Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
3
4
5
BIOGEOGRAFIE
ANUL I SEMESTRUL I
CAPITOLUL I
Globul pământesc este constituit din trei învelişuri distincte şi anume unul solid, litosfera, edificând
continentele, altul lichid, hidrosfera, reprezentat de mări, oceane, reţeaua hidrografică şi al treilea gazos,
atmosfera, care înconjoară pământul.
În aceste învelişuri, plantele şi animalele sunt răspândite neuniform, populând partea inferioară a
atmosferei, întreaga hidrosferă şi stratul superior al litosferei.
Fundamentul mineral al celor trei învelişuri populat cu plante şi animale constituie biosfera. Aceasta
formează învelişul de la suprafaţa globului terestru, format la zona de îmbinare, de interferenţă a învelişurilor
anorganice şi care este populat cu organisme vii.
După cum precizează geologul austriac Ed. Suess (1875), cel care a introdus noţiunea de biosferă,
aceasta constituie învelişul geografic populat cu organisme vii, situat în stratele inferioare ale hidrosferei,
atmosferei şi în cele superioare ale litosferei.
În biosferă, plantele verzi au o răspândire mult mai redusă în spaţiu decât animalele deoarece
dezvoltarea lor este condiţionată de radiaţia solară.
Animalele au o răspândire mult mai largă decât plantele, ocupând întreaga suprafaţă a uscatului şi pe
întregul ocean planetar până la cele mai mari adâncimi.
6
larve de păduchi, afide, păianjeni mărunţi, bacterii, alge unicelulare, diferiţi spori şi numeroase grăuncioare
de polen.
Spre limita superioară a stratosferei şi anume la înălţimea de 22 000 m au fost identificate numai
bacterii şi spori de ciuperci. La o altitudine mai mare de 30.000 m nu se găsesc organisme vii, deoarece
dispare „stratul de ozon”, ele nu ar putea supravieţui datorită razelor ultraviolete care le-ar ucide.
În biosferă cea mai mare concentraţie de organisme vii se află în regiunile limitrofe dintre atmosferă şi
hidrosferă, dintre atmosferă şi litosferă şi dintre litosferă şi hidrosferă.
Regiunea de întrepătrundere şi de interacţiune a litosferei, atmosferei şi hidrosferei constituie un
înveliş complex al Pământului numit înveliş geografic. Aici au loc intense procese fizico-chimice, declanşate
de energia solară şi de gravitaţia universală în interacţiune contradictorie cu procesele legate de dinamica
internă a pământului.
Întrebări de autoevaluare:
1. Biosfera constituie:
a) învelişul geografic populat cu organisme vii
a) învelişul geografic populat cu plante
b) învelişul geografic populat cu animale
2. Limita superioară a organismelor în atmosferă se află la:
a) 10.000 – 13.000 m
b) 22.000 – 30.000 m
c) 12.000 – 22.000 m
3. Limita de zbor a condorului se află la:
a) 5000 m înălţime
b) 7000 m înălţime
c) 1000 m înălţime
4. Limita a zbor a albatroşilor, fregatelor, lăstunilor se află la:
a) 400 m înălţime
b) 1000 m înălţime
c) 7000 m înălţime
5. Limita inferioară a vieţii în hidrosferă se întâlneşte la:
a) 200-400 m adâncime
b) 11.034 m adâncime
c) 1000-2000 m adâncime
CAPITOLUL II
MODURI DE DISEMINARE A ORGANISMELOR
Organismele de pe suprafaţa terestră se răspândesc pe mai multe căi: fie prin mijloace proprii
(diseminare activă), fie cu ajutorul factorilor naturali externi (diseminare pasivă).
După modul în care îşi răspândesc fructele şi seminţele, plantele se împart în două categorii şi anume:
autocore şi alocore.
Diseminarea activă
Se referă la plantele care-şi răspândesc seminţele prin împrăştiere datorită unor mijloace active, în
urma cărora seminţele sunt aruncate la o distanţă destul de mică prin explozia capsulei. Categoria aceasta de
plante care îşi răspândeşte seminţele prin împrăştiere datorită unor dispozitive mecanice poartă numele de
plante autocore. Ele se dezvoltă pe o suprafaţă foarte restrânsă, ceea ce face să aibă o densitate mare şi
totodată o mare capacitate de apărare împotriva altor specii din afară. Ca exemplu menţionăm: plesnitoarea
(Ecbalium elaterium), piersicelul sau slăbănogul (Impatiens nolitangere), ciocul berzei (Geranium pratense),
toporaşul (Viola odorata).
Diseminarea pasivă. Aceasta este caracteristică îndeosebi plantelor şi se realizează sub acţiunea
vântului, apei, animalelor şi omului.
7
Anemocoria reprezintă una din principalele forme prin care sporii plantelor se răspândesc în spaţiu cu
ajutorul vântului. Desigur, că diseminarea seminţelor şi fructelor este influenţată pe de o parte de caracterele
morfologice ale diasporilor, iar pe de alta de greutatea lor extrem de redusă. Un exemplu în acest sens îl
constituie seminţele unor fanerogame cum sunt cele de poroinic (Orchis fusca) sau de şopârliţă albă
(Parnassia palustris) care sunt transportate pe distanţe de mii de km până când ajung să fie luate şi depuse pe
sol de picăturile de ploaie.
Tot vântul transportă prin aer şi apoi prin rostogolire fructe şi seminţe prevăzute cu aparate de plutire
(mici paraşute, puf sau aripioare). La anumiţi arbori, cum sunt mesteacănul (Betula verrucosa), oţetarul
(Rhus typhina), arţarul (Acer platanoides), ulmul (Ulmus campestris), carpenul (Carpinus betulus), fructul
este prevăzut, de asemenea, cu nişte aripioare ce permit răspândirea la mari distanţe.
Hidrocoria. Aceasta se referă la răspândirea plantelor prin intermediul apei. Plantele pentru a putea fi
diseminate prin intermediul apei, trebuie ca seminţele sau fructele lor să prezinte dispozitive pentru plutire şi
pentru a fi protejate de putrezire. În primul rând, fructul trebuie să aibă o greutate specifică mai mică decât a
apei. De exemplu, seminţele stânjenelului de baltă (Iris pseudoacorus) şi a castanelor de baltă (Trapa natans)
care prezintă nişte dispozitive pentru plutire. În alte cazuri seminţele plantelor sunt protejate de un strat de
ceară care le permit să reziste vreme îndelungată. Cea mai rezistentă este nuca de cocos (Cocos nucifera)
care este capabilă să plutească mii de km sub influenţa curenţilor oceanici. Aşa, se explică faptul că o serie
de specii de mangrove (Rhizophora, Avicennia, etc.) de pe coasta de vest a Indiei sunt foarte asemănătoare
cu cele de pe ţărmul estic al Africii, iar cele de pe coasta vestică a Africii se aseamănă cu cele de pe coastele
Americii de Sud.
Zoocoria. Se referă diseminarea plantelor prin intermediul animalelor. În acest caz plantele prezintă
anumite adaptări. De regulă, diasporii lor sunt prevăzuţi cu organe adezive care se lipesc, spini, cârliguţe sau
secreţii vâscoase ce le permit să se agaţe de blana animalelor.
Aşa este cazul seminţelor de holeră (Xanthium spinosum), de turiţa mare (Agrimonia eupatoria),
culbeceasa (Medicago denticulata) ca şi de achena de vâzdoagă (Tagetis minuta). De asemenea, fructele de
vâsc (Viscum album) conţinând anumite substanţe cleioase se lipesc cu uşurinţă de animale şi îndeosebi de
ciocul unor păsări (mierle, sturzi).
O serie de animale din categoria micilor rozătoare aduc în ascunzătorile şi galeriile lor situate la
diferite distanţe, ghindă, alune, jir, chiar şi nuci. Acestea dacă nu sunt consumate, cu timpul sub influenţa
unor condiţii favorabile ajung să germineze.
Animalele pot să transporte la rândul lor alte animale. De pildă, paraziţii care se prind de pielea
acestora sau de penele păsărilor pentru a fi purtaţi pe spaţii foarte largi.
Păsările care duc mai mult o viaţă acvatică preiau pe ghearele lor odată cu nămolul ouă, icre şi chiar
viermi.
Arealul biogeografic
Suprafaţa geografică ocupată de o anumită specie, gen sau familie de plante sau animale reprezintă
arealul biogeografic sau aria de distribuţie sau răspândire geografică a acestora.
Orice specie, ia naştere într-un singur punct de pe suprafaţa terestră sau acvatică denumit „centru
biogenetic” sau fitogenetic în cazul plantelor şi zoogenetic în cazul animalelor. Din acest punct indivizii
fiecărei specii considerată tind să se răspândească radiar spre periferie, sub diferite forme şi prin diverse
mijloace (diseminare activă şi diseminare pasivă) cu scopul de a-şi mări arealul de existenţă.
Categorii de areale
După poziţia pe glob, formă şi dimensiune arealele se împart în: cosmopolite, circumterestre,
discontinue (disjuncte), endemice şi vicariante.
a) Arealele cosmopolite se întind aproape pe toate continentele. Datorită vastei răspândiri organismele
cosmopolite se mai numesc şi euricore (eurys=larg; choros=răspândire).
Din categoria plantelor acvatice şi palustre cu areal cosmopolit pot fi menţionate: lintiţele, broscăriţa
(Potamogeton lucens), trestia de baltă (Phragmites communis), papura (Typha latifolia), iar dintre cele
terestre traista ciobanului (Capsella bursa pastoris), troscotul (Polygonum aviculare), păpădia (Taraxacum
officinale), pătlagina (Plantago major), etc.
Animalele acvatice cu areal cosmopolit sunt scrumbia de mare (Scomber scrombus), balena
(Balenoptera musculus), delfinul, etc., iar dintre cele terestre cităm: şoimul călător (Falco peregrinus),
ţigănaşul (Plegadis falcinellus), ciuful de baltă (Asio flammeus), cucul (Cuculus canorus). Dintre carnivore
fac parte lupul (Canis lupus) răspândit în Europa, Asia şi America de Nord şi puma (Felis concolor) întâlnită
între Canada şi Patagonia.
8
b) Arealele circumterestre cuprind organismele răspândite în jurul pământului, între anumite limite
latitudinale. Astfel, de la nord la sud, se disting următoarele areale: circumpolar boreale, circumtemperate,
circumtropicale, circumaustrale.
Arealele circumpolar boreale acoperă integral atât uscatul cât şi mările din jurul cercului polar. Astfel,
de areale cuprind rogozul laponic (Carex lapponica) şi murul arctic (Rubus chamaemorus), iar dintre
animale foca, vulpea polară (Alopex lagopus), iepurele arctic (Lepus timidus), ciuhurezul polar, etc.
Arealele circumtemperate se suprapun, în general, cu zona temperată din emisfera nordică (50 şi
350N). Din această categorie face parte arealul calcei calului (Caltha palustris, C.laetha) frecventă şi unele
mlaştini din ţara noastră, genul Ribes.
Arealele circumtropicale acoperă regiunile intertropicale (300 latitudine nordică şi sudică). Se
întâlnesc plante ce aparţin familiilor Gesneriaceae, Arecaceae şi Palme, iar dintre animale maimuţele.
Arealele circumaustrale terestre sunt localizate la sud de Tropicul Capricornului. Drept urmare,
suprafeţelor mici şi discontinuităţii uscatului austral, numărul plantelor şi animalelor cu areal circumaustral
este redus. Din domeniul floristic este menţionat fagul austral (Nothofagus cunninghamii), iar dintre animale
izopodul Styloniciens.
c) Arealele discontinue (disjuncte). Speciile acestor areale au indivizii răspândiţi pe două sau mai
multe porţiuni de teritorii separate şi îndepărtate unele de altele. Astfel, nucul (Juglans regia) este răspândit
atât în Eurasia (începând din sud-estul Europei prin Peninsula Balcanică şi Asia Mică în China), cât şi în
America de Nord (S-SUA). Mai cuprinde genurile Magnolia, Drimys, Anisophyla, iar dintre animale capra
neagră (Rupicapra rupicapra) care are un areal fragmentat în şapte masive muntoase (Pirinei, Alpii Dinarici,
Apenini, Carpaţi, Taurus şi Caucaz), ariciul comun (Erinaceus europaeus) răspândit în Europa, Asia
Centrală şi Extremul Orient, mierla gulerată (Turdus torquatus) din munţii Europei, chişcarul (Misgurnus
fossilis) care trăieşte în apele râurilor din Europa ca şi în Extremul Orient.
d) Arealele endemice cuprind speciile cu un areal mic. Întrucât ele au arealul limitat la o anumită
regiune restrânsă geografic sunt considerate endemice. Spre deosebire de arealele cosmopolite, cele
endemice acoperă o suprafaţă uneori de câteva ha sau chiar mai puţin. Cele mai multe endemisme au luat
naştere în regiunile montane ca şi în insulele străvechi ca urmare a izolării geografice şi biotice.
După vârstă au fost deosebite paleoendemisme şi neoendemisme.
e) Arealele vicariante. Termenul de vicariante se referă la acel fenomen de înlocuire a unor specii de
plante sau animale de pe o anumită suprafaţă prin altele, dar apropiate din punct de vedere sistematic.
Dintre plante măslinul cultivat (Olea europaea) din jurul Mării Mediterane a înlocuit formele sălbatice
de Olea laperrinei întâlnit azi pe suprafeţe restrânse în sudul Algeriei. Molidul comun (Picea abies sau
P.excelsa) din Europa centrală se înrudeşte cu molidul siberian (Picea obovata).
Întrebări de autoevaluare:
1. Autocoria se referă la:
a)diseminarea organismelor prin mijloace proprii
b)diseminarea plantelor cu ajutorul apei
c)diseminarea plantelor prin curenţi oceanici
2. Care plante se răspândesc cu ajutorul vântului:
a) mesteacănul, arţarul, carpenul
b) trestia de baltă, papura, broscăriţa
c) iarba câmpului, păiuşul, firuţa de livadă
3.Care plante se răspândesc prin intermediul animalelor:
a) turiţa mare, holera, vâscul
b) păpădia, traista ciobanului, troscotul
c) carpenul, bradul, molidul
4. Din categoria plantelor cu areal cosmopolit pot fi menţionate:
a) trestia de baltă, papura, păpădia
b) floarea de colţ, garofiţa alpină, murul arctic
c) arborele roşu, arborele pagodelor, liliacul românesc
5. Animalele acvatice cu areal cosmopolit sunt:
a) balena, delfinul, scrumbia de mare
b) foca, vulpea polară, iepurele polar
c) lupul, puma, ciuful de baltă
CAPITOLUL III
INFLUENŢA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA DEZVOLTĂRII ŞI RĂSPÂNDIRII
ORGANISMELOR.
9
Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu influenţa factorilor de mediu asupra dezvoltării şi răspândirii atât
a organismelor, cât şi a biocenozelor.
Componenţii nevii ai mediului se numesc factori abiotici sau fizici grupaţi în factori climatici, edafici
şi orografici, iar componenţii vii alcătuiesc factorii biotici incluzând toate organismele coexistente prin
relaţii de interdependenţă.
Factorii climatici
Din totalul factorilor climatici, lumina reprezintă unul din principalii factori energetici. Cantitatea şi
intensitatea luminii care cade pe suprafaţa pământului variază după latitudine, altitudine, expoziţie,
anotimpuri, gradul de saturaţie a atmosferei cu vapori de apă, de cantitatea de impurităţi din atmosferă, cât şi
de nebulozitatea atmosferică.
În funcţie de gradul intensităţii luminoase la care s-au adaptat, organismele se grupează în două grupe
principale: plante iubitoare de lumină sau plante heliofite ori fotofile şi plante iubitoare de umbră sau sciafite
ori fotofobe.
Plantele heliofite (fotofile) predomină în stepe, savane, prerii, pampasuri, pe vârfurile munţilor şi în
regiunile polare, în general sunt răspândite în regiunile larg deschise, bine luminate.
Dintre speciile ierboase putem enumera: iarba câmpului (Agrostis alba), colilia (Stipa capillata),
păiuşul (Festuca pratensis), iar dintre speciile de plante lemnoase zada (Larix decidua), stejarul (Quercus
robur), frasinul (Frasinus excelsior), pinul (Pinus silvestris), salcâmul (Robinia pseudoacacia).
Plantele umbrofile (sciafite) se dezvoltă mai bine la umbră. Dintre umbrofite menţionăm: molidul
(Picea excelsa), bradul (Abies alba), fagul (Fagus silvatica), carpenul (Carpinus betulus), arţarul (Acer
platanoides), iar dintre plantele ierboase măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), lăcrămioarele (Convallaria
majalis), feriga (Dryopteris filix-mas), pochivnicul (Asarum europaeum), muşchi de pădure, etc.
Lumina acţionează şi asupra animalelor. În funcţie de intensitatea şi durata acesteia animalele îşi
desfăşoară activitatea, se orientează în spaţiul terestru şi aerian, capătă o anumită coloraţie, are loc migraţia
păsărilor, reproducerea, etc.
Legat de orientarea în spaţiu a animalelor un exemplu în acest sens este dat de cele care-şi procură
hrana în timpul zilei. Astfel, zborul albinelor de la stup până la locul unde-şi recoltează polenul este reglat de
unghiul format între aceste două elemente şi direcţia soarelui.
După toate probabilităţile şi păsările îşi regăsesc cu uşurinţă cuibul tot sub influenţa direcţiei soarelui.
Animalele au tendinţa de a copia culoarea generală a mediului ambiant, adică prezintă fenomenul de
homocromie.
Culoarea albă a faunei polare sau a faunei din munţii înalţi acoperiţi cu zăpezi perene se datoreşte
reflectării mediului înconjurător asupra celulelor pigmentative (cromatofore) de pe pielea animalelor. Este
cazul ursului polar (Thalassarctos maritimus), al oii sălbăticite din Alaska (Ovis dalii), etc.
Există şi cazuri când unele animale îşi menţin culoarea doar în anotimpul de iarnă. Cum se întâmplă cu
vulpea polară (Alopex lagopus), iepurele alb (Lepus timidus) din Alpi şi zona polară şi găinuşa polară
(Lagopus lagopus).
Temperatura aerului şi a solului prezintă importanţă deosebită în viaţa şi răspândirea pe glob a
organismelor.
O serie de procese vitale ale plantelor cum sunt germinarea, creşterea şi dezvoltarea, fotosinteza,
înflorirea, fecundarea şi fructificarea nu se pot desfăşura decât între anumite amplitudini ale temperaturii.
Temperaturile maxime şi minime reprezintă valori extreme în cadrul cărora organismele pot supravieţui.
Teoretic plantele se pot dezvolta la temperaturi cuprinse între 0-500C deoarece citoplasma se coagulează la
temperaturi > 500C.
În funcţie de adaptarea la diferite grade de temperatură plantele au fost grupate în patru categorii (după
De Candolle): megaterme, mezoterme, microterme, hechistoterme.
Plantele megaterme sunt adaptate la o temperatură a mediului constant ridicată (de peste
200C). Dintre acestea menţionăm palmierii, curmalii, bananierii, etc.
Plantele mezoterme sunt adaptate la o temperatură variabilă cuprinsă între 150C şi 200C. Fac parte din
această categorie măslinul, leandrul, smochinul, etc.
Plantele microterme reprezintă grupa acelora care rezistă la temperaturi de 0-150C şi sunt
caracteristice climatului temperat şi rece. Astfel, molidul, bradul, pinul, fagul, etc.
Plantele hechistoterme sunt adaptate la temperaturi constant scăzute, în jur de 00C. Din această
categorie fac parte: murul arctic, macul arctic, garofiţa alpină, etc.
Temperatura are o mare influenţă şi asupra animalelor.
10
Unele specii suportă cu uşurinţă variaţiile de temperatură, fapt pentru care au fost denumite animale
euriterme (ursul, căprioara, lupul, puma din America), pe când altele (maimuţa, foca, morsa, păstrăvul) nu
pot suporta oscilaţiile de temperatură fiind denumite animale stenoterme.
Animalele se împart şi după felul în care reacţionează faţă de variaţiile de temperatură. Au fost
deosebite două categorii: animale homeoterme cu „sânge cald” şi cu temperatura corpului constantă şi
animale poikiloterme sau animale cu „sânge rece”.
Din prima categorie fac parte păsările şi mamiferele. Acestea rezistă la frig, protejând căldura corpului
fie prin penajul dens la păsări, fie de blana bogată la mamiferele terestre (tigrul de Manciuria). Unele animale
din ţinuturile polare se simt foarte bine chiar la temperaturi sub –20C ca urmare a stratului adipos pe care-l au
sub piele (pinguinii, foca, morsa).
Din categoria animalelor poikiloterme fac parte toate nevertebratele, iar dintre vertebrate doar peştii,
amfibienii şi reptilele. Toate acestea suportă cu uşurinţă oscilaţiile termice din mediul înconjurător. Reptilele
de pe uscat suportă temperaturi maxime de 450C, pe când nevertebratele din apele dulci până la 400C. În ceea
ce priveşte temperatura minimă, la care rezistă aceste animale, este diferită de la o specie la alta. Unele
rezistă până la –200C (insectele), altele până la –150C (protozoarele).
Factorii edafici
Prin factor edafic se înţelege un complex de influenţe şi acţiuni stabilite între organisme şi
proprietăţile fizico-chimice ale solului.
Solul reprezintă un produs al interacţiunii mai multor factori pedogenetici externi (vegetaţia şi clima)
şi interni (relief, rocă, apa freatică, apa de stagnare).
Solul este alcătuit din constituenţi minerali, organici, apă, aer, la care se adaugă organismele vii.
Principalii constituenţi ai solului sunt argila, praful, nisipul.
Relaţiile plantelor cu solul sunt determinate de proprietăţile fizice, chimice şi biologice.
Dintre proprietăţile fizice ale solului cele mai importante sunt textura şi structura.
După textura şi structura solului plantele se împart în trei categorii: psamofile, casmofile sau hasmofile
şi litofile.
Plantele psamofile mai sunt cunoscute şi sub numele de arenacee. Acestea au caracter xerofil şi cresc
pe soluri nisipoase din stepe, deşerturi şi pe litoralul marin. Dintre speciile mai importante pot fi menţionate:
garofiţa de nisip (Dianthus arenarius), troscotul de nisip (Polygonum arenarium), orzul sălbatic (Elymus
sabulosus), pătlagina de nisip (Plantago indica), scai vânăt (Eryngium maritimum), varza de mare (Crambe
maritima).
Plantele casmofile (hasmofile) trăiesc în crăpăturile stâncilor. Ele au un sistem radicular bine
dezvoltat, pătrunzând în crăpăturile stâncilor acolo unde se acumulează o cantitate de humus. La multe dintre
casmofile cum ar fi ipcărigea de stâncărie (Gypsophyla petraea), ochii şoricelului (Saxifraga aizoon),
predomină forma biologică perniţă care are rolul unui burete ce absoarbe orice picătură de apă.
Plantele litofile sunt strâns legate de stânci şi bolovănişuri. De exemplu, unele alge şi specii de licheni.
După conţinutul de săruri al solului plantele se împart în: halofile, glicofile, nitrofile şi calcifile.
Plantele halofile se dezvoltă pe soluri sărate, iar rădăcinile lor pot să absoarbă apă cu concentraţii mari
de Na2CO3 (peste 5% Na). Prezintă tulpini groase şi suculente şi sunt specifice regiunilor de stepă şi
semideşerturi. Aparţin acestei categorii sărăţica (brânca) (Salicornia herbacea), sărăcica (Sueda maritima),
iarba grasă (Arthrocneum glaucum), chiurlanul (Salsola kali), rogozul maritim (Scirpus maritimus).
Plantele glicofile se dezvoltă pe soluri cu o concentraţie redusă de săruri. Din această categorie fac
parte unele plante de cultură cum ar fi: ţelina (Apium graveolens), bumbacul (Gossypium barbadense), sfecla
de zahăr (Beta rubra), curmalul (Pheonix dactylifera).
Plantele nitrofile sau azotofile cresc pe solurile cu un conţinut ridicat în azot, de regulă în vecinătatea
aşezărilor umane sau a stânelor. Acestea au un conţinut ridicat în săruri de azot, plantele se prezintă sub
forma unor buruieni, cu aspect luxuriant, purtând numele de plante ruderale. Menţionăm: bozul (Sambucus
ebulum), ştevia (Rumex alpinus), urzica (Urtica dioica), măcrişul calului (Rumex conglomeratus) şi spanacul
porcesc (Chenopodium hybridum).
Plantele calcifile cresc numai pe soluri bogate în calciu (peste 3%) şi pe stâncile calcaroase. În sol,
calciul se găseşte sub formă de CaCO3, CaSO4 şi Ca(PO4)2.
Solul prezintă o importanţă deosebită şi pentru viaţa animalelor, atât prin textura lui, cât şi datorită
vegetaţiei care creşte pe el. Aşa, de exemplu, unele nomade ierbivore (cerbi, elani) sunt nevoite să
parcurgă distanţe foarte mari pentru găsirea solurilor cu plante halofile, pentru a-şi asigura cantitatea
necesară de carbonat de natriu.
După modul de viaţă raportat la suprafaţa solului, animalele se împart în: geobionte, geofile, geoxene
şi petrobionte.
11
Animalele geobionte trăiesc pe solurile cu textură argiloasă, ducând viaţă subterană, unde se hrănesc şi
se înmulţesc, ieşind foarte rar la suprafaţă. Pot fi menţionate unele mamifere: cârtiţa europeană (Talpa
europaea), cârtiţa marsupială din Australia (Notoryctes), cârtiţa aurie din Africa (Chrysochloris); unele
specii de orbeţi (Ellobius, Spalax).
Nevertebratele geobionte sunt reprezentate de numeroase protozoare, viermi şi artropode.
Animalele geofile trăiesc numai o parte din timp în mediul subteran, unde-şi fac adăposturi, cuiburi şi
se înmulţesc, preferând solurile cu textură argiloasă. Din această categorie fac parte: broasca râioasă (Bufo
bufo), lăstunul de mal (Riparia riparia), albinărelul (Merops apiaster), pescăruşul albastru (Alcedo atthis),
pupăza (Upupa epops), iar dintre mamifere şoarecele de câmp (Microtus arvalis), hârciogul (Cricetus
cricetus), popândăul (Citellus citellus), nevăstuica (Mustella nivalis).
Animalele geoxene trăiesc la suprafaţa solului marea majoritate a timpului şi foarte rar folosesc mediul
subteran ca adăpost. Ca exemplu, pot fi menţionate aproape toate păsările şi mamiferele terestre.
Animalele petrobionte sau petrofile trăiesc fie în crăpăturile stâncilor, fie printre grohotişuri. Putem
menţiona unele gasteropode (Patula, Clausilia) şi şopârle (Alsophilax pipiens, Gymnodactylus kotschyi în
Balcani, Italia şi Creta; Agama bibroni în Munţii Atlas).
Întrebări de autoevaluare:
CAPITOLUL IV
GRUPĂRILE DE PLANTE ŞI ANIMALE
În natură, organismele vii se grupează în numeroase comunităţi în funcţie de necesităţile lor biologice.
Delimitarea comunităţilor de organisme se poate stabili după criteriul fizionomic, taxonomic şi ecologic.
Din punct de vedere fizionomic se delimitează anumite suprafeţe care conţin o vegetaţie uniformă
alcătuită din populaţii ce aparţin de acelaşi tip biologic – ierboasă (pajişti), fie lemnoasă (pădure) şi cu un
ritm sezonier asemănător.
Criteriul taxonomic cuprinde speciile dominante de plante sau de animale. Privite sub aspect
taxonomico-ecologic, aceste comunităţi au primit denumirea de asociaţii.
După criteriul ecologic se delimitează anumite suprafeţe de teritorii cu proprietăţi fizico-chimice
asemănătoare, ca de exemplu, mlaştinile eutrofe sau oligotrofe, terenurile sărăturate, nisipoase, stâncăriile
calcaroase, populate de comunităţi vegetale şi animale specifice.
Fitocenoza reprezintă o grupare de mai multe populaţii de plante, cu un anumit mediu de viaţă având
următoarele trăsături:
- organizarea sub formă de pâlcuri, cu mărimi variate;
- compoziţia floristică, structura, fizionomia şi relaţiile de interdependenţă dintre populaţiile de
plante şi dintre plante şi biotop se menţin timp îndelungat;
12
- între diferite specii de plante se stabilesc relaţii de interdependenţă, atât de natură trofică, cât şi
ecologică;
- fitocenoza reprezintă locul acumulării substanţelor organice elaborate de plantele verzi.
Totalitatea fitocenozelor cu o compoziţie floristică şi cerinţe ecologice asemănătoare alcătuieşte o
asociaţie vegetală. De pildă, totalitatea fitocenozelor de fag (Fagus sylvatica) cu brusture negru (Symphytum
cordatum), de pe un substrat calcaros, alcătuiesc asociaţia făget cu brusture negru (Symphyto-Fagetum), iar
fitocenozele de fag cu horşti (Luzula luzoides), de pe substrat silicios, formează asociaţia acidofilă făget cu
horşti (Luzulo-Fagetum).
Fitocenoza (asociaţia vegetală) reprezintă unitatea fundamentală de studiu fitocenologic a vegetaţiei,
caracterizată printr-o compoziţie floristică, biotop şi mediu specific.
Zoocenoza reprezintă o grupare de animale între care se stabilesc relaţii de interdependenţă în strânsă
legătură cu factorii de mediu. Relaţiile dintre animale sunt slabe comparativ cu cele existente între plante.
Comunităţile de animale sunt subordonate fitocenozei, în afara cărora nu pot supravieţui.
De exemplu, grupările de muşte şi ţânţari din grajduri nu sunt considerate zoocenoze, deoarece între
ele nu se stabilesc legături stabile în timp. Pe baza acestor considerente, zoocenozele nu sunt studiate separat,
ci împreună cu fitocenozele, alcătuind biocenoza.
Biocenoza este totalitatea vieţuitoarelor, plante şi animale ce populează un anumit biotop şi se
adaptează la condiţiile acestuia.
Biotopul sau habitatul reprezintă locul de existenţă sau porţiunea de mediu natural unde trăiesc
organismele vegetale şi animale.
Noţiunea de biocenoză a fost introdusă în ştiinţă de F.Dahl în 1821 şi de K.Möbius în 1877 pentru
domeniul terestru şi de A.Zernov, Gr.Antipa pentru domeniul acvatic, scoţând în evidenţă raporturile de
legătură dintre biocenoză şi biotop. Gr. Antipa a arătat, în lucrările sale privind hidrobiologia Mării Negre,
„unitatea dintre plante şi animale, dar şi faptul că organismele se asociază în comunităţi după necesităţile
care apar în decursul luptei pentru existenţă ce are loc în biocenoză şi nu după înrudirea lor”.
Ansamblul natural constituit din biocenoză şi biotop a fost denumit de V.N.Sukaciov biogeocenoză.
După Sukaciov „biogeocenoza reprezintă o anumită suprafaţă de teren care cuprinde fitocenoza,
zoocenoza, microbiocenoza şi părţile corespunzătoare ale atmosferei, litosferei, hidrosferei şi pedosferei –
toate strâns legate între ele prin interacţiuni, formând un complex unitar”.
Ecosistemul reprezintă o grupare de organisme (lac, pajişte, pădure) dintr-un anumit cadru geografic,
fiind alcătuită, pe de o parte, din plante şi animale, iar pe de altă parte, din factori abiotici, între care se
stabilesc relaţii de interdependenţă, formând un tot unitar.
Ecosistemul este alcătuit din biotop sau habitat (biotop de câmpie, de deal, etc.) şi din biocenoze.
Întrebări de autoevaluare:
1) Fitocenoza reprezintă:
a) o grupare de mai multe populaţii de plante
b) totalitatea plantelor şi animalelor
c) o grupare de animale
2) Delimitarea comunităţilor de organisme se realizează după:
a) criteriul fizionomic, taxonomic, ecologic
b) criteriul taxonomic, ecologic
c) criteriul fizionomic, ecologic
CAPITOLUL V
DOMENIILE DE VIAŢĂ ALE GLOBULUI TERESTRU
La suprafaţa Globului terestru există trei domenii de viaţă principale: domeniul acvatic, domeniul
terestru şi domeniul subteran, având un rol important în dezvoltarea organismelor.
Domeniul acvatic ocupă cea mai mare parte din suprafaţa terestră (2/3) şi se împarte în: domeniul
apelor marine şi oceanice şi domeniul apelor continentale.
Comparativ cu domeniul acvatic, domeniul terestru se întinde pe o suprafaţă mult mai mică (149 mil
km2), iar diversitatea condiţiilor de mediu se reflectă în adaptarea şi răspândirea organismelor vegetale şi
animale.
Domeniul subteran este unul dintre cele mai întinse de pe planetă, cuprinzând mai multe tipuri de
ecosisteme cu condiţii ecologice ce se deosebesc fundamental de cele de la suprafaţă.
13
Apa mărilor şi oceanelor ocupă 71% (361 mil.km2) din suprafaţa pământului, iar uscatul 29% (149
mil.km2).
Toate mările şi oceanele luate împreună alcătuiesc Oceanul Planetar.
Un rol important în dezvoltarea plantelor şi animalelor îl au temperatura şi salinitatea apelor, dinamica
şi presiunea apelor, luminozitatea şi elementele nutritive.
Temperatura apei variază cu adâncimea şi cu latitudinea, în funcţie de care oceanele prezintă
următoarea stratificare termică: termosfera, termoclina şi stratul profund.
S-a constatat că oscilaţiile de temperatură din mări şi oceane sunt favorabile dezvoltării organismelor.
Astfel, în mările închise unde variaţiile de temperatură nu sunt prea evidente nici la adâncimi mari (Marea
Mediterană), numărul de organisme este mai mic decât în oceanele cu diferenţe mari de temperatură între
apele pelagice şi abisale (Oceanul Atlantic).
Apele mărilor şi oceanelor sunt populate cu organisme stenoterme şi euriterme. Organismele
stenoterme preferă o temperatură constantă a apei, fie ridicată (madreporarii), fie scăzută (la animalele de la
Poli şi din adâncurile oceanelor), iar organismele euriterme (stridia şi scoica Cardium edule) suportă oscilaţii
mari de temperatură a apei, cuprinse între 00C şi 200C.
Salinitatea mărilor şi oceanelor variază atât pe orizontală cât şi pe verticală, fiind condiţionată de
factorii climatici. Apa oceanelor conţine peste 32 de elemente chimice. Cantitatea totală de săruri exprimată
sub forma salinităţii este de 34,4%0. Dintre acestea, cel mai mare procent îl reprezintă clorura de natriu
(27,37%0), urmează în mod descrescător clorura de magneziu, sulfatul de magneziu, sulfatul de calciu, iar
sub un gram la %0 clorura de potasiu, bromura de magneziu, carbonatul de calciu, clorura de rubidiu,
bicarbonatul de fier, bioxidul de siliciu.
În apele Oceanului Planetar predomină clorurile de natriu într-un procent de 85,6% şi clorurile de
magneziu sub 4%, făcând ca gustul apei de mare să fie amar şi sărat. Reacţia apei de mare este alcalină.
Salinitatea oceanelor variază în limite apropiate, între 32 şi 37%0, în timp ce salinitatea mărilor
prezintă variaţii mult mai mari. De exemplu, Marea Neagră are o salinitate de 17,6%0, Marea Baltică între 1
şi 22%0, iar Marea Roşie are o salinitate şi mai mare (46,5%0).
Unele organisme se pot adapta la un anumit grad de salinitate. Asemenea organisme se numesc
stenohaline. Putem menţiona: scrumbia de mare (Scomber scombrus), tonul (Thunus thynnus), radiolarii,
echinodermele, gasteropodele, etc. Există însă şi specii care suportă variaţiile de salinitate, formând grupa
organismelor eurihaline. De exemplu, somonul (Salmo salar), anghila (Anguilla anguilla), nisetrul
(Acipenser güldenstäedti), morunul (Huso huso) şi scrumbia de Dunăre (Caspialosa pontica).
Apele continentale. Ocupă mai mult de o treime din suprafaţa uscatului, fiind reprezentate de râuri,
lacuri, mlaştini şi bălţi. Condiţiile de viaţă din apele continentale se deosebesc de cele din mări şi oceane.
Răspândirea organismelor din cuprinsul apelor continentale este influenţată de factorii ecologici de natură
fizică, chimică şi biologică.
În funcţie de cantitatea de săruri minerale dizolvate, apele continentale se împart în trei categorii (după
Thieneman şi Nauman): oligotrofe, distrofe şi eutrofe.
Apele oligotrofe conţin puţine săruri minerale, cu temperaturi scăzute, sunt transparente, de culoare
albăstrui-verzuie, sărace în organisme, planctonul lor fiind alcătuit din alge verzi (Nitella), muşchiul de lac
(Fontinalis) şi din alte plante (Litorella, Isoetes, etc.).
Zooplanctonul este reprezentat de tardigrade, rotifere şi protozoare, iar nectonul este format din câteva
specii de peşti (păstrăv, coregon, biban, babuşcă).
Apele distrofe conţin cantităţi ceva mai mari de săruri minerale dizolvate şi anume 2-3 mg/l.
Sunt mai bogate în substanţe humice, colorând apa în galben-bruniu, iar reacţia apei este acidă. Planctonul
este alcătuit din alge verzi (Desmidiaceae) şi din diatomee. Apele distrofe sunt caracteristice lacurilor puţin
adânci, cu o vegetaţie de turbă.
Apele eutrofe sunt bogate în săruri minerale (azotaţi şi sulfaţi). Sunt mai puţin transparente datorită
abundenţei organismelor, culoarea apelor variind de la verde-brun până la brun, cu o vegetaţie alcătuită din
trestie, papură şi rogoz.
În funcţie de gradul de mobilitate, apele continentale se clasifică în stătătoare (lacuri şi mlaştini) şi
curgătoare (râuri şi fluvii), iar după conţinutul în săruri minerale se împart în ape dulci şi ape sărate.
14
Tundra Arctică. Ocupă Islanda, nordul Peninsulei Scandinave, extremul nordic al Rusiei, estul
Canadei.
Vegetaţia tundrei este foarte variată, prezentându-se ca un mozaic de plante, cu înălţimi reduse,
cuprinse în 15 şi 50 cm. Este alcătuită din formaţiuni arbustive în care predomină tufişurile de sălcii şi
mestecenii, până la landele de ericacee sau la pajiştile propriu-zise de tundră, alcătuite din graminee şi
ciperacee.
Fauna tundrelor arctice este săracă şi omogenă pe tot cuprinsul Eurasiei şi Americii de Nord.
Mamiferele care populează zona de tundră sunt adaptate la condiţiile climatice aspre, atât prin blana mare şi
deasă, cât şi prin stratul gros de grăsime.
Păsările prezintă un penaj dens şi de culoare albă.
Tundra Antarctică se caracterizează prin condiţii climatice aspre, cu temperaturi foarte coborâte. În
luna cea mai caldă temperatura medie creşte foarte puţin peste 00C, iar în luna cea mai rece poate coborî până
la –880C. Precipitaţiile sunt reduse (250-300 mm), iar vânturile sunt puternice, manifestându-se sub forma
furtunilor violente.
Vegetaţia de tundră se întâlneşte pe continentul Antarctida numai în zona ţărmurilor. Ocupă suprafeţe
întinse pe insulele situate în jurul acestui continent (Macquarie, Kerguelen, Falkland, Georgia de Sud, etc.)
unde climatul prezintă o nuanţă oceanică cu temperaturi scăzute tot timpul anului şi vânturi foarte puternice.
Fauna tundrelor antarctice este săracă, adaptată la condiţiile de climă aspră. Mamiferele lipsesc, iar
păsările sunt reprezentate de pinguini (Pygoscelis antarctica), albatroşi (Diomedia exulans), pescăruşi
(Megalestris antarctica), cormorani, care folosesc uscatul numai ca loc de cuibărit şi de popas.
Tundra alpină
Vegetaţia şi fauna etajului alpin sunt în funcţie de condiţiile de climă şi sol ale fiecărei unităţi
muntoase.
Se găseşte răspândită în regiunea Holarctică, în Munţii Pirinei, Carpaţi, Caucaz, Himalaya, Munţii
Japoniei, etc. La fiecare unitate muntoasă se pot distinge mai multe etaje de vegetaţie ale căror limite
altitudinale variază de la un sistem montan la altul.
Pajiştile alpine prezintă o importanţă economică deosebită pentru păşunat, fiind alcătuite din specii de
graminee ca: păiuş (Festuca ovina, Festuca supina), firuţa (Poa alpina, Poa minor), iarba câmpului (Agrostis
alba), unele ciperacee (Carex curvula, Carex sempervirens) şi plante cu flori viu colorate, frumos
mirositoare (micşuneaua de munte, viorele galbene, garofiţa alpină, genţianele şi campanulele alpine).
Vegetaţia lemnoasă apare în partea inferioară a etajului alpin fiind alcătuită din tufe de bujori de munte
(Rhododendron kotschyi), afine (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis idaea) şi din câteva specii de
subarbuşti, jneapănul (Pinus mugo), ienupărul (Juniperus communis) şi sălcii pitice (Salix reticulata, S.
herbacea, S.retusa).
Datorită conţinutului mic de oxigen din atmosferă, temperaturilor scăzute, persistenţa îndelungată a
zăpezilor, hrană puţină, etajul alpin oferă animalelor un mediu de viaţă puţin propice, numărul lor scăzând cu
altitudinea. Animalele din etajul alpin prezintă adaptări specifice faţă de condiţiile climatice mai puţin
prielnice. Pentru a putea rezista frigului, mamiferele au blana mare şi deasă, iar păsările sunt acoperite de un
penaj bogat.
Faciesul rupicol constituie pentru multe animale alpine (în special pentru păsări), un adăpost şi un loc
bun pentru cuibărit.
În etajul alpin predomină rozătoarele, ierbivorele rumegătoare, păsările, insectele aptere, unele specii
de insectivore şi carnivore.
Întrebări de autoevaluare:
1. Mamiferele caracteristice tundrei arctice sunt:
a) Ovibos moschatus, Lepus timidus, Alopex lagopus
b) Marmota marmota, Microtus nivalis, Rupicapra rupicapra
c) Lynx lynx, Ursus arctos, Panthera uncia
2. Vegetaţia lemnoasă din etajul alpin este alcătuită din:
a) Rhododendron kotschyi, Vaccinium myrtillus, Salix reticulata
b) Abies alba, Picea abies, Pinus silvestris
c) Fagus silvatica, Ulmus montana, Acer pseudoplatanus
3. Păsările caracteristice tundrei antarctice sunt:
a) ciuful alb, şorecarul încălţat, potârnichea de tundră
b) ciocănitoarea verde, cucul, piţigoiul
c) pinguinul, albatrosul, pescăruşul
4. Fauna etajului alpin cuprinde:
a) hermelina, nevăstuica, renul european
16
b) marmota alpină, capra neagră, ţapul alpin
c) hârciogul, popândăul, cămila cu două cocoaşe
5. Arborii din pădurile tropicale umede africane sunt:
a) arborele copac, arborele de cafea, abanosul african
b) arborele de cauciuc, palmierul de vin, palmierul de ceară
c) bambusul, abanosul negru, palmierul evantai
CAPITOLUL VI
REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE GLOBULUI
Se cunosc mai multe sisteme de împărţire a uscatului atât în regiuni fitogeografice, cât şi în regiuni
zoogeografice. Pentru simplificare, folosim regionarea biogeografică cea mai recentă elaborată de G.Lemée
(1967), unde am deosebit următoarele şapte regiuni biogeografice terestre: regiunea Holarctică,
Neotropicală, Africano-Malgaşă, Indo-Malayeză, Australiană, Polineziană şi Antarctică.
1. Regiunea Holarctică
Această regiune cuprinde o mare parte din emisfera nordică: Europa, o mare parte din Asia, America
de Nord şi o parte din nordul Africii.
Climatul regiunii variază foarte mult, de la climatul polar până la cel subtropical, lipsind climatul
tropical şi cel ecuatorial. În estul regiunii se simte influenţa oceanică, iar în vest cea continentală.
Datorită întinderii vaste şi heterogenităţii condiţiilor, regiunea se caracterizează printr-o mare
diversitate a lumii vegetale şi animale, atât ca număr de specii, cât şi ca formaţiuni bioecologice,
determinând separarea următoarelor 10 subregiuni: Arctică, Euro-Siberiană, Chino-Japoneză, Pontico-
Central-Asiatică, Mediteraneană, Saharo-Indiană de pustiu, Macaroneziană, Est-Americană-Atlantică, Vest-
Americană-Pacifică, Sonoriană.
Subregiunea Arctică
Ocupă părţile nordice ale regiunii holarctice (ţărmurile nordice ale Europei, Asiei, Americii de Nord şi
insulele Oceanului Îngheţat), ce aparţin zonei de tundră.
Fitocenozele de tundră sunt sărace în specii şi adaptate la condiţiile climatice vitrege (iarna durează 9-
10 luni), fiind alcătuită din muşchi, licheni, ierburi şi tufe mărunte, iar spre sud domină arbuştii care fac
trecerea spre silvostepă.
Flora arctică nord-americană cuprinde 450 specii, cea eurasiatică 350 specii, a Groenlandei 390 specii,
a arhipelagului arctic 204 specii, iar a insulelor nordice 38 specii.
Fauna cuprinde câteva specii de mamifere şi păsări endemice.
Subregiunea Euro-Siberiană
Este cea mai mare subregiune, ocupă aproape toată Europa şi o mare parte din Asia.
Clima temperat continentală cu precipitaţii suficiente favorizează vegetaţia formată din păduri de
răşinoase tip „taiga” şi păduri de foioase.
Particularităţile floristice şi faunistice ale acestei subregiuni au determinat diferenţierea următoarelor
domenii: circumboreal, central-european, atlantic-european şi al munţilor înalţi.
Domeniul circumboreal situat în sudul tundrelor arctice cuprinde pădurea de „taiga” din nordul
Europei şi Siberiei alcătuită din esenţe forestiere din familia Pinaceae.
Fauna este săracă în specii caracteristice, fiind dominată de: elanul (Alces alces), zibelina (Martes
zibelina), hermelina (Mustela erminea) dintre mamifere, cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ciocănitoarea
neagră (Dryocopus martius), mătăsarul (Bombycilla garrulus) dintre păsări.
Domeniul central european ocupă Europa Centrală şi cuprinde arealul pădurilor de foioase.
Animalele caracteristice acestui domeniu sunt: cerbul (Cervus elaphus), căprioara (Capreoles
capreoles), pisica sălbatică (Felis silvestis), jderul (Martes martes), ciocănitorile (Picus viridis, P.canus),
silvia de grădină (Sylvia borin), etc.
Cea mai mare parte a teritoriului ţării noastre aparţine acestui domeniu, excepţie făcând masivele
înalte din Carpaţi şi stepa din sud-estul ţării.
Domeniul atlantic-european ocupă teritoriile vest-europene cu climat oceanic. Este dominat de
tufărişuri cu ulex (Ulex europaeus), drobiţă (Genista anglica), mărtăloagă (Calluna vulgaris), iarba neagră
(Erica tetralix), etc.
Domeniul munţilor înalţi cuprinde masivele muntoase înalte din Europa şi Asia: Pirinei, Alpi, Apenini,
Carpaţi, Balcani, Caucaz, Himalaya, etc.
17
Pajiştile alpine au o largă răspândire fiind dominate de iarba câmpului (Agrostis alba), păiuş (Festuca
ovina), firuţa (Poa alpina), iar dintre subarbuşti afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-
idaea) şi bujorul de munte (Rhododendron).
Fauna este specifică marilor înălţimi şi anume: în Alpi şi Carpaţi întâlnim capra neagră (Rupicapra
rupicapra), marmota alpină (Marmota marmota), în Pirinei ţapul pirenaic (Capra pyrenaica), în Asia
montană este răspândit iakul (Poëphagus) grunniensis), berbecul de zăpadă (Ovis nivicola), oaia din Pamir
(Ovis ammon), irbisul (Panthera uncia), etc.
Subregiunea Chino-Japoneză
Ocupă ţinutul Amurului, Japonia, Peninsula Coreea, S-E Chinei şi partea orientală a munţilor
Himalaya.
Flora acestei subregiuni este foarte bogată în specii: 20000 în China, 2000 în Peninsula Coreea, 5500
în Japonia.
Fauna este foarte bogată, fiind alcătuită din numeroase carnivore; păsări şi reptile.
Subregiunea Pontico-Central-Asiatică
Ocupă teritoriile din estul Europei până în Tibet, cuprinzând câmpiile Ungariei, României, sudul
Ucrainei, Siberia apuseană, Asia centrală, Mongolia şi o parte din Tibet.
Flora subregiunii este dominată de elementele pontice, mediteranean-pontic, turanic, central-asiatic,
nord-cazahstanic.
Fauna este dominată de mamifere rozătoare, păsări şi reptile.
Animalele endemice se remarcă prin cămila cu două cocoaşe (Camelus bactrianus), antilopa saiga
(Saiga tatarica), antilopa cu guşă (Gazella guturosa), culanul (Hermionus hermionus), vulpea corsac (Vulpes
corsac), râsul de deşert (Lynx caracal), pisica de barcană (Felix margarita), precum şi numeroase păsări şi
reptile.
Subregiunea Mediteraneană
Ocupă teritoriile din jurul Mării Mediterane, inclusiv insulele din Mediterană. Clima se caracterizează
prin veri uscate şi secetoase şi ierni blânde şi umede. Cea mai mare parte din flora mediteraneană îşi are
originea în cea tropicală adaptată la climatul secetos, multe specii de plante au caracter sempervirescent.
Flora este dominată de câteva relicte tropicale.
Fauna mediteraneeană cuprinde numeroase endemisme: muflonul (Ovis musimos), hiena vărgată
(Hyaena hyaena), şacalul auriu (Canis aureus), hârciogul mic (Mesocricetus auratus), inariţa verde (Serinus
serinus), prigoarea (Merops apiaster), cormoranul pitic (Phalacrocorax pugmaeus), vulturul pleşuv (Gyps
fulvus), vipera cu corn (Vipera ammodytes), broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni) (fig.94),
scorpionul (Euscorpius europaeus).
Subregiunea Macaroneziană
Cuprinde insulele din nord-vestul Africii (Azore, Madeira şi Canare), în majoritate de origine
vulcanică, populate cu specii cu caracter endemic, unele de origine mediteraneană, altele de origine tropicală
având caracter de trecere de la subregiunea Mediteraneană la regiunea Africano-Malgaşă.
Flora acestei subregiuni este originală şi bogată în endemisme. Astfel, insulele Azore sunt populate de
478 specii de angiosperme, 648 în Madeira şi 1552 în insulele Canare.
Fauna are caracter mediteraneean. Aici trăiesc unele moluşte endemice din genul Helix şi şopârlele
endemice (Macroscincus); dintre mamifere câteva specii de lilieci, iar dintre păsări unele specii comune
Europei şi nordului Africii.
Subregiunea Sonoriană
Ocupă deşertul Sonora din sudul SUA, nordul şi centrul Mexicului, precum şi o parte din peninsula
California.
Flora sonoriană cuprinzând aproximativ 10000 specii este dominată de un număr mare de cactuşi
(1500 specii) aparţinând la numeroase genuri: Opuntia, Cereus, Carnegia, Echinocactus, Ferocactus,
Mammillaria, etc. Dintre genurile endemice se remarcă liliaceele Yucca şi Dasylinion.
Fauna sonoriană prezintă caractere de tranziţie între cea neoarctică şi neotropicală.
Întrebări de autoevaluare:
1. Flora subregiunii Chino-Japoneză cuprinde:
a) arborele pagodelor, alunul manciurian, arborele de camfor
b) pinul de pădure, lariţa siberiană, zâmbrul
c) ciuboţica cucului, păştiţa, lăcrămioarele
2. Ce specii de plante sunt caracteristice subregiunii Mediteraneene:
a) măslinul, leandrul, platanul oriental
b) curmalul de Canare, dragonierul, castanul comestibil
c) fagul cu frunza lată, salcâmul, arborele de lalea
3. Fauna subregiunii Arctice cuprinde:
a) elanul, zibelina, hermelina
b) cerbul, căprioara, pisica sălbatică
b) iepurele polar, vulpea polară, boul moscat
4. Care din următoarele specii de animale sunt caracteristice subregiunii Chino-Japoneze:
a) ursul negru, tigrul manciurian, fazanul auriu
b) capra neagră, marmota alpină, berbecul de zăpadă
c)ciuful alb, şorecarul încălţat, potârnichea polară
5. Fauna subregiunii Mediteraneene cuprinde următoarele endemisme:
a) vipera cu corn, broasca ţestoasă de uscat, scorpionul
b) lupul, vulpea, nevăstuica
c) găinuşa de stepă, cioara cenuşie, şoimul rândunelelor
CAPITOLUL VII
ASPECTE DE BIOGEOGRAFIE A ROMÂNIEI
Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a făcut sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici.
Teritoriul ţării noastre este situat în întregime în climatul temperat, unde se întâlneşte influenţa climatului
temperat-moderat, caracteristic Europei de Vest şi Centrale, cu climatul temperat excesiv al Europei de Est.
Datorită acestui fapt, pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi, pe de altă parte, vegetaţia ţării
19
noastre este foarte variată, zonându-se după trei direcţii: latitudinal, de la ecuator spre poli, zonele de
vegetaţie urmând zonele climatice, longitudinal, după poziţia uscatului faţă de oceane şi mări şi altitudinal,
zonare determinată de relieful muntos.
Întrebări de autoevaluare:
1. Zona de silvostepă din România cuprinde următoarele specii de plante:
a) stejarul brumăriu, stejarul, gârniţa
b) gorunul, fagul, ulmul
c) pinul, bradul, laricele
2. În România se întâlnesc următoarele etaje de vegetaţie:
a) etajul nemoral, etajul boreal
b) etajul nemoral, etajul boreal, etajul subalpin, etajul alpin
c) etajul subalpin, etajul alpin
3. În etajul boreal se întâlnesc următoarele specii de arbori:
a) socul roşu, coacăzul de munte, păducelul
b) molidul, bradul, pinul
c) stejarul, cerul, gârniţa
4. Arbuştii caracteristici etajului subalpin sunt:
a) jneapănul, ienupărul pitic, merişorul
21
b) mesteacănul, coacăzul, porumbarul
c)laricele, paltinul, plopul
BIBLIOGRAFIE:
Stănilă Anca-Luiza (2006), Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Lupaşcu Angela (2001), Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Ion Pişota (1999), Biogeografia, Editions du Goéland, Bucureşti.
Călinecu R. şi colab. (1969), Biogeografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
22