Capitolul 18
(A) (B)
(C)
FIG.18.8 (A) Aria de Conservare Guanacaste din

Costa Rica este un experiment al ecologiei restau-
rării – o încercare de a restaura pădurea tropicală
uscată, devastată şi fragmentată (B) 8 ani de con-
trol al incendiilor au permis arborilor nativi şi altor
specii să se reinstaleze, transformând o pajişte go-
laşă (stânga) într-o pădure tânără (dreapta) (C)
Daniel Janzen, un ecolog din Statele Unite ale
Americii, este forţa ce animă proiectele de restau-
rare din Guanacaste. Imaginea îl înfăţişează studi-
ind specimene de fluturi din aria de studiu (A, B foto
de C.R. Caroll; C foto de William H. Allen).
Acest efort educaţional a creat o comunitate cunoscătoare a problemelor de conservare şi un

punct de vedere local că ACG oferă ceva de valoare pentru toţi. Rezidenţi au început să vadă ACG
ca şi cum ar fi o fermă mare ce produce resurse naturale pentru comunitate, mai degrabă decât
un parc naţional exclusivist.
Finanţarea pentru achiziţionarea terenurilor şi managementul parcului în proiectul de restaurare
ACG, a totalizat, în 2006, 51 milioane dolari, bani ce au provenit de la guvernul Costa Rica şi
din donaţii de la peste 6 000 de persoane, instituţii şi fundaţii private internaţionale. Ecoturismul
joacă un rol important şi aduce anual beneficii de 1,2 milioane dolari, fapt facilitat şi de proxi-
mitatea autostrăzii Pan-Americana. Locurile de muncă din domeniul cercetării, ecoturismului şi
educaţiei, asigură o sursă importantă de venit comunităţilor locale, mai ales pentru acelea ce sunt
interesate de natură şi educaţie. Pentru continuitatea succesului, ACG trebuie să se asigure că pla-
nul de management şi dezvoltare a parcului asigură integrarea adecvată a nevoilor comunităţilor
cu cerinţele restaurării, într-un mod care să le satisfacă pe ambele. De asemenea, având oameni
de ştiinţă implicaţi în planificarea şi implementarea proiectului vor fi obţinute informaţii de bază
şi aplicate în avantajul ştiinţei ecologiei restaurării.
Acest proiect de restaurare şi-a atins multe din obiective şi a atras atenţia media, în mare parte
datorită lui Daniel Janzen, care s-a implicat într-o cauză în care crede cu pasiune. Entuziasmul şi

viziunea sa au determinat mulţi oameni să se alăture cauzei sale, şi a devenit un exemplu de cât
de puternică poate fi forţa unui individ în probleme de conservare.
Viitorul ecologiei restaurării

Ecologia restaurării este un domeniu în creştere al conservării diversităţii biologice. Are pro-
pria societate ştiinţifică, Society for Restoration Ecology, şi propriile reviste Restoration
Ecology şi Ecology of Restoration. Ecosistemele sunt restaurate folosind metode dezvoltate de
această disciplină, sunt scrise cărţi privind acest subiect şi se predau cursuri la mai multe uni-
versităţi. Oamenii de ştiinţă sunt capabili să sintetizeze numărul tot mai mare de studii publicate
şi să îmbunătăţească proiectele de restaurare. Totuşi, biologii din acest domeniu trebuie să se asi-
gure că eforturile de restaurare sunt legitime, nu doar o acoperire a corporaţiilor ce deteriorează
mediul, interesate în a-şi continua activităţile ca până acum (Zedler, 1996; Young, 2000). Un pro-
iect „demonstrativ” pe 5 ha, într-o locaţie vizibilă, nu compensează deteriorarea a mii sau zeci
de mii de ha deteriorate în altă parte, şi nu ar trebui acceptat ca atare de conservaţionişti.
Încercările de ameliorare a distrugerii comunităţilor biologice intacte prin construirea unei struc-
turi similare într-o locaţie nouă aproape sigur nu vor asigura un habitat pentru aceleaşi specii şi
funcţii ecologice; prin urmare conservaţioniştii trebuie să fim precauţi cu astfel de proiecte. Cea
mai bună strategie pe termen lung încă este protejarea şi administrarea comunităţilor biologice,
acolo unde se găsesc în mod natural, numai în aceste locuri putem fi siguri că sunt îndeplinite ce-
rinţele pentru supravieţuirea pe termen lung a tuturor speciilor.
Allen, W. 2001. Green Phoenix: Restoring the Tropical Forests of Guanacaste, Costa Rica. Oxford Univer-
sity Press, Oxford.
Allen, E., J. S. Brown şi M. Allen. 2001. Restoration of animal, plant, and microbial diversity. În S. A. Levin
(ed.), Encyclopedia of Biodiversity, Vol. 5, pp. 185–202. Academic Press, San Diego, CA.
Clewell, A. F. şi J. Aronson. 2006. Motivations for the restoration of ecosystems. Conservation Biology 20:
420–428.
Dobson, A. P., A. D. Bradshaw şi A. J. M. Baker. 1997. Hopes for the future: restoration ecology and conser-
vation biology. Science 277: 515–522.
Gilbert, O. L. şi P. Anderson. 1998. Habitat Creation and Repair. Oxford University Press, Oxford.
Jordan, W. R., III. 2003. The Sunflower Forest: Ecological Restoration and the New Communion with Nature.
The University of California Press, Berkeley, CA.
Mathews, A. şi D. Worster. 2003. Where the Buffalo Roam: Restoring America’s Great Plains. University of
Chicago Press, Chicago.
Perrow, M. R. şi A. J. Davy (eds.). 2002. Handbook of Ecological Restoration: Volume 1. Principles of Restora-
tion. Cambridge University Press, New York.
Rood, S. B., G. M. Samuelson, J. H. Braatne, C. R. Gourley, F. M. R. Hughes şi J. M. Mahoney. 2005. Man-
aging river flows to restore floodplain forests. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 193–201.
Suding, K. N., K. L. Gross şi G. R. Houseman. 2004. Alternative states and positive feedbacks in restoration
ecology. Trends in Ecology and Evolution 19: 46–53.
T. W., C. D. Allen şi J. L. Betancourt. 1999. Applied historical ecology: using the past to manage the future.
Ecological Applications 9: 1189–1206.

514 Capitolul 18
Switalski, T. A., J. A. Bissonette, T. H. DeLuca, C. H. Luce şi M. A. Madej. 2004. Benefits and impacts of road
removal. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 21–28.
Temperton, V. M., R. J. Hobbs, T. Nuttle şi S. Hall. (eds). 2004. Assembly Rules and Restoration Ecology:
Bridging The Gap Between Theory and Practice. Island Press Book, Washington, D. C.
Van Andel, J. şi J. Aronson. (eds.). 2005. Restoration Ecology: The New Frontier. Blackwell Publishing,
Malden, MA.
Wallace, K., J. Callaway şi J. Zedler. 2005. Evolution of tidal creek networks in a high sedimentation envi-
ronment: A 5-year experiment at Tijuana Estuary, California. Estuaries 28: 795–811.
Whisenant, S. G. 1999. Repairing Damaged Wildlands. Cambridge University Press, Cambridge.
White, P. S. şi J. L. Walker. 1997. Approximating nature’s variation: selecting and using reference information
in restoration ecology. Restoration Ecology 5: 338–349.
Zedler, J. B. 1996. Ecological issues in wetland mitigation: An introduction to the forum. Ecological Appli-
cations 6: 33–37.
Zedler, J. B. 2005. Restoring wetland plant diversity. A comparison of existing and adaptive approaches. Wet-
lands Ecology and Management 13: 5–14.


CAPITOLUL 19
CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

LA NIVEL LOCAL ŞI NAŢIONAL


Conservarea şi dezvoltarea durabilă la nivel local şi naţional 519
onservarea diversităţii biologice necesită o abordare multidisciplinară care să susţină
C nevoia de protejare a speciilor, comunităţilor biologice, ecosistemelor şi în acelaşi timp

să asigure prosperitatea oamenilor (McShane şi Wells, 2004).
Capitolul descrie câteva din strategiile folosite la nivel local şi naţional pentru conservarea
diversităţii biologice, pentru a căror implementare este necesară acţiunea combinată a agenţiilor
guvernamentale, organizaţiilor private şi populaţiei locale. Eforturile comunităţilor tradiţionale
pentru a-şi proteja terenurile reprezintă o componentă importantă a conservării biodiversităţii, în
contextul în care multe dintre acestea trăiesc în areale cu o biodiversitate ridicată.
Eforturile de conservare a diversităţii biologice intră adeseori în conflict cu nevoile umane
(Fig.19.1). Tot mai mulţi conservaţionişti, politicieni sau administratori de terenuri recunosc ne-
voia promovării dezvoltării durabile, acea dezvoltare economică ce satisface nevoile prezente
şi viitoare de utilizare a resurselor, minimizând impactul asupra diversităţii biologice (Lee,
2001; Ehrenfeld, 2005; Kates, 2005). Reorientarea economiei spre o dezvoltare durabilă este ne-
cesară pentru că multe activităţii economice contribuie la degradarea mediului sau la epuizarea
resurselor naturale, daunele provocate mediului şi comunităţilor umane fiind în cele mai multe
situaţii ireparabile. Unii economişti de mediu consideră că dezvoltarea economică necesită îm-
bunătăţirea eficienţei şi organizării şi nu creşterea consumului resurselor. Dezvoltarea economică
se distinge clar de creşterea economică, definită ca o creştere materială a cantităţilor de resurse
utilizate. Dezvoltarea durabilă este un concept util şi important în conservarea diversităţii biolo-
gice, pentru că subliniază nevoia de perfecţionare a dezvoltării economice şi limitare a creşterii
economice. După această definiţie investiţiile într-o reţea de arii naturale protejate pentru a îm-
bunătăţii gradul de conservare a diversităţii biologice şi a asigura venituri pentru comunităţile lo-
cale ar putea fi un exemplu de dezvoltare durabilă, mai eficientă decât îmbunătăţirea practicilor
de exploatare forestieră sau pescuit.
Din nefericire, deseori conceptul de dezvoltare durabilă este greşit înţeles. Multe corporaţii
şi organizaţii care definesc politicile sectoriale pe care le finanţează, folosesc greşit conceptul pen-
tru a ecologiza activităţile lor industriale, fără a schimba nimic concret (Willers, 1994; Peterson
2003). De exemplu, un plan de înfiinţare al unui uriaş complex minier în mijlocul unei păduri,
care presupune şi înfiinţarea unei arii protejate pe o anumită suprafaţă, nu poate fi numit proiect
de dezvoltare durabilă doar pentru că un mic procent din suprafaţă este desemnată arie protejată.
Unii conservaţionişti susţin opinia opusă, afirmând că dezvoltarea durabilă presupune ca pe su-
prafeţe mari ale planetei să fie interzise proiectele de dezvoltare. Ţinând cont de aceste dispute,
oamenii de ştiinţă şi cetăţenii informaţi trebuie să studieze problemele cu atenţie, să identifice gru-
purile ce susţin anumite puncte de vedere, iar apoi să ia decizii acceptabile atât pentru comuni-
tăţile umane cât şi pentru conservarea diversităţii biologice. Astfel de contradicţii necesită com-
promisuri, iar în cele mai multe cazuri compromisul formează baza politicilor guvernamentale
şi legilor.
Conservarea la nivel local

Una dintre cele mai întâlnite strategii în conservarea diversităţii biologice la nivel local o con-
stituie declararea unor comunităţii biologice intacte drept arii naturale protejate. Guvernele aleg
deseori terenuri publice pentru a aplica proiecte de conservare şi a menţine valoarea lor viitoare.
Guvernele cumpără terenuri pentru a le desemna arii protejate naturale locale pentru recreere, păs-

520 Capitolul 19
RETAW NIATNUOM
Varianta bună?
SS
FIG. 19.1 Dezvoltarea durabilă caută să răspundă conflictelor existente între dezvol-
tarea pentru a asigura nevoile umane şi conservarea naturii (după Gersh şi
Pickert,1991)
trarea diversităţii biologice ori exploatare raţională. În unele cazuri, terenurile private sunt donate
organizaţiilor conservaţioniste de către cetăţenii cu spirit civic. Mulţi dintre aceşti cetăţeni pri-
mesc de la guvern şi beneficii finaciare importante, care au rolul de a încuraja astfel de donaţii.
Trusturile deţinătoare de terenuri

În multe ţări, organizaţiile private sunt cele mai importante cumpărătoare de terenuri desti-
nate activităţilor de conservare (Brewer, 2003; Merenlender şi alţii, 2004). În Olanda aproxima-
tiv jumătate din ariile protejate au regim de proprietate privată. În Statele Unite ale Americii peste
6 milioane ha de teren sunt protejate la nivel local prin trusturi deţinătoare de terenuri, care sunt
organizaţii private, non-profit, înfiinţate cu scopul de a proteja terenurile şi resursele naturale. În
Statele Unite ale Americii există circa 3 000 de organizaţii private de conservare, multe dintre ele
având ca obiective majore conservarea terenurilor, educaţia publică şi lobby-ul politic pentru con-
servare.
Trusturile sunt frecvente şi în Europa. În Marea Britanie, National Trust are peste 3,4 milioane
de membri şi deţine circa 250 000 ha de teren, majoritatea ferme, incluzând 57 Rezervaţii
Naturale Naţionale; 500 Situri de Interes Ştiinţific Special; 355 rezervaţii peisagistice de interes
naţional şi 40 000 situri arheologice. Unul dintre cele mai renumite trusturi private din Marea
Britanie este Royal Society for the Protection of Birds, care deţine peste 1 milion de membri şi
administrează 182 arii protejate, cu o suprafaţă de 126 000 ha. Un obiectiv major al multora din-
tre aceste arii protejate este conservarea naturii, adesea relaţionată cu educaţia ecologică.
Royal Society for the Protection of Birds are un venit anual de circa 45 milioane dolari şi este
implicată în întreaga lume în probleme legate de protecţia păsărilor. Această reţea de arii prote-
jate private este denumită CART - Conservation, Amenity and Recreation Trusts, un nume ce ilus-
trează obiectivele lor variate. Jean Hocker (Elfring, 1989), director executiv al asociaţiei Land
Trusts Exchange, explica (Fig 19.2):
Trusturile pot salva diferite categorii de terenuri pentru variate motive. Unele protejează
fermele pentru a menţine oportunităţile economice ale agricultorilor. Altele conservă habi-
tate sălbatice pentru a menţine specii periclitate. Unele protejează suprafeţe acvatice pen-
tru a îmbunătăţii sau menţine calitatea apei. Fie că sunt biologice, economice, productive,
estetice, spirituale, educaţionale sau etice, motivele pentru protecţie sunt la fel de diverse ca
peisajul însăşi.
Pe lângă cumpărarea terenurilor, guvernele şi organizaţiile de conservare protejează spaţiul

cu ajutorul unor pârghii financiare, înlesniri pentru conservare sau compensaţii, prin care pro-
prietarii renunţă la dreptul lor de a construi, parcela sau exploata pe proprietatea lor, în schim-
bul unor sume de bani, impozite mai mici sau beneficii financiare. Uneori, pentru a evita achi-
ziţionarea terenurilor de către agenţii economici, guvernele sau organizaţiile conservaţioniste
cumpără drepturile de dezvoltare, compensând proprietarul. Pentru mulţi proprietari, acceptarea
unui ajutor de conservare este o opţiune atractivă: ei primesc un avantaj financiar, dar rămân pro-
prietarii terenului şi simt că ajută la îndeplinirea obiectivelor de conservare. Desigur, diminua-
rea taxelor sau oferirea de bani nu este mereu necesară, mulţi proprietari acceptând voluntar res-
tricţiile de conservare, fără compensaţii.
O altă strategie utilizată de trusturi şi guverne este dezvoltarea limitată: un proprietar, un con-
structor şi o organizaţie ajung la un compromis ce permite ca o parte a terenului să fie dezvol-
tată în timp ce restul să fie protejată prin stimulente pentru conservare. Proiectele de dezvoltare
limitată au deseori succes pentru că valoarea terenului dezvoltat este de obicei mărită de veci-
nătatea terenului protejat. Dezvoltarea limitată permite şi construcţia clădirilor şi infrastructurii
3.5 350
3 300
2.5 250
membri (milioane)
hectare (mii)
2 200
1.5 150
suprafaţă deţinută
FIG. 19.2 Membri Trustului
1 100
Naţional Britanic au crescut
membri exponenţial din 1960, fiind în-
0.5 50 registrată şi o extinderea te-
renurilor în proprietate, care
0 0 reprezentau mai mult de 2,4
1895 1906 1917 1928 1939 1950 1961 1972 1983 1994 2005 mil. ha în 2005 (după Dwyer
şi Hodge 1996).
An

522 Capitolul 19
necesare unei societăţi umane în expansiune.

Guvernele şi organizaţiile conservaţioniste pot încuraja conservarea pe terenuri private şi prin
alte mecanisme, incluzând compensarea proprietarilor pentru stoparea unor activităţi dăunătoare
mediului şi promovarea unor activităţi benefice (E.D., 2000; Ellison şi Daily, 2003; McQueen şi
McMahon, 2003). Leasingul conservativ implică plăţi către proprietarii privaţi ce administrează
activ terenul lor pentru conservarea biodiversităţii. Deducerile de taxe şi plăţile s-ar putea aplica
pentru orice costuri de restaurare şi administrare, incluzând arderile controlate, construirea de cu-
iburi şi plantarea speciilor native. În unele cazuri proprietarilor li se poate permite să-şi dezvolte
terenurile, chiar dacă speciile ameninţate continuă să se menţină în acel spaţiu.
O idee similară este conservarea bancară, în care un proprietar protejează deliberat o spe-
cie ameninţată sau un habitat (cum ar fi zonele umede), restaurează habitate degradate ori creează
noi habitate (Wilcove şi Lee 2004; Fox şi Nino-Murcia 2005). Un constructor poate apoi oferi bani
proprietarului sau unei organizaţii pentru a proteja habitatul ca şi compensaţie pentru distruge-
rea unuia similar de către un proiect de construcţii, în altă parte.
Fondurile plătite de către constructor prin astfel de măsuri compensatorii pot fi folosite pen-
tru administrarea ariilor protejate nou create, restaurarea sau protejarea habitatelor ori speciilor
ameninţate din acel spaţiu.
Agenţii economici care asigură diferite utilităţi publice (în special energie electrică şi termică)
pot accesa credite bancare pentru a-şi eficientiza instalaţiile de depoluare (în special pentru a re-
duce emisiile de dioxid de carbon). În acest mod ei pot vinde surplusul de certificate carbon acor-
date, banii obţinuţi putând fi investiţi în protecţia şi restaurarea habitatelor (Swingland, 2003;
Jenkins şi alţii, 2004).
Concesiunea conservării reprezintă o altă abordare recentă, prin care organizaţiile de con-
servare licitează mai mult decât companiile forestiere sau alte activităţi extractive, pentru drep-
tul de a folosi terenul.
Problema tuturor acestor mecanisme de conservare este că trebuie monitorizate continuu pen-
tru ca angajamentele asumate să fie respectate (Czech, 2002).
Eforturile trusturilor de a proteja terenurile sunt uneori criticate ca fiind elitiste, pentru că oferă
beneficii fiscale doar celor suficient de bogaţi pentru a profita de ele şi reduc veniturile colectate
din impozitul pe terenuri (Merenlender şi alţii, 2004). De asemenea, mulţi consideră că terenu-
rile folosite în scopuri economice (activităţi silvice, agricole, dezvoltarea de spaţii comerciale etc.)
este mai productivă. Deşi terenurile administrate de trusturile de conservare pot produce iniţial
venituri mai mici, pierderile financiare cauzate sunt adesea compensate de creşterea valorii pro-
prietăţilor învecinate. În afara beneficiilor financiare, aceste terenuri contribuie la conservarea unor
trăsături importante ale peisajului şi aşezărilor umane, mărind moştenirea naturală şi culturală a
comunităţilor locale, aspect deosebit de important în promovarea dezvoltării durabile.
Legislaţia locală
Majoritatea eforturilor pentru găsirea unui echilibru între conservarea mediului şi nevoile so-
cietăţii umane se bazează pe iniţiativele cetăţenilor, organizaţiilor non guvernamentale şi oficia-
lilor guvernului. Rezultatele acestor iniţiative se regăsesc deseori în regulamente sau legislaţia de
mediu. Aceste eforturi pot îmbrăca multe aspecte, dar încep cu decizia unui individ sau a unui grup
de a preveni distrugerea habitatelor şi speciilor pentru a conserva ceva cu valoare economică, cul-
turală, biologică, ştiinţifică sau recreaţională.

În ultimele decade, o importantă dezvoltare au avut-o ONG-urile, care au mobilizat oamenii
să protejeze mediul, ca demers fundamental în asigurarea bunăstării comunităţii. Cele mai multe
ONG-uri au caracter local, însă există deja peste 40 000 de ONG-uri internaţionale (Fig.19.3).
Aceste ONG-uri contribuie decisiv la planificarea activităţilor de conservare şi promovarea edu-
caţiei ecologice.
În societăţile moderne, administraţia locală (primăriile) şi regională (consilii judeţene sau re-
gionale) adoptă acte normative pentru a asigura protecţia efectivă a speciilor şi habitatelor, ţinând
cont şi de satisfacerea nevoilor comunităţilor umane de care răspund (Press şi alţii, 1996;
Saterson, 2001). Deseori, dar nu întotdeauna, actele normative locale ori regionale sunt compa-
rabile sau chiar mai stricte decât cele naţionale. Acestea sunt adoptate pentru că cetăţenii şi liderii
politici simt că reprezintă voinţa majorităţii şi furnizează beneficii pe termen lung societăţii. Legile
reglementează activităţi ce afectează direct speciile şi ecosistemele din respectivul spaţiu. Unele
acte normative stipulează când şi unde se pot desfăşura activităţile de vânătoare şi pescuit, mă-
rimea, numărul şi speciile de animale ce pot fi capturate, tipul de arme, capcane şi alte echipa-
mente ce pot fi folosite. Restricţiile sunt aplicate prin sisteme de licenţiere, patrularea rangerilor
şi a poliţiei. În unele arii protejate, pescuitul şi vânătoarea sunt total interzise. Acte similare pri-
vesc şi colectarea plantelor, algelor şi scoicilor. Legislaţia conexă include interzicerea comerţu-
lui cu animale şi plante colectate din sălbăticie.
Pentru a ne asigura că populaţiile nu sunt epuizate prin colectarea ilegală se pot folosi certi-
ficatele de origine ale produselor biologice. Aceste restricţii se aplică de mult anumitor specii,
cum ar fi păstrăvii, căprioarele sau plantelor decorative ca orhideele, azaleele sau cactuşii. Noi
iniţiative sunt create pentru a atesta originea unor specii sau produse derivate cum ar fi peştii or-
namentali ori lemnul.
Conservarea diversităţii biologice poate fi promovată prin legi ce controlează modul de uti-
lizare a terenului. Acestea impun restricţii legate de gradul de utilizare a terenului, acces, tehni-
cile de exploatare şi controlul poluării. De exemplu vehiculelor sau chiar oamenilor li se poate
50000
47 000 ONG-uri
internationale
în 2001
40000
Environmental Law
Numarul de ONG-uri
Foundation, U.K., 1992

30000
Conservation
International, 1987
Forest
20000 New Zealand
Stewardship FIG. 19.3 Din 1950 se înre-
Ecological Society, 1952 gistrează o creştere continuă
Council, 1993
a numărului de ONG –uri in-
World Wildlife ternaţionale; multe din aceste
10000 Fund, 1961 organizaţii protejează mediul,
promovează bunăstarea oa-
Greenpeace, 1971 menilor şi fac lobby pe lângă
guverne pentru a acţiona în
0 vederea conservării (modifi-
1950 1960 1970 1980 1990 2000
cată după WRI, 2003).
An

524 Capitolul 19
interzice accesul în habitate sensibile, cum ar fi ariile de cuibărit ale păsărilor, mlaştini, dune, pa-
jişti cu flori sau surse de apă potabilă. Incendiile necontrolate pot distruge sever habitatele, de aceea
practicile precum focul de tabără, ce pot genera incendii, sunt deseori strict controlate. Actele nor-
mative privind zonarea previn uneori construcţiile în ariile sensibile cum ar fi plajele sau luncile
inundabile. Zonele umede sunt deseori strict protejate datorită valorii lor recunoscute în contro-
lul inundaţiilor, conservarea calităţii apelor şi menţinerea vieţii sălbatice. Chiar şi acolo unde dez-
voltarea este permisă, autorizaţiile sunt revizuite şi cercetate atent pentru a se asigura că speciile
periclitate şi ecosistemele, în special cele umede, nu au de suferit.
Pentru proiecte regionale sau naţionale mari, cum ar fi barajele, canalele, mineritul, extrac-
ţia petrolului şi construcţia de autostrăzi, trebuie realizate evaluări ale impactului asupra mediu-
lui care să descrie şi să elimine efectele negative potenţiale, astfel încât proiectele să se desfăşoare
într-o manieră mai puţin agresivă faţă de mediu. Pentru a preveni distrugerile nedorite ale resur-
selor naturale şi degradarea sănătăţii umane, este esenţial să se ia în considerare toate impactele
potenţiale asupra mediului înainte de demararea proiectului.
Discuţiile la nivel local legate de adoptarea şi aplicarea legislaţiei pentru conservare pot avea
o încărcătură emoţională, ce divizează comunitatea şi duce chiar la violenţă. Pentru a evita ast-
fel de conflicte, conservaţioniştii trebuie să convingă publicul că folosind resursele într-un mod
durabil se crează cele mai mari beneficii pe termen lung pentru comunitate. Publicul trebuie în-
văţat să vadă dincolo de beneficiile imediate aduse de o exploatare rapidă şi distrugătoare a re-
surselor. De exemplu, comunităţile urbane trebuie să restricţioneze dezvoltarea în zona de ali-
mentare cu apă, pentru protejarea calităţii resurselor, aceasta presupunând interdicţii pentru
construcţia de clădiri şi dezvoltarea de afaceri, dar şi compensarea proprietarilor pentru pierde-
rea acestor oportunităţi.
Fundamentarea motivelor pentru care se promovează aceste restricţii este esenţială. Cei
afectaţi de restricţii pot deveni aliaţi în protecţia resurselor dacă le înţeleg importanţa şi benefi-
ciile pe termen lung. Aceşti oameni trebuie informaţi şi consultaţi pe tot parcursul procesului de
luare a deciziei. Abilitatea de a negocia, de a face compromisuri şi explica regulamente şi restricţii,
folosind cele mai bune exemple ştiinţifice disponibile, sunt aptitudini pe care conservaţioniştii tre-
buie să şi le dezvolte. Susţinerea, fără argumente bine fundamentate, a unei cauze în care credem,
nu este suficientă.
Conservarea la nivel naţional

În majoritatea statelor lumii, guvernul este promotorul celor mai multe programe de conser-
vare (Saterson, 2001). Guvernele îşi pot folosi veniturile pentru a cumpăra terenuri în vederea con-
servării. Zonele ţintă pentru conservare sunt acelea care deţin resurse de apă potabilă, sunt situate
în proximitatea unor arii urbane dense, includ specii periclitate şi se află în proximitatea unor arii
protejate existente. În Statele Unite ale Americii, au fost puse în aplicare mecanisme speciale, cum
ar fi Land Legancy Initiative şi Land and Water Conservation Fund, pentru a cumpăra teren în
scopul conservării lui.
De asemenea, guvernele pot influenţa puternic conservarea pe terenuri private prin plata unor
subvenţii în bani şi scăderea taxelor proprietarilor ce-şi administrează terenurile în scopul con-
servării diversităţii biologice.
Înfiinţarea parcurilor naţionale reprezintă o importantă strategie de conservare. Parcurile na-
ţionale reprezintă în multe ţări unica formă de protecţie. De exemplu, prin parcuri naţionale, Costa
Rica protejează circa jumătate de milion de hectare, aproximativ 9% din suprafaţa ţării. (www.cos-
tarica-nationalparks.com).
În afara ariilor protejate despăduririle sunt masive, iar în curând ariile protejate pot deveni
singurele spaţii nemodificate şi surse de produse naturale.
Legislaţia naţională
Legislaţia şi agenţiile guvernamentale sunt principalii factori în dezvoltarea unor politici care
să reglementeze poluarea mediului. Legile sunt implementate de către agenţiile guvernamentale
sub forma unor reglementări. Legile şi reglementările referitoare la emisiile în aer, epurarea ape-
lor uzate, gestionarea deşeurilor şi zonele umede sunt adoptate pentru a putea proteja sănătatea
umană, terenul dar şi resurse ca apă potabilă, pădurile etc.
Nivelul de aplicare al acestor legi ilustrează preocupările unei ţări de a proteja sănătatea lo-
cuitorilor şi integritatea resurselor ei naturale. În acelaşi timp, acestea protejează comunităţile bio-
logice care altfel ar fi distruse datorită poluării sau altor activităţi umane. De exemplu, poluarea
aerului, care măreşte incidenţa bolilor respiratorii la oameni, dăunează pădurilor şi comunităţi-
lor biologice; poluarea ce afectează calitatea apei potabile, ucide şi specii terestre şi acvatice cum
ar fi ţestoasele şi peştii.
Guvernele pot avea un rol important în conservarea diversităţii biologice prin securizarea gra-
niţelor, porturilor şi reglementarea comerţului. Pentru a proteja pădurile, guvernele pot interzice
tăierile (exploatările), aşa cum s-a întâmplat în Thailanda după inundaţiile catastrofale, pot res-
tricţiona exportul buştenilor, cumeste cazul Indoneziei sau pot amenda companiile forestiere care
degradează mediul. Anumite tipuri de minerit cu impact asupra mediului pot fi interzise. Pot fi
controlate metodele de transport ale petrolului şi substanţelor chimice periculoase.
Conservaţioniştii pot oferi oficialilor guvernamentali informaţii cheie în dezvoltarea cadru-
lui legislativ şi instituţional necesar şi apoi să folosească legile şi reglementările rezultate pen-
tru a conserva biodiversitatea.
Pentru a preveni exploatarea speciilor rare, guvernele pot restricţiona deţinerea anumitor spe-
cii şi controla toate importurile şi exporturile cu specia respectivă prin intermediul unor legi şi
convenţii, cum este Convenţia asupra Comerţului Internaţional cu Specii Ameninţate
(CITES). De exemplu, guvernul Statelor Unite ale Americii restricţionează comerţul cu papagali
tropicali în pericol, prin aplicarea CITES şi a Legii privind Conservarea Păsărilor Sălbatice.
Persoanele prinse încălcând aceste acte normative pot fi amendate sau pedepsite cu închisoarea.
Guvernele pot reglementa importurile tuturor speciilor exotice şi ca o modalitate de a preveni in-
troducerea, accidentală sau intenţionată, a unor specii invazive (Fig 19.4).
În final, guvernele pot identifica speciile ameninţate din interiorul graniţelor lor şi pot lua mă-
suri pentru protecţia lor prin achiziţionarea de terenuri, controlul utilizării economice a specii-
lor, dezvoltarea unor programe de cercetare şi implementarea unor programe de refacere in-situ
şi ex-situ.
În ţările europene, de exemplu, conservarea speciilor ameninţate este realizată prin aplicarea
internă a convenţiilor internaţionale ca CITES şi Convenţia de la Ramsar privind zonele umede.
Lista roşie internaţională a speciilor ameninţate realizată de IUCN şi Cărţile roşii naţionale, su-
bliniază de asemenea priorităţile în conservare.
526 Capitolul 19
FIG. 19.4 Specile de cocor sunt protejate de ESA şi administrate intensiv. Aici juvenilii năs-
cuţi în captivitate sunt învăţaţi de către un expert în costum de cocor să caute mâncare şi să
zboare. Păsările se vor alătura unui nou stol sălbatic fără să fi văzut vreodată un om
(Fotografie prin amabilitatea Crane International Foundation).
În Europa, ţările protejează specii si habitate prin directive adoptate de Uniunea Europeană;
aceste directive pun în practică Convenţia de la Berna (Bouchet şi alţii, 1999). Unele ţări pot avea
legi suplimentare, cum ar fi Marea Britanie - National Parks and Acces to Countryside Act din
1981, ce protejează habitatele ocupate de speciile ameninţate.
Mulţi dintre factorii descrişi până acum au contribuit la refacerea populaţiilor de ţestoase ma-
rine verzi (Chelonia mydas) de pe plaja Tortuguero pe coasta caraibiană a Costa Rica (Fig.19.5).
După decenii de supracolectare a ouălelor şi adulţilor, guvernul costarican a luat o serie de mă-
suri pentru a proteja această specie ameninţată. În primul rând, guvernul a interzis colectarea ouă-
lor şi adulţilor pe plaja Tortuguero în 1963, apoi a oprit exportul de produse din ţestoase în 1969,
iar în final în 1970 a înfiinţat Parcul Naţional Tortuguero pentru a proteja întreaga zonă. Protecţia
a fost treptat extinsă prin interzicerea pescuirii ţestoaselor şi recunoaşterea importanţei lor pen-
tru turism.
Nicaragua şi statele vecine au semnat tratatul CITES şi implementează de asemenea măsuri
de protecţie. Rezultatul final: populaţia de ţestoase marine verzi ce cuibăreşte s-a triplat în ulti-
mii 35 de ani (Troëng şi Rankin, 2005) (Fig 19.5).
Este interesant de observat cum eforturile legale de protejarea speciilor depind de factorii cul-
turali. Anumite specii cu atractivitate culturală primesc o protecţie extensivă, în timp ce altele cu
acelaşi grad de periclitate nu primesc protecţie necesară.
În Marea Britanie, de exemplu, speciile comune de arici (Erinaceus europaeus) şi bursuc
(Meles meles) primesc mult mai multă protecţie decât multe specii cu adevărat rare de insecte
(Harrop, 1999). De asemenea, dileme pot apărea când eforturile de conservare a unei specii ame-
ninţate pot fi dăunătoare unei alte specii ameninţate ce locuieşte în acelaşi areal. De exemplu, o

100,000
Numărul de cuiburi de ţestoase verzi
80,000
60,000
40,000
20,000
1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005

An
FIG. 19.5 În urma unei serii de măsuri de protecţie implementate de către guvern, începând
din 1963, pe Plaja Tortuguero din Costa Rica, au cuibărit un număr mai mare de ţestoase
verzi. Numărul cuiburilor (reprezentate ca puncte) variază de la an la an. Linia mai îngroşată
exprimă tendinţa de creştere a numărului lor (după Troëng şi Rankin, 2005).
specie poate avea nevoie de protecţie în raport cu incendiile frecvente pentru a supravieţui, în
timp ce alta necesită incendii frecvente pentru a-şi menţine populaţia.
În ciuda faptului că multe ţări au adoptat o legislaţie în domeniul conservării biodiversităţii,
guvernele sunt uneori nereceptive la cererile unor grupuri conservaţioniste.
În unele cazuri, guvernele au descentralizat procesul de luare a deciziei, redând controlul asu-
pra resurselor naturale şi ariilor protejate, administraţiei locale, consiliilor locale şi organizaţii-
lor conservaţioniste (WRI, 2003).
Datorită importanţei legilor şi reglementărilor în conservarea biodiversităţii, conservaţioni-
ştii trebuie să aibă cunoştinţe solide în acest domeniu (Rohlt şi Dobkin, 2005).
Legea Speciilor Ameninţate din Statele Unite ale Americii (ESA)

Legile de mediu sunt uneori percepute ca ineficiente ("legea oricum nu o să ajute la nimic"),
nedrepte ("de ce nu sunt lăsaţi proprietarii să facă ce vor"), nefezabile ("legea aceasta e prea
greu de aplicat") sau prea costisitoare ("protecţia mediului e prea scumpă"). Oricum, în multe
cazuri, legile de mediu au avut un impact imens în conservarea biodiversităţii. În Statele Unite
ale Americii, principala lege ce protejează speciile este US Endangered Species Act, adoptată în
1973 şi ulterior amendată în 1978 şi 1982. Aceasta a fost un model pentru alte ţări, deşi imple-
mentarea ei a fost deseori controversată (Czech şi Krausman, 2001; Villa-Lobos, 2003; Stem şi
alţii, 2005).
ESA a fost creată de către Congresul Statelor Unite ale Americii pentru a asigura modalită-
ţile de conservare a ecosistemelor, speciile ameninţate şi vulnerabile şi a furniza un suport pen-
tru protecţia acestor specii.

528 Capitolul 19
Speciile sunt protejate prin ESA dacă sunt pe listele oficiale cu specii ameninţate şi vulnera-
bile. Pe lângă acestea, fiecare specie listată are un plan de restaurare. Conform definiţiei din lege
"speciile ameninţate" sunt cele probabil a deveni extincte, ca rezultat al activităţilor umane
şi/sau unor cauze naturale în tot sau în cea mai mare parte arealului lor; "speciile vulnerabile" sunt
cele posibil a deveni "ameninţate" în viitorul apropiat. The Secretary of the Interior acţionând prin
US Fish and Wildlife Service (FWS) şi Secretary of Comerce prin National Marin Fisheries
Service (NMFS) pot, în funcţie de informaţiile pe care le deţin, să adauge sau să elimine specii
de pe listă. Din 1973, peste 1 270 de specii native au fost adăugate, incluzând multe bine cunos-
cute, cum ar fi vulturul pleşuv (Haliaeetus leucocephalus) şi lupul (Canis lupus), pe lângă 566
de specii ameninţate din întreaga lume ce pot fi importate în Statele Unite ale Americii.
ESA cere tuturor agenţiilor guvernamentale ale Statelor Unite să se consulte cu FWS şi NMFS
pentru a determina dacă activităţile lor vor afecta speciile listate şi pentru a interzice activităţile
ce aduc prejudicii acestor specii şi habitatului lor. Aceasta este o componentă critică, deoarece
multe dintre ameninţările la adresa speciilor vin din activităţi de pe terenurile federale, cum ar fi
exploatarea lemnului, păşunat şi minerit. ESA interzice persoanelor fizice şi juridice sau admi-
nistraţiei locale să afecteze speciile listate şi habitatul lor şi interzice comerţul cu aceste specii
(Taylor şi alţii, 2005). De fapt, prin protejarea habitatelor, ESA foloseşte speciile listate ca spe-
cii indicator pentru a proteja comunităţi biologice întregi, cu miile de specii pe care le conţin.
Aceste restricţii pe domeniul privat sunt importante pentru refacerea speciilor pentru că circa
10% din speciile ameninţate se găsesc exclusiv pe proprietăţi private (Stein şi alţii, 2000). Deşi
ESA asigură suport legal speciilor protejate, bunăvoinţa şi cooperarea proprietarilor reprezintă un
aspect important în eforturile de conservare (Brooks şi alţii, 2003).
O analiză a procesului de listare a ESA pune în evidenţă câteva direcţii. Marea majoritate a
speciilor americane listate în ESA sunt plante (745 specii) şi vertebrate (peste 300 specii), în po-
fida faptului că majoritatea speciilor din întreaga lume sunt insecte şi alte nevertebrate. Dacă
aceeaşi proporţie de insecte ar fi protejate cum sunt vertebratele, un număr de 29 000 de specii
s-ar încadra în ESA, reprezentând un număr fabulos (Duan, 2005). Peste 40% din cele 300 de spe-
cii de moluşte din Statele Unite, sunt extincte sau în pericol de extincţie şi totuşi numai 70 de spe-
cii sunt listate în ESA. Este clar că trebuie făcute eforturi mai mari pentru a studia grupurile de
nevertebrate mai puţin cunoscute şi subapreciate iar listele trebuie extinse şi la aceste specii când
este necesar (Stankey şi Shindler, 2006).
Un alt studiu al speciilor aflate în ESA a arătat că în medie atunci când un animal este listat,
specia mai numără numai 1 000 de indivizii, în timp ce plantele au mai puţin de 120 de indivizii
(Wilcove şi alţii, 1993). 39 de specii au fost listate când numărau mai puţin de 10 indivizi şi o spe-
cie de moluscă de apă dulce a fost listată când mai avea o singură populaţie, fără capacitatea de
a se reproduce. Specii cu populaţii reduse dramatic ca acestea se pot confrunta cu probleme ge-
netice sau demografice ce le pot împiedica refacerea.
Pentru ca ESA să fie eficientă, speciile ameninţate trebuie protejate înainte ca declinul lor disă
nu mai permită refacerea.O listare anticipată a speciilor în declin, le poate permite să se refacă şi
prin urmare să fie scoase din liste mai repede decât dacă autorităţile ar aştepta ca starea lor să se
înrăutăţească. ESA a devenit un motiv de conflict între conservare şi unele interese de afaceri în
Statele Unite ale Americii. Un punct de vedere comun al multor proprietari este acela că guver-
nul nu ar trebui să spună nimănui ce poate şi ce nu poate face pe o proprietate privată.
Protecţia acordată speciilor listate în ESA este puternică, iar costurile economice ale conser-
vării pot fi atât de mari, încât deseori oamenii de afaceri şi proprietarii fac un lobby puternic îm-
potriva listării unor specii din aria lor. Extrema o constituie proprietarii ce distrug speciile ame-
ninţate de pe proprietatea lor pentru a scăpa de prevederile ESA, o practică cunoscută neoficial
ca "împuşcă, îngroapă şi taci". Aceasta a fost soarta unui sfert din habitatul şoarecelui săritor al
lui Preble (Zapus hudsonius) ce trăia în habitate riverane râurilor din Colorado şi Wyoming (Brook
şi alţii, 2003). În mod clar proprietarii trebuie compensaţi într-un fel şi încurajaţi public pentru
a-i face să susţină prevederile ESA.
ESA ŞI REFACEREA SPECIILOR. În prezent peste 280 de specii sunt evaluate pentru a fi listate,
însă în aşteptarea deciziei oficiale, probabil numeroase specii au dispărut. Deşi costurile econo-
mice nu ar trebui să fie argument pentru listare, agenţiile guvernamentale sunt reţinute în a lista
specii, cauza fiind restricţiile ce le impun activităţilor economice,
Un alt obstacol important este refacerea speciilor - reabilitarea sau reducerea ameninţărilor
până la punctul la care poate fi delistată din ESA (Doremus şi Pagel, 2001).
Până de curând, au fost delistate 13 din peste 1200 de specii, iar alte 22 au arătat suficiente
îmbunătăţiri pentru a fi trecute din categoria ameninţate în categoria vulnerabile (Scott şi alţii,
2005). Cele mai notabile succese includ pelicanul maroniu, şoimul pelegrin american şi aligato-
rul. În 1994, vulturul pleşuv a fost mutat din categoria ameninţat în cea vulnerabil pentru că nu-
mărul perechilor a crescut de la 400 în 1960 la 7 000 în prezent. 7 specii au fost delistate pen-
tru că au dispărut şi 11 pentru că fie noi populaţii au fost găsite sau biologii au decis că nu erau
într-adevăr specii distincte. În 2008, lupul a fost delistat datorită repopulării multor teritorii pe
care le utiliza în trecut. În ansamblu, mai puţin de jumătate din speciile listate scad şi acum ca
număr, tot atâtea fiind stabile sau cresc, iar în mod surprinzător, circa 100 de specii rămase pe listă
au un statut necunoscut (Wilcove şi alţii1996; Tazlor şi alţii, 2005). Datorită numărului scăzut şi
vulnerabilităţii constante, este recunoscut acum că şi speciile candidate pentru delistare vor avea
nevoie în continuare de un anumit grad de conservare pentru a-şi menţine populaţiile (Fig. 19.6;
Scott şi alţii, 2005).
Dificultatea în implementarea unor măsuri de refacere de cele mai multe ori nu este biolo-
gică, ci mai degrabă politică, administrativă şi nu în ultimul rând financiară (Hagen şi Hodges,
2006). De exemplu, o specie ameninţată de moluscă de apă dulce poate necesita protecţie împo-
triva poluării şi a efectelor unui baraj. Instalarea unor staţii de tratarea a apei şi îndepărtarea ba-
rajului sunt scumpe şi dificil de pus în practică. FWS cheltuieşte anual circa 350 milioane dola-
riîn activităţile legate de implementarea ESA. Pentru a crea efectiv un program ce să implementeze
măsuri de refacere pentru toate speciile listate ar fi necesară creşterea fondurilor la 650 milioane
dolari pe an (Miller şi alţii, 2002; Taylor şi alţii, 2005). Costurile ulterioare ar putea fi mai mari
dacă guvernul ar acorda compensaţii proprietarilor pentru restricţiile impuse de ESA, o opţiune
ce este discutată periodic în Congresul SUA (Fig 19.7).
În timp ce fondurile pentru aplicarea ESA au crescut încet în ultimii 20 de ani, numărul spe-
ciilor protejate a crescut mult mai rapid. Ca urmare, sunt mai puţini bani pentru recuperarea fie-
cărei specii decât înainte. Importanţa finanţării adecvate este demonstrată într-un studiu care sus-
ţine că speciile ce primesc un procent mai mare de fonduri au o probabilitate mai mare de atingere
a unei stări stabile decât speciile ce primesc un procent mai mic (Miller şi alţii, 2002). Cu cât o
specie a fost mai mult protejată de ESA, cu atât mai mare este probabilitatea ca ea să se refacă
(Fig 19.7) (Taylor şi alţii, 2005). De asemenea, speciile au o mai mare probabilitate de refacere
530 Capitolul 19
Independente
Adaptate la mediul Şoimul călător

modificat antropic Lupul
Îşi menţine populaţii viabile dacă Aligatorul american

există mecanisme legale de protecţie Balena cenuşie
Pelicanul brun
Stadiul de refacere
Intervenţii periodice Pasărea de Kirtland

Intervenţii continue pentru a elimina Scrântitoarea lui Robbins
sau diminua factorii limitativi găinuşele de Hawaii
Intervenţii continue pentru a reface
procesele ecologice la nivel de Somoni şi alţi peşti
complex de ecosisteme mari de râu
Menţinut în libertate ca urmare
Condorul californian
a eliberărilor prin programe de
creştere în captivitate
Apar doar în captivitate Pescăruşul de Guam
Palmierul Lo’ulu
Dependente
FIG. 19.6 Speciile periclitate necesită deseori măsuri de management activ ca parte
a procesului de recuperare. Astfel unele specii vor fi independente de oameni, în timp
ce altele dependente de intervenţia atropică (după Scott şi alţii, 2005).
80
70
60
Declin
50
Procent de specii (%)
40
30
20 Îmbunăţăţire
10
0
0 5 10 15 20 25 30
Timp listare (ani)
FIG. 19.7 Dacă speciile sunt listate mai mult timp în ESA, şi adminis-
trate corespunzător, probabilitatea de a li se îmbunătăţi statutul este
mai mare (aşa cum a fost demostrat de cazul cocorului), iar probabi-
litatea de a continua să-şi diminueze efectivul este mai mică (ca în
cazul liliacului din Indiana). Cifrele nu însumează 100% pentru că
unele specii nu îşi modifică statutul, iar pentru altele tendinţa este ne-
cunoscută (după Taylorşi alţii, 2005).
dacă există un plan de refacere pentru habitate.

Deşi finanţarea ar trebui acordată printr-un sistem prioritar, bazat pe gradul de ameninţare al
speciei, potenţialul de refacere şi diferenţele taxonomice, unele specii obţin fonduri mari pentru
că sunt specii de păsări şi mamifere unanim recunoscute şi cu un puternic suport al publicului (vul-
turul pleşuv şi lamantinul) sau pentru că sunt specii umbrelă, a căror protejare este legată de con-
servarea unor ecosisteme valoroase economic (cum ar fi ciocănitoarea cu creastă roşie din pădurile
de pin din sud-estul SUA). Alte specii sunt substanţial subfinanţate pentru că sunt relativ necu-
noscute publicului, au extindere limitată, nu sunt păsări ori mamifere şiocupă arii geografice cu
reprezentare politică slabă (Restani şi Marzluff, 2002).
SITUAŢII CONFLICTUALE GENERATE DE APLICAREA ESA: SOLUŢII DE COMPROMIS. ESA este

un document legislativ care încurajează găsirea soluţiilor de compromis, care să fie avantajoase
şi pentru activităţile economice, cât şi pentru activităţile de conservare. În 1978, un astfel de com-
promis a generat modificarea acestui act legislativ. Atunci, datorită unei specii de peşte amenin-
ţată, Percina tanasi, a fost blocată derularea unui proiect de construcţie a unui baraj. Drept ur-
mare, ESA a fost modificată pentru a permite unei comisii, denumită Comisia lui Dumnezeu să
elimine de la protecţie anumite specii ameninţate. În ciuda acestui amendament, ESA a forţat ade-
seori companiile, grupurile de conservare şi guvernele să dezvolte soluţii de compromis agreate
de oamenii de afaceri şi de conservaţionişti (James, 1999).
Pentru a asigura un mecanism legal pentru atingerea acestui scop, Congresul a amendat ESA
în 1982 pentru a permite realizarea Planurilor de Conservare a Habitatelor - Habitat
Conservation Plans (HCP). Acestea sunt planuri regionale, ce permit dezvoltarea în anumite arii,
dar protejează de asemenea areale reprezentative cu comunităţi biologice sau ecosisteme, ce con-
ţin specii ameninţate sau vulnerabile. Aceste planuri sunt elaborate de părţile interesate - oameni
de afaceri, grupuri de conservare, reprezentanţi ai societăţii civile şi administraţii locale şi sunt
apoi aprobate de US Fish and Wildlife Service. O componentă importantă a acestor planuri este
clauza fără surprize, prin care constructorii au o responsabilitate financiară limitată dacă planul
de conservare a speciilor ameninţate nu are succes. De asemenea, dacă sunt necesare modificări
ulterioare ale planului, guvernul este cel care va plăti pentru ele. Din 2005, au fost aprobate peste
442 de HCP-uri ce acoperă circa 16 milioane ha şi protejează peste 500 de specii.
În cazul unui program inovativ din River County, California, constructorilor li se permite să-
şi dezvolte afacerea în arealul istoric al şobolanului-cangur a lui Stephen (Dipodomys stephensi),
dacă contribuie la un fond ce va fi folosit pentru a cumpăra terenuri nedezvoltate. Până în pre-
zent au fost utilizaţi peste 42 milioane de dolari pentru a achiziţiona 41 000 ha de terenuri ne-
dezvoltate în vederea conservării, obiectivul pe termen lung fiind acela de a creşte valoarea aces-
tui fond la 100 milioane dolari. Ca rezultat al HCP-urilor şi noilor arii protejate create prin
achiziţionarea de terenuri, şobolanul-cangur este în pragul de a fi eliminat de pe lista cu specii
ameninţate. În acest caz, rezultatul este un compromis prin care constructorii îşi pot dezvolta afa-
cerile după plata unor taxe suplimentare către un fond folosit pentru activităţile de conservare.
Aceste planuri trebuie atent monitorizate pentru a evalua dacă ele respectă obiectivele pe care şi
le-au stabilit (Fig 19.8).
În 1991, statul California a adoptat Natural Community Conservation Planning Act, un do-
cument legislativ similar cu Habitat Conservation Plans. Un asemenea plan permite dezvoltarea
în habitatul de tufărişuri costiere din sudul Californiei, care cuprinde circa 100 de specii de plante
532 Capitolul 19
şi animale rare, sensibile, vulnerabile sau ameninţate, cea mai renumită fiind muscarul califor-
nian (Polioptila californica californica), protejată prin ESA (Fig 19.8). Ca rezultat al dezvoltă-
rii agriculturii şi a extinderii urbane, mai există mai puţin de 20% din habitatul iniţial, acesta fiind
puternic fragmentat. Negocierea planului s-a dovedit a fi o provocare, deoarece trei sferturi din
habitat era în proprietate privată, iar suprafaţa se suprapunea peste teritoriul a 50 de localităţi din
5 comitate. Planul dezvoltat implică conservarea ariilor protejate permanente, în care habitatul
este în stare bună şi dezvoltarea a maxim 5% din suprafaţă în habitatele de calitate scăzută.
Deşi Habitat Conservation Plans nu sunt perfecte, ele constituie încercări de creare a viitoa-
rei generaţii de planuri de conservare; urmăresc să protejeze multe specii în ecosisteme ori co-
munităţi biologice întregi, pe suprafeţe mari, în care există multe proiecte, proprietari şi care apar-
ţin unor administraţii locale diferite. Dificultatea unor astfel de abordări este legată de încercarea
de a crea un consens între grupuri cu obiective complet diferite. În unele cazuri, conservaţioni-
ştii au fost încadraţi în structuri ineficiente birocratice ce nu au un impact important în proteja-
rea speciilor ameninţate (Brown şi alţii, 2001).
(A)
(B)
FIG. 19.8 (A) În Sudul

Californiei s-a elaborat
un Plan de Conservare
a Comunităţilor
Naturale pentru a pro-
teja muscarul califor-
nian, prezentat aici la
un cuib cu puii săi (B).
Protejarea unor părţi
mari de comunităţi cu
tufărişuri de o dezvol-
tare necontrolată şi
fragmentată este cheia
acestui plan (A, foto
de Robb Hirch; B foto
de Reed Noss)

Conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor în societăţile

tradiţionale
Activităţile umane pot fi uneori compatibile cu conservarea diversităţii biologice. În locuri
în care oamenii au practicat un mod de viaţă tradiţional, de-a lungul mai multor generaţii, folo-
sind resursele mediului lor într-o manieră durabilă s-au format multe comunităţi biologice di-
versificate. De asemenea este adevărat că multe societăţi tradiţionale au contribuit la degradarea
mediului şi au dus la dispariţia speciilor, atât în trecut, cât mai ales în prezent, când şi-au efi-
cientizat tehnologiile de exploatare a resurselor (de exemplu, achiziţionarea de arme şi drujbe).
Oamenii din mediile rurale cu un mod tradiţional de viaţă, puţin influenţate de tehnologia mo-
dernă, fac parte din populaţii tribale, indigene, native sau tradiţionale (Dasmann, 1991; Bayliss-
Smith şi alţii, 2003). Aceşti oamenii se consideră locuitorii iniţiali ai regiunii şi deseori sunt or-
ganizaţi la nivel de comunităţi sau sat. Chiar şi în regiunile îndepărtate ale pădurilor tropicale,
munţilor înalţi şi deşerturilor considerate sălbatice de către guverne şi grupurile conservaţioniste
apar adeseori comunităţi umane. Delimitarea acestor populaţii indigene de locuitorii mai recenţi,
ce pot fi mai puţin preocupaţi de sănătatea comunităţilor biologice înconjurătoare sau mai puţin
cunoscători ai speciilor şi limitelor ecologice ale terenului, este absolut necesară.
În multe ţări, cum ar fi India şi Mexic, există o corespondenţă clară între ariile ocupate de po-
pulaţiile tradiţionale, ariile cu valoare conservativă ridicată şi pădurile intacte (Toledo, 2001).
Aceste comunităţi umane tradiţionale au stabilit deseori sisteme de drepturi asupra resurselor na-
turale, care sunt uneori recunoscute de către guverne, fiind astfel parteneri importanţi în efortu-
rile de conservare (Nepstad şi alţii, 2006).
În întreaga lume există circa 300 milioane de indigeni, locuind în peste 70 de ţări şi ocupând
între 12 şi 19% din suprafaţa continentală a Pământului (Redford şi Mansour, 1996). Totuşi, in-
digenii ce practică cultura lor tradiţională sunt în declin. În multe zone ale planetei, indigenii intră
tot mai des în contact cu lumea modernă, schimbându-şi sistemul de valori (în special membri
tineri ai societăţii) şi amplificând utilizarea mărfurilor aduse din exterior. În cele mai multe ca-
zuri schimbarea poate duce la o slăbire a legăturilor cu pământul şi etica conservării (Fig 19.9).
În unele cazuri, înainte de a deveni o ameninţare la adresa mediului virgin în care locuiesc, po-
pulaţiile tradiţionale au fost o parte integrantă a acestora timp de mii de ani (Bayliss-Smith şi alţii,
2003). Amestecul prezent, densitatea plantelor şi animalelor din multe comunităţi biologice, pot
reflecta activităţile istorice ale populaţiilor locale, cum ar fi pescuitul, vânătoarea selectivă, cul-
tivarea sau încurajarea dezvoltării unor plante pe mici loturi agricole. Totuşi, pe măsură ce po-
pulaţiile cresc şi se alătură economiei moderne, impactul lor asupra biodiversităţii va creşte.
Necesitatea de a împăca nevoile localnicilor cu conservarea este ilustrată de exemplul Parcului
Naţional Lantang, ce conţine cea mai mare populaţie de panda roşcat (Ailurus fulgens) din
Nepal. Mii de săteni locuiesc în interiorul parcului şi au cirezi de iaci şi vaci. În prezent, sătenii
sunt preocupaţi de creşterea numărului de animale pentru a asigura necesarul de lapte al oraşe-
lor şi activităţilor ecoturistice (Fig. 19.9). Deşi oamenii, cirezile de animale şi panda coexistă în
prezent în parc, dacă nu se va găsi un compromis, presiunea crescândă prin păşunat va contribui
la degradarea habitatului panda.

534 Capitolul 19
Gomba Syabru
Bharkhu
Păşunat intens
Păşunat slab
Sate
N
Stâne
temporare
habitatul
km panda roşcat
0 1 2 3 4 5
FIG.19.9 Habitatul urşilor panda roşcaţi, din Parcul Naţional Langtang, Nepal cuprinde arii
păşunate de vite şi frecventate de păstori şi câinii lor. Este necesară negocierea unui com-
promis pentru ca oamenii şi natura să coexiste, astfel nevoile umane vor conduce panda la
extincţie (după Fox şi alţii, 1996).
Sisteme de valori conservative

Etica conservaţionistă a societăţilor tradiţionale a fost analizată din foarte multe perspective
de către civilizaţia occidentală. La o extremă, localnicii sunt văzuţi ca distrugători ai diversităţii
biologice care taie pădurile şi vânează excesiv. Activitatea distructivă a populaţiilor tradiţionale
este accelerată atunci când acestea achiziţionează arme, drujbe şi autovehicule motorizate. La cea-
laltă extremă, populaţiile tradiţionale sunt văzute ca sălbatici nobili, care trăiesc în armonie cu
natura, deranjând foarte puţin mediul natural. O perspectivă de mijloc asupra societăţilor tradi-
ţionale este că ele sunt foarte variate şi că nu există o descriere simplă a relaţiei lor cu mediul care
să se potrivească tuturor grupurilor (Redford şi Sanderson, 2000). Pe lângă diferenţele dintre so-
cietăţile tradiţionale, există variaţii şi în interiorul lor, ce se modifică rapid pe măsură ce primesc
influenţe externe, uneori diferenţele sunt mai mari între generaţiile la senectute şi cele tinere (Fig
19.10).
Multe societăţi tradiţionale au etici de conservare puternice. Deşi sunt mai subtile şi mai puţin
clar formulate decât cele occidentale, ele afectează acţiunile oamenilor în viaţa lor de zi cu zi
(Posey, 1992; Folke şi Colding, 2001; Berkes, 2004; Schwartzman şi Zimmerman, 2005). În ase-
menea societăţi tradiţionale, oamenii îşi folosesc cunoştinţele ecologice tradiţionale pentru a crea
practici de management în relaţie cu sistemele lor de valori, pe care le aplică prin consens sau prin
autoritatea liderilor. Aceste practici pot include: restricţii privind sezoanele şi locurile de colec-
tare, modalităţile de cultivare, vârsta, mărimea sau sexul animalelor colectate. Un astfel de
exemplu bine studiat este cel al indienilor Tukano, ce trăiesc într-o rezervaţie indigenă din nord-
vestul Braziliei (Chernela, 1987, 1997). Ei se bazează pe o dietă din rădăcini de plante şi peşte
din râu. La nivelul acestei populaţii există numeroase interdicţii religioase şi culturale în a tăia
pădurea din bazinul superior al fluviului Rio Negro, pe care o consideră importantă în păstrarea
populaţiilor de peşte. Tukano cred că aceste păduri aparţin peştilor şi nu pot fi tăiate de oameni.
Ei au delimitat, de asemenea refugii pentru peşte şi permit pescuitul pe mai puţin de 40% din ma-
lurile râului.
FIG. 19.10 Peştii din râuri sunt principala sursă

de proteine pentru tribul Tukano, din bazinul
Amazonului, ce au o etică a conservării puter-
nică, bazată pe credinţele lor culturale şi reli-
gioase. Ei nu taie pădurea din lungul râului fiind
convinşi că aceasta aparţine peştilor (foto de
Paul Patmore).
Antropologul J.M.Chernela observa:

După cum pescarii depind de sistemul râu-
lui, Tukano sunt conştienţi de relaţia dintre
mediu şi ciclurile de viaţă ale peştelui, în
particular de rolul jucat de pădurea alătu-
rată în asigurarea surselor de nutrienţi.
Pe lângă a coexista cu mediul lor fără
a-l distruge, localnicii pot administra me-
diul pentru a menţine diversitatea biolo-
gică, aşa cum se întâmplă în agroecosiste-
mele tradiţionale şi pădurile indienilor
Huastec, din nord-estul Mexicului (Alcorn,
1984). Pe lângă câmpurile lor agricole,
Huastecii menţin păduri, cunoscute ca
te'lom pe terenurile în pantă, de-a lungul
râurilor şi în alte arii ce sunt fie fragile, fie nepotrivite unei agriculturii intensive. Aceste păduri
conţin peste 300 de specii de plante, din care oamenii obţin hrană, lemn şi alte produse.
Compoziţia speciilor din păduri este modificată în favoarea speciilor utile, prin plantări şi pliviri
periodice. Resursele pădurii oferă familiilor huastece mijloacele de a supravieţui în situaţia în care
recoltele agricole ar fi prea mici, cum este cazul sezoanelor cu vreme nefavorabilă sau cu inva-
zii de insecte. Exemple asemănătoare există în societăţile tradiţionale din întreaga lume (Stone
şi D'Andrea, 2002). Localnicii ce privesc conservarea ca o parte a modului lor de viaţă şi siste-
mului de valori, sunt deseori încurajaţi să preia conducerea acţiunilor de conservare a diversită-
ţii biologice. De exemplu, distrugerea pădurilor prin tăieri susţinute de guvern a reprezentat un
motiv frecvent al protestelor populaţiilor tradiţionale din întreaga lume.
În India, adepţii mişcării Chipko îmbrăţişează copacii pentru a împiedica tăierea lor. În Borneo,
Penansi, un mic trib de vânători-culegători au atras atenţia lumii întregi, blocând drumurile de
exploatare ce intrau în pădurile lor. În Thailanda, călugării budişti lucrează împreună cu sătenii
pentru a proteja pădurile şi crângurile sacre de exploatările forestiere (Fig 19.11). Un conducă-
tor Tambon din Thailanda declara: Aceasta este pădurea comunităţii noastre, care tocmai a fost
introdusă într-un nou parc naţional. Nimeni nu ne-a consultat. Noi protejăm această pădure di-
nainte să existe drumuri în ea. Am blocat şoseaua pentru a opri tăierile ilegale. Am prins şeful
poliţiei districtului şi l-am arestat pentru tăieri ilegale. L-am avertizat să nu mai vină (Alcorn,
1991). Dând putere unor astfel de localnici şi ajutându-i să obţină drepturi legale - dreptul de pro-
prietate al terenului recunoscut de guvern - este deseori o componentă importantă a eforturilor
de a stabili arii protejate conduse local în statele în curs de dezvoltare (Mc Sweeny, 2005) (Fig
19.11).

536 Capitolul 19
FIG.19.11 Preoţii budişti din Thailanda spun ru-

găciuni şi binecuvântări pentru a proteja pădu-
rea şi locurile sacre de operaţiile comerciale de
exploatare forestieră (foto de Proiectul de
Refacere Ecologică, Bangkok).
Eforturile de conservare ale

societăţilor tradiţionale
În ţările în curs de dezvoltare şi chiar în
multe ţări dezvoltate, precum Australia şi
Canada, nu este uneori posibil să se creeze
o separare clară între terenurile folosite de
localnici pentru a obţine resurse naturale şi
cele desemnate de guverne, ca arii protejate.
De asemenea, o diversitate biologică consi-
derabilă apare deseori pe terenurile folosite
în mod tradiţional de localnici. De exemplu,
comunităţile indigene deţin 97% din Papua-
Noua Guinee, iar rezervaţiile de amerin-
dieni din bazinul brazilian al Amazonului
ocupă peste 100 milioane de ha de habitate
incredibil de diverse (22% din acest terito-
riu).
Inuiţii (cunoscuţi sub numele de eschimoşi) ocupă 1/5 din Canada. În Australia, triburile con-
trolează 90 milioane hectare, incluzând multe din cele mai importante arii de conservare. Astfel,
un element esenţial al politicilor de conservare şi de dezvoltare este de a realiza strategii pentru
integrarea acestora. Astfel de noi abordări au fost dezvoltate pentru a evita ecocolonialismul, o
practică comună a unor guverne şi organizaţii de conservare de a prelua drepturile şi practicile
tradiţionale ale oamenilor prin înfiinţarea de arii protejate. Această practică este numită ecoco-
lonialism datorită similitudinilor cu abuzurile puterilor coloniale din secolele trecute (Cox şi
Elmqvist, 1997). Există multe exemple de arii protejate cu populaţii tradiţionale ce locuiau acolo
dinainte ca acestea să fie declarate, cum numeroase sunt exemplele de arii protejate în care oa-
menilor li se permite accesul periodic pentru a obţine produse naturale ori li se acordă compen-
saţii pentru conservarea şi administrarea diversităţii biologice. În Rezervaţiile Biosferei, local-
nicilor li se permite să folosească resursele din zonele tampon desemnate. De exemplu, s-au
negociat acorduri între localnici şi guverne ce permit vitelor să pască în anumite arii protejate afri-
cane în schimbul promisiunii localnicilor că nu vor perturba animalele sălbatice din afara parcu-
rilor.
În anumite proiecte, nevoile economice ale localnicilor sunt incluse în planurile de manage-
ment ale ariilor protejate, în beneficiul atât al oamenilor cât şi al acţiunilor de conservare. Astfel
de proiecte, cunoscute ca proiecte integrate de conservare-dezvoltare, sunt demne de toată aten-
ţia, deşi în practică sunt dificil de implementat (Primack şi alţii, 1998; Salafsky şi alţii, 2001a, Sazer
şi Campbell, 2003; Christensen, 2004; McShane şi Wells, 2004).
Există multe strategii ce ar putea fi clasificate ca proiecte integrate de conservare-dezvoltare,
de la proiecte de management a vieţii sălbatice şi până la cele de ecoturism. Aceste proiecte în-
cearcă în mod normal să combine protecţia diversităţii biologice şi problemele societăţilor tra-
diţionale, cu aspecte de dezvoltare economică, incluzând reducerea sărăciei, crearea de noi locuri
de muncă, îmbunătăţirea serviciilor sanitare şi securitatea alimentară (Timmer şi Juma, 2005).
Un mare număr de astfel de programe au fost iniţiate în ultimii 15 ani, ele oferind oportuni-
tăţi de evaluare şi îmbunătăţire pentru noile acţiuni promovate. O componentă critică a acestor
proiecte trebuie să fie monitorizarea continuă a factorilor ecologici, sociali şi economici pentru
a determina cât de eficiente sunt aceste proiecte în atingerea obiectivelor. Implicarea localnici-
lor în monitorizare poate fi o sursă importantă de informaţii şi va indica de asemenea percepţia
oamenilor asupra beneficiilor şi problemelor proiectului. Speranţa acestor proiecte este că local-
nicii vor conştientiza că utilizarea durabilă a resurselor este mai valoroasă decât utilizarea des-
tructivă a lor şi că aceştia se vor implica în conservarea biodiversităţii. Importanţa comunităţilor
locale în proiectele integrate de conservare-dezvoltare a fost subliniată la Summitul Mondial al
Naţiunilor Unite asupra Dezvoltării Durabile (2002).
Vom prezenta spre exemplificare câteva tipuri de Proiecte Integrate de Conservare-Dezvoltare
în derulare:
REZERVAŢIILE BIOSFEREI: Programul UNESCO Omul şi Biosfera (MAB), descris în capi-

tolul 16, include printre scopurile sale păstrarea unor mostre de peisaj variate şi armonioase, re-
zultate din modele vechi de utilizare a terenului (Batisse, 1997). Acest program este un exemplu
de succes de abordare integrată a proiectelor de conservare şi dezvoltare, fiind în legătură cu adop-
tarea unei zonificări a terenului ca model de conservare; în lume există circa 482 de Rezervaţii
ale Biosferei în 102 ţări, acoperind peste 260 milioane de hectare (Fig.19.12).
Programul MAB recunoaşte rolul comunităţilor locale în modelarea peisajului natural, ca şi
necesitatea de a găsi modalităţi pentru ca aceştia să poată folosi în mod durabil resursele natu-
FIG. 19.12 Locaţiile Rezervaţiilor Biosferei pe Glob (puncte). Deşi rezervaţiile

sunt răspândite în întreaga lume, sunt totuşi zone importante din punct de ve-
dere al biodiversităţii în care nu au fost înfiinţate (Noua Guinee) sau sunt slab
reprezentate (Bazinul Amazonului) (www.unesco.org/ mab/wnbr.htm.)
538 Capitolul 19
rale, fără a degrada mediul. Cadrul de cercetare, aplicat în reţeaua mondială de Rezervaţii ale
Biosferei, integrează conservarea naturii cu dezvoltarea socială şi include investigaţii asupra mo-
dului în care comunităţile biologice răspund diferitelor activităţi umane, cum reacţionează oamenii
la modificările mediului lor natural şi în ce mod pot fi restaurate ecosistemele degradate. O com-
ponentă dorită a Rezervaţiilor Biosferei este dezvoltarea unui sistem de zonificare a utilizării te-
renului care să cuprindă de la arii complet protejate la cele în care sunt permise activităţile agri-
cole şi exploatările forestiere.
Un exemplu reprezentativ de Rezervaţie a Biosferei este Rezervaţia Indigenilor Kuna Yala,
de pe coasta nord-estică a statului Panama. În această arie protejată, cuprinzând 60 000 ha de pă-
dure tropicală şi insule coraligene, 50 000 de Kuna din 60 de sate practică medicina tradiţională,
agricultura şi silvicultură. Oamenii de ştiinţă desfăşoară aici activităţi de cercetare, în care in-
struiesc şi angajează localnici în calitate de ghizi şi asistenţi (Fig 19.13). Kuna au încercat chiar
să controleze tipurile de dezvoltare economică în rezervaţie. Cu toate acestea se prefigurează
schimbări importante: mentalităţile de conservare tradiţionale dispar în faţa influenţelor ex-
terne, iar tinerii Kuna încep să se îndoiască de necesitatea unei protecţii severe a acestei rezer-
vaţii (Chapin, 2000).
De asemenea, indigenii Kuna au dificultăţi în a înfiinţa o organizaţie stabilă care să poată ad-
ministra rezervaţia biosferei şi colabora cu organizaţii externe şi oameni de ştiinţă, care să reali-
zeze cercetări. Mai mult, ridicarea nivelului mării şi declinul resurselor marine, forţează liderii
satelor să-şi revizuiască opţiunile pentru viitor (Guzman şi alţii, 2003).
Exemplul ilustrează că împuternicirea
populaţiilor tradiţionale nu constituie tot-
deauna o garanţie că biodiversitatea va fi
conservată. Îndeosebi când tradiţiile se mo-
difică sau dispar, creşte presiunea econo-
mică pentru exploatarea reusrelor şi pro-
gramele sunt administrate necorespunzător
(Oates 1999).
CONSERVAREA IN-SITU A SPECIILOR DE

CULTURĂ. Sănătatea pe termen lung a agri-
culturii moderne depinde de conservarea
variabilităţii genetice, menţinută în varie-
tăţile locale de culturi ale fermierilor tra-
diţionali. O sugestie inovatoare a fost ca o
organizaţie agricolă internaţională, cum ar
fi Grupul Consultativ asupra Cercetării
Internaţionale a Agriculturii să subvenţio-
neze satele ca şi custozii in situ (Fig 19.14)
(Altieri 2004; Brush 2004). Costurile de
subvenţionare a satelor pentru a păstra va-
FIG. 19.13 Rangerii din parcul Kuna patrulează graniţa riabilitatea genetică a culturilor majore,
Kuna Yala Indigenous Reserve, o rezervaţie a biosferei
din Panama (foto prin amabilitatea lui Mac Chapin).
cum ar fi grâul, porumbul şi cartofii,pot fi
o investiţie relativ modestă pentru bunăs-
tarea pe termen lung a agriculturii mondiale. În China, variabilitatea genetică a orezului este men-
ţinută printr-un program al guvernului ce implică intercalarea celui tradiţional cu varietăţile hi-
bride (Zhu şi alţii, 2003). Satele ce participă în astfel de programe au o oportunitate de a-şi men-
ţine cultura în faţa modificărilor rapide ale lumii.
O abordare diferită a legăturii dintre agricultura tradiţională şi conservarea genetică este fo-
losită în regiunile din sud-vestul Americii de Sud, cu concentrare asupra recoltelor tolerante la
secetă (www.nativeseeds.org). O organizaţie privată Native Seeds/SEARCH, colectează seminţele
culturilor tradiţionale pentru a le conserva pe termen lung. Organizaţia încurajează de asemenea
o reţea de 4 600 de fermieri şi alţi membrii să menţină culturile tradiţionale, asigurându-le se-
minţele necesare şi cumpărându-le producţia nevândută.
Statele au înfiinţat rezervaţii speciale pentru a proteja arii cu culturi înrudite cu cele sălbatice
sau străvechi (Miller şi Hodgkin, 2004). Rezervaţii speciale au fost create pentru a proteja rudele
sălbatice ale grâului, ovăzului şi orzului, în Israel, şi citricelor, în India.
REZERVAŢIILE DE EXTRACŢIE. În multe regiunii ale lumii, indigenii au exploatat produsele na-
turale din comunităţile biologice timp de decenii sau secole. Vânzarea şi schimbul acestor pro-
duse naturale reprezintă o componentă majoră a stilului lor de viaţă. Localnicii sunt foarte îngri-
joraţi întrucât îşi pot pierde drepturile de a colecta produsele naturale din regiunile rurale
înconjurătoare (Caseta 19.1). În ariile în care activităţile de colectare reprezintă o parte integrantă
a societăţii, înfiinţarea unui parc naţional care să o interzică va fi primită cu reticenţă de comu-
nităţile locale, întrucât acţiunea este similară cu aceea a pierderii dreptului de proprietate asupra
terenului sau cu conversia lor în alte folosinţe. Un tip de arie protejată cunoscută ca rezervaţie de
extracţie poate prezenta o soluţie durabilă la această problemă.
Totuşi, aceste programe trebuie evaluate pentru a determina dacă sunt capabile să menţină un
nivel durabil de recoltare, fără să deterioreze resursele de bază (Fig 19.14).
Guvernul brazilian încearcă să răspundă cererilor legitime ale localnicilor prin înfiinţarea de
rezervaţii de extracţie, în care locuitorii au dreptul să colecteze produse naturale, precum plante
medicinale, seminţe, latex, răşini şi nuci, prin metode care generează un impact redus asupra eco-
sistemului forestier (Wunder, 1999; Fagan şi alţii, 2005). Rezervaţiile de extracţie cuprind peste
3 milioane de hectare în Brazilia şi garantează menţinerea modului de viaţă al comunităţilor tra-
diţionale şi protejarea împotriva posibilităţii de a transforma terenul în ferme. În acelaşi timp, in-
teresul guvernului pentru populaţiile tradiţionale locale contribuie şi la protejarea diversităţii bio-
logice, pentru că ecosistemul rămâne practic intact. Rezervaţiile de extracţie par a fi cele mai
potrivite forme pentru conservarea pădurii amazoniene, unde locuiesc 68 000 de familii care ex-
ploatează latexul. Aceşti culegători au o densitate a locuirii de circa 1 familie/300-500 ha, din care
defrişează numai câteva hectare pentru cultivarea hranei şi creşterea câtorva vite.
Eforturile lui Chico Mendes şi cele ulterioare asasinării lui, în 1988, au atras atenţia lumii în-
tregi asupra situaţiei critice a culegătorilor de latex (vezi Caseta 21.2). Ca răspuns la îngrijora-
rea locală şi internaţională, guvernul brazilian a înfiinţat rezervaţii de extracţie în ariile de colectare
a cauciucului, în unele cazuri cu sprijin din partea organizaţiilor internaţionale de conservare.
Pentru mulţi oameni, crearea rezervaţiilor de extracţie avea sens, sistemul de colectare a latexu-
lui pentru cauciuc funcţiona deja de peste 100 de ani. Speranţa a fost ca înseşi culegătorii să aibă
un interes legitim împotriva distrugerii habitatelor, pentru că ar însemna şi distrugerea mediului
lor de viaţă.
540 Capitolul 19
AGRICULTORI TRADIŢIONALI Strategii de utilizare

Taxonomişti amatori multiplă
Cunoştiinţele fermierilor Tehnici de management a

reurselor tradiţionale
Cunoştinţe despre ciclurile
biologice naturale Sistem local de proiectare a
ETNOECOLOGI AGROECOLOGI
sistemului de culturi
Cunoştinţe despre
adaptările speciilor Utilizarea vegetaţiei de
cultură sau a vegetaţiei
Utilizări potenţiale ale fără interes agricol
speciilor
Selecţia, conservarea şi
Prezervarea culturii şi managementul varietăţilor
etnoştiinţelor locale
Conservarea agroecosistemelor
tradiţionale
Conservarea resurselor genetice

ale culturilor locale
Cantitate de hrană Dependenţă mică Supravieţuire în

Riscuri minime Adaptabilitate la
suficientă şi de inputuri din exterior condiţii economice
pentru fermieri mediul în
sustenabilă (pesticide, fertilizatori, schimbare incerte
mecanizare)
FIG. 19.14 Este util să privim activităţile agricole tradiţionale atât dintr-o perspectivă culturală cât şi cea agri-
colă.O sinteză a acestor puncte de vedere poate duce la abordări teoretice şi metodologice ce caută să con-
serve mediul, cultura şi variaţia genetică din agroecosistemele tradiţionale (după Altieri şi Anderson 1992;
Altieri 2004).
CASETA 19.1- METODE DE CONSERVARE AGREATE DE

COMUNITĂŢILE LOCALE DIN SUD-VESTUL INDIEI
Nu există nici un semn de întrebare În prezent, în multe cazuri, meca-

asupra faptului că activităţile umane nismele sociale ce preveneau supraex-
joacă un rol important în declinul mul- ploatarea unor resurse au dispărut, iar
tor specii şi habitate. Totuşi, activiştii multe produse forestiere secundare se
pentru conservare uită adesea că şi fiin- epuizează.
ţele umane sunt printre potenţialele vic- Pe măsură ce pădurea se restrânge şi
time ale crizei mondiale a diversităţii se degradează, este neclar dacă colecta-
biologice. Unele societăţi rurale au fost rea produselor forestiere secundare în
afectate deja de degradarea produselor anumite arii este durabilă şi dacă nu este
forestiere nelemnoase (frunze, fructe, necesară delimitarea unor surse alterna-
rădăcini etc.), culese în mod tradiţional tive de venit şi provizii pentru comuni-
pentru uz casnic sau pentru comerciali- tăţile rurale. Un important studiu desfă-
zare pe pieţele locale. Pentru aceşti oa- şurat în Sanctuarul Templului Biligiri
meni, produsele naturale reprezintă o Rangaswamz (BRT) în sud-vestul Indiei
componentă importantă a venitului lor, a început cu monitorizarea cantităţilor
iar unele pot fi esenţiale în pregătirea de produse forestiere secundare colec-
hranei, medicina tradiţională sau ritua- tate. Mai apoi cercetătorii au instruit lo-
luri. calnicii să monitorizeze sănătatea pă-

durii să proceseze şi să vândă produ- acceptă că eforturile de conservare nu

sele forestiere singuri. Locuitorii acestor pot avea succes dacă nu au prevederi
dealuri împădurite, Soliga, sunt urmaşii pentru oamenii ce depind de resursa
unui trib ce a supravieţuit în această arie ameninţată, deşi este neobişnuit ca oa-
izolată şi bogată în specii încă din anti- menii să fie principala ţintă a unui pro-
chitate (Bawa şi alţii,1998). Soliga au iect de conservare.
trăit secole în regiune ca şi cultivatori - Proiectul a început prin studii ex-
migratori, dar au fost forţaţi de Serviciul tensive ce au determinat că produsele
Silvic să devină agricultori sedentari în forestiere secundare reprezintă până la
anul 1974, atunci când s-a înfiinţat BRT 50% din venitul anual pe familie al co-
pe 540 km2. munităţii Soliga (Hegde şi alţii, 1996).
În prezent, 4 500 de Soligas cultivă De asemenea, s-a observat că exploata-
mici loturi de teren (1-2 ha) şi colectează rea produselor forestiere secundare nu
produse forestiere secundare pentru pro- este nici durabilă, nici eficientă şi nici nu
priul lor uz sau vânzare prin cooperative aduce beneficii importante pentru
sponsorizate de guvern. Un studiu al co- Soliga, deşi multe produse locale, cum
lectării produselor forestiere secundare ar fi plantele medicinale şi comestibile,
de către Soliga s-a desfăşurat din 1993, mierea, au o mare valoare potenţială pe
implicând cercetători din India şi Statele piaţă. Mai mult, pentru că accesul la
Unite ale Americii. Deşi scopul princi- aceste resurse este neîngrădit, colectarea
pal al studiului este conservarea resur- produselor forestiere secundare se face
selor biologice din pădurea BRT, un as- deseori într-o perioadă greşită a anului
pect ieşit din comun este acela că sau prin metode ce dăunează resurselor,
abordează problema mai degrabă dintr- împiedicând regenerarea. În cazul co-
o perspectivă socio-economică,decât din lectării mierii, de exemplu, ar fi ideal ca
una strict biologică (Shankar şi alţii, aceasta să se facă după maturizarea lar-
2005). Cei mai mulţi conservaţionişti velor pentru ca ele să nu sufere de pe
urma pierderii
mierii. Dacă mie-
rea este colectată
prea devreme, lar-
vele ar putea muri,
ceea ce va deter-
mina existenţa a şi
mai puţine albine
în stup, deci mai
puţină miere pro-
dusă; astfel resursa
intră pe o spirală
descrescătoare
care duce spre
epuizare.
Sătenii Soliga colectând produse forestiere nelemnoase din sanctua-
rul naturii (Fotografie prin amabilitatea lui Kamal Bawa). continuare

542 Capitolul 19
răspuns la aceste probleme,

cercetătorii au dezvoltat un
program ce are un concept
simplu: dacă Soliga ar pro-
cesa singuri resurse brute,
eliminând intermediarii, şi-
ar putea creşte veniturile prin
vânzarea directă a produselor
în localităţile apropiate. În
acest sens, deja se desfăşoară
câteva activităţi care gene-
rează locuri de muncă şi pro-
fituri pentru întreaga comu-
nitate. Prima implică
Produse Soliga într-un magazin local (foto prin amabilita- colectarea şi procesarea mie-
tea lui Kamal Bawa). rii din stupi sălbatici şi do-
mestici. Mierea este vândută
În mod similar, plantele medicinale
direct consumatorilor, folosind marca
au fost supraexploatate în apropierea sa-
proprie a grupului Soliga (Prakruti - ce
telor, iar oamenii trebuie acum să
înseamnă natură). Al doilea proiect pro-
meargă mai departe a le găsi. Arborii cu
duce conserve şi compoturi, folosind
fructe comestibile ori medicinale au mai
fructele din pădure. Al treilea produce şi
puţini puieţi sau arbori tineri care să
vinde plante medicinale, folosindu-le
constituie generaţia următoare.
atât pe cele colectate din pădure, cât şi
O altă problemă este că populaţia cele cultivate în grădini. Cercetătorii
Soliga vinde materialele brute prin co-
operativele con-
trolate de gu-
Oportunităţi economice îmbunătăţite
vern, deşi
profitul vine Forţă Produse
de muncă şi nelemnoase
după ce produ- produse de pădure
sele sunt proce- Vânzare Intreprinzători Tribul
Pădure
locali Soliga
sate şi vândute. Taxe Monitorizarea
Astfel Soliga nu şi impactului în
profit păduri
obţin profitul Managementul
maxim din pro- Refacerea speciilor sălbatic
biodiversităţii
dusele forestiere Controlul incend
şi nu îşi pot
Departament
creşte veniturile silvic
decât colectând
cantităţi mai
mari de mate- Un model simplul al proiectului Biligiri Rangaswamy Temple Sanctuary.
riale brute. Ca (După Bawa şi alţii, 1998.)
împreună cu populaţia Soliga au înfiin- Acum Soliga şi-au asumat respon-

ţat plantaţii pentru astfel de plante, în sabilitatea pentru gestiunea pe termen
speranţa că vor petrece mai mult timp lung a resurselor şi funcţionarea între-
colectând produse din pădure. prinderilor. Pe măsură ce beneficiile
În acelaşi timp, cercetătorii asigură economice ale acestora cresc, se speră
seminţe ale speciilor native pentru a ini- că tot mai mulţi localnici vor descoperi
ţia procesul. În final, Soliga şi cercetă- benefiucl conservării resurselor pădu-
torii şi-au unit forţele pentru a dezvolta rii. Cei preocupaţi de conservarea spe-
un plan de monitoring care să evalueze ciilor şi habitatelor nu pot să ceară mai
regulat starea pădurilor şi bunăstarea fi- mult.
naciară a întreprinderilor.
Experimentul brazilian are câteva limite majore (Wunder, 1999). În primul rând acestea ocupă
numai 4-7% din aria Amazonului şi nu se adresează fermelor şi exploatărilor forestiere care sunt
principalii factori ai despăduririi. În al doilea rând, rezervaţiile de extracţie asigură o ocupaţie
pentru un procent mic din milioanele de brazilieni ce caută un loc de muncă. În al treilea rând,
populaţiile de animale mari din rezervaţii sunt deseori substanţial reduse datorită vânătorii de sub-
zistenţă. În al patrulea rând, densitatea puieţilor de nuc brazilian este redusă datorită colectării in-
tensive a fructelor (Peres şi alţii, 2003). În al cincilea rând, declinul preţurilor plătite pentru latex
şi nucile colectate, sugerează că aceste rezervaţii poate nu sunt economic viabile.
Dacă nu-şi pot asigura existenţa colectând produsele pădurii, localnicii pot fi forţaţi din dis-
perare să taie pădurile pentru lemn şi agricultura de subzistenţă.
Aceste eforturi nu sunt limitate la America Latină. Multe state est şi sud africane aplică agre-
siv strategii de dezvoltare comunitară şi de colectare durabilă, în eforturile lor de a conserva po-
pulaţiile sălbatice, aşa cum este descris în capitolul 17 pentru Namibia. Guvernul din Zimbabwe
a dezvoltat o serie de programe inovative pentru a genera venituri din safari şi turism, folosite apoi
în programe de conservare, ce asigură beneficii clare localnicilor (Fischer şi alţii, 2005).
Multe din fondurile pentru crearea dezvoltarea şi administrarea acestor programe vin de la
agenţii străine, cum ar fi Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională a Statelor Unite ale Americii.
Nu este cunoscut cât ar rezista astfel de programe dacă subvenţiile substanţiale acordate de gu-
verne străine ar fi reduse sau retrase. Aceste programe depind şi de turism, o componentă ce este
nesigură având în vedere instabilitatea politică şi economică din interiorul ţărilor şi chiar inter-
naţională. Generaţiile următoare de conservaţionişti trebuie să evalueze aceste programe pentru
a determina dacă ele îşi ating scopurile declarate pe termen scurt şi lung atât în privinţa conser-
vării cât şi a dezvoltării economice.
INIŢIATIVE ALE COMUNITĂŢILOR. În multe cazuri, localnicii protejează deja comunităţile bio-
logice (pădurile, râurile, apele de coastă) din vecinătatea aşezărilor. Aceasta protecţie este des-
eori aplicată de bătrânii satului pe baza credinţelor religioase şi tradiţionale. Guvernele şi orga-
nizaţiile conservaţioniste pot întări aceste iniţiative locale de conservare, oferind drepturi legale
asupra terenurilor, acces la expertiza ştiinţifică şi asistenţă financiară pentru dezvoltarea infras-
tructurii necesare.
544 Capitolul 19
Un exemplu este Sanctuarul Babuinilor din estul statului Belize, creat printr-o înţelegere co-
lectivă a unui grup de sate pentru a menţine habitatul forestier necesar populaţiei locale de ba-
buini (vezi Fig 15.7) (Horwich şi Lyon, 1998; Alexander, 2000). Ecoturiştii ce vizitează sanctuarul
plătesc o taxă organizaţiei satelor şi taxe suplimentare dacă petrec noaptea şi mănâncă cu o fa-
milie de localnici. Conservaţioniştii au asigurat perfecţionarea ghizilor locali, informaţii asupra
faunei locale, fonduri pentru un muzeu de istorie a naturii, instruire în afaceri pentru liderii sa-
telor.
În insulele pacifice Samoa, mare parte din spaţiul pădurii tropicale este proprietatea comu-
nităţii fiind deţinut de comunităţi sau indigeni (Cox, 1997). Sătenii sunt sub o presiune crescută
de a vinde buşteni din pădure pentru a plăti taxele de scolarizare şi alte necesităţi. În ciuda situaţiei,
localnicii au o puternică dorinţă de a conserva terenul datorită importanţei lui religioase şi cul-
turale cât şi datorită valorii lui pentru plantelelor medicinale şi alte produse. O varietate de so-
luţii sunt dezvoltate pentru a evita aceste conflicte. În Samoa Americană de Est, în 1988, guver-
nul Statelor Unite ale Americii a închiriat de la săteni terenuri în zona de coastă pentru a înfiinţa
un nou parc naţional. În acest caz, sătenii şi-au păstrat proprietatea asupra terenurilor şi dreptu-
rile lor tradiţionale de vânătoare şi colectare (Fig 19.15)
Bătrânilor satului li s-au asigurat locuri în consiliul consultativ al parcului pentru a avea un
punct de vedere în probleme de guvernare şi management. În Samoa de Vest, organizaţiile con-
servaţioniste şi donatori diverşi au fost de acord să construiască şcoli, clinici medicale şi alte uti-
lităţi publice de care sătenii aveau nevoie în schimbul stopării comerţului cu buşteni. Prin urmare,
fiecare dolar donat a generat o valoare dublă, protejând pădurea şi asigurând ajutor umanitar sa-
telor.
PLĂŢILE PENTRU SERVICIILE DE MEDIU. O nouă strategie dezvoltată implică plăţi directe către
proprietarii individuali şi comunităţile locale ce protejează ecosistemele critice (Ellison, 2003;
du Toit şi alţii, 2004). Această abordare oferă avantajul simplităţii în comparaţie cu alte programe
ce leagă conservarea de dezvoltarea economică. Acest tip de programe sunt numite şi Plăţi pen-
tru Servicii de Mediu (PES). Guvernele şi organizaţiile neguvernamentale conservaţioniste dez-
voltă pieţe în care proprietarii pot participa numai dacă dezvoltă programe de protecţia şi res-
taurarea ecosistemelor (WRI, 2005).
Un astfel de exemplu este Valea Cauca din Columbia. Proprietarii din zona înaltă tăiau pă-
durile şi suprapăşunau zonele în pantă, favorizând apariţia inundaţiilor şi eroziuni în zona joasă.
Proprietarii din aval au investit în înfiinţarea unor plantaţii de trestie de zahăr, dar au recunoscut
că au nevoie să protejeze resursele de apă. Ei s-au organizat în Asociaţia Utilizatorilor Apei, care
a adoptat o serie de iniţiative adresate proprietarilor din amonte, incluzând: un program social de
asigurare a educaţiei şi instruirii, un program de producţie, implicând reîmpăduriri şi agricultură
intensivă şi un program de infrastructură pentru a îmbunătăţii calitatea apei şi a reduce eroziu-
nea. Din 1995 şi până 2000, Asociaţia Utilizatorilor Apei a strâns 1,5 milioane dolari pe care i-
a cheltuit în ariile din amonte.
Oamenii din mediul rural pot fi de asemenea atraşi în noile pieţe internaţionale dezvoltate pen-
tru serviciile de mediu. În proiectul Scolel Te, din Chiapas, Mexic, fermierii au fost de acord să
menţină pădurile existente şi să le refacă pe cele degradate. Fermierii participanţi la program au
fost plătiţi de companii industriale mari ce căutau credite carbon pentru a compensa emisiile de

FIG. 19.15 În Samoa, U.S. Park Service închiriează suprafeţe terestre şi acvatice pentru a
înfiinţa un parc naţional, în timp ce familiile locale îşi păstrează dreptul de a colecta produse
tradiţionale (Fotografie Debra Behs/Alamy)
CO2. Fermierii au obţinut venituri suplimentare cultivând arbori de cafea în sistem umbrit. Până
acum, 700 de fermieri au fost de acord să participe la program.
Evaluarea iniţiativelor de conservare în societăţile tradiţionale

Un element cheie în succesul multora din proiectele discutate în secţiunile precedente este
oportunitatea conservaţioniştilor de a lucra cu comunităţi locale stabile şi flexibile, cu liderii efi-
cienţi şi agenţii guvernamentale competente (Barrett şi alţii, 2001; Salafsky şi alţii, 2001b).
Anumite proiecte par a fi reuşit să combine conservarea biodiversităţii cu dezvoltarea durabilă
şi reducerea sărăciei. Iniţiativa Ecuator a Naţiunilor Unite, cosponsorizată de multe organizaţii
conservaţioniste importante, oameni de afaceri şi guverne, ajută la finanţarea şi popularizarea unor
astfel de proiecte. În 2006, Iniţiativa a selectat şase din cele mai eficiente proiecte din lume, care
au primit premiul Ecuator (Timmer şi Juna, 2005).
Totuşi, în multe alte cazuri, o comunitate locală poate fi afectată de conflicte interne sau poate
avea conducători slabi, făcând-o incapabilă să administreze cu succes un program de conservare.
De asemenea, iniţiativele de conservare ce implică imigranţi recenţi sau săraci sunt dificil de de-
rulat. În plus, agenţiile guvernamentale participante la proiecte pot fi ineficiente sau chiar corupte
(Ravenal şi alţii, 2004). În astfel de cazuri, conservaţionişti, oficialii guvernamentali şi popula-
ţia pot întâmpina dificultăţi în stabilirea de obiective comune în timpul proiectului, putându-se
ajunge la conflicte, care blochează comunicarea (Castillio şi alţii, 2005).
Aceşti factori tind să împiedice funcţionarea programelor de conservare. Un factor negativ
546 Capitolul 19
suplimentar este presiunea crescândă a populaţiei ce este generată nu numai de natalitatea ridi-
cată, dar şi de faptul că programele de succes tind să atragă imigranţi (Strusaker şi alţii, 2005).
Creşterea populaţiei duce la o degradare ulterioară a mediului şi la prăbuşirea structurilor sociale.
De exemplu, noile arii protejate pentru conservarea urşilor panda din China au atras vizitatori prin
ecoturism, fapt ce a generat creşterea cererii de lemn pentru construirea şi încălzirea noilor ca-
bane turistice. Prin urmare, deşi a lucra cu populaţia locală este un obiectiv important, uneori acest
lucru este pur şi simplu imposibil. Uneori singura modalitate de a conserva diversitatea biologică
este excluderea oamenilor din ariile protejate şi păzirea limitelor lor, deşi acest lucru este dificil
de promovat la nivel politic în multe ţări (Terborgh, 2000; Peterson, 2003).
În multe cazuri, proiecte ce iniţial păreau promiţătoare, s-au încheiat odată cu finanţarea şi
managementul extern, întrucât sistemul de venituri al proiectului nu s-a dezvoltat niciodată
(Wells şi McShane, 2004). Chiar şi pentru proiecte ce par de succes, de multe ori nu există o mo-
nitorizare a parametrilor ecologici şi sociali pentru a determina dacă obiectivele sunt atinse
(Newmark şi Hough, 2000). Astfel, este esenţial pentru orice program de conservare să includă
mecanisme de evaluare a progresului şi a efectelor măsurilor implementate. Proiectele pot fi obs-
trucţionate şi de factori externi, precum instabilitatea politică şi crize economice.
Sloganul gândeşte global, acţionează local este aplicabil şi în domeniul conservării. În
exemplele precedente, un element e mereu adevărat: chiar dacă sprijină activităţile de conservare,
sau li se opun, oamenii obişnuiţi fără convingeri puternice răspund mai bine la problemele ce le
afectează viaţa de zi cu zi. Dacă oamenii află că accesul la o specie sau un habitat le poate fi in-
terzis prin dezvoltarea terenului de către un agent economic sau pentru a conserva specia se pot
simţi constrânşi să acţioneze. Această reacţie poate fi o sabie cu 2 tăişuri; când daunele asupra
mediului sunt privite de locuitori ca o ameninţare la bunăstarea lor poate fi folosită în avantajul
conservării. Cu toate acestea activităţile de conservare sunt iniţial percepute ca ameninţare la
modul lor de viaţă sau ca modalitate de obstrucţionare a comunităţii în a beneficia de avantajele
dezvoltării economice.
Provocarea pentru conservaţionişti este de a stimula localnicii să sprijine obiectivele pe ter-
men lung ale conservării, respectând obiecţiile celora care se opun. În multe cazuri, îmbunătăţi-
rea condiţiilor de viaţă ale oamenilor şi ajutarea lor în a obţine drepturile de exploatare a terenurilor
sunt esenţiale pentru conservarea diversităţii biologice în ţările în curs de dezvoltare.
Berkes, F., J. Colding şi C. Folke. 2000. Rediscovery of traditional ecological knowledge as adaptive mana-
gement. Ecological Applications 10: 1251–1262.
Castillo, A., A. Torres, A. Velázquez şi G. Bocco. 2005. The use of ecological science by rural producers: a
case study in Mexico. Ecological Applications 15: 745–756.
Cox, P. A. 1997. Nafanua: Saving the Samoan Rain Forest. W. H. Freeman and Company, New York.
du Toit, J. T., B. H. Walker şi B. M. Campbell. 2004. Conserving tropical nature: current challenges for ecol-
ogists. Trends in Ecology and Evolution. 19: 12–17.
Ehrenfeld, D. W. 2005. Sustainability: Living with the imperfections. Conservation Biology 19: 33–35.
Hagen, A. N. şi K. E. Hodges. 2006. Resolving critical habitat designation failures: reconciling law, policy, and
biology. Conservation Biology 20: 399–407.
McShane, T. O. şi M. P. Wells. 2004. Getting Biodiversity Projects To Work: Towards More Effective Con-
servation and Development. Columbia University Press, New York.

Merenlender, A. M., L. Huntsinger, G. Guthey şi S. K. Fairfax. 2004. Land trusts and conservation easement:
Who is conserving what for whom? Conservation Biology 18: 66–75.
Nepstad, D., S. Schwartzman, B. Bamberger, M. Santilli, D. Ray, P. Schlesinger şi alţii 2006. Inhibition of
Amazon deforestation and fire by parks and indigenous lands. Conservation Biology 20: 65–73.
Oates, J. F. 1999. Myth and Reality in the Rainforest: How Conservation Strategies Are Failing in West Africa.
University of California Press, Berkeley.
Redford, K. H. şi S. E. Sanderson. 2000. Extracting humans from nature. Conservation Biology 14: 1362–
1364.
Schwartzman S. şi B. Zimmerman. 2005. Conservation alliances with indigenous peoples of the Amazon.
Scott, J. M., D. D. Goble, J. A. Wiens, D. S. Wilcove, M. Bean şi T. Male. 2005. Recovery of imperiled species
under the Endangered Species Act: the need for a new approach. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 383–
389. S
Stankey, G. H. şi B. Shindler. 2006. Formation of social acceptability judgments and their implications for
management of rare and little-known species. Conservation Biology 20: 28–37.
Stem, C., R. Margoluis, N. Salafsky şi M. Brown. 2005. Monitoring and evaluation in conservation: a review
of trends and approaches. Conservation Biology 19: 295–309.
Stone, R. D. şi C. D’Andrea. 2002. Tropical Forests and the Human Spirit. University of California Press,
Berkeley, CA.
Struhsaker, T. T., P. J. Struhsaker şi K. S. Siex. 2005. Conserving Africa’s rain forests: problems in protected
areas and possible solutions. Biological Conservation 123: 45–54.
Taylor, M. F. J., K. F. Suckling şi J. J. Rachlinski. 2005. The effectiveness of the Endangered Species Act: A
quantitative analysis. BioScience 55: 360–366.
Timmer. V. şi C. Juma. 2005. Biodiversity conservation and poverty reduction come together in the tropics:
Lessons learned from the Equator Initiative. Environment 47: 25–44.
Troëng, S şi E. Rankin. 2005. Long-term conservation efforts contribute to positive green turtle Chelonia
mydas nesting trend at Tortuguero, Costa Rica. Biological Conservation 121: 111–116.

CAPITOLUL 20
DIMENSIUNEA INTERNAŢIONALĂ A
CONSERVĂRII ŞI DEZVOLTĂRII DURABILE


Dimensiunea internaţională a conservării şi dezvoltării durabile 551
are parte a diversităţii biologice este concentrată în ţările în curs de dezvoltare, multe
M dintre ele fiind relativ sărace, caracterizate prin instabilitate politică şi creşteri ra-
pide ale populaţiei ce implică dezvoltare şi distrugerea habitatelor. În ciuda aces-
tor probleme, ţările în curs de dezvoltare nu se împotrivesc conservării diversităţii biologice; multe
au înfiinţat arii protejate şi au ratificat Convenţia asupra Diversităţii Biologice (explicată pe larg
în acest capitol). În final este responsabilitatea fiecărei ţări de a-şi proteja mediul natural, ca sursă
de produse, servicii ale ecosistemelor, recreere şi cultură - din moment ce multe specii şi comu-
nităţi biologice sunt o sursă de mândrie naţională şi apar proeminent în povestiri, cântece şi artă.
Totuşi, având în vedere că multe dintre beneficiile conservării sporesc la nivel global, până când
economia lor se va întări, ţările în curs de dezvoltare necesită asistenţă externă ca să asigure apli-
carea măsurilor de conservare a habitatelor, cercetare şi management. Este obişnuit ca ţările dez-
voltate (Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia, Australia şi multe state europene) să ofere
astfel de asistenţă, având în vedere că ţările industrializate depind de diversitatea biologică a spa-
ţiilor tropicale, ce le oferă material genetic şi produse naturale pentru agricultură, medicină şi in-
dustrie. De asemenea trebuie subliniat că multe dintre beneficiile diversităţii biologice au reve-
nit ţărilor în curs de dezvoltare. În acest capitol se va analiza modul în care statele pot coopera
în conservarea diversităţii biologice.
Conservarea diversităţii biologice este un subiect ce se adresează mai multor nivele ale gu-
vernării. Deşi mecanismele de control ce există la ora actuală în lume sunt dezvoltate la nivel na-
ţional, acordurile internaţionale sunt din ce în ce mai des folosite pentru a proteja specii şi habi-
tate. Cooperarea internaţională este o cerinţă obligatorie din mai multe motive :
1. Speciile migrează peste graniţe. Eforturile de conservare trebuie să protejeze speciile

în orice punct al arealului lor; eforturile dintr-o ţară vor fi ineficiente dacă habitatele critice
sunt distruse în altă ţară în care specia migrează. De exemplu, eforturile de protejare a spe-
ciilor de păsări migratoare din Europa de Nord nu vor avea finalitate dacă habitatul lor de
iarnă din Africa este distrus. Eforturile de a proteja balenele din apele de coastă ale Statelor
Unite ale Americii nu vor fi eficiente dacă această specie este ucisă sau rănită în apele inter-
naţionale. Speciile sunt în mod particular vulnerabile când migrează, pentru că sunt mai vi-
zibile, obosite sau au nevoie stringentă de hrană şi apă.
2. Comerţul internaţional cu produse biologice este ceva comun. O cerere mare pentru
un produs dintr-o ţară poate duce la supraexploatarea speciei în altă ţară pentru a satisface
această cerere. Când oamenii sunt dispuşi să plătească preţuri mari pentru plante şi animale
sălbatice sau pentru produse esoterice, cum ar fi oase de tigru şi corn de rinocer, braconieri
ori oameni săraci, aflaţi în căutarea unor surse de venit, vor captura sau ucide până la ulti-
mul animal pentru a acoperi cererea. Pentru a preveni supraexploatarea, oamenii implicaţi în
colectarea şi comerţul produselor biologice trebuie să fie educaţi asupra consecinţelor su-
pracolectării şi supraexploatării speciilor sălbatice. Acolo unde sursa problemelor este lipsa
alternativelor economice, trebuie dezvoltate strategii de asigurare a unor venituri alternative,
concomitent cu un control strict al resursei pentru a descuraja utilizarea ei continuă. Acolo
unde este o problemă de lăcomie a oamenilor ce încearcă să obţină profit încălcând legea,
eforturile de aplicare şi controalele vamale trebuie întărite (World Bank, 2005).
3. Beneficiile diversităţii biologice sunt de importanţă internaţională. Coeziunea state-

lor este ajutată de speciile şi varietăţile ce pot fi folosite în agricultură, medicina şi industrie,
de ecosistemele ce ajută la ameliorarea climatului, de parcurile naţionale şi alte arii protejate
de importanţă ştiintifică şi turistică. Diversitatea biologică are de asemenea o valoare intrin-
552 Capitolul 20
secă, valoare existenţială şi valoare opţională. Ţările ce folosesc şi se bazează pe valoarea di-
versităţii biologice le ajută deja pe cele mai puţin dezvoltate pentru a o conserva. Totuşi, fi-
nanţarea nu este suficientă şi trebuie mărită (Balmford şi Whitten, 2003 ).
4. Multe probleme de poluare a mediului ce ameninţă ecosistemele necesită cooperare in-

ternaţională. Astfel de ameninţări includ poluarea atmosferei şi ploile acide, poluarea lacu-
rilor, râurilor şi oceanelor, emisiile de gaze cu efect de seră şi schimbările climatice globale,
diminuarea stratului de ozon (Totten şi alţii, 2003). În plus, consecinţele economice ale aces-
tor fenomene nu sunt distribuite echitabil ţărilor, funcţie de contribuţia lor. De exemplu, ba-
zinul Dunării ce cuprinde Germania, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia,
Muntenegru, Bulgaria, România, Republica Moldova şi Ucraina, transferă poluarea indus-
trială şi agricolă a unei vaste regiuni spre Marea Neagră - o suprafaţă acvatică internaţională,
mărginită de încă 4 ţări. Numai cooperarea statelor poate rezolva asemenea probleme.
Convenţii şi tratate internaţionale pentru protecţia speciilor

Pentru a răspunde conservării diversităţii biologice, statele lumii au semnat acorduri inter-
naţionale. Acordurile internaţionale au oferit un cadru pentru cooperarea în domeniul protecţiei
şi conservării speciilor, habitatelor, ecosistemelor şi variabilităţii genetice. Tratatele sunt nego-
ciate în conferinţe internaţionale şi intră în aplicare când sunt ratificate de un anumit număr de
ţări (Fig. 20.1). Unul din cele mai importante tratate la nivel internaţional este Convenţia asu-
pra Comerţului Internaţional cu Specii Ameninţate (CITES), adoptată în 1973 în parteneriat
cu Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) (Saterson, 2001). Tratatul este în prezent
ratificat de 169 de state al căror comerţ internaţional trebuie controlat sau monitorizat. Statele
membre sunt de acord să restricţioneze comerţul şi exploatarea distructivă a acestor specii.
Anexa I include 827 de animale şi plante pentru care comerţul este interzis. Anexa II include circa
4 400 de animale şi 20 000 de plante al căror comerţ internaţional este controlat şi monitorizat.
Pentru plante, Anexele I şi II acoperă specii horticole cum ar fi orhideele, cactuşii, plantele car-
nivore şi ferigile; seminţele de specii lemnoase colectate din sălbăticie sunt luate în considerare
din ce în ce mai mult pentru reglementare. Pentru animale, grupările reglementate includ papa-
galii, felinele mari, balenele, ţestoasele marine, păsările de pradă, rinocerii, urşii şi primatele.
Speciile capturate ca animale de companie, pentru grădini zoologice şi acvarii, sunt de asemenea
atent monitorizate.
Tratatele internaţionale cum ar fi CITES, sunt implementate când un stat semnatar promulgă
o legea pentru ratificare. România este parte a acestei convenţii (Caseta 20.1). Statele pot stabili
Liste Roşii cu speciile ameninţate, reprezentând versiuni naţionale ale Listelor Roşii Internaţionale
ale IUCN. Legile pot proteja speciile din ambele liste. Odată ce legile intră în vigoare într-un stat,
poliţia, inspectorii vamali, rangerii şi alţi agenţi guvernamentali pot aresta şi trimite în instanţă
persoanele ce deţin sau comercializează specii protejate şi pot confisca produsele ori indivizii de-
ţinuţi ilegal (Fig. 20.2). Într-un caz din Florida, o persoană a fost condamnată la 13 luni de de-
tenţie pentru încercarea de a introduce un urangutan în Statele Unite ale Americii. Secretariatul
CITES emite periodic buletine menite să facă publice activităţile ilegale. În ultimii ani Secretariatul
CITES a recomandat statelor membre oprirea comerţului cu Vietnam datorită împotrivirii aces-
tuia de a restricţiona exporturile ilegale de pe teritoriul său.
Statelor membre li se cere să-şi stabilească propriile autorităţi ştiinţifice şi de management

200
CITES
World Heritage
CBD
150 UNFCC
Număr de state aderente
Ramsar
Anul intrării în
100 vigoare a convenţiei
50
0
1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2002
An
FIG. 20.1 Acordurile multinaţionale de mediu (MEA) sunt negociate şi apoi ratificate de către guvernele sta-
telor, care devin părţi sau participanţi la prevederile acordurilor şi tratatelor. Tratatul se aplică (ţările încep
să îi respecte prevederile) când un anumit număr de state îl semnează. Curbele indică numărul statelor ce
au ratificat diferite tratate ce asigură protecţia biodiversităţii: cele ce protejează habitatele (Convenţia de la
Ramsar privind Protecţia Zonelor Umede de Importanţă Internaţională; Convenţia Patrimoniului Cultural şi
Natural Mondial); speciile (Convenţia asupra Comerţului Internaţional cu Specii Ameninţate - CITES;
Convenţia asupra Diversităţii Biologice - CBD) sau mediul (Reţeaua Naţiunilor Unite privind Schimbările
Climatice - UNFCC) (WRI, 2003).
FIG. 20.2 Un oficial vamal întocmeşte o listă cu produsele ilegale confiscate la frontieră (foto
John & Karen Hollingsworth /U.S. Fish and Wildlife Service.)

554 Capitolul 20
CASETA 20.1 - COMERŢUL CU SPECII AMENINŢATE ÎN

ROMÂNIA
România este una dintre ţările care tităţi foarte mari de produse naturale.
a devenit după 1990 o importantă furni- Astfel, între 1990-2006, România a
zoare de produse din ecosistemele natu- exportat un număr de 221 trofee şi 51 de
rale (plante medicinale, trofeee de vâ- lupi vii, 2 060 trofee şi 42 de urşi vii
nătoare, caviar) pentru ţările dezvoltate, (către Spania, Austria, Germania), 33
însă şi un important importator de plante de trofee de râs, 26,3 tone de caviar
decorative, animale de companie şi pro- (către SUA, Japonia, Germania, Belgia,
duse de lux (piei de animale, fildeş, Mexic şi Marea Britanie), 5 696 kg de li-
etc.). Astfel, dacă în perioada 1981- pitori, 10 149 kg de ruscuţă de primă-
1997, numărul anual de exporturi de vară (Adonis vernalis), 64 830 kg de ar-
produse din mediul natural supus nică şi 17 782 kg de mierea ursului
Convenţiei CITES nu a depăşit 20, după (către Germania, Franţa). La urs situaţia
1998 asistăm la o adevărată explozie este îngrijorătoare, după anul 2000,
(maximul fiind atins 2002, când s-au fiind exportate peste 150 de trofee de
înregistrat 128 de operaţiuni de export). urs/anual, în majoritatea cazurilor fiind
Această creştere a venit pe fondul in- vorba despre activităţi de vânătoare des-
tensificării activităţilor de vânătoare cu făşurate de către turişti străini în
turişti străini (în special la urs şi lup), a România.
cererii de produse din sturioni (în special
De asemenea, la sturioni, din anul
caviar) şi de plante medicinale (arnică,
2007, România nu a mai primit cotă de
mierea ursului, ruscuţa de primăvară,
export, în perioada 1998-2006 cantită-
etc.). Numărul tranzacţiilor nu arată însă
ţile exportate de caviar, carne şi icre
dimensiunea activităţilor de exploatare,
vii, fiind impresionante, fapt ce a con-
în multe operaţiuni vehiculându-se can-
dus la declinul semnificativ al acestor
350
300
Import Export
Numar operatiuni
250
200
150
100
50
An
Numărul de operaţiuni de import-export desfăşurate de România în cadrul Convenţiei

CITES între 1976-2006 (CITES, 2008)

6
tone icre de sturion
0
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
Anul
Cantitatea de icre de sturioni, exportate de Romania intre 1998-2006, după statisticile

Conventiei CITES (CITES, 2008)
250
200
Nr. trofee exportate
150
100
50
0
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
An
Numărul de trofee de urs, exportate de România între 1990-2006, conform Conventiei

CITES (CITES, 2008)
populaţii în apele Dunării. tăţii de suport a acestor specii. Declinul

Tranzacţiile care se desfăşoară legal populaţiilor de sturioni datorită supra-
conform Convenţiei CITES ilustrează exploatării susţine această afirmaţie şi
doar componenta externă şi legală a ac- arată faptul că demersurile foarte costi-
tivităţilor de exploatare a produselor din sitoare de refacere a populaţiilor, tre-
mediul natural. Supraexploatarea lor buie suportate nu de către statele care au
este evidentă, mai ales în contextul în utilizat resursele, ci de ţara care le-a fur-
care nu există o evaluare reală a capaci- nizat.

556 Capitolul 20
pentru a implementa reglementările CITES. Asistenţă tehnică este acordată de organizaţii non-
guvernamentale ca Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN), Grupul
Specialiştilor în Comerţul cu Specii Sălbatice, reţeaua TRAFFIC, condusă de WWF, IUCN şi de
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu - Centrul Mondial de Monitorizare a Conservării
(WCMC). CITES încurajează cooperarea dintre state, pe lângă susţinerea eforturilor de conser-
vare ale agenţiilor de dezvoltare. Tratatul a fost un instrument în restricţionarea comerţului cu anu-
mite specii. Cel mai notabil succes al său a fost interdicţia mondială a comerţului cu fildeş, când
braconajul producea scăderi severe la nivelul populaţiilor de elefanţi africani (Caseta 20.2;
Ginsberg 2002). Recent, statelor din sudul Africii, cu populaţii scăzute de elefanţi li s-a permis
să reînceapă vânzările limitate de fildeş.
CASETA 20.2- RĂZBOIUL ELEFANŢILOR: S-A TERMINAT

ARMISTIŢIUL?
Conservaţioniştii trebuie uneori să ia mondială. Populaţiile de elefanţi din

măsuri radicale pentru a salva de la dis- Africa de Est au fost decimate: Kenya a
pariţie o specie supraexploatată. Pentru pierdut 85% din numărul elefanţilor,
cei preocupaţi de soarta elefantului afri- Uganda 90% - aproape 150 000 de ani-
can (Loxodonta africana), în anii 1970 male, în mai puţin de un deceniu. În
şi 1980, măsurile luate pentru a proteja schimb, turmele mari şi bine protejate
specia însemnau uneori război (Poole, din Zimbabwe, Botswana, Africa de
1996). Rangerii ariilor protejate, ce vro- Sud, Malawi şi Namibia şi-au menţinut
iau să prevină dispariţia speciei, trebuiau numărul.
să protejeze animalele cu arma în mână. Statele est-africane au cerut statelor
Esenţa acestui conflict era cererea de membre CITES să oprească importurile
fildeş, care s-a amplificat rapid în anii de fildeş. Comerţul cu fildeş a fost re-
`70-`80, ca urmare a creşterii puterii de glementat oficial prin tratatul CITES şi
cumpărare a consumatorilor din Asia de sistemul de măsuri al acestuia, fiecărei
Est. Peste 800 de tone de fildeş erau ne- ţări alocându-i-se o cotă de export ma-
cesare anual pentru a satisface cererea ximă. În realitate, statele care îşi atin-
pieţei. Cea mai mare parte a actelor de geau cota de export oficial, treceau fil-
braconaj nu erau realizate de vânătorii deşul în ţările vecine, de unde acesta
săraci, ci de bande organizate, cu arme era exportat cu permise speciale. S-a es-
automate. timat că peste 80% din fildeşul exportat
În câteva cazuri, braconierii erau din Africa, în anii `80, provenea de la
chiar paznicii care trebuiau să protejeze elefanţii ucişi de braconieri. Când in-
animalele. În aceste circumstanţe, nu terdicţia a fost instituită în 1989, preţul
este surprinzător că populaţia totală de fildeşului a scăzut dramatic, ca şi bra-
elefanţi de pe continentul african a scă- conajul.
zut de la 1,3 milioane în anii `70 la sub Daunele produse turmelor de ele-
600.000 în anii `80. Braconajul repre- fanţi din estul Africii, în trei decenii de
zenta 80% din mortalitatea elefanţilor în vânătoare necontrolată, sunt mult mai
ecosistemul Tsavo Kenyan în anii `80, mari decât o problemă de simplă numă-
iar preţul fildeşului creştea pe piaţa rătoare. În primul rând, elefanţii sunt

creează mai puţine

habitate deschise,
în consecinţă şi ce-
lelalte specii suferă.
Eforturile de
salvare a elefanţilor
au beneficiat de un
suport pozitiv sem-
nificativ: interzice-
rea comerţului cu
fildeş şi înfiinţarea
patrulelor antibra-
conaj. Acestea se
Aşezările umane, fermele şi braconajul forţează animale migratoare pare că au dat ran-
mari, cum ar fi acest elefant, să ramână în perimetrul Parcului Naţional dament: preţul fil-
Nairobi din Kenya. Ca rezultat, suprapăşunatul schimbă peisajul de sa- deşului a scăzut, iar
vană cu unul deşertic (foto Richard Primack).
turmele de elefanţi
din multe părţi ale
animale sociabile, au comportament Africii au început
complex ce este transmis tinerilor ele- să crească. Totuşi, elefantul nu este în
fanţi de către cei bătrâni (Poole, 1996). deplină siguranţă, mare parte a creşteri-
Pentru că braconierii omorau elefanţii lor numărului lor având loc în parcurile
cu colţii cei mai mari - cu alte cuvinte naţionale, unde densitatea elefanţilor
cei mai bătrâni, cu vârste între 25-60 de transformă savana împădurită într-un
ani - transmiterea cunoştinţelor legate de peisaj deşertic, fără copaci sau tufişuri.
sursele de hrană şi apă, de la animalele Ţărilor din sudul Africii, ce aveau turme
mature la generaţiile următoare, a fost de elefanţi stabile sau chiar în creştere,
întreruptă. În al doilea rând, elefanţii au li s-a permis să vândă fildeşul depozitat
un rol important în dezvoltarea unor mi- de la elefanţii din savană, pentru a asi-
crohabitate de care depind alte animale. gura suport financiar programelor de
Elefanţii curăţă frunzele, doboară copa- management al elefanţilor (Bulte şi alţii,
cii şi calcă în picioare tufişurile pe mă- 2000, 2004 ; Fox, 2004). În alte părţi ale
sură ce se hrănesc, deschizând habitatul Africii, conservaţioniştii şi gărzile de
pentru alte tipuri de vegetaţie. Modul mediu sunt îngrijoraţi în privinţa im-
de hrană al elefanţilor generează faze de pactului ridicării parţiale a acestei inter-
succesiune, deschizând ariile cu păduri dicţii. Vor funcţiona măsurile de preve-
şi tufişuri pentru animale ce pasc, pre- nire a braconajului sau va fi reînceput
cum gazelele, zebrele şi alte animale măcelul ce a decimat populaţiile de ele-
sălbatice, iar în Africa de Vest şi fanţi din Africa de Est - de data aceasta
Centrală, favorizează creşterea vegeta- omorând familiile de elefanţi rămase?
ţiei necesară gorilelor şi altor animale de Numai timpul poate da un răspuns la
pădure. Cu mai puţini elefanţi disponi- această întrebare, însă ochii oamenilor
bili pentru a efectua aceste servicii se îngrijoraţi de soarta acestor animale ma-
iestuoase vor veghea atent.

558 Capitolul 20
Din nefericire, comerţul cu specii sălbatice rămâne o problemă majoră, chiar strângerea de
date fiind o provocare (Blundel şi Mascia, 2005). O dificultate în implementarea CITES este că
transporturile de plante şi animale sau părţi ale acestora sunt deseori etichetate greşit, fie din cauza
ignoranţei, fie a unei încercări deliberate de a evita restricţiile tratatului. De asemenea, uneori ţă-
rile nu reuşesc să aplice prevederile Convenţiei ca urmare a lipsei personalului instruit sau exis-
tenţei corupţiei. În cele din urmă, multe restricţii sunt dificil de aplicat date fiind graniţele izo-
late; de exemplu, cele dintre Laos şi Vietnam (Nooren şi Claridge, 2001). Rezultatul este
proliferarea comerţului ilegal ce continuă să reprezinte o ameninţare serioasă la adresa diversi-
tăţii biologice, mai ales în Asia.
Un alt tratat cheie, este Convenţia privind Conservarea Speciilor Migratoare de Animale
Sălbatice, cunoscută şi drept Convenţia de la Bonn, semnată în 1979. Această convenţie este com-
plementară CITES, încurajând eforturile internaţionale de conservare a speciilor ce migrează peste
graniţe şi subliniind abordările regionale ale cercetării, managementului şi reglementărilor de con-
servare. Convenţia include acum protejarea liliecilor şi a habitatelor lor, a cetaceelor din Marea
Baltică şi Marea Nordului. Totuşi, numai 36 de state au semnat aceasta convenţie, printre care şi
România, iar bugetul ei este limitat.
Între convenţiile internaţionale ce protejează speciile se numără:
- Convenţia privind conservarea resurselor marine vii ale Antarcticii;
- Convenţia internaţională privind balenele, pe baza căreia s-a înfiinţat Comisia Internaţio-
nală a Balenelor;
- Convenţia internaţională pentru protecţia păsărilor;
- Convenţia Benelux (Belgia/Olanda/Luxemburg) privind protecţia vânatului şi păsărilor;
- Convenţia asupra conservării şi managementului bancurilor de peşti migratori în Oceanul

Pacific de Vest şi Central;
- Tratate adiţionale ce protejează grupuri specifice de animale, cum ar fi: specii de creveţi
Pandalus, homari, crabi, focile cu blană antarctice, somonul şi vicuña.
Un număr de tratate internaţionale cu arii mai largi de interes oferă de asemenea protecţie di-
rectă speciilor ameninţate. Convenţia asupra Diversităţii Biologice include acum şi recomandări
privind protecţia speciilor de pe listele roşii IUCN (www.redlist.org).
Un punct slab al acestor tratate internaţionale este că ele operează prin consens, şi prin ur-
mare, măsurile dure necesare uneori nu sunt adoptate dacă unul sau mai multe state se opun. De
asemenea, participarea oricărui stat este voluntară şi se pot ignora aceste convenţii pentru urmă-
rirea propriilor interese, când se consideră condiţiile prea dificile (DiMento, 2003). Acest punct
slab a fost subliniat în 1986, când mai multe state au decis să nu respecte interdicţia Comisiei
Internaţionale a Balenelor privind vânătoarea balenelor. Convingerea şi presiunea publică, sunt
principalele mijloace folosite pentru a determina statele să adopte prevederile tratatului şi să-i pe-
depsească pe cei ce le încalcă, deşi şi finanţarea organizaţiilor tratatului poate fi utilă. O altă pro-
blemă este că multe convenţii sunt subfinanţate şi ineficiente, în atingerea obiectivelor lor.

Frecvent, nu există nici un mecanism de monitoring care să evalueze dacă statele cel puţin aplică
tratatele.
Tratatele şi convenţiile internaţionale privind conservarea

habitatelor
Convenţiile şi tratatele internaţionale privind habitatele le completează pe cele privind spe-
ciile, subliniind trăsăturile ecosistemelor şi unicitatea comunităţilor biologice ce trebuie protejate
(şi în interiorul acestor habitate un număr mare de specii pot fi protejate). Trei dintre cele mai im-
portante sunt: Convenţia Ramsar asupra Zonelor Umede, Convenţia privind Patrimoniului
Cultural şi Natural Mondial (Convenţia Patrimoniului Mondial) şi Programul UNESCO
“Omul şi Biosfera” (cunoscut şi ca Programul Rezervaţiilor Biosferei). Ţările ce nominali-
zează arii protejate admit voluntar să le administreze conform prevederilor convenţiilor; statele
nu îşi pierd suveranitatea asupra acestor arii şi deţin în continuare controlul asupra lor. Astfel de
convenţii şi-au dovedit eficienţa în protejarea terenurilor şi îndeplinirea obiectivelor conservării
(WWF International, 2004).
Convenţia de la Ramsar privind zonele umede de interes internaţional a fost promovată în
1971 pentru a opri distrugerea continuă a zonelor umede, în special a acelora ce se constituie în
habitat pentru speciile de păsări migratoare. Convenţia recunoaşte valoarea ecologică, ştiinţifică,
economică, culturală şi recreaţională a zonelor umede. Convenţia de la Ramsar include habita-
tele de apă dulce, estuare, marine şi costiere, deţinând peste 1 524 de situri cu o suprafaţă totală
de peste 129 milioane ha (Fig. 20.3). Cele 147 de state ce au semnat Convenţia de la Ramsar, între
care şi România, au fost de acord să îşi conserve şi protejeze resursele zonelor umede şi să des-
emneze cel puţin un sit de importanţă internaţională (WRI, 2003). 28 de state membre Ramsar
din zona Mediteraneană s-au unit într-un Forum al zonelor umede pentru cooperarea regională.
Un program similar, Reţeaua Rezervaţiilor Păsărilor de Coastă din Emisfera Vestică se concen-
trează pe protejarea habitatelor umede din Americi.
Convenţia privind Patrimoniului Natural şi Cultural Mondial a fost iniţiată de UNESCO,
IUCN şi Consiliul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor (van Droste şi alţii,1995 ; Sayer şi
alţii, 2000). Această convenţie a obţinut un suport impresionant, beneficiind de participarea a 170
de ţări. Scopul convenţiei este de a proteja ariile culturale şi naturale de importanţă internaţională
prin Programul Siturilor de Patrimoniu Mondial. Convenţia este neobişnuită pentru că subliniază
importanţa culturală şi biologică a ariilor protejate şi recunoaşte obligaţia comunităţii mondiale
de a susţine financiar aceste situri. O parte a fondurilor pentru siturile de Patrimoniu Mondial vin
de la Fundaţia Naţiunilor Unite, ce asigură şi asistenţă tehnică. Ca şi Convenţia Ramsar, aceasta
caută să recunoască internaţional ariile protejate ce sunt înfiinţate prin legislaţia naţională. Cele
812 situri de Patrimoniu Mondial, pe circa 142 milioane ha, includ unele dintre cele mai cunos-
cute arii protejate (Fig. 20.4): Parcul Naţional Serengeti din Tanzania, Rezervaţia Forestieră
Sinharaja din Sri Lanka, Cascada Iguaçu din Brazilia, Parcul Naţional Manu din Peru, Pădurea
Tropicală Queensland - Australia, Parcul Naţional Komodo din Indonezia, Golful Ha Long Bay
din Vietnam, şi Munţii Great Smoky din Statele Unite ale Americii, pentru a enumera câteva din-
tre ele.
Programul UNESCO “Omul şi Biosfera” a început în 1971. Rezervaţiile biosferei repre-
zintă modele ce demonstrează compatibilitatea eforturilor de conservare şi dezvoltare durabilă în

560 Capitolul 20
FIG. 20.3 Izunuma - zonă umedă Ramsar din Japonia. Orezăriile, drumurile şi clădirile ajung
chiar până la marginea lacului. Peste 25 000 de gâşte iernează pe lac hrănindu-se, în orez-
ării (foto M. Kunimoto).
beneficiul localnicilor. În 2003, existau 482 de rezervaţii ale biosferei în 102 de ţări, acoperind
peste 263 milioane ha, din care 44 se regăsesc în Statele Unite ale Americii, 20 în Rusia, 17 în
Bulgaria, 16 în China, 14 în Germania, 11 în Mexic, 3 în România. Cea mai extinsă rezervaţie
a biosferei se găseşte în Groenlanda, având o suprafaţă de 70 milioane ha (Fig 20.4).
Aceste trei convenţii şi prevederile Convenţiei asupra Diversităţii Biologice stabilesc un con-
sens privind conservarea potrivită a ariilor protejate şi anumitor tipuri de habitate. Tratate speci-
fice protejează ecosisteme şi habitate unice, din regiuni geografice distincte, incluzând Emisfera
Vestică, Antarctica, Pacificul de Sud, Africa, Caraibe şi Uniunea Europeană (WRI, 2003). Alte
tratate internaţionale au fost ratificate pentru a preveni sau limita poluarea. Convenţia europeană
a poluării transfrontaliere a aerului, recunoaşte rolul pe care transportul poluanţilor din aer pe dis-
tanţe lungi îl joacă în formarea ploilor acide, acidifierea lacurilor şi degradarea pădurilor. De ase-
menea, Convenţia privind Protecţia Stratului de Ozon a fost semnată în 1985 pentru a reglementa
şi elimina folosirea CFC-urilor.
Măsurile de conservare pot fi punctul de pornire al cooperării dintre guverne. Acest lucru se
întâmplă des când statele trebuie să administreze o arie împreună. În multe părţi ale lumii, zonele
de graniţa dintre state sunt izolate şi nedezvoltate. De asemenea, aceste regiuni sunt administrate
prin unităţi artificiale marcate de graniţele politice, şi nu ca ecosisteme naturale unitare. O alter-
nativă la această situaţie este întreţinerea parcurilor transfrontaliere ce includ suprafeţe mai mari
(MacKinnon, 2000; Pedymowski, 2003). Personalul parcului din ţările implicate poate adminis-
tra resursele împreună şi promova conservarea la o scară mai mare (Godwin, 2001). Un exem-
plu de astfel de colaborare este decizia de a administra împreună Parcul Naţional Glaciers din
Statele Unite ale Americii şi Parcul Naţional Lacurile Waterton din Canada, sub denumirea de
(A) (B)
FIG. 20.4 Siturile de Patrimoniu Mondial includ unele dintre

cele mai importante şi cunoscute arii de conservare din lume
(A) Cascada Iguaçu, Parcul Naţional Iguaçu, Brazilia (B).
Stele de mare în apele marine transparente din proximitatea
Insulei Kanawa, Parcul Naţional Komodo, Indonezia (foto
Joshua Schachter - IUCN).
Parcul Internaţional al Păcii Glacier. Astăzi, se fac eforturi intense pentru a conecta parcurile na-
ţionale şi ariile protejate din Zimbabwe, Mozambic şi Africa de Sud în unităţi de management mai
mari (Fig. 20.5). Acest management comun ar avea în plus avantajul de a proteja rutele de mi-
graţie sezonieră ale animalelor mari. Înfiinţarea Parcului Marin al Păcii “Marea Roşie” între Israel
şi Iordania este important nu numai pentru conservare, dar şi pentru potenţialul de a genera în-
credere într-o regiune răvăşită de război.
Poluarea marină este o altă problemă de interes datorită suprafeţelor mari de ape internaţio-
nale şi uşurinţei cu care poluanţii eliberaţi într-o zonă se pot răspândi în alta. Tratatele ce privesc
poluarea mării includ: Convenţia pentru prevenirea poluării marine prin eliminarea deşeurilor şi
altor materiale; Convenţia Legea Mării şi Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP).
Tratatele regionale au fost încheiate pentru Atlanticul de Nord-Est, Marea Baltică, Marea Neagră,
Marea Mediteraneană şi alte zone.
Summit-uri Internaţionale ale Pământului

Problemele legate de conservarea mediului pot fi rezolvate la întruniri internaţionale. Un pas
important în adoptarea unei abordări globale asupra managementului mediului a fost conferinţă
internaţională ce a durat 12 zile de la Rio de Janeiro, Brazilia, din iunie 1992. Cunoscută oficial
ca şi Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării (UNCED) şi neoficial ca
Summit-ul Pământului sau Summit-ul de la Rio, această conferinţă a adunat reprezentanţi din 178
de ţări, incluzând şefi de state, lideri ai Naţiunilor Unite, mari organizaţii de conservare, şi alte
grupări reprezentând lideri religioşi sau ai indigenilor. Scopul lor era să discute modalităţi de a
combina protecţia mediului cu dezvoltarea economică în ţările mai puţin dezvoltate (Naţiunile
Unite, 1993 a,b). Conferinţa a avut succes în creşterea conştientizării crizei mediului, plasând pro-
blema în centrul atenţiei la nivel mondial. De asemenea, s-a stabilit o legătură clară între protec-

562 Capitolul 20
Limita zonei de conservare Noi terenuri pentru conservare

transfrontalieră propusă Parcuri naţionale existente
ZIMBABWE
Parcul Naţional Alte zone de conservare

ve
Gonarezhou R. Sa Limita zonei de conservare
Parcul Naţional
Zinave transfrontalieră propusă
MOZAMBIC
Graniţă de stat
Proposed
Parcul Naţional
Gaza-
Kruger-Gonarezhou
Tranfrontalier Gaza-
Transfrontier Park
Kruger-Gonarezhou
Li m
o
p
po
Kruger
Parcul TANZANIA
AFRICA National
National Dar es Salaam
DE SUD Kruger
Park
Coutada 16
MALAW
Rezervaţie
Private
de vânătoare Massi
Massingir
I
game ZAMBIA
privată
reserves QC
BI
M
Colegiul
ZA
MO
Southern ZIMBABWE
African NAMIBIA
Wildlife Skukuza
Skukuza BOTSWANA
Parcul Naţional
PROPOSED GAZA-
KRUGER-GONAREZHOU
Pretoria Tranfrontalier
TRANSFRONTIER PARK Gaza-
Maputo
Johannesburg Kruger-Gonarezhou
SWAZILAND
LESOTHO
AFRICA
SOUTH DE
AFRICA
SUD
Cape Town
0 km 50
FIG. 20.5 Parcul Transfrontalier Gaza – Kruger - Gonarezhou va unifica activităţile de management
din parcurile naţionale şi ariile de conservare din Africa de Sud, Mozambic, precum şi din rezerva-
ţiile de vânătoare şi fermele private (după Godwin, 2001).
ţia mediului şi nevoia de a elimina sărăcia din ţările în curs de dezvoltare printr-un nivel înalt de
asistenţă financiară din partea ţărilor dezvoltate (Fig. 20.6). În timp ce ţările dezvoltate au potenţial
de a-şi satisface cetăţenii şi proteja mediul, în statele sărace, folosirea imediată a resurselor na-
turale este o condiţie a ridicării nivelului de trai al populaţiei sărace. La Summit-ul Pământului,
statele dezvoltate au convenit că vor asista ţările în curs de dezvoltare în atingerea obiectivului
pe termen lung de a proteja mediul şi biodiversitatea. Pe lângă iniţierea de noi proiecte, partici-
panţii au discutat şi majoritatea au şi semnat 6 documente importante:
1. Declaraţia de la Rio. Această declaraţie stabileşte principii generale pentru pentru a ghida
atât statele bogate cât şi pe cele sărace în problemele mediului şi dezvoltării. Este recunoscut drep-
tul statului de a-şi utiliza resursele pentru dezvoltarea economică şi socială atâta timp cât mediul
altor state nu este afectat. Declaraţia susţine principiul poluatorul plăteşte prin care companiile
şi guvernele îşi asumă răspunderea financiară pentru daunele pe care le provoacă mediului. Aşa
cum este prevăzut în declaraţie, statele vor colabora în spiritul parteneriatului global pentru a
conserva, proteja şi restaura sănătatea şi integritatea ecosistemelor planetei. În vederea redu-
cerii dimensiunii impactului asupra mediului la nivel global, statele au o responsabilitate comună,
dar diferenţiată.

Impacte sociale Legături Impacte de mediu
Lipsa terenurilor,
Pierderea
Lipsa migrare
biodiversităţii
educaţiei şi
fragmentare
Creştere Cultivarea
rapidă terenurilor
a populaţiei marginale
Lipsa economiilor Deşertificare

Fragmentare despădurire
şi investiţilor Diminuarea
resurselor de
lemn de foc
Sărăcie Reducerea Eroziunea

şi productivităţii solurilor
conflicte agriculturii
Reducerea Pierderea
Malnutriţie surselor de nutrienţilor din
apă sol
Igienă Poluarea
Boli precară apelor
FIG. 20.6 Relaţia dintre sărăcie şi degradarea mediului. Ruperea acestor legături este scopul eforturi-
lor naţionale şi internaţionale finanţate de Banca Mondială şi alte organizaţii (Goodland, 1994)
2. Convenţia asupra Schimbărilor Climatice. Această înţelegere solicită statelor indus-

trializate să-şi reducă emisiile de CO2 şi alte gaze cu efect de seră şi să întocmească regulat
rapoarte ale evoluţiei lor. Deşi nu s-au stabilit limite specifice ale emisiilor, Convenţia afirmă
că gazele cu efect de seră ar trebui menţinute la un nivel care să nu afecteze climatul Pă-
mântului. Statele Unite ale Americii, cel mai mare consumator de combustibili fosili, a con-
tinuat să nu respecte prevederile acestei convenţii, alături de Australia, Canada, China şi ţările
producătoare de petrol din Orientul Mijlociu.
3. Convenţia asupra Diversităţii Biologice are trei obiective : protejarea componentelor

diversităţii biologice, utilizarea lor durabilă şi împărţirea echitabilă a beneficiilor rezultate din
obţinerea noilor produse pe baza resurselor genetice ale speciilor sălbatice şi domestice (Ta-
rasofsky, 2002). Primele 2 obiective recunosc că statele au o obligaţie în a-şi consuma di-
versitatea biologică şi în a o folosi într-un mod responsabil. Deşi statele au obligaţia de a-şi
conserva diversitatea biologică, pentru a asista ţările în curs de dezvoltare s-a asigurat o fi-
nanţare internaţională substanţială. Convenţia recunoaşte şi că indigenii ar trebui să obţină o
parte din beneficiile valorificării economice a diversităţii biologice, mai ales atunci când ei
au contribuit efectiv cu cunoştinţele lor la descoperirea speciilor. Dezvoltarea unei legislaţii
internaţionale de protecţie a drepturilor de autor care să împartă echitabil beneficiile finan-
ciare între state, companii din domeniul biotehnologiei şi localnici se dovedeşte a fi o pro-
vocare majoră pentru convenţie. S-a făcut un anumit progres, dar mai sunt câteva obstacole
de depăşit. Datorită îngrijorării asupra modelului de folosire a materialelor biologice, anumite

564 Capitolul 20
ţări în curs de dezvoltare au stabilit proceduri aproape imposibile pentru a permite oameni-
lor de ştiinţă să colecteze mostre biologice pentru cercetare. Uneori efectul a fost de a opri
cercetarea asupra ecologiei, taxonomiei sau biodiversităţii în general. În alte cazuri, în ţările
în curs de dezvoltare s-au construit noi facilităţi, iar localnicii au fost instruiţi în procedurile
ştiinţifice pentru ca mostrele biologice să nu mai trebuiască exportate.
4. Agenda 21. Acest document de 800 de pagini este o încercare inovatoare de a descrie
într-o manieră cuprinzătoare politicile necesare guvernelor pentru dezvoltarea durabilă.
Agenda 21 leagă mediul de alte probleme ale dezvoltării, ce sunt considerate deseori sepa-
rate, cum ar fi bunăstarea copiilor, sărăcia, discriminarea, transferul de tehnologie, problema
protecţiei atmosferei, degradarea terenurilor, deşertificarea, ecosistemele acvatice şi polua-
rea. De asemenea, sunt descrise mecanismele financiare, instituţionale, tehnologice, legale şi
educaţionale pe care guvernele le pot folosi în implementarea acestor acţiuni.
5. Convenţia privind Combaterea Deşertificării. Obiectivele generale ale acestei con-

venţii sunt legate de protecţia mediilor uscate, îmbunătăţirea practicilor de management în
agricultură, creşterea animalelor şi a celor forestiere, protecţia solului, apei şi a vieţii sălba-
tice. Peste 130 de ţări au ratificat convenţia şi multe au promis planuri de acţiune pentru com-
baterea deşertificării şi degradării terenurilor asociate. Totuşi, finanţarea pentru
implementarea acestor planuri nu a fost adecvată.
Una dintre cele mai discutabile probleme ale Summit-ului a fost stabilirea modului de finanţare
a programelor, în special ale Convenţiei pentru Diversitate Biologică şi Agenda 21. La acel mo-
ment, costurile estimate ale acestor programe erau de circa 600 miliarde dolari/an, din care 125
miliarde dolari urmau să provină din statele dezvoltate, sub forma asistenţei de dezvoltare
(ODA). Nivelul ODA din toate ţările la începutul anilor `90 însuma circa 60 miliarde dolari/an,
implementarea acestei convenţii impunând o creştere substanţială a ajutoarelor. Statele dezvol-
tate nu au fost de acord cu această creştere a finanţării, şi ca o alternativă, Grupul 77 (al statelor
în curs de dezvoltare) a sugerat că statele industrializate să-şi mărească nivelul de asistenţă ex-
ternă până la 0,7% din Produsul Naţional Brut (PIB) până în anul 2000, ceea ce ar fi dus la du-
blarea nivelului de asistenţă. Deşi ţările dezvoltate au fost de acord în principiu, nu s-a stabilit
un termen de atingere a acestui nivel. În 2004, din cele 22 de ţări donatoare, numai asistenţă unor
ţări bogate din Europa de Nord atingea valoarea ţintă de 0.7% din PIB, incluzând : Norvegia (cu
0,87% din PNB), Danemarca (0.85%), Suedia (0,78%) şi Olanda (0,73%). Multe dintre ţările dez-
voltate, incluzând Statele Unite ale Americii (cu 0,17% din PNB), au scăzut procentul din PNB
pe care îl acordau ca asistenţă externă în ultimii 10 ani (www.oecd.org).
Incapacitatea ţărilor dezvoltate de a aloca fonduri pentru a implementa prevederile conferinţei
a fost dezamăgitoare. Oricum, important este că două acorduri vitale - Convenţia pentru
Diversitatea Biologică şi Convenţia asupra Schimbărilor Climatice - au fost ratificate de multe
state, formând baza unor acţiuni specifice din partea guvernelor şi organizaţiilor conservatoare.
Întâlnirile ulterioare au arătat o voinţă a guvernelor de a continua discuţiile (Fig. 20.7). De exem-
plu, Programul de Lucru Arii Protejate al Convenţiei asupra Diversităţii biologice include pre-
vederi substanţiale asupra finanţării durabile şi suficiente, deşi, din nou, ţintele sunt departe de
a fi atinse. Cel mai mare succes este Protocolul Internaţional de la Kyoto din decembrie 1997,
pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră sub valorile din 1990. Protocolul de la Kyoto
a fost ratificat în 2004. Totuşi, multe state, printre care China, Japonia, Australia, Canada, Arabia
Saudită, nu au ratificat tratatul, iar Statele Unite ale Americii s-au şi retras din el.

FIG. 20.7 Liderii mondiali reuniţi la Rio de Janeiro, în 1997, conferinţa RIO+5.
La aceasta conferinţă a participat şi Mihai Goraciov, fost preşedinte al URSS, de-
venit un puternic susţinător al protecţiei mediului.
Au existat eforturi de a pune în practică ideile de la Summit-ul Pământului. Un exemplu este

Convenţia de la Aarhus, din 1998, semnată de 40 de state, recunoscând dreptul tuturor oameni-
lor la un mediu sănătos. Convenţia cere guvernelor să facă disponibile datele de mediu şi oferă
cetăţenilor, organizaţiilor şi statelor dreptul de a investiga cauzele poluării şi de a acţiona pentru
a reduce daunele asupra mediului.
În august 2002, un alt summit asupra mediului a avut loc: Summit-ul Mondial asupra
Dezvoltării Durabile, la Johannesburg, Africa de Sud, cu participarea a 20 000 de participanţi din
191 state (WRI, 2003). Deşi conferinţa a subliniat nevoia de a reduce rata de pierdere a biodi-
versităţii, scopul principal a fost atingerea obiectivelor sociale şi economice ale dezvoltării du-
rabile. Această schimbare de obiective faţă de Summit-ul de la Rio subliniază o dezbatere sem-
nificativă, în derulare, asupra strategiilor de conservare. Părţile aflate în dezbatere sunt reprezentate
de cei în favoarea concentrării pe arii protejate, şi cei în favoarea dezvoltării durabile
(Schwartzman şi alţii, 2000 ; Lapham şi Livermore, 2003 ; Naughton-Treves şi alţii, 2005).
Documentele importante ale Conferinţei, includ un Plan de Implementare, ca linii directoare pen-
tru guverne, şi nu au obligativitatea tratatelor. O altă tendinţă pozitivă a ultimilor ani este certi-
ficarea internaţionala a produselor, etichetele ecologice ce atestă că produsele au fost obţinute de
o manieră durabilă, într-un mod ce produce daune minime mediului si comunităţilor locale.
Finanţarea internaţională
După Summit-ul Pământului, finanţarea internaţională pentru conservare a crescut, deşi nu
atât de mult cât se promisese. Mare parte a acestei creşteri a fost canalizată prin Fondul Global
de Mediu al Băncii Mondiale. Priorităţile de finanţare s-au schimbat semnificativ în această pe-
rioadă (Lapham şi Levermore, 2003). Care este procesul ce identifică proiectele eligibile pentru

566 Capitolul 20
finanţare? Deseori procesul începe când un biolog, o organizaţie conservaţionistă sau un guvern,
identifică o necesitate de conservare, precum protecţia unei specii, înfiinţarea unei rezervaţii na-
turale, sau instruirea personalului unei arii protejate. Deseori, se iniţiază un proces lung de ana-
lize, discuţii, planificări, proiectări, propuneri, colectări de fonduri şi implementare ce implică di-
ferite tipuri de organizaţii de conservare. Fundaţiile private (Fundaţia MacArthur), organizaţiile
internaţionale (Banca Mondiala) şi agenţiile guvernamentale (Agenţia Statelor Unite pentru
Dezvoltare Internaţională) asigură deseori banii pentru programele de organizare prin garanţii
directe către instituţiile ce implementează proiectele (organizaţiile non-guvernamentale de con-
servare, universităţi, muzee şi administraţii ale ariilor protejate). De exemplu, guvernele şi băn-
cile internaţionale asigură 90% din finanţare în America Latină, demonstrând importanţa mare a
acestor instituţii în finanţarea internaţională a conservării (Castro şi alţii, 2000). Deşi fundaţiile
şi organizaţiile de conservare contribuie numai cu 9,6% din finanţarea din America Latină, des-
eori ele susţin proiectele mici şi inovatoare, oferind un management mai intens. Importanţa cres-
cândă a finanţării private este ilustrată de o donaţie de 260 milioane dolari oferită de Fundaţia
Moore ONG-ului Conservation International. Această organizaţie a cooperat cu Banca Mondială,
Fondul Global de Mediu, Fundaţia MacArthur şi guvernele japonez şi francez, pentru a înfiinţa
Parteneriatul Fondului Ecosistemelor Critice, în valoare de 150 milioane dolari pentru a proteja
punctele ameninţate fierbinţi ale Globului şi diversitatea biologică. Finanţarea crescândă a per-
mis dezvoltarea unei organizaţii mari de conservare ce acţionează independent, având obiective
şi politici proprii (Halpern şi alţii, 2006) (Fig. 20.8).
Activităţile de conservare se desfăşoară când fundaţiile, băncile de dezvoltare şi agenţiile gu-
vernamentale finanţează activităţile organizaţiilor de conservare locale şi internaţionale. Marile
ONG-uri internaţionale (World Wildlife Fund, Conservation International) implementează acti-
vităţile de conservare direct, asigurând garanţii şi asistenţă tehnică organizaţiilor de conservare
locale (Fig. 20.9) (Romero şi Andrade 2004; Pergams şi alţii, 2004).
Marile organizaţii de conser-
vare internaţionale sunt deseori
60
active în înfiinţarea, dezvoltarea
WWF (World Wildlife
Fund) şi finanţarea ONG-urilor locale,
50
ED (Environmental ca şi a programelor guverna-
Defense)
mentale din ţările în curs de dez-
40 SC (Sierra Club)
voltare, ce desfăşoară activităţi
Milioane de dolari
TNC (The Nature

30
Conservancy) de conservare. Din perspectiva
unei organizaţii internaţionale,
20 ca World Wildlife Fund, colabo-
rarea cu organizaţiile locale este
10 o strategie eficientă, pentru că se
bazează pe cunoştinţele locale şi
1967 1972 1977 1982 1987 1992 1997 2002 instruieşte şi susţine grupuri de
An oameni din ţara respectivă, ce pot
FIG. 20.8 Finanţările primite de ONG-uri au crescut substanţial din deveni avocaţii conservării în
anii `80, aşa cum este ilustrat de fondurile primite de Apărarea anii ce vor urma. ONG-urile sunt
Mediului (ED), Clubul Sierra (SC), Fondul Mondial al Naturii (WWF)
şi Conservarea Naturii (TNC). Pentru a păstra grupurile în aceeaşi deseori percepute ca fiind mai
scara, valorile TNC au fost împărţite la 100 (după Pergams şi alţii, eficiente în derularea proiectelor
2004).

Oferă bani pentru

Agenţii finanţatoare Guvernele
(Banca Mondială, cale ţărilor în curs de dezvoltare
Comisia Europeană etc.) a gu
ver
nam
en Transferă
tal
Oferă bani pentru ă fonduri
pentru
ca
lea Departamente
Organizaţii n eg
u ver guvernamentale
internaţionale de conservare Imp na
lem me
ent nta
Oferă area lă Implementarea
bani pentru pro
iect proiectelor
elor
Oferă
bani pentru
Oferă Organizaţii Parcuri
conservaţioniste, Implementarea
bani pentru şi proiecte de
Fundaţii sau universităţi din proiectelor
conservare
şi persoane ţările dezvoltate
FIG. 20.9 Proiectele de conservare sunt finanţate de bănci de dezvoltare, guverne, fundaţii şi membrii ai
organizaţiilor de conservare, iar apoi implementate de ONG-uri internaţionale şi locale şi departamente
ale guvernelor din ţări în curs de dezvoltare.
de conservare decât guvernele, deşi programele iniţiate de ele se pot încheia în câţiva ani, când
se termină finanţarea, iar deseori ele nu au un efect durabil.
O realitate nefericită a metodelor actuale de finanţare este că organizaţiile de conservare con-
curează intens pentru o cantitate limitată de fonduri (Redford şi alţii, 2003). Drept urmare, există
uneori o dublare a eforturilor de conservare şi o lipsă de coordonare între proiecte şi organizaţii
similare. În goana după finanţare, organizaţiile de conservare deseori au subliniat aspectele de
succes ale proiectelor lor şi au ignorat eşecurile, văzând oportunitatea de a învăţa din greşeli.
Organizaţiile de dezvoltare au început să sublinieze nevoia de a coopera pentru a atinge obiecti-
vele comune pe termen lung, ceea ce este un semn bun (Parteneriatul de Monitorizare a
Conservării, 2003; Stem şi alţii, 2005).
Un program de conservare local dintr-o ţară în curs de dezvoltare primeşte deseori bani de la
una sau mai multe fundaţii ori guverne străine, păstrează legături cu institute de cercetare locale
şi străine (Romero şi Andrade, 2004; Rodrigues, 2004). Astfel, comunitatea mondială a conser-
vării este conectată printr-o reţea de fonduri, expertize şi interese comune. Programul pentru Belize
(PFB) este un bun exemplu (www.pfbelize.org/welcome.html). La prima vedere PFB este o or-
ganizaţie din Belize, cu personal autohton, al cărei principal scop este de a administra Aria de
Conservare şi Management Rio Bravo. Totuşi, PFB are o reţea extinsă de legături de cercetare,
instituţionale şi financiare cu numeroase agenţii guvernamentale din alte ţări (Agenţia Statelor
Unite ale Americii pentru Dezvoltare Internaţională), mari fundaţii (Fundaţia MacArthur), uni-
versităţi din Belize şi alte ţări (Universitatea din Boston), ONG-uri internaţionale de conservare
(Conservation International) şi chiar mari corporaţii industriale (Suncor Energy). În astfel de si-
tuaţii există o preocupare reală pentru a limita relaţiile de dominare dintre organizaţiile locale ce
se luptă pentru supravieţuire şi organizaţiile internaţionale bogate; există temerea că ONG-urile
locale ar putea ajunge să ofere prioritate obiectivelor internaţionale în locul celor locale.

568 Capitolul 20
Banca Mondială şi Fondul Global de Mediu

Tot mai multe grupuri din ţările dezvoltate recunosc că dacă vor să conserve diversitatea bio-
logică din ţările sărace, dar bogate în specii, nu pot oferi numai consultanţă: este necesar de ase-
menea şi un management financiar (Brunes şi alţii, 2004). Aproximativ 5 miliarde dolari/an sunt
cheltuiţi pentru conservarea biodiversităţii în întreaga lume de către guverne şi organizaţii de con-
servare (Myers şi Kent, 2001). Una dintre cele mai importante surse de finanţare pentru conser-
varea biodiversităţii este Banca Mondială şi băncile asociate (Fig. 20.10). Cel mai mare program
pentru finanţarea biodiversităţii este Fondul Global de Mediu (GEF), cu sediul în Washington
DC, creat în 1991, care funcţionează în cooperare cu Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu
(UNEP) (de Chazournes, 2003). Banca Mondială a investit, din 1998, până în 2005, 501 miliarde
dolari în biodiversitate (Banca Mondială, 2004, 2006). Mare parte a investiţiei Băncii Mondiale
a implicat cofinanţare din alte surse, deseori de la guvernele naţionale. Activităţile Băncii
Mondiale privind biodiversitatea, cuprind înfiinţarea de arii protejate, instruirea personalului, dez-
voltarea infrastructurii, gestionarea schimbărilor globale ale climei, protecţia stratului de ozon,
managementul şi protecţia pădurilor, reducerea degradării biodiversităţii, managementul apelor
dulci şi resurselor marine (www.gefweb.org). De menţionat că la nivelul Băncii Mondiale com-
poziţia portofoliului de proiecte nu este statică, accentul fiind pus în ultimii ani pe proiecte din
afara ariilor protejate (Lapham şi Livermore, 2003).
În anul 2004, Banca Mondială administra 426 de programe de conservare din 102 de ţări şi
17 programe regionale interţări (Banca Mondială, 2000). În prezent, noi granturi şi împrumuturi,
în valoare de 330 milioane dolari/an, sunt acordate de GEF şi Banca Mondială, deşi cifrele va-
riază mult de la an la an. Dimensiunea activităţilor Băncii Mondiale este evidenţiată de progra-
mele comune cu World Wildlife Fund pentru protejarea şi managementul a 50 milioane ha de pă-
dure şi pentru trecerea a 200 milioane hectare de păduri de producţie în programe de management,
certificate şi durabile. Exemple ale proiectelor finanţate de GEF şi Banca Mondială:
- Zimbabwe. Programul Conservării Mediului şi Managementului Naturii Sălbatice ajută co-

munităţile locale să obţină o valoare economică mai mare de pe urma naturii;
- Ghana. Conservarea zonelor umede costiere critice în migraţia păsărilor din estul Atlan-
800
milioane de dolari
600
400
200
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1997
1996
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
An
FIG. 20.10 Finanţarea anuală a proiectelor privind biodiversitatea de către Banca Mondială în
perioada 1988-2005, a înregistrat fluctuaţii anuale cauzate de tendinţele de a lansa proiectele
mari împreună. Finanţarea totală a fost de 5,1 miliarde dolari, din care 32% împrumuturi, 23%
granturi şi 45% cofinanţare din alte surse (după Banca Mondială, 2006).

ticului prin dezvoltarea staţiilor de epurare a apelor menajere şi încurajarea proiectelor co-
munitare durabile;
-Turcia. Crearea unor zone de management a recoltelor şi a unor zone forestiere de resurse
genetice, pentru a conserva varietăţile tradiţionale şi strămoşii cerealelor, legumelor şi pomilor
fructiferi, ce sunt vizate în susţinerea agriculturii moderne;
- Indonezia. Înfiinţarea de arii protejate marine, în colaborare cu 1 500 de sate de pe litoral,

cu scopul de a administra durabil resursele marine;
- Mexic. Pădurile din zonele înalte protejează apa potabilă pentru Mexico City şi oferă ha-
bitat pentru fluturii monarhi de iarnă. S-a înfiinţat un fond pentru a compensa proprietarii ce
conservă şi restaurează pădurea de pe proprietăţile lor.
Finanţări ale Uniunii Europene

În Uniunea Europeană, un instrument important de finanţare în domeniul protcţiei mediului
şi conservării diversităţii biologice este reprezentat de Programul LIFE. Obiectivul principal al
programului LIFE este de a contribui la implementarea, dezvoltarea şi îmbunătăţirea legislaţiei
şi politicii de mediu a Comisiei Europene şi de a integra problemele de mediu în politicile sec-
toriale ale Uniunii Europene. Promovând abordările practice, programul LIFE susţine dez-
voltarea de noi soluţii pentru rezolvarea problemelor de mediu (inclusiv a acelora legate de di-
versitatea biologică). Una dintre componentele programului LIFE, respectiv LIFE Nature, susţine
proiectele demonstrative sau care promovează cele mai bune practici ce contribuie la imple-
mentarea Directivelor Habitate şi Păsări. De asemenea, Programul LIFE Nature urmăreşte sta-
bilirea reţelei ecologice NATURA 2000 şi protecţia habitatelor şi speciilor, reprezentative la nivel
comunitar. Din 1992, Programul LIFE Nature a susţinut desfăşurarea a 970 proiecte, contribuind
cu circa 840 milioane de euro la îmbunătăţirea stării de conservare a habitatelor şi speciilor de
interes comunitar. Exemple reprezentative de proiecte includ reconversia fermelor intensive la sis-
temul tradiţional în Yorkshire Dales National Park, Marea Britanie, restaurarea zonelor umede din
Danemarca, protecţia focii călugăr din Marea Mediterană, ameninţată cu dispariţia în Grecia,
restaurarea ecologică a zonelor mlăştinoase de coastă de pe litoralul estonian al Mării Baltice, con-
servarea carnivorelor mari (râsul iberic în Andalusia; ursul brun în Slovenia, Croaţia, România,
Italia).
România a avut acces la aceste fonduri din 1999, moment din care au fost derulate 26
proiecte LIFE Nature, cu o valoare totală de 11,89 milioane euro, din care 7,34 milioane Euro
reprezintă finanţarea directă prin programul LIFE. Cea mai mare parte a proiectelor s-au derulat
în arii protejate naturale din zona montană carpatică, Lunca şi Delta Dunării (Fig. 20.11).
Fondurile Naţionale de Mediu

Pe lângă granturile directe şi împrumuturi, un alt mecanism important folosit pentru a asigura
un suport sigur şi pe termen lung al activităţilor de conservare din ţările în curs de dezvoltare este
Fondul Naţional de Mediu (NEF). NEF este organizat ca fond sau fundaţie, cu un consiliu de
administraţie - compus din reprezentanţi ai guvernului, organizaţii de conservare şi agenţiile do-
natoare - ce alocă venitul anual dintr-o activitate pentru a ajuta departamentele guvernamentale
570 Capitolul 20
4,5
4
Valoare totală proiecte Finanţare directă prin LIFE
3,5
2,5
1,5
0,5
0
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
FIG. 20.11 Valoarea totală a finanţărilor prin proiecte LIFE Nature în România (milioane euro)
(după CE, 2008.)
şi ONG-urile insuficient finanţate. Fondurile Naţionale de Mediu s-au înfiinţat în peste 50 de ţări
în curs de dezvoltare, cu fonduri din partea statelor dezvoltate şi a unor organizaţii majore pre-
cum Banca Mondială, GEF şi WWF.
Un exemplu timpuriu de Fond Naţional de Mediu, Fondul pentru Conservarea Mediului din
Bhutan (BTF), a fost înfiinţat în 1991 de guvernul din Bhutan în colaborare cu Banca Mondială
şi WWF. BTF primise deja circa 26 milioane dolari (depăşindu-şi obiectivul de 20 milioane do-
lari), GEF fiind cel mai mare donator. Fondul asigură 1 milion dolari/an pentru monitorizarea re-
surselor biologice din această ţară est-himalayană; instruirea pădurarilor, ecologiştilor, şi altor oa-
meni de mediu; promovarea educaţiei pentru mediu; înfiinţarea şi administrarea ariilor protejate;
desemnarea şi implementarea unor proiecte integrate de conservare-dezvoltare.
Organizaţiile de tip NEF au proliferat în ultimii ani, numai Reţeaua de Fonduri de Mediu din
America Latină şi Caraibe (REDLAC, http://www.redlac.org./english/default.asp) acumulând fon-
duri din 21 de state, ce administrează circa 700 milioane dolari.
Schimburile datorii-pentru-natură
Multe state în curs de dezvoltare au acumulat datorii internaţionale imense, pe care le este im-
posibil să le plătească (Thapa, 1998 ; Thapa şi Thapa, 2002). Drept urmare, unele state în curs
de dezvoltare şi-au reeşalonat plata împrumuturilor, le-au redus unilateral sau chiar le-au oprit.
Datorită aşteptărilor mici în a le recupera, băncile comerciale ce deţin aceste debite le revând cu
reducere pe piaţa internaţională. De exemplu, datoria statului Costa Rica s-a vândut pentru
numai 14-18% din valoarea iniţială. Printr-o abordare creativă, datoriile statelor în curs de dez-
voltare sunt folosite ca modalităţi de finanţare a proiectelor de conservare a diversităţii biologice,
aşa numitele schimburi-datorii pentru natură (Paddack, 2003; WWF, 2003). Un ONG din lumea
dezvoltată cumpără datoriile unei ţări în curs de dezvoltare; apoi ONG-ul anulează datoria în
schimbul derulării de către ţara respectivă a unei activităţi de conservare. Această activitate ar putea
implica achiziţia de terenuri pentru scopuri de conservare, managementul şi dezvoltarea de faci-

lităţi pentru ariile protejate, educaţie ecologică sau proiecte de dezvoltare durabilă.
În alte situaţii, guvernele statelor dezvoltate pot decide să anuleze un procent al datoriei gu-
vernelor statelor în curs de dezvoltare, dacă acestea vor fi de acord să contribuie la un fond na-
ţional de mediu sau la alte activităţi de conservare. Astfel de probleme au transformat datorii de
1,5 miliarde, dolari în activităţi de conservare şi dezvoltare durabilă în Columbia, Polonia,
Filipine, Madagascar şi alte ţări. Schimburile de datorii sunt încorporate în mari programe de asis-
tenţă externă.
Costa Rica este lider în acest domeniu. Organizaţiile conservaţioniste externe au cheltuit 12
milioane dolari pentru a cumpăra peste 79 milioane dolari din datoria ţării, ce a fost transformată
în 42 milioane dolari în acţiuni pentru a le folosi în activităţi de conservare în Rezevaţia Biosferei
La Amistad, Parcul Naţional Braulio-Carillo, Parcul Naţional Corcovado, Parcul Naţional
Guanacaste, Parcul Naţional Tortuguero şi o rezervaţie privată, Pădurea Norilor Monteverde.
Profitul acţiunilor este folosit pentru a alimenta un fond administrat de Guvernul statului Costa
Rica şi unele ONG-uri locale, inclusiv Fundaţia Parcurilor din Costa Rica.
Deşi schimburile datorii-pentru-natură generează mari avantaje, ele pot avea limitări atât pen-
tru donator, cât şi pentru beneficiar (Roodman, 2001). Aceste schimburi nu vor modifica pro-
blemele asociate de sărăcie şi managementul incorect ce au condus la degradarea mediului în pri-
mul rând. De asemenea, banii pentru programe de conservare ar putea să fie deturnaţi în alte
programe necesare, precum asistenţă medicală, educaţie şi dezvoltarea agriculturii.
Mediile marine
Programele de finanţare inovatoare, cum sunt NEF şi schimburile “datorii-pentru-natură” sunt
necesare mai ales pentru ariile protejate marine, ce au rămas în urma celor terestre, în eforturile
de conservare. Uşurinţa cu care ecosistemele marine pot fi poluate, valoarea mare a proprietăţi-
lor de pe litoral, şi accesul facil la resursele marine, fac ca astfel de arii protejate să necesite o aten-
ţie specială. Înfiinţarea unor facilităţi ecoturistice cu impact redus şi restricţionarea zonelor de pes-
cuit, sunt printre tipurile de activităţi finanţate. Finanţarea din partea Băncii Mondiale, a fundaţiilor
şi a guvernelor pentru conservarea mediilor marine a crescut în ultimul deceniu şi va rămâne o
prioritate majoră.
Finanţarea este adecvată şi eficientă?

Din nefericire, banii cheltuiţi pentru a conserva bogăţiile biologice necesare pentru asigura-
rea prosperităţii pe termen lung a societăţii umane, nu sunt suficienţi (Balmford & Whitten, 2003),
comparativ cu cele 15 miliarde dolari cheltuiţi anual pentru programul spaţial al Statelor Unite
ale Americii şi cu cele 451 milioane dolari pentru proiectul genomului uman; cele aproximativ
100 milioane dolari/an cheltuite de instituţiile din Statele Unite ale Americii pentru conservarea
diversităţii biologice din ţările în curs de dezvoltare reprezintă o sumă mică. În mod similar, deşi
fondurile asigurate de Banca Mondială par mari, ele sunt mici în comparaţie cu alte activităţi su-
portate de Banca Mondială şi organizaţiile asemănătoare.
Organizaţiile de conservare au dezvoltat o serie de instrumente pentru a evalua eficacitatea
proiectelor finanţate (Margoluis şi Salafsky, 1998; Woodhill, 2000; Hockings şi alţii, 2000).
Evaluările GEF de către Banca Mondială au arătat că proiectele finanţate erau un amalgam de lu-
cruri bune şi rele (www.gefweb.org). Partea bună este că GEF asigură finanţare crescândă pen-

572 Capitolul 20
tru proiectele de conservare, corectarea legislaţiei legată de biodiversitate, circulaţia informaţiei

despre biodiversitate, planificarea strategilor naţionale, identificarea şi protejarea ecosistemelor
şi habitatelor reprezentative. Totuşi, au fost identificate şi nenumărate probleme majore, între care
se remarcă implicarea redusă a comunităţilor locale, a oamenilor de ştiinţă şi liderilor guvernu-
lui, exacerbarea implicării consultanţilor străini, complexitatea procedurii de aplicare şi lipsa de
înţelegere a obiectivelor GEF de către oamenii din ţările receptoare ale fondurilor. O altă problemă
a fost lipsa de corelare a finanţărilor cu nevoile pe termen lung ale ţărilor sărace.
Multe dintre aceste probleme se regăsesc în general la finanţările internaţionale ale proiec-
telor de conservare. Un dezavantaj major al acestor finanţări este că numai o mică parte din aju-
torul disponibil ajunge să fie folosit efectiv pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite de comun
acord cu organizaţiile finanţatoare, de exemplu managementul ariilor protejate. Cea mai mare parte
a fondurilor sunt direcţionate către salarii, infrastructură, şi cheltuieli de întreţinere a sediilor ad-
ministrative. Întradevăr, din Peru şi până în Ghana, chiar în perioade cu donaţii semnificative, ariile
protejate se pot afla în situaţia de a nu avea fonduri pentru a plăti salariile angajaţilor, a cumpăra
combustibil pentru vehicule sau a asigura alte nevoi de bază (Oates, 1999).
Trebuie să se recunoască că multe proiecte ce primesc finanţare internaţională nu oferă so-
luţii de durată pentru probleme, fiindcă nu reuşesc să depăşească cei 4C - cointeres, contracte,
capacitate şi cauze (Rabinowitz, 1995). Ajutorul pentru mediu va fi eficient numai: când este apli-
cat în situaţii în care atât donatorul cât şi beneficiarul au un interes real pentru a rezolva problema
(vor oamenii cu adevărat ca proiectul să aibă succes sau vor doar banii ?); când se vor semna
contracte satisfăcătoare şi aplicabile (se va realiza ceva efectiv cu banii daţi?); unde există ca-
pacitatea de a derula proiectul, în termeni instituţionali, de personal sau infrastructură (pot oamenii
să facă treabă şi au resursele necesare pentru aceasta, respectiv vehicule, echipamente de cer-
cetare, clădiri, biblioteci?); şi dacă sunt tratate cauzele problemei (va trata proiectul cauzele pro-
blemei sau doar va schimba temporar simptomele?). În ciuda acestor probleme, finanţarea in-
ternaţională a proiectelor de conservare continuă. Experienţele trecute îmbunătăţesc noile proiecte,
ce sunt mai eficiente, dar aplicarea şi evaluarea lor pot fi greoaie şi consumatoare de timp.
Băncile Internaţionale de Dezvoltare şi degradarea ecosistemelor

Despăduririle, distrugerea habitatelor şi a ecosistemelor naturale au fost de multe ori accele-
rate de proiecte la scară mare, greşit concepute, ce au implicat construcţia de baraje, drumuri, mine
şi strămutarea unor aşezări. Aceste proiecte pot fi finanţate de către agenţiile de dezvoltare in-
ternaţională ale ţărilor industrializate, dar şi de către Băncile pentru Dezvoltare Multilaterală
(MDB) controlate de aceste state. Aceste MDB-uri includ Banca Mondială, ce acţionează în ţă-
rile în curs de dezvoltare de pe tot Globul, Banca de Dezvoltare Interamericană (IDB), Banca pen-
tru Dezvoltare Asiatică (ADB) şi Banca de Dezvoltare Africană (AFDB).
Băncile pentru Dezvoltare Multilaterală împrumută anual peste 25 miliarde dolari în 151 de
ţări pentru a finanţa proiecte de dezvoltare (Roessler, 2000; Lee, 2005). Totuşi, impactul MDB
este chiar mai mare decât acest total anual, pentru că finanţarea lor este deseori legată de finan-
ţarea statelor donatoare, bănci private şi alte agenţii guvernamentale. Cele 25 miliarde dolari ale
MDB atrag alte 50 miliarde dolari din împrumuturi, ceea ce face din MDB unul dintre jucătorii
importanţi în ţările în curs de dezvoltare. Legate de MDB sunt instituţii financiare internaţionale,
cum ar fi Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Corporaţia Finanţării Internaţionale, precum şi

agenţii de creditare externă susţinute de guverne, precum Banca de Import-Export a Statelor Unite
ale Americii, Banca de Import-Export a Japoniei, Departamentul de Garanţii şi Credite Externe
al Marii Britanii, COFACE-ul Francez şi SACE în Italia. Împreună, aceste instituţii internaţio-
nale asigură 400 miliarde din investiţiile străine şi exporturile fiecărui an, o sumă echivalentă cu
8% din comerţul total mondial (Kapur şi alţii, 1997; Rich, 2000). Agenţiile pentru Credite
Externe există în principal pentru a susţine corporaţiile din ţări dezvoltate să îşi vândă bunurile
şi serviciile în ţările în curs de dezvoltare.
Deşi obiectivele declarate ale MDB includ dezvoltarea economică durabilă şi reducerea să-
răciei, multe dintre proiectele pe care le finanţează exploatează de fapt resursele naturale pentru
a fi exportate pe pieţele internaţionale (Becker, 2003; Birn şi Dmitrienko, 2005). În anii `70-`80,
multe dintre proiectele finanţate de MDB au dus la distrugerea ecosistemelor pe suprafeţe vaste,
implicând eroziunea solului, inundaţii, poluarea apei, probleme de sănătate, diminuarea drastică
a veniturilor localnicilor şi pierderea diversităţii biologice (Rich, 1994 ; Kapur şi alţii, 1997;
Janmanch, 2004). Exploatările forestiere, agricultura, mineritul, construirea de baraje, produce-
rea energiei electrice şi alte componente ale dezvoltării economice sunt necesare pentru a asigura
nevoile umane, dar aceste activităţi trebuie desfăşurate într-un mod care să minimizeze daunele
asupra mediului şi comunităţilor locale. În ultimii 15 ani, Banca Mondială a încorporat protec-
ţia biodiversităţii în proiectele mari de infrastructură, o practică considerată ca direcţia principală
(World Bank, 2004). Astfel de activităţi includ asigurarea de granturi pentru noi arii protejate, res-
taurarea habitatelor degradate şi protecţia speciilor ameninţate.
Studii de caz pentru proiecte de dezvoltare

Printre cele mai mediatizate exemple de distrugere a mediului rezultate din împrumuturi ale
MDB şi Banca Mondială, sunt programul de strămutare din Indonezia, construcţia de drumuri,
dezvoltarea agricolă şi industrializarea din Amazonia braziliană, construcţia unor baraje mari în
Indonezia, India, China, Nepal şi Pakistan.
Deşi, în prezent, MDB solicită evaluări ale impactului asupra mediului pentru noile proiecte,
studiile de caz ale proiectelor vechi merită să fie amintite pentru a demonstra ce se poate întâm-
pla dacă guvernele decid neaşteptat să ignore normele de mediu, şi să încalce promisiunile făcute
propriilor cetăţeni.
STRĂMUTAREA INDONEZIANĂ. În anii `70-`80 Banca Mondială a împrumutat guvernului in-

donezian 560 milioane dolari, pentru a strămuta milioane de oameni din insulele foarte dens po-
pulate Java, Bali şi Lombok către insulele puţin populate, şi masiv împădurite Borneo
(Kalimantan), Noua Guinee (Irian Jaya) şi Sulawesi. Familiile strămutate au trebuit să cultive te-
renuri pentru a se hrăni şi a obţine produse de export, cum ar fi cauciucul, palmierul de ulei şi de
cacao; aceste exporturi ar fi permis Indoneziei să îşi plătească împrumuturile. Cunoscut ca pro-
gramul de transmigraţie, proiectul a fost un eşec economic şi de mediu: solurile sărace din pă-
durile tropicale ale insulelor fiind deseori nepotrivite pentru agricultura intensivă practicată de
fermieri. Pe lângă aceasta, infrastructura de care aveau nevoie fermierii nu s-a dezvoltat, parţial
datorită corupţiei şi a unui management greşit; ca rezultat, mulţi fermieri au devenit săraci, fiind
forţaţi să practice o agricultură de subzistenţă. Producerea de recolte pentru export spre a plăti
împrumuturile la Banca Mondială nu s-a mai realizat. În schimb, milioane de hectare de pădure

574 Capitolul 20
au fost distruse de către noii locuitori, în combinaţie cu exploatările forestiere legale sau ilegale
(CIFOR, 2003). Prezenţa unui mare număr de noi, locuitori în aşezările rurale izolate, a contri-
buit la accentuarea instabilităţii politice şi a violenţei etnice. Învăţând din proiectele trecutului ca
acesta, Banca Mondială cere acum statelor să planifice atent impactul social al proiectelor mari
şi să aloce fonduri suficiente.
AUTOSTRĂZILE BRAZILIENE. Proiectele Băncii Mondiale şi Băncii Interamericane de

Dezvoltare, din regiunea amazoniană a Braziliei, sunt exemple clasice ale programelor de dez-
voltare greşite la scară mare. Sute de milioane de dolari au fost împrumutaţi Braziliei din 1981
pentru a construi drumuri şi aşezări umane în Programul de Dezvoltare a Nord-Vestului, deseori
fără studii de evaluare a impactului asupra mediului şi studii de fezabilitate a terenurilor
(Fearnside, 1990; Kapur şi alţii, 1997). Doar 3 % din bugetul acestui proiect a fost alocat rezer-
vaţiilor biologice şi de amerindieni, şi numai 0,5% pentru cercetare. Odată cu deschiderea au-
tostrăzii Perimetral Norte, guvernul a încurajat fermierii săraci şi fără terenuri din sudul şi nord-
estul Braziliei să se mute în regiune, pentru a primi teren gratuit. Fermierii ce au migrat în regiune
au defrişat porţiuni imense de pădure de lângă reţeaua de drumuri pentru a-şi construi noi ferme.
Cota maximă despăduririlor a fost atinsă în 1987, când 20 milioane ha, reprezentând 2,5% din
suprafaţa totală a Braziliei, au fost distruse în una dintre cele mai devastatoare acţiuni de degra-
dare a mediului la nivel mondial.
În graba de a dezvolta regiunea, guvernul Braziliei a construit drumuri de-a lungul rezerva-
ţiilor de amerindieni şi a celor biologice, ce trebuiau să fie complet protejate, deschizând efectiv
aceste arii pentru despăduriri. De exemplu, indienilor Ianomami li s-au acordat drepturi legale asu-
pra a numai 30% din terenuri pe care le ocupau, iar această suprafaţă a fost ulterior fragmentată
în 19 componente, separate de drumuri şi alte amenajări; în general, fermele de vite şi planta-
ţiile de arbori ce ar fi trebuit să plătească împrumuturile au eşuat terenul nefiind de fertil pentru
a susţine activităţi agricole. Rezultatul general a fost o devastare a mediului cu pierderi econo-
mice majore. Distrugerea masivă a pădurilor din Brazilia a continuat şi în anii `90, cu rate mari
ale despăduririlor şi incendierilor în 1997 şi 1998 (Nepstad şi alţii, 1999, 2001). Actualmente, în-
cepe o noua rundă de construcţie a 6 245 km de drumuri, finanţate de bănci internaţionale de dez-
voltare, dublând suprafaţa de pădure accesibilă, cu potenţialul de a creşte substanţial fragmenta-
rea şi defrişarea pădurii (Fig. 20.12; Lawrence şi alţii, 2006 ). O alternativă în cheltuirea
miliardelor de dolari pentru construcţia de drumuri în pădurea tropicală ar fi intensificarea acti-
vităţilor agriculturii în regiunile cultivate existente, investiţii în educaţie şi asistenţă medicală. Ele
reprezintă elemente cheie în îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru săraci, luarea de măsuri pentru
a reduce incendiile din fondul forestier, includerea costurilor de mediu în analiza economică a pro-
iectelor de dezvoltare, astfel încât guvernul să se asigure că drumurile aduc beneficii la nivel na-
ţional. Întradevăr, când costurile de mediu sunt incluse în analizele economice ale proiectelor, be-
neficiile economice nete sunt reduse semnificativ sau chiar negative (Reid, 1999).
PROIECTUL PENTRU CONSTRUCŢIA DE BARAJE. O categorie importantă de proiecte finanţate

de băncile de dezvoltare multilaterală o constituie construcţia de baraje şi sisteme de irigaţii ce
asigură apa pentru activităţile agricole şi generează hidroenergie (Janmanch, 2004; McGirk şi
Buncombe, 2005). Deşi barajele aduc beneficii importante, aceste proiecte distrug cursurile de
apă şi deseori afectează ecosistemele acvatice, modificând adâncimea apei, caracteristicile fizico-
(A) (B)
n
mazo
u viul A
Manaus fl
Porto
Velho
0 1000
km Cuiabá pădure
pădure degradată
pădure foare degradată
sau fără pădure
FIG. 20.12 (A) O hartă actuală a Amazonului brazilian prezentând pădurea (alb) şi ariile defrişate, degra-
date şi cu savană (negru). Observaţi că despăduririle apar de-a lungul râurilor, drumurilor şi în ariile popu-
late din sud şi est (B). Când Brazilia va finaliza noua reţea de drumuri, în 2020, suprafaţa de pădure vir-
gină (alb) se estimează că se va reduce dramatic, în defavoarea terenurilor degradate uşor sau moderat
(gri) şi despădurite, degradate intens sau transformate în savane (negru). Dacă măsuri puternice de con-
servare sunt implementate de guvern, nivelele de degradare şi despădurire ar putea fi reduse (Laurance
şi alţii, 2001).
chimice ale apei, mărind rata de sedimentare şi creând bariere în dispersia animalelor. Ca rezul-
tat al acestor schimbări, multe specii nu mai sunt capabile să supravieţuiască în mediul alterat.
În plus, toţi oamenii ce locuiesc în aria ce urmează a fi inundată sunt forţaţi să se mute, adeseori
în oraşe, ceea ce conduce la sărăcie. Barajul Celor Trei Chei de pe Yangtze, finanţat din surse in-
ternaţionale, ce ilustrează foarte bine aceste probleme (Caseta 20.3).
Barajul Nam Theun 2 din Laos, aprobat recent pentru finanţare de către Banca Mondială şi
Banca de Dezvoltare a Asiei, ilustrează câteva din aceste probleme. Barajul va genera energie elec-
trică ce va fi vândută Thailandei, oferind venituri semnificative guvernului din Laos. Ca parte din
proiecte, 450 km2 de habitat forestier vor fi inundate şi 4 500 de indigeni vor trebui să se mute.
Se estimează că 100 000 de oameni, ce locuiesc în aval, vor fi afectaţi de modificarea regimului
apei, odată ce barajul va fi gata. Pentru a rezolva aceste probleme, Banca Mondială şi guvernul
din Laos, au promovat planuri de înfiinţare şi administrare a unor noi arii protejate, precum şi de
compensare a oamenilor strămutaţi. Totuşi, grupurile de mediu subliniază eşecurile acordurilor
similare de la alte proiecte şi încălcarea promisiunilor făcute localnicilor.
În mod ironic, cercetările indică că succesele pe termen lung ale unor proiecte internaţionale
pentru construcţia de baraje mari pot depinde de conservarea ecosistemelor forestiere ce le în-
conjoară. Pierderea suprafeţelor forestiere de pe terenurile cu pante ridicate, situate în proximi-
tatea zonelor amenajate, conduce deseori la eroziunea solului şi sedimentare, şi prin urmare, la
scăderea eficienţei, costuri de întreţinere mai mari şi daune sistemelor de irigaţii şi barajelor.
Protecţia pădurilor şi a altor ecosisteme naturale terestre şi acvatice este acum recunoscută ca fiind
un instrument important şi ieftin de a asigura eficienţa şi longevitatea acestor proiecte, în ace-
laşi timp conservând suprafeţe mari de habitat natural. Un astfel de exemplu este împrumutul de
1,2 milioane dolari al Băncii Mondiale pentru a asigura dezvoltarea şi protecţia surselor de apă
din nordul insulei Sulawesi, Indonezia (McNeely şi alţii, 1990). O pădure tropicală de 278 700
576 Capitolul 20
CASETA 20.3 - CARE VA FI COSTUL TOTAL AL PROIECTULUI

BARAJUL CELOR TREI CHEI?
În aparenţă pare o idee măreaţă: deja, fiind estimată finalizarea lucrărilor

construirea unui baraj pentru a contra- în 2009. Electricitatea generată de baraj
cara inundaţiile, a îmbunătăţi condiţiile va reduce consumul de cărbune (sursa
de navigaţie şi a asigura o sursă de ener- principală de energie) cu 30-50 milioane
gie curată, hidroelectrică, pentru mi- tone în fiecare an, cu proiecţie semnifi-
lioane de oameni. Yangtze este unul din- cativă în calitatea aerului (Wnag şi
tre cele mai mari fluvii din lume, care Bryant, 2003). Curenţii mai slabi şi va-
izvorăşte din Podişul Tibet şi se vărsă în riaţiile mai reduse ale scurgerii apei va
Marea Chinei de Est. Inundaţiile sunt o îmbunătăţi condiţiile de navigaţie.
problemă majoră a oamenilor ce locu- Costurile de construcţie ale baraju-
iesc în lungul fluviului Yangtze. În 1954, lui sunt foarte mari, cifrându-se la peste
o serie de inundaţii au ucis peste 30.000 60 miliarde dolari, poate chiar 70 mi-
de oameni, aceleaşi consecinţe fiind în- liarde dolari. Pe lângă finanţarea de la
registrate în 1991. Aria este slab dez- bănci chineze, fonduri substanţiale vin
voltată economic, iar venitul pe cap de de la agenţii financiare guvernamentale
locuitor este mic. În 1992, guvernul chi- din alte ţări, precum Hermes Guarantee,
nez a dat aprobările finale pentru con- Germania, sau Banca Japoneză de
struirea unui baraj în aval de zona celor Import-Export, iar bănci private ca
Trei Chei ale fluviului Yangtze, din cen- Citigroup, Chase Manhattan Bank,
trul Chinei, în scopul de a îmbunătăţi na- Credit Suisse, First Boston, Merrill
vigaţia, a proteja circa 10 milioane de Lynch, Deutsche Bank, şi Barclays
oameni de inundaţii şi a genera energie Capital, emit acţiuni pentru proiect. Pe
electrică pentru dezvoltarea industriei. măsură ce lacul de acumulare din spa-
Construirea barajului principal a început tele barajului se umple, inundă ariile
joase, fiind nece-
sară strămutarea a
sate şi oraşe întregi,
în total fiind vorba
de aproape 2 mi-
lioane de oameni
(Chau, 1995; Wang
şi Bryant, 2003).
Lacul de acumu-
lare lung şi îngust
se va întinde pe o
lungime de peste
400 km, în Valea
Yangtze, de la
Apele fluviului Yangtze au inundat deja multe terenuri şi vor urca în con- Yichangspre Vest
tinuare ajungând aproape la case. Satul din fotografie este unul nou,
construit pentru a-l înlocui pe cel vechi din lungul fluviului, este aproape
către Chongquig,
inundat (foto Tina Manley / Alamy). unul din cele mai

China
Provincia Hubei
Wuxi
Shanghai Kaixian
Xingshan
Yunyang Wushan
Wanxian Fengjie
Badong
Zigui Yichang
Provincia Sichuan Zhongxian
Jiangbei Changshou Fengdu

Shizhu Barajul celor trei chei
Barajul Gezhouba
Chongqing Fuling
Baxian Wuieng Lacuri de acumulare

Localităţi inundate
0 50 100 km
Barajul Celor Trei Chei inundă o fâşie lungă de 400 km de-a lungul văii Yangtze, din Centrul
Chinei. Pentru că terenul include chei, ravene şi zone cu pante ridicate, acumularea de apă va
fi îngustată şi adâncă (după Chau, 1995).
mari oraşe din China. Templele, pago- cesare ferme de 5 ori mai mari, pentru a
dele şi alte obiective culturale de patri- produce aceeaşi cantitate de hrană ca
moniu vor fi acoperite de un strat de acum. Pe măsură ce versanţii sunt des-
apă cu o grosime de până la 175 m. păduriţi, eroziunea se va accelera, mă-
Bazinul fluviului Yangtze deţine două rind acumularea de sedimente din spa-
treimi din potenţialul piscicol al ţării - tele barajului şi probabilitatea de apariţie
mare parte din acestea urmând a fi afec- a alunecărilor de teren (Liu et al, 2004).
tate de baraj. Efectele barajului asupra Barajele au un impact greu de prog-
comunităţilor naturale şi mediului, vor fi nozat asupra mediului. Ele blochează
probabil mult mai profunde şi dăună- mişcarea suspensiilor şi nutrienţilor spre
toare. Proiectele anterioare, implicând aval, încetinesc scurgerea apei şi ate-
strămutări ale oamenilor, nu au fost în- nuează variaţiile nivelului apei în aval.
cununate de succes. Deseori, oamenii Turbulenţa mai redusă a apei scade con-
sunt strămutaţi în arii atât de îndepărtate centraţia oxigenului dizolvat, determină
de cea originală, încât au probleme de apariţia stratificării şi diminuează abili-
adaptare. Pentru a evita asemenea as- tatea râului de a autoepurare. Pe măsură
pecte, planul prevede ca 1 million de oa- ce caracteristicile hidrologice s-au mo-
meni să fie mutaţi în amonte de locaţia dificat, şi alcătuirea comunităţilor de
lor actuală. Totuşi, acele terenuri nefo- plante şi animale a avut de suferit (Liu
losite din amonte sunt acoperite de un şi alţii, 2003; Xie, 2003). Odată cu con-
strat de sol subţire şi infertil, iar resur-
sele de apă nu sunt suficiente pentru
continuare
agricultură. Se estimează că vor fi ne-

578 Capitolul 20

strucţia Barajului Celor Trei Chei, stu- Totuşi, se ştie puţin despre cât de profi-
rionul chinez (Acipenser sinensis), spe- tabile sunt terenurile marginale pentru
cie rară, va fi incapabil să înoate în agricultură, cât de repede se vor acu-
amonte pentru a-şi depune icrele. mula sedimentele în spatele barajului
Delfinul de râu (Lipates vexillifer), o sau cum speciile ameninţate din bazin se
specie cu numai 300 de indivizi, poate fi vor adapta modificării regimului hidro-
incapabilă să supravieţuiască într-un logic. Poate cea mai bună emblemă a
mediu alterat. Multe alte specii vor fi Barajului Celor Trei Chei este cocorul
afectate. siberian (Grus leucogeranus), specie
Unora dintre aceste preocupări le-au ameninţată şi simbol al bunăstării pen-
răspuns planificatorii barajului. tru chinezi, ce se hrăneşte în apele mici
Milioane de dolari s-au cheltuit pe tera- din bazinul fluviului Yangtze.
sări pentru agricultură, şi mari supra- Schimbarea nivelului apei poate afecta
feţe de terenuri necultivate, aflate la supravieţuirea simbolului de prosperi-
marginea ariei inundate au fost folosite tate al chinezilor. În anii ce vor urma, să
în proiectele de relocare. Electricitatea sperăm că vom fi mai capabili să deter-
produsă de baraj ar trebui să reducă des- minăm dacă beneficiile barajului legate
păduririle cauzate de colectarea lemnu- de producerea de energie electrică, con-
lui de foc. S-au planificat reîmpăduri trolul inundaţiilor şi navigaţie compen-
pentru a reduce eroziunea şi depunerea sează costurile de construcţie, impactul
sedimentelor în lacul de acumulare. lui asupra mediului şi problemele so-
ciale pe care le va genera.
ha, ce include bazinele de recepţie ale unui proiect de irigaţii de 60 milioane dolari, finanţat de
Banca Mondială, a fost transformată în Parcul Naţional Bogani Nani Wartabone (Fig. 20.13). În
acest caz, Banca Mondială a fost capabilă să-şi protejeze investiţia iniţială cu mai puţin de 2%
din costurile proiectului şi a creat şi un nou parc naţional pe parcurs. Ca şi în cazul evaluării pro-
iectelor pentru drumuri, analizele economice ce iau în calcul schimbările serviciilor de mediu pot
fi utile în cuantificarea valorii economice a barajelor înainte de începerea construcţiei lor.
Reforma împrumuturilor pentru dezvoltare

Dacă multe dintre marile proiecte internaţionale de dezvoltare din trecut au degradat mediul,
de ce mai vor statele să promoveze altele noi şi de ce băncile de dezvoltare sunt de acord să le
finanţeze? De ce sunt astfel de proiecte aprobate? Un motiv important este că uneori există o ne-
voie reală pentru astfel de proiecte de dezvoltare, iar Banca Mondială de Dezvoltare finanţează
împrumuturi cu dobândă mică, la care se adaugă experienţa tehnică considerabilă; pentru o ţară
săracă, fără resurse financiare, proiectele de dezvoltare reprezintă un instrument important pen-
tru dezvoltarea economiei. Cu toate acestea, proiectele sunt deseori finanţate pentru că: econo-
mişti, ingineri şi oficiali guvernamentali, fac prognoze optimiste asupra programelor de construcţie,
a costurilor şi preţurilor la utilităţi şi minimizează problemele potenţiale, mai ales pe cele de mediu;
în multe situaţii nu se realizează monitorizări şi studii-pilot ori rezultatul lor nu este luat în cal-
cul; proiectele similare din alte părţi nu sunt evaluate; costurile sociale şi de mediu sunt ignorate
INDONEZIA Parcul Naţional Bogani Nani Wartabone

Papua Proiectul de irigaţii Dumoga
Noua Guinee
Vârfuri montane
Sulawesi
Marea Celebes
ga
R. Dumo
Kotamobagu
Dumoga
Gorontalo R. Bone
FIG. 20.13 Parcul Naţional Bogani Nani Golful Tomini 25 km

Wartabone, de pe braţul nordic al Insulei Su-
lawesi, Indonezia, ce protejează apele din
bazinele râurilor Bone şi Dumoga, incluzând
Proiectul de Irigaţii Dumoga (după Wells şi
Brandon, 2001).
sau minimizate întrucât sunt considerate valori externe ale analizelor economice (vezi Capitolul
4). Trebuie menţionat că multe din proiectele cu efectele cele mai nefaste în mediu s-au desfă-
şurat în trecut, proiectele actuale şi viitoare având standarde de mediu încorporate. Guvernele pro-
movează deseori proiecte pentru că acestea asigură pe termen scurt locuri de muncă, o prosperi-
tate economică şi o destindere a tensiunilor sociale. Liderii de afaceri locali, în special cei care
au legături strânse cu guvernul, sprijină proiectele din care pot obţine profituri mari din contracte.
Ţările industrializate care sprijină băncile de dezvoltare încurajează aceste împrumuturi pentru
a stabiliza guvernele ţărilor-gazdă ale proiectelor, ce corespund intereselor lor, dar cărora le lip-
seşte sprijinul popular. În ultimul rând, oficialii bancari vor să acorde împrumuturi mari pentru
a avea profituri mari.
Pentru a acţiona mai responsabil, în ultimii 15 ani, Banca Mondială şi alte bănci de dezvol-
tare multilaterală, au adăugat criterii sociale şi de mediu pentru proiectele pe care le finanţează
(Itano, 2004; Vallett şi alţii, 2004). Drept urmare, multe ONG-uri cu activitate în domeniul pro-
tecţiei şi conservării mediului vor acum ca băncile de dezvoltare multilaterală să fie implicate în
finanţarea proiectelor pentru că asigură integrarea criteriilor sociale şi de mediu. În plus, băncile
recunosc necesitatea dialogului cu publicul interesat de implementarea proiectelor (Roessel,
2000; Rosenberg şi Korsmo, 2001). Băncile de dezvoltare multilaterală au acţionat în această di-
recţie permiţând dezbateri publice, evaluări independente şi discuţii asupra rapoartelor de impact
realizate de către organizaţii locale, potenţial a fi afectate de proiectele propuse pentru finanţare
(WRI, 2003).
Pentru că băncile de dezvoltare sunt finanţate în principal de guvernele ţărilor dezvoltate, po-
liticile lor pot fi formulate de către reprezentanţi aleşi ai statelor-membre din băncile de dezvol-

580 Capitolul 20
tare, media naţională şi organizaţii de conservare. Deoarece, în trecut, proiectele au fost criticate
public, Banca Mondială solicită acum noilor proiecte să fie mai responsabile în privinţa mediu-
lui. În această direcţie, Banca Mondială a angajat personal cu pregătire în domeniul protecţiei şi
conservării mediului pentru a evalua proiectele noi şi pe cele în derulare. De asemenea au fost
demarate evaluări de impact de detaliu şi s-a adoptat o politică de management de recunoaştere
a dezvoltării şi durabilităţii economice (World Bank, 2000b; Bojo şi Reddy, 2003).
Această nouă atitudine faţă de mediu recunoaşte că: politicile economice inadecvate gene-
rează un cost de mediu ridicat; reducerea sărăciei este deseori crucială în protecţia mediului; creş-
terea economică trebuie să integreze şi evaluări de mediu. Pentru a implementa aceste politici,
Banca Mondială încearcă să includă conservarea biodiversităţii ca element central în multe din-
tre investiţiile sale. Partea bună este că această nouă abordare a politicilor de dezvoltare permite
integrarea costurilor şi beneficiilor de mediu, în procesul de luare a deciziei. Partea negativă este
că activităţile de conservare a biodiversităţii, precum managementul ariilor protejate, primesc un
suport mai redus. Ca rezultat al preocupărilor crescânde pentru protecţia şi conservarea mediu-
lui, Banca Mondială şi alte bănci de dezvoltare multilaterală au început să devină importante surse
de împrumuturi pentru proiectele de mediu, mare parte a finanţării fiind asigurată prin GEF. Din
2005, Banca Mondială a investit 5,1 miliarde dolari în sute de proiecte pentru conservarea bio-
diversităţii din peste 60 de ţări (Banca Mondială, 2005a). Aceste creşteri ale investiţiilor privind
biodiversitatea au atras peste 1 miliard dolari din alte surse. Aproximativ 8%, din investiţiile re-
cente sunt pentru proiecte de mediu, care pun accent pe reducerea şi controlul poluării. Investiţiile
includ însă şi finanţări pentru conservarea biodiversităţii, managementul pădurilor şi conserva-
rea resurselor naturale. O tendinţă recentă este finanţarea unui număr mai mare de proiecte mici
care au obiective mai specifice şi sunt administrate la nivel local.
Pentru restul de 92% din investiţiile sale recente, Banca Mondială solicită evaluări de impact
şi rapoarte referitoare la personalul implicat cu pregătire de mediu. Astfel, proiectele trebuie să
includă acţiuni concrete de ameliorare a impactului negativ asupra mediului. Multe organizaţii
de conservare rămân sceptice în ceea ce priveşte faptul că Banca Mondială va aplica şi în viitor,
aceste noi politici de mediu, în toate investiţiile (Vallett şi alţii, 2004). În perspectivă, este nece-
sară urmărirea atentă a acestor acţiuni, în particular ale împrumuturilor acordate de către
Cooperaţia pentru Finanţare Internaţională şi băncile de import-export, ce creditează mai ales sec-
torul privat. Organizaţiile de conservare trebuie să continue monitorizarea atentă a deciziilor de
finanţare a proiectelor băncilor de dezvoltare multilaterală decât să-şi promoveze discursuri şi ra-
poarte. Băncile de dezvoltare multilaterală s-au dovedit a fi eficiente în relaţiile cu publicul, chiar
dacă activitatea lor se desfăşoară în continuare normal (Roessel, 2000; www.globalpolicy.org ).
Trebuie remarcat că băncile de dezvoltare multilaterală nu sunt o autoritate supremă: odată ce pri-
mesc o parte a banilor pentru un proiect, ţările pot alege să ignore prevederile de mediu din în-
ţelegere, în pofida protestelor naţionale şi internaţionale. În astfel de cazuri, una dintre puţinele
opţiuni efective ale băncilor este să anuleze finanţarea ulterioară a proiectului şi să întârzie noile
proiecte.
Se impune a fi atent urmărit proiectul-mamut Hidrovia, din America de Sud, în care fluviul
Paraguay-Parana este dragat şi canalizat, astfel încât vasele mari să poată ajunge de la Buenos-
Aires (Argentina) în Bolivia, Paraguay şi Brazilia (3 000 km) şi apoi să se întoarcă transportând
soia şi alte produse agricole, din sudul Braziliei către pieţele lumii (Harris şi alţii, 2005). Aceste
amenajări drenează Pantanalul din America de Sud, cea mai mare zona umedă a lumii, acope-

rind circa 200 000 km2 în sud-vestul Braziliei, estul Boliviei şi nord-estul Paraguayului - o su-
prafaţa mai mare ca Anglia, Ţara Galilor şi Olanda la un loc (Fig. 20.14). Zona umedă, cunos-
cută şi sub numele Entre Rios sau Mesopotamia sud-americană, este alcătuită din mlaştini vaste
şi nedrenate, bogate în specii sălbatice ameninţate, precum jaguarii, tapirii, lupii şi vidrele gigant.
Oamenii de mediu cred că proiectul “Hidrovia” va modifica regimul hidrologic, inundând unele
terenuri şi asanând altele, ce va conduce la o pierdere imensă a diversităţii biologice. În Argentina
ar putea apărea inundaţii fără precedent, deşi menţinerea zonelor umede ar putea micşora câteva
dintre impactele adverse. Costul final al proiectului este estimat la 1 miliard dolari, la care se
adaugă 3 miliarde dolari, costuri de întreţinere în următorii 20 de ani. Ca parte a proiectului se
construieşte o conductă de transport a gazului natural din Bolivia către litoralul Braziliei, asociată
cu uzine metalurgice şi petrochimice, consecinţe nefiind evaluate. Finanţarea, publicitatea şi opo-
ziţia faţă de proiect determină o evoluţie fluctuantă - proiectul avansează, este amânat un timp,
apoi continuă într-o formă relativ diferită. Partea bună este că Banca Mondială şi ONG-urile de
conservare au înfiinţat rezervaţii ale biosferei şi noi parcuri naţionale pentru a proteja o parte din
bogata biodiversitate a regiunii.
Băncile de dezvoltare multilaterală au arătat uneori devotament în reducerea degradării me-
diului. De exemplu, în Papua-Noua Guinee, Banca Mondială a refuzat să acorde împrumuturi până
ce guvernul nu a luat o serie de măsuri ce vor asigura practici mai prudente de management al
pădurilor, ceea ce a condus la o revizuire a proiectelor forestiere şi ulterior la monitorizarea pro-
iectelor privind deschiderea de noi exploatări. Din păcate, o altă tendinţă este ca Banca Mondială
şi băncile de dezvoltare multilaterală să finanţeze proiecte curate, în timp ce băncile mari de im-
port-export, susţin tacit proiectele imense ce deteriorează mediul şi aduc beneficii corporaţiilor.
Având în vedere că băncile de dezvoltare multilaterală au finanţat câteva proiecte dubioase, un
FIG. 20.14 Pantanalul din America de Sud este cea mai mare zonă umedă a lumii. Această
arie este acum transformată printr-un proiect imens, ce implică îmbunătăţirea transportului pe
râu, dezvoltarea industrială şi expansiunea culturilor de soia (foto Blickwenkel / Alamy).

582 Capitolul 20
rol important al conservaţioniştilor este să urmărească şi să prezinte adevăratul impact asupra me-
diului. Îmbunătăţirea transparenţei va asigura strategii ale băncilor de dezvoltare mai responsa-
bile faţă mediu.
În viitor, este necesară creşterea finanţării

Nevoia de creştere a finanţării pentru conservarea biodiversităţii este încă mare la nivel local,
naţional şi internaţional. În prezent se cheltuiesc anual 6,5 miliarde dolari pentru ariile protejate
terestre, deşi pentru a extinde şi administra eficient sistemul global de arii protejate ar fi nece-
sare 23 miliarde dolari (James şi alţii, 2001; Balmford şi Whitten, 2003). Numai administrarea
ariilor protejate din ţările în curs de dezvoltare ar costa circa 2,1 miliarde de dolari, de 3 ori mai
mult decât suma cheltuită (Bruner şi alţii, 2004). Deşi 23 miliarde de dolari reprezintă o sumă
enormă, este încă comparată cu cele 245 miliarde dolari, cheltuite anual pe subvenţiile agricole
din Statele Unite ale Americii şi cele 1 000 miliarde dolari, cheltuite pentru apărare. În mod cert,
priorităţile lumii ar putea fi ajustate pentru a oferi mai multe resurse financiare protecţiei biodi-
versităţii biologice. În loc ca ţările să se angreneze în cursa înarmării cu generaţia următoare de
avioane, rachete şi alte arme, ce ar fi să cheltuiască cât trebuie pentru conservarea diversităţii bio-
logice? În loc ca utilizatorii să cumpere ultimele produse de lux sau dispozitive electronice pen-
tru a înlocui lucruri care funcţionează încă, ce ar fi să contribuie cu mai mulţi bani la cauzele sus-
ţinute de organizaţiile de conservare?
Cooperarea organizaţiilor de conservare şi oamenilor de afaceri ar trebui să încurajeze co-
mercializarea unor produse verzi. Deja Forest Sterwardship Council şi alte organizaţii similare
certifică producţia de lemn din păduri administrate durabil, iar companiile de cafea comerciali-
zează cafea cultivată pe spaţii restrânse în pădurile naturale. Dacă consumatorii sunt educaţi pen-
tru a cumpăra aceste produse, la un preţ relativ mai mare, aceasta ar reprezenta un suport sem-
nificativ în eforturile internaţionale de conservare.
Balmford, A. şi T. Whitten. 2003. Who should pay for tropical conservation, and how could the costs be met?
Oryx 37: 238–250.
Blundell, A. G. şi M. B. Mascia. 2005. Discrepancies in reported levels of international wildlife trade. Con-
Bruner, A. G., R. E. Gullison şi A. Balmford. 2004. Financial costs and shortfalls of managing and expanding
protected-area systems in developing countries. BioScience 54: 1119–1126.
Godwin, P. 2001. Wildlife without borders. National Geographic 200: 2–31.
Halpern, B. S., C. R. Pyke, H. E. Fox, J. C. Haney, M. A. Schlaepfer şi P. Zaradic. Gaps and mismatches be-
tween global conservation priorities and spending. Conservation Biology 20: 56–64.
Harris, M. B., W. Tomas, G. Mourao, C. J. Da Silva, E. Gumaraes, F. Sonoda şi E. Fachim. 2005. Safeguard-
ing the Pantanal wetlands: Threats and conservation initiatives. Conservation Biology 19: 714–720.
Lapham, N. P. şi R. J. Livermore. 2003. Striking a Balance: Ensuring Conservation’s Place on the Interna-
tional Biodiversity Agenda. Conservation International, Washington, D.C.
Laurance, W. F., M. A. Cochrane, S. Bergen, P. M. Fearnside şi alţii 2001. The future of the Brazilian Ama-
zon. Science 291: 438–439.
Lee, R. 2005. Unholy trinity: The IMF, World Bank şi WTO. Economic Geography 81: 441–443.

Naughton-Treves, L., M. B. Holland şi K. Brandon. 2005. The role of protected areas in conserving biodiver-
sity and sustaining local livelihoods. Annual Review of Environmental Resources 30: 219–252.
Pedynowski, D. 2003. Prospects for ecosystem management in the Crown of the Continent ecosystem, Canada-
United States: Survey and recommendations. Conservation Biology 17: 1261–1269.
Pergams, O. R., B. Czech, J. C. Haney şi D. Nyberg. 2004. Linkage of conservation activity to trends in the
U.S. economy. Conservation Biology 18: 1617–1623.
Poole, A. 1996. Coming of Age with Elephants: A Memoir. Hyperion, New York.
Sayer, J., N. Ishwaran, J. Thorsell şi T. Sigaty. 2000. Tropical forest biodiversity and the World Heritage Con-
vention. Ambio 29: 302–309.
Soares-Filho, B. S., D. C. Nepstad, L. M. Curran, G. C. Cerqueira şi alţii 2006. Modelling conservation in the
Amazon basin. Nature 440: 520–523.
Stem, C., R. Margoluis, N. Salafsky şi M. Brown. 2005. Monitoring and evaluation in conservation: A review
Totten, M., S. I. Pandya şi T. Janson-Smith. 2003. Biodiversity, climate, and the Kyoto Protocol: Risks and op-
portunities. Frontiers in Ecology and the Environment 1: 262–270.
Valette, J., D. Wysham şi N. Martinez. 2004. A Wrong Turn From Rio: The World Bank’s Road to Climate Ca-
tastrophe. Sustainable Energy & Economy Network, Washington, D. C.
World Bank. 2006. Mountains to Coral Reefs. The World Bank and Biodiversity 1988–2005. World Bank,
Washington, D.C.
Wu, J., J. Huang, X. Han, X. Gao, F. He, M. Jiang şi alţii 2004. The Three Gorges Dam: An ecological per-
spective. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 241–248.

584 Capitolul 20

CAPITOLUL 21
O AGENDĂ PENTRU VIITOR


O agendă pentru viitor 587
upă cum am reţinut, nu este un mister de ce diversitatea biologică înregistrează un
D declin rapid la nivel mondial. Comunităţile biologice sunt distruse şi speciile sunt
aduse în pragul extincţiei prin supraexploatarea resurselor, rezultată din nevoia oa-
menilor săraci de a supravieţui, din consumul excesiv de resurse al ţărilor dezvoltate, din dorinţa
de a obţine profituri (Myers şi Kent, 2004; Sachs, 2005). Distrugerile pot fi cauzate de localnici,
imigranţi, grupuri locale de oameni de afaceri, mari agenţi economici din centrele urbane, ex-
pansiunea suburbană în ariile rurale, corporaţiile multinaţionale, conflictele militare sau de către
guverne. Oamenii sunt cel mai adesea inconştienţi sau indiferenţi faţă de impactul activităţilor
umane asupra lumii naturale. Pentru ca politicile de conservare să funcţioneze, oamenii de la toate
nivelele societăţii trebuie să conştientizeze că este în interesul lor să lucreze pentru conservare
(Cullen şi alţii, 2005; Charnley, 2006). Dacă oamenii de ştiinţă pot demonstra că protecţia di-
versităţii biologice aduce beneficii mai mari decât distrugerea ei, oamenii şi guvernele vor fi mai
deschişi în a accepta planurile de conservare. Această evaluare ar trebui să includă nu numai va-
loarea monetară imediată, ci şi aspecte mai puţin concrete, precum valoarea existenţială, valoa-
rea opţională şi valoarea intrinsecă.
Probleme actuale şi posibile soluţii

Există un consens între conservaţionişti asupra existenţei unei serii de probleme majore, cu
proiecţie în starea diversităţii biologice şi necesităţii unor schimbări în politicile şi practicile ac-
tuale de dezvoltare. În continuare vor fi enumerate unele din aceste probleme şi vom încerca să
sugerăm soluţii. Reţinem însă că pentru eficienţă răspunsurile sunt simplificate, fiind ignorate
multe elemente ce ar trebui rezolvate pentru a oferi un răspuns comprehensiv şi real acestor pro-
bleme.
Problemă: Conservarea diversităţii biologice este dificilă deoarece la nivel mondial majori-
tatea speciilor sunt necunoscute de către oamenii de ştiinţă şi publicul larg. Mai mult, majorita-
tea comunităţilor biologice nu sunt monitorizate pentru a se determina cum se modifică de-a lun-
gul timpului.
Soluţii: Trebuie pregătiţi mai mulţi cercetători şi voluntari care să identifice, să clasifice şi
să monitorizeze speciile şi comunităţile biologice. În plus trebuie crescută finanţarea în acest do-
meniu (Raven şi Wilson, 1992; Goffredo şi alţii, 2004; Main, 2004; Evans şi alţii, 2005). În ţă-
rile în curs de dezvoltare există o nevoie acută de a pregăti mai mulţi oameni de ştiinţă şi a înfi-
inţa instituţii de cercetare. Oamenii simpli, dar entuziaşti, pot juca deseori un rol important în
conservarea biodiversităţii după ce li se acordă o anumită instruire şi îndrumare. Oamenii inte-
resaţi de conservare trebuie să deprindă aptitudini de bază, precum identificarea speciilor şi teh-
nicile de monitorizare a mediului. De cele mai multe ori, astfel de persoane se vor alătura şi vor
susţine organizaţiile locale de conservare, ori cele la nivel naţional sau internaţional (Caseta 21.1).
Există două categorii sociale mai receptive la educaţie: elevii şi vârstnicii (Jacobson şi alţii, 2005).
Informaţiile privind diversitatea biologică trebuie accesibilizate, acest lucru putându-se realiza
parţial prin programul Global Biodiversity Information Facility (Lane, 2003; www.gbif.org ), ce
serveşte ca bază de date centrală accesibilă pe Internet pentru 47 de ţări.

588 Capitolul 21
CASETA 21.1- EDUCAŢIA PENTRU MEDIU: TRANSFORMAREA

GENERAŢIEI URMĂTOARE
Cu toate că televiziunea, ziarele şi singura cale de a salva păsările este în-

internetul abundă în informaţii referi- treruperea consumului de păsări şi a
toare la protecţia mediului, majoritatea ouălor lor. Planul lor a inclus programe
oamenilor ştiu puţine lucruri despre con- de educaţie pentru copii, ce au participat
servare. Una din cele mai eficiente mo- la cluburi sau scenete cu teme referi-
dalităţi de a educa oamenii privind con- toare la problemele păsărilor. Copii cu
servarea este de a-i implica în proiecte vârste între 8 şi 17 ani au petrecut 5 zile
locale de conservare. Astfel de eforturi în Sanctuarul Insulele Sf. Maria, învă-
ce implică cetăţeni de rând necesită ţând prin activităţi interactive să apre-
creativitate şi atenţie la preocupările pu- cieze păsările. Aceşti copiii s-au dovedit
blice şi pot avea uneori un succes de- avocaţi importanţi în a-şi convinge pă-
osebit (Jacobson şi alţii, 2006). rinţii să protejeze păsările, influenţând
De exemplu, rezidenţii comunităţi- adulţii cu mesajele lor despre impor-
lor din Golful Sfântul Laurenţiu, trăiesc tanţa conservării. Fundaţia s-a adresat
în mod tradiţional din pescuit şi colec- media, producând programe speciale de
tarea ouălor de la păsările marine. Din televiziune şi realizând postere şi calen-
nefericire pentru păsările periclitate din dare. Canadian Wildlife Service a anga-
zonă, locuitorii continuă să se hrănească jat localnici care să lucreze în programul
cu ouă, chiar dacă acestea nu mai con- de conservare a păsărilor.
stituie o sursă necesară de hrană. Ca re- La câţiva ani de la demararea aces-
zultat al prădării de către oameni, popu- tui proiect, a devenit clar că Fundaţia
laţia de păsări a scăzut continuu Quebec-Labrador a avut succes în edu-
(Blanchard, 2005).
Între 1955 şi 1978,
populaţiile de pufin
de Atlantic
(Fratercula arctica)
au scăzut de la
62 000 de indivizi la
circa 15 000 de indi-
vizi.
F u n d a ţ i a
Quebec-Labrador
împreună cu
Canadian Wildlife au
pornit o campanie de
conştientizare a pu-
blicului în încercarea Profesorii din Bahamas demonstrează o tehnică de colectare a plantelor
de a salva păsările în timpul unei excursii într-o zonă umedă, parte a Workshopului de in-
struire şi educaţie privind zonele umede (foto prin amabilitatea Lisa
ameninţate. Ei au în- Sorenson, West Indies Whistling-Duck şi Wetlands Conservation
cercat să convingă că Project).

carea publicului privind conservarea pă- păsărilor şi zonelor umede. Aceste ma-
sărilor marine. În timp ce în 1981, 54% teriale le-au oferit profesorilor instru-
din localnici sprijineau vânarea pufinul mentele necesare pentru a include te-
de Atlantic, procentul a scăzut la 27% în mele de conservare în cadrul orelor lor,
1988. Datorită reducerii vânătorii şi co- adresându-se unui număr mare de şco-
lectării ouălor, populaţia de pufini din lari şi părinţilor lor. Comentariul unui
Golful Sf. Laurenţiu s-a dublat din 1977 profesor surprinde reacţia multora:
până în 1988. "Acest seminar privind zonele umede a
O altă specie acvatică, raţa cârâi- fost o experienţă foarte interesantă pen-
toare din Caraibe (Dendrocygninae sp.), tru mine. Înainte vedeam zonele umede
este un exemplu despre cum o specie ca zone întunecoase, stătătoare, infes-
poate deveni simbolul conservării zo- tate cu ţânţari care trebuie evitate. Acum
nelor umede. Aceste raţe au devenit rare sunt pe deplin convins de importanţa
în habitatul lor nativ din insulele lor pentru mediu". Materialele educative
Caraibe, datorită efectelor combinate şi seminariile au ajutat la creşterea im-
ale pierderii habitatelor de zone umede, portanţei raţelor, ce au acum o protecţie
vânătorii şi prădării de către şobolanii şi crescută a habitatului şi speciilor în
mangustele introduse de om (Sorenson multe insule din Caraibe; acest lucru a
şi alţii, 2004). afectat pozitiv populaţia raţelor, pe anu-
mite insule ea stabilizându-se sau fiind
Deoarece zonele umede au fost con-
chiar în creştere (Sorensen şi alţii,
siderate mult timp terenuri marginale ce
2004).
trebuie drenate şi dezvoltate, conserva-
ţioniştii din Society for Conservation şi Educaţia în şcoli ar trebui să cu-
Study of Caribbean Birds, au identificat prindă cunoştinţe despre mediul local,
ca prim pas în salvarea acestor specii, dar prea des cerinţele academice înlătura
schimbarea percepţiei privind habitatul şansa de a studia lumea naturală din-
raţelor. Cu ajutorul ONG-urilor locale şi colo de uşa clasei. Când educaţia pentru
internaţionale şi al U.S. Fish and conservare leagă cerinţele academice cu
Wildlife Service, s-a dezvoltat un pro- studiul sistemelor naturale şi sociale şi
gram regional de educare şi conştienti- interacţiunile dintre ele, câştigători sunt
zare, care să înveţe profesorii şi educa- atât elevii, cât şi profesorii, administra-
torii să crească nivelul de apreciere torii şi conservaţioniştii. Pentru a im-
privind valoarea zonelor umede locale. plementa educaţia pentru conservare în
În cadrul proiectului s-a realizat un ma- şcoli, sunt disponibile o varietate de
nual al profesorilor: Minunatele zone abordări, precum educaţia bazată pe
umede ale Indiilor de Vest: Cartea pro- mediu şi proiecte de acţiune (Jacobson,
fesorului, ce conţine informaţii vaste şi 2006). Reţeaua Globală de Educaţie pri-
activităţi educaţionale privitoare la eco- vind Mediul Râurilor - Global Rivers
logia şi conservarea zonelor umede din Environmental Education Network
Caraibe. Anexele includeau o prezen- (GREEN) a promovat un proiect ce de-
tare video, marionete, postere, cărţi de monstrează importanţa abordării prac-
colorat, insigne, vederi, caiete de notiţe tice directe, în predarea mesajelor pri-
de teren, broşura de identificare a man- continuare
grovelor şi cartonaşe de identificare a

590 Capitolul 21

vitoare la mediu. Acest program a per- Programul stimulează elevii să se gân-
mis copiilor din peste 60 de ţări să înveţe dească critic la posibilele cauze ale po-
despre poluare, cu accent pe calitatea luării apei şi să ia măsuri solicitând co-
apei şi să ajute la protejarea rezervelor munităţii să oprească poluarea (Earth
locale de apă. GREEN a fost iniţiată Force 2005). GREEN nu învaţă numai
când elevii de la Liceul Huron din copiii despre ştiinţă, dar şi modelează o
Michigan au contactat hepatită A după nouă generaţie, transformându-i în acti-
participarea la o competiţie de sporturi vişti. De exemplu, la o şcoală gimna-
acvatice pe râul Huron. Pentru a inves- zială din Denver, Colorado, elevii au
tiga sursa bolii, elevii au testat apa râu- identificat motorină utilizată ca şi com-
lui şi au găsit cantităţi ridicate de bacte- bustibil de autobuzele şcolare ca o sursă
rii coliform fecale ce indicau prezenţa majoră de poluare a aerului şi au înain-
unor ape uzate neepurate. Primăria a tat o petiţie către inspectoratul şcolar
identificat canalele de scurgere defecte pentru trecerea la un combustibil mai
ca sursă a problemei, acestea fiind ulte- sigur, precum biodieselul (Earth Force,
rior reparate. 2005).
Numeroase alte şcoli au adoptat pro- Programele de educaţie publică, pre-
gramul, extinzând GREEN la o reţea cum cele descrise, s-au dovedit a fi efi-
globală de mediu în care părinţii şi pro- ciente în educarea ecologică a copiilor şi
fesorii sunt legaţi prin Internet (Earth în încurajarea oamenilor să protejeze
Force, 2005). Prin intermediul site-ului resursele mediului. Aceste programe be-
GREEN, profesorii pot accesa elemente neficiază de o participare importantă din
cu care să îi înveţe pe elevi despre cali- partea conservaţioniştilor.
tatea apei, iar şcolile postează datele pe
care le-au colectat din apele locale.
Problemă: Multe evenimente negative legate de conservare au dimensiune globală şi im-

plică multe state.
Soluţii: Aşa cum s-a observat la Summitul Pământului, din 1992, la Convenţia privitoare la
schimbările climatice de la Kyoto, din 1997 şi la Conferinţa Durabilităţii, din 2002 - Africa de
Sud, statele lumii sunt tot mai dispuse să discute problemele internaţionale ale conservării.
Acestea sunt de asemenea doritoare să ratifice şi să implementeze tratate precum Convenţia asu-
pra Diversităţii Biologice, Convenţia privind Schimbările Climatice Globale şi Convenţia pri-
vind Comerţul Internaţional cu Specii Ameninţate. Eforturile internaţionale de conservare se ex-
tind şi ar trebui încurajată participarea conservaţioniştilor şi a publicului larg în astfel activităţi.
O tendinţă pozitivă este aceea a creării ariilor protejate transfrontaliere care să fluidizeze gra-
niţele; aceste arii protejate sunt eficiente şi încurajează cooperarea dintre state. Cetăţenii şi gu-
vernele ţărilor dezvoltate trebuie să conştientizeze că sunt direct răspunzători de distrugerea di-
versităţii biologice, prin supraconsumul de resurse şi prin produsele pe care le cumpără (Fig.
21.1). Conservaţioniştii trebuie să demonstreze cum schimbarea acestui mod de viaţă la nivel

FIG. 21.1 Într-un an, o familie americană obişnuită cu patru membrii, consumă
aproximatic 3 785 de litrii de petrol (prezentat aici în butoaie) pentru a-şi alimenta
cele două maşini şi a-şi încălzi casa. Aceaşi familie foloseşte 2 270 kg de căr-
bune (prezentat aici într-o grămadă în dreapta faţa, pentru a genera electricita-
tea necesară iluminării, funcţionării frigiderului, aerului condiţionat şi altor echi-
pamente. Poluarea aerului şi apei ce rezultă din consumarea acestor resurse
afectează direct diversitatea biologică, şi creează o „amprentă ecologică” ce se
extinde mult dincolo de casa lor. Reglementarea consumului trebuie abordată
prin o strategie cuprinzătoare, la scară individuală, locală, regională, naţională
şi globală (foto de Robert Schoen/ Northeast Sustainable Energy Association).
local poate avea o influenţă benefică în afara comunităţilor locale.
Problemă: De cele mai multe ori ţările în curs de dezvoltare vor să îşi protejeze diversitatea
biologică, dar sub presiune economică ele tind să-şi consume resursele naturale.
Soluţii: Organizaţiile conservaţioniste, grădinile zoologice, acvariile, grădinile botanice, gu-
vernele din ţările dezvoltate, precum şi organizaţiile internaţionale precum Organizaţia Naţiunilor
Unite şi Banca Mondială, ar trebui să ofere continuu suport tehnic şi financiar ţărilor în curs de
dezvoltare pentru activităţile de conservare, mai ales prin înfiinţarea şi întreţinerea unor parcuri
naţionale sau a altor categorii de arii protejate. Acest ajutor ar trebui să continue până ce statele
vor fi capabile să protejeze biodiversitatea cu propriile resurse. Acest lucru este corect şi rezo-
nabil din moment ce ţările dezvoltate au fonduri ce le permit să susţină aceste arii protejate şi pot
folosi resursele biologice în sistemele lor agricole şi industriale, grădini zoologice, acvarii, gră-
dini botanice şi în sistemul de educaţie. În acelaşi timp trebuie rezolvate problemele economice
şi sociale din ţările în curs de dezvoltare şi în special cele legate de sărăcie şi război. Reducerea
sau anularea datoriilor externe ale statelor, schimburile datorii pentru natură şi fondurile de mediu
pot constitui mecanisme suplimentare pentru atingerea acestor scopuri. Cetăţenii pot dona bani
şi participa în organizaţii ce urmăresc aceste obiective de conservare. În ţările în curs de dezvoltare
592 Capitolul 21
trebuie dezvoltate programe de educaţie care să pregătească conservaţionişti (Bonine şi alţii, 2003).
Problemă: Analizele economice arată deseori o falsă imagine favorabilă a proiectelor de dez-
voltare cu impact negativ asupra mediului.
Soluţii: Proiectele de dezvoltare trebuie evaluate folosind analize comprehensive cost-bene-
ficiu, care să compare beneficiile potenţiale cu costurile sociale şi de mediu (precum eroziunea
solului, epuizarea resurselor naturale, pierderea potenţialului turistic, degradarea habitatelor). Sunt
necesare analize mai atente ale opţiunilor şi alternativelor dezvoltării, care pot fi promovate de
organizaţiile de conservare şi instituţiile financiare, precum Banca Mondială, în dialogul lor cu
statele lumii. Comunităţilor locale şi publicului ar trebui să li se ofere aceste informaţii, pentru
ca ei să participe la procesul de luare a deciziei.
Problemă: De cele mai multe ori serviciile ecosistemelor nu sunt cuantificate şi considerate
în procesul de luare a deciziei şi în analizele economice.
Soluţii: Activităţile economice cu impact asupra mediului ar trebui relaţionate de întreţine-
rea serviciilor ecosistemelor prin plata unor taxe, penalităţi şi înfiinţarea de arii protejate în ve-
cinătatea lor. Industriile şi comunităţile umane trebuie să devină responsabile moral şi financiar
pentru resursele pe care le utilizează şi poluarea pe care o provoacă. Trebuie adoptat principiul
poluatorul plăteşte, prin care industriile, guvernele şi cetăţenii plătesc pentru eliminarea proble-
melor de mediu pe care le-au produs (Wolbarts, 2001). În această direcţie au fost parcurşi paşi
importanţi, în special prin creşterea preţului la utilităţi (alimentarea cu apă şi gaze, epurarea ape-
lor uzate). Trebuie încurajate practicile agricole care folosesc cantităţi mici de nutrienţi, promo-
vează tehnologii eficiente de utilizare a apei, menţin calitatea solurilor, încurajează prezenţa vie-
ţii sălbatice şi care în acelaşi timp asigură o productivitate bună (Green şi alţii, 2005). Subvenţiile
financiare îndreptate către activităţile economice cu impact asupra mediului (industria chimică
şi petrochimică, transport, exploatarea lemnului, pescuit, industria tutunului) trebuie stopate, prio-
ritare fiind cele care afectează direct sănătatea oamenilor. Aceste fonduri trebuie redirecţionate
către activităţi ce contribuie la îmbunătăţirea calităţii mediului şi a stării de sănătate a oamenilor
şi în mod special către oamenii ale căror terenuri oferă comunităţii serviciile ecosistemelor.
Problemă: Frecvent, pentru distrugerea diversităţii biologice a lumii, sunt blamaţi oamenii
săraci care doar încearcă să supravieţuiască
Soluţii: Schimbarea politicilor guvernamentale care stau la baza cauzelor pierderii diversi-
tăţii biologice pot îmbunătăţi starea de conservare a acesteia şi nivelul de trai al localnicilor. În
multe cazuri acest lucru presupune o mai utilizare a terenului şi punerea în practică a legislaţiei
de mediu. În locurile unde activităţile locale duc la pierderea diversităţii biologice, conservaţio-
niştii, alături de organizaţii umanitare şi de dezvoltare economică, pot ajuta la organizarea şi dez-
voltarea unor activităţi economice care să nu pericliteze diversitatea biologică. Conservaţioniştii
şi organizaţiile de conservare îşi cresc participarea în programele adresate zonelor rurale sărace,
promovând familii cu număr mic de persoane, accesibilizarea resurselor de hrană şi educaţia.
Aceste programe trebuie strâns legate de eforturile privind îmbunătăţirea oportunităţilor econo-
mice, recunoaşterea drepturilor de bază ale oamenilor şi stoparea degradării mediului (Hollander,
2003; Picolotti şi Taillant, 2003; Sachs, 2005). În promovarea conceptului de produse verzi un rol

important îl joacă organizaţiile conservaţioniste şi grupurile de afaceri. Aceste categorii de pro-

duse pot oferi profit comunităţilor rurale. Deja există câteva exemple de bună practică: Forest
Stewardship Council şi organizaţii similare certifică produse forestiere ce provin din păduri ad-
ministrate durabil; există companii de prelucrare a cafelei care promovează cafeaua produsă pe
plantaţii de arbuşti ce cresc lângă alte specii de arbori (aşa numită cafea crescută la umbră - shade-
grown) (TransFair USA, 2004; Bacon, 2005; Galbrandsen, 2005). Acvariile şi organizaţiile con-
servaţioniste marine au dezvoltat o listă de produse care sunt exploatate nedurabil şi care trebuie
evitate (Kaiser şi Edward-Jones, 2006). Fairtrade Labelling Organizations International include
400 de organizaţii care promovează producţia durabilă şi obţinerea unui preţ corect pentru aceste
produse (WRI, 2005). Dacă putem educa consumatorii să cumpere asemenea produse certificate
(chiar dacă uneori au un preţ mai mare decât produsele necertificate) s-ar putea da un impuls im-
portant eforturilor locale şi internaţionale de conservare, prin producerea de efecte tangibile pen-
tru oamenii săraci din zonele rurale.
Problemă: Deciziile privind conservarea unor zone şi înfiinţarea de arii protejate sunt luate
adesea la nivel central, de către guverne, cu foarte puţine influenţe din partea locuitorilor şi or-
ganizaţiilor locale din regiunile ce urmează a fi afectate. În consecinţă, localnicii nu sprijină în-
totdeauna proiectele de conservare.
Soluţii: Pentru ca un proiect de conservare să fie de succes este imperativ ca localnicii să con-
ştientizeze beneficiile aduse de el şi să perceapă că implicarea lor este importantă. Pentru a atinge
aceste obiective, trebuie să fie disponibile studiul de evaluare a impactului asupra mediului şi alte
informaţii despre proiect, pentru a încuraja implicarea publicului în toate stadiile de implemen-
tare a proiectului. Localnicilor trebuie să li se acorde asistenţa necesară pentru a înţelege şi eva-
lua implicaţiile proiectelor care prezintă importanţă pentru ei. Ei doresc adesea să protejeze di-
versitatea biologică şi serviciile oferite de ecosistemele asociate acestei diversităţii dar nu percep
întotdeauna că propria supravieţuire depinde de protejarea mediului înconjurător (MEA, 2005b).
Mecanismele care să asigure drepturile, responsabilităţile şi dacă este posibil, deciziile de ma-
nagement trebuie clar stabilite şi luate împreună de agenţiile guvernamentale, asociaţiile con-
servaţioniste, comunităţile locale şi de afaceri (Salafsky şi alţii, 2001b). Conservaţioniştii care lu-
crează în ariile protejate trebuie să explice periodic comunităţilor locale şi grupurilor ţintă (de
exemplu elevilor) rezultatele muncii lor şi să ia în calcul nevoile localnicilor. În unele cazuri, stra-
tegiile regionale (precum planurile de conservare a habitatelor sau a comunităţilor naturale) pot
fi dezvoltate astfel încât să reconcilieze nevoia de dezvoltare (care are ca rezultat pierderea ha-
bitatelor) şi nevoia de protecţie a speciilor şi habitatelor.
Problemă: Ariile protejate, activităţile comerciale şi cercetările ştiinţifice din ariile naturale
protejate, nu aduc beneficii directe comunităţilor locale.
Soluţii: Atunci când este posibil, populaţia locală trebuie să fie educată şi angajată în ariile
protejate, ca o metodă de utilizare a cunoştiinţelor locale şi producere de venituri. O parte din pro-
fiturile ariilor protejate trebuie utilizate pentru finanţarea unor proiecte ale comunităţilor locale
precum construcţia/reabilitarea de şcoli, clinici, drumuri, finanţarea de activităţi culturale, pro-
grame sportive, de care să beneficieze întreaga comunitate. Aceste lucruri ajută la corelarea di-
rectă a programelor de conservare cu îmbunătăţirea calităţii vieţii.

594 Capitolul 21
Problemă: Ariile protejate au deseori bugete subdimensionate, care nu asigură finanţarea ac-
tivităţilor de conservare
Soluţii: Adesea este posibilă creşterea veniturilor utilizabile în managementul ariei protejate
prin creşterea taxelor de intrare ori de cazare, astfel încât acestea să includă costurile de admi-
nistrare a zonei. Vânzarea de bunuri şi servicii personalizate, poate contribui cu un procent din
venituri la bugetul ariilor protejate. De asemenea, grădinile zoologice şi organizaţiile conserva-
ţioniste din ţările dezvoltate, trebuie să continue acordarea de contribuţii financiare directe pen-
tru programele din ţările în curs de dezvoltare. De exemplu, membrii ai American Zoos şi
Aquarium Association, împreună cu partenerii lor, participă la peste 700 de programe de con-
servare in situ, în peste 80 de ţări.
Problemă: Multe specii şi comunităţi biologice trăiesc pe terenuri private sau guvernamen-
tale care sunt administrate pentru exploatări forestiere, păşunat, minerit sau alte activităţi. De cele
mai multe ori companiile silvice sau fermierii ce concesionează pădurile sau terenurile publice
în căutare de profit pe termen scurt, produc pagube diversităţii biologice şi reduc capacitatea de
producţie a terenurilor. Proprietarii privaţi ai terenurilor privesc adesea speciile periclitate exis-
tente pe proprietăţile lor, ca o restricţie în calea valorificării lor.
Soluţii: Schimbarea legislaţiei astfel încât oameni să obţină credite pentru a exploata pădu-
rea sau a utiliza păşunea doar atâta timp cât starea de conservare a comunităţilor biologice este
menţinută poate fi o alternativă pentru schimbarea acestei percepţii (Davis şi Wali, 1994).
Eliminarea subvenţiilor care încurajează supraexploatarea resurselor naturale şi stabilirea unui sis-
tem de plăţi compensatorii pentru administrarea terenurilor, în special pentru terenurile private,
îmbunătăţesc eforturile de conservare (Losos şi alţii, 1995; Environmental Defense, 2000).
Alternativ, se poate realiza educarea proprietarilor de terenuri pentru a proteja speciile amenin-
ţate şi evidenţierea publică a eforturilor lor. Este importantă dezvoltarea de relaţii între fermieri,
conservaţionişti, silvicultori şi chiar vânători, deoarece biodiversitatea, viaţa sălbatică şi chiar sti-
lul de viaţă din mediul rural, sunt ameninţate de procesul de globalizare.
Problemă: În multe ţări, guvernele sunt ineficiente şi încorsetate de o legislaţie excesivă. În

consecinţă acestea sunt adesea lente şi ineficiente în a promova activităţi de protecţie a comuni-
tăţilor biologice.
Soluţii: ONG-urile locale şi grupurile de cetăţeni sunt adeseori cei mai eficienţi agenţi pen-
tru promovarea acţiunilor de conservare. Aceste grupuri trebuie sprijinite şi încurajate politic, şti-
inţific şi financiar. Conservaţioniştii trebuie să înveţe cetăţenii despre mediul local şi să-i încu-
rajeze să acţioneze atunci când este necesar. Întărirea capacităţii universităţilor, mass media şi a
ONG-urilor de a evalua, propune şi implementa politici de mediu, reprezintă o modalitate eficientă
de a încuraja acţiunile la nivel naţional. Pentru a sprijini financiar eforturile de conservare, tre-
buie înfiinţate noi fundaţii sau asociaţii de către cetăţeni şi oamenii de afaceri (WRI, 2003). Una
din tendinţele cele mai importante în finanţarea programelor de conservare şi a politicilor de mediu
este întărirea şi creşterea influenţei organizaţiilor internaţionale mari precum World Wildlife Fund
for Nature (cu peste 4,5 milioane de membri) sau Royal Society Protection of Birds (cu peste 1
milion de membri). Numărul de organizaţii neguvernamentale a crescut exponenţial în ultimele
decenii, iar abilităţile lor de a influenţa local programele de conservare şi politicile naţionale sau
internaţionale, este crescută (WRI 2003).
Problemă: Mulţi oameni de afaceri, bănci sau guverne, nu sunt interesaţi în a răspunde pro-
blemelor de mediu.
Soluţii: Liderii pot deveni mai dispuşi să asigure suportul pentru programele de conservare
dacă primesc informaţii suplimentare. În societăţile deschise, lobby-ul poate fi eficient în schim-
barea politicii instituţiilor opace la problemele de mediu, deoarece acestea nu vor să se confrunte
cu o publicitate negativă. Atunci când cererile conservaţioniştilor sunt ignorate petiţiile, consti-
tuirea grupurilor de interese, campaniile de scriere a unor scrisori, boicoturile economice sunt căi
de acţiune eficiente (Caseta 21.2). În multe situaţii, organizaţiile de mediu radicale precum
Greenpeace sau EarthFirst! pot atrage atenţia media prin acţiuni dramatice, în timp ce organiza-
ţiile mai moderate pot negocia un compromis. În societăţile închise, identificarea şi educarea li-
derilor cheie poate fi o bună strategie.
CASETA 21.2- ACTIVISMUL DE MEDIU SE CONFRUNTĂ CU

OPOZIŢIA
În ultimi 20 de ani s-a observat o nii se tem pentru locurile lor de muncă
creştere foarte mare a gradului de con- sau afacerile derulate din cauza măsuri-
ştientizare a problemelor de mediu lor de conservare, ei îşi exprimă nemul-
(Gore, 1992; Rohrman, 2004). Multe ţumirea faţă de activiştii de mediu.
organizaţii conservaţioniste precum Aceştia tind să devină agresivi gene-
Sierra Club, World Wildlife Fund şi The rând uneori chiar lupte violente.
Nature Conservancy, pentru a numi doar Poate cel mai cunoscut incident vio-
câteva, au câştigat sute de mii de lent a apărut în 1988, când Chico
membri noi în încercarea de a-şi atinge Mendes, un activist brazilian ce a orga-
scopurile conservaţioniste în actualul nizat mai multe acţiuni pentru a atrage
sistem politic şi social. Alte organizaţii atenţia asupra pădurilor tropicale ama-
au încercat să adopte metode mai di- zoniene, a fost asasinat de către fermieri.
recte: Greenpeace International, cu Martiriul lui Mendes a creat rumoare la
aproximativ 2,8 milioane de membri şi nivel mondial şi a atras atenţia lumii în-
un buget anual în jur de 100 de milioane tregi asupra distrugerii pădurilor tropi-
de USD, are o atitudine activă faţă de cale. Mulţi alţi activişti sociali şi de
distrugerile mediului. Implicarea în ac- mediu din Brazilia au fost bătuţi sau
tivismul de mediu a declanşat o ripostă ucişi înainte sau după moartea lui
dură din partea acelor activităţi econo- Mendes. Un caz recent s-a produs în fe-
mice, interese de afaceri, organizaţii sin- bruarie 2005, când Dorothy Stang, o că-
dicale sau chiar guverne care nu lugăriţă de 74 de ani care lucra pe cont
agreează şi se tem de orice restricţii de propriu în numele muncitorilor din zo-
utilizare a resurselor naturale (Motavelli, nele rurale sărace şi a apărătorilor eco-
1990; Ehrlich şi Ehrlich, 1996; sistemelor pădurilor, a fost asasinată în
Rohrman, 2004). Conservarea resurselor statul brazilian Pará, după primirea unor
naturale poate fi legată, în mintea unor ameninţări cu moartea şi fără a benefi-
oameni de pierderea profiturilor şi a continuare
oportunităţilor de angajare. Când oame-

596 Capitolul 21

time. Într-un faimos
incident, agenţi ai
guvernului francez
au fost implicaţi în
1985 în bombarda-
rea navei amiral a
Greenpeace,
Rainbow Warrior,
în Noua Zeelandă,
acţiune în care a
murit un membru al
echipajului. Nava
era pregătită să
plece în Pacificul
de Sud pentru a
Navele Greenpeace au atras atenţia mass-mediei internaţionale prin protesta faţă de tes-
confruntările dure cu navele implicate în pescuitul ilegal, vânătoarea tele nucleare ale
balenelor sau alte acţiuni considerate de ei drept imorale (foto prin Franţei.
amabilitatea Greenpeace)
În nordul
cia de protecţia guvernului. Californiei, membri
ai EarthFirst! au realizat multe proteste
În multe state, oamenii ce protes-
nonviolente împotriva defrişării a 24000
tează faţă de activităţile destructive au
ha din Headwaters Forest. Această zonă
fost trataţi ca subversivi, trădători sau
este una din ultimele zone forestiere cu
spioni de către guvernele lor. În 1995, în
păduri seculare de Sequoia sempervi-
Nigeria au fost condamnaţi după un pro-
rens, habitat al speciei ameninţate la
ces secret nouă activişti de mediu; ei
nivel federal Brachyramphus marmo-
erau membri ai tribului Ogoni, ai căror
ratus marmoratus. Defrişarea arborilor
pământuri sunt distruse de exploatările
de pe versanţii cu pante mari a condus la
petroliere. Astfel de incidente apar chiar
declanşarea unor alunecări de teren ma-
şi în state considerate progresive cu pre-
sive, distrugându-se case şi colmatând
tenţii de state conservaţioniste.
multe râuri. Protestatarii EarthFirst! îm-
Activiştii care acţionează în nume preună cu alte grupuri au fost arestaţi
propriu au luptat împotriva poluării in- pentru pătrunderea pe proprietate pri-
dustriale şi distrugerii unor comunităţi vată şi au fost împroşcaţi cu sprayuri
biologice importante în America de lacrimogene de către poliţie. Activiştii
Nord, Europa şi alte ţări dezvoltate, fiind au fost trataţi cu violenţă de către rezi-
şi ei victime ale persecuţiilor, ce au denţi. În 1997, media din SUA a atras
ajuns până la ameninţări cu moartea. În atenţia asupra unei femei tinere, ambi-
unele ocazii, autorităţile responsabile cu ţioase, Julia Butterfly Hill care a decis
investigarea crimelor au răspuns cu in- să protesteze împotriva defrişărilor stând
diferenţă sau chiar aversiune faţă de vic- într-un Sequoia cu vârsta de 1000 de

mitările ce trebuie
impuse consumului
pentru ca biosfera să
se menţină în para-
metrii actuali.
Activiştii interesaţi
în protejarea mediu-
lui aparţin unei
game largi de orga-
nizaţii, de la partide
politice care lu-
crează în interiorul
sistemului, inclusiv
noile create "partide
verzi", la grupuri de
Demonstraţiile precum protestul susţinut de Julia „Butterfly” Hill împo-
triva exploatării forestiere extensive a pădurii seculare din nordul confruntare directă.
Californiei pot atrage atenţia media către problemele de mediu pe care Uneori activităţile
societatea nu trebuie să le ignore. Această demonstraţie este paşnică,
dar alte demonstraţii au fost conflictuale şi chiar violente (foto de Shaun
de protest civic au
Walker). îmbrăcat forme ex-
treme precum bloca-
ani, numit Luna, până când s-a decis rea camioanelor sau legarea cu lanţuri
oprirea tăierilor în regiunea Headwaters. de copaci pentru a opri defrişările.
După doi ani petrecuţi în copac şi după Aceste acţiuni fac parte din ceea ce
acumularea unei doze importante de pu- uneori numim "activism pasionat" dar
blicitate şi tensiune, Hill a consimţit să pe care cei direcţi afectaţi îl numesc
coboare (Hill, 2001). EarthFirst! vede "ecoterorism". În puţine cazuri, protes-
aceste acţiuni doar ca victorii parţiale în tanţii au produs aşa numitul "ecosabo-
drumul spre protecţia completă a taj" distrugând vehicule şi clădiri
Headwaters Forests şi continuă protes- (Rohrman, 2004). Organizaţiile econo-
tele. mice şi elementele conservatoare ale so-
Publicitatea adusă de traiul în ar- cietăţii se grupează şi ele în contraorga-
bori i-a permis lui Hill să-şi înfiinţeze nizaţii. În Statele Unite ale Americii a
propriul grup de mediu, Circle of Life, fost propusă o lege numită Stop
care promovează un mod de viaţă ce Terrorism of Property (STOP - Opriţi
poate fi descris ca o variaţie a ecologiei Terorismul asupra Proprietăţii) pentru a
activiste. Activităţile lor includ festiva- preveni distrugerea proprietăţilor pentru
luri de mediu, turnee, campanii şi justi- scopuri de mediu. Aceste grupuri ce mi-
ţie socială. Scopul acestui grup este litează pentru dezvoltare au o retorică
"transformarea mediului în care oame- axată pe aşa numitul concept "wise use"
nii interacţionează cu Terra şi cu toate - utilizarea largă a resurselor naturale.
fiinţele vii" (www.circleoflifefounda- Utilizarea largă fără restricţii în acest
tion.org) . caz se referă la păşunatul nelimitat, de-
Activiştii de mediu acţionează pen- frişări, minerit, exploatarea petrolului şi
tru a convinge societatea să accepte li- gazelor naturale

598 Capitolul 21
Rolul conservaţioniştilor
Problemele şi soluţiile discutate anterior subliniază importanţa conservaţioniştilor, ei fiind prin-
cipali pioni în rezolvarea acestor probleme.
Conservarea diversităţii biologice diferă de multe discipline ştiinţifice prin faptul că joacă un
rol important în prezervarea diversităţii biologice în toate formele sale: specii, variabilitate ge-
netică, comunităţi biologice şi funcţiile ecosistemelor. Cercetătorii din alte discipline care con-
tribuie la conservarea diversităţii biologice împărtăşesc aceleaşi scopuri de protejare practică a
diversităţii biologice, nu numai relatând simple investigaţii sau doar vorbind despre protecţie
(Barry şi Oelschlaeger 1996; Robertson şi Hull 2001). Ei trebuie să lucreze împreună pentru a găsi
soluţii practice, care pot fi puse în aplicare în situaţiile din lumea reală (Fazey şi alţii, 2005).
Provocări pentru conservaţionişti.

Conceptele şi teoriile conservării diversităţii biologice sunt tot mai frecvent considerate în do-
meniile legate de managementul ariilor protejate şi protecţia speciilor. În acelaşi timp, grădinile
botanice, muzeele de istorie naturală, centrele de mediu, grădinile zoologice, ariile protejate şi ac-
variile, îşi reorientează programele, pentru a răspunde provocărilor aduse de protecţia diversită-
ţii biologice. Nevoia de arii protejate mari şi de a conserva populaţii mari ale speciilor amenin-
ţate sunt două teme care au captat atenţia atât mediului academic cât şi literaturii de popularizare.
S-a popularizat mult vulnerabilitatea la extincţie a populaţiilor mici, chiar şi atunci când sunt pro-
tejate şi administrate cu atenţie, cotele alarmante ale extincţiilor locale şi distrugerea unor co-
munităţi biologice unice.
Ca rezultat al acestei publicităţi, nevoia de protecţie a diversităţii biologice a intrat în atenţia
politicienilor, având loc dezbateri pe această temă ce au impus-o ca prioritate pentru programele
guvernamentale de conservare. Ceea ce este acum imperios necesar este introducerea principii-
lor conservării diversităţii biologice în arena politică şi în procesul de planificare economică
(Caseta 21.3) (Czech, 2002; Soule şi Orians, 2002). Încorporarea acestor principii în politicile
economice şi reorientarea scopurilor politicii va necesita un efort politic puternic şi de educare a
publicului.
Una din cele mai serioase provocări cu care trebuie să se confrunte această disciplină este re-
concilierea nevoilor populaţiei locale cu cele de protecţie a diversităţii biologice. Cum pot oamenii
săraci (în mod special cei din ţările în curs de dezvoltare, dar şi cei din zonele rurale izolate ale
statelor dezvoltate), care sunt disperaţi pentru obţinerea hranei necesare, a lemnului, sau altor pro-
duse naturale de care au nevoie pentru subzistenţă, să fie convinşi să oprească exploatarea re-
surselor ariilor protejate? Managerii ariilor protejate trebuie să accepte compromisuri similare ace-
lora din rezervaţiile biosferei şi proiectele integrate conservare - dezvoltare, care permit localnicilor
să obţină resursele naturale cu ajutorul cărora îşi pot ajuta familiile fără să distrugă resursele na-
turale.
În fiecare situaţie trebuie găsit un echilibru între excluderea oamenilor din ariile protejate şi
încurajarea utilizării resurselor naturale din aceste zone. La nivel naţional şi internaţional, resur-
sele naturale trebuie distribuite corect pentru a opri inechităţile întâlnite azi. Trebuie aplicate mă-
suri eficiente care să stabilizeze creşterea numerică a populaţiei umane. În acelaşi timp trebuie
oprite distrugerile resurselor naturale provocate de industrie, astfel încât obţinerea de profit pe ter-

CASETA 21.3 - CUM VA ARĂTA LUMEA ÎN 2050.
Cele mai multe studii de mediu ana- documenta schimbările apărute în eco-
lizează un proiect, o activitate econo- sisteme şi modul în care oamenii vor
mică sau o regiune. Totodată, cercetăto- face faţă acestor schimbări. Ca parte a
rii au lansat recent un proiect de acestor eforturi, MEA a dezvoltat patru
evaluare a schimbărilor de mediu la scenarii legate de modul în care socie-
nivel global. De exemplu, în anul 1990, tatea, economia şi mediul se pot
Intergovernamental Panel on Climate schimba în următorii 50 de ani (MEA,
Change (IPCC) a produs un prim ra- 2005). Aceste scenarii nu sunt prognoze,
port, ce abordând o gamă largă de cauze dar ajută cercetătorii şi factorii de deci-
şi consecinţe la nivel planetar. Realizată zie să exploreze modul în care mediul se
într-un mod asemănător, Millenium va schimba pe măsură ce populaţia şi
Ecosystem Assessment (MEA), a nece- economia cresc. Scenariile explorează
sitat un efort internaţional a sute de cer- cum comerţul global, industria, agricul-
cetători întins pe mai mulţi ani, pentru a tura, standardul de viaţă pot evolua în li-
mite rezonabile şi
indică diverse mo-
Patru scenarii potenţiale pentru viitor şi modul în care vor afecta eco-
sistemele lumii şi oamenii (figuri prin amabilitatea Millenium Ecosystem duri de abordare a
Assessment 2005). problemelor de
mediu.
(A) Ordin pentru întărire (B) Orchestraţie globală
Scenariul
Ordin pentru în-
tărire arată o lume
fragmentată preo-
cupată de securitate
şi pieţe regionale,
care rezolvă pro-
blemele de mediu
după ce acestea
apar.
(C) Mozaic adaptativ (D) Tehnogrădină Scenariul
Orchestraţie glo-
bală descrie o so-
cietate globalizată
cu bariere comer-
ciale reduse, cu in-
vestiţii mari pentru
reducerea sărăciei
şi care promovează
prosperitatea so-
cială. Şi în acest
continuare

600 Capitolul 21

scenariu rezolvarea problemelor de cietate cu libertate personală redusă,
mediu este ulterioară apariţiei lor. multe persoane considerând Mozaicul
Scenariul Mozaic adaptativ por- adaptativ şi Tehnogrădină ca sisteme
tretizează o societate puternic regiona- irealizabile având în vedere actualele
lizată care pune în valoare managemen- preocupări pentru securitate şi creştere
tul economiilor regionale şi atractivităţii economică.
economice, cu preocupări în menţinerea În prezent organizaţiile conserva-
stării de sănătate a ecosistemelor. ţioniste internaţionale şi factorii de de-
Scenariul Tehnogrădina descrie o cizie politică, în special din Uniunea
lume puternic administrată, globalizată Europeană, discută cele 4 scenarii.
care utilizează tehnologii ce menţin să- Aceste discuţii nu au condus până încă
nătatea ecosistemelor. la rezultate tangibile, deşi scenariile des-
criu clar alternative la actualele modele
Pentru mulţi observatori, scenariul
de afaceri şi posibile rezultate pentru
Ordin pentru întărire apare ca cel mai
ecosisteme şi oameni. Scenariile arată că
plauzibil pentru evoluţia lumii noastre.
măsurile de protecţie ale mediului luate
Acest scenariu este cel mai distructiv
acum, vor avea efecte minime iniţial,
atât pentru sănătatea ecosistemelor cât şi
rezultatele urmând a fi vizibile după o
pentru prosperitatea oamenilor.
perioadă de 50 de ani. Dacă nu se vor
Scenariul Orchestraţie globală repre-
lua măsuri, atunci mediul va continua să
zintă din punctul de vedere al multor
fie distrus. Scenariile arată că tehnolo-
organizaţii conservaţioniste şi agenţii de
giile şi practicile care sporesc eficienţa
dezvoltare, o îmbunătăţire a situaţiei ac-
utilizării apei şi reduc nevoia de fertili-
tuale, fiind un scop tangibil al societăţii
zanţi, produc beneficii importante me-
noastre. Scenariile Mozaicul adaptiv şi
diului înconjurător. Scenariile MEA sunt
Tehnogrădina reprezintă cele mai bune
soluţii practice pentru factorii de decizie
soluţii pentru protecţia ecosistemelor.
prin ilustrarea clară a viitoarelor costuri
Scenariul Tehnogrădina produce o so-
şi beneficii ale deciziilor politici de azi.
men scurt să nu conducă la o catastrofă ecologică pe termen lung (Johns, 2003). Strategiile de ma-
nagement care urmăresc prezervarea diversităţii biologice trebuie să fie dezvoltate pentru mai mult
de 85 % din mediul terestru ce va rămâne în afara ariilor protejate, ca şi pentru vastele întinderi
ale mediului marin neprotejat.
Atingerea obiectivelor agendei

Dacă dorim ca aceste obiective să fie atinse în mod satisfăcător, conservaţioniştii trebuie să
ia câteva roluri active. Trebuie să devină educatori mai pragmatici ai opiniei publice şi ai elevi-
lor, (Fig 21.2) să educe o varietate cât mai largă de persoane despre problemele care stau la baza
pierderii diversităţii biologice (Collett şi Karakashain, 1996; Sutherland, 2000; Primack, 2002;
Broberg, 2003; Main, 2004; Evans şi alţii, 2005). Society for Conservation Biology a făcut din
diseminarea informaţiilor primul articol al noului său cod de etică. Conservaţioniştii trebuie să
aibă un mesaj pozitiv despre rezultatele de până acum şi despre ce poate fi îndeplinit pentru a pro-

Organizează…
Conservaţionişti Alţi cercetători
Motivează…
Administrează…
Sunt activi
Publicul larg; politic şi
în special copii influenţează…
Utilizează
rezultatele
pentru a educa...
Proiecte de Politici publice
conservare
Transferă rezultatele
în. . .
FIG. 21.2 Conservaţioniştii trebuie să fie activi în modalităţi diferite pentru a asi-
gura atingerea scopurilor biologiei conservării şi protecţia diversităţii biologice.
Un conservaţionist nu poate fi activ în toate rolurile, dar toate sunt importante.
teja diversitatea biologică printr-un realism optimist care să contracareze pesimismul şi pasivi-
tatea cu care se confruntă frecvent societatea modernă.
Conservaţioniştii învaţă adesea studenţii să scrie articole ştiinţifice ce se adresează acestor pro-
bleme, obţinând însă o audienţă extrem de mică. Un articol ştiinţific este citit de câteva sute sau
în cel mai bun caz câteva mii de oameni, în timp ce la programele despre natură ale televiziuni-
lor (în special National Geographic Society), privesc milioane de adulţi. Zeci de milioane de copii
privesc programele Animal Planet sau filme precum Finding Nemo, care au adesea teme con-
servaţioniste foarte puternice. Conservaţioniştii trebuie să ajungă la un număr cât mai mare de
oameni, vorbind în sate, oraşe, şcoli elementare, licee, arii protejate, organizaţii religioase etc.
(Nadkarni 2004; Jacobson şi alţii 2005). Temele conservaţioniste trebuie introduse mai puternic
în discuţiile publice. Conservaţioniştii trebuie să petreacă mai mult timp scriind articole pentru
ziare şi reviste, vorbind la radio şi televiziuni sau publicând pe internet. Trebuie realizate efor-
turi semificative, să vorbească copiilor şi să scrie versiuni pentru copii ale lucrărilor lor. Sute de
milioane de oameni vizitează grădinile zoologice, acvariile şi grădinile botanice, spaţii preferate
pentru comunicarea de mesaje pentru public. Conservaţioniştii trebuie să continue să găsească
moduri practice de a ajunge la o mare audienţă.
Eforturile organizaţiilor Merlin Tuttle sau Bat Conservation International (BCI) ilustrează bine
cum poate fi schimbată atitudinea publicului chiar şi pentru o specie nepopulară. BCI a realizat
campanii pe întreg teritoriul Statelor Unite ale Amercii şi în lume, pentru a educa oamenii, pen-
tru a conştientiza importanţa liliecilor pentru sănătatea ecosistemelor, scoţând în evidenţă rolu-
rile de insectivore şi polenizatori.
Conservaţioniştii trebuie să devină motivatori, să convingă grupuri eterogene de oameni să
sprijine eforturile de conservare. La nivel local, programele de conservare trebuie să fie corecte
şi prezentate într-un mod care să asigure sprijinul populaţiei locale. Localnicilor trebuie să li se
prezinte faptul că protejarea mediului nu salvează doar specii şi comunităţi biologice ci şi îm-
bunătăţesc pe termen lung calitatea vieţii, sănătatea familiei lor etc. (WRI, 1998; McMichael şi
602 Capitolul 21
FIG 21.3 Cetăţenii şi turişti se adună seara pentru a observa ieşirea liliecilor din
locurile lor de dormit de sub un pod din Austin, Texas. Merlin Tuttle şi organiza-
ţia sa Bat Conservation International au reuşit să schimbe părerea multor oameni
despre lilieci, animale ce sunt în general nepopulare (foto de Merlin Tuttle, Bat
Conservation International).
alţii, 1999). Dezbaterile publice, educaţia, publicitatea trebuie să fie parte importantă a acestor
programe de conservare. O atenţie deosebită trebuie direcţionată spre convingerea oamenilor de
afaceri reprezentativi pe plan local şi a politicienilor pentru a sprijini eforturile de conservare. Mulţi
dintre aceşti oameni vor sprijini eforturile conservaţioniştilor dacă le sunt prezentate într-un mod
corect. Uneori conservarea este percepută ca o formă bună de publicitate, sprijinul programelor
de conservare fiind mai eficient pentru oamenii de afaceri decât manifestarea unei opoziţii faţă
de ele. Liderii politici naţionali sunt printre cel mai greu de convins, deoarece ei trebuie să răs-
pundă unor interese foarte diverse. Totodată, din momentul în care sunt convinşi, indiferent de
motivul pentru care îmbrăţişează aceste opinii favorabile conservaţioniştilor, pot să-şi aducă o con-
tribuţie foarte importantă la această cauză.
În final şi cel mai important, conservaţioniştii trebuie să devină manageri efectivi şi practi-
cieni ai proiectelor de conservare (Sutherland 1998; Robinowitz 2001).
Ei trebuie să meargă pe teren pentru a vedea ce se întâmplă în realitate, să nu ezite să-şi mur-
dărească hainele, să vorbească cu oamenii, să meargă din uşă în uşă şi să-şi asume riscuri.
Conservaţioniştii trebuie să înveţe tot ce pot despre speciile şi ecosistemele pe care încearcă să
le protejeze şi să facă disponibile informaţiile obţinute în forme uşor de înţeles şi utilizabile în
procesul de decizie (Latta, 2000; Poff şi alţii, 2003). Dacă vor reuşi să-şi pună ideile în practică
şi vor lucra cu managerii de arii protejate, planificatorii teritoriului, politicienii şi cu localnicii,
atunci progresul muncii lor va fi asigurat. Aplicarea unei combinaţii corecte de modele, noi teo-
rii, abordări inovative şi exemple practice este vitală pentru succesul disciplinei. Odată găsită ba-
lanţa între acestea, conservaţioniştii împreună cu cetăţenii entuziaşti vor fi capabili să protejeze
diversitatea biologică a lumii în această eră a schimbărilor fără precedent.

Alpert, P., A. Keller, S. Airame, W. K. Lauenroth, R. V. Pouyat, H. A. Mooney, şi alţii 2003. The ecology-pol-
icy interface. Frontiers in Ecology and the Environment 1: 45–50.
Brown, K. 2000. Transforming a discipline: A new breed of scientist-advocate emerges. Science 287: 1192–
1193.
Caro, T., B. Mulder, şi M. Moore. 2003. Effects of conservation education on reasons to conserve biological
diversity. Biological Conservation 114: 143–152.
Charnley, S. 2006. The Northwest Forest Plan as a model for broad-scale ecosystem management: a social per-
spective. Conservation Biology 20: 330–340.
Chhatre A. şi V. Saberwal. 2005. Political incentives for biodiversity conservation. Conservation Biology 19:
310–317.
Christensen, J. 2003. Auditing conservation in an age of accountability. Conservation in Practice 4: 12–19.
Collett, J. şi S. Karakashain (eds.). 1996. Greening the College Curriculum: A Guide to Environmental Teach-
ing in the Liberal Arts. Island Press. Washington, D.C.
Cullen Jr., L., K. Alger, şi D. M. Rambaldi. 2005. Land reform and biodiversity conservation in Brazil in the
1990’s: conflict and the articulation of mutual interests. Conservation Biology 19: 747–755.
Evans, C., E. Abrams, R. Reitsma, K. Roux, L. Salmonsen, şi P. P. Marra. 2005. The Neighborhood Nest-
watch Program: Participant outcomes of a citizen-science ecological research project. Conservation Biology 19:
589–594.
Fazey, I., J. Fischer, şi D. B. Lindenmayer. 2005. What do conservation biologists publish? Conservation Bi-
ology 124: 63–73.
Groom, M. J., G. K. Meffe, şi C. R. Carroll (eds.). 2005. Principles of Conservation Biology, 3rd ed. Sinauer
Associates, Sunderland, MA.
Gulbrandsen, L. H. 2005. Mark of stustainability? Challenges for fishery and forestry eco-labeling. Environ-
ment 47: 8–23.
Jacobson, S. K., M. McDuff, şi M. Monroe. 2006. Conservation Education and Outreach Techniques. Oxford
University Press, U.K.
Johns, D. M. 2003. Growth, conservation, and the necessity of new alliances. Conservation Biology 17: 1229–
1237.
Kaiser, M. J. şi G. Edwards-Jones. 2006. The role of ecolabeling in fisheries management and conservation.
Millennium Ecosystem Assessment (MEA). 2005b. Ecosystems and Human Well-being: Biodiversity Synthe-
sis. World Resources Institute, Washington, D.C.
Nadkarni, N. M. 2004. Not preaching to the choir: communicating the importance of forest conservation to non-
traditional audiences. Conservation Biology 18: 606–609.
Rabinowitz, A. 2001. Beyond the Last Village. A Journey of Asia’s Forbidden Wilderness. Island Press, Wash-
ington, D.C.
Sachs, J. 2005. The End of Poverty: Economic Possibilities for Our Time. Penguin Group, East Rutherford,
N.J.
Stearns, B. P. şi S. C. Stearns. 1999. Watching, from the Edge of Extinction. Yale University Press, New Haven,
CT.
World Resources Institute (WRI) în colaborare cu United Nations Development Programme, United nations En-
vironment Programme, şi World Bank. 2005. World Resources 2005: The Wealth of the Poor—Managing Ecosys-
tems to Fight Poverty. Washington, DC: WRI.

bibliografie_a:1_conbio 05.05.2008 23:08 Page 605
BIBLIOGRAFIE


Bibliografie 607
Abensperg-Traun, M. şi G. T. Smith. 1999. How small is too small for small animals? Four terrestrial arthropod
species in different-sized remnant woodlands in agricultural Western Australia. Biodiversity and
Abesamis, R. A. şi G. R. Russ. 2005. Density-dependent spillover from a marine reserve: Long-term evidence.
Adams, C. A., J. M. Baskin şi C. C. Baskin. 2005. Comparative morphology of seeds of four closely related
species of Aristolochia subgenus Siphisia (Aristolochiaceae, Piperales). Botanical Journal of the Linnean
Society 148: 433–436.
Adams, D. şi M. Carwardine. 1990. Last Chance to See. Harmony Books, New York.
Adamski, P. şi Z.J.Witkowski. 2007. Effectiveness of population recovery projects based on captive breeding.
Biological Conservation 140: 1-7.
Agar, N. 2001. Life’s Intrinsic Value: Science, Ethics, and Nature. Columbia University Press, New York.
Agardy, T. S. 1997. Marine Protected Areas and Ocean Conservation. R. G. Landes Company, Austin, TX.
Agardy, T. S. 1999. Creating havens for marine life. Issues in Science and Technology 16: 37–44.
Agoramoorthy, G. 2004. Ethics and welfare in Southeast Asian Zoos. Journal of Applied Animal Welfare Science
7: 189–195.
Aguirre, A. A., R. S. Ostfeld, G. M. Tabor, C. House şi M. C. Pearl (eds.). 2002. Conservation Medicine:
Ecological Health in Practice. Oxford University Press, New York.
Akçakaya, H. R. 1990. Bald ibis Geronticus eremita population in Turkey: An evaluation of the captive breeding
project for reintroduction. Biological Conservation 51: 225–237.
Akçakaya, H. R., J. Franklin, A. D. Syphard şi J. R. Stephenson. 2005. Viability of Bell’s Sage Sparrow
(Amphispiza belli ssp. Belli): altered fire regimes. Ecological Applications 15: 521–531.
Akçakaya, H. R., V. C. Radeloff, D. J. Mladenoff şi H. S. He. 2004. Integrating landscape and metapopulation
modeling approaches: Viability of the sharp-tailed grouse in a dynamic landscape. Conservation Biology
18: 526–547.
Alcock, J. 1993. Animal Behavior: An Evolutionary Approach. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Alcorn, J. B. 1984. Development policy, forests and peasant farms: Reflections on Huastec-managed forests’
contributions to commercial production and resource conservation. Economic Botany 38: 389–406.
Alcorn, J. B. 1991. Ethics, economies and conservation. În M. L. Oldfield şi J. B. Alcorn (eds.), Biodiversity:
Culture, Conservation and Ecodevelopment, pp. 317–349. Westview Press, Boulder, CO.
Alexander, S. E. 2000. Resident attitudes towards conservation and black howler monkeys in Belize: the
Community Baboon Sanctuary. Environmental Conservation 27: 341–350.
Alford, R. A. şi S. J. Richards. 1999. Global amphibian declines: A problem in applied ecology. Annual Review
of Ecology and Systematics 30: 133–165.
Allan, B. F., F. Keesing şi R. S. Ostfeld. 2003. Effects of forest fragmentation on Lyme disease risk.
Allan, T. şi A. Warren (eds.). 1993. Deserts, the Encroaching Wilderness: A World Conservation Atlas. Oxford
University Press, London.
Allen, C., R. S. Lutz şi S. Demarais. 1995. Red imported fire ant impacts on Northern bobwhite populations.
Allen, E., M. F. Allen, L. Egerton-Warburton, L. Corkidi şi A. Gómez-Pompa. 2003. Impacts of early- and late-
seral mycorrhizae during restoration in seasonal tropical forest, Mexico. Ecological Applications 13: 1701–
1717.
Allen, E. B., J. S. Brown şi M. F. Allen. 2001. Restoration of animal, plant, and microbial diversity. In S. A.
Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 5, pp. 185–202. Academic Press, San Diego, CA.
Allen, W. H. 1988. Biocultural restoration of a tropical forest: Architects of Costa Rica’s emerging Guanacaste
National Park plan to make it an integral part of local culture. BioScience 38: 156–161.
Allen, W. H. 2001. Green Phoenix: Restoring the Tropical Forests of Guanacaste, Costa Rica. Oxford
University Press, Oxford.
Allendorf, F. W. şi R. F. Leary. 1986. Heterozygosity and fitness in natural populations of animals. În M. E.
Soulé (ed.), Conservation Biology: The Science of Scarcity and Diversity, pp. 57–76. Sinauer Associates,
Sunderland, MA.
Alò, D. şi T. F. Turner. 2005. Effects of habitat fragmentation on effective population size in the endangered
Rio Grande silvery minnow. Conservation Biology 19: 1138–1148.

608
Alpert, P., A. Keller, S. Airame, W. K. Lauenroth, R. V. Pouyat, H. Mooney, K. H. Rogers ş C. M. Breen. 2003.
The ecology-policy interface. Frontiers in Ecology and the Environment 1: 45–50.
Altieri, M. A. 2004. Linking ecologists and traditional farmers in the search for sustainable agriculture. Frontiers
in Ecology and the Environment 2: 35–42.
Altieri, M. A. şi M. K. Anderson. 1992. Peasant farming systems, agricultural modernization and the
conservation of crop genetic resources in Latin America. În P. L. Fiedler şi S. K. Jain (eds.), Conservation
Biology: The Theory and Practice of Nature Conservation, Preservation and Management, pp. 49–64.
Chapman and Hall, New York.
Anastasiu, P. şi G. Negrean. 2005. Invasive and potential invasive alien plants in Romania. Black List. în S.
Mihăilescu (ed.), BIOPLATFORM – Romanian National Platform for Biodiversity, Editura Academiei
Române: 107-114
Anderson, J. G. T. şi C. M. Devlin. 1999. Restoration of a multi-species seabird colony. Biological Conservation
90: 175–181.
Antongiovanni, M. şi J. P. Metzger. 2005. Influence of matrix habitats on the occurrence of insectivorous bird
species in Amazonian forest. Biological Conservation 122: 441–451.
Araujo, R. şi M. A. Ramos. 2000. Status and conservation of the giant European freshwater pearl mussel
(Margaritifera auricularia) (Spengler, 1793) (Bivalvia: Unionoidea). Biological Conservation 96: 233–
239.
Armbrecht, I., L. Rivera şi I. Perfecto. 2005. Reduced diversity and complexity in the leaf-litter ant assemblage
of Colombian coffee plantations. Conservation Biology 19: 897–907.
Armstrong, S. şi R. Botzler (eds.). 2004. Environmental Ethics: Divergence and Convergence. McGraw-Hill,
New York.
Armstrong, D.P. şi P.J. Seddon. 2008. Directions in reintroduction biology. Trends in Ecology and Evolution 23:
20-25.
Armsworth, P. R., G. C. Daily, P. Kareiva, şi J. N. Sanchirico. 2006. Land market feedbacks can undermine
biodiversity conservation. Proceedings of the National Academy of Sciences U.S.A. 103: 5403–5408.
Arnold, A. E. şi L. C. Lewis. 2005. Evolution of fungal endophytes, and their roles against insects. Ecological
and Evolutionary Advances in Insect-Fungus Associations, pp. 74–96. Oxford University Press, Oxford.
Arnold, A. E., L. C. Mejia, D. Kyllo, E. I. Rojas, Z. Maynard, N. Robbins, et al. 2003. Fungal endophytes limit
pathogen damage in a tropical tree. Proceedings of the National Academy of Sciences U.S.A. 100: 15649–
15654.
Arnold, J. M., S. Brault şi J. P. Croxall. 2006. Albatross populations in peril: a population trajectory for black-
browed albatrosses at South Georgia. Ecological Applications 16: 419–432.
Arnold, A.E. şi F. Lutzoni. 2007. Diversity and host range of foliar fungal endophytes: Are tropcal leaves
biodiversity hotspots? Ecology 88: 541-549.
Aron, J. L. şi J. A. Patz (eds.). 2001. Ecosystem Change and Public Health: A Global Perspective. John Hopkins
University Press, Baltimore, MD.
Arrow, K., B. Bolin, R. Costanza, P. Dasgupta, C. Folke, et al. 1995. Economic growth, carrying capacity and
the environment. Science 268: 520–522.
Azam, F. şi A. Z. Worden. 2004. Oceanography: Microbes, molecules, and marine ecosystems. Science 303:
1622–1624.
Bacalbaşa-Dobrovici, N. 1991. Statut des differentes especes dèsturgeons dans le Danube roumain: problemes
lies a leur maintenance. în P. Bănărăscu şi N. Bacalbaşa (eds.), Acipenserifauna ţării noastre şi problema
ocrotirii lor, România.
Bacon, C. 2005. Confronting the coffee crisis: can fair trade, organic, and specialty coffees reduce small-scale
farmer vulnerability in northern Nicaragua? World Development 33: 497–511.
Baillie, J. E. M., C. Hilton-Taylor şi S. N. Stuart. 2004. 2004 IUCN Red List of Threatened Species: A Global
Assessment. IUCN, Gland, Switzerland.
Baker, J. D. şi T. C. Johanos. 2004. Abundance of the Hawaiian monk seal in the main Hawaiian Islands.
Biological Conservation 116: 103–110.
Balick, M. J. şi P. A. Cox. 1996. Plants, People and Culture: The Science of Ethnobotany. Scientific American
Library, New York.
Balmford, A. 1996. Extinction filters and current resilience: The significance of past selection pressures for
conservation biology. Trends in Ecology and Evolution 11: 193–196.

Bibliografie 609
Balmford, A. 2003. Conservation planning in the real world: South Africa shows the way. Trends in Ecology
and Evolution 18: 435–438.
Balmford, A. şi T. Whitten. 2003. Who should pay for tropical conservation, and how could the costs be met?
Oryx 37: 238–250.
Balmford, A., R. E. Green şi M. Jenkins. 2003. Measuring the changing state of nature. Trends in Ecology and
Balmford, A., G. M. Mace şi N. Leader-Williams. 1996. Designing the ark: Setting priorities for captive
breeding. Conservation Biology 10: 719–727.
Balmford, A., L. Bennun, B. ten Brink, D. Cooper, I. M. Côté, P. Crane, et al. 2005. The Convention on
Biological Diversity’s 2010 target. Science 307: 212–213.
Balmford, A., A. Bruner, P. Cooper, R. Costanza, S. Farber, R. E. Green, et al. 2002. Economic reasons for
conserving wild nature. Science 297: 950–953.
Banaduc, D. 2006. Important areas for fish in Romania. Asociaţia Grădinilor Botanice din România, Sibiu.
Bani, L., D. Massimino, L. Bottoni şi R. Massa. 2006. A multiscale method for selecting indicator species and
priority conservation areas: a case study for broadleaved forests in Lombardy, Italy. Conservation Biology
20: 512–526.
Banks, S. C., G. R. Finlayson, S. J. Lawson, D. B. Lindenmayer, D. Paetkau, S. J. Ward şi A. C. Taylor. 2005.
The effects of habitat fragmentation due to forestry plantation establishment on the demography and genetic
variation of a marsupial carnivore, Antechinus agilis. Biological Conservation 122: 581–597.
Barbier, E. B. 1993. Valuation of environmental resources and impacts in developing countries. În R. K. Turner
(ed.), Sustainable Environmental Economics and Management, pp. 319–337. Belhaven Press, New York.
Barbier, E. B., J. C. Burgess şi C. Folke. 1994. Paradise Lost? The Ecological Economics of Biodiversity.
Earthscan Publications, London.
Barnhill, D. S. şi R. S. Gottlieb. (eds.) 2001. Deep Ecology and World Religions: New Essays on Sacred Ground.
Albany, State University of New York Press.
Barbu, P. 1974. Ocrotirea liliecilor. Ocrotirea naturii şi mediul înconjurător 18: 29-36.
Barnosky, A. D., P. L. Koch, R. S. Feranec, S. L. Wing, şi A. B. Shabel. 2004. Assessing the causes of Late
Pleistocene extinctions on the continents. Science 306: 70–75.
Barrett, C. B., K. Brandon, C. Gibson, H. Gjertsen. 2001. Conserving tropical biodiversity amid weak
institutions. BioScience 51: 497–502.
Barry, D. şi M. Oelschlager. 1996. A science for survival: Values for conservation biology. Conservation Biology
10: 905–911.
Baskin, Y. 1997. The Work of Nature: How the Diversity of Life Sustains Us. Island Press, Washington, D.C.
Bassett, L. (ed.). 2000. Faith and Earth: A Book of Reflection for Action. United Nations Environment
Programme, New York.
Batisse, M. 1997. A challenge for biodiversity conservation and regional development. Environment 39: 7–33.
Baum, J. K. şi R. A. Myers. 2004. Shifting baselines and decline of pelagic sharks in the Gulf of Mexico.
Ecology Letters 7: 135–145.
Baum, J. K., R. A. Myers, D. G. Kehler, B. Worm, S. J. Harley şi P. A. Doherty. 2003. Collapse and conservation
of shark populations in the Northwest Atlantic. Science 299: 389–392.
Baur, B., A. Coray, N. Minoretti şi S. Zschokke. 2005. Dispersal of the endangered flightless beetle Dorcadion
fuliginator (Coleoptera: Cerambycidae) in spatially realistic landscapes. Conservation Biology 124: 49–61.
Baur, B., C. Cremene, G. Groza, L. Rakosy, A. Schileyko, A. Baur, P. Stoll şi A. Erhardt. Effects of abandonment
of subalpine hay meadow on plant and invertebrate diversity in Transilvania, Romania. Biological
Conservation 132: 261-273.
Bawa, K. S. şi S. Menon. 1997. Biodiversity monitoring: The missing ingredients. Trends in Ecology and
Evolution 12: 42.
Bawa, K. S., S. Lele, K. S. Murali şi B. Ganesan. 1998. Extraction of non-timber forest products in Biligiri
Rangan Hills, India: Monitoring of a community-based project. În K. Saterson, R. Margolis, and N. Salafsky
(eds.), Measuring Conservation Impact: Proceedings from a Symposium at the 1996 Joint Meeting of the
Society for Conservation Biology and the Ecological Society of America, Providence, RI. Biodiversity
Support Program, Washington, D.C.
Bax, N., J. T. Carlton, A. Mathews-Amos, R. L. Haedrich, F. G. Howarth, E. Purcell, et al. 2001. The control
of biological invasions in the world’s oceans. Conservation Biology 15: 1234–1246.

610
Bayliss-Smith, T., E. Hviding şi T. Whitmore. 2003. Rainforest composition and histories of human disturbance
in Solomon Islands. A Journal of the Human Environment 32: 346–352.
Bazilchuk, N. 2004. Living the good life. Conservation in Practice 5: 38–39.
Băcescu, M., T. Buşniţă, R. Codreanu şi A. Şerbănescu (eds.). 1965. Ecologie marină. Editura Academiei R.P.R.,
Bucureşti.
Bănărăscu, P. 1957. Analiza zoogeografică a faunei ihtiologice a R.P. România. Probleme de Geografie, Editura
Academiei Române, Bucureşti.
Bănărescu, P. 1970. Principii si probleme de zoogeografie. Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti.
Bănărescu, P. 1973. Principiile şi metodele zoologiei sistemice. Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti.
Bănărescu, P. 1974. Colecţiile zoologice şi botanice şi problemele ocrotirii naturii. Ocrotirea naturii, 18, nr.1:
49-54.
Bănărescu, P. 1975. Ocrotirea faunei reofile din Carpaţi. Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, 19, nr.1:
35-40.
Bănărescu, P., R. Bless şi F. Perrin. 1994. Zur aktuellen Bestandssituation des vom Aussterben bedrohten
Groppenbarsches Romanichtys valsanicola Dumitrescu, Banărăscu & Stoica, 1957. Fischokologie, 7: 5-9.
Bănărescu, P. şi N. Boşcaiu. 1973. Biogeografie. Perspectivă, genetică şi istorie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Bănărescu, P. şi V. Tatole. 1986. Concepţiile moderne asupra speciei şi ocrotirea naturii. Ocrotirea naturii şi a
mediului înconjurător, 30, nr.2: 90-96.
Bănărăscu, P. 1965. Peşti rari şi cu areal restrâns din fauna ţării noastre şi problema ocrotirii lor. Ocrotirea
naturii şi mediul înconjurător 9: 5-21.
Beck, B. B., L. G. Rapport, M. R. Stanley Price şi A. C. Wilson. 1994. Reintroduction of captive-born animals.
În P. J. Olney, G. M. Mace şi A. T. C. Feistner (eds.), Creative Conservation: Interactive Management of
Wild and Captive Animals, pp. 265–286. Chapman and Hall, London.
Becker, B. H. şi S. R. Beissinger. 2006. Centennial decline in the trophic level of an endangered seabird after
fisheries decline. Conservation Biology 20: 470–479.
Becker, E. 2003. World Bank inaugurates oil pipeline in Africa. New York Times, October 2, 2003.
Bednarek, A. T. şi D. D. Hart. 2005. Modifying dam operations to restore rivers: ecological responses to
Tennessee River dam mitigation. Ecological Applications 15: 997–1008.
Beecher, N. A., R. J. Johnson, J. R. Brandle, R. M. Case şi L. J. Young. 2002. Agroecology of birds in organic
and nonorganic farmland. Conservation Biology 16: 1620–1631.
Beedlow, P. A., D. T. Tingey, D. L. Phillips, W. E. Hogsett şi D. M. Olszyk. 2004. Rising atmosphere CO2 and
carbon sequestration in forests. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 315–322.
Beier, P., M. van Drielen şi B. O. Kankam. 2002. Avifaunal collapse in West African forest fragments.
Beissinger, S. R. şi D. R. McCullough (eds.). 2002. Population Viability Analysis. University of Chicago Press,
Chicago.
Beland, P. 1996. The beluga whales of the St. Lawrence River. Scientific American 274: 74–81.
Beldie, Al. şi C. Chiriţă. 1967. Flora indicatoare din pădurile noastre. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
Bell, T. J., M. L. Bowles şi K. A. McEachern. 2003. Projecting the success of plant population restoration with
viability analysis. În C. A. Brigham şi M. M. Schwartz (eds.), Population Viability in Plants, pp. 313–348.
Springer-Verlag, Heidelberg.
Beman, J. M., K. R. Arrigo şi P. A. Matson. 2005. Agricultural runoff fuels large phytoplankton blooms in
vulnerable areas of the ocean. Nature 434: 211–214.
Ben-Ari, E. T. 2001. What’s new at the zoo? BioScience 51: 172–177.
Benes, J., P. Kepka şi M. Konvicka. 2003. Limestone quarries as refuges for European xero¬philous butterflies.
Bennear, L. S. şi C. Coglianese. 2005. Measuring progress: Program evaluation of environmental policies.
Bennett, A. F. 1999. Linkages in the Landscape: The Role of Corridors and Connectivity in Wildlife
Conservation. IUCN, Gland, Switzerland.
Bennett, E., H. Eves, J. Robinson şi D. Wilkie. 2002. Why is eating bushmeat a biodiversity crisis? Conservation
in Practice 3: 28–29.

Bibliografie 611
Benton, M. J. şi R. J. Twitchett. 2003. How to kill (almost) all life: The end-Permian extinction event. Trends
in Ecology and Evolution 18: 358–365.
Berger, J. 1990. Persistence of different-sized populations: An empirical assessment of rapid extinctions in
bighorn sheep. Conservation Biology 4: 91–98.
Berger, J. 1999. Intervention and persistence in small populations of bighorn sheep. Conservation Biology 13:
432–435.
Berger, J. 2004. The last mile: How to sustain long-distance migration in animals. Conservation Biology 18:
320–331.
Berger, J., P. B. Stacey, L. Bellis şi M. P. Johnson. 2001. A mammalian predator-prey imbalance: Grizzly bear
and wolf extinction affect Neotropical migrants. Ecological Applications 11: 947–960.
Berglund, H. şi B. G. Jonsson. 2005. Verifying an extinction debt among lichens and fungi in northern Swedish
boreal forests. Conservation Biology 19: 338–348.
Berkes, F. 1999. Sacred Ecology: Traditional Ecological Knowledge and Resource Management. Taylor and
Francis, Philadelphia and London.
Berkes, F. 2001. Religious traditions and biodiversity. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol.
5, pp. 109–120. Academic Press, San Diego, CA.
Berkes, F. 2004. From Community-Based Resource Management to Complex Systems: The Scale Issue and
Marine Commons. From www.millenniumassessment.org.
Berkes, F., J. Colding, and C. Folke. 2000. Rediscovery of traditional ecological knowledge as adaptive
management. Ecological Applications 10: 1251–1262.
Berkes, F., T. P. Hughes, R. S. Steneck, J. A. Wilson, D. R. Bellwood, B. Crona, et al. 2006. Globalization,
roving bandits, and marine resources. Science 311: 1557–1558.
Berry, O., M. D. Tocher, D. M. Gleeson şi S. D. Sarre. 2005. Effect of vegetation matrix on animal dispersal:
genetic evidence from a study of endangered skinks. Conservation Biology 19: 855–864.
Bezemer, T. M. şi T. H. Jones. 1998. Plant-insect herbivore interactions in elevated atmospheric CO2:
Quantitative analyses and guild effects. Oikos 82: 212–222.
Bhattacharya, M., R. B. Primack, şi J. Gerwein. 2003. Are roads and railroads barriers to bumblebee movement
in a temperate suburban conservation area? Biological Conservation 109: 37–45.
Bibby, C. J., N .J. Collar, M. J. Crosby, M. F. Heath, C. Imboden, T. H. Johnson et al. 1992. Putting Biodiversity
on the Map: Priority Areas for Global Conservation. International Council for Bird Preservation,
Cambridge.
Bierregaard, R. O., T. E. Lovejoy, V. Kapos, A. A. Dos Santos şi R. W. Hutchings. 1992. The biological
dynamics of tropical rainforest fragments. BioScience 42: 859–866.
Biggins, D. E., A. Vargas, J. L. Godbey şi S. H. Anderson. 1999. Influence of prerelease experience on
reintroduced black-footed ferrets (Mustela nigripes). Biological Conservation 89: 121–129.
Billington, H. L. 1991. Effect of population size on genetic variation in a dioecious conifer. Conservation
Biology 5: 115–119.
Birchard, B. 2005. Nature’s Keepers: The Remarkable Story of How the Nature Conservancy Became the
Largest Environmental Group in the World. Jossey-Bass, San Francisco.
Birkeland, C. (ed.). 1997. The Life and Death of Coral Reefs. Chapman and Hall, New York.
Birn, A. E. şi K. Dmitrienko. 2005. The World Bank: Global health or global alarm? American Journal of
Public Health 95: 1091–1092.
Bisby, F. A. 2000. The quiet revolution: Biodiversity informatics and the internet. Science 289: 2309–2314.
Blanchard, K. A. 2005. Seabird populations of the North Shore of the Gulf of St. Lawrence. În Natural
Resources As Community Assets: Lessons From Two Continents. From:
http://www.sandcounty.net/assets/chapters/assets_chapter_8.pdf.
Blaustein, A. R., J. M. Romansic, J. M. Kiesecker şi A. C. Hatch. 2003. Ultraviolet radiation, toxic chemicals
and amphibian population declines. Diversity and Distribution 9: 123–140.
Bleich, V. C., J. D. Wehausen şi S. A. Holl. 1990. Desert-dwelling mountain sheep: Conservation implications
of a naturally fragmented distribution. Conservation Biology 4: 383–389.
Blockstein, D. E. 2002. How to lose your political virginity while keeping your scientific credibility. BioScience
52: 91–96.
Blundell, A. G. şi M. B. Mascia. 2005. Discrepancies in reported levels of international wildlife trade.

612
Boersma, D. 2006. Landscape-level conservation for the sea. În M. J. Groom, G. K. Meffe şi C. R. Carroll
(eds.). Principles of Conservation Biology, 3rd ed, pp. 447–448. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Boersma, P. D., D. L. Stokes şi I. Strange. 2002. Applying ecology to conservation: Tracking breeding penguins
at New Island South Reserve, Falkland Islands. Aquatic Conservation 12: 1–11.
Bohlen, J. B., S. Scheu, C. M. Hale, M. A. McLean, S. Migge, P. M. Groffman şi D. Parkinson. 2004. Non-native
invasive earthworms as agents of change in northern temperate forests. Frontiers in Ecology and the
Bojö, J. şi R. C. Reddy. 2003. Status and Evolution of Environmental Priorities in the Poverty Reduction
Strategies. The World Bank Environmental Department, Washington, D.C.
Bonine, K., J. Reid,şi R. Dalzen. 2003. Training and education for tropical conservation. Conservation Biology
17: 1209–1218.
Borza, Al. 1922. Ne trebuie o lege pentru protecţia naturii. Cluj. Borza, Al. 1924. Protecţiunea naturii în
România. Buletinul Grădinii Botanice, 4, Cluj.
Borza, Al. 1929. Problema protecţiunii naturii în România. Întâiul Congres al Naturaliştilor din România. Cluj.
Borza, Al. şi E. Pop. 1930. Întâiul Congres National al Naturaliştilor din România. Editura Societatea de Ştiinţe,
Cluj.
Boşcaiu, N. 1975. Problemele conservării vegetaţiei alpine şi subalpine. Ocrotirea naturii şi a mediului
înconjurător, 19, nr.1: 17-22.
Boşcaiu, N. 1986. Importanţa sistematicii pentru protecţia florei. Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător,
30, nr.2: 117-120.
Botanic Gardens Conservation International (BGCI). 2005. www.bgci.org.
Botkin şi alţii. 2007. Forecasting the effects of global warming on biodiversity. BioScience 57: 227-236.
Botnariuc, N. 1999. Evoluţia sistemelor individuale şi supraindividuale. Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti
Botnariuc, N. şi A. Vădineanu. 1982. Ecologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Botnariuc, N. şi N. Toniuc. 1986. Parcurile naţionale în concepţia strategiei mondiale a conservării naturii.
Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, 30, nr.2: 85-89.
Boucher, G. şi P. J. D. Lambshead. 1995. Ecological biodiversity of marine nematodes in samples from
temperate, tropical and deep-sea regions. Conservation Biology 9: 1594–1605.
Bouchet, P., G. Falkner şi M. B. Seddon. 1999. Lists of protected land and freshwater molluscs in the Bern
Convention and European Habitats Directive: Are they relevant to conservation? Biological Conservation
90: 21–31.
Bourne, J. K. 2004. Gone with the Water (Louisiana’s wetlands). National Geographic 206: 88–105.
Bousquin, S. G., D. H. Anderson, G. E. Williams şi D. J. Colangelo (eds). 2005. Establishing a baseline: pre-
restoration studies of the channelized Kissimmee River. Technical Publication ERA #432. South Florida
Water Management District, West Palm Beach, FL.
Bouton, S. N. şi P. C. Frederick. 2003. Stakeholders’ perceptions of a wading bird colony as a community
resource in the Brazilian pantanal. Conservation Biology 17: 297–306.
Bowles, M. L., J. L. McBride şi R. F. Betz. 1998. Management and restoration ecology of Mead’s milkweed.
Annals of the Missouri Botanical Garden 85: 110–125.
Bradley, E. H., D. H. Pletscher, E. E. Bangs, K. E. Kunkel, D. W. Smith, C. M. Mack, et al. 2005. Evaluating
wolf translocation as a nonlethal method to reduce livestock conflicts in the northwestern United States.
Bradshaw, A. D. 1990. The reclamation of derelict land and the ecology of ecosystems.În W. R. Jordan III, M.
E. Gilpin şi J. D. Aber (eds.), Restoration Ecology: A Synthetic Approach to Ecological Research, pp. 53–
74. Cambridge University Press, Cambridge.
Braithwaite, R. W. 2001. Tourism, role of. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, Vol. 5, pp. 667–
679. Academic Press, San Diego, CA.
Brandon, K., K. H. Redford şi S. E. Sanderson (eds.). 1998. Parks in Peril: People, Politics and Protected
Areas. Island Press, Washington, D.C.
Brandt, A.A. şi alţii. 2007. First insights in the biodiversity and biogeography of the Southern Ocean deep sea.
Nature 447: 307-311.
Brashares, J. S. 2003. Ecological, behavioral, and life-history correlates of mammal extinctions in West Africa.

Bibliografie 613
Brashares, J. S., P. Arcese, M. K. Sam, P. B. Coppolillo, A. R. E. Sinclair şi A. Balmford. 2004. Bushmeat

hunting, wildlife declines, and fish supply in West Africa. Science 306: 1180–1183.
Brewer, R. 2003. Conservancy: The Land Trust Movement in America. University Press of New England,
Hanover, NH.
Briggs, J. C. 1995. Global Biogeography. Elsevier, Amsterdam.
Brightsmith, D., J. Hilburn, A. del Campo, J. Boyd, M. Frisius, R. Frisius, et al. 2005. The use of hand-raised
psittacines for reintroduction: a case study of scarlet macaws (Ara macao) in Peru and Costa Rica. Biological
Briskie, J. V. şi M. Mackintosh. 2004. Hatching failure increases with severity of population bottlenecks in
New Zealand birds. Proceedings of the National Academy of Sciences U.S.A. 101: 558–561.
Broberg, L. 2003. Conserving ecosystems locally: A role for ecologists in land-use planning. BioScience 53:
670–673.
Brook, A., M. Zint şi R. DeYoung. 2003. Land¬owner’s response to an Endangered Species Act listing and
implications for encouraging conservation. Conservation Biology 17: 1638–1649.
Brook, B. W., M. A. Burgman, H. R. Akçakaya, J. J. O’Grady şi R. Frankham. 2002. Critiques of PVA ask the
wrong questions: Throwing the heuristic baby out with the numerical bath water. Conservation Biology 16:
262–263.
Brooks, T. M., S. L. Pimm şi J. O. Oyugi. 1999. Time lag between deforestation and bird extinction in tropical
forest fragments. Conservation Biology 13: 1140–1150.
Brooks, T. M., M. I. Bakarr, T. Boucher, G. A. B. Da Fonseca, C. Hilton-Taylor, J. M. Hoekstra, et al. 2004.
Coverage provided by the global protected-area system: Is it enough? BioScience 54: 1081–1091.
Brooks, T. M., R. A. Mittermeier, C. G. Mittermeier, G. A. B. daFonseca, A. B. Rylands, W. R. Konstant, et al.
2002. Habitat loss and extinction in the hotspots of biodiversity. Conservation Biology 16: 909–923.
Brosnan, D. M. 2000. Can peer review help resolve natural resource conflicts? Issues in Science and Technology
XVI: 32–36.
Brower, A., C. Reedy şi J. Yelin-Kefers. 2001. Consensus versus conservation in the Upper Colorado River
Basin recovery implementation program. Conservation Biology 15: 1001–1007.
Brown, D. A. 2002. American Heat: the Ethical Problem with the United States’ Response to Global Warming.
Lanham, MD, Rowman and Littlefield.
Brown, K. S. 2000. Transforming a discipline: A new breed of scientist-advocate emerges. Science 287: 1192–
1193.
Brown, R. M. and D. N. Laband. 2006. Species imperilment and spatial patterns of development in the United
States. Conservation Biology 20: 239–244.
Brown, V. 2003. Causes for Concern: Chemicals and Wildlife. World Wildlife Fund, London.
Brownlow, C. A. 1996. Molecular taxonomy and the conservation of the red wolf and other endangered
carnivores. Conservation Biology 10: 390–396.
Bruinderink, G. G., T. Van Der Sluis, D. Lammertsma, P. Opdam, and R. Pouwels. 2003. Designing a coherent
ecological network for large mammals in Northwest Europe. Conservation Biology 17: 549–557.
Bruner, A. G., R. E. Gullison şi A. Balmford. 2004. Financial costs and shortfalls of managing and expanding
protected-area systems in developing countries. BioScience 54: 1119–1126.
Bruner, A. G., R. E. Gullison, R. E. Rice şi G. A. B. da Fonseca. 2001. Effectiveness of parks in protecting
tropical biodiversity. Science 291: 125–128.
Brush, S. B. 2004. Growing biodiversity. Nature 430: 967–968.
Brush, S. B. şi D. Stabinsky (eds.). 1996. Valuing Local Knowledge: Indigenous People and Intellectual
Property Rights. Island Press, Washington, D.C.
Brush, M. T., A. S. Hance, K. S. Judd şi E. A. Rettenmaier. 2000. Recent Trends in Ecosystem Management.
School of Natural Resources, University of Michigan.
Bryant, D., D. Nelson şi L. Tangley. 1997. The Last Frontier Forests: Ecosystems and Economies on the Edge.
World Resources Institute, Washington, D.C.
Bryant, D., L. Burke, J. McManus şi M. Spalding. 1998. Reefs at Risk: A Map-Based Indicator of Threats to
the World’s Coral Reefs. World Resources Institute, Washington, D.C.
Brys, R., H. Jacquemyn, P. Endels, G. De Blust şi M. Hermy. 2005. Effect of habitat deterioration on population
dynamics and extinction risks in a previously common perennial. Conservation Biology 19: 1633–1643.
Buchmann, S. L. şi G. P. Nabhan. 1996. The Forgotten Pollinators. Island Press, Washington, D.C.

614
Buddemeier, R. W., J. A. Kleypas şi R. Aronson. 2004. Coral Reefs and Global Climate Change: Potential
Contributions of Climate Change to Stresses on Coral Reef Ecosystems. Pew Center on Global Climate
Change.
Bulman, C.R., R.J. Wilson şi alţii. 2007. Minimum viable population size, extinction debt, and the conservation
of declining species. Ecological Applications 17: 1460-1473.
Bulte, E. H. şi G. C. van Kooten. 2000. Economic science, endangered species, and biodiversity loss.
Bulte, E. H. şi G. C. van Kooten. 2001. State intervention to protect endangered species: Why history and bad
luck matter. Conservation Biology 15: 1799–1803.
Bulte, E., R. Damania, G. Lindsey şi K. Lindsay. 2004. Enhanced: space—the final frontier for economists and
elephants. Science 306: 420–421.
Buner, F., M. Jenny, N. Zbinden şi B. Naef-Daenzer. 2005. Ecologically enhanced areas—a key habitat structure
for re-introduced grey partidges Perdix perdix. Biological Conservation 124: 373–381.
Burbidge, A. A. şi N. L. McKenzie. 1989. Patterns in the modern decline of Western Australia’s vertebrate
fauna: Causes and conservation implications. Biological Conservation 50: 143–198.
Burger, J. 2000. Integrating environmental restoration: Long-term stewardship at the Department of Energy.
Environmental Management 26: 469–478.
Burgman, M. A. 2002. Are listed threatened plant species actually at risk? Australian Journal of Botany 50: 1–
13.
Burke L.şi J. Maidens. 2004. Reefs at Risk in the Caribbean. World Resources Institute, Washington, D.C.
Burke, L., Y. Kura, K. Kassem, C. Revenga, M. Spalding şi D. McAllister. 2000. Pilot Assessment of Global
Ecosystems:Coastal Ecosystems. World Resources Institute, Washington, D.C.
Burks, D. C. (ed.). 1994. Place of the Wild: A Wildlands Anthology. Island Press/Shearwater, Washington, D.C.
Burton, A. 2005. Microbes muster pollution power. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 182.
Busch, D. E. şi J. C. Trexler (eds.). 2003. Monitoring Ecosystems: Interdisciplinary Approaches for Evaluating
Ecoregional Initiatives. Island Press, Washington, D.C.
Bush, G. L. 2001. Speciation, process of. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 5, pp. 371–
Bushmeat Crisis Task Force. 2004. BCTF Phase I Report. Bushmeat Crisis Task Force, Washington D.C.
http://www.bushmeat. org/cd.
Bustnes, J. O., K. E. Erikstad, J. U. Skaare, V. Bakken şi F. Mehlum. 2003. Ecological effects of organochlorine
pollutants in the Arctic: A study of the Glaucous Gull. Ecological Applications 13: 504–515.
Butchart, S. H. M., A. J. Sattersfield, L. A. Bennun, S. M. Shutes, H. R. Akçakaya, J. E. M. Baillie, et al. 2004.
Measuring global trends in the status of biodiversity: Red List Indices for birds. Public Library of Science
Biology 2: 2294–2304.
Cabeza, M. şi A. Moilanen. 2001. Design of reserve networks and the persistence of biodiversity. Trends in
Cade, T. J. şi W. Burnham (eds.). 2003. Return of the Peregrine, a North American Saga of Tenacity and
Teamwork. The Peregrine Fund, Boise, ID.
Cairns, J. şi J. R. Heckman. 1996. Restoration ecology: The state of an emerging field. Annual Review of Energy
and the Environment 21: 167–189.
Caldecott, J. 1988. Hunting and Wildlife Management in Sarawak. IUCN, Gland, Switzerland.
Callaway, J. C., G. Sullivan şi J. B. Zedler. 2003. Species-rich plantings increase biomass and nitrogen
accumulation in a ¬wetland restoration experiment. Ecological Applications 13: 1626–1639.
Callaway, R. M., G. C. Thelen, A. Rodriguez şi W. E. Holben. 2004. Soil biota and exotic plant invasion. Nature
427: 731–733.
Callicott, J. B. 1990. Whither conservation ethics? Conservation-Biology 4: 15–20.
Callicott, J. B. 1994. Earth’s Insights: A Multicultural Survey of Ecological Ethics from the Mediterranean
Basin to the Australian Outback. University of California Press, Berkeley, CA.
Campana, S., L. Marks şi W. Joyce. 2005. The biology and fishery of shortfin mako sharks (Isurus oxyrinchus)
in Atlantic Canadian waters. Fisheries Research 73: 341–352.
Campbell K. şi C. J. Donlan. 2005. Feral goat eradications on islands. Conservation Biology 19: 1362–1374.

Bibliografie 615
Campton, D. E. şi L. R. Kaeding. 2005. Westslope cutthroat trout, hybridization, and the U.S. Endangered
Species Act. Conservation Biology 19: 1323–1325.
Cantú, C., R. G. Wright, J. M. Scott şi E. Strand. 2004. Assessment of current and proposed nature reserves of
Mexico based on their capacity to protect geophysical features and biodiversity. Biological Conservation
115: 411–417.
Cardillo, M., G. M. Mace, K. E. Jones, J. Bielby, O. R. P. Bininda-Emonds, W. Sechrest, et al. 2005. Multiple
causes of high extinction risk in large mammal species. Science 309: 1239–1241.
Carlton, J. T. 2001. Endangered marine invertebrates. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol.
Carlton, J. T. şi J. B. Geller. 1993. Ecological roulette: The global transport of nonindigenous marine organisms.
Science 261: 78–82.
Carlton, J. T., J. B. Geller, M. L. Reaka-Kudla şi E. A. Norse. 1999. Historical extinction in the sea. Annual
Review of Ecology and Systematics 30: 515–538.
Carnivore mari în Vrancea. www.carnivoremari.ro
Caro, T. M., M. B. Mulder şi M. Moore. 2003. Effects of conservation education on reasons to conserve
biological diversity. Biological Conservation 114: 143–152.
Carr, M. H., J. E. Neigel, J. A. Estes, S. Andelman, R. R. Warner şi J. L. Largier. 2003. Comparing marine and
terrestrial ecosystems: Implications for the design of coastal marine reserves. Ecological Applications 13:
S90–S107.
Carrier, J. G. şi D. V. L. Macleod. 2005. Bursting the bubble: The socio-cultural context of ecotourism. Journal
of the Royal Anthropological Institute 11: 315.
Carroll, C., R. F. Noss, P. C. Paquet şi N. H. Schumaker. 2004. Extinction debt of protected areas in developing
landscapes. Conservation Biology 18: 1110–1120.
Carson, R. 1982. Silent Spring. Reprint, Penguin, Harmondsworth, England.
Carson, R. L. 1998. A Sense of Wonder. New York, HarperCollins.
Carte, B. K. 1996. Biomedical potential of marine natural products: Marine organisms are yielding novel
molecules for use in basic research and medical applications. BioScience 46: 271–286.
Cash, D., W. Clark, F. Alcock, N. Dickson, N. Eckley şi J. Jager. 2002. Salience, Credibility, Legitimacy, and
Boundaries: Linking Research, Scientific Assessment and Decision-Making. John F. Kennedy School of
Government, Harvard University, Faculty Working Papers Series, RWP02–046.
Cash, D. W., W. C. Clark, F. Alcock., N. M. Dickson, N. Eckley, D. H. Guston, et al. 2003. Knowledge systems
for sustainable devlopment. Proceedings of the National Academy of Sciences USA 100: 8086–8091.
Castelletta, M., N. S. Sodhi şi R. Subaraj. 2000. Heavy extinctions of forest avifauna in Singapore: Lessons for
biodiversity conservation in Southeast Asia. Conservation Biology 14: 1870–1880.
Castellón, T. D. şi K. E. Sieving. 2006. An experimental test of matrix permeability and corridor use by an
endemic understory bird. Conservation Biology 20: 135–145.
Castillo, A., A. Torres, A. Velázquez şi G. Bocco. 2005. The use of ecological science by rural producers: a case
study in Mexico. Ecological Applications 15: 745–756.
Castree, N. 2003. Bioprospecting: from theory to practice (and back again). Transactions of the Institute of
British Geographers 28: 35–55.
Castro, G., I. Locker, V. Russell, L. Cornwell şi E. Fajer. 2000. Mapping Conservation Investments: An
Assessment of Biodiversity Funding in Latin America and the Caribbean. World Wildlife Fund, Washington,
D.C.
Castro, I., D. H. Brunton, K. M. Mason, B. Ebert şi R. Griffith. 2003. Life history traits and food
supplementation affect productivity in a translocated population of the endangered Hihi (Stitchbird,
Notiomystis cincta). Biological Conservation 114: 271–280.
Caswell, H. 2001. Matrix Population Models, 2nd ed. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Caughley, G. şi A. Gunn. 1996. Conservation Biology in Theory and Practice. Blackwell Science, Malden,
MA.
Caulfield, C. 1985. In the Rainforest. Alfred A. Knopf, New York.
Călinescu, R. (ed). 1969. Biogeografia României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Călinescu, R., A. Bunescu, M. Pătroescu. 1972. Biogeografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Cătuneanu, I., Al. Filipaşcu, D. Munteanu şi alţii. 1972. Nomenclatorul păsărilor din România, Ocrotirea naturii,
16, nr.1: 127-145.

616
Chandrashekara, U. M. şi S. Sankar. 1998. Ecology and management of sacred groves in Kerala, India. Forest
Ecological Management 112: 165–177.
Chape, S., S. Blyth, L. Fish, P. Fox şi M. Spaulding. 2003. 2003 United Nations List of Protected Areas. IUCN
and UNEP-WCMC, Gland, Switzerland.
Chapin, F. S. III, O. E. Sala, I. C. Burke, J. P. Grime, D. U. Hooper, W. K. Lauenroth, et al. 1998. Ecosystem
consequences of changing biodiversity. BioScience 48: 45–52.
Chapin, F. S. III, E. S. Zavaleta, V. T. Eviner, R. L. Naylor, P. M. Vitousek, H. L. Reynolds, et al. 2000.
Consequences of changing biodiversity. Nature 405: 234–242.
Chapin, M. 2000. Defending Kuna Yala: PEMASKY, The Study Project for the Management of Wildlands of
Kuna Yala, Panama—A Case Study For Shifting The Power: Decentralization And Biodiversity
Conservation. Biodiversity Support Program, Washington, D.C.
Chapman, C. A. şi C. A. Peres. 2001. Primate conservation in the new millennium: The role of scientists.
Evolutionary Anthropology 10: 16–33.
Chapman, C. A., S. R. Balcomb, T. R. Gillespie, J. P. Skorupa şi T. T. Struhsaker. 2000. Long-term effects of
logging on African primate communities: A 28-year comparison from Kibale National Park, Uganda.
Chapman, J. W., T. W. Miller şi E. V. Coan. 2003. Live seafood species as recipes for invasion. Conservation
Biology 17: 1386–1395.
Chapple, C. K. şi M. E. Tucker (eds.), 2000. Hinduism and Ecology: The Intersection of Earth, Sky, and Water.
Cambridge, Harvard Divinity School.
Charnley, S. 2006. The Northwest Forest Plan as a model for broad-scale ecosystem management: a social
perspective. Conservation Biology 20: 330–340.
Chau, K. 1995. The Three Gorges Project of China: Resettlement prospects and problems. Ambio 24: 98–102.
Chan, K.M.A. 2008. Value and advocacy in conservation biology: Crisis discipline or discipline in crisis?.
Conservation Biology 22: 1-3.
Chen, L. Y. 2001. Cost savings from properly managing endangered species habitats. Natural Areas Journal 21:
197–203.
Cherfas, J. 1993. Backgarden biodiversity. Conservation Biology 7: 6–7.
Chernela, J. 1987. Endangered ideologies: Tukano fishing taboos. Cultural Survival Quarterly 11: 50–52.
Chernela, J. 1999. Indigenous knowledge and Amazonian blackwaters of hunger.În D. Posey (ed.), Cultural and
Spiritual Values of Biodiversity, pp 423–426. United Nations Environment Programme (UNEP), London.
Chhatre A.şi V. Saberwal. 2005. Political incentives for biodiversity conservation. Conservation Biology 19:
310–317.
Chiarucci, A., F. D’auria, V. De Dominicis, A. Laganà, C. Perini şi E. Salerni. 2005. Using vascular plants as a
surrogate taxon to maximize fungal species richness in reserve design. Conservation Biology 19: 1644–
1652.
Chicago Regional Biodiversity Council. 2001. Chicago Wilderness, An Atlas of Biodiversity. Chicago Regional
Biodiversity Council, Chicago, IL.
Chicago Wilderness Magazine. 2004. chicagowildernessmag.org.
Chiriţă, C. (ed). 1981. Pădurile României. Editura Academiei, Bucureşti.
Chisăliţă, I. 2001. Cercetări privind stabilizarea haldelor de steril de la Moldova Nouă cu ajutorul vegetaţiei
forestiere şi influenţa acesteia asupra mediului. Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea de Silvicultură
şi Exploatări Forestiere, Universitatea Transilvania Braşov.
Chornesky, E. A., A. M. Bartuska, G. H. Aplet, K. O. Britton, J. Cummings-Carlson, F. W. Davis, et al. 2005.
Science priorities for reducing the threat of invasive species to sustainable forestry. BioScience 55: 335–348.
Chown, S. L. şi K. J. Gaston. 2000. Areas, cradles and museums: the latitudinal gradient in species richness.
Trends in Ecology and Evolution 15: 311–315.
Christensen, J. 2003. Auditing conservation in an age of accountability. Conservation in Practice 4: 12–19.
Christensen, J. 2004. Over the past two decades, efforts to heal the rift between poor people and protected areas
have foundered. So what next? Win-win illusions. Conservation in Practice 5: 12–19.
Chu, E. W. şi J. R. Karr. 2001. Environmental impact, concept and measurement of. În S. A. Levin (ed.),
Encyclopedia of Biodiversity, vol. 2, pp. 557–577. Academic Press, San Diego, CA.
Chuenpagdee, R., L. E. Morgan, S. M. Maxwell, E. A. Norse şi D. Pauly. 2003. Shifting gears: Assessing
collateral impacts of fishing methods in U.S. waters. Frontiers in Ecology and the Environment 1: 517–
524.

Bibliografie 617
CIFOR. 2003. Fires in Indonesia: Causes, costs and policy implications. Center for International Forestry
Research. Bogor Barat, Indonesia.
Cincotta, R. P.şi R. Engelman. 2000. Nature’s Place: Human Population and the Future of Biological Diversity.
Population Action International, Washington, D.C.
Cincotta, R. P., J. Wisnewski şi R. Engelman. 2000. Human population in biodiversity hotspots. Nature 404:
990–992.
Cinner, J. E., M. J. Marnane, T. R. McClanahan, T. H. Clark şi J. Ben. 2005. Trade, tenure, and tradition:
influence of sociocultural factors on resource use in Melanesia. Conservation Biology 19: 1469–1477.
Circle of Life Foundation. 2005. circleoflifefoundation.org.
Ciocârlan, V. 2000. Flora ilustrată a României. Pteridophyta et Spermatophyta. Editura Ceres, Bucureşti.
Clapham, P. J., P. Berggren, S. Childerhouse, N. A. Friday, T. Kasuya, L. Kell, et al. 2003. Whaling as science.
Clark, T. W. 2001. Developing policy-oriented curricula for conservation biology: Professional and leadership
education in the public interest. Conservation Biology 15: 31–39.
Clarke, F. M., D. V. Pio şi P. A. Racey. 2005. A comparison of logging systems and bat diversity in the
Neotropics. Conservation Biology 19: 1194–1204.
Clarke, S. C., J. E. Magnussen, D. L. Abercrombie, M. K. Mcallister şi M. S. Shivji. 2006. Identification of shark
species composition and proportion in the Hong Kong shark fin market based on molecular genetics and
trade records. Conservation Biology 20: 201–211.
Clevenger, A. P. şi N. Waltho. 2005. Performance indices to identify attributes of highway crossing structures
facilitating movement of large mammals. Biological Conservation 121: 453–464.
Clevenger, A. P., B. Chruszcz şi K. E Gunson. 2003. Spatial patterns and factors influencing small vertebrate
fauna road-kill aggregations. Biological Conservation 109: 15–26.
Clewell, A. F. şi J. Aronson. 2006. Motivations for the restoration of ecosystems. Conservation Biology 20: 420–
428.
Clewell, A. F. şi J. Rieger. 1997. What practitioners need from restoration ecologists. Restoration Ecology 5:
350–354.
Cobb, C., T. Halstead şi J. Rowe. 1995. If the GDP is up, why is America down? Atlantic Monthly, October
1995.
Cociu, M. 1999. Etologie. Comportamentul animal. Editura ALL, Bucureşti.
Cochrane, M. A., A. Alencar, M. D. Schulze, C. M. Souza, D. C. Nepstad, P. Lefebvre, et al. 1999. Positive
feedbacks in the fire dynamics of closed canopy tropical forests. Science 284: 1832–1835.
Cockrem, J. F. 2002. Reproductive biology and conservation of the endangered kakapo (Strigops habroptilus)
in New Zealand. Avian and Poultry Biological Review 13: 139–144.
Cogălniceanu, D. 1999. Managementul capitalului natural. Editura Ars Docendi, Bucureşti.
Cohen, M. L. 2004. Silence on the issue of our time. The Environmentalist 24: 255–261.
Cohn, J. P. 1991. New focus on wildlife health. BioScience 41: 448–450.
Colding, J. şi C. Folke. 2001. Social taboos: “Invisible” systems of local resource management and biological
conservation. Ecological Applications 11: 584–600.
Coleman, D. C. 2001. Soil biota, soil systems, and processes. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity,
vol. 5, pp. 305–314. Academic Press, San Diego, CA.
Coley, P. D., M. V. Heller, R. Aizpúra, B. Araúz, N. Flores, M. Correa, et al. 2003. Using ecological criteria to
design plant collection strategies for drug discovery. Frontiers in Ecology and the Environment 1: 421–
428.
Collett, J. şi S. Karakashian (eds.). 1996. Greening the College Curriculum: A Guide to Environmental Teaching
in the Liberal Arts. Island Press, Washington, D.C.
Comisia Europeană, 2008, www.europa.eu
Comiskey, J. A., F. Dallmeier şi A. Alonso. 2001. Framework for assessment and monitoring of biodiversity.
În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 3, pp. 63–74. Academic Press, San Diego, CA.
Common, M. şi S. Stagl. 2005. Ecological Economics: An Introduction. Cambridge University Press, New
York.
Connor, E. F. şi E. D. McCoy. 2001. Species-area relationships. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of
Biodiversity, vol. 5, pp. 397–412.

618
Conservation Monitoring Partnership. 2003. Open standards for the practice of conservation. Conservation
Monitoring Partnership, Washington, D.C.
Conway, W. G., M. Hutchins, M. Souza, Y. Kapentanakos şi E. Paul. 2001. The AZA Field Conservation
Resource Guide. Zoo Atlanta, Atlanta, Georgia.
Cook, E. A. şi N. H. van Lier (eds.). 1994. Landscape Planning and Ecological Networks. Elsevier, Amsterdam.
Cooper, N. S. 2000. How natural is a nature reserve?: An ideological study of British nature conservation
landscapes. Biological Conservation 9: 1131–1152.
Coote, T., D. Clarke, C. S. Hickman, J. Murray şi P. Pearce-Kelly. 2004. Experimental release of endemic
Partula species, extinct in the wild, into a protected area of natural habitat on Moorea. Pacific Science 58:
429–424.
Cork, S. J., T. W. Clark şi N. Mazur. 2000. Introduction: An interdisciplinary effort for koala conservation.
Corlett, R. T. şi I. M. Turner. 1996. The conservation value of small, isolated fragments of lowland tropical rain
forest. Trends in Ecology and Evolution 11: 330–333.
Costa Rica National Parks. 2005. www.costarica-nationalparks.com.
Costanza, R., O. Segurea şi J. Martinez-Alier. 1996. Getting Down to Earth: Practical Applications of
Ecological Economics. Island Press, Washington, D.C.
Costanza, R., F. Andrade, P. Antunes, M. van den Belt, D. Boersma, D. F. Boesch, et al. 1998. Principles for
sustainable governance of the oceans. Science 281: 198–199.
Costanza, R., R. d’Arge, R. de Groot, S. Farber, M. Grasso, B. Hannon, et al. 1997. The value of the world’s
ecosystem services and natural capital. Nature 387: 253–260.
Cottam, G. 1990. Community dynamics on an artificial prairie. In W. R. Jordan III, M. E. Gilpin şi J. D. Aber
(eds.), Restoration Ecology: A Synthetic Approach to Ecological Research, pp. 257–270. Cambridge
Coulson, T., G. M. Mace, E. Hudson şi H. Possingham. 2003. The use and abuse of population viability analysis.
Courchamp, F., G. S. A. Rasmussen şi D. W. Macdonald. 2002. Small pack size imposes a trade-off between
hunting and pup-guarding in the painted hunting dog Lycaon pictus. Behavioral Ecology 13: 20–27.
Couzin, J. 1999. Landscape changes make regional climate run hot and cold. Science 283: 317–318.
Cowen, R. K., C. B. Paris şi A. Srinivasan. 2006. Scaling of connectivity in marine populations. Science 311:
522 – 527.
Cowling, R. M. şi R. L. Pressey. 2003. Introduction to systematic conservation planning in the Cape Floristic
Region. Biological Conservation 112: 1–13.
Cowling, R. M., P. W. Rundel, B. B. Lamont, M. K. Arroyo şi M. Arianoutsou. 1996. Plant diversity in
mediterranean-climate regions. Trends in Ecology and Evolution 11: 362–366.
Cox, G. W. 1993. Conservation Ecology. W. C. Brown, Dubuque, IA.
Cox, P. A. 1997. Nafanua: Saving the Samoan Rain Forest. W. H. Freeman, New York.
Cox, P. A. 2001. Pharmacology, biodiversity and. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 4, pp.
Cox, P. A. şi T. Elmqvist. 1997. Ecocolonialism and indigenous-controlled rainforest preserves in Samoa. Ambio
26: 84–89.
Cox, T.M. şi alţii. 2007. Comparing the effectiveness of experimental and implemented bycatch reduction
measures: The ideal and the real. Conservation Biology 21: 1155-1164
Cremene, C., G. Groza, L. Racosy, A. Schileyko, A. Baur, A. Erhardt şi B. Baur. Alteration of Steppe Like
Grasslands in Eastern Europe: a Threat to Regional Biodiversity Hotspots. Conservation Biology 131: 1606-
1618.
Critchley, C. N. R., M. J. W. Burke şi D. P. Stevens. 2004. Conservation of lowland semi-natural grasslands in
the UK: A review of botanical monitoring results from agri-environment schemes. Biological Conservation
115: 263–278.
Crnokrak, P.şi D. A. Roff. 1999. Inbreeding depression in the wild. Heredity 83: 260–270.
Crooks, K. R., A. V. Suarez şi D. T. Bolger. 2004. Avian assemblages along a gradient of urbanization in a
highly fragmented landscape. Biological Conservation 115: 451–462.
Cruz, F., C. J. Donlan, K. Campbel şi V. Carrion. 2004. Conservation action in the Galapagos: feral pig (Sus
scrofa) eradication from Santiago Island. Biological Conservation 121: 473–478.

Bibliografie 619
Cullen Jr., L., K. Alger şi D. M. Rambaldi. 2005. Land reform and biodiversity conservation in Brazil in the
1990’s: conflict and the articulation of mutual interests. Conservation Biology 19: 747–755.
Cully, A. 1996. Knowlton’s cactus (Pediocactus knowltonii) reintroduction. În D. A. Falk, C. Miller şi M.
Olwell (eds.), Restoring Diversity: Strategies for Reintroduction of Endangered Plants, pp. 403–410. Island
Press, Washington, D.C.
Cunningham, C. şi J. Berger. 1997. Horn of Darkness: Rhinos on the Edge. Oxford University Press, New
York.
Cuperus, R., K. J. Canters, H. A. V. de Hars şi D. S. Friedman. 1999. Guidelines for ecological compensation
associated with highways. Biological Conservation 90: 41–51.
Curtin, C. G. 2002. Integration of science and community-based conservation in the Mexico/U.S. borderlands.
Czech, B. 2002. A transdisciplinary approach to conservation land acquisition. Conservation Biology 16: 1488–
1497.
Czech, B. şi P. R. Krausman. 2001. Endangered Species Act: History, Conservation Biology, and Public Policy.
Johns Hopkins University Press, Baltimore, MD.
Dahles, H. 2005. A trip too far: Ecotourism, politics, and exploitation. Development Change 36: 969–971.
Daily, G. C. (ed.). 1997. Nature’s Services: Societal Dependence on Ecosystem Services. Island Press,
Washington, D.C.
Daily, G. C. şi K. E. Ellison. 2002. New Economy of Nature: The Quest to Make Conservation Profitable. Island
Daily, G. C., T. Soderqvist, S. Aniyar, K. Arrow, P. Dasgupta, P. R. Ehrlich, et al. 2003. The value of nature and
the nature of value. Science 289: 395.
Danby, R. K. şi D. S. Slocombe. 2005. Regional ecology, ecosystem geography, and transboundary protected
areas in the St. Elias Mountains. Ecological Applications 15: 405–422.
Danielsen, F., D. S. Balete, M. K. Poulsen, M. Enghoff, C. M. Nozawa şi A. E. Jensen. 2000. A simple system
for monitoring biodiversity in protected areas of a developing country. Biodiversity and Conservation 9:
1671–1705.
D’Antonio, C. şi L. A. Meyerson. 2002. Exotic plant species as problems and solutions in ecological restoration:
a synthesis. Restoration Ecology 10: 703–713.
Darling, J. D. 1988. Working with whales. National Geographic 174: 886–908.
Darwin, C. R. 1859. On the Origin of Species. John Murray, London.
Dasgupta, P. 2001. Economic value of biodiversity, overview. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity,
da Silva, J. M. C., A. B. Rylands şi G. A. B. Da Fonseca. 2005. The fate of the Amazonian areas of endemism.
Dasmann, R. F. 1991. The importance of cultural and biological diversity. În M. L. Oldfield şi J. B. Alcorn
(eds.), Biodiversity: Culture, Conservation and Ecodevelopment, pp. 7–15. Westview Press, Boulder, CO.
Daszak, P., A. A. Cunningham şi A. D. Hyatt. 2000. Emerging infectious diseases of wildlife—threats to
biodiversity and human health. Science 287: 443–449.
Davey, A. G. 1998. National System Planning for Protected Areas. IUCN, World Conservation Union, Gland,
Switzerland.
David, J. H. M., P. Cury, R. J. M. Crawford, R. M. Randall, L. G. Underhill şi M. A. Meÿer. 2003. Assessing
conservation priorities in the Benguela ecosystem, South Africa: Analysing predation by seals on threatened
seabirds. Biological Conservation 114: 289–292.
Davidson, C., H. B. Shaffer şi M. R. Jennings. 2002. Spatial tests of the pesticide drift, habitat destruction, UV-
B, and climate-change hypotheses for California amphibian declines. Conservation Biology 16: 1588–1601.
Davidson, E. W., M. Parris, J. P. Collins, J. E. Longcore, A. P. Pessier şi J. Brunner. 2003. Pathogenicity and
transmission of chytridiomycosis in tiger salamanders (Ambystoma tigrinum). Copeia 2003: 601–607.
Davies, Z. G., R. J. Wilson, T. M. Brereton şi C. D. Thomas. 2005. The re-expansion and improving status of
the silver-spotted skipper butterfly (Hesperia comma) in Britain: a metapopulation success story. Biological
Davis, S. H. şi A. Wali. 1994. Indigenous land tenure and tropical forest management in Latin America. Ambio
23: 485–490.

620
Davradou, M. şi G. Namkoong. 2001. Science, ethical arguments, and management in the preservation of land
for grizzly bear conservation. Conservation Biology 15: 570–577.
de Chazournes, L. B. 2003. The Global Environment Facility as a Pioneering Institution. The Global
Environment Facility, Washington, D. C.
Decei, P. 1981. Situaţia actuală a lostriţei (Hucho hucho) în România, Ocrotirea naturii şi a mediului
Decker, D. J., M. E. Krasny, G. R. Goff, C. R. Smith şi D. W. Gross (eds.). 1991. Challenges in the Conservation
of Biological Resources: A Practitioner’s Guide. Westview Press, Boulder, CO.
DeFries, R. S., J. A. Foley şi G. P. Asner. 2004. Land-use choices: Balancing human needs and ecosystem
function. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 249–257.
DeFries, R. S., A. Hansen, A. C. Newton şi M. C. Hansen. 2005. Increasing isolation of protected areas in
tropical forests of the past twenty years. Ecological Applications 15: 19–26.
De Grammont, P. C. şi A. D. Cuarón. 2006. An evaluation of threatened species categorization systems used on
the American continent. Conservation Biology 20: 14–27.
De Marco, P. şi F. Coelho. 2004. Services performed by the ecosystem: forest remnants influence agricultural
cultures’ pollination and production. Biodiversity and Conservation 13: 1245–1255.
De Mauro, M. M. 1993. Relationship of breeding system to rarity in the lakeside daisy (Hymenoxys acaulis var.
glabra). Conservation Biology 7: 542–550.
Derraik, J. G. B., G. P. Closs, K. J. M. Dickinson, P. Sirvid, B. I. P. Barratt şi B. H. Patrick. 2002. Arthropod
morphospecies versus taxonomic species: A case study with Araneae, Coleoptera and Lepidoptera.
de Solla, S. R., K. J. Fernie, G. C. Barrett şi C. A. Bishop. 2005. Population trends and calling phenology of
anuran populations surveyed in Ontario estimated using acoustic surveys. Biodiversity and Conservation
(online).
Devall, B. şi G. Sessions. 1985. Deep Ecology. Gibbs Smith Publisher, Salt Lake City, Utah.
Diamond, J. 1999. Guns, Germs and Steel: The Fates of Human Societies. W. W. Norton & Company, New York.
Diamond, J. 2005. Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed. Viking Books, New York.
Diamond, J., K. D. Bishop şi S. van Balen. 1987. Bird survival in an isolated Java woodland: Island or mirror?
Diaz, J. A., J. Perez-tris, J. L. Telleria, R. Carbonell şi T. Santos. 2005. Reproductive investment of a lacertid
lizard in fragmented habitat. Conservation Biology 19: 1578–1585.
Diaz, S. 2001. Ecosystem function measurement, terrestrial communities. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia
of Biodiversity, vol. 2, pp. 321–344. Academic Press, San Diego, CA.
Díaz, S., F. S. Chapin III, A. J. Symstad, D. A. Wardle şi L. F. Huenneke. 2003. Functional diversity revealed
by removal experiments. Trends in Ecology and Evolution 18: 140–146.
Dietz, R. W. şi B. Czech. 2005. Conservation deficits for the continental United States: an ecosystem gap
analysis. Conservation Biology 19: 1478–1487.
Dihoru, G. şi A. Dihoru. 1994. Plante rare, periclitate şi endemice în Flora României – Lista Roşie. Acta
Botanica et Horticultura: 173-197.
Dihoru, G. şi G. Negrean. 2005. Red Book of the vascular plants form Romania. în S. Mihăilescu (ed.),
BIOPLATFORM – Romanian National Platform for Biodiversity, Editura Academiei Române: 91-100.
Dihoru, G. şi C. Pârvu. 1987. Plante endemice în Flora României. Editura Ceres, Bucureşti.
DiMento, J. F. C. 2003. The Global Environment and International Law. University of Texas Press, Austin,
TX.
Dinerstein, E. şi G. F. McCracken. 1990. Endangered greater one-horned rhinoceros carry high levels of genetic
variation. Conservation Biology 4: 417–422.
Dinsmore, S. J., G. C. White şi F. L. Knopf. 2003. Annual survival and population estimates of Mountain Plovers
in southern Phillips County, Montana. Ecological Applications 13: 1013–1026.
Dobson, A. 1995. Biodiversity and human health. Trends in Ecology and Evolution 10: 390–392.
Dobson, A. 1998. Conservation and Biodiversity. Scientific American Library, no. 59. W. H. Freeman, New
York.

Bibliografie 621
Dobson, A. 2005. Monitoring global rates of biodiversity change: challenges that arise in meeting the
Convention on Biological Diversity (CBD) 2010 goals. Philosophical Transactions of the Royal Society of
London. Series B. 360: 229–241.
Dobson, A. P., A. D. Bradshaw şi A. J. M. Baker. 1997b. Hopes for the future: Restoration ecology and
conservation biology. Science 277: 515–522.
Dobson, A. P., J. P. Rodriguez, W. M. Roberts şi D. S. Wilcove. 1997a. Geographic distribution of endangered
species in the United States. Science 275: 550–554.
Docherty, D. E. şi R. I. Romaine. 1983. Inclusion body disease of cranes: A serological follow-up to the 1978
die-off. Avian Diseases 27: 830–835.
Dombeck, M. P., C. A Wood şi J. E. Williams. 2003. From Conquest to Conservation: Our Public Lands Legacy.
Donald P.F., F.J. Sanderson, I.J. Butterfield, S.M. Bierman, R.D. Gregory şi Z. Walicky. 2007. International
conservation policy delivers benefits for birds in Europe. Science 317: 810-813.
Doniţă, N., C. Chiriţă şi V. Stănescu. 1990. Tipuri de ecosisteme forestiere din România. Redacţia de propagandă
tehnică şi agricolă, Bucureşti.
Doniţă, N., A. Popescu, M. Paucă-Comănescu, S. Mihăiescu şi I. Biriş. 2005. Habitatele din România. Editura
Tehnică Silvică, Bucureşti.
Doniţă, N., A. Popescu, M. Paucă-Comănescu, S. Mihăiescu şi I. Biriş. 2005. Habitatele din România –
Modificări conform amendamentelor propuse de România şi Bulgaria la Directiva Habitate (92/43/EEC).
Editura Tehnică Silvică, Bucureşti.
Donoghue, M. J. şi W. S. Alverson. 2000. A new age of discovery. Annals of the Missouri Botanical Garden
87: 110–126.
Donoso, D. S., A. A. Grez şi J. A. Simonetti. 2004. Effects of forest fragmentation on the granivory of differently
sized seeds. Biological Conservation 115: 63–70.
Donovan, T. M. şi C. W. Welden. 2002. Spreadsheet Exercises in Conservation Biology and Landscape Ecology.
Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Donlan, J. şi alţii. 2006. Re-wilding North America. Nature 436: 913-914.
Doremus, H. şi J. E. Pagel. 2001. Why listing may be forever: Perspectives on delisting under the U.S.
Endangered Species Act. Conservation Biology 15: 1258–1268.
Drake, J. M. şi J. M. Bossenbroek. 2004. The potential distribution of zebra mussels in the United States.
Drayton, B. şi R. B. Primack. 1996. Plant species lost in an isolated conservation area in metropolitan Boston
from 1894 to 1993. Conservation Biology 10: 30–40.
Drayton, B. şi R. B. Primack. 1999. Experimental extinction of garlic mustard (Alliaria petiolata) populations:
Implications for weed science and conservation biology. Biological Invasions 1: 159–167.
Drezner, T. D. 2005. Saguaro (Carnegiea gigantea, Cactaceae) growth rate over its American range and the link
to summer precipitation. Southwestern Naturalist 50: 65–68.
Driscoll, D. A. 1999. Genetic neighbourhood and effective population size for two endangered frogs. Biological
Driscoll, D. A. 2004. Extinction and outbreaks accompany fragmentation of a reptile community. Ecological
Duffus, D. A. şi P. Dearden. 1990. Non-consumptive wildlife-oriented recreation: A conceptual framework.
Duffy, E. şi A. S. Watts (eds.). 1971. The Scientific Management of Animal and Plant Communities for
Conservation. Blackwell Scientific Publications, Oxford.
Duncan, J. R. şi J. L. Lockwood. 2001. Extinction in a field of bullets: A search for causes in the decline of the
world’s freshwater fishes. Biological Conservation 102: 97–105.
Dunlap, P. V. 2001. Microbial diversity. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 4, pp. 191–206.
Academic Press, San Diego, CA.
Dunn, R. R. 2004. Recovery of faunal communities during tropical forest regeneration. Conservation Biology
18: 302–309.
Dunn, R. R. 2005. Modern insect extinctions, the neglected majority. Conservation Biology 19: 1030–1036.
du Toit, J. T., B. H. Walker şi B. M. Campbell. 2004. Conserving tropical nature: current challenges for
ecologists. Trends in Ecology and Evolution. 19: 12–17.
Dumitraşcu, M. 2006. Modificări ale peisajului în Câmpia Olteniei. Editura Academiei Române, Bucureşti.

622
Dumitru, M., Gh. Blaga, I. Popescu şi E. Dumitru. 1999. Recultivarea terenurilor degradate de exploatările
miniere din bazinul carbonifer Oltenia. Casa de editură Transilvania Press, Cluj-Napoca
Dwyer, J. C. şi I. D. Hodge. 1996. Countryside in Trust: Land Management by Conservation, Recreation and
Amenity Organizations. John Wiley and Sons, Chichester, UK.
Earth Force. 2005. http://www.earthforce.org.

Eaton M. A., R. D. Gregory, D. G. Noble, J. A. Robinson, J. Hughes, D. Proctor, et al. 2005. Regional IUCN
red listing: the process as applied to birds in the United Kingdom. Conservation Biology 19: 1557–1570.
Edgar, G. J., C. R. Samson şi N. S. Barrett. 2005. Species extinction in the marine environment: Tasmania as a
regional example of overlooked losses in biodiversity. Conservation Biology 19: 1294–1300.
Edwards, J. L., M. A. Lane şi E. S. Nielsen. 2000. Interoperability of biodiversity databases: Biodiversity
information on every desktop. Science 289: 2312–2314.
Edwards-Jones, G., B. B. Davies şi S. Hussein. 2000. Ecological Economics: An Introduction. Blackwell
Scientific, Oxford.
Egan, D. şi E. Howell (eds.). 2001. The Historical Ecology Handbook: A Restorationist’s Guide to Reference
Ecosystems. Island Press, Washington, D.C.
Ehrenfeld, D. W. 1970. Biological Conservation. Holt, Rinehart and Winston, New York.
Ehrenfeld, D. W. 1989. Hard times for diversity. În D. Western şi M. Pearl (eds.), Conservation for the Twenty-
first Century, pp. 247–250. Oxford University Press, New York.
Ehrenfeld, D. W. 2005. Sustainability: Living with the imperfections. Conservation Biology 19: 33–35.
Ehrlich, A. H. şi P. R. Ehrlich. 1996. Betrayal of Science and Reason: How Anti-Environmental Rhetoric
Threatens Our Future. Island Press, Washington, D.C.
Ehrlich, P. R. şi A. H. Ehrlich. 1981. Extinction: The Causes and Consequences of the Disappearance of Species.
Random House, New York.
Elfring, C. 1989. Preserving land through local land trusts. BioScience 39: 71–74.
Elliott, J. E., M. J. Miller şi L. K. Wilson. 2005. Assessing breeding potential of peregrine falcons based on
chlorinated hydrocarbon concentrations in prey. Environmental Pollution 134: 353–361.
Elliot, R. 1992. Intrinsic value, environmental obligation and naturalness. The Monist 75: 138–160.
Ellison, K. 2003a. A question of faith. Frontiers in Ecology and the Environment 1: 56.
Ellison, K. 2003b. Renting biodiversity: The conservation concessions approach. Conservation in Practice 4:
20–29.
Ellison, K. 2004. Mercury rising. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 56.
Ellison, K. and G. C. Daily. 2003. Making conservation profitable. Conservation in Practice 4: 12–19.
Ellstrand, N. C. 1992. Gene flow by pollen: Implications for plant conservation genetics. Oikos 63: 77–86.
Emerson, R. W. 1836. Nature. James Monroe and Co., Boston, MA.
Enderson, J. H., W. Heinrich, L. Kiff şi C. M. White. 1995. Population changes in North American peregrines.
Transactions of the 60th North American Wildlife and Natural Resource Conference, pp. 142–161. Wildlife
Management Institute, Washington, D.C.
Enescu, V. 1985. Genetică ecologică. Editura Ceres, Bucureşti.
Enescu, V., D. Cherecheş şi C. Bândiu. 1997. Conservarea biodiversităţii şi a resurselor genetice forestiere.
Editura Agris, Bucureşti.
Engeman, R. M., S. A. Shwiff, F. Cano şi B. Constantin. 2003. An economic assessment of the potential for
predator management to benefit Puerto Rican parrots. Ecological Economics 46: 283–292.
Environmental Defense. 2000. Progress on the Back Forty: An Analysis of the Incentive-Based Approaches to
Endangered Species Conservation on Private Land. Washington, D.C.
Epstein, P. R. 1998. Marine Ecosystems: Emerging Diseases as Indicators of Change: Health of the Ocean
from Labrador to Venezuela. Harvard Medical School, Boston.
Epstein, P. R. (ed.). 1999. Extreme Weather Events: The Health and Economic Consequences of the 1997/98 El
Niño and La Niña. Harvard Medical School, Boston.
Erdelen, W. 1988. Forest ecosystems and nature conservation in Sri Lanka. Biological Conservation 43: 115–
135.
Ervin, J. 2003. Rapid assessment of protected area management effectiveness in four countries. BioScience 53:
833–841.

Bibliografie 623
Esler, D. 2000. Applying metapopulation theory to conservation of migratory birds. Conservation Biology 14:
366–372.
Essington, T. E. 2001. The precautionary approach in fisheries management: The devil is in the details. Trends
Estes, J. A., K. Crooks şi R. Holt. 2001. Predators, ecological role of. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of
Biodiversity, vol. 4, pp. 857–878. Academic Press, San Diego, CA.
Esty, D. C., M. Levy, T. Srebotnjak şi A. de Sherbinin. 2005. 2005 Environmental Sustainability Index:
Benchmarking National Environmental Stewardship. Yale Center for Environmental Law & Policy, New
Haven, CT.
European Commission. 1979. Birds Directive 79/409/EEC on the conservation of wild birds.
European Commission. 1992. Habitats Directive 92/43/EEC on the conservation of natural habitats and of
wild flora and fauna.
European Commission. 2003. Natura 2000 and forests: chalanges and opportunities.
Evans, C., E. Abrams, R. Reitsma, K. Roux, L. Salmonsen şi P. P. Marra. 2005. The Neighborhood Nestwatch
Program: Participant outcomes of a citizen-science ecological research project. Conservation Biology 19:
589–594.
Evans, M. E. K., R. W. Dolan, E. S. Menges şi D. R. Gordon. 2000. Genetic diversity and reproductive biology
in Warea carteri (Brassicaceae), a narrowly endemic Florida scrub annual. American Journal of Botany 87:
372–381.
Eyles, J.şi N. Consitt. 2004. What’s at risk? Environmental influences on human health. Environment 46: 25–
39.
Fa, J. E, C. A. Peres şi J. Meeuwig. 2001. Bushmeat exploitation in tropical forests: An intercontinental

comparison. Conservation Biology 16: 232–237.
Facon, B., B. J. Genton, J. Shykoff, P. Jarne, A. Estoup şi P. David. 2006. A general eco-evolutionary framework
for understanding bioinvasions. Trends in Ecology and Evolution 21: 130–135.
Faeth, S. H., P. S. Warren, E. Shochat şi W. A. Marussich. 2005. Trophic dynamics in urban communities.
Fagan, C., C. A. Peres şi J. Terborgh. 2005. Tropical forests: A protected area strategy for the 21st Century. În
W. F. Laurance şi C.A. Peres (eds.), Emerging Threats to Tropical Forests. University of Chicago Press,
Chicago.
Falk, D. A. 1987. Integrated conservation strategies for endangered plants. Natural Areas Journal 7: 118–123.
Falk, D. A. 1990. Endangered forest resources in the United States—integrated strategies for conservation of
rare species and genetic diversity. Forest Ecology and Management 35: 91–117.
Falk, D. A. şi K. E. Holsinger (eds.). 1991. Genetics and Conservation of Rare Plants. Oxford University Press,
New York.
Falk, D. A., C. I. Millar şi M. Olwell (eds.). 1996. Restoring Diversity: Strategies for Reintroduction of
Endangered Plants. Island Press, Washington, D.C.
Fang, J., S. Rao şi S. Zhao. 2005. Human-induced long-term changes in the lakes of the Jianghan Plain, Central
Yangtze. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 186–192.
Fanshawe, S., G. R. Vanblaricom şi A. A. Shelly. 2003. Restored top carnivores as detriments to the performance
of marine protected areas intended for fishery sustainability: A case study with red abalones and sea otters.
Fazey, I., J. Fischer şi D. B. Lindenmayer. 2005. What do conservation biologists publish? Conservation Biology
124: 63–73.
Fearnside, P. M. 1990. Predominant land uses in Brazilian Amazonia. În A. Anderson (ed.), Alternatives to
Deforestation: Steps Toward Sustainable Use of the Amazon Rain Forest, pp. 233–251. Columbia University
Press, Irvington, NY.
Fearnside, P. M. 2001. Saving tropical forests as a global warming countermeasure: An issue that divides the
environmental movement. Ecological Economics 39: 167–184.
Fearnside P. M. 2005. Deforestation in Brazilian Amazonia: History, rates, and consequences. Conservation
Biology 19: 680–688.
Fearnside, P. M. şi J. Ferraz. 1995. A conservation gap analysis of Brazil’s Amazonian vegetation. Conservation
Biology 9: 1134–1148.
Feinsinger, P. 2001. Designing Field Studies for Biodiversity Conservation. Island Press, Washington, D.C.

624
Ferber, D. 2000. Galápagos station survives latest attack by fishers. Science 290: 2059–2060.
Ferraz, G., G. J. Russell, P. C. Stouffer, R. O. Bierregaard, S. L. Pimm şi T. E. Lovejoy. 2003. Rates of species
loss from Amazonian forest fragments. Proceedings of the National Academy of Sciences U.S.A. 100: 14069–
14073.
Ferry, L. 1995. The New Ecological Order. University of Chicago Press, Chicago.
Festa-Bianchet, M. şi M. Apollonio (eds.). 2003. Animal Behavior and Wildlife Conservation. Island Press,
Washington, D.C.
Field, D. B., T. R. Baumgartner, C. D. Charles, V. Ferreira-Bartrina şi M. D. Ohman. Planktonic foraminifera
of the California current reflect 20th-century warming. Science 311: 63–66.
Filipaşcu, Al. 1973. Consideraţii asupra ornitofaunei de la Lucina (judeţul Suceava). Studii şi comunicări de
ocrotirea naturii: 215-220.
Fischer, C., E. Muchapondwa şi T. Sterner. 2005. Shall we gather ‘round the campfire? Zimbabwe’s approach
to conserving indigenous wildlife. Resources 158: 12–15.
Fischer, J. şi D. B. Lindenmayer. 2000. An assessment of published results of animal relocations. Biological
Conservation 96:1–11.
Fish, M. R., I. M. Cote, J. A. Gill, A. P. Jones, S. Renshoff şi A. R. Watkinson. 2005. Predicting the impact of
sea-level rise on Caribbean sea turtle nesting habitat. Conservation Biology 19: 482–491.
Fisk, M. R., S. J. Giovannoni şi I. H. Thorseth. 1998. Alteration of oceanic volcanic glass: Textural evidence
of microbial activity. Science 281: 978–980.
Fitter, A. H. şi R. S. R. Fitter. 2002. Rapid changes in flowering time in British plants. Science 296: 1689–1691.
Fitzpatrick, J. W., M. Lammertink, M. D. Luneau, T. W. Gallagher, B. R. Harrison, G. M. Sparling, et al. 2005.
Ivory-billed woodpecker (Campephilus principalis) persists in continental North America. Science 308:
1460–1462.
Flather, C. H., M. S. Knowles şi I. A. Kendall. 1998. Threatened and endangered species geography. BioScience
48: 365–376.
Foley, J. A., R. DeFries, G. P. Asner, C. Barford, G. Bonan, S. R. Carpenter, et al. 2005. Global consequences
of land use. Science 309: 570–574.
Folke, C. şi J. Colding. 2001. Traditional conservation practices. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of
Foltz, R., F. M. Denny şi A. Baharuddin (eds), 2003. Islam and Ecology: A Bestowed Trust. Cambridge, Harvard
Divinity School.
Fontaine, B. şi alţii (2007), The European Union`s 2010 target: Putting rare species in focus. Biological
Conservation 139: 167-185.
Foose, T. J. 1983. The relevance of captive populations to the conservation of biotic diversity. În C. M.
Schonewald-Cox, S. M. Chambers, B. MacBryde şi L. Thomas (eds.). Genetics and Conservation, pp. 374–
401. Benjamin/Cummings, Menlo Park, CA.
Forkner, R. E., R. J. Marquis, J. T. Lill şi J. Le Corff. 2006. Impacts of alternative timber harvest practices on
leaf-chewing herbivores of oak. Conservation Biology 20: 429–440.
Forman, R. T. 1995. Land Mosaics: The Ecology of Landscapes and Regions. Cambridge University Press,
New York.
Forman, R. T. 2004. Road ecology’s promise: What’s around the bend? Environment 46: 9–21.
Forman, R. T. and M. Godron. 1981. Patches and structural components for a landscape ecology. BioScience
31: 733–740.
Forman, R. T., D. Sperling, J. H. Bissonette, A. P. Clevenger, C. D. Cutshall, V. H. Dale, et al. 2003. Road
Ecology: Science and Solutions. Island Press, Washington, D.C.
Fossey, D. 1990. Gorillas in the Mist. Houghton Mifflin, Boston.
Foster, S. J. şi A. C. J. Vincent. 2005. Enhancing sustainability of the international trade in seahorses with a
single minimum size limit. Conservation Biology 19: 1044–1050.
Fowler, S. L. 2000. Basking shark (Cetorhinus maximus). În R. P. Reading şi B. Miller (eds.), Endangered
Animals, pp. 49–53. Greenwood Press, Westport, CT.
Fox, D. 2004. The elephant listening project. Conservation in Practice 5: 30–37.
Fox, J. şi A Nino-Murcia. 2005. Status of species conservation banking in the United States. Conservation
Biology 19: 996–1007.
Fox, J., P. Yonzon şi N. Podger. 1996. Mapping conflicts between biodiversity and human needs in Langtang
National Park. Conservation Biology 10: 562–569.
Bibliografie 625
Frankham, R. 1995. Inbreeding and conservation: A threshold effect. Conservation Biology 9: 792–799.
Frankham, R. 1996. Relationships of genetic variation to population size in wildlife. Conservation Biology 10:
1500–1508.
Frankham, R. 2005. Genetics and extinction (review article). Biological Conservation 126: 131–140.
Frankham, R., J. D. Ballou şi D. A. Briscoe. 2002. Introduction to Conservation Genetics. Cambridge University
Press, New York.
Frankham, R., J. D. Ballou şi D. A. Briscoe. 2004. A Primer of Conservation Genetics. Cambridge University
Press, Cambridge, U.K.
Franklin, I. R. 1980. Evolutionary change in small populations. În M. E. Soulé and B. A. Wilcox (eds.),
Conservation Biology: An Evolutionary-Ecological Perspective, pp. 135–149. Sinauer Associates,
Sunderland, MA.
Franklin, J. F., T. A. Spies, R. Van Pelt, A. B. Carey, D. A. Thornburgh, D. R. Berg, et al. 2002. Disturbances
and structural development of natural forest ecosystems with silvicutural implications, using Douglas-fir
forests as an example. Forest Ecology and Management 155: 399–423.
Frazier, J. 2000. Kemp’s Ridley sea turtle (Lepidochelys kempii). În R. P. Reading şi B. Miller (eds.), Endangered
Fredrickson, J. K. şi T. C. Onstott. 1996. Microbes deep inside Earth. Scientific American 275: 68–73.
Fricke, H. şi K. Hissmann. 1990. Natural habitat of the coelocanths. Nature 346: 323–324.
Friedman, G. M., P. K. Mukhopadhyay, A. Moch şi M. Ahmed. 2000. Waters and organic-rich waste near
dumping grounds in the New York Bight. International Journal of Coal Geology 43: 325–355.
Frisvold, G., J. Sillivan şi A. Raneses. 2001. Who gains from genetic improvements in US crops? AgBioForum
2: 237–246.
Frohlich, J. şi K. D. Hyde. 1999. Biodiversity of palm fungi in the tropics: are global fungal diversity estimates
realistic? Biodiversity and Conservation 8: 977–1004.
Fuccilo, D., L. Sears şi P. Stapleton. 1998. Biodiversity in Trust: Conservation and Use of Plant Genetic
Resources in CGIAR Centres. Cambridge University Press, New York.
Fujita, M. S. şi M. D. Tuttle. 1991. Flying foxes (Chiroptera: Pteropodidae): Threatened animals of key
ecological and economic importance. Conservation Biology 5: 455–463.
Fuller, D. O., T. C. Jessup şi A. Salim. 2004. Loss of forest cover in Kalimantan, Indonesia since the 1997–1998
El Niño. Conservation Biology 18: 249–254.
Fuller, R. J., R. D. Gregory, D. W. Gibbons, J. H. Marchant, J. D. Wilson, S. R. Baillie, et al. 1995. Population
declines and range contractions among lowland farmland birds in Britain. Conservation Biology 9: 1425–
1441.
Funch, P. şi R. Kristensen. 1995. Cycliophora is a new phylum with affinities to Entoprocta and Ectoprocta
(Symbion pandora). Nature 378: 711–714.
Futuyma, D. J. 1998. Evolutionary Biology, 3rd ed. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Gadgil, M. şi R. Guha. 1992. This Fissured Land: An Ecological History of India. Oxford University Press,
Oxford.
Gaff, H., J. Chick, J. Trexler, D. DeAngelis, L. Gross şi R. Salinas. 2004. Evaluation of and insights from
ALFISH: A spatially explicit, landscape-level simulation of fish populations in the Everglades.
Hydrobiologia 520: 73–87.
Galbraith, C. A., P. V. Grice, G. P. Mudge, S. Parr şi M. W. Pienkowski. 1998. The role of statutory bodies in
ornithological conservation. Ibis 137: S224–S231.
Galdikas, B. 1995. Reflections of Eden: My Years with the Orangutans of Borneo. Little Brown, Boston.
Gavriloaie, I.C. 2005. Cercetări de ecologie, etologie şi biologia reproducerii speciilor străine invazive de peşti
din unele ecosisteme acvatice din sudul României. Revista de Politica Stiinţei şi Scientometrie, număr
special.
Gavriloaie, I.C. şi I. Falka. 2006. Asupra răspândirii actuale a murgoiului bălţat – Pseudorasbora parva
(Temminck şi Schlegel, 1846) (Gobioninae, Cyprinidae, Pisces) în Europa, Brukental Acta Musei, 3
Gärdenfors, U. 2001. Classifying threatened species at national versus global levels. Trends in Ecology and
Gärdenfors, U., C. Hilton-Taylor, G. Mace şi J. P. Rodriguez. 2001. The application of IUCN red list criteria at
regional levels. Conservation Biology 15: 1206–1212.
Gaston, K. J. 2000. Global patterns in biodiversity. Nature 405: 220–227.
626
Gaston, K. J. şi J. I. Spicer. 2004. Biodiversity: An Introduction, 2nd ed. Blackwell, Oxford.

Gates, D. M. 1993. Climate Change and Its Biological Consequences. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Geambaşu, N. 1990. Starea actuală a pădurilor din România. Mediul Înconjurător, I, nr.2: 32-34.
Gelbard, J. L. şi J. Belnap. 2003. Roads as conduits for exotic plant invasions in a semiarid landscape.
Gell, F. R. şi C. M. Roberts. 2003. Benefits beyond boundaries: The fishery effects of marine reserves. Trends
Gentry, A. H. 1986. Endemism in tropical versus temperate plant communities. În M. E. Soulé (ed.),
Conservation Biology: The Science of Scarcity and Diversity, pp. 153–181. Sinauer Associates, Sunderland,
MA.
Gerrodette, T. şi W. G. Gilmartin. 1990. Demographic consequences of changing pupping and hauling sites of
the Hawaiian monk seal. Conservation Biology 4: 423–430.
Gersh, J. şi R. Pickert. 1991. Land-use modeling: Accommodating growth while conserving biological resources
in Dutchess County, New York. În D. J. Decker, M. E. Krasnyk, G. R. Goff, C. R. Smith şi D. W. Gross
(eds.), Challenges in the Conservation of Biological Resources: A Practitioner’s Guide, pp. 233–242.
Westview Press, Boulder, CO.
Gerwick, W. H., B. Marquez, K. Milligan, L. Tong Tan şi T. Williamson. 2001. Plant sources of drugs and
chemicals. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 4, pp. 711–722. Academic Press, San
Diego, CA.
Ghimire, S. K., D. McKey şi Y. Aumeeruddy-Thomas. 2005. Conservation of Himalayan medicinal plants:
Harvesting patterns and ecology of two threatened species, Nardostachys grandiflora DC. and
Neopicrorhiza scrophulariiflora (Pennell) Hong. Biological Conservation 124: 463–475.
Ghinoiu, I. 2003. Sărbători şi obiceiuri româneşti. Editura Elion, Bucureşti
Gibbs, W. W. 2001. The Arctic oil and wildlife refuge. Scientific American 284: 63–69.
Giese, M. 1996. Effects of human activity on adelie penguin Pygoscelis adeliae breeding success. Biological
Gigon, A., R. Langenauer, C. Meier şi B. Nievergelt. 2000. Blue Lists of threatened species with stabilized or
increasing abundance: A new instrument for conservation. Conservation Biology 14: 402–413.
Gilbert, O. L.şi P. Anderson. 1998. Habitat Creation and Repair. Oxford University Press, Oxford.
Gillespie, G. R. 2001. The role of introduced trout in the decline of the spotted tree frog (Litoria spenceri) in
south-eastern Australia. Conservation Biology. 100: 187–198.
Gillett, N. P., F. W. Zwiers, A. J. Weaver şi P. A. Stott. 2003. Detection of human influence on sea-level pressure.
Nature 422: 292–294.
Gilpin, M. E.şi M. E. Soulé. 1986. Minimum viable populations: Processes of species extinction. În M. E. Soulé
(ed.), Conservation Biology: The Science of Scarcity and Diversity, pp. 19–34. Sinauer Associates,
Sunderland, MA.
Ginsberg, J. 2002. CITES at 30, or 40. Conservation Biology 16: 1184–1191.
Gittleman, J. L. 1994. Are the pandas successful specialists or evolutionary failures? BioScience 44: 456–464.
Gittleman, J. L., S. M. Funk, D. McDonald şi R. K. Wayne (eds.). 2000. Carnivore Conservation. Cambridge
Giurgiu, V. 2001. Pădurile virgine din România. Editura Asbl Foret, Wallone.
Given, D. R. 1995. Principles and Practice of Plant Conservation. Timber Press, Portland, OR.
Global Biodiversity Information Facility. 2005. www.gbif.org.
Global Environment Facility. 1999. Experience with Conservation Trusts. World Bank, New York.
Global Environment Facility. 2005. www.gefweb.org.
Gobster, P. H. şi R. B. Hull (eds.). 2000. Restoring Nature: Perspectives from the Social Science and Humanities.
Godoy, R. A. 2001. Indians, Markets and Rainforests: Theoretical, Comparative, and Quantitative Explorations
in the Neotropics. Columbia University Press, New York.
Godwin, P. 2001. Wildlife without borders. National Geographic 200: 2–31.
Goerck, J. M. 1997. Patterns of rarity in the birds of the Atlantic forest of Brazil. Conservation Biology 11: 112–
118.

Bibliografie 627
Goffredo, S., C. Piccinetti, and F. Zaccanti. 2004. Volunteers in marine conservation monitoring: a study of the
distribution of seahorses carried out in collaboration with recreational scuba divers. Conservation Biology
18: 1492–1503.
Goldammer, J. G. 1999. Forests on fire. Science 284: 1782–1783.
Goldberg, T. L., E. C. Grant, K. R. Inendino, T. W. Kassler, J. E. Claussen şi D. P. Philipp. 2005. Increased
infectious disease susceptibility resulting from outbreeding depression. Conservation Biology 19: 455–462.
Goldburg, R. şi R. Naylor. 2005. Future seascapes, fishing, and fish farming. Frontiers in Ecology and the
Goodall, J. 1999. Reason for Hope: A Spiritual Journey. Warner Books, New York.
Goodland, R. J. A. 1990. The World Bank’s new environmental policy for dams and reservoirs. Water Resources
Development 6: 226–239.
Goossens, B., J. M. Setchell, E. Tchidongo, E. Dilambaka, C. Vidal, M. Ancrenaz, et al. 2005. Survival,
interactions with conspecifics and reproduction in 37 chimpanzees released into the wild. Biological
Gore, A. 1992. Earth in the Balance: Ecology and the Human Spirit. Houghton Mifflin, New York.
Gössling, S. 1999. Ecotourism: a means to safeguard biodiversity and ecosystem functions? Ecological
Economics 29: 303–320.
Gotelli, N. J. 2001. A Primer of Ecology, 3rd ed. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Goulder, L. H. şi R. N. Stavins. 2002. Discounting: An eye on the future. Nature 419: 673–674.
Gram, W. K., P. A. Porneluzi, R. L. Clawson, J. Faaborg şi S. C. Richter. 2003. Effects of experimental forest
management on density and nesting success of bird species in Missouri Ozark Forests. Conservation Biology
17: 1324–1337.
Granek, E. F., C. J. Lundquist şi R. H. Bustamante. 2005. Special Section: Implementation and management of
marine protected areas. Conservation Biology 19: 1699–1700.
Grant, P. R. şi B. R. Grant. 1992. Darwin’s finches: Genetically effective population sizes. Ecology 73: 766–
784.
Grant, P. R. şi B. R. Grant. 1997. The rarest of Darwin’s finches. Conservation Biology 11: 119–126.
Grant, P. R., B. R. Grant, K. Petren şi L. F. Keller. 2005. Extinction behind our backs: the possible fate of one
of the Darwin’s finch species on Isla Floreana, Galapagos. Biological Conservation 122: 499–503.
Grassle, J. F. 2001. Marine ecosystems. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 4, pp. 13–26.
Greathouse, E. A., C. M. Pringle, W. H. McDowell şi J. G. Holmquist. 2006. Indirect upstream effects of dams:
consequences of migratory consumer extirpation in Puerto Rico. Ecological Applications 16: 339–352.
Grebmeier, J. M., J. E. Overland, S. E. Moore, E. V. Farley, E. C. Carmack, L. W. Cooper, et al. 2006. A major
ecosystem shift in the northern Bering Sea. Science 311: 1461–1464.
Green, R. E., S. J. Cornell, J. P. W. Scharlemann şi A. Balmford. 2005. Farming and the fate of wild nature.
Science 307: 550–555.
Gregg, W. P., Jr. 1991. MAB Biosphere reserves and conservation of traditional land use systems. În M. L.
Oldfield şi J. B. Alcorn (eds.), Biodiversity: Culture, Conservation and Ecodevelopment, pp. 274–294.
Westview Press, Boulder, CO.
Greuter, W. 1995. Extinction in Mediterranean areas. În J. H. Lawton şi R. M. May. Extinction Rates, pp. 88–
97. Oxford University Press, Oxford.
Griffith, A. B. şi I. N. Forseth. 2005. Population matrix models of Aeschynomene virginica, a rare annual plant:
implications for conservation. Ecological Applications 15: 222–233.
Griffith, B., J. M. Scott, J. W. Carpenter, şi C. Reed. 1989. Translocation as a species conservation tool: Status
and strategy. Science 245: 477–480.
Grifo, F. şi J. Rosenthal (eds.). 1997. Biodiversity and Human Health. Island Press, Washington, D.C.
Grigg, R. W. şi D. Epp. 1989. Critical depth for the survival of coral islands: Effects on the Hawaiian
archipelago. Science 243: 638–641.
Groom, M. J., G. K. Meffeşi C. R. Carroll (eds.). 2006. Principles of Conservation Biology, 3rd ed. Sinauer
Associates, Inc. Sunderland, MA.
Groombridge, B. şi M. D. Jenkins. 2002. World Atlas of Biodiversity: Earth’s Living Resources in the 21st
Century. University of California Press, Berkeley, CA.
Groombridge, J. J., C. G. Jones, M. W. Brufordşi R. A. Nichols. 2000. Conservation biology—“Ghost” alleles
of the Mauritius kestrel. Nature 403: 616.
628
Grove, A. T. şi O. Rackham. 2001. The Nature of Mediterranean Europe: An Ecological History. Yale University
Press, New Haven, CT.
Grove, R. H. 1992. Origins of Western environmentalism. Scientific American 267: 42–47.
Groves, C. R. 2003. Drafting a Conservation Blueprint: A Practitioner’s Guide to Planning for Biodiversity.
Grumbine, E. R. 1994. What is ecosystem management? Conservation Biology 8: 27–38.
Gude, P. H., A. J. Hansen, R. Raskerşi B. Maxwell. 2005. Rates and drivers of rural residential development in
the Greater Yellowstone. Landscape and Urban Planning, in press.
Guerrant, E. O. 1992. Genetic and demographic considerations in the sampling and reintroduction of rare plants.
În P. L. Fiedler şi S. K. Jain (eds.), Conservation Biology: The Theory and Practice of Nature Conservation,
Preservation and Management, pp. 321–344. Chapman and Hall, New York.
Guerrant, E. O. şi B. M. Pavlik. 1998. Reintroduction of rare plants: Genetics, demography and the role of ex-
situ conservation methods. În P. L. Fiedler şi P. M. Kareiva (eds.), Conservation Biology for the Coming
Decade, pp. 80–108. Chapman and Hall, New York.
Guerrant, E. O. Jr., K. Havens şi M. Maunder. 2004. Ex Situ Conservation. Supporting Species Survival in the
Wild. Island Press, Washington, D.C.
Guerry, A. D. 2005. Icarus and Daedalus: conceptual and tactical lessons for marine ecosystem-based
management. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 202–211.
Gulbrandsen, L. H. 2005. Mark of stustainability? Challenges for fishery and forestry eco-labeling. Environment
47: 8–23.
Gundale, M. J., W. M. Jolly şi T. H. Deluca. 2005. Susceptibility of a northern hardwood forest to exotic
earthworm invasion. Conservation Biology 19: 1075–1083.
Gurd, D. B. 2006. Variation in species losses from islands: artifacts, extirpation rates, or pre-fragmentation
diversity? Ecological Applications 16: 176–185.
Gurd, D. B., T. D. Nudds şi D. H. Rivard. 2001. Conservation of mammals in eastern North American wildlife
reserves: How small is too small? Conservation Biology 15: 1355–1363.
Gurnell, A., K. Tockner, P. Edwards şi G. Petts. 2005. Effects of deposited wood on biocomplexity of river
corridors. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 377–382.
Guzmán, H. M., C. Guevara şi A. Castillo. 2003. Natural disturbances and mining of Panamanian coral reefs
by indigenous people. Conservation Biology 17: 1396–1401.
Haberl, H., F. Kransmann, K, Erb, N. B. Schulz, S. Rojstaczer, S. M. Sterling, et al. 2002. Human appropriation
of NPP. Science 296: 1968–1969.
Haddad, N. M. şi J. J. Tewksbury. 2005. Low-quality habitat corridors as movement conduits for two butterfly
species. Ecological Applications 15: 250–257.
Haddad, N. M., J. Haarstad şi D. Tilman. 2000. The effects of long-term nitrogen loading on grassland insect
communities. Oecologia 124: 73–84.
Hagen, A. N. şi K. E. Hodges. 2006. Resolving critical habitat ¬designation failures: reconciling law, policy,
and biology. -Conservation Biology 20: 399–407.
Haight, R. G., B. Cypher, P. A. Kelly, S. Phillips, H. P. Possingham, K. Ralls, et al. 2002. Optimizing habitat
protection using demographic models of population viability. Conservation Biology 16: 1386–1397.
Hajek, A. 2004. Natural Enemies: An Introduction to Biological Control. Cambridge University Press,
Cambridge.
Halpern, B. S. 2003. The impact of marine reserves: Do reserves work and does reserve size matter? Ecological
Applications 13: S117–S137.
Halpern, B. S., C. R. Pyke, H. E. Fox, J. C. Haney, M. A. Schlaepfer şi P. Zaradic. 2006. Gaps and mismatches
between global ¬conservation priorities and spending. Conservation Biology20: 56–64.
Halpern, C. B., D. McKenzie, S. A. Evans şi D. A. Maguire. 2005. Initial responses of forest understories to
varying levels and ¬patterns of green-tree retention. Ecological Applications15: 175–195.
Halvorson, W. L. şi G. E. Davis (eds.). 1996. Science and Ecosystem Management in the National Parks.
University of Arizona, Tucson.
Hammond, P. M. 1992. Species inventory. În B. Groombridge (ed.), Global Diversity: Status of the Earth’s
Living Resources, pp. 17–39. Chapman and Hall, London.
Hancocks, D. 2001. A Different Nature: The Paradoxical World of Zoos and Their Uncertain Future. University
of California Press, Berkeley, CA.

Bibliografie 629
Hanley, N. şi C. Splash. 1994. Cost-Benefit Analysis and the Environment. Edward Elgar Publishing,
Cheltenham, UK.
Hannah, L., G. F. Midgley, G. O. Hughes şi B. Bomhard. 2005. The view from the Cape: extinction risk,
protected areas and climate change. BioScience 55: 231–242.
Hansen, A. J., T. A. Spies, F. J. Swanson şi J. L. Oh¬mann. 1991. Conserving biodiversity in managed forests.
Hansen, A. J., R. P. Neilson, V. H. Dale, C. H. Flather, L. R. Iverson, D. J. Currie, et al. 2001. Global change in
forests: Responses of species, communities, and biomes. BioScience 51: 765–779.
Hanski, I. şi D. Simberloff (eds.). 1997. Metapopulation Biology. Academic Press, San Diego, CA.
Hardesty, B. D., C. W. Dick, A. Kremer, S. Hubbell şi E. Bermingham. 2005. Spatial genetic structure of
Simarouba amara Aubl. (Simaroubaceae), a dioecious, animal-dispersed Neotropical tree, on Barro Colorado
Island, Panama. Heredity 95: 290–297.
Hardin, G. 1985. Filters against Folly: How to Survive Despite Economists, Ecologists and the Merely Eloquent.
Viking Press, New York.
Hardin, G. 1993. Living within Limits: Ecology, Economics and Population Taboos. Oxford University Press,
New York.
Harley, E. H., I. Baumgarten, J. Cunningham şi C. O’Ryan. 2005. Genetic variation and population structure in
remnant populations of black rhinoceros, Diceros bicornis, in Africa. Molecular Ecology 14: 2981–2990.
Harmon, D. şi A. Putney (eds.). 2003. The Full Value of Parks: From Economics to the Intangible. Rowman &
Littlefield Publishers, Lanham, MD.
Harms, K. E., S. J. Wright, O. Calderón, A. Hernández şi E. A. Herre. 2000. Pervasive density-dependent
recruitment enhances seedling diversity in a tropical forest. Nature 404: 493–495.
Harper, K. A., S. E. Macdonald, P. J. Burton, J. Chen, K. D. Brosofske, S. C. Saunders, et al. 2005. Edge
influence on forest structure and composition in fragmented landscapes. Conservation Biology 19: 768–
782.
Harris, M. B., W. Tomas, G. Mourao, C. J. Da Silva, E. Gumaraes, F. Sonoda, et al. 2005. Safeguarding the
Pantanal wetlands: Threats and conservation initiatives. Conservation Biology 19: 714–720.
Harris, G. şi S.L.Pimm. 2008. Range size and extinction risk in forest birds. Conservation Biology 22: 163-171.
Harrison, I. J. şi M. L. J. Stiassny. 1999. The quiet crisis: A preliminary listing of the freshwater fishes of the
world that are extinct or “missing in action.” În R. D. E MacPhee (ed.), Extinctions in Near Time, pp. 271–
329. Kluwer Academic/Plenum Publishers, New York.
Harrison, J. L. 1968. The effect of forest clearance on small mammals. Conservation in Tropical Southeast Asia.
IUCN, Morges, Switzerland.
Harrop, S. R. 1999. Conservation regulation: A backward step for biodiversity? Biodiversity and Conservation
8: 679–707.
Hart, J. şi T. Hart. 2003. Rules of engagement for conservation. Conservation in Practice 4: 14–22.
Hart, M. M. şi J. T. Trevors. 2005. Microbe management: application of mycorrhizal fungi in sustainable
agriculture. Frontiers in Ecology and the Environment 10: 533–539.
Harvell, D., R. Aronson, N. Baron, J. Connell, A. Dobson, S. Ellner, et al. 2004. The rising tide of ocean diseases:
unsolved problems and research priorities. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 375–382.
Harveson, P. M., R. R. Lopez, N. J. Silvy şi P. A. Frank. 2004. Source-sink dynamics of Florida Key deer on
Big Pine Key, Florida. Journal of Wildlife Managment 68: 909–915.
Hassan, H. şi H. E. Dregne. 1997. Natural Habitats and Ecosystems Management in Drylands: An Overview.
Environment Department Paper no. 51. The World Bank, Washington, D.C.
Hassett, B, M. Palmer, E. Bernhardt, S. Smith, J. Carr şi D. Hart. 2005. Restoring watersheds project by project:
trends in Chesapeake Bay tributary restoration. Frontiers in Ecology and Environment 3: 259–267.
Hastings, A. şi L. W. Botsford. 2003. Comparing designs of marine reserves for fisheries and for biodiversity.
Ecological Applications 13: S65–S70.
Hay, J. M., C. H. Daughtery, A. Cree şi L. R. Maxson. 2003. Low genetic divergence obscures phylogeny
among populations of Sphenodon, remnant of an ancient reptile lineage. Molecular Phylogenetics and
Haydon, D. T., M. K. Laurenson şi C. Sillero-Zubiri. 2002. Integrating epidemiology into population viability
analysis: Managing the risk posed by rabies and canine distemper to the Ethiopian wolf. Conservation
Biology 16: 1372–1385.

630
Hedges, S., M. J. Tyson, A. F. Sitompul, M. F. Kinnaird, D. Gunaryadi şi Aslan. 2005. Distribution, status, and
conservation needs of Asian elephants (Elephas maximus) in Lampung Province, Sumatra, Indonesia.
Hedrick, P. W. 2005. Genetics of Populations, 3rd ed. Jones and Bartlett Publishers, Sudbury, MA.
Hegde, R., S. Suryaprakash, L. Achoth şi K. S. Bawa. 1996. Extraction of non-timber forest products in the
forests of Biligiri Rangan Hills, India. Economic Botany 50: 243–251.
Hemley, G. (ed.). 1994. International Wildlife Trade: A CITES Sourcebook. Island Press, Washington, D.C.
Hendrey G. 2001. Acid rain and deposition. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 1, pp. 1–
16. Academic Press,
San Diego, CA.
Hendrickson, D. A. şi J. E. Brooks. 1991. Transplanting shortlived fishes in North American deserts: Review,
assessment
and recommendations. În W. L. Minckley şi J. E. Deacon (eds.), Battle against Extinction: Native Fish
Management in the American West, pp. 283–302. University of Arizona Press, Tucson.
Heschel, M. S. şi K. N. Paige. 1995. Inbreeding depression, environmental stress and population size variation
in Scarlet Gilia (Ipomopsis aggregata). Conservation Biology 9: 126–133.
Heywood, V. H. (ed.). 1995. Global Biodiversity Assessment. Cambridge University Press, Cambridge.
Higgins, J. V., M. T. Bryer, M. L. Khoury şi T. W. Fitzhugh. 2005. A freshwater classification approach for
biodiversity conservation planning. Conservation Biology 19: 432–445.
Higgs, E. 2003. Nature by Design: People, Natural Process and Ecological Restoration. MIT Press, Cambridge,
MA.
Hilborn, R., F. Micheli şi G. A. De Leo. 2006. Integrating marine protected areas with catch regulation.
Canadian Journal of Fisheries and Aquatic Sciences 63: 642–649.
Hill, J. 2001. The Legacy of Luna: The Story of a Tree, a Woman, and the Struggle to Save the Redwoods.
Harper, San Francisco.
Hilty, J. A. şi A. M. Merenlender. 2004. Use of riparian corridors and vineyards by mammalian predators in
northern California. Conservation Biology 18: 126–135.
Hobbie, J. E., S. R. Carpenter, N. B. Grimm, J. R. Gosz şi T. R. Seastedt. 2003. The U.S. Long Term Ecological
Research Program. BioScience 53: 21–32.
Hockings, M. 2003. Systems for assessing the effectiveness of ¬management in protected areas. BioScience 53:
823–832.
Hockings, M., S. Stolton şi N. Dudley. 2000. Evaluating Effectiveness: A Framework for Assessing the
Management of Protected Areas. IUCN, Gland, Switzerland and Cambridge, U.K.
Hodgson, G. şi J. A. Dixon 1988. Logging versus fisheries and tourism in Palawan. East-West Environmental
Policy Institute Occasional Paper No. 7. East-West Center, Honolulu, Hawaii.
Hoekstra, J. M., T. M. Boucher, T. H. Ricketts şi C. Roberts. 2004. Are we losing ground? Conservation in
Practice 5: 28–29.
Hoffman, S. W. şi J. P. Smith. 2003. Population trends of migratory raptors in western North America, 1977–
2001. Condor 105: 397–419.
Hokit, D. G. şi L. C. Branch. 2003. Associations between patch area and vital rates: Consequences for local and
regional populations. Ecological Applications 13: 1060–1068.
Hokit, D. G., B. M. Stith şi L. C. Branch. 2001. Comparison of two types of metapopulation models in real and
artificial landscapes. Conservation Biology 15: 1102–1113.
Holbrook, S. J., R. J. Schmitt şi J. S. Stephens, Jr. 1997. Changes in an assemblage of temperate reef fishes
associated with a climatic shift. Ecological Applications. 7: 1299–1310.
Holden, E. şi K. G. Hoyer. 2005. The ecological footprints of fuels. Transportation Research Part D: Transport
and Environment, 10: 395–403.
Holl, K. D. 2002. Long-term vegetation recovery on reclaimed coal surface mines in the eastern USA. Journal
of Applied Ecology 39: 960–970.
Holl, K. D., E. E. Crone şi C. B. Schultz. 2003. Landscape restoration: moving from generalities to
methodologies. BioScience 53: 491–502.
Hollander, J. M. 2003. The Real Environment Crisis: Why Poverty, Not Affluence, Is the Environment’s Number
One Enemy. University of California Press, Berkeley, CA.
Holmes, E. E. şi A. E. York. 2003. Using age structure to detect impacts on threatened populations: a case study
with Steller sea lions. Conservation Biology 17: 1794–1806.
Bibliografie 631
Holt, W. V., A. R. Pickard, J. C. Rodger, D. E. Wildt, M. L. Gosling, G. Cowlishaw, et al. (eds.). 2003.
Reproductive Science and Integrated Conservation. Conservation Biology Series, No. 8. Cambridge
Horner-Devine, M. C., G. C. Daily, P. R. Ehrlich şi C. L. Boggs. 2003. Countryside biogeography of tropical
butterflies. Conservation Biology 17: 168–177.
Horwich, R. H. şi J. Lyon. 1998. Community-based development as a conservation tool: The Community
Baboon Sanctuary and the Gales Point Manatee Reserve. In R. B. Primack, D. Bray, H. A. Galletti şi I.
Ponciano (eds.), Timber, Tourists, and Temples: Conservation and Development in the Maya Forest of Belize,
Guatemala, and Mexico, pp. 343–364. Island Press, Washington, D.C.
Howarth, F. G. 1990. Hawaiian terrestrial arthropods: An overview. Bishop Museum Occasional Papers 30: 4–
26.
Howarth, W. 2001. Literary perspectives on biodiversity. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol.
Hoyle, M. şi M. James. 2005. Global warming, human population pressure, and viability of the world’s smallest
butterfly. Conservation Biology 19: 1113–1124.
Hubbell, S. P. 2001. The Unified Neutral Theory of Biodiversity and Biogeography. Princeton University Press,
Princeton, NJ.
Hufford, K. M. şi S. J. Mazer. 2003. Plant ecotypes: Genetic differentiation in the age of ecological restoration.
Hughes, J. B. şi J. Roughgarden. 2000. Species diversity and biomass stability. American Naturalist 155: 618–
627.
Hughes, J., K. Goudkamp, D. Hurwood, M. Hancock şi S. Bunn. 2003. Translocation causes extinction of a local
population of the freshwater shrimp Paratya australiensis. Conservation Biology 17: 1007–1012.
Hughes, T. P. 1994. Catastrophes, phase shifts and large-scale degradation of a Caribbean coral reef. Science
265: 1547–1551.
Hulme, D. şi M. Murphree. 2001. African Wildlife and Livelihood: The Promise and Performance of Community
Conservation. James Currey, Oxford.
Hulse, D. şi R. Ribe. 2000. Land conversion and the production of wealth. Ecological Applications 10: 679–
682.
Hunter, J. T. 2005. Geographic variation in plant species richness patterns within temperate eucalypt woodlands
of eastern Australia. Ecography 28: 505.
Hunter, M. L., Jr. (ed.). 1999. Maintaining Biodiversity in Forested Ecosystems. Cambridge University Press,
New York.
Huston, M. A. 1994. Biological Diversity: The Coexistence of Species on Changing Landscapes. Cambridge
Hutchings, M. J. 1987. The population biology of the early spider orchid, Ophrys sphegodes Mill. 1. A
demographic study from 1975–1984. Journal of Ecology 75: 711–727.
Huxel, G. R. şi G. Polis. 2001. Food webs.În S.A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 3, pp. 1–18.
Ichim, R. 1994. Bazele ecologice ale gospodăririi vânatului în pădurile din zona montană. Editura Ceres,
Bucureşti.
Ielenicz, M., M. Pătroescu şi Gh. Mohan. 1986. Rezervaţii şi monumente ale naturii din Muntenia. Editura
Sport Turism, Bucureşti.
Imhof, A. 2001. An Analysis of Nam Theum 2 Compliance with World Commission on Dam Guidelines.
International Rivers Network, Berkeley.
Imhoff, D. 2003. Farming with the Wild: Enhancing Biodiversity on Farms and Ranches. Sierra Club Books,
San Francisco.
Ingvarsson, P. K. 2001. Restoration of genetic variation lost: The genetic rescue hypothesis. Trends in Ecology
Inogwabini, B. I., O. Ilambu şi M. A. Gbanzi. 2005. Protected areas of the Democratic Republic of Congo.
Inoue, J. G., M. Miya, B. Venkatesh şi M. Nishida. 2005. The mitochondrial genome of Indonesian coelacanth
Latimeria menadoensis (Sarcopterygii: Coelacanthiformes) and divergence time estimation between the
two coelacanths. Gene 11: 227–235.

632
Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC). 2001. Climate Change 2001: Synthesis Report. Cambridge
IPCC 2007. Climate change 2007: The physical science basis. Contribution of working group I to the fourth
assessment report. Cambridge University Press, Cambridge.
Iojă, C. 2008. Metode şi tehnici de evaluare a calităţii mediului în aria metropolitană a municipiului Bucureşti.
Editura Universităţii din Bucureşti.
Iojă, C. şi M. Pătroescu. 2004. The Role of the Parks in Bucharest City Urban Ecosystem. Case Study Herastrau
Park. Lucrările Seminarului Geografic Dimitrie Cantemir 25: 235-242
Iojă, C. şi M. Pătroescu (2004-2005), Probleme de gestiune în parcurile din municipiul Bucureşti. Studii de caz
parcurile Herăstrău şi Tineretului. Studii şi cercetări de geografie, Editura Academiei Române LI-LII: 181-
190.
Iojă, C., L. Rozylowicz şi M. Matache. 2004. Cadrul legislativ naţional şi internaţional în domeniul conservării
diversităţii biologice şi comerţului cu specii ameninţate, broşură
Ionel, A., Al. Manoliu şi V. Zanoschi. 1986. Cunoaşterea şi ocrotirea plantelor rare. Editura Ceres, Bucureşti.
Ionescu, M. 1952. Gândacul de Colorado. Natura, IV 3: 40-47.
Ionescu Al. (ed). 1979. Efectele biologice ale poluării. I.P. Bucureştii Noi, Bucureşti.
Isaac, N. J. B. şi G. Cowlishaw. 2004. How species respond to multiple extinction threats. Proceedings of the
Royal Society of London Series B 271: 1135–1141.
Isuf , C. 1996. La marmotta in Romania - Illustrazione storica. Naturopa, 82: 9.
Itano, N. 2004. Proposal to limit oil and coal projects draw fire. New York Times, March 24, 2004.
Ito, T. Y., N. Miura, B. Lhagvasuren, D. Enkhbileg, S. Takatsuki, A. Atsushi, et al. 2005. Preliminary evidence
of a barrier effect of a railroad on the migration of Mongolian gazelles. Conservation Biology 19: 945–948.
IUCN. 1994. Guidelines for Protected Area Management Categories. IUCN, Gland, Switzerland.
IUCN. 2001. IUCN Red List Categories and Criteria: Version 3.1. IUCN Species Survival Commission. IUCN,
Gland, Switzerland.
IUCN. 2003. Recommendation 29: Poverty and Protected Areas. World Parks Congress, Durban, South Africa.
IUCN. 2004. 2004 IUCN Red List of Threatened Species. www.redlist.org.
IUCN/Conservation International/NatureServe. 2004. Global Amphibian Assessment Summary of Key
Findings. IUCN. Data from http://www.globalamphibians.org/summary.htm.
IUCN (World Conservation Union) Species Survival Commission. 2004. IUCN Global Amphibian Assessment.
Conservation International Center for Applied Biodiversity Science, NatureServe.
www.globalamphibians.org.
Jacobson, S. K. 2006. The importance of public education for biological conservation.În M. J. Groom, G. K.
Meffe şi C. R. Carroll (eds.), Principles of Conservation Biology, 3rd ed., pp. 681–683. ¬Sinauer Associates,
Sunderland.
Jacobson, S. K. şi S. Marynowski. 1997. Public attitudes and knowledge about ecosystem management of
Department of Defense lands in Florida. Conservation Biology 11: 770–778.
Jacobson, S. K., M. D. McDuff şi M. C. Monroe. 2006. Conservation Education and Outreach Techniques.
Oxford University Press, Oxford.
Jaffe, M. 1994. And No Birds Sing: A True Ecological Thriller Set in a Tropical Paradise. Simon and Schuster,
New York.
James, A., K. Gaston şi A. Balmford. 2001. Can we afford to conserve biodiversity? BioScience 51: 43–52.
James, F. C. 1999. Lessons learned from a study of habitat conservation planning. BioScience 49: 871–874.
James, F. C., C. E. McCulloch şi D. A. Wiedenfeld. 1996. New approaches to the analysis of population trends
in land birds. Ecology 77: 13–27.
Jamieson, I. G., G. P. Wallis şi J. V. Briskie. 2006. Inbreeding and endangered species management: is New
Zealand out of step with the rest of the world? Conservation Biology 20: 38–47.
Janmanch. 2004. World Bank resumes lending for big dams in India. Janmanch, April 22, 2004.
Janzen, D. H. 1986. The eternal external threat. În M. Soulé (ed.), Conservation Biology: The Science of Scarcity
and Diversity, pp. 286–303. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Janzen, D. H. 2000. How to grow a wildland: The gardenification of nature. În P. H. Raven şi T. Williams (eds.),
Nature and Human Society, pp. 521–529. National Academy Press, Washington, D.C.

Bibliografie 633
Janzen, D. H. 2001. Latent extinctions—the living dead. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol.
Jenkins, M., R. E. Green şi J. Madden. 2003. The challenge of measuring global change in wild nature: Are
things getting better or worse? Conservation Biology 17: 20–23.
Jenkins, M., S. J. Scherr şi M. Inbar. 2004. Markets for biodiversity services: Potential roles and challenges.
Environment: 33–42.
Jennings, S., M. J. Kaiser şi J. D. Reynolds. 2001. Marine Fisheries Ecology. Blackwell Science, Oxford.
Johns, D. M. 2003. Growth, conservation, and the necessity of new alliances. Conservation Biology 17: 1229–
1237.
Johnson, C. N. 2002. Determinants of loss of mammal species during the Late Quaternary “megafauna”
extinctions: Life history and ecology, but not body size. Proceedings of the Royal Society of London Series
B 269: 2221–2227.
Johnson, N. 1995. Biodiversity in the Balance: Approaches to Setting Geographic Conservation Priorities.
Biodiversity Support Program, World Wildlife Fund, Washington, D.C.
Johnson, J.A. şi P.O. Dunn. 2006. Low genetic variation in the heath hen prior to extinction and implications
for the conservation of prairie-chicken populations. Consevration Genetics 7: 37-48.
Jones, G. A., K. E. Sieving şi S. K. Jacobson. 2005. Avian diversity and functional insectivory on north-central
Florida farmlands. Conservation Biology 19: 1234–1245.
Jones, H. L. şi J. M. Diamond. 1976. Short-time-base studies of turnover in breeding birds of the California
Channel Islands. Condor 76: 526–549.
Jordan, W. R. III. 2003. The Sunflower Forest: Ecological Restoration and the New Communion with Nature.
University of California Press, Berkeley, CA.
Jovan, S. şi B. McCune. 2005. Air-quality bioindication in the greater central valley of California, with epiphytic
macrolichen communities. Ecological Applications 15: 1712–1726.
Kahn, P. H., Jr. şi S. R. Kellert (eds.). 2002. Children and Nature: Psychological, Sociocultural, and
Evolutionary Investigations. MIT Press, Cambridge, MA.
Kaiser, M. J. şi G. Edwards-Jones. 2006. The role of ecolabeling in fisheries management and conservation.
Kappel, C. V. 2005. Losing pieces of the puzzle: threats to marine, estuarine, and diadromous species. Frontiers
in Ecology and the Environment 3: 275–282.
Kappelle, M., M. M. I. van Vuuren şi P. Baas. 1999. Effects of climate change on biodiversity: a review and
identification of key research issues. Biodiversity and Conservation 8: 1383–1397.
Kapur, D., J. P. Lewis şi R. Webb (eds.). 1997. The World Bank: Its First Half-Century. The Brookings Institute,
Washington, D.C.
Kareiva, P. şi S. A. Levin (eds.). 2003. The Importance of Species: Perspectives on Expendability and Triage.
Princeton University Press, Princeton, NJ.
Kareiva, P. şi M. Marvier. 2003. Conserving biodiversity coldspots: recent calls to direct conservation funding
to the world’s biodiversity hotspots may be bad investment advice. American Scientist 91: 344–351.
Karl, T. R. şi K. E. Trenberth. 2003. Modern global climate change. Science 302: 1719–1723.
Karoly, D. J., K. Braganza, P. A. Stott, J. M. Arblaster, G. A. Meehl, A. J. Broccoli, et al. 2003. Detection of a
human influence on North American climate. Science 302: 1200–1203.
Kates, R. W., T. M. Parris şi A. A. Leiserowitz. 2005. What is sustainable development? Goals, indicators,
values, and practice. Environment 47: 8–21.
Kauffman, J. B. şi D. A. Pyke. 2001. Range ecology, global livestock influences. În S. A. Levin (ed.),
Encyclopedia of Biodiversity, vol. 5, pp. 33–52. Academic Press, San Diego, CA.
Kautz, R. S. şi J. A. Cox. 2001. Strategic habitats for biodiversity conservation in Florida. Conservation Biology
15: 55–77.
Keitt, T. H., M. A. Lewis şi R. D. Holt. 2001. Allee effects, invasion pinning, and species’ borders. American
Naturalist 157: 203–216.
Keller, L. F. şi D. M. Waller. 2002. Inbreeding effects in wild populations. Trends in Ecology and Evolution 17:
230–241.
Keller, V. şi K. Bollman. 2004. From Red Lists to species conservation concern. Conservation Biology 18:
1712–1717.

634
Keller, R.P. şi D.M. Lodge 2007. Species invasions from commerce in live aquatic organism: Problems and
possible solutions. BioScience 57: 428-436
Kellert, S. R. 1996. The Value of Life: Biological Diversity and Human Society. Island Press/Shearwater Books,
Washington, D.C.
Kellert, S. R. 1997. Kinship to Mastery: Biophilia in Human Evolution and Development. Island Press,
Washington, D.C.
Kellert, S. R. şi T. J. Farnham. 2002. The Good in Nature and Humanity: Connecting Science, Religion, and
Spirituality with the Natural World. Island Press, Washington, D.C.
Kellert, S. R. şi E. O. Wilson (eds.). 1993. The Biophilia Hypothesis. Island Press, Washington, D.C.
Kelly, B. T. şi M. K. Phillips. 2000. Red wolf (Canis rufus). În R. P. Reading şi B. Miller (eds.), Endangered
Kelly, J. F., K. C. Ruegg şi T. B. Smith. 2005. Combining isotopic and genetic markers to identify breeding
origins of migrant birds. Ecological Applications 15: 1487–1494.
Kelly, P. K. 1994. Thinking Green: Essays on Environmentalism, Feminism and Nonviolence. Parallax Press,
Berkeley, CA.
Kindvall, O. şi U. Gärdenfors. 2003. Temporal extrapolation of PVA results in relation to the IUCN Red List
criterion E. Conservation Biology 17: 316–321.
King, R. J. H. 2005. The ethics of hunting. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 392–393.
King, S. R. B. şi J. Gurnell. 2005. Habitat use and spatial dynamics of takhi introduced to Hustai National Park,
Mongolia. Biological Conservation 124: 277–290.
Kissui, B. M. şi C. Packer. 2004. Top-down population regulation of a top predator: lions in the Ngorongoro
Crater. Proceedings of the Royal Society of London: Biological Sciences 271: 1867–1874.
Klass, K. D., O. Zompro, N. P. Kristensen şi J. Adis. 2002. Mantophasmatodea: A new insect order with extant
members in the Afrotropics. Science 296: 1456–1459.
Kleijn, D., F. Berendse, R. Smit, N. Gilissen, J. Smit, B. Brak, et al. 2004. Ecological effectiveness of agri-
environment schemes in different agricultural landscapes in the Netherlands. Conservation Biology 18:
775–786.
Kleiman, D. G. 1989. Reintroduction of captive mammals for conservation. BioScience 39: 152–161.
Kleiman, D. G., M. E. Allen, K. V. Thompson şi S. Lumpkin. 1996. Wild Mammals in Captivity: Principles and
Techniques. University of Chicago Press, Chicago.
Klein, B. C. 1989. Effects of forest fragmentation on dung and carrion beetle communities in central Amazonia.
Ecology 70: 1715–1725.
Kloor, K. 2000. Ecology—Everglades restoration plan hits rough waters. Science 288: 1166–1167.
Knapp, R. A., C. P. Hawkins, J. Ladau şi J. G. McClory. 2005. Fauna of Yosemite National Park lakes has low
resistance but high resilience to fish introductions. Ecological Applications 15: 835–847.
Knight, R. L., E. A. Odell şi J. D. Maetas. 2006. Subdividing the West. În M. J. Groom, G. K. Meffe şi C. R.
Carroll (eds.), Principles of Conservation Biology, 3rd ed., pp. 241–243. Sinauer Associates, Sunderland,
MA.
Kobori, H. şi R. Primack. 2003. Participatory conservation approaches for Satoyama: The traditional forest and
agricultural landscape of Japan. Ambio 32: 307–311.
Koh, L. P., R. R. Dunn, N. S. Sodhi, R. K. Colwell, H. C. Proctor şi V. S. Smith. 2004. Species coextinctions
and the biodiversity crisis. Science 305: 1632–1634.
Kohlmann, S. G., G. A. Schmidt şi D. K. Garcelon. 2005. A population viability analysis for the Island Fox on
Santa Catalina Island, California. Ecological Modeling 183: 77–94.
Kohm, K. şi J. F. Franklin (eds.). 1997. Creating a Forestry for the 21st Century: The Science of Ecosystem
Management. Island Press, Washington, D.C.
Kolb, A. şi M. Diekmann. 2005. Effects of life-history traits on responses of plant species to forest
fragmentation. Conservation Biology 19: 929–938.
Komdeur, J. şi M. D. Pels. 2005. Rescue of the Seychelles warbler on Cousin Island, Seychelles: The role of
habitat restoration. Biological Conservation 124: 15–26.
Komers, P. E. şi G. P. Curman. 2000. The effect of demographic characteristics on the success of ungulate re-
introductions. Biological Conservation 93: 187–193.
Koopowitz, H., A. D. Thornhill şi M. Andersen. 1994. A general stochastic model for the prediction of
biodiversity losses based on habitat conversion. Conservation Biology 8: 425–438.

Bibliografie 635
Kothari, A., N. Singh şi S. Suri (eds.). 1996. People and Protected Areas: Toward Participatory Conservation
in India. Sage Publications, New Delhi.
Kratochwil, A. (ed.). 2000. Biodiversity in Ecosystems. Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, Netherlands.
Kraus, S. D., M. W. Brown, H. Caswell, C. W. Clark, M. Fujiwara, P. K. Hamilton, et al. 2005. North Atlantic
right whales in crisis. Science 309: 561–562.
Kremen, C. şi R. S. Ostefeld. 2005. A call to ecologists: measuring, analyzing and managing ecosystem services.
Frontiers in Ecology and the Environment 10: 539–548.
Kremen, C., N. M. Williams, R. L. Bugg, J. P. Fay şi R. W. Thorp. 2004. The area requirements of an ecosystem
service: Crop pollination by native bee communities in California. Ecology Letters 7: 1109–1119.
Kristensen, R. M. 1983. Loricifera, a new phylum with Aschelminthes characters from the meiobenthos.
Zeitschrift fur Zoologische Systematik 21: 163–180.
Krueper, D., J. Bart şi T. D. Rich. 2003. Response of vegetation and breeding birds to the removal of cattle on
the San Pedro River, Arizona (U.S.A.). Conservation Biology 17: 607–615.
Kruger, O. 2005. The role of ecotourism in conservation: Panacea or Pandora’s Box? Biodiversity and
Kuylenstierna, J. C. I., H. Rodhe, S. Cinderby şi K. Hicks. 2001. Acidification in developing countries:
Ecosystem sensitivity and the critical load approach on a global scale. Ambio 30: 20–28.
Labonne, J. şi P. Gaudin. 2005. Exploring population dynamics patterns in a rare fish, Zingel asper, through
capture-mark-recapture methods. Conservation Biology 19: 463–472.
Lacy, R. C. 1987. Loss of genetic diversity from managed populations: Interacting effects of drift, mutation,
immigration, selection and population subdivision. Conservation Biology 1: 143–158.
Lacy, R. C. şi D. B. Lindenmayer. 1995. A simulation study of the impacts of population subdivision on the
mountain brushtail possum Trichosurus caninus Ogilby (Phalangeridae: Marsupialia), in south-eastern
Australia: Loss of genetic variation within and between subpopulations. Biological Conservation 73: 131–
142.
Laiolo, P. 2004. Diversity and structure of the bird community overwintering in the Himalayan subalpine zone:
Is conservation compatible with tourism? Biological Conservation 115: 251–262.
Laiolo, P. 2005. Spatial and seasonal patterns of bird communities in Italian agroecosystems. Conservation
Biology 19: 1547–1556.
Laird, S.A. 1999. The botanical medicine industry, în Kate, K. şi Laird, S.A (eds) The commercial use of
biodiversity: access to genetic resources and benefit-sharing: 78-116, Earthscan, Londra
Laird, S.A. şi A.R Pierce. 2002. Promoting sustainable and ethical botanicals: strategies to improve commercial
raw material sourcing. Rainforest Alliance, New York
Laliberte, A. S. şi W. J. Ripple. 2004. Range contractions of North American carnivores and ungulates.
Lambshead, J. şi P. Schalk. 2001. Invertebrates, marine, overview. In S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of
Lammertink, M. 2004. A multiple-site comparison of woodpecker communities in Bornean lowland and hill
forests. Conservation Biology 18: 746–757.
Lamoreux, J. F., J. C. Morrison, T. H. Ricketts, D. M. Olson, E. Dinerstein, M. W. McKnight, et al. 2006. Global
tests of biodiversity concordance and the importance of endemism. Nature 440: 212–214.
Lampila, P., M. Monkkonen şi A. Desrochers. 2005. Demographic responses by birds to forest fragmentation.
Lahaye, R. şi alţii. 2008. DNA barcoding the floras of biodiversity hotspots. Proceedings of the National
Academy of Sciences 105: 2923-2928.
Lande, R. 1995. Mutation and conservation. Conservation Biology 9: 782–792.
Lane, M. A. 2003. The Global Biodiversity Information Facility. Bulletin of the American Society for
Information Science and Technology 22–25.
Lane, R. E. 2000. The Loss of Happiness in Market Democracies. Yale University Press, New Haven.
Lange, D. 1998. Europe`s medicinal and aromatic plants: their use, trade and conservation. TRAFFIC
International, Cambridge.
Lanza, R. P., B. L. Dresser şi P. Damiani. 2000. Cloning Noah’s Ark. Scientific American 283: 84–89.
Lapham, N. P. şi R. J. Livermore. 2003. Striking a Balance: Ensuring Conservation’s Place on the International
Biodiversity Agenda. Conservation International, Washington, D.C.
636
Latta, S. C. 2000. Making the leap from researcher to planner: Lessons from avian conservation planning in the
Dominican Republic. Conservation Biology 14: 132–139.
Laurance, S. G. 2004. Responses of understory rain forest birds to road edges in central Amazonia. Ecological
Laurance, S. G. şi W. F. Laurance. 1999. Tropical wildlife corridors: Use of linear rainforest remnants by arboreal
mammals. Biological Conservation 91: 231–239.
Laurance, S. G., P. C. Stouffer şi W. F. Laurance. 2004. Effects of road clearings on movement patterns of
understory rainforest birds in central Amazonia. Conservation Biology 18: 1099–1109.
Laurance, W. F. 1991. Ecological correlates of extinction proneness in Australian tropical rain forest mammals.
Laurance, W. F. 1999. Reflections on the tropical deforestation crisis. Biological Conservation 91: 109–117.
Laurance, W. F. 2000. Do edge effects occur over large spatial scales? Trends in Ecology and Evolution 15: 134–
135.
Laurance, W. F. şi R. O. Bierregaard, Jr. (eds.). 1997. Tropical Forest Remnants: Ecology, Management, and
Conservation of Fragmented Communities. University of Chicago Press, Chicago.
Laurance, W. F. şi M. A. Cochrane. 2001. Synergistic effects in fragmented landscapes. Conservation Biology
15: 1488–1489.
Laurance, W. F. şi G. B. Williamson. 2001. Positive feedback among forest fragmentation, drought and climate
change in the Amazon. Conservation Biology 15: 1529–1535.
Laurance, W. F., L. V. Ferreira, J. M. Rankin-de Merona şi S. G. Laurance. 1998. Rain forest fragmentation and
the dynamics of Amazonian tree communities. Ecology 79: 2032–2040.
Laurance, W. F., M. A. Cochrane, S. Bergen, P. M. Fearnside, P. Delamônica, C. Barber, et al. 2001. The future
of the Brazilian Amazon. Science 291: 438–439.
Laurance, W. F., T. E. Lovejoy, H. L. Vasconcelos, E. M. Bruna, R. K. Didham, P. C. Stouffer, et al. 2002.
Ecosystem decay of Amazonian forest fragments: A 22-year investigation. Conservation Biology 16: 605–
618.
Lazăr, G., P. Stăncioiu, G. Tudoran şi alţii. 2007. Habitatele forestiere de interes comunitar incluse în proiectul
LIFE05NAT/RO/000176: habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România: ameninţări
potenţiale. Editura Universităţii Transilvania, Braşov.
Lawton, J. H. şi K. Gaston. 2001. Indicator species. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 3,
pp. 437–450. Academic Press, San Diego, CA.
Lăcătuşu, R., C.Răuţă, C. Neda, N. Medrea 1991. Efectul poluării cu metale grele asupra sistemului sol - plantă
- animal din unele zone din România. Mediul Înconjurător, II, nr.1-2: 31-34.
Leader-Williams, N. 1990. Black rhinos and African elephants: Lessons for conservation funding. Oryx 24:
23–29.
Leakey, R. şi R. Lewin. 1996. The Sixth Extinction: Patterns of Life and the Future of Humankind. Doubleday,
New York.
Lee, K. 1996. The source and locus of intrinsic value. Environmental Ethics 18: 297–308.
Lee, K. N. 2001. Sustainability, concept and practice of. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol.
Lee, R. 2005. Unholy Trinity: The IMF, World Bank, and WTO. Economic Geography 81: 441–443.
Legendre P., D. Borcard şi P. R. Peres-Neto. 2005. Analyzing beta diversity: Partitioning the spatial variation
of community composition data. Ecological Monographs 75: 435–450.
Lemonick, M. D. 1997. Under attack: It’s humans, not sharks, who are nature’s most fearsome predators. Time
150: 59–64.
Lenhandt, M., I. Jaria, A. Kalauzi şi G. Cvijanovic 2006. Assessment of extinction risk and reason for decline
in sturgeon. Biodiversity and Conservation 15: 1967-1976.
Leopold, A. 1939a. A biotic view of land. Journal of Forestry 37: 113–116.
Leopold, A. 1939b. The farmer as a conservationist. American Forests 45: 294–299, 316, 323.
Leopold, A. 1949. A Sand County Almanac and Sketches Here and There. Oxford University Press, New York.
Leopold, A. C. 2004. Living with the land ethic. BioScience 54: 149–154.
Lepczyk, C. A., A. G. Mertig şi J. Liu. 2003. Landowners and cat predation across rural-to-urban landscapes.

Bibliografie 637
Letourneau, D. K., L. A. Dyer şi G. C. Vega. 2004. Indirect effects of a top predator on a rainforest understory
plant community. Ecology 85: 2144–2152.
Levin, S. A. (ed.). 2001. Encyclopedia of Biodiversity. Academic Press, San Diego, CA.
Lewis, D. M. 2004. Snares vs. Hoes: Why Food Security is Fundamental to Wildlife Conservation. Presentation
to the Africa Biodiversity Collaborative Group, Food Security and Wildlife Conservation in Africa Meeting,
29 October 2004, Washington, D.C.: http:// www.frameweb.org/ev.php; accessed 14 April 2005
Lewison, R. L., L. B. Crowder şi D. J. Shaver. 2003. The impact of turtle excluder devices and fisheries closures
on loggerhead and Kemp’s Ridley strandings in the western Gulf of Mexico. Conservation Biology 17:
1089–1097.
Li, L., C. Kato şi K. Horikoshi. 1999. Bacterial diversity in deep-sea sediments from different depths.
Biodiversity and Conservation 8: 659–677.
Li, Y. şi M. Norland. 2001. The role of soil fertility in invasion of Brazilian pepper (Schinus terebinthifolius)
in Everglades National Park, Florida. Soil Science 166: 400–405.
Li, Y şi D. S. Wilcove. 2005. Threats to vertebrate species in China and the United States. BioScience 55: 147–
153.
Li, Y., G. Zhongwei, Y. Qisen, W. Yushan şi J. Niemela. 2003. The implications of poaching for giant panda
conservation. Biological Conservation 111: 125–136.
Lin, S. C. şi L. P. Yuan. 1980. Hybrid rice breeding in China. În Innovative Approaches to Rice Breeding, pp.
35–51. International Rice Research Institute, Manila, Philippines.
Lindburg, D. şi K. Baragona (eds.). 2004. Giant Pandas: Biology and Conservation. University of California
Press, Berkeley
Lindenmayer, D. B. 2000. Factors at multiple scales affecting distribution patterns and their implications for
animal conservation: Leadbeater’s Possum as a case study. Biodiversity and Conservation 9: 15–35.
Lindholm, J. şi B. Barr. 2001. Comparison of marine and terrestrial protected areas under federal jurisdiction
in the United States. Conservation Biology 15: 1441–1444.
Lindsey, P. A., R. Alexander, J. T. duToit şi M. G. L. Mills. 2005. The cost efficiency of wild dog conservation
in South Africa. Conservation Biology 19: 1205–1214.
Lindsey, P.A., P.A. Roulet şi S.S. Romanach. 2007. Economic and conservation significance of the trophy
hunting industry in sub-Saharan Africa. Biological Conservation 134: 455-469.
Linington, S. şi H. Pritchard. 2001. Gene banks. În S.A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 3, pp.
Links, J.S. 2007. Underappreciated species in ecology: „Uglyfish” in the northwest Atlantic Ocean. Ecological
Applications 17: 2037-2060.
Liu, J., Z. Ouyang, S. L. Pimm, P. H. Raven, X. Wang, H. Miao şi N. Han. 2003. Protecting China’s biodiversity.
Science 300: 1240–1241.
Liu, J. G., P. J. Mason, N. Clerici, S. Chen, A. Davis, F. Miao, et al. 2004. Landslide hazard assessment in the
Three Gorges area of the Yangtze River using ASTER imagery: Zigui-Badong. Geomorphology 61: 171–
187.
Lloyd, P., T. E. Martin, R. L. Redmond, U. Langer şi M. M. Hart. 2005. Linking demographic effects of habitat
fragmentation across landscapes to continental source-sink dynamics. Ecological Applications 15: 1504–
1514.
Luenser, K., J. Fickel, A. Lehnen, S. Speck şi A. Ludwig. 2005. Low level of genetic variability in European
bison from Bialowieza National Park, Poland. European Journal of Wildlife Research 51(2): 84-87.
Loehle, G. şi B. Li. 1996. Habitat destruction and the extinction debt revisited. Ecological Applications 6: 665–
692.
Loh, J., R. E. Green, T. Ricketts, J. Lamoreaux, M. Jenkins, V. Kapos şi J. Randers. 2005. The Living Planet
Index: Using species population time series to track trends in biodiversity. Philosophical Transactions of the
Royal Society Biological Sciences 360: 289–295.
Loope, L. L. 1995. Strategies for long-term protection of biological diversity in rainforests of Haleakala National
Park and East Maui, Hawaii. Endangered Species Update 12: 1–5.
Loope, L. L., O. Hamann şi C. P. Stone. 1988. Comparative conservation biology of oceanic archipelagoes:
Hawaii and the Galápagos. BioScience 38: 272–282.

638
Loreau, M., S. Naeem şi P. Inchausti (eds.). 2002. Biodiversity and Ecosystem Functioning: Synthesis and
Perspectives. Oxford University Press, Oxford.
Losos, E., J. Haynes, A. Phillips şi C. Alkiere. 1995. Taxpayer-subsidized resource extraction harms species.
Loucks, C. J., Z. Lu., E. Dinerstein, D. Wang, D. Fu şi H. Wang. 2003. The giant pandas of the Qinling
Mountains, China: a case study in designing conservation landscapes for elevation migrants. Conservation
Biology 17: 558–565.
Loucks, C. L. şi R. F. Gorman. 2004. Regional ecosystem services and the rating of investment opportunities.
Frontiers in Ecology and the Environment 2: 207–216.
Louda, S. M., A. E. Arnett, T. A. Rand şi F. L. Russell. 2003. Invasiveness of some biological control insects
and adequacy of their ecological risk assessment and regulation. Conservation Biology 17: 73–82.
Louda, S. M., T. A. Rand, A. E. Arnett, A. S. McClay, K. Shea şi A. K. McEachern. 2005. Evaluation of
ecological risk to populations of a threatened plant from an invasive biocontrol insect. Ecological
Louisiana Coastal Wetlands Conservation and Restoration Task Force and the Wetlands Conservation and
Restoration Authority. 1998. Coast 2050: Toward a Sustainable Coastal Louisiana. Louisiana Department
of Natural Resources. Baton Rouge, La. 161 p.
http://www.lacoast.gov/Programs/2050/MainReport/report1.pdf; accessed January 22, 2006.
Lourie, S. A. şi A. C. J. Vincent. 2004. Using biogeography to help set priorities in marine conservation.
Lövei, G. 2001. Extinctions, modern examples of. 2001. In S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity,
Lowman, M. D. 1999. Life in the Treetops: Adventures of a Woman in Field Biology. Yale University Press, New
London, CT.
Lownman, M.D., E Burgess şi J.Burgess. 2006. It’s a Jungle Up There: More tales from the Treetops. Yale
University Press.
Lubchenco, J., A. M. Olson, L. B. Brubaker, S. R. Carpenter, M. M. Holland, S. B. Hubbell, et al. 1991. The
Sustainable Biosphere Initiative: An ecological research agenda. Ecology 72: 371–412.
Luck, G. W., T. H. Ricketts, G. C. Daily şi M. Imhoff. 2004. Alleviating spatial conflict between people and
biodiversity. Proceedings of the National Academy of Sciences U.S.A. 101: 182–186.
Lyles, A. M. 2001. Zoos and zoological parks. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 5, pp. 901–
Lynch, J. A., V. C. Bowersox şi J. W. Grimm. 2000. Acid rain reduced in eastern United States. Environmental
Science and Technology 6: 940–949.
Lyons K. G., C. A. Brigham, B. H. Traut şi M. W. Schwartz. 2005. Rare species and ecosystem functioning.
MacArthur, R. H. şi E. O. Wilson. 1967. The Theory of Island Biogeography. Princeton University Press,
Princeton, NJ.
MacDougall, A. S., B. R. Beckwith şi C. Y. Maslovat. 2004. Defining conservation strategies with historical
perspectives: a case study from a degraded oak grassland system. Conservation Biology 18: 455–465.
Mace, G. M. 1995. Classification of threatened species and its role in conservation planning. În J. H. Lawton
şi R. M. May (eds.), Extinction Rates, pp. 131–146. Oxford University Press, Oxford.
Mace, G. M., H. Masundire, J. Baillie, T. Ricketts, T. Brooks, M. Hoffmann, et al. 2005. Biodiversity. În R.
Hassan, R. Scholes şi N. Ash (eds.). Ecosystems and Human Well-being: Current State and Trends, vol. 1,
pp. 77–122. Island Press, Washington D.C.
Machlis, G. E. şi D. R. Field. 2000. National Parks and Rural Development: Practice and Policy in the United
States. Island Press, Washington, D.C.
MacIsaac, H. J., J. Borbely, J. Muirhead şi P. Graniero. 2004. Backcasting and forecasting biological invasion
of inland lakes. Ecological Applications 14: 773–783.
MacKenzie, D. 2000. Sick to death. New Scientist 167: 32–35.
MacKenzie, S. H. 1996. Integrated Resource Planning and Management: The Resource Approach in the Great
Lakes Basin. Island Press, Washington, D.C.
MacKinnon, K. 2000. Transboundary Reserves: World Bank Implementation of the Ecosystem Approach. World
Bank, New York.

Bibliografie 639
MacNally, R., E. Fleishman, L. P. Bulluck şi C. J. Betrus. 2004. Comparative influence of spatial scale on beta
diversity within regional assemblages of birds and butterflies. Journal of Biogeography 31: 917–929.
Mader, H. J. 1984. Animal habitat isolation by roads and agricultural fields. Biological Conservation 29: 81–
96.
Maehr, D. S. 1990. The Florida panther and private lands. Conservation Biology 4: 167–170.
Maehr, D. S., J. L. Larkin şi J. J. Cox. 2004. Shopping centers as panther habitat: Inferring animal locations from
models. Ecology and Society 9: 9.
Maes, D. şi H. Van Dyck. 2005. Habitat quality and biodiversity indicator performances of a threatened butterfly
versus a multispecies group for wet heathlands in Belgium. Biological Conservation 123: 177–187.
Maezono, Y., R. Kobayashi, M. Kusahara şi T. Miyashita. 2005. Direct and indirect effects of exotic bass and
bluegill on exotic and native organisms in farm ponds. Ecological Applications 15: 638–650.
Magnuson, J. J. 1990. Long-term ecological research and the invisible present. BioScience 40: 495–501.
Main, M. B. 2004. Mobilizing grass-roots conservation education: the Florida master naturalist program.
Conservation Biology. 18: 11–16.
Makarewicz, J. C. şi P. Bertram. 1991. Evidence for the restoration of the Lake Erie ecosystem. BioScience 41:
216–223.
Malcolm, J. R., C. Liu, R. P. Neilson, L. Hansen şi L. Hannah. 2006. Global warming and extinctions of endemic
species from biodiversity hotspots. Conservation Biology 20: 538–548.
Mangel, M. şi C. Tier. 1994. Four facts every conservation biologist should know about persistence. Ecology
75: 607–614.
Manne, L. L., T. M. Brooks şi S. L. Pimm. 1999. Relative risk of extinction of passerine birds on continents and
islands. Nature 399: 258–261.
Marcovaldi, M. Â. şi G. G. Marcovaldi. 1999. Marine turtles of Brazil: The history and structure of Projeto
TAMAR-IBAMA. Biological Conservation 91: 35–41.
Marcovaldi, M. Â., V. Patiri şi J. C. Thomé. 2005. Projeto Tamar-Ibama: Twenty-five years protecting Brazilian
sea turtles through a community-based conservation programme. Mast 3 and 4: 39–62.
Marin, G. şi alţii (ed). 1997. Reconstrucţia ecologică în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării/România. Ostroavele
Babina şi Cernovca. ICPDD/Umweltstiftung WWF, Deutschland.
Mares, M. A. 1992. Neotropical mammals and the myth of Amazonian biodiversity. Science 255: 976–979.
Marris, E. 2007. What to let go. Nature 450: 152-155.
Margoluis, R. şi N. Salafsky. 1998. Measures of Success: Designing, Managing, and Monitoring Conservation
and Development Projects. Island Press, Washington, D.C.
Margules, C. R. şi R. L. Pressey. 2000. Systematic conservation planning. Nature 405: 243–253.
Marrell, A. 2005. Ecotourism: Impacts, potentials, and possibilities. The Geography Journal 171: 275.
Martin, P. S. 2001. Mammals (late Quaternary), extinctions of. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity,
Martorell, C. şi E. M. Peters. 2005. The measurement of chronic disturbance and its effects on the threatened
cactus Mammillaria pectinifera. Biological Conservation 124: 199–207.
Marty, J. T. 2005. Effects of cattle grazing on diversity in ephemeral wetlands. Conservation Biology 19: 1626–
1632.
Marvell, A. 2005. Literature review. Tourism Geographies 7: 228–231.
Maschinski, J., J. E. Baggs, P. F. Quintana-Ascencio şi E. S. Menges. 2006. Using population viability analysis
to predict the effects of climate change on the extinction risk of an endangered limestone endemic shrub,
Arizona Cliffrose. Conservation Biology 20: 218–228.
Mascia, M. B. 2003. The human dimension of coral reef marine protected areas: Recent social science research
and its policy implications. Conservation Biology 17: 630–632.
Matache, M.L. 2005. Metale grele - indicator de calitate a mediului înconjurător. Universitatea din Bucureşti.
Teză de doctorat.
Matache, M.L., L. Rozylowicz, C. Hura, M. Matache.2006. Organochlorine Pesticides – a Threat on the
Herman’s Tortoise Perpetuation, Organohalogen Compounds 68: 728-731.
Mateo, N., W. Nader şi G. Tamayo. 2001. Bioprospecting. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity,
Mathews, F., M. Orros, G. Mclaren, M. Gelling şi R. Foster. 2005. Keeping fit on the ark: assessing the
suitability of captive-bred animals for release. Biological Conservation 121: 569–577.

640
Mathiessen, P. 2000. Tigers in the Snow. North Point Press, New York.
Matsuda, H. 2003. Challenges posed by the precautionary principle and accountability in ecological risk
assessment. Environmetrics 14: 245–254.
Matthews, A. şi D. Worster. 2003. Where the Buffalo Roam: Restoring America’s Great Plains, 2nd ed.
University of Chicago Press, Chicago.
Mauchamp, A. 1997. Threats from alien plant species in the Galapagos Islands. Conservation Biology 11: 260–
263.
Maunder, M. 2001. Plant conservation, overview. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 4, pp.
Maxted, N. 2001. Ex Situ, In Situ conservation. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 2, pp.
May, R. M. 1992. How many species inhabit the Earth? Scientific American 267: 42–48.
Mayaux, P., P. Holmgren, F. Achard, H. Eva, H-J Stibig şi A. Branthomme. 2005. Tropical forest cover change
in the 1990s and options for future monitoring. Philosphy Transactions of the Royal Society of London B.
360: 373–384.
Mayfield, M. şi G. C. Daily. 2005. Countryside biogeography of Neotropical herbaceous and shrubby plants.
Ecological Applications 15:423–439.
Mazerolle, M. J., A. Desrochers şi L. Rochefort. 2005. Landscape characteristics influence pond occupancy by
frogs after accounting for detectability. Ecological Applications 15: 824–834.
McAuliffe, J. R. 1996. Saguaro cactus dynamics. În W. Halvorson şi G. Davis (eds.), Science and Ecosystem
Management in the National Parks, pp. 96–131. University of Arizona Press, Tucson.
McCallum, H. 2005. Inconclusiveness of chytridiomycosis as the agent in widespread frog declines.
McCallum, H. şi A. Dobson. 1995. Detecting disease and parasite threats to endangered species and ecosystems.
McCarthy, M. A., S. J. Andelman şi H. P. Possingham. 2003. Reliability of relative predictions in population
viability analysis. Conservation Biology 17: 982–989.
McClanahan, T. R. şi R. Arthur. 2001. The effect of marine reserves and habitat on populations of East African
coral reef fishes. Ecological Applications 11: 559–569.
McCormick, S. 2004. Conservation by Design: A Framework for Mission Success. The Nature Conservancy.
Washington, D.C.
McGirk, J. şi A. Buncombe. 2005. Rare Habitat Dammed to Oblivion by World Bank. April 4, The Independent,
UK.
McKay, J. K. şi R. G. Latta. 2002. Adaptive population divergence: Markers, TL and traits. Trends in Ecology
McKee, J. K., P. W. Sciulli, C. D. Fooce şi T. A. Waite. 2003. Forecasting global biodiversity threats associated
with human population growth. Biological Conservation 115: 161–164.
McKee, M. şi R. P. Berrens. 2001. Balancing army and endangered species concerns: Green vs. Green.
Environmental Management 27: 123–133.
McKibben, B. 1996. What good is a forest? Audubon 98: 54–65.
McLachlan, J. A. şi S. F. Arnold. 1996. Environmental estrogens. American Scientist 84: 452–461.
McLaughlin, A. 1993. Regarding Nature: Industrialism and Deep Ecology. State University of New York Press,
Albany.
McLaren, B. E. şi R. O. Peterson. 1994. Wolves, moose and tree rings on Isle Royale. Science 266: 1555–1558.
McLean, H. E. 1995. Smart maps: Forestry’s newest frontier. American Forests (March/April): 13–21.
McMichael, A. J., B. Bolin, R. Costanza, G. C. Daily, C. Folke, K. Lindahl-Kiessling, et al. 1999. Globalization
and the sustainability of human health. BioScience 49: 205–210.
McNeely, J. A. 1989. Protected areas and human ecology: How national parks can contribute to sustaining
societies of the twenty-first century. În D. Western şi M. Pearl (eds.), Conservation for the Twenty-first
Century, pp. 150–165. Oxford University Press, New York.
McNeely, J. A. 2001. Social and cultural factors. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 5, pp.
McNeely, J. A. 2004. The problem of invasive alien species. Environment 46: 16–29.

Bibliografie 641
McNeely, J. A. şi W. S. Keeton. 1995. The interaction between biological and cultural diversity. În B. von
Droste, H. Plachter, G. Fisher şi M. Rossler (eds.), Cultural Landscapes of Universal Value, pp. 25–37.
Gustav Fischer Verlag, New York.
McNeely, J. A. şi S. J. Scherr. 2003. Ecoagriculture: Strategies to Feed the World and Save Wild Biodiversity.
McNeely, J. A., J. Harrison şi P. Dingwall (eds.). 1994. Protecting Nature: Regiona l Reviews of Protected
Areas. IUCN, Cambridge.
McNeely, J. A., L. E. Neville şi M. Rejmánek. 2003. When is eradication a sound investment? Conservation in
Practice 4: 30–31.
McNeely, J. A., K. R. Miller, W. Reid, R. Mittermeier şi T. B. Werner. 1990. Conserving the World’s Biological
Diversity. IUCN, World Resources Institute, CI, WWF-US, the World Bank, Gland, Switzerland and
Washington, D.C.
McPhee, J. 1971. Encounters with the Archdruid. Farrar, Straus and Giroux, New York.
McPhee, M. E. 2003. Generations in captivity increases behavioral variance: Considerations for captive breeding
and reintroduction programs. Biological Conservation 115: 71–77.
McQueen, M. şi E. McMahon. 2005. Land Conservation Financing. Island Press, Washington, D.C.
McShane, T. O. şi M. P. Wells. 2004. Getting Biodiversity Projects to Work: Towards More Effective
Conservation and Development. Columbia University Press, New York.
McSweeney, K. 2005. Indigenous population growth in the lowland Neotropics: social science insights for
biodiversity conservation. Conservation Biology 19: 1375–1384.
Meffe, G. C., C. R. Carroll et al. 1997. Principles of Conservation Biology, 2nd ed. Sinauer Associates,
Sunderland, MA.
Meffe, G. C., L. Nielson, R. L. Knight şi D. Schenborn (eds.). 2003. Ecosystem Management: Adaptive,
Community-Based Conservation. Island Press, Washington, D.C.
Meine, C. 2001. Conservation movement, historical. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 1,
pp. 883–896. Academic Press, San Diego, CA.
Menges, E. S. 1990. Population viability analysis for an endangered plant. Conservation Biology 4: 52–62.
Menges, E. S. 1992. Stochastic modeling of extinction in plant populations.În P. L. Fiedler şi S. K. Jain (eds.),
Conservation Biology: The Theory and Practice of Nature Conservation, Preservation and Management,
pp. 253–275. Chapman and Hall, New York.
Menz, F. C. şi H. M. Seip. 2004. Acid rain in Europe and the United States: an update. Environmental Science
and Policy 7: 253–265.
Merenlender, A. M., L. Huntsinger, G. Guthey şi S. K. Fairfax. 2004. Land trusts and conservation easement:
Who is conserving what for whom? Conservation Biology. 18: 66–75.
Michalski, F. şi C. A. Peres. 2005. Anthropogenic determinants of primate and carnivore local extinctions in a
fragmented forest landscape of southern Amazonia. Biological Conservation 124: 383–396.
Michaux, J.R., R. Libois, A. Davison, P. Chevret şi R. Rosoux. 2005. In the western population of the European
mink (Mustela lutreola), a distinct Management Unit for conservation. Biological Conservation 115: 357-
367.
Milius, S. 2003. Emergency gardening: Labs step in to help conserve the rarest plants on Earth. Science News
164: 88–90.
Milius, S. 2005. Bushmeat on the menu: Untangling the influences of hunger, wealth, and international
commerce. Science News 167: 138–140.
Millennium Ecosystem Assessment (MEA). 2005. Ecosystems and Human Well-being. 4 Volumes. Island Press,
Covelo, CA.
Millennium Ecosystem Assessment (MEA). 2005b. Ecosystems and Human Well-being: Biodiversity Synthesis.
Miller, B. şi T. Hodgkin. 2004. In situ conservation of wild crop relatives: status and trends. Biodiversity and
Miller, B., W. Conway, R. P. Reading, C. Wemmer, D. Wildt, D. Kleiman, et al. 2004. Evaluating the
conservation mission of zoos, aquariums, botanical gardens, and natural history museums. Conservation
Biology 18: 86–93.
Miller, G. R., C. Geddes şi D. K. Mardon. 1999. Response of the alpine gentian Gentiana nivalis L. to protection
from grazing by sheep. Biological Conservation 87: 311–318.
Miller, J. K., J. M. Scott, C. R. Miller şi L. P Waits. 2002. The Endangered Species Act: Dollars and sense?

642
Miller, K. R. 1996. Balancing the Scales: Guidelines for Increasing Biodiversity’s Chances through Bioregional
Management. World Resources Institute, Washington, D.C.
Miller, P. 1995. Crusading for chimps and humans: Jane Goodall. National Geographic 188(December): 102.
Miller-Rushing, A. şi R. Primack. 2004. Climate change and plant conservation. Plant Talk 35: 34–38.
Mills, E. L., H. H. Leach, J. T. Carlton şi C. L. Secor. 1994. Exotic species and the integrity of the Great Lakes.
Mills, L. S. şi F. W. Allendorf. 1996. The one-migrant-per-generation rule in conservation and management.
Milner-Gulland, E. J. şi E. L. Bennett. 2003. Wild meat: The bigger picture. Trends in Ecology and Evolution
18: 351–357.
Milner-Gulland, E. J., E. Kreuzberg-Mukhina, B. Grebot, S. Ling, E. Bykova, I. Abdusalamov, et al. 2006.
Application of IUCN red listing criteria at the regional and national levels: A case study from Central Asia.
Biodiversity and Conservation (in press).
Milton, S. J., W. J. Bond, M. A. DuPleiss, D. Gibbs C. Hilton-Taylor şi H. P. Linder. 1999. A protocol for plant
conservation by translocation in threatened lowlands fynbos. Conservation Biology 13: 735–743.
Minckley, W. L. 1995. Translocation as a tool for conserving imperiled fishes: Experiences in western United
States. Biological Conservation 72: 297–309.
Ministerul Agriculturii, Pădurii, Apelor şi Protecţiei Mediului. 2003. Parcuri naţionale, naturale şi rezervaţii
ale biosferei.
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor. Apele Române. 2006, 2007. Raport privind efectele inundaţiilor şi
fenomenelor meteorologice periculoase produse în anii 2005 şi 2006, măsuri întreprinse, măsuri de refacere
a obiectivelor afectate şi pentru diminuarea sau evitarea pagubelor în perspectivă
Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, www.mmediu.ro
Minteer, B. A. şi J. P. Collins. 2005. Ecological ethics: Building a new tool kit for ecologists and biodiversity
managers. Conservation Biology 1803–1812.
Mittermeier, C. G. şi R. A. Mittermeier (eds.). 2003. Wilderness: Earth’s Last Wild Places. University of Chicago
Press, Chicago.
Mittermeier, R. A., P. R. Gil şi C. G. Mittermeier. 1997. Megadiversity: Earth’s Biologically Wealthiest Nations.
Conservation International, Washington, D.C.
Mittermeier, R. A., N. Myers, P. R. Gil şi C. G. Mittermeier. 1999. Hotspots: Earth’s Richest and Most
Endangered Terrestrial Ecoregions. Agrupacion Sierra Madre, S. C., Mexico City.
Mittermeier, R. A., P. R. Gil, M. Hoffmann, J. D. Pilgrim, T. M. Brooks, C. G. Mittermeier, et al. 2004. Hotspots
Revisited: Earth’s Biologically Richest and Most Endangered Ecoregions. CEMEX, Mexico.
Moberg, F. şi P. Rönnbäck. 2003. Ecosystem services of the tropical seascape: interactions, substitutions and
restoration. Ocean and Coastal Management 46: 27–46.
Moffat, M. W. 1994. The High Frontier: Exploring the Tropical Rainforest Canopy. Harvard University Press,
Cambridge.
Molina, R., B. G. Marcot şi R. Lesher. 2006. Protecting rare, old-growth, forest- associated species under the
Montalvo, A. M. şi N. C. Ellstrand. 2001. Nonlocal transplantation and outbreeding depression in the subshrub
Lotus scoparius (Fabaceae). American Journal of Botany 88: 28–269.
Moore, D., M. M. Nauta, S. E. Evans şi M. Rotheroe (eds.). 2001. Fungal Conservation: Issues and Solutions.
Cambridge University Press, Cambridge.
Moore, K.D. 2007. In the shadow of the cedars: The spiritual values of old-growth forests. Conservation Biology
21: 1120-1123.
Morales, J. C., P. M. Andau, J. Supriatna, Z. Z. Zainuddin şi D. J. Melnick. 1997. Mitochondrial DNA variability
and conservation genetics of the Sumatran rhinoceros. Conservation Biology 11: 539–543.
Morell, V. 1986. Dian Fossey: Field science and death in Africa. Science 86: 17–21.
Morell, V. 1993. Primatology: Called ‘trimates,’ three bold women shaped their field (Dian Fossey, Jane Goodall
şi Birute Galdikas). Science 260: 420–425.
Morell, V. 1996. New mammals discovered by biology’s new explorers. Science 273: 1491.
Morell, V. 1999. The variety of life. National Geographic 195(February): 6–32.
Morris, M. G. 2000. The effects of structure and its dynamics on the ecology and conservation of arthropods
in British grasslands. Biological Conservation 95: 129–142.

Bibliografie 643
Morris, W. F. şi D. F. Doak. 2002. Quantitative Conservation Biology: Theory and Practice of Population
Viability Analysis. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Morrissey, J. P., J. M. Dow, G. L. Mark şi F. O’Gara. 2004. Are microbes at the root of a solution to world food
production? Rational exploitation of interactions between microbes and plants can help tranform agriculture.
European Molecular Biology Organization Reports 5: 922–926.
Moser, S. C. şi L. Dilling. 2004. Making climate hot: Communicating the urgency and challenge of global
climate change. Environment 46: 33–46.
Motavelli, J. 1995. In harms’ way. E: The Environmental Magazine 6: 28–37.
Mousson, L., G. Nève şi M. Baguette. 1999. Metapopulation structure and conservation of the cranberry fritillary
Boloria aquilonaris (Lepidoptera, Nymphalidae) in Belgium. Biological Conservation 87: 285–293.
Moyle, P. B. 1995. Conservation of native freshwater fishes in the Mediterranean-type climate of California,
USA: A review. Biological Conservation 72: 271–279.
Muică, C., Geacu, S., Sencovici, M. 2006. Biogeografie generală, Editura Transversal, Bucureşti
Muir, J. 1901. Our National Parks. Houghton Mifflin, Boston, MA.
Muir, J. 1916. A Thousand Mile Walk to the Gulf. Houghton Mifflin, Boston, MA.
Munteanu, D. 1974. Dropia – trecut, prezent şi viitor. Ocrotirea naturii şi mediul înconjurător 23: 155-162.
Mumby, P. J., C. P. Dahlgren, A. R. Harborne, C. V. Kappel, F. Micheli, D. R. Brumbaugh, et al. 2006. Fishing,
trophic cascades, and the process of grazing on coral reefs. Science 311: 98–101.
Musiani, M., C. Mamo, L. Boitani, C. Callaghan, C. C. Gates, L. Mattei, et al. 2003. Wolf depredation trends
and the use of fladry barriers to protect livestock in western North America. Conservation Biology 17: 1538–
1547.
Muths, E. şi M. P. Scott. 2000. American burying beetle (Nicrophorus americanus). În R. P. Reading şi B.
Miller (eds.), Endangered Animals, pp. 10–15. Greenwood Press, Westport, CT.
Myers, J. H., D. Simberloff, A. M. Kuris şi J. R. Carey. 2000. Eradication revisited: dealing with exotic species.
Myers, N. 1983. A Wealth of Wild Species. Westview Press, Boulder, CO.
Myers, N. 1987. The extinction spasm impending: Synergisms at work. Conservation Biology 1: 14–21.
Myers, N. 1993. Sharing the earth with whales. În L. Kaufman şi K. Mallory (eds.), The Last Extinction, pp.
179–194. MIT Press, Cambridge, MA.
Myers, N. şi J. Kent. 2001. Perverse Subsidies: How Tax Dollars Can Undercut the Environment and the
Economy. Island Press, Washington, D.C.
Myers, N. şi J. Kent. 2004. New Consumers: The Influence of Affluence on the Environment. Island Press,
Washington, D.C.
Myers, N. şi A. Knoll. 2001. The biotic crisis and the future of evolution. Proceedings of the National Academy
of Sciences U.S.A. 98: 5389–5392.
Myneni, R. B., C. D. Keeling, C. J. Tucker, G. Asrar şi R. R. Nemani. 1997. Increased plant growth in the
northern high latitudes from 1981 to 1991. Nature 386: 698–702.
Nadkarni, N. M. 2004. Not preaching to the choir: communicating the importance of forest conservation to
non-traditional audiences. Conservation Biology 18: 606–609.
Naess, A. 1986. Intrinsic value: Will the defenders of nature please rise? În M. E. Soulé (ed.), Conservation
Biology: The Science of Scarcity and Diversity, pp. 153–181. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Naess, A. 1989. Ecology, Community and Lifestyle. Cambridge University Press, Cambridge.
Naess, A. 2008. The ecology of wisdom: writings by Arne Naess. A. Drengson şi B. Devall (eds.). Counterpoint,
Berkeley, CA.
Naidoo, R. şi W. L. Adamowicz. 2006. Modeling opportunity costs of conservation in transitional landscapes.
Naiman, R. J., J. J. Magnuson, D. M. McKnight, J. A. Stanford şi J. R. Karr. 1995. Fresh-water ecosystems and
their management—A national initiative. Science 270: 584–585.
Nash, R. 1990. American Environmentalism: Readings in Conservation Biology, 3rd ed. McGraw-Hill, New
York.
National Park Service. 2005. www.nps.gov.
Native Seeds. 2005. www.nativeseeds.com.
NatureServe. 2005. www.natureserve.org.

644
Naughton-Treves, L. M. B. Holland şi K. Brandon. 2005. The role of protected areas in conserving biodiversity
and sustaining local livelihoods. Annual Review of Envrionmental Resources 30: 219–252.
Naylor, R. L., R. J. Goldburg, H. Mooney, M. Beveridge, J. Clay, C. Folke, et al. 1998. Nature’s subsidies to
shrimp and salmon farming. Science 282: 883–884.
Nee, S. 2003. Unveiling prokaryotic diversity. Trends in Ecology and Evolution 18: 62–63.
Negrean, G. 1975. Protecţia unor plante endemice rare din România. Ocrotirea naturii şi a mediului
Negrean, G. şi M. Oltean. 1989. Endemite şi zone endemoconservatoare din Carpaţii sud-estici. Ocrotirea
naturii şi a mediului înconjurător, 33, nr.1: 15-26.
Neff, J. C., R. L. Reynolds, J. Belnap şi P. Lamothe. 2005. Multi-decadal impacts of grazing on soil physical
and biogeochemical properties in southeast Utah. Ecological Applications 15: 87–95.
Nellemann, C., I. Vistnes, P. Jordhoy şi O. Strand. 2001. Winter distribution of wild reindeer in relation to power
lines, roads and resorts. Biological Conservation 101: 351–360.
Nepstad, D., G. Carvalho, A. C. Barros, A. Alencar, J. P. Capobianco, J. Bishop, et al. 2001. Road paving, fire
regime feedbacks and the future of Amazon forests. Forest Ecology and Management 5524: 1–13.
Nepstad, D., S. Schwartzman, B. Bamberger, M. Santilli, D. Ray, P. Schlesinger, et al. 2006. Inhibition of
Amazon deforestation and fire by parks and indigenous lands. Conservation Biology 20: 65–73.
Nepstad, D. C., A. Verissimo, A. Alencar, C. Nobre, E. Lima, P. Lefebvre, et al. 1999. Large-scale
impoverishment of Amazonian forests by logging and fire. Nature 398: 505–508.
Newburn, D., S. Reed, P. Berck şi A. Merenlender. 2005. Economics and land-use change in prioritizing private
land conservation. Conservation Biology 19: 1411–1420.
Newmark, W. D. 1995. Extinction of mammal populations in western North American national parks.
Newmark, W. D. şi J. L. Hough. 2000. Conserving wildlife in Africa: Integrated conservation and development
projects and beyond. BioScience 50: 585–592.
Ng, S. J., J. W. Dole, R. M. Sauvajot, S. P. D. Riley şi T. J. Valone. 2004. Use of highway undercrossings by
wildlife in southern California. Biological Conservation 115: 499–507.
Nias, R. C. 2001. Endangered ecosystems. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 2, pp. 407–
Nicoll, M.A.C., Jones, C.G. şi K. Norris. 2004. Comparison of survival rates of captive-reared and wild-bred
Mauritius kestrels (Falco punctatus) in a re-introduced population. Biological Conservation 118: 539–548.
Niemi, G. J. şi M. E. McDonald. 2004. Application of ecological indicators. Annual Review of Ecology and
Systematics 35: 89–111.
Nieminen, M., M. C. Singer, W. Fortelius, K. Schops şi I. Hanski. 2001. Experimental confirmation that
inbreeding depression increases extinction risk in butterfly populations. American Naturalist 157: 237–244.
Noble, I. şi S. Roxburgh. 2001. Terrestrial ecosystems. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol.
5, pp. 637–646. ¬Academic Press, San Diego, CA.
Nol, E., C. M. Francis şi D. M. Burke. 2005. Using distance from putative source woodlots to predict occurrence
of forest birds in putative sinks. Conservation Biology 19: 836–844.
Nolet, B. şi A. Rosell 1998. Comeback of the beaver Castor fiber: an overview of old and new conservation
problems. Biological Conservation 8 (2): 165-173.
Noon, B. R. şi J. A. Blakesley. 2006. Conservation of the Northern Spotted Owl under the Northwest Forest Plan.
Noon, B. R., P. Parenteau şi S. C. Trombulak. 2005. Conservation science, biodiversity, and the 2005 U.S. forest
service regulations. Conservation Biology 19: 1359–1361.
Nooren, H. şi G. Claridge. 2001. Wildlife Trade in Laos: the End of the Game. Netherlands Committee for
IUCN. Amsterdam.
Norse, E. A. 1986. Conserving Biological Diversity in Our National Forests. The Wilderness Society,
Washington, D.C.
Norris, S. 2007. Ghosts in our midst: Coming to terms with amphibian extinctions. BioScience 57: 311-316.
Norton, B. G. 1991. Toward Unity Among Environmentalists. Oxford University Press, New York.
Norton, B. G. 2003. Searching For Sustainability: Interdisciplinary Essays in the Philosophy of Conservation
Biology. Cambridge University Press, New York.
Norton, B. G., M. Hutchins, E. F. Stevens şi T. L. Maple. 1995. Ethics on the Ark: Zoos, Animal Welfare and
Wildlife Conservation. Smithsonian Institution Press, Washington, D.C.
Bibliografie 645
Norton, D. A. şi P. J. De Lange. 2003. Fire and vegetation in a temperate peat bog: Implications for the
management of threatened species. Conservation Biology 17: 138–148.
Noss, R. F. 1992. Essay: Issues of scale in conservation biology. În P. L. Fiedler şi S. K. Jain (eds.), Conservation
Biology: The Theory and Practice of Nature Conservation, Preservation and Management, pp. 239–250.
Chapman and Hall, New York.
Noss, R. F. 2003. A checklist for wildlands network design. Conservation Biology 17: 1270–1275.
Noss, R. F., C. Carroll, K. Vance-Borland şi G. Wuerthner. 2002. A multicriteria assessment of the
irreplaceability and vulnerability of sites in the Greater Yellowstone ecosystem. Conservation Biology 16:
895–908.
Noss, R. F., E. T. La Roe III şi J. M. Scott. 1995. Endangered Ecosystems of the United States: A Preliminary
Assessment of Loss and Degradation. Biological Report 28. U.S. Department of Interior, National Biological
Service, Washington, D.C.
Novotny, V., Y. Basset, S. E. Miller, G. D. Weiblen, B. Bremer, L. Cizek, et al. 2002. Low host specificity of
herbivorous insects in a tropical forest. Nature 416: 841–844.
Nunes, P., J. Van Den Bergh şi P. Nijkamp. 2003. The Ecological Economics of Biodiversity. Edward Elgar, UK.
Nunney, L. şi D. R. Elam. 1994. Estimating the effective population size of conserved populations. Conservation
Biology 8: 175–184.
Nyarady, E.I. 1958. Flora şi vegetaţia munţilor Retezat. Editura Academiei R.P.R., Bucureşti
Nyhagen, D. F., S. D. Turnbull, J. M. Olesen şi C. G. Jones. 2005. An investigation into the role of the Mauritian
flying fox, Pterpopus niger, in forest regeneration. Biological Conservation 122: 491–497.
Nyhus, P., H. Fischer, F. Madden şi S. Osofsky. 2003. Taking the bite out of wildlife damage: The challenges
of wildlife compensation schemes. Conservation in Practice 4: 37–40.
Nyssen, J., J. Poesen, J. Moeyersons, J. Deckers, M. Haile şi A. Land. 2004. Human impact on the environment
in the Ethiopian and Eritrean highlands—a state of the art. Earth-Science Reviews 64: 273–320.
Oates, J. F. 1999. Myth and Reality in the Rainforest: How Conservation Strategies Are Failing in West Africa.
University of California Press, Berkeley, CA.
Oates, J. F., M. Abedi-Lartey, W. S. McGraw, T. T. Struhsaker şi G. H. Whitesides. 2000. Extinction of a West
African red colobus monkey. Conservation Biology 14: 1526–1532.
Ødegaard, F. 2000. How many species of arthropods? Erwin’s estimate revised. Biological Journal of the
Linnean Society 71: 583–597.
Odell, J., M. E. Mather şi R. M. Muth. 2005. A biosocial approach for analyzing environmental conflicts: a
case study of horseshoe crab allocation. BioScience 55: 735–748.
Oelschlaeger, M. 1994. Caring for Creation: An Ecumenical Approach to the Environmental Crisis. Yale
University Press, New Haven, CT.
Office of Technology Assessment of the U.S. Congress (OTA). 1993. Harmful Non-Indigenous Species in the
United States. OTA-F-565. U.S. Government Printing Office, Washington D.C.
O’Grady, J. J., D. H. Reed, B. W. Brook şi R. Frankham. 2004. What are the best correlates of predicted
extinction risk? Biological Conservation 118: 513–520.
Olech, V. şi K. Perzanowski. 2002. A genetic background for reintroduction program of the European bison
(Bison bonasus) in the Carpathians. Biological Conservation 108: 221-228.
Olson, D. M., E. Dinerstein, E. D. Wikramanayake, N. D. Burgess, G. V. N. Powell, E. C. Underwood, et al.
2001. Terrestrial ecoregions of the world: A new map of life on Earth. BioScience 51: 933–938.
Oltean, M. 1984. Un indice liniar de diversitate utilizabil în ecologie. Ocrotirea naturii şi a mediului
Oltean, M., G. Negrean, A. Popescu, N. Roman, G. Dihoru, V. Sanda şi S. Mihăilescu. 1994. Lista Roşie a
plantelor superioare din România. Institutul de Biologie – Studii. Sinteze. Documentaţii de ecologie 1: 1-
52.
Oszlanyi, J., K. Grodzinska, O. Badea şi V. Shpanyk. 2004. Nature conservation in Central and Eastern Europe
with special emphasis on the Carpathian Mountains. Environmental Pollution 130: 127-134.
Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD). 2005. http://www.oced.org/statsportal/.
Orr, D. W. 1994. Ecological Literacy: Education and the Transition to a Postmodern World. State University
of New York Press, Albany.
Orr, D. W. 2004. The Last Refuge: Patriotism, Politics, and the Environment in an Age of Terror. Island Press,
Washington.

646
Orr, D.W. 2007. Optimism and hope in a hotter time. Conservation Biology 21: 1392-1395.
Orrock, J. L. şi E. I. Damschen. 2005. Corridors cause differential seed predation. Ecological Applications 15:
793–798.
Osterlind, K. 2005. Concept formation in environmental education: 14-Year olds’ work on the intensified
greenhouse. International Journal of Science Education 27: 891–908.
Otway, N. M., C. J. A. Bradshaw şi R. G. Harcourt. 2004. Estimating the rate of quasi-extinction of the
Australian grey nurse shark (Carcharias taurus) population using deterministic age- and stage-classified
models. Biological Conservation 119: 341–350.
Pacific Whale Foundation. 2003. Exploring Hawaii’s Coral Reefs.

http://www.pacificwhale.org/printouts/coral_reef_guide.pdf.
Packard, S. şi C. Mutel (eds.). 1997. Tallgrass Prairie Restoration Handbook. Island Press, Washington, D.C.
Packer, C. 1997. Viruses of the Serengeti: Patterns of infection and mortality in African lions. Journal of Animal
Ecology 68: 1161–1178.
Paddack, J.-P. 2003. Mobilizing Funding For Biodiversity Conservation: A User-Friendly Training Guide.
www.worldwildlife.org/conservationfinance.
Paddack, M. J. şi J. A. Estes. 2000. Kelp forest fish populations in marine reserves and adjacent exploited areas
of central California. Ecological Applications 10: 855–870.
Padilla, D. K. şi S. L. Williams. 2004. Beyond ballast water: aquarium and ornamental trades as sources of
invasive species in aquatic ecosystems. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 131–138.
Paine, R. T. 1966. Food web complexity and species diversity. American Naturalist 100: 65–75.
Palumbi, S. R. 2004. Marine reserves and ocean neighborhoods: The spatial scale of marine populations and
their management. Annual Review of Environmental Resources 29: 31–68.
Pardini, R., S. M. de Souza, R. Braga-Neto şi J. P. Metzger. 2005. The role of forest structure, fragment size and
corridors in maintaining small mammal abundance and diversity in an Atlantic forest landscape. Biological
Parfit, M. 1995. Diminishing returns: Exploiting the ocean’s bounty. National Geographic 188(May): 2–56.
Parker, J. D., D. E. Burkepile şi M. E. Hay. 2006. Opposing effects of native and exotic herbivores on plant
invasions. Science 311: 1459–1461.
Parker, T. H., B. M. Stansberry, C. D. Becker şi P. S. Gipson. 2005. Edge and area effects on the occurrence of
migrant forest songbirds. Conservation Biology 19: 1157–1167.
Parks, S. A. şi A. H. Harcourt. 2002. Reserve size, local human density, and mammalian extinctions in U.S.
protected areas. Conservation Biology 16: 800–808.
Parmesan, C. şi G. Yohe. 2003. A globally coherent fingerprint of climate change impacts across natural systems.
Nature 421: 37–42.
Pătroescu-Klotz, I. 1999. Reactions of organic sulphur compouds in the atmosphere. Editura Royal Company,
Bucureşti.
Pătroescu, M., G. Vintilă şi O. Cocoş. 1995. A model of geoecological analysis of city sample with a view to
its ecological restructuring. Analele Universităţii Bucureşti, XLIV: 3-7.
Pătroescu, M. 1996. Subcarpaţii dintre Râmnicu Sărat şi Buzău. Potenţial ecologic şi exploatare biologică.
Editura Carro, Bucureşti.
Pătroescu, M. şi M. Borduşanu. 1999. Scenarii de restructurare ecologică urbană specifice ariei urbane şi
metropolitane a Bucureştiului. Analele Universităţii "Spiru Haret", nr.2: 147-151.
Pătroescu, M., M. Cenac-Mehedinţi, G. Osaci-Costache şi L. Rozylowicz. 1999. Zone şi arii protejate în
municipiul Bucureşti. Analele Universităţii de Vest din Timişoara, Seria Geografie, IX-X: 211-222.
Pătroescu, M. şi L. Rozylowicz. 2000. Natural transborder parks: The direction of biodiversity preservation in
Romania. În P. Crabbe şi alţii (eds) Implementing Ecological Integrity, pg. 101-113.
Pătroescu, M., M. Dobre, R. Necşuliu, C. Ioja şi L. Rozylowicz. 2006. Impact assessment on the Pinus nigra
ssp. Banatica site by natural and antropic causes in the area of the Domogled-Valea Cernei National Park.
în M. Patroescu si M. Matache (eds.), Proceedings of 2nd International Conference on Environmental
Research and Assessment, Bucureşti: 350-361.
Pătroescu, M. şi C. Iojă. 2004. Disfuncţionalităţi în gestiunea ariilor protejate naturale din aria metropolitană a
municipiului Bucureşti. Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie 7: 81-86
Pătroescu, M., C. Iojă, I. Pătroescu-Klotz şi R. Necsuliu. 2006. Umweltqualität in Rumänien, în T. Kahl, K.
Metheltin, Al. Ungureanu (eds.), Rumänien, LIT VERLAG, Viena, Austria: 151-167.

Bibliografie 647
Pătroescu, M., C. Iojă şi L. Rozylowicz. 2001. Protection and restoration measures of mountainous wetlands.
Analele Universităţii din Bucureşti L: 19-27.
Pătroescu, M., Chincea, I. şi alţii. 2007. Pădurile cu pin negru de Banat – SIT NATURA 2000. Editura Brumar,
Timişoara.
Pătroescu, M., L. Rozylowicz şi C. Ioja. 2007. Environmental impact assessment of the roads systems on the
major protected areas from mountain areas (Romania). în Zvonimir Guzovic, Neven Guic, Marko Ban
(eds.), Proceddings of 4th Dubrovnik Conference on Sustainable Development of Energy, Water and
Environment System, Dubrovnik, Croatia.
Pärtel, M., R. Kalamees, Ü. Reier, E. Tuvi, E. Roosaluste, A. Vellak, et al. 2005. Grouping and prioritization of
vascular plant species for conservation: combining natural rarity and management need. Biological
Pauly, D. şi J. Maclean. 2003. In a Perfect Ocean: The State of Fisheries and Ecosystems in the North Atlantic.
Peakall, R., D. Ebert, L. J. Scott, P. F. Meagher şi C. A. Offord. 2003. Comparative genetic study confirms
exceptionally low genetic variation in the ancient and endangered relictual conifor, Wollemia nobilis
(Araucariaceae). Molecular Ecology 12: 2331–2343.
Pearce, F. 2005. Pipe dreams. Conservation in Practice 6: 20–27.
Pearce, J. B. 2000. The New York Bight. Marine Pollution Bulletin 41(1–6): 44–45.
Pearman, P. B., M. R. Penskar, E. H. Schools şi H. D. Enander. 2006. Identifying potential indicators of
conservation value using Natural Heritage occurrence data. Ecological Applications 16: 186–201.
Pearson, R. G. 2006. Climate change and the migration capacity of species. Trends in Ecology and Evolution
21: 111–113.
Pechmann, J. H. K. 2003. Natural population fluctuations and human influences: Null models and interactions.
În R. D. Semlitsch (ed.), Amphibian Conservation, pp. 85–93. Smithsonian Institution Press, Washington,
D.C.
Pedersen, B. S. şi A. M. Wallis. 2004. Effects of white-tailed deer herbivory on forest gap dynamics in a wildlife
preserve, Pennsylvania, USA. Natural Areas Journal 24: 82–94.
Pedynowski, D. 2003. Prospects for ecosystem management in the Crown of the Continent ecosystem, Canada-
United States: Survey and recommendations. Conservation Biology 17: 1261–1269.
Peery, M. Z., S. R. Beissinger, S. H. Newman, E. B. Burkett şi T. D. Williams. 2004. Applying the declining
population paradigm: Diagnosing causes of poor reproduction in the marbled murrelet. Conservation Biology
18: 1088–1098.
Peh, K. S. H., J. de Jong, N. S. Sodhi, S. L. H. Lim şi C. A. M. Lap. 2005. Lowland rainforest avifauna and
human disturbance: persistence of primary forest birds in selectively logged forests and mixed-rural habitats
of southern Peninsular Malaysia. Biological Conservation 123: 489–505.
Pereira, H. M. şi H. D. Cooper. 2006. Towards the global monitoring of biodiversity change. Trends in Ecology
Peres, C. A. 2000a. Effects of subsistence hunting on vertebrate community structure in Amazonian forests.
Peres, C. A. 2000b. Evaluating the impact and sustainability of subsistence hunting at multiple Amazonian
forest sites. În J. G. Robinson and E. L. Bennett (eds.), Hunting for Sustainability in Tropical Forests, pp.
31–57. Columbia University Press, New York.
Peres, C. A. 2005. Why we need megareserves in Amazonia. Conservation Biology 19: 728–733.
Peres, C. A. şi I. R. Lake. 2003. Extent of nontimber resource extraction in tropical forests: Accessibility to game
vertebrates by hunters in the Amazon Basin. Conservation Biology 17: 521–535.
Peres, C. A. şi J. W. Terborgh. 1995. Amazonian nature reserves: An analysis of the defensibility status of
existing conservation units and design criteria for the future. Conservation Biology 9: 34–46.
Peres, C. A., C. Baider, P. A. Zuidema, L. H. O. Wadt, K. A. Kainer, D. A. P. Gomes-Silva, et al. 2003.
Demographic threats to the sustainability of Brazil nut exploitation. Science 302: 2112–2114.
Pérez-Arteaga, A. şi K. J. Gaston. 2004. Wildfowl population trends in Mexico, 1961–2000: A basis for
conservation planning. Biological Conservation 115: 343–355.
Perfecto, I., A. Mas, T. Dietsch şi J. Vandermeer. 2003. Conservation of biodiversity in coffee agroecosystems:
a tri-taxa comparison in southern Mexico. Biodiversity Conservation 12: 1239–1252.
Perfecto, I., R. A. Rice, R. Greenberg şi M. E. Van der Voort. 1996. Shade coffee: A disappearing refuge for
biodiversity. BioScience 46: 598–608.

648
Pergams, O. R., B. Czech, J. C. Haney şi D. Nyberg. 2004. Linkage of conservation activity to trends in the U.S.
economy. Conservation Biology 18: 1617–1623.
Perrings, C. 1995. Economic values of biodiversity. In V. H. Heywood (ed.), Global Biodiversity Assessment,
pp. 823–914. Cambridge University Press, Cambridge.
Perrow, M. R. şi A. J. Davy (eds.). 2002. Handbook of Ecological Restoration. Volume 1. Principles of
Restoration. Cambridge University Press, New York.
Persson, N. J., J. Axelman şi D. Broman. 2000. Validating possible effects of eutrophication using PCB
concentrations in bivalves and sediment of the U.S. Musselwatch and benthic surveillance programs. Ambio
29: 246–251.
Peterken, G. F. 1996. Natural Woodland, Ecology and Conservation in Northern Temperate Regions. Cambridge
Peters, R. L. şi T. E. Lovejoy (eds.). 1992. Global Warming and Biological Diversity. Yale University Press,
Boulder, CO.
Peterson, D. 2003. Eating Apes. University of California Press, Berkeley, CA.
Peterson, M. N., M. J. Peterson şi T. R. Peterson. 2005. Conservation and the myth of consensus. Conservation
Biology 19: 762–767.
Pfab, M. F. şi E. T. F. Witkowski. 2000. A simple population viability analysis of the critically endangered
Euphorbia clivicola R. A. Dyer under four management scenarios. Biological Conservation 96: 263–270.
Phillips, K. 1990. Where have all the frogs and toads gone? BioScience 40: 422–424.
Picolotti, R. şi J. D. Taillant (eds.). 2003. Linking Human Rights and the Environment. University of Arizona
Press, Tucson.
Piessens, K., O. Honnay şi M. Hermy. 2005. The role of fragment area and isolation in the conservation of
heathland species. Biological Conservation 122: 61–69.
Pimentel, D., L. Westra şi R. F. Noss (eds.). 2000a. Ecological Integrity: Integrating Environment, Conservation,
and Health. Island Press, Washington, D.C.
Pimentel, D., L. Lach, R. Zuniga şi D. Morrison. 2000b. Environmental and economic costs of nonindigenous
species in the United States. BioScience 50: 53–65.
Pimentel, D., C. Harvey, P. Resosudarmo, K. Sinclair, D. Kurtz, M. McNair, et al. 1995. Environmental and
economic costs of soil erosion and conservation benefits. Science 267: 1117–1121.
Pimentel, D., C. Wilson, C. McCullum, R. Huang, P. Dwen, J. Flack, et al. 1997. Economic and environmental
benefits of diversity. BioScience 47: 747–757.
Pimm, S. L. şi J. H. Brown. 2004. Domains of diversity. Science 304: 831–833.
Pimm, S. L. şi C. Jenkins. 2005. Sustaining the variety of life. Scientific American 293: 66–73.
Pimm, S. L. şi P. Raven. 2000. Biodiversity: Extinction by numbers. Nature 403: 843–845.
Pimm, S. L., H. L. Jones şi J. Diamond. 1988. On the risk of extinction. American Naturalist 132: 757–785.
Pimm, S. L., M. P. Moulton şi L. J. Justice. 1995. Bird extinction in the Central Pacific. în J. H. Lawton şi R.
M. May (eds.), Extinction Rates, pp. 75–87. Oxford University Press, Oxford.
Pimm, S. L., M. Ayres, A. Balmford, G. Branch, K. Brandon, T. Brooks, et al. 2001. Can we defy nature’s end?
Science 293: 2207–2208.
Pinchot, G. 1947. Breaking New Ground. Harcourt, Brace, New York.
Piñero, D., M. Martinez-Ramos şi J. Sarukhan. 1984. A population model of Astrocaryum mexicanum and a
sensitivity analysis of its finite rate of increase. Journal of Ecology 72: 977–991.
Pinto, M., P. Rocha şi F. Moreira. 2005. Long-term trends in great bustard (Otis tarda) populations in Portugal
suggest concentration in single high quality area. Biological Conservation 124: 415–423.
Pitman, N. C. A., P. M. Jørgensen, R. S. R. Williams, S. León-Yánez şi R. Valencia. 2002. Extinction-rate
estimates for a modern Neotropical flora. Conservation Biology 16: 1427–1431.
Platenberg, R. J. şi R. A. Griffiths. 1999. Translocation of slow-worms (Anguis fragilis) as a mitigation strategy:
A case-study from south-east England. Biological Conservation 90: 125–132.
Pleşu, A. 1980. Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeana. Editura Univers,
Bucureşti
Plissner, J. H. şi S. M. Haig. 2000. Viability of piping plover Charadrius melodus metapopulations. Biological
Plotkin, M. J. 1993. Tales of a Shaman’s Apprentice. Viking/Penguin, New York.

Bibliografie 649
Poff, N. L., J. D. Allan, M. A. Palmer, D. D. Hart, B. D. Richter, A. H. Arthington, et al. 2003. River flows and
water wards: emerging science for environmental decision making. Frontiers in Ecology and the
Poffenberger, M. (ed.). 1990. Keepers of the Forest. Kumarian, West Hartford, CT.
Poiani, K. A., B. D. Richter, M. G. Anderson şi H. E. Richter. 2000. Biodiversity conservation at multiple scales:
Functional sites, landscapes and networks. BioScience 50: 133–146.
Polsenberg, J. 2003. Replumbing the Everglades. Frontiers in Ecology and the Environment 1: 232.
Poole, A. 1996. Coming of Age with Elephants: A Memoir. Hyperion, New York.
Poonswad, P., C. Sukkasem, S. Phataramata, S. Hayeemuida, K. Plongmai şi P. Chuailua, et al. 2005.
Comparison of cavity modification and community involvement as strategies for hornbill conservation in
Thailand. Biological Conservation 122: 385–393.
Pop, E. 1955. Mlaştinile noastre de turbă şi problema ocrotirii lor. Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător,
1, nr.1: 57-104.
Pop, E. 1963. Ocrotirea naturii. Problemă de stat. Ocrotirea naturii 7: 11-25.
Pop, E. şi N. Sălăgeanu. 1965. Monumente ale naturii din România. Editura Meridiane, Bucureşti.
Pop, E., N. Boşcaiu şi D. Rădulescu. 1973. Eficienţa ecologică a măsurilor pentru protecţia tinovului de la
Lucina (judeţul Suceava). Studii şi comunicări de ocrotirea naturii: 21-28.
Pop, I. 1977. Biogeografie ecologică. Volumele I şi II. Editura Dacia, Cluj Napoca.
Pop, O. 2003-2006. Research in Piatra Craiului National Park. Editura Universităţii Transilvania, Braşov.
Popescu, E. 2005. Implementation and transposition of wild animals in Zoos Directive. în S. Mihăilescu (ed.),
BIOPLATFORM – Romanian National Platform for Biodiversity, Editura Academiei Române: 57-61
Popova-Cucu, A. 1975. Rolul jnepenişurilor şi arinişurilor de munte în menţinerea echilibrului natural din
Carpaţi. Ocrotirea naturii, 19, nr.1: 47-52.
Porter, J. şi J. Tougas. 2001. Reef ecosystems: Threats to their biodiversity. în S. A. Levin (ed.), Encyclopedia
of Biodiversity, vol. 5, pp. 73–96. Academic Press, San Diego, CA.
Porter, S. D. şi D. A. Savignano. 1990. Invasion of polygyne fire ants decimates native ants and disrupts
arthropod communities. Ecology 71: 2095–2106.
Posey, D. A. 1992. Traditional knowledge, conservation and “the rain forest harvest.” în M. Plotkin şi L.
Famolare (eds.), Sustainable Harvest and Marketing of Rain Forest Products, pp. 46–50. Island Press,
Washington, D.C.
Possingham, H., D. B. Lindenmayer şi M. A. McCarthy. 2001. Population viability analysis. în S. A. Levin
(ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 4, pp. 831–844. Academic Press, San Diego, CA.
Possingham, H. P., J. Franklin, K. Wilson şi T. J. Regan. 2005. The roles of spatial heterogeneity and ecological
processes in conservation planning. În G. M. Lovett, C. G. Jones, M. G. Turner şi K. C. Weathers, (eds.),
Ecosystem Function in Heterogeneous Landscapes. Springer-Verlag, New York.
Possingham, H. P., S. J. Andelman, M.A. Burgman, R. A. Medellin, L. L. Masters şi D. A. Keith. 2002. Limits
to the use of threatened species lists. Trends in Ecology and Evolution 17: 503–507.
Poudevigne, I. şi J. Baudry. 2003. Landscape Ecology. Springer Netherlands.
Pounds, J. A. şi R. Puschendorf. 2004. Clouded futures. Nature 427: 107–109.
Pounds, J. A., M. R. Bustamante, L. A. Coloma, J. A. Consuegra, et al. 2006. Widespread amphibian extinctions
from epidemic disease driven by global warming. Nature 439: 161–167.
Powell, A. N. şi F. J. Cuthbert. 1993. Augmenting small populations of plovers: An assessment of cross-fostering
and captive-rearing. Conservation Biology 7: 160–168.
Powell, J. R. şi J. P. Gibbs. 1995. A report from Galapagos. Trends in Ecology and Evolution 10: 351–354.
Power, M. E., D. Tilman, J. A. Estes, B. A. Menge, W. J. Bond, L. S. Mills, et al. 1996. Challenges in the quest
for keystones. BioScience 46: 609–620.
Power, T. M. 1991. Ecosystem preservation and the economy in the Greater Yellowstone area. Conservation
Biology 5: 395–404.
Power, T. M. şi R. N. Barret. 2001. Post-Cowboy Economics: Pay and Prosperity in the New American West.
Praded, J. 2002. Reinventing the zoo. E: The Environmental Magazine 13: 24–31.
Prance, G. T., W. Balée, B. M. Boom şi R. L. Carneiro. 1987. Quantitative ethnobotany and the case for
conservation in Amazonia. Conservation Biology 1: 296–310.

650
Prato, T. 2005. Accounting for uncertainty in making species protection decisions. Conservation Biology 19:
806–814.
Precht, W. F. şi R. B. Aronson. 2004. Climate flickers and range shifts of reef corals. Frontiers in Ecology and
Prendergast, J. R., R. M. Quinn şi J. H. Lawton. 1999. The gap between theory and practice in selecting nature
reserves. Conservation Biology 13: 484–492.
Prescott-Allen, C. şi R. Prescott-Allen. 1986. The First Resource: Wild Species in the North American Economy.
Yale University Press, New Haven, CT.
Press, D., D. F. Doak şi P. Steinberg. 1996. The role of local government in the conservation of rare species.
Pressey, R. L. 1994. Ad hoc reservations: Forward or backward steps in developing representative reserve
systems? Conservation Biology 8: 662–668.
Pressey, R. L., R. M. Cowling şi M. Rouget. 2003. Formulating conservation targets for biodiversity pattern and
process in the Cape Floristic Region, South Africa. Biological Conservation 112: 99–127.
Pressey, R. L., T. C. Hager, K. M. Ryan, J. Schwarz, S. Walls, S. Ferrier, et al. 2000. Using abiotic data for
conservation assessments over extensive regions: Quantitative methods applied across New South Wales,
Australia. Biological Conservation 96: 55–82.
Pressey, R. L., C. J. Humphries, C. R. Margules, R. I. Vane-Wright şi P. H. Williams. 1993. Beyond opportunism:
Key principles for systematic reserve selection. Trends in Ecology and Evolution 8: 124–128.
Primack, D., C. Imbres, R. B. Primack, A. J. Miller-Rushing şi P. Del Tredici. 2004. Herbarium specimens
demonstrate earlier flowering times in response to warming in Boston. American Journal of Botany 91:
1260–1264.
Primack, R. B. 1988. Forestry in Fujian province (People’s Republic of China) during the Cultural Revolution.
Arnoldia 48: 26–29.
Primack, R. B. 1996. Lessons from ecological theory: Dispersal, establishment and population structure. În D.
A. Falk, C. I. Millar şi M. Olwell (eds.), Restoring Diversity: Strategies for Reintroduction of Endangered
Plants. Island Press, Washington, D.C.
Primack, R. B. 1998. Monitoring rare plants. Plant Talk 15: 29–35.
Primack, R. B. 2002. Essentials of Conservation Biology, 3rd ed. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Primack, R. B. 2004. A Primer of Conservation Biology, 3rd ed. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Primack, R. B. şi P. Cafaro. 2001. Environmental ethics. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol.
2, pp. 545– 556. Academic Press, San Diego, CA.
Primack, R. B. şi R. Corlett. 2005. Tropical Rainforests: An Ecological and Biogeographical Comparison.
Blackwell Publishing, Malden, MA.
Primack, R. B. şi B. Drayton. 1997. The experimental ecology of reintroduction. Plant Talk 11 (October): 25–
28.
Primack, R. B. şi T. Lovejoy (eds.). 1995. Ecology, Conservation and Management of Southeast Asian
Rainforests. Yale University Press, New Haven, CT.
Primack, R. B. şi S. L. Miao. 1992. Dispersal can limit local plant distribution. Conservation Biology 6: 513–
519.
Primack, R. B., E. Hendry şi P. Del Tredici. 1986. Current status of Magnolia virginiana in Massachusetts.
Rhodora 88: 357–365.
Primack, R. B., H. Kobori şi S. Mori. 2000. Dragonfly pond restoration promotes conservation awareness in
Japan. Conservation Biology 14: 1553–1554.
Primack, R. B., D. Bray, H. Galetti şi J. Ponciano (eds.). 1998. Timber, Tourists and Temples: Conservation
and Development in the Maya Forest of Belize, Guatemala and Mexico. Island Press, Washington, D.C.
Primack, R., R. Rozzi, P. Feinsinger, R. Dirzo şi F. Massardo. 2001. Elementos de Conservation Biologica:
Perspectivas Latin Americanas. Fundo de Cultura Economica, Mexico City.
Pringle, C. M. 2000. Threats to U.S. public lands from cumulative hydrologic alterations outside of their
boundaries. Ecological Applications 10: 971–989.
Pringle, C. M. 2001. Hydrological connectivity and the management of biological reserves: A global perspective.
Pringle, C. M. 2006. The fragmentation of aquatic ecosystems and the alteration of hydrologic connectivity:
neglected dimensions of conservation ecology. În M. J. Groom, G. K. Meffe şi C. R. Carroll (eds.),
Principles of Conservation Biology, 3rd ed., pp. 243–246. Sinauer Associates, Sunderland, MA.

Bibliografie 651
Purvis, A. şi A. Hector. 2000. Getting the measure of biodiversity. Nature 405: 212–219.
Puşcariu, V. 1955. Peşterile din ţara noastră. Însemnătatea şi ştiinţifică şi ocrotirea lor. Ocrotirea naturii, 1: 25-
32.
Puşcariu, V. 1975. 25 de ani de activitate a Comisiei Monumentelor Naturii sub auspiciile Academiei R.S.
România. Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, 26, nr.2: 93-104.
Pykala, J. 2004. Effects of new forestry practices on rare epiphytic macrolichens. Conservation Biology 18:
831–838.
Pyke, C. R. 2004. Habitat loss confounds climate change impacts. Frontiers in Ecology and Environment 4: 178–
182.
Pyke, C. R. şi D. T. Fischer. 2005. Selection of bioclimatically representative biological reserve systems under
climate change. Biological Conservation 121: 429-441.
Quammen, D. 1996. The Song of the Dodo: Island Biogeography in an Age of Extinctions. Scribner, New York.
Quinn, R. M., J. H. Lawton, B. C. Eversham şi S. N. Wood. 1994. The biogeography of scarce vascular plants
in Britain with respect to habitat preference, dispersal ability and reproductive biology. Biological
Quist, M. C., P. A. Fay, C. S. Guy, A. K. Knapp şi B. N. Rubenstein. 2003. Military training effects on terrestrial
and aquatic communities on a grassland military installation. Ecological Applications 13: 432–442.
Rabinowitz, A. 1995. Helping a species go extinct: The Sumatran rhino in Borneo. Conservation Biology 9: 482–
488.
Rabinowitz, A. 2000. Jaguar. One Man’s Struggle to Establish the World’s First Jaguar Preserve. Island Press,
Covelo, CA.
Rabinowitz, A. 2001. Beyond the Last Village: A Journey of Discovery in Asia’s Forbidden Wilderness. Island
Rabinowitz, D., S. Cairns şi T. Dillon. 1986. Seven forms of rarity and their frequency in the flora of the British
Isles. În M. E. Soulé (ed.), Conservation Biology: The Science of Scarcity and Diversity, pp. 182–204.
Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Racz, G. şi I. Racz 1975. Conservarea florei medicinale din Carpaţii Româneşti. Ocrotirea Naturii, 19: 23-28
Radeloff, V. C., R. B. Hammer, S. I. Stewart, J. S. Fried, S. S. Holocomb şi J. F. McKeffry. 2005. The wildland-
urban interface in the United States. Ecological Applications 15: 799–805.
Radford, E. 2004. Important plant areas: a practical route to target 5. Plant Talk: 32–33.
Radmer, R. J. 1996. Algal diversity and commercial algal products: New and valuable products from diverse
algae may soon increase the already large market for algal products. BioScience 46: 263–270.
Ralls, K., J. D. Ballou şi A. Templeton. 1988. Estimates of lethal equivalents and the cost of inbreeding in
mammals. Conservation Biology 2: 185–193.
Ralls, K., P. H. Harvey şi A. M. Lyles. 1986. Inbreeding in natural populations of birds and mammals. În M.
Soulé (ed.), Conservation Biology: The Science of Scarcity and Diversity, pp. 35–56. Sinauer Associates,
Sunderland, MA.
Ralls, K. S., R. Frankham şi J. Ballou. 2001. Inbreeding and outbreeding. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of
Raloff, J. 2003. Hawaii’s hated frogs: Tiny invaders raise a big rukus. Science News 163: 11–13.
Raloff, J. 2005. Empty nets: Fisheries may be crippling themselves by targeting the big ones. Science News 167:
360–362.
Ramakrishnan, U., J. A. Santosh, U. Ramakrishnan şi R. Sukumar. 1998. The population and conservation
status of Asian elephants in the Periyar Tiger Reserve, southern India. Current Science India 74: 110–113.
Rao, M. şi P. McGowan. 2002. Wild-meat use, food security, livelihoods, and conservation. Conservation
Biology 16: 580–583.
Raup, D. M. 1979. Size of the Permo-Triassic bottleneck and its evolutionary implications. Science 206: 217–
218.
Raup, D. M. 1992. Extinction: Bad Genes or Bad Luck? W. W. Norton & Company, New York.
Raven, P. H. şi E. O. Wilson. 1992. A fifty-year plan for biodiversity surveys. Science 258: 1099–1100.
Ravenal, R. M., I. M. E. Granoff şi C. A. Magee (eds.). 2004. Illegal Logging in the Tropics: Strategies for
Cutting Crime. Haworth Press, Binghamton, NY.

652
Ravenga, C., J. Brunner, N. Henninger, K. Kassem şi R. Payne. 2000. Pilot Analysis of Global Ecosystems.
Râşnoveanu, G. 1999. Metode şi tehnici în ecologia populaţiei. Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
Read, A. J., P. Drinker şi S. Northridge. 2006. Bycatch of marine mammals in U.S. and global fisheries.
Readman, J. 2004. Conservation… connection… curiosity… conversation… communication. Plant Talk: 27–
31.
Red de Fondos Ambientales de Latino America y el Caribe (REDLAC). 2005.
http://www.redlac.org/english.asp.
Red Wolf Coalition. 2004. www.redwolves.com.
Redford, K. H. 1992. The empty forest. BioScience 42: 412–422.
Redford, K. H. şi J. A. Mansour (eds.). 1996. Traditional Peoples and Biodiversity Conservation in Large
Tropical Landscapes. The Nature Conservancy, Arlington, VA.
Redford, K. H. şi S. E. Sanderson. 2000. Extracting humans from nature. Conservation Biology 14: 1362–
1364.
Redford, K. H. şi M. A. Sanjayan. 2003. Retiring Cassandra. Conservation Biology 17: 1473–1474.
Redford, K. H., P. Coppolillo, E. W. Sanderson, G. A. B. Da Fonseca, E. Dinerstein, C. Groves, et al. 2003.
Mapping the conservation landscape. Conservation Biology 17: 116–131.
Reed, D. H. 2005. Relationship between population size and fitness. Conservation Biology 19: 563–568.
Reed, D. H. şi R. Frankham. 2003. Correlations between fitness and genetic diversity. Conservation Biology
17: 230–237.
Reed, D. H., E. H. Lowe, D. A. Briscoe şi R. Frankham. 2003. Fitness and adaptability in a novel environment:
Effect of inbreeding, prior environment, and lineage. Evolution 57: 1822–1828.
Reed, J. M. 1999. The role of behavior in recent avian extinctions and endangerments. Conservation Biology
13: 232–241.
Reed, J. M., C. S. Elphick şi L. W. Oring. 1998. Life-history and viability analysis of the endangered Hawaiian
stilt. Biological Conservation 84: 35–45.
Reed, J. M., C. S. Elphick, A. F. Zuur, E. N. Ieno şi G. M. Smith. 2006. Time series analysis of Hawaiian
waterbirds. În A. F. Zuur, E. N. Ieno şi G. Smith (eds.), Analysis of Ecological Data. Springer-Verlag.
Rees, W. 2001. Ecological footprint, concept of. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 2, pp.
Regan, H. M., R. Lupia, A. N. Drinan şi M. A. Burgman. 2001. The currency and tempo of extinction. American
Naturalist 157: 1–10.
Regan, T. 2004. The Case for Animal Rights, 2nd ed. Berkeley, University of California Press.
Reid, D. J. 2005. Conservation on the right track. Conservation Biology 19: 981–982.
Reid, J. 1999. Two Roads and a Lake: An Economic Analysis of Infrastructure Development in the Beni River
Watershed. Conservation Straegy Fund, Philo, California.
Reid, J. şi W. C. De Sousa Jr. 2005. Infrastructure and conservation policy in Brazil. Conservation Biology 19:
740–746.
Reid, W. R. 1992. How many species will there be? În T. C. Whitmore şi J. A. Sayer (eds.), Tropical
Deforestation and Species Extinction. Chapman and Hall, London.
Reid, W. V. şi K. R. Miller. 1989. Keeping Options Alive: The Scientific Basis for Conserving Biodiversity.
Reid, W. V., S. A. Laird, R. Gamez, A. Sittenfeld, et al. 1993. Biodiversity Prospecting. World Resources
Institute, Washington, D.C.
Reinartz, J. A. 1995. Planting state-listed endangered and threatened plants. Conservation Biology 9: 771–781.
Relyea, R. A. 2005. The impact of insecticides and herbicides on the biodiversity and productivity of aquatic
communities. Ecological Applications 15: 618–627.
Restani, M. şi M. Marzluff. 2002. Funding extinction? Biological needs and political realities in the allocation
of resources to endangered species recovery. Bioscience 52: 169–177.
Rhoades, R. E. 1991. World’s food supply at risk. National Geographic 179 (April): 74–105.
Rich, B. 1994. Mortgaging the Earth. Beacon Press, Boston.
Rich, B. 2000. Trading in dubious practices: OECD countries must stop export credit agencies funding
environmentally damaging and immoral projects. Financial Times, February 24, 2000, p. 15.

Bibliografie 653
Rich, T. C. G. şi E. R. Woodruff. 1996. Changes in the vascular plant floras of England and Scotland between
1930–1960 and 1987–1988: The BSBI monitoring scheme. Biological Conservation 75: 217–229.
Richardson, C. J., P. Reiss, N. A. Hussain, A. J. Alwash şi D. J. Pool 2005. The restoration potential of the
Mesopotamian marshes of Iraq. Science 307: 1307–1311.
Richardson, J. E., F. M. Weitz, M. F. Fay, Q. C. B. Cronk, H. P. Linder, G. Reeves, et al. 2001. Rapid and recent
origin of species richness in the Cape flora of South Africa. Nature 412: 181–183.
Richman, L. K., K. J. Montali, R. L. Garber, M. A. Kennedy, J. Lehnhardt, T. B. Hildebrandt, et al. 1999. Novel
endotheliotropic herpes viruses fatal for Asian and African elephants. Science 283: 1171–1176.
Ricketts, T. H., E. Dinerstein, T. Boucher, T. M. Brooks, S. H. M. Butchart, M. Hoffmann, et al. 2005.
Pinpointing and preventing imminent extinctions. Proceedings of the National Academy of Sciences U.S.A.
102: 18497–18501.
Ricketts, T. H., E. Dinerstein, D. M. Olson, C. J. Loucks, W. Eichbaum, C. J. Loucks, et al. 1999. Terrestrial
Ecoregions of North America: A Conservation Assessment. Island Press, Washington, D.C.
Ricklefs, R. E. 2001. The Economy of Nature, 5th ed. W. H. Freeman, New York.
Riemann, H. şi E. Ezcurra. 2005. Plant endemism and natural protected areas in the peninsula of Baja California,
Mexico. Biological Conservation 122: 141–150.
Ries, L., D. M. Debinski şi M. L. Wieland. 2001. Conservation value of roadside prairie restoration to butterfly
communities. Conservation Biology 15: 401–411.
Rigg, C. M. 2001. Orchestrating ecosystem management: Challenges and lessons from Sequoia National Forest.
Ripple, W. J. şi R. L. Beschta. 2004. Wolves and the ecology of fear: Can predation risk structure ecosystems?
Rizzo, D. M., M. Garbelotto, J. M. Davidson, G. W. Slaughter şi S. T. Koike. 2002. Phytophthora ramorum as
the cause of extensive mortality of Quercus spp. and Lithocarpus densiflorus in California. Plant Disease
86: 205–214.
Roberge, J. M. şi P. Angelstam. 2004. Usefulness of the umbrella species concept as a conservation tool.
Conservation Biology. 18: 76–85.
Roberts, C., G. Branch, R. H. Bustanamte, J. C. Castilla, J. Dugan, B. S. Halpern, et al. 2003. Application of
ecological criteria in selecting marine reserves and developing reserve networks. Ecological Applications
13: S125–S228.
Roberts, C., C. McLean, J. E. N. Veron, J. P. Hawkins, G. R. Allen, D. E. McAllister, et al. 2002. Marine
biodiversity hotspots and conservation priorities for tropical reefs. Science 295: 1280–1284.
Roberts, D. L, R. J. Cooper şi L. J. Petit. 2000. Use of premontane moist forest and shade coffee agrosystems
by army ants in Western Panama. Conservation Biology 15: 192–199.
Roberts, S. şi M. Hirshfield. 2004. Deep-sea corals: Out of sight, but no longer out of mind. Frontiers in Ecology
Robertson, D. P. şi R. B. Hull. 2001. Beyond biology: Toward a more public ecology for conservation.
Robertson, D. P. şi R. B. Hull. 2003. Public ecology: an environmental science and policy for global society.
Environmental Science and Policy 6:399–410.
Robertson, G. P. şi S. M. Swinton. 2005. Reconciling agricultural productivity and environmental integrity: a
grand challenge for agriculture. Frontiers in Ecology and the Environment: 3: 38–46.
Robinson, J.G. 2006. Conservation biology and real-world conservation. Conservation Biology 20: 658-669.
Rodrigues, A. S., H. R. Akçakaya, S. J. Andelman, M. I. Bakarr, L. Boitani, T. M. Brooks, et al. 2004a. Global
gap analysis: Priority regions for expanding the global protected-area network. BioScience 54: 1092–1100.
Rodrigues, A. S. L., J. D. Pilgrim, J. F. Lemeroux, M. Hoffman şi T. M. Brooks. 2006. The value of the IUCN
Red List for conservation. Trends in Ecology and Evolution 21: 71–76.
Rodrigues, A. S. L., S. J. Andelman, M. I. Bakarr, L. Boitani, T. M. Brooks, R. M. Cowling, et al. 2004b.
Effectiveness of the global protected area network in representing species diversity. Nature 428: 640–643.
Rodrigues, M. G. M. 2004. Advocating for the environment: Local dimensions of transnational networks.
Roessler, T. 2000. The World Bank’s lending policy and environmental standards. North Carolina Journal of
International Law and Commercial Regulation 26: 105–137.

654
Rogers, D. L. şi F. T. Ledig. 1996. The Status of Temperate North American Forest Genetic Resources. U. S.
Department of Agriculture Forest Service and Genetic Resources Conservaton Program, University of
California, Davis.
Rohlf, D. J. şi D. S. Dobkin. 2005. Legal ecology: ecosystem function and the law. Conservation Biology 19:
1344–1348.
Rohrman, D. F. 2004. Environmental terrorism. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 332.
Roldán, G. 1988. Guía para el Estudio de los Macroinvertebrados Acuáticos del Departamento de Antioquia.
Fondo-FEN Colombia, Editorial Presencia, Santa fe de Bogotá.
Rolston, H., III. 1988. Environmental Ethics: Values In and Duties To the Natural World. Temple University
Press, Philadelphia.
Rolston, H., III. 1989. Philosophy Gone Wild: Essays on Environmental Ethics. Prometheus Books, Buffalo, NY.
Rolston, H., III. 1994. Conserving Natural Value. Columbia University Press, New York.
Rolston, H., III. 1995. Duties to endangered species. În W. A. Nierenberg (ed.), Encyclopedia of Environmental
Biology, 1: 517–528. Harcourt/Academic Press, San Diego.
Rolston, H., III. 2000. The land ethic at the turn of the millennium. Biodiversity and Conservation 9: 1045–1058.
Roman, J. şi S. R. Palumbi. 2003. Whales before whaling in the North Atlantic. Science 301: 508–510.
Romero, C. şi G. I. Andrade. 2004. International conservation organizations and the fate of local tropical forest
conservation initiatives. Conservation Biology 18: 578–580.
Rommens, C. M. şi J. M. Humara. 2004. Crop improvement through modification of the plant’s own genome.
Plant Physiology 135: 421–431.
Rondinini, C., S. Stuart şi L. Boitani. 2005. Habitat sustainability models and the shortfall in conservation
planning for African vertebrates. Conservation Biology 19: 1488–1497.
Rood, S. B., C. R. Gourley, E. M. Ammon, L. G. Heki, J. R. Klotz, M. L. Morrison, et al. 2003. Flows for
floodplain forests: A successful riparian restoration. BioScience 53: 330–340.
Rood, S. B., G. M. Samuelson, J. H. Braatne, C. R. Gourley, F. M. R. Hughes şi J. M. Mahoney. 2005. Managing
river flows to restore floodplain forests. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 193–201.
Roodman, D. M. 2001. Still Waiting for the Jubilee: Pragmatic Solutions for the Third World Debt Crisis.
Worldwatch Paper 155, Worldwatch Institute, Washington, D.C.
Rooney, T. P., S. M. Wiegmann, D. A. Rogers şi D. M. Waller. 2004. Biotic impoverishment and homogenization
in unfragmented forest understory communities. Conservation Biology 18: 787–798.
Rosenberg, D. K., B. R. Noon şi E. C. Meslow. 1997. Biological corridors: Form, function, and efficacy.
Rosenberg, J. şi F. L. Korsmo. 2001. Local participation, international politics, and the environment: The World
Bank and the Grenada Dove. Journal of Environmental Management 62: 283–300.
Rosenfield, J. A., S. Nolasco, S. Lindauer, C. Sandoval şi A. Kodric-Brown. 2004. The role of hybrid vigor in
the replacement of Pecos pupfish by its hybrids with sheepshead minnow. Conservation Biology 18: 1589–
1598.
Rosenzweig, M. L. 2003. Win-Win Ecology: How the Earth’s Species Can Survive in the Midst of Human
Enterprise. Oxford University Press, Oxford.
Rozylowic, L., N. Ivanof şi S. Chiriac. 2004. Protecţia carnivorelor mari în Vrancea, Editura Ars Docendi,
Bucureşti
Rozylowicz, L., M. Dobre, C. Ioja, R. Necşuliu şi M. Pătroescu. 2006. The risk of habitat fragmentation caused
by the Romanian transport infrastructure. în M. Patroescu si M. Matache (eds.), Proceedings of 2nd
International Conference on Environmental Research and Assessment, Bucureşti: 362-366.
Rozylowicz, L. 2008. Metode de analiză a distribuţiei areal-geografice a ţestoasei lui Hermann (Testudo
hermanni Gmelin, 1789) în România. Studiu de caz Parcul Natural Porţile de Fier. Editura Universităţii din
Bucureşti.
Ruane, J. 2000. A framework for prioritizing domestic animal breeds for conservation purposes at the national
level: A Norwegian case study. Conservation Biology 14: 1385–1393.
Rubbo, M. J. şi J. M. Kiesecker. 2005. Amphibian breeding distribution in an urbanized landscape. Conservation
Biology 19: 504–511.
Rubin, D. M., D. J. Topping, J. C. Schmidt, J. Hazel, M. Kaplinski şi T. S. Melis. 2002. Recent sediment studies
refute Glen Canyon dam hypothesis. American Geophysical Union Transactions 85: 273.
Ruiz, G. M., T. K. Rawlings, F. C. Dobbs, L. A. Drake, T. Mullady, A. Huq, et al. 2000. Global spread of
microorganisms by ships. Nature 408: 49.

Bibliografie 655
Rundel, P. W. 2001. Mediterranean-climate ecosystems. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol.

Russ, G. R., A. C. Alcala, A. P. Maypa, H. P. Calumpong şi A. T. White. 2004. Marine reserve benefits local
fisheries. Ecological Applications 14: 597–606.
Ruprecht, E. 2006. Successfully Recovered Grassland: A Promising Example from Romanian Old-Fileds.
Restoration Ecology 14(3): 473-480.
Russell, K. N., H. Ikerd şi S. Droege. 2005. The potential conservation value of unmowed powerline strips for
native bees. Biological Conservation 124: 133–148.
Ryder, O. A., A. McLaren, S. Brenner, Y. P. Zhang şi K. Benirschke. 2000. Ecology: DNA banks for endangered
animal species. Science 288: 275.
Saarinen, K., A. Valtonen, J. Jantunen şi S. Saarino. 2005. Butterflies and diurnal moths along road verges:
Does road type affect diversity and abundance? Biological Conservation 123: 403–412.
Sachs, J. 2005. The End of Poverty: Economic Possibilities for Our Time. Penguin Group, East Rutherford,
N.J.
Sætersdal, M., I. Gjerde, H. H. Blom, P. G. Ihlen, E. W. Myrselth, R. Pommeresche, et al. 2003. Vascular plants
as a surrogate species group in complementary site selection for bryophytes, macrolichens, spiders, carabids,
staphylinids, snails, and wood living polypore fungi in a northern forest. Biological Conservation 115: 21–
31.
Safina, C. 1993. Bluefin tuna in the West Atlantic: Negligent management and the making of an endangered
species. Conservation Biology 7: 229–234.
Safina, C. 2001. Fish conservation. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 2, pp. 783–800.
Sagoff, M. 2004. Price, Principle and the Environment. Cambridge University Press, New York, NY.
Sairam, R., S. Chennareddy şi M. Parani. 2005. OBPC Symposium: Maize 2004 & Beyond—Plant regeneration,
gene discovery, and genetic engineering of plants for crop improvement. In Vitro Cellular and
Developmental Biology-Plant 41: 411.
Salafsky, N., H. Cauley, G. Balachander, B. Cordes, J. Parks, C. Margoluis, et al. 2001a. A systematic test of
an enterprise strategy for community-based biodiversity conservation. Conservation Biology 15: 1585–
1595.
Salafsky, N., R. Margoluis şi K. H. Redford. 2001b. Adaptive Management: A Tool for Conservation
Practitioners. Biodiversity Support Program, Washington, D.C.
Salafsky, N., R. Margoluis, K. H. Redford şi J. G. Robinson. 2002. Improving the practice of conservation: A
conceptual framework and research agenda for conservation science. Conservation Biology 16: 1469–1479.
Saltz, D. 2001. Wildlife management. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 5, pp. 823–830.
Samson, F. B. şi F. L. Knopf (eds.). 1996. Prairie Conservation: Preserving America’s Most Endangered
Ecosystem. Island Press, Washington, D.C.
Samways, M. J., S. Taylor şi W. Tarboton. 2005. Extinction reprieve following alien removal. Conservation
Biology 19: 1329–1330.
Sánchez-Velásquez, L. R., E. Ezcurra, M. Martínez-Ramos, E. Álvarez-Buylla şi R. Lorente. 2002. Population
dynamics of Zea diploperennis, an endangered perennial herb: effect of slash and burn practice. Journal of
Ecology 90: 684–692.
Sanchez-Azofeifa, G.A., A. Pfafe, J.A. Robalino şi J.B. Boomhower. 2007. Costa Rica’s payment for ecosystem
services program: Intention, implementation and impact. Conservation Biology 21: 1165-1173.
Sanderson, E., M. Jaiteh, M. A. Levy, K. H. Redford, A. V. Wannebo şi G. Woolmer. 2002. The human footprint
and the last of the wild. BioScience 52: 891–904.
Sandler, R şi P. J. Cafaro, 2005. Environmental Virtue Ethics. Lanham, MD, Rowman and Littlefield.
Sapozhnikova, Y., N. Zubcov, S. Hungerford, L. A. Roy, N. Boicenco, E. Zubcov, et al. 2005. Evaluation of
pesticides and metals in fish of the Dniester River, Moldova. Chemosphere 60: 196–205.
Saterson, K. 2001. Government legislation and regulation. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity,
Sauer, J. R., J. E. Fallon şi R. Johnson. 2003. Use of North American Breeding Bird Survey data to estimate
population change for bird conservation regions. Journal of Wildlife Management 67: 372–389.

656
Sayer, J. A. şi B. M. Campbell. 2003. The Science of Sustainable Development: Local Livelihoods and the
Global Environment. Cambridge University Press, New York.
Sayer, J. A., N. Ishwaran, J. Thorsell şi T. Sigaty. 2000. Tropical forest biodiversity and the World Heritage
Convention. Ambio 29: 302–309.
Schaller, G. B. 1993. The Last Panda. University of Chicago Press, Chicago.
Schaller, G. B. şi L. Wulin. 1996. Distribution, status and conservation of wild yak Bos grunniens. Biological
Scharlemann, J. P. W., A. Balmford şi R. E. Green. 2005. The level of threat to restricted-range bird species can
be predicted from mapped data on land use and human population. Biological Conservation 123: 317–326.
Schärr, C., P. L. Vidale, D. Lüthi, C. Frei, C. Häberli, M. A. Liniger, et al. 2004. The role of increasing
temperature variability in European summer heatwaves. Nature 427: 322–326.
Schemske, D. W., B. C. Husband, M. H. Ruckelshaus, C. Goodwillie, I. M. Parker şi J. M. Bishop. 1994.
Evaluating approaches to the conservation of rare and endangered plants. Ecology 75: 584–606.
Schneider, E. şi C. Drăgulescu. 2005. Habitate şi situri de interes comunitar. Editura Universităţii Lucian Blaga,
Sibiu.
Schlaepfer, M. A., C. Hoover şi C. K. Dodd Jr. 2005. Challenges in evaluating the impact of the trade in
amphibians and reptiles on wild populations. BioScience 55: 256–262.
Schmidt, J. C., R. H. Webb, R. A. Valdez, G. R. Marzolf şi L. E. Stevens. 1998. Science and values in river
restoration in the Grand Canyon. BioScience 48: 735–747.
Schmidt, K. A., L. C. Nelis, N. Briggs şi R. S. Ostfeld. 2005. Invasive shrubs and songbird nesting success:
effects of climate variability and predator abundance. Ecological Applications 15: 258–265.
Schmidtz, D. 2005. Using, respecting, and appreciating nature? Conservation Biology 19: 1672–1678.
Schmidtz, D. şi E. Willott (eds.). 2001. Environmental Ethics: What Really Matters, What Really Works. Oxford
Schmit, J. P., G. M. Mueller, P. R. Leacock, J. L. Mata, Q. Wu şi Y. Huang. 2005. Assessment of tree species
richness as a surrogate for macrofungal species richness. Biological Conservation 121: 99–110.
Schneider, S. 1998. Laboratory Earth: The Planetary Gamble We Can’t Afford to Lose. Basic Books, New York.
Scholes, R. J. and R. Biggs (eds.). 2004. Ecosystem Services in Southern Africa: A Regional Assessment. The
Regional Scale Component of the Southern African Millennium Ecosystem Assessment. CSIR, Pretoria,
South Africa.
Schonewald-Cox, C. M. 1983. Conclusions: Guidelines to management: A beginning attempt. În C. M.
Schonewald-Cox, S. M. Chambers, B. MacBryde şi L. Thomas (eds.), Genetics and Conservation: A
Reference for Managing Wild Animal and Plant Populations, pp. 414–445. Benjamin/Cummings, Menlo
Park, CA.
Schonewald-Cox, C. M. şi M. Buechner. 1992. Park protection and public roads. În P. L. Fiedler şi S. K. Jain
(eds.), Conservation Biology: The Theory and Practice of Nature Conservation, Preservation and
Management, pp. 373–396. Chapman and Hall, New York.
Schrope, M. 2001. Save our swamp. Nature 409: 128–130.
Schrott, G. R., K. A. With şi A. W. King. 2005. Demographic limitations on the ability of habitat restoration to
rescue declining populations. Conservation Biology 19: 1181–1193.
Schultz, C. B. şi P. C. Hammond. 2003. Using population viability analysis to develop recovery criteria for
endangered insects: Case study of the Fender’s Blue Butterfly. Conservation Biology 17: 1372–1385.
Schulz, H. N., T. Brinkhoff, T. G. Ferdelman, M. H. Marine, A. Teske şi B. B. Jorgensen. 1999. Dense
populations of a giant sulfur bacterium in Namibian shelf sediments. Science 284: 493–495.
Schwartz, M. W. 1997. Conservation in Highly Fragmented Landscapes. Chapman and Hall, New York.
Schwartz, M. W. 1999. Choosing the appropriate scale of reserves for conservation. Annual Review of Ecology
and Systematics 30: 83–108.
Schwartz, M. W., S. M. Hermann şi P. J. van Mantgem. 2000. Estimating the magnitude of decline of the Florida
Torreya (Torreya taxifolia Arn.). Biological Conservation 95: 77–84.
Schwartzman S. şi B. Zimmerman. 2005. Conservation alliances with indigenous peoples of the Amazon.
Schwartzman, S., A. Moreira şi D. Nepstad. 2000. Rethinking tropical forest conservation: Perils in parks.
Science and Spirit. 2001. www.science-spirit.org.

Bibliografie 657
Scott, J. M., B. Csuti şi F. Davis. 1991. Gap analysis: An application of Geographic Information Systems for
wildlife species. În D. J. Decker, M. E. Krasny, G. R. Goff, C. R. Smith şi D. W. Gross (eds.), Challenges
in the Conservation of Biological Resources: A Practitioner’s Guide, pp. 167–179. Westview Press, Boulder,
CO.
Scott, J. M., F. W. Davis, R. G. McGhie, R. G. Wright, C. Groves şi J. Estes. 2001. Nature reserves: Do they
capture the full range of America’s biological diversity? Ambio 11: 999–1007.
Scott, J. M., D. D. Goble, J. A. Wiens, D. S. Wilcove, M. Bean şi T. Male. 2005. Recovery of imperiled species
under the Endangered Species Act: the need for a new approach. Frontiers in Ecology and the Environment
3: 383–389.
Scott, M. E. 1988. The impact of infection and disease on animal populations: Implications for conservation
biology. Conservation Biology 2: 40–56.
Seablom E.W. 2007. Compensation and the stability of restored grassland communities. Ecological Applications
17: 1876-1885.
Sea World. 2000. Appendix: Population estimates.
http://www.seaworld.org/infobooks/Baleen_estimatesbw.html.
Segal, J. M. 1999. Graceful Simplicity: The Philosophy and Politics of the Alternative American Dream.
Berkeley, University of California Press.
Seidensticker, J., S. Christie şi P. Jackson (eds.). 1999. Riding the Tiger: Tiger Conservation in Human
Dominated Landscapes. Cambridge University Press, London.
Sekercioglu, Ç. H., G. C. Daily şi P. R. Ehrlich. 2004. Ecosystem consequences of bird declines. Proceedings
of the National Academy of Sciences U.S.A. 101: 18042–18047.
Sekercioglu, C.H. şi alţii. 2008. Climate change, elevational range shifts, and bird extinctions. Conservation
Biology 22: 140-150.
Semlitsch, R. D. şi J. R. Bodie. 2003. Biological criteria for buffer zones around wetlands and riparian habitats
for amphibians and reptiles. Conservation Biology 17: 1219–1228.
Sessions, G. (ed.). 1995. Deep Ecology for the 21st Century: Readings on the Philosophy and Practice of the
New Environmentalism. Shambala Books, Boston.
Shafer, C. L. 1990. Nature Reserves: Island Theory and Conservation Practice. Smithsonian Institution Press,
Washington, D.C.
Shafer, C. L. 1995. Values and shortcomings of small reserves. BioScience 45: 80–88.
Shafer, C. L. 1997. Terrestrial nature reserve design at the urban/rural interface. În M. W. Schwartz (ed.),
Conservation in Highly Fragmented Landscapes, pp. 345–378. Chapman and Hall, New York.
Shafer, C. L. 1999. History of selection and system planning for U.S. natural area national parks and monuments:
Beauty and biology. Biodiversity and Conservation 8: 189–204.
Shafer, C. L. 2001. Conservation biology trailblazers: George Wright, Ben Thompson and Joseph Dixon.
Shaffer, M. L. 1981. Minimum population sizes for species conservation. BioScience 31: 131–134.
Shankar, K., A. Hiremath şi K. Bawa. 2005. Linking biodiversity conservation and livelihoods in India. Public
Library of Science Biology 3: 1879–1880.
Shanks, N. 2004. God, the Devil and Darwin: A Critique of Intelligent Design Theory. Oxford University Press,
New York.
Shanley, P. şi L. Luz. 2003. The impacts of forest degradation on medicinal plant use and implications for health
care in eastern Amazonia. BioScience 53: 573–584.
Shardlow M. şi M. Harper. 2000. Compassion for competitors: saving wild arable plants. Plant Talk. 22/23: 39–
42.
Sharpe, R. M. şi D. S. Irvine. 2004. How strong is the evidence of a link between environmental chemicals and
adverse effects on human reproductive health? BioMedical Journal 328: 447–451.
Sharrock, S. 2004. Databases and local action: Progress from BGCI on ex situ conservation. Plant Talk: 34–35.
Shepherd, G. 2004. The Ecosystem Approach: Five Steps to Implementation. IUCN, Gland, Switzerland.
Shi, D. E. 1985. The Simple Life: Plain Living and High Thinking. Oxford University Press, New York.
Shi, H., A. Singh, S. Kant, Z. Zhu şi E. Waller. 2005. Integrating habitat status, human population pressure, and
protection status into biodiversity conservation priority setting. Conservation Biology 19: 1273–1285.
Shiganova, T. A. şi Y. V. Bulgakova. 2000. Effect of gelatinous plankton on the Black and Azov Sea fish and
their food resources. ICES Journal of Marine Science 57: 641–648.

658
Shultz, S., A. E. Dunham, K. V. Root, S. L. Soucy, S. D. Carroll şi L. R. Ginzburg. 1999. Conservation Biology
with RAMAS® EcoLab Software. Sinauer Associates, Sunderland, MA.
Sigel, B. J., T. W. Sherry şi B. E. Young. 2006. Avian community response to lowland tropical rainforest
isolation: 40 years of change at La Selva Biological Station, Costa Rica. Conservation Biology 20: 111–121.
Siitonen, P., A. Lehtinen şi M. Siitonen. 2005. Effects of forest edges on the distribution, abundance, and regional
persistence of wood-rotting fungi. Conservation Biology 19: 250–260.
Simberloff, D. S. 1992. Do species-area curves predict extinction in fragmented forest? În T. C. Whitmore şi J.
A. Sayer (eds.), Tropical Deforestation and Species Extinction, pp. 75–89. Chapman and Hall, London.
Simberloff, D. S. 2003. How much information on population biology is needed to manage introduced species?
Simberloff, D. S. şi N. Gotelli. 1984. Effects of insularization on plant species richness in the prairie-forest
ecotone. Biological Conservation 29: 27–46.
Simberloff, D. S., I. M. Parker şi P. N Windle. 2005. Introduced species policy, management, and future research
needs. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 12–20.
Simberloff, D. S., D. C. Schmitz şi T. C. Brown. (eds.). 1997. Strangers in Paradise: Impact and Management
of Nonindigenous Species in Florida. Island Press, Washington, D.C.
Simberloff, D. S., J. A. Farr, J. Cox şi D. W. Mehlman. 1992. Movement corridors: Conservation bargains or
poor investments? Conservation Biology 6: 493–505.
Simmons, R. E. 1996. Population declines, variable breeding areas and management options for flamingos in
Southern Africa. Conservation Biology 10: 504–515.
Simpson, S. 2001. Fishy business. Scientific American 285: 82–89.
Singer, F. J., L. C. Zeigenfuss şi L. Spicer. 2001. Role of patch size, disease, and movement in rapid extinction
of bighorn sheep. Conservation Biology 15: 1347–1354.
Singer, P. 1979. Not for humans only. În K. E. Goodpaster şi K. M. Sayre (eds.), Ethics and Problems of the
Twenty-first Century, pp. 191–206. University of Notre Dame, Notre Dame, IN.
Smart, S. M., R. G. H. Bunce, R. Marrs, M. LeDuc, L. G. Firbank, L. C. Maskell, et al. 2005. Large-scale
changes in the abundance of common higher plant species across Britain between 1978, 1990, and 1998 as
a consequence of human activity: Tests of hypothesised changes in trait representation. Biological
Smith, A. 1909. An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations. J. L. Bullock, (ed.). P. F. Collier
& Sons, New York.
Smith, D. W. 2005. Ten years of Yellowstone wolves: 1995–2005. Yellowstone Science 13: 7–33.
Smith, D. W., K. M. Murphy şi D. S. Guernsey. 2001. Yellowstone Wolf Project: Annual Report, 2000. National
Park Service, Yellowstone Center for Resources, Yellowstone National Park, Wyoming.
Smith, D. W., R. O. Peterson şi D. B. Houston. 2003. Yellowstone after wolves. BioScience 53: 330–340.
Smith, F. D. M., R. M. May, R. Pellew, T. H. Johnson şi K. R. Walter. 1993. How much do we know about the
current extinction rate? Trends in Ecology and Evolution 8: 375–378.
Smith, T. B., S. Kark, C. J. Schneider, R. K. Wayne şi C. Moritz. 2001. Biodiversity hotspots and beyond: The
need for preserving environmental transitions. Trends in Ecology and Evolution 16: 431.
Smith, V. H., G. D. Tilman şi J. C. Nekola. 1999. Eutrophication: impacts of excess nutrient inputs on freshwater,
marine, and terrestrial ecosystems. Environmental Pollution 100: 179–196.
Smith, W. H. 2001. Pollution, overview. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 4, pp. 731–744.
Snelgrove, P. V. R. 2001. Marine sediments. În S. A. Levin (ed.). Encyclopedia of Biodiversity. Academic Press,
San Diego, CA.
Snow, A. A., D. A. Andow, P. Gepts, E. M. Hallerman, A. Power, J. M. Tiedje, et al. 2005. Genetically engineered
organisms and the environment: Current status and recommendations. Ecological Applications 15: 377–
404.
Snyder, N. F., S. R. Derrickson, S. R. Beissinger, J. W. Wiley, T. B. Smith, W. D. Toone, et al. 1996. Limitations
of captive breeding in endangered species recovery. Conservation Biology 10: 338–349.
Soares-Filho, B. S., D. C. Nepstad, L. M. Curran, G. C. Cerqueira, et al. 2006. Modelling conservation in the
Amazon basin. Nature 440: 520–523.
Sobel, J. şi C. Dahlgren. 2004. Marine Reserves: A Guide to Science, Design and Use. Island Press, Washington,
D.C.

Bibliografie 659
Soberón, J. 2004. Translating life’s diversity: can scientists and policymakers learn to communicate better?
Sorenson, L. G., Bradley, P. E. şi M. Haynes Sutton. 2004. The West Indian Whistling-Duck and Wetlands
Conservation Project: a model for species and wetlands conservation and education. The Journal of
Caribbean Ornithology, Special Issue, pp. 72–80.
Soran, V. 1973. Genofondul şi problema ocrotirii lui. Studii şi cercetări de ocrotirea naturii: 41-46.
Soran, V. şi M. Borcea. 1985. Arii şi efective minime de supravieţuire şi de ocrotire. Buletinul de ecologie, nr.2:
45-61.
Soran, V. şi alţii. 2000. Conservation of biodiversity in Romania. Biodiversity and Conservation 9: 1187-1198.
Soulé, M. E. 1980. Thresholds for survival: Maintaining fitness and evolutionary potential. În M. E. Soulé şi
B. A. Wilcox (eds.), Conservation Biology: An Evolutionary-Ecological Perspective, pp. 151–170. Sinauer
Associates, Sunderland, MA.
Soulé, M. E. 1985. What is conservation biology? BioScience 35: 727–734.
Soulé, M. E. (ed.). 1987. Viable Populations for Conservation. Cambridge University Press, Cambridge.
Soulé, M. E. 1990. The onslaught of alien species and other challenges in the coming decades. Conservation
Biology 4: 233–239.
Soulé, M. E. şi G. H. Orians. (eds.). 2001. Conservation Biology: Research Priorities for the Next Decade.
Soulé, M. E. şi D. Simberloff. 1986. What do genetics and ecology tell us about the design of nature reserves?
Soulé, M. E. şi J. Terborgh. 1999. Continental Conservation: Scientific Foundations of Regional Reserve
Networks. Island Press, Washington, D.C.
Soulé, M. E., J. A. Estes, J. Berger şi C. Martinez del Rio. 2003. Ecological effectiveness: Conservation goals
for interactive species. Conservation Biology 17: 1238–1250.
Soulé, M. E., J. A. Estes, B. Miller şi D. L. Honnold. 2005. Strongly interacting species: Conservation policy,
management, and ethics. BioScience 55: 168–176.
Spalding, M. D., C. Ravilious şi E. P. Green. 2001. World Atlas of Coral Reefs. University of California Press,
Berkeley, CA.
Spielman, D., B. W. Brook şi R. Frankham. 2004. Most species are not driven to extinction before genetic
factors impact them. Proceedings of the National Academy of Sciences U.S.A. 101: 15261–15264.
Spellerberg, I. F. 1994. Evaluation and Assessment for Conservation: Ecological Guidelines for Determining
Priorities for Nature Conservation. Chapman and Hall, London.
Spellerberg, I. F. 2002. Ecological Effects of Roads. Science Publishers, Inc., Enfield, NH.
Spencer, C. N., B. R. McClelland şi J. A. Stanford. 1991. Shrimp stocking, salmon collapse and eagle
displacement. BioScience 41: 14–21.
Speth, J. G. (ed.). 2003. Worlds Apart: Globalization and the Environment. Island Press, Washington, D.C.
Srnivasan, V.T. şi alţii. 2008. The debt of nations and the distribution of ecological impacts from human
activities. Proceedings of the National Academy of Sciences 105: 1768-1773.
Stankey, G. H. şi B. Shindler. 2006. Formation of social acceptability judgments and their implications for
management of rare and little-known species. Conservation Biology 20: 28–37.
Stanley, E. H. şi M. W. Doyle. 2003. Trading off: The ecological effects of dam removal. Frontiers in Ecology
Stanley-Price, M. R. 1989. Animal Re-introductions: The Arabian Oryx in Oman. Cambridge University Press,
Cambridge.
Stavros, A. 1963. Acţiunea de ocrotire şi de înmulţire a caprelor negre în Bucegi, Piatra Craiului şi versantul
nordic al masivului Făgăraş. Ocrotirea Naturii 7: 63-72.
Stănescu, G. 1979. Romanichtys valsanicola, aspretele, în pragul extincţiei. Ocrotirea naturii şi mediul
înconjurător 23: 135-140.
Steadman, D. W. şi P. S. Martin. 2003. The late Quaternary extinction and future resurrection of birds on Pacific
Islands. Earth Science Reviews 61: 133–147.
Stearns, B. P. şi S. C. Stearns. 1999. Watching, From the Edge of Extinction. Yale University Press, New Haven,
CT.
Steffan-Dewenter, I. 2003. Importance of habitat area and landscape context for species richness of bees and
wasps in fragmented orchard meadows. Conservation Biology 17: 1036–1044.

660
Stein, B. A. şi S. R. Flack. 1997. Species Report Card: The State of U.S. Plants and Animals. The Nature
Conservancy, Arlington, VA.
Stein, B. A., L. S. Kutner şi J. S. Adams (eds.). 2000. Precious Heritage: The Status of Biodiversity in the
United States. Oxford University Press, New York.
Steinbeck, J. R., D. R. Schiel şi M. S. Foster. 2005. Detecting long-term change in complex communities: a case
study from the rocky intertidal zone. Ecological Applications 15: 1813–1832.
Stephens, S. S., D. N. Koons, J. J. Rotella şi D. W. Willey. 2003. Effects of habitat fragmentation on avian
nesting success: A review of evidence at multiple spatial scales. Biological Conservation 111: 101–110.
Stem, C., R. Margoluis, N. Salafsky şi M. Brown. 2005. Monitoring and evaluation in conservation: a review
Steneck, R. S., M. H. Graham, B. J. Bourque, D. Corbett, J. M. Erlandson, J. A. Estes, et al. 2003. Kelp forest
ecosystems: Biodiversity, stability, resilience and future. Environmental Conservation 29: 436–459.
Steytler, N. S. şi M. J. Samways. 1995. Biotope selection by adult male dragonflies (Odonata) at an artificial
lake created for insect conservation in South Africa. Biological Conservation 72: 381–386.
Stockwell, C. A., A. P. Hendry şi M. T. Kinnison. 2003. Contemporary evolution meets conservation biology.
Stohlgren, T. J. 2001. Endangered plants. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 2, pp. 465–
Stohlgren, T. J., D. A. Guenther, P. H. Evangelista şi N. Alley. 2005. Patterns of plant species richness, rarity,
endemism, and uniqueness in an arid landscape. Ecological Applications 15: 715–725.
Stokes, D. şi P. Morrison. 2003. GIS-based conservation planning. Conservation in Practice 4: 38–41.
Stokstad, E. 2007. Gambling on a ghost bird. Science 317: 888-892.
Stolzenburg, W. 1996. Aquatic animals in danger. Nature Conservancy 46: 7.
Stone, C. P. şi L. L. Loope. 1996. Alien species in Hawaiian national parks. În W. L. Halvorson şi G. E. Davis
(eds.), Science and Ecosystem Management in the National Parks, pp. 132–183. The University of Arizona
Press, Tucson.
Stone, R. D. şi C. D’Andrea. 2002. Tropical Forests and the Human Spirit. University of California Press,
Berkeley, CA.
Strayer, D. L. 2001. Endangered freshwater invertebrates. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity,
Străjeru, S., D. Murariu şi D. Constantinovici. 2006. Banca de Resurse Genetice Vegetale. Editura Universităţii
din Suceava.
Struhsaker, T. T., P. J. Struhsaker şi K. S. Siex. 2005. Conserving Africa’s rain forests: problems in protected
areas and possible solutions. Biological Conservation 123: 45–54.
Stuart, S. N., J. S. Chanson, N. A. Cox, B. E. Young, A. S. L. Rodrigues, D. L. Fischman, et al. 2004. Status
and trends of amphibian declines and extinctions worldwide. Science 306: 1783-1787.
Stugren, B. 1981. Funcţia geosistemelor montane şi alpine în conservarea genofondului mondial al amfibienilor
şi reptilelor. Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, 25, nr.2: 185-190.
Stugren, B. 1982. Bazele ecologiei generale. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Suding, K. N., K. L. Gross şi G. R. Houseman. 2004. Alternative states and positive feedbacks in restoration
ecology. Trends in Ecology and Evolution 19: 46–53.
Summerville, K. S., M. J. Boulware, J. A. Veech şi T. O. Crist. 2003. Spatial variation in species diversity and
composition of forest Lepidoptera in eastern deciduous forests of North America. Conservation Biology
17: 1045–1057.
Sutherland, W. J. (ed.). 1998. Conservation Science and Action. Blackwell Science, Oxford.
Sutherland, W. J. 2000. The Conservation Handbook: Research, Management and Policy. Blackwell Science,
Ltd: Oxford.
Sutherland, W. J. şi D. A. Hill. 1995. Managing Habitats for Conservation. Cambridge University Press,
Cambridge.
Svarstad, H., H. C. Bugge şi S. S. Dhillion. 2000. From Norway to Novartis: Cyclosporin from Tolypocladium
inflatum in an open access bioprospecting regime. Biodiversity and Conservation 9: 1521–1541.
Swetnam, T. W., C. D. Allen şi J. L. Betancourt. 1999. Applied historical ecology: using the past to manage the
future. Ecological Applications 9: 1189–1206.
Swingland, I. R. 2003. Capturing Carbon and Conserving Biodiversity. EarthScan Publications Ltd., London.

Bibliografie 661
Switalski, T. A., J. A. Bissonette, T. H. DeLuca, C. H. Luce şi M. A. Madej. 2004. Benefits and impacts of road
removal. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 21–28.
Szaro, R. C. şi D. W. Johnston (eds.). 1996. Biodiversity in Managed Landscapes: Theory and Practice. Oxford
University Press, New York
Tabarelli, M. şi C. Gascon. 2005. Lessons from fragmentation research: improving management and policy
guidelines for biodiversity conservation. Conservation Biology 19: 734–739.
Tait, C. J., C. B. Daniels şi R. S. Hill. 2005. Changes in species assemblages within the Adelaide metropolitan
area, Australia, 1836–2002. Ecological Applications 15: 346–359.
Takacs, D. 1996. The Idea of Biodiversity. The Johns Hopkins University Press, Baltimore.
Tarasofsky, R. 2002. Towards a mutually supportive relationship between the Convention on Biological Diversity
and the World Trade Organization: An action guide. IUCN, Gland, Switzerland.
Tautz, D., P. Arctander, A. Minelli, R. H. Thomas şi A. P. Vogler. 2003. A plea for DNA taxonomy. Trends in
Tatole, V. 1993. Noi consideraţii asupra situaţiei critice a endemitului Romanichthys valsanicola. Ocrotirea
naturii şi a mediului înconjurător, 37, nr.2: 126-127.
Tatole, V. şi A. Iftime. 2005. Several considerations about protected animal species from Romania. în S.
Mihăilescu (ed.), BIOPLATFORM – Romanian National Platform for Biodiversity, Editura Academiei
Române: 115-121
Taylor, L. 2000. Plant based drugs and medicines. Raintree Nutrition, Inc. Data from
http://www.raintree.com/plantdrugs.htm.
Taylor, M. F. J., K. F. Suckling şi J. J. Rachlinski. 2005. The effectiveness of the Endangered Species Act: A
quantitative analysis. BioScience 55: 360–366.
Taylor, V. J. şi N. Dunstone (eds.). 1996. The Exploitation of Mammal Populations. Chapman and Hall, London.
Tănase, C. Şi A. Pop. 1995. Red List of Romanian macrofungi species. în S. Mihăilescu (ed.), BIOPLATFORM
– Romanian National Platform for Biodiversity, Editura Academiei Române: 101-106.
Temperton, V. M., R. J. Hobbs, T. Nuttle şi S. Hall. (eds). 2004. Assembly Rules and Restoration Ecology:
Bridging the Gap Between Theory and Practice. Island Press, Washington, D.C.
Temple, S. A. 1991. Conservation biology: New goals and new partners for managers of biological resources.
În D. J. Decker, M. E. Krasny, G. R. Goff, C. R. Smith şi D. W. Gross (eds.). Challenges in the Conservation
of Biological Resources: A Practitioner’s Guide, pp. 45–54. Westview Press, Boulder, CO.
Terborgh, J. 1974. Preservation of natural diversity: The problem of extinction prone species. BioScience 24:
715–722.
Terborgh, J. 1999. Requiem for Nature. Island Press, Washington, D.C.
Terborgh, J. 2000. The fate of tropical forests: A matter of stewardship. Conservation Biology 14: 1358–1361.
Terborgh, J., L. C. Davenport şi C. Van Schaik. (eds.). 2002. Making Parks Work: Identifying Key Factors to
Implementing Parks in the Tropics. Island Press, Covelo, CA.
Thapa, B. 1998. Debt-for-nature swaps: An overview. International Journal of Sustainable Development and
World Ecology 5: 249–262.
Thapa, S. şi B. Thapa. 2002. Debt-for-nature swaps: Potential applications in Nepal. International Journal of
Sustainable Development and World Ecology 9: 239–255.
Theobald, D. M. 2004. Placing exurban land-use change in a human modification framework. Frontiers in
Ecology and the Environment 2: 139–144.
Thiollay, J. M. 1989. Area requirements for the conservation of rainforest raptors and game birds in French
Guiana. Conservation Biology 3: 128–137.
Thomas, A. 1995. Genotypic inference with the Gibbs sampler. În J. Ballou, M. Gilpin şi T. J. Foose (eds.),
Population Management for Survival and Recovery, pp. 261–272. Columbia University Press, New York.
Thomas, C. D. şi J. C. G. Abery. 1995. Estimating rates of butterfly decline from distribution maps: The effect
of scale. Biological Conservation 73: 59–65.
Thomas, J. A., M. G. Telfer, D. B. Roy, C. D. Preston, J. J. D. Greenwood, J. Asher, et al. 2004. Comparative
losses of British butterflies, birds, and plants and the global extinction crisis. Science 303: 1879–1881.
Thomas, K. S. 1991. Living Fossil: The Story of the Coelocanth. Norton, New York.
Thomashow, M. 1996. Ecological Identity: Becoming a Reflective Environmentalist. MIT Press, Cambridge.

662
Thomashow, M. 2002. Bringing the Biosphere Home: Learning to Perceive Global Environmental Change.
Cambridge, MIT Press.
Thompson, D., I. Strange, M. Riddy şi C. D. Duck. 2005. The size and status of the population of southern sea
lions Otaria flavescens in the Falkland Islands. Biological Conservation 121: 357–367.
Thoreau, H. D. 1863. Excursions. Tichnor and Fields, Boston, MA.
Thoreau, H. D. 1971. Walden. Princeton University Press, Princeton.
Thorne, E. T. şi E. S. Williams. 1988. Disease and endangered species: The black-footed ferret as a recent
example. Conservation Biology 2: 66–74.
Thrush, S. F., J. E. Hewitt, V. J. Cummings, J. I. Ellis, C. Hatton, A. Lohrer şi A. Norkko. 2004. Muddy water:
Elevating sediment input to coastal and estuarine habitats. Frontiers in Ecology and the Environment 2:
299–306.
Tilman, D. 1999. The ecological consequences of change in biodiversity: A search for general principles.
Ecology 80: 1455–1474.
Tilman, D. 2000. Causes, consequences, and ethics of biodiversity. Nature 405: 208–211.
Tilman, D., J. Fargione, B. Wolff, C. D’Antonio, A. Dobson, R. Howarth, et al. 2001. Forecasting agriculturally
driven global environmental change. Science 292:281–284.
Timmer, V. şi C. Juma. 2005. Biodiversity conservation and poverty reduction come together in the tropics:
Lessons learned from the Equator Initiative. Environment 47: 25–44.
Tisdell, C, C. Wilson şi H. S. Nantha. 2005. Policies for saving a rare Australian glider: economics and ecology.
Toader, T. şi I. Dumitru (eds.). 2004. Parcurile naţionale şi parcurile naturale ale României. Regia Naţională
a Pădurilor. Bucureşti
Toledo, V. M. 2001. Indigenous peoples, biodiversity and. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity,
Toniuc, N., M. Oltean, G. Romanca şi M. Zamfir. 1992. List of protected areas in Romania (1932-1991).
Octrotirea naturii şi a mediului înconjurător 36: 23-33.
Torchin, M. E şi C. E. Mitchell. 2004. Parasites, pathogens, and invasions by plants and animals. Frontiers in
Ecology and the Environment 4: 183–190.
Toth, L. A. şi N. G. Aumen. 1994. Integration of multiple issues in environmental restoration and resource
enhancement in south central Florida. În J. Cairns, Jr., T. V. Crawford şi H. Salwasser (eds.), Implementing
Integrated Environmental Management, pp. 61–78. Virginia Polytechnic Institute and State University,
Blacksburg, VA.
Totten, M., S. I. Pandya şi T. Janson-Smith. 2003. Biodiversity, climate, and the Kyoto Protocol: Risks and
opportunities. Frontiers in Ecology and the Environment 1: 262–270.
Towne, E. G., D. C. Hartnett şi R. C. Cochran. 2005. Vegetation trends in tallgrass prairie from bison and cattle
grazing. Ecological Applications 15:1550–1559.
Townsend, A. R., R. W. Howarth, F. A. Bazzaz, M. S. Booth, C. C. Cleveland, S. K. Collinge, et al. 2003.
Human health effects of a changing global nitrogen cycle. Frontiers in Ecology and the Environment 1:
240–246.
Ţopa, S. şi D. Cogălniceanu. 1996. Metapopulaţia – concept operaţional în conservare. Ocrotirea Naturii şi
Protecţia Mediului 40: 5-12.
TRAFFIC USA. World Wildlife Fund, Washington, D.C.
TransFair USA. 2004. Fair trade certification overview. http://www.transfairusa.org/
Tratalos, J. A. şi T. J. Austin. 2001. Impacts of recreational SCUBA diving on coral communities of the
Caribbean island of Grand Cayman. Biological Conservation 102: 67–75.
Troëng, S. şi E. Rankin. 2005. Long-term conservation efforts contribute to positive green turtle Chelonia mydas
nesting trend at Tortuguero, Costa Rica. Biological Conservation 121: 111–116.
Turner, M. G. 2005. Landscape ecology in North America: Past, present, and future. Ecology 86: 1967–1974.
Turner, M. G., R. H. Garner şi R. V. O’Neill. 2001. Landscape Ecology in Theory and Practice: Pattern and
Process. Springer-Verlag, New York.
Turner, W., S. Spector, N. Gardiner, M. Fladeland, E. Sterling şi M. Steininger. 2003. Remote sensing for
biodiversity science and conservation. Trends in Ecology and Evolution 18: 306–314.
Turner, W. R. şi D. S. Wilcove. 2006. Adaptive decision rules for the acquisition of nature reserves. Conservation
Biology 20: 527–537.

Bibliografie 663
Tushabe, H., J. Kalema, A. Byaruhanga, J. Asasira, P. Ssegawa, A. Balmford, et al. 2006. A nationwide
assessment of the biodiversity value of Uganda’s Important Bird Areas network. Conservation Biology 20:
85–99
Tuxill, J. 1999. Nature’s Cornucopia: Our Stake in Plant Diversity. World Watch Institute, Washington, D.C.
Twiss, J. R. şi R. R. Reeves (eds.). 1999. Conservation and Management of Marine Mammals. Smithsonian
Institution Press, Washington, D.C.
Union of Concerned Scientists. 1999. Global Warming: Early Warning Signs. Union of Concerned Scientists,
Cambridge, MA.
United Nations. 1993a. Agenda 21: Rio Declaration and Forest Principles. Post-Rio Edition. United Nations
Publications, New York.
United Nations. 1993b. The Global Partnership for Environment and Development. United Nations Publications,
New York.
United Nations Millennium Project. 2005. Investing in Development: A Practical Plan to Achieve the
Millennium Development Goals. United Nations Publications, New York.
United States Commission on Ocean Policy. 2004. An Ocean Blueprint for the 21st Century: Final Report of
the U.S. Commission on Ocean Policy, Washington, D.C.
United States Fish and Wildlife Service. 2005. www.fws.gov.
Uniunea Europeană, 2008, www.europa.eu
Valette, J., D. Wysham şi N. Martinez. 2004. A Wrong Turn From Rio: The World Bank’s Road to Climate
Catastrophe. Sustainable Energy & Economy Network, Washington, D.C.
Valentin-Smith, G şi alţii. 1998. Guide methodologique des documents dòbjectifs Natura 2000. Atelier
Thechnique des Espaces Naturels, Quetigny.
Valiela, I. şi P. Martinetto. 2007. Changes in bird abundance in eastern North America: Urban sprawl and global
footprint. BioScience 57: 360-370.
Valladares, G., A. Salvo şi L. Cagnolo. 2006. Habitat fragmentation effects on trophic processes of insect-plant
food webs. Conservation Biology 20: 212–217.
Valutis, L. L. şi J. M. Marzluff. 1999. The appropriateness of puppet-rearing birds for reintroduction.
Van Andel, J. şi J. Aronson. (eds.). 2005. Restoration Ecology: the New Frontier. Blackwell Publishing, Malden,
MA.
Van Buskirk, J. şi Y. Willi. 2004. Enhancement of farmland biodiversity within set-aside land. Conservation
Biology 18: 987–994.
Vandeveer, D. şi C. Pierce. 2002. The Environmental Ethics and Policy Book: Philosophy, Ecology, Economics.
3rd ed. Wadsworth Publishing Company, Belmont, CA.
Van Dover, C. L., C. R. German, K. G. Speer, L. M. Parson şi R. C. Vrijenhoek. 2002. Evolution and
biogeography of deep-sea vent and seep invertebrates. Science 295: 1253–1257.
van Gemerden, B. S., R. S. Etienne, H. Olff, P. W. F. M. Hommel şi F. van Langevelde. 2005. Reconciling
methodologically different biodiversity assessments. Ecological Applications 15: 1747–1760.
van Heezik, Y. şi P. J. Seddon. 2005. Conservation education structure and content of graduate wildlife
management and conservation biology programs: an international perspective. Conservation Biology 19: 7–
14.
Van Wensveen, L. 2000. Dirty Virtues: The Emergence of Ecological Virtue Ethics. Prometheus, New York.
Van Wilgen, B. W., N. Govender, H. C. Biggs, D. Ntsala şi X. N. Funda. 2004. Response of savanna fire regimes
to changing fire-management policies in a large African national park. Conservation Biology 18: 1533–
1540.
Vădineanu, A. 1998. Dezvoltare durabilă. Volumul I. Teorie şi practică. Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti.
Vădineanu, A., C. Negrei şi P. Lisievici (eds). 1999. Dezvoltare durabilă. Volumul II. Mecanisme şi instrumente.
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti
Veith, M., J. Kosuch, R. Feldmann, H. Martens şi A. Seitz. 2000. A test for correct species declaration of frog
legs imports from Indonesia into the European Union. Biodiversity and Conservation 9: 333–341.

664
Venevsky, S şi I. Venevskaia. 2005. Hierarchical systematic conservation planning at the national level:
Identifying national biodiversity hotspots using abiotic factors in Russia. Biological Conservation 124:
235–251.
Vergeer, P., E. Sonderen şi N. J. Ouborg. 2004. Introduction strategies put to the test: Local adaptation versus
heterosis. Conservation Biology 18: 812–821.
Verhoeven, J. T. A., B. Arheimer, C. Yin şi M. M. Hefting. 2006. Regional and global concerns over wetlands
and water quality. Trends in Ecology and Evolution 21: 96–103.
Vilas, C., E. San Miguel, R. Amaro şi C. Garcia. 2006. Relative contribution of inbreeding depression and
eroded adaptive diversity to extinction risk in small populations of Shore Campion. Conservation Biology
20: 229–238.
Villa-Lobos, J. 2003. Landmark legislation protects imperiled U.S. plants. Plant Talk 32: 34–37.
Vilchis, L. I., M. J. Tegner, J. D. Moore, C. S. Friedman, K. L. Riser, T. T. Robbins, et al. 2005. Ocean warming
effects on growth, reproduction, and survivorship of southern California abalone. Ecological Applications
15: 469–480.
Virtanen, P. 2003. Local management of global values: Community-based wildlife management in Zimbabwe
and Zambia. Society of Natural Resoures 16: 179–190.
Vitousek, P. M. 1994. Beyond global warming: Ecology and global change. Ecology 75: 1861–1876.
Vitousek, P. M., J. D. Aber, R. W. Howarth, G. E. Likens, P. A. Matson, D.W. Schindler, et al. 1997. Human
alteration of the global nitrogen cycle: Sources and consequences. Ecological Applications 7: 737–750.
Vlad, I., C. Chiriţă, N. Doniţă şi L. Petrescu. 1997. Silvicultură pe baze ecosistemice. Editura Academiei
Române, Bucureşti.
Volis, S., G. Bohrer, G. Oostermeiher şi P. Van Tienderen. 2005. Regional consequences of local population
demography and genetics in relation to habitat management in Gentiana pneumonanthe. Conservation
Biology 19: 357–367.
von Droste, B., H. Plachter şi M. Rossler (eds.). 1995. Cultural Landscapes of Universal Value. Gustav Fischer
Verlag, New York.
Vredenburg, V. T. 2004. Reversing introduced species effects: Experimental removal of introduced fish leads
to rapid recovery of a declining frog. Proceedings of the National Academy of Sciences U.S.A. 101: 7646–
7650.
Walker, B. G., P. D. Boersma şi J. C. Wingfield. 2005. Physiological and behavioral differences in Magellanic
penguin chicks in undisturbed and tourist-visited locations of a colony. Conservation Biology 19: 1571–
1577.
Wallace, K., J. Callaway şi J. Zedler. 2005. Evolution of tidal creek networks in a high sedimentation
environment: A 5-year experiment at Tijuana Estuary, California. Estuaries 28: 795–811.
Waller, G. (ed.). 1996. Sealife: A Guide to the Marine Environment. Smithsonian Institution Press, Washington,
D.C.
Wallis de Vries, M. F. 2004. A quantitative conservation approach for the endangered butterfly Maculinea alcon.
Walpole, M. J., H. J. Goodwin şi K. G. R. Ward. 2001. Pricing policy for tourism in protected areas: Lesson from
Komodo National Park, Indonesia. Conservation Biology 15: 218–227.
Walters, M. J. 2004. No easy way out. Conservation in Practice 5: 20–27.
Walther, G. R., E. Post, P. Convey, A. Menzel, C. Parmesan, T. Beebee, et al. 2002. Ecological responses to
recent climate change. Nature 416: 389–395.
Wang, J. 2004. Application of the one-migrant-per-generation rule to conservation management. Conservation
Biology 18: 332–343.
Wang, R. şi S. Bryant. 2003. The Three Gorges Dam: A look at the world’s largest water resources project.
Water, Environment, and Technology. 15: 28–33.
Wang, Z., B. Zhang, S. Zhang, X. Li, D. Liu, K. Song, et al. 2006. Changes of land use and of ecosystem service
values in Sanjiang Plain, northeast China. Environmental Monitoring and Assessment 112: 69–91.
Waples, R. S., D. J. Teel, J. Myers şi A. Marshall. 2004. Life history divergence in Chinook salmon: Historic
contingency and parallel evolution. Evolution 58: 386–403.
Wardle, D. A. şi R. D. Bardgett. 2004. Human-induced changes in large herbivorous mammal density: the
consequences for decomposers. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 145–153.

Bibliografie 665
Warren, M. S. 1991. The successful conservation of an endangered species, the heath fritillary butterfly Mellicta
athalia, in Britain. Biological Conservation 55: 37–56.
Watling, L. şi E. A. Norse. 1998. Disturbance of the seabed by mobile fishing gear: A comparison to forest
clearcutting. Conservation Biology 12: 1180–1197.
Watson, L. H., H. E. Odendaal, T. J. Barry şi J. Pietersen. 2005. Population viability of Cape mountain zebra
in Gamka Mountain Nature Reserve, South Africa: the influence of habitat and fire. Biological Conservation
122: 173–180.
Weber, P. D. 1993. Reviving coral reefs. În L. R. Brown (ed.), State of the World 1993, pp. 42–60. Norton, New
York.
Welch, E. B. şi G. D. Cooke. 1990. Lakes. În W. R. Jordan III, M. E. Gilpin şi J. D. Aber (eds.), Restoration
Ecology: A Synthetic Approach to Ecological Research, pp. 109–129. Cambridge University Press,
Cambridge.
Wells, M. şi K. Brandon. 1992. People and Parks: Linking Protected Area Management with Local
Communities. The World Bank/WWF/USAID, Washington, D.C.
Wells, M. P. şi T. O. McShane. 2004. Integrating protected area management with local needs and aspirations.
A Journal of the Human Environment 33: 513–519.
Wells, S. şi N. Hanna. 1992. The Greenpeace Book on Coral Reefs. Greenpeace, Washington, D.C.
Wenz, P. S. 2001. Environmental Ethics Today. Oxford University Press, New York.
Wesolowski, T. 2005. Virtual conservation: how the European Union is turning a blind eye to its vanishing
primeval forests. Conservation Biology 19: 1349–1358.
West, J. M. şi R. V. Salm. 2003. Resistance and resilience to coral bleaching: Implications for coral reef
conservation and management. Conservation of Biology 17: 956–967.
Westemeier, R. L., J. D. Brown, S. A. Simpson, T. L. Esker, R. W. Jansen, J. W. Walk, et al. 1998. Tracking the
long-term decline and recovery of an isolated population. Science 282: 1695–1698.
Western, D. 1989. Conservation without parks: Wildlife in the rural landscape. În D. Western şi M. Pearl (eds.),
Conservation for the Twenty-first Century, pp. 158–165. Oxford University Press, New York.
Westra L şi B. E. Lawson. 2001. Faces of Environmental Racism: Confronting Issues of Global Justice. Lanham,
MD, Rowman and Littlefield.
Whisenant, S. G. 1999. Repairing Damaged Wetlands. Cambridge University Press, Cambridge.
White, P. J. şi R. A. Garrott. 2005. Yellowstone’s ungulates after wolves—expectations, realizations, and
predictions. Biological Conservation 125: 141–152.
White, P. S. 1996. Spatial and biological scales in reintroduction. În D. A. Falk, C. I. Millar şi M. Olwell (eds.),
Restoring Diversity: Strategies for Reintroduction of Endangered Plants, pp. 49–86. Island Press,
Washington, D.C.
White, P. S. şi J. L. Walker. 1997. Approximating nature’s variation: Selecting and using reference information
in restoration ecology. Restoration Ecology 5: 338–349.
White, R. P., S. Murray şi M. Rohweder. 2000. Pilot Assessment of Global Ecosystems: Grassland Ecosystems.
Whiten, A. şi C. Boesch. 2001. The cultures of chimpanzees. Scientific American 284: 61–67.
Whitmore, T. C. 1990. An Introduction to Tropical Rain Forests. Clarendon Press, Oxford.
Whitten, A. J., K. D. Bishop, S. V. Nash şi L. Clayton. 1987. One or more extinctions from Sulawesi, Indonesia?
Wiersma, Y. F. şi D. L. Urban. 2005. Beta diversity and nature reserve system design in the Yukon, Canada.
Wiersma Y. F., T. D. Nudds şi D. H. Rivard. 2004. Models to distinguish effects of landscape patterns and
human population pressures associated with species loss in Canadian national parks. Landscape Ecology 19:
773–786.
Wilcove, D. S. 2005. Ecology: enhanced: rediscovery of the ivory-billed woodpecker. Science 308: 1422–1423.
Wilcove, D. S. şi L. Y. Chen. 1998. Management costs for endangered species. Conservation Biology 12: 1405–
1407.
Wilcove, D. S. şi J. Lee. 2004. Using economic and regulatory incentives to restore endangered species: Lessons
learned from three new programs. Conservation Biology 18: 639–645.

666
Wilcove, D. S., M. McMillan şi K. C. Winston. 1993. What exactly is an endangered species? An analysis of
the U.S. Endangered Species List: 1985–1991. Conservation Biology 7: 87–93.
Wilcove, D. S., M. J. Bean, R. Bonnie şi M. McMillan. 1996. Rebuilding the Ark: Toward a More Effective
Endangered Species Act for Private Land. Environmental Defense Fund, Washington, D.C.
Wilcove, D. S., M. J. Bean, B. Long, W. J. Snape şi B. M. Beehler. 2004. The private side of conservation.
Frontiers and Ecology and Environment 2: 326–331.
Wilcove, D. S., D. Rothstein, J. Dubow, A. Phillips şi E. Losos. 1998. Quantifying threats to imperiled species
in the United States. BioScience 48: 607–615.
Wiles, G. J., J. Bart, R. E. Beck, Jr. şi C. F. Aguon. 2003. Impacts of the brown tree snake: Patterns of decline
and species persistence in Guam’s avifauna. Conservation Biology 17: 1350–1360.
Wilkie, D. S., G. A., Morelli, J. Demmer, M. Starkey, P. Telfer şi M. Steil. 2006. Parks and people: assessing
the human welfare effects of establishing protected areas for biodiversity conservation. Conservation Biology
20: 247–249.
Wilkie, D. S., M. Starkey, K. Abernethy, E. N. Effa, P. Telfer şi R. Godoy. 2005. Role of prices and wealth in
consumer demand for bushmeat in Gabon, Central Africa. Conservation Biology 19: 268–274.
Willers, B. 1994. Sustainable development: A New World deception. Conservation Biology 8: 1146–1148.
Williams, G. E., J. W. Koebel, D. H. Anderson, S. G. Bousquin, D. J. Colangelo, J. L. Glenn, et al. 2005.
Kissimmee River Restoration and Upper Basin Initiatives. În G. Redfield (ed.). 2005 South Florida
Environmental Report, Chapter 11. South Florida Water Management District, West Palm Beach, FL.
Williams, J. D. şi R. M. Nowak. 1993. Vanishing species in our own backyard: Extinct fish and wildlife of the
United States and Canada. În L. Kaufman şi K. Mallory (eds.), The Last Extinction, pp. 107–140. MIT
Press, Cambridge, MA.
Williams, P., D. Gibbons, C. Margules, A. Rebelo, et al. 1996. A comparison of richness hotspots, rarity hotspots
and complementary areas for conserving the diversity of British birds. Conservation Biology 10: 155–174.
Willig, M. 2001. Latitude, common trends within. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 3, pp.
Wilson, D. E. şi R. F. Cole. 1998. Measuring and Monitoring Biological Diversity: Standard Methods for
Mammals. Smithsonian Institution Press, Washington, D.C.
Wilson, E. O. 1989. Threats to biodiversity. Scientific American 261: 108–116.
Wilson, E. O. 1991. Rain forest canopy: The high frontier. National Geographic 180: 78–107.
Wilson, E. O. 1992. The Diversity of Life. The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, MA.
Wilson, E. O. 2003. The encyclopedia of life. Trends in Ecology and Evolution 18: 77–80.
Wilson, E. O. şi D. L. Perlmann. 1999. Conserving Earth’s Biodiversity. Island Press, Washington, D.C.
Wirzba, N. 2003. The Paradise of God: Renewing Religion in an Ecological Age. Oxford University Press,
Oxford.
Witoszek, N. şi A. Brennan. 1999. Philosophical Dialogues: Arne Naess and the Progress of Ecophilosophy.
Rowman and Littlefield, Lanham, MD.
Wofford J. E. B., R. E. Gresswell şi M. A. Banks. 2005. Influence of barriers to movement on within-watershed
genetic variation of coastal cutthroat trout. Ecological Applications 15: 628–637.
Wohlforth, C. 2004. The Whale and the Supercomputer: On the Northern Front of Climate Change. North Point
Press, New York.
Wolbarts, A. B. (ed.). 2001. Solutions for an Environment in Peril. Johns Hopkins University Press, Baltimore,
MD.
Wolf, C. M., T. Garland şi B. Griffith. 1998. Predictors of avian and mammalian translocation success:
Reanalysis with phylogenetically independent contrasts. Biological Conservation 86: 243–255.
Wolf, C. M., B. Griffith, C. Reed şi S. A. Temple. 1996. Avian and mammalian translocations: Update and
reanalysis of 1987 survey data. Conservation Biology 10: 1142–1155.
Wolters M., A. Garbutt şi J. P. Bakker. 2005. Salt-marsh restoration: evaluating the success of de-embankments
in north-west Europe. Biological Conservation 123: 249–268.
Woodard, C. 2000. Ocean’s End: Travels Through Endangered Seas. Basic Books (Perseus Books Group), New
York.
Woodford, J. 2000. The Wollemi Pine. Text Publishing House, Melbourne.
Woodhill, J. 2000. Planning, Monitoring and Evaluating Programmes and Projects: An Introduction to Key
Concepts, Approaches, and Terms. IUCN, Gland, Switzerland.

Bibliografie 667
World Bank. 2000a. Supporting the Web of Life. The World Bank and Biodiversity: A Portfolio Update (1988–
1999). The World Bank, Washington, D.C.
World Bank. 2000b. The World Bank and The Global Environment: A Progress Report. World Bank,
Washington, D.C.
World Bank. 2004. Ensuring the Future: The World Bank and Biodiversity (1998–2004). The World Bank,
Washington, D.C.
World Bank. 2005. Going, Going, Gone: The Illegal Trade in Wildlife in East and Southeast Asia. World Bank
Environment and Social Development East Asia and Pacific Region Discussion Paper.
http://siteresources.worldbank.org/ INTEAPREGTOPENVIRONMENT/Resources/going-going-gone.pdf.
World Bank. 2006. Mountains to Coral Reefs. The World Bank and Biodiversity 1988–2005. World Bank,
Washington, D.C.
World Commission on Environment and Development (WCED). 1987. Our Common Future. Oxford University
Press, Oxford.
World Database on Protected Areas Consortium (WDPA). 2004. 2004 World Database on Protected Areas.
http://maps.geog.umd.edu/WDPA/index.html.
World Resources Institute (WRI). 1998. World Resources 1998–1999. Oxford University Press, New York.
World Resources Institute (WRI). 2000. World Resources 2000–2001. World Resources Institute, Washington,
D.C.
World Resources Institute (WRI). 2003. World Resources 2002–2004: Decisions for the Earth: Balance, voice,
and power. World Resources Institute, Washington, D.C.
World Resources Institute (WRI). 2005. World Resources 2005: The Wealth of the Poor—Managing Ecosystems
to Fight Poverty. World Resources Institute, Washington, D.C.
World Wide Fund for Nature. 2004. Living Planet Report 2004. World Wide Fund for Nature, Gland.
World Wildlife Fund (WWF). 1999. Religion and Conservation. Full Circle Press, New Delhi.
World Wildlife Fund (WWF). 2000. The Global 200 Ecoregions: A User’s Guide. WWF, Gland, Switzerland.
World Wildlife Fund (WWF). 2003. Commercial Debt for Nature Swaps. WWF Center for Conservation Finance
http://worldwildlife.org/conservationfinance/swaps.cfm Switzerland. www.unep.org.
Worm, B., M. Sandow, A. Oschlies, H. K. Lotze şi R. A. Myers. 2005. Global patterns of predator diversity in
the open oceans. Science 309: 1365–1369.
Wright, J. P., A. S. Flecker şi C. G. Jones. 2003. Local vs. landscape controls on plant species rickness in beaver
meadows. Ecology 84: 3162–3173.
Wright, R., J. M. Scott, S. Mann şi M. Murray. 2001. Identifying unprotected and potentially at risk plant
communities in the western USA. Biological Conservation 98: 97–106.
Wright, S. 1931. Evolution in Mendelian populations. Genetics 16: 97–159.
Wright, S. J., H. Zeballos, I. Domínguez, M. M. Gallardo, M. C. Moreno şi R. Ibánez. 2000. Poachers alter
mammal abundance, seed dispersal, and seed predation in a Neotropical forest. Conservation Biology 14:
227–239.
Wu, J., J. Huang, X. Han, X. Gao, F. He, M. Jiang, et al. 2004. The Three Gorges Dam: An ecological
perspective. Frontiers in Ecology and the Environment 2: 241–248.
Wunder, S. 1999. Value Determinants of Plant Extractivism in Brazil. Instituto de Pesquisa Econômica Aplicada,
Rio de Janiero, Brazil.
Xie, P. 2003. Three Gorges Dam: Risk to ancient fish. Science 302: 1149–1150.
Yaffe, M. D. (ed.). 2001. Judaism and Environmental Ethics: A Reader. Lexington Books, Lanham, Md.
Yaffee, S. L. 1996. Ecosystem Management in the United States: An Assessment of Current Experience. Island
Yaffee, S. L. 1999. Three faces of ecosystem management. Conservation Biology 13: 713–725.
Yamaoko, K., H. Moriyama şi T. Shigematsu. 1977. Ecological role of secondary forests in the traditional
farming area in Japan. Bulletin of Tokyo University 20: 373–384.
Yates, C. J. şi P. G. Ladd. 2005. Relative importance of reproductive biology and establishment ecology for
persistence of a rare shrub in a fragmented landscape. Conservation Biology 19: 239–249.
Yodzis, P. 2001. Trophic levels. În S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 5, pp. 695–700. Academic
Press, San Diego, CA.

668
Young, A. G. şi G. M. Clarke (eds.). 2001. Genetics, Demography, and Viability of Fragmented Populations.
Cambridge University Press, New York.
Young, B. E., S. N. Stuart, J. S. Chanson, N. A. Cox şi T. M. Boucher. 2004. Disappearing Jewels: The Status
of New World Amphibians. NatureServe, Arlington, VA.
Young, T. P. 1994. Natural die-offs of large mammals: Implications for conservation. Conservation Biology 8:
410–418.
Young, T. P. 2000. Restoration ecology and conservation biology. Biological Conservation 92: 73–83.
Young T. P., T. M. Palmer şi M. E. Gadd. 2005. Competition and compensation among cattle, zebras, and
elephants in a semi-arid savanna in Laikipia, Kenya. Biological Conservation 112: 251–259.
Young, W. 1995. A dump no more. American Forests 101: 58–59.
Zabel, R. W., M. D. Scheuerell, M. M. McClure şi J. G. Williams. 2006. The interplay between climate
variability and density dependence in the population viability of Chinook salmon. Conservation Biology 20:
190–200.
Zabel, A., B. Manojlovic, S. Rajkovic, S. Stancovic şi C. Kostic. 2002. Effects of Neem extract on Lymantria
dispar L. and Leptinotarsa decemlineata Say. Journal of Pest Science 75: 19-25.
Zacharias, M. A. şi E. J. Gregr. 2005. Sensitivity and vulnerability in marine environments: an approach to
identifying vulnerable marine areas. Conservation Biology 19: 86–97.
Zahler, P. 2003. Top-down meets bottom-up: conservation in a post-conflict world. Conservation in Practice
4: 23–29.
Zarin, D. J., E. A Davidson, E. Brondizio, I. C. G. Vieira, T. Sá, T. Feldpausch, et al. 2005. Legacy of fire slows
carbon accumulation in Amazonian forest regrowth. Frontiers in Ecology and the Environment 3: 365–369.
Zavaleta, E. S. şi K. B. Hulvey. 2004. Realistic species losses disproportionately reduce grassland resistance to
biological invaders. Science 306: 1175–1177.
Zedler, J. B. 1996. Ecological issues in wetland mitigation: An introduction to the forum. Ecological
Zedler, J. B. 2005. Restoring wetland plant diversity. A comparison of existing and adaptive approaches.
Wetlands Ecology and Management 13: 5–14.
Zedler J. B. şi J. C. Callaway. 2003. Adaptive restoration: a strategic approach for integrating research into
restoration projects. În D. J. Rapport, W. L. Lasley, D. E. Rolston, N. O. Nielsen, C. O. Qualset şi A. B.
Damania, (eds.), Managing for Healthy Ecosystems. Lewis Publishers, Boca Raton, FL.
Zedler, J. B., R. Lindig-Cisneros, C. Bonilla-Warford şi I. Woo. 2001. Restoration of biodiversity, overview. În
S. A. Levin (ed.), Encyclopedia of Biodiversity, vol. 5, pp. 203–212. Academic Press, San Diego, CA.
Zhu, Y. Y., Y. Y. Wang, H. R. Che şi B. R. Lu. 2003. Conserving traditional rice varieties through management
for crop diversity. BioScience 53: 158–162.
Zink, R. 2004. The role of subspecies in obscuring avian biological diversity and misleading conservation
policy. Proceedings of the Royal Society of London: Biological Sciences 271: 561–564.
Zonneveld, I. S. şi R. T. Forman (eds.). 1990. Changing Landscapes: An Ecological Perspective. Springer-
Verlag, New York.
Zorn, P., W. Stephenson şi P. Grigoriev. 2001. An ecosystem management program and assessment process for


Biogeografie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biogeografie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PREFAŢĂ

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

CE ESTE CONSERVAREA DIVERSITĂŢII

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

O nouă ştiinţă - conservarea diversităţii biologice

Conservarea diversităţii biologice complementară disciplinelor tradiţionale

Experienţa din teren

Conservarea diversităţii biologice - o disciplină de criză

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

CASETA 1.1 - ABORDAREA INTERDISCIPLINARĂ A

Prădătorii oulelor ţestoa-

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

CASETA 1.1 - CONTINUARE

Centrului lecţii despre

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Principii etice ale conservării diversităţii biologice

1. Diversitatea speciilor şi a comunităţilor biologice se impune a fi prezervată. Diversi-

2. Extincţia prematură a speciilor trebuie prevenită. Extincţia speciilor şi a populaţiilor,

3. Complexitatea ecosistemelor trebuie menţinută. Multe din caracteristicile diversităţii

4. Evoluţia diversităţii biologice trebuie să continue. Adaptarea evolutivă este un proces

5. Diversitatea biologică are o valoare intrinsecă. Speciile şi comunităţile biologice au

Fundamentele filosofice ale conservării diversităţii biologice

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Ce este conservarea diversităţii biologice? 13

Ce este conservarea diversităţii biologice? 15

FIG. 1.3 Primii colonizatori au avut o contribuţie de-

folosită mai târziu pentru a proteja bizonul eu-

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Ce este conservarea diversităţii biologice? 17

Conservarea şi ocrotirea naturii în România

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Ce este conservarea diversităţii biologice? 19

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Ce este conservarea diversităţii biologice? 21

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Mondială, Comisia Europeană sau de organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale au fa-

Se naşte o nouă ştiinţă

Conservarea diversităţi biologice: un domeniu dinamic şi în creştere

• Conservarea diversităţii biologice are rezultate preluate de acţiunile guvernamentale la

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Ce este conservarea diversităţii biologice? 23

în domeniul conservării diversităţii biologice.

• Obiectivele generale ale conservării diversităţii biologice au fost adoptate de organiza-

• Scopurile conservării diversităţii biologice au fost încorporate în activitatea ştiinţifică

• Scopurile şi obiectivele conservării diversităţii biologice ating o largă audienţă prin

• Conservarea diversităţii biologice cunoaşte o creştere rapidă a societăţilor profesionale.

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

CE ESTE DIVERSITATEA BIOLOGICĂ?

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii

Ce este diversitatea biologică? 29

1. diversitatea speciilor, care include toate organismele de pe Terra, de la bacterii şi pro-

2. diversitatea genetică, ce include variaţia genetică din cadrul speciilor, a populaţiilor

3. diversitatea ecosistemică, ce se referă la variaţiile din comunităţile biologice şi eco-

Pentru ca biota să supravieţuiască şi să poată fi utilizată în continuare de către oameni este

Diversitatea genetică a populaţiei de iepuri

Diversitatea unui ecosistem de stepă

Diversitatea comunităţilor şi ecosistemelor dintr-o regiune

Primack RB, Pătroescu M, Rozylowicz L, Iojă CI (2008), Fundamentele conservării diversităţii