Sunteți pe pagina 1din 22

2

3
4
5
BIOGEOGRAFIE
ANUL I SEMESTRUL I

CAPITOLUL I

BIOSFERA. Răspândirea organismelor în cadrul învelişurilor distincte ale globului pământesc:


hidrosferă, litosferă, atmosferă

Globul pământesc este constituit din trei învelişuri distincte şi anume unul solid, litosfera, edificând
continentele, altul lichid, hidrosfera, reprezentat de mări, oceane, reţeaua hidrografică şi al treilea gazos,
atmosfera, care înconjoară pământul.
În aceste învelişuri, plantele şi animalele sunt răspândite neuniform, populând partea inferioară a
atmosferei, întreaga hidrosferă şi stratul superior al litosferei.
Fundamentul mineral al celor trei învelişuri populat cu plante şi animale constituie biosfera. Aceasta
formează învelişul de la suprafaţa globului terestru, format la zona de îmbinare, de interferenţă a învelişurilor
anorganice şi care este populat cu organisme vii.
După cum precizează geologul austriac Ed. Suess (1875), cel care a introdus noţiunea de biosferă,
aceasta constituie învelişul geografic populat cu organisme vii, situat în stratele inferioare ale hidrosferei,
atmosferei şi în cele superioare ale litosferei.
În biosferă, plantele verzi au o răspândire mult mai redusă în spaţiu decât animalele deoarece
dezvoltarea lor este condiţionată de radiaţia solară.
Animalele au o răspândire mult mai largă decât plantele, ocupând întreaga suprafaţă a uscatului şi pe
întregul ocean planetar până la cele mai mari adâncimi.

Răspândirea organismelor în litosferă.


Litosfera constituie componentul primar al biosferei unde marea majoritate a organismelor se află
răspândite la suprafaţa ei. Este alcătuită dintr-un fundament mineral solid de roci eruptive, metamorfice şi
sedimentare, urmată de un strat de grosimi variabile de sol.
Plantele folosesc litosfera ca suport de susţinere, iar animalele pot circula pe spaţii întinse.
Dintre plante predomină talofitele (bacterii, alge, ciuperci), iar dintre animale, nevertebratele
(protozoare, viermi, insecte). Plantele de deşert cum este saxaulul (Haloxylon) îşi înfige rădăcina până la 10-
20 m.
În sol, vertebratele sunt puţin reprezentate, în special prin rozătoare (hârciogi, popândăi, şoareci,
marmote, etc.) şi câteva insectivore (cârtiţe) care îşi sapă galerii şi canale subterane până la 5-6 m.

Răspândirea organismelor în hidrosferă.


Hidrosfera constituie 71% din suprafaţa globului terestru, viaţa desfăşurându-se de la suprafaţă până la
cele mai mari adâncimi ale Oceanului Planetar, şi anume până la 11034 m adâncime.
În cadrul hidrosferei, plantele verzi au o distribuţie limitată, extensiunea lor fiind legată de prezenţa
radiaţiilor solare, necesare fotosintezei. Acestea populează păturile superioare ale hidrosferei, până unde
pătrund ultimele radiaţii solare (200-400 m).
Sunt lipsite sau foarte sărace în organisme numai lacurile şi mările bogate în săruri minerale (Marea
Moartă). În mări şi oceane organismele vii au o distribuţie neuniformă. Cele mai multe sunt concentrate în
două straturi, unul superior unde schimbul de oxigen este mai intens şi substanţele nutritive mai abundente,
iar cel inferior limitat la nămolul străfundurilor. Stratul intermediar este sărac în organisme. Hidrofitele
fotosintetizante vieţuiesc până la adâncimea de 200-400 m.
Răspândirea organismelor în atmosferă.
Atmosfera constituie învelişul cel mai mobil al Globului terestru, constituită dintr-un amestec de
diferite gaze cu predominarea azotului, în care plutesc impurităţi de praf şi unele organisme vii.
Limita superioară până la care s-au putut observa organisme vii în atmosferă se află la 10 000-13 000
m.
În atmosferă viaţa se desfăşoară cu o intensitate mai accentuată în limitele inferioare ale acesteia, în
stratul inferior al troposferei, limitrofă cu litosfera, până la înălţimea de 50-70 m.
Majoritatea insectelor bune zburătoare, zboară până la 20 m. De la 100 m până la 5000 m în atmosferă
se întâlnesc numai organismele care sunt susţinute şi transportate pasiv cu ajutorul curenţilor de aer,
constituind aeroplanctonul. În aeroplancton au fost identificate numeroase insecte mici de 2-3 mm lungime,

6
larve de păduchi, afide, păianjeni mărunţi, bacterii, alge unicelulare, diferiţi spori şi numeroase grăuncioare
de polen.
Spre limita superioară a stratosferei şi anume la înălţimea de 22 000 m au fost identificate numai
bacterii şi spori de ciuperci. La o altitudine mai mare de 30.000 m nu se găsesc organisme vii, deoarece
dispare „stratul de ozon”, ele nu ar putea supravieţui datorită razelor ultraviolete care le-ar ucide.
În biosferă cea mai mare concentraţie de organisme vii se află în regiunile limitrofe dintre atmosferă şi
hidrosferă, dintre atmosferă şi litosferă şi dintre litosferă şi hidrosferă.
Regiunea de întrepătrundere şi de interacţiune a litosferei, atmosferei şi hidrosferei constituie un
înveliş complex al Pământului numit înveliş geografic. Aici au loc intense procese fizico-chimice, declanşate
de energia solară şi de gravitaţia universală în interacţiune contradictorie cu procesele legate de dinamica
internă a pământului.

Întrebări de autoevaluare:
1. Biosfera constituie:
a) învelişul geografic populat cu organisme vii
a) învelişul geografic populat cu plante
b) învelişul geografic populat cu animale
2. Limita superioară a organismelor în atmosferă se află la:
a) 10.000 – 13.000 m
b) 22.000 – 30.000 m
c) 12.000 – 22.000 m
3. Limita de zbor a condorului se află la:
a) 5000 m înălţime
b) 7000 m înălţime
c) 1000 m înălţime
4. Limita a zbor a albatroşilor, fregatelor, lăstunilor se află la:
a) 400 m înălţime
b) 1000 m înălţime
c) 7000 m înălţime
5. Limita inferioară a vieţii în hidrosferă se întâlneşte la:
a) 200-400 m adâncime
b) 11.034 m adâncime
c) 1000-2000 m adâncime

CAPITOLUL II
MODURI DE DISEMINARE A ORGANISMELOR

Organismele de pe suprafaţa terestră se răspândesc pe mai multe căi: fie prin mijloace proprii
(diseminare activă), fie cu ajutorul factorilor naturali externi (diseminare pasivă).
După modul în care îşi răspândesc fructele şi seminţele, plantele se împart în două categorii şi anume:
autocore şi alocore.

Diseminarea activă
Se referă la plantele care-şi răspândesc seminţele prin împrăştiere datorită unor mijloace active, în
urma cărora seminţele sunt aruncate la o distanţă destul de mică prin explozia capsulei. Categoria aceasta de
plante care îşi răspândeşte seminţele prin împrăştiere datorită unor dispozitive mecanice poartă numele de
plante autocore. Ele se dezvoltă pe o suprafaţă foarte restrânsă, ceea ce face să aibă o densitate mare şi
totodată o mare capacitate de apărare împotriva altor specii din afară. Ca exemplu menţionăm: plesnitoarea
(Ecbalium elaterium), piersicelul sau slăbănogul (Impatiens nolitangere), ciocul berzei (Geranium pratense),
toporaşul (Viola odorata).

Diseminarea pasivă. Aceasta este caracteristică îndeosebi plantelor şi se realizează sub acţiunea
vântului, apei, animalelor şi omului.

7
Anemocoria reprezintă una din principalele forme prin care sporii plantelor se răspândesc în spaţiu cu
ajutorul vântului. Desigur, că diseminarea seminţelor şi fructelor este influenţată pe de o parte de caracterele
morfologice ale diasporilor, iar pe de alta de greutatea lor extrem de redusă. Un exemplu în acest sens îl
constituie seminţele unor fanerogame cum sunt cele de poroinic (Orchis fusca) sau de şopârliţă albă
(Parnassia palustris) care sunt transportate pe distanţe de mii de km până când ajung să fie luate şi depuse pe
sol de picăturile de ploaie.
Tot vântul transportă prin aer şi apoi prin rostogolire fructe şi seminţe prevăzute cu aparate de plutire
(mici paraşute, puf sau aripioare). La anumiţi arbori, cum sunt mesteacănul (Betula verrucosa), oţetarul
(Rhus typhina), arţarul (Acer platanoides), ulmul (Ulmus campestris), carpenul (Carpinus betulus), fructul
este prevăzut, de asemenea, cu nişte aripioare ce permit răspândirea la mari distanţe.
Hidrocoria. Aceasta se referă la răspândirea plantelor prin intermediul apei. Plantele pentru a putea fi
diseminate prin intermediul apei, trebuie ca seminţele sau fructele lor să prezinte dispozitive pentru plutire şi
pentru a fi protejate de putrezire. În primul rând, fructul trebuie să aibă o greutate specifică mai mică decât a
apei. De exemplu, seminţele stânjenelului de baltă (Iris pseudoacorus) şi a castanelor de baltă (Trapa natans)
care prezintă nişte dispozitive pentru plutire. În alte cazuri seminţele plantelor sunt protejate de un strat de
ceară care le permit să reziste vreme îndelungată. Cea mai rezistentă este nuca de cocos (Cocos nucifera)
care este capabilă să plutească mii de km sub influenţa curenţilor oceanici. Aşa, se explică faptul că o serie
de specii de mangrove (Rhizophora, Avicennia, etc.) de pe coasta de vest a Indiei sunt foarte asemănătoare
cu cele de pe ţărmul estic al Africii, iar cele de pe coasta vestică a Africii se aseamănă cu cele de pe coastele
Americii de Sud.
Zoocoria. Se referă diseminarea plantelor prin intermediul animalelor. În acest caz plantele prezintă
anumite adaptări. De regulă, diasporii lor sunt prevăzuţi cu organe adezive care se lipesc, spini, cârliguţe sau
secreţii vâscoase ce le permit să se agaţe de blana animalelor.
Aşa este cazul seminţelor de holeră (Xanthium spinosum), de turiţa mare (Agrimonia eupatoria),
culbeceasa (Medicago denticulata) ca şi de achena de vâzdoagă (Tagetis minuta). De asemenea, fructele de
vâsc (Viscum album) conţinând anumite substanţe cleioase se lipesc cu uşurinţă de animale şi îndeosebi de
ciocul unor păsări (mierle, sturzi).
O serie de animale din categoria micilor rozătoare aduc în ascunzătorile şi galeriile lor situate la
diferite distanţe, ghindă, alune, jir, chiar şi nuci. Acestea dacă nu sunt consumate, cu timpul sub influenţa
unor condiţii favorabile ajung să germineze.
Animalele pot să transporte la rândul lor alte animale. De pildă, paraziţii care se prind de pielea
acestora sau de penele păsărilor pentru a fi purtaţi pe spaţii foarte largi.
Păsările care duc mai mult o viaţă acvatică preiau pe ghearele lor odată cu nămolul ouă, icre şi chiar
viermi.

Arealul biogeografic
Suprafaţa geografică ocupată de o anumită specie, gen sau familie de plante sau animale reprezintă
arealul biogeografic sau aria de distribuţie sau răspândire geografică a acestora.
Orice specie, ia naştere într-un singur punct de pe suprafaţa terestră sau acvatică denumit „centru
biogenetic” sau fitogenetic în cazul plantelor şi zoogenetic în cazul animalelor. Din acest punct indivizii
fiecărei specii considerată tind să se răspândească radiar spre periferie, sub diferite forme şi prin diverse
mijloace (diseminare activă şi diseminare pasivă) cu scopul de a-şi mări arealul de existenţă.

Categorii de areale
După poziţia pe glob, formă şi dimensiune arealele se împart în: cosmopolite, circumterestre,
discontinue (disjuncte), endemice şi vicariante.
a) Arealele cosmopolite se întind aproape pe toate continentele. Datorită vastei răspândiri organismele
cosmopolite se mai numesc şi euricore (eurys=larg; choros=răspândire).
Din categoria plantelor acvatice şi palustre cu areal cosmopolit pot fi menţionate: lintiţele, broscăriţa
(Potamogeton lucens), trestia de baltă (Phragmites communis), papura (Typha latifolia), iar dintre cele
terestre traista ciobanului (Capsella bursa pastoris), troscotul (Polygonum aviculare), păpădia (Taraxacum
officinale), pătlagina (Plantago major), etc.
Animalele acvatice cu areal cosmopolit sunt scrumbia de mare (Scomber scrombus), balena
(Balenoptera musculus), delfinul, etc., iar dintre cele terestre cităm: şoimul călător (Falco peregrinus),
ţigănaşul (Plegadis falcinellus), ciuful de baltă (Asio flammeus), cucul (Cuculus canorus). Dintre carnivore
fac parte lupul (Canis lupus) răspândit în Europa, Asia şi America de Nord şi puma (Felis concolor) întâlnită
între Canada şi Patagonia.

8
b) Arealele circumterestre cuprind organismele răspândite în jurul pământului, între anumite limite
latitudinale. Astfel, de la nord la sud, se disting următoarele areale: circumpolar boreale, circumtemperate,
circumtropicale, circumaustrale.
Arealele circumpolar boreale acoperă integral atât uscatul cât şi mările din jurul cercului polar. Astfel,
de areale cuprind rogozul laponic (Carex lapponica) şi murul arctic (Rubus chamaemorus), iar dintre
animale foca, vulpea polară (Alopex lagopus), iepurele arctic (Lepus timidus), ciuhurezul polar, etc.
Arealele circumtemperate se suprapun, în general, cu zona temperată din emisfera nordică (50 şi
350N). Din această categorie face parte arealul calcei calului (Caltha palustris, C.laetha) frecventă şi unele
mlaştini din ţara noastră, genul Ribes.
Arealele circumtropicale acoperă regiunile intertropicale (300 latitudine nordică şi sudică). Se
întâlnesc plante ce aparţin familiilor Gesneriaceae, Arecaceae şi Palme, iar dintre animale maimuţele.
Arealele circumaustrale terestre sunt localizate la sud de Tropicul Capricornului. Drept urmare,
suprafeţelor mici şi discontinuităţii uscatului austral, numărul plantelor şi animalelor cu areal circumaustral
este redus. Din domeniul floristic este menţionat fagul austral (Nothofagus cunninghamii), iar dintre animale
izopodul Styloniciens.
c) Arealele discontinue (disjuncte). Speciile acestor areale au indivizii răspândiţi pe două sau mai
multe porţiuni de teritorii separate şi îndepărtate unele de altele. Astfel, nucul (Juglans regia) este răspândit
atât în Eurasia (începând din sud-estul Europei prin Peninsula Balcanică şi Asia Mică în China), cât şi în
America de Nord (S-SUA). Mai cuprinde genurile Magnolia, Drimys, Anisophyla, iar dintre animale capra
neagră (Rupicapra rupicapra) care are un areal fragmentat în şapte masive muntoase (Pirinei, Alpii Dinarici,
Apenini, Carpaţi, Taurus şi Caucaz), ariciul comun (Erinaceus europaeus) răspândit în Europa, Asia
Centrală şi Extremul Orient, mierla gulerată (Turdus torquatus) din munţii Europei, chişcarul (Misgurnus
fossilis) care trăieşte în apele râurilor din Europa ca şi în Extremul Orient.
d) Arealele endemice cuprind speciile cu un areal mic. Întrucât ele au arealul limitat la o anumită
regiune restrânsă geografic sunt considerate endemice. Spre deosebire de arealele cosmopolite, cele
endemice acoperă o suprafaţă uneori de câteva ha sau chiar mai puţin. Cele mai multe endemisme au luat
naştere în regiunile montane ca şi în insulele străvechi ca urmare a izolării geografice şi biotice.
După vârstă au fost deosebite paleoendemisme şi neoendemisme.
e) Arealele vicariante. Termenul de vicariante se referă la acel fenomen de înlocuire a unor specii de
plante sau animale de pe o anumită suprafaţă prin altele, dar apropiate din punct de vedere sistematic.
Dintre plante măslinul cultivat (Olea europaea) din jurul Mării Mediterane a înlocuit formele sălbatice
de Olea laperrinei întâlnit azi pe suprafeţe restrânse în sudul Algeriei. Molidul comun (Picea abies sau
P.excelsa) din Europa centrală se înrudeşte cu molidul siberian (Picea obovata).

Întrebări de autoevaluare:
1. Autocoria se referă la:
a)diseminarea organismelor prin mijloace proprii
b)diseminarea plantelor cu ajutorul apei
c)diseminarea plantelor prin curenţi oceanici
2. Care plante se răspândesc cu ajutorul vântului:
a) mesteacănul, arţarul, carpenul
b) trestia de baltă, papura, broscăriţa
c) iarba câmpului, păiuşul, firuţa de livadă
3.Care plante se răspândesc prin intermediul animalelor:
a) turiţa mare, holera, vâscul
b) păpădia, traista ciobanului, troscotul
c) carpenul, bradul, molidul
4. Din categoria plantelor cu areal cosmopolit pot fi menţionate:
a) trestia de baltă, papura, păpădia
b) floarea de colţ, garofiţa alpină, murul arctic
c) arborele roşu, arborele pagodelor, liliacul românesc
5. Animalele acvatice cu areal cosmopolit sunt:
a) balena, delfinul, scrumbia de mare
b) foca, vulpea polară, iepurele polar
c) lupul, puma, ciuful de baltă

CAPITOLUL III
INFLUENŢA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA DEZVOLTĂRII ŞI RĂSPÂNDIRII
ORGANISMELOR.
9
Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu influenţa factorilor de mediu asupra dezvoltării şi răspândirii atât
a organismelor, cât şi a biocenozelor.
Componenţii nevii ai mediului se numesc factori abiotici sau fizici grupaţi în factori climatici, edafici
şi orografici, iar componenţii vii alcătuiesc factorii biotici incluzând toate organismele coexistente prin
relaţii de interdependenţă.

Factorii climatici
Din totalul factorilor climatici, lumina reprezintă unul din principalii factori energetici. Cantitatea şi
intensitatea luminii care cade pe suprafaţa pământului variază după latitudine, altitudine, expoziţie,
anotimpuri, gradul de saturaţie a atmosferei cu vapori de apă, de cantitatea de impurităţi din atmosferă, cât şi
de nebulozitatea atmosferică.
În funcţie de gradul intensităţii luminoase la care s-au adaptat, organismele se grupează în două grupe
principale: plante iubitoare de lumină sau plante heliofite ori fotofile şi plante iubitoare de umbră sau sciafite
ori fotofobe.
Plantele heliofite (fotofile) predomină în stepe, savane, prerii, pampasuri, pe vârfurile munţilor şi în
regiunile polare, în general sunt răspândite în regiunile larg deschise, bine luminate.
Dintre speciile ierboase putem enumera: iarba câmpului (Agrostis alba), colilia (Stipa capillata),
păiuşul (Festuca pratensis), iar dintre speciile de plante lemnoase zada (Larix decidua), stejarul (Quercus
robur), frasinul (Frasinus excelsior), pinul (Pinus silvestris), salcâmul (Robinia pseudoacacia).
Plantele umbrofile (sciafite) se dezvoltă mai bine la umbră. Dintre umbrofite menţionăm: molidul
(Picea excelsa), bradul (Abies alba), fagul (Fagus silvatica), carpenul (Carpinus betulus), arţarul (Acer
platanoides), iar dintre plantele ierboase măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), lăcrămioarele (Convallaria
majalis), feriga (Dryopteris filix-mas), pochivnicul (Asarum europaeum), muşchi de pădure, etc.
Lumina acţionează şi asupra animalelor. În funcţie de intensitatea şi durata acesteia animalele îşi
desfăşoară activitatea, se orientează în spaţiul terestru şi aerian, capătă o anumită coloraţie, are loc migraţia
păsărilor, reproducerea, etc.
Legat de orientarea în spaţiu a animalelor un exemplu în acest sens este dat de cele care-şi procură
hrana în timpul zilei. Astfel, zborul albinelor de la stup până la locul unde-şi recoltează polenul este reglat de
unghiul format între aceste două elemente şi direcţia soarelui.
După toate probabilităţile şi păsările îşi regăsesc cu uşurinţă cuibul tot sub influenţa direcţiei soarelui.
Animalele au tendinţa de a copia culoarea generală a mediului ambiant, adică prezintă fenomenul de
homocromie.
Culoarea albă a faunei polare sau a faunei din munţii înalţi acoperiţi cu zăpezi perene se datoreşte
reflectării mediului înconjurător asupra celulelor pigmentative (cromatofore) de pe pielea animalelor. Este
cazul ursului polar (Thalassarctos maritimus), al oii sălbăticite din Alaska (Ovis dalii), etc.
Există şi cazuri când unele animale îşi menţin culoarea doar în anotimpul de iarnă. Cum se întâmplă cu
vulpea polară (Alopex lagopus), iepurele alb (Lepus timidus) din Alpi şi zona polară şi găinuşa polară
(Lagopus lagopus).
Temperatura aerului şi a solului prezintă importanţă deosebită în viaţa şi răspândirea pe glob a
organismelor.
O serie de procese vitale ale plantelor cum sunt germinarea, creşterea şi dezvoltarea, fotosinteza,
înflorirea, fecundarea şi fructificarea nu se pot desfăşura decât între anumite amplitudini ale temperaturii.
Temperaturile maxime şi minime reprezintă valori extreme în cadrul cărora organismele pot supravieţui.
Teoretic plantele se pot dezvolta la temperaturi cuprinse între 0-500C deoarece citoplasma se coagulează la
temperaturi > 500C.
În funcţie de adaptarea la diferite grade de temperatură plantele au fost grupate în patru categorii (după
De Candolle): megaterme, mezoterme, microterme, hechistoterme.
Plantele megaterme sunt adaptate la o temperatură a mediului constant ridicată (de peste
200C). Dintre acestea menţionăm palmierii, curmalii, bananierii, etc.
Plantele mezoterme sunt adaptate la o temperatură variabilă cuprinsă între 150C şi 200C. Fac parte din
această categorie măslinul, leandrul, smochinul, etc.
Plantele microterme reprezintă grupa acelora care rezistă la temperaturi de 0-150C şi sunt
caracteristice climatului temperat şi rece. Astfel, molidul, bradul, pinul, fagul, etc.
Plantele hechistoterme sunt adaptate la temperaturi constant scăzute, în jur de 00C. Din această
categorie fac parte: murul arctic, macul arctic, garofiţa alpină, etc.
Temperatura are o mare influenţă şi asupra animalelor.
10
Unele specii suportă cu uşurinţă variaţiile de temperatură, fapt pentru care au fost denumite animale
euriterme (ursul, căprioara, lupul, puma din America), pe când altele (maimuţa, foca, morsa, păstrăvul) nu
pot suporta oscilaţiile de temperatură fiind denumite animale stenoterme.
Animalele se împart şi după felul în care reacţionează faţă de variaţiile de temperatură. Au fost
deosebite două categorii: animale homeoterme cu „sânge cald” şi cu temperatura corpului constantă şi
animale poikiloterme sau animale cu „sânge rece”.
Din prima categorie fac parte păsările şi mamiferele. Acestea rezistă la frig, protejând căldura corpului
fie prin penajul dens la păsări, fie de blana bogată la mamiferele terestre (tigrul de Manciuria). Unele animale
din ţinuturile polare se simt foarte bine chiar la temperaturi sub –20C ca urmare a stratului adipos pe care-l au
sub piele (pinguinii, foca, morsa).
Din categoria animalelor poikiloterme fac parte toate nevertebratele, iar dintre vertebrate doar peştii,
amfibienii şi reptilele. Toate acestea suportă cu uşurinţă oscilaţiile termice din mediul înconjurător. Reptilele
de pe uscat suportă temperaturi maxime de 450C, pe când nevertebratele din apele dulci până la 400C. În ceea
ce priveşte temperatura minimă, la care rezistă aceste animale, este diferită de la o specie la alta. Unele
rezistă până la –200C (insectele), altele până la –150C (protozoarele).

Factorii edafici
Prin factor edafic se înţelege un complex de influenţe şi acţiuni stabilite între organisme şi
proprietăţile fizico-chimice ale solului.
Solul reprezintă un produs al interacţiunii mai multor factori pedogenetici externi (vegetaţia şi clima)
şi interni (relief, rocă, apa freatică, apa de stagnare).
Solul este alcătuit din constituenţi minerali, organici, apă, aer, la care se adaugă organismele vii.
Principalii constituenţi ai solului sunt argila, praful, nisipul.
Relaţiile plantelor cu solul sunt determinate de proprietăţile fizice, chimice şi biologice.
Dintre proprietăţile fizice ale solului cele mai importante sunt textura şi structura.
După textura şi structura solului plantele se împart în trei categorii: psamofile, casmofile sau hasmofile
şi litofile.
Plantele psamofile mai sunt cunoscute şi sub numele de arenacee. Acestea au caracter xerofil şi cresc
pe soluri nisipoase din stepe, deşerturi şi pe litoralul marin. Dintre speciile mai importante pot fi menţionate:
garofiţa de nisip (Dianthus arenarius), troscotul de nisip (Polygonum arenarium), orzul sălbatic (Elymus
sabulosus), pătlagina de nisip (Plantago indica), scai vânăt (Eryngium maritimum), varza de mare (Crambe
maritima).
Plantele casmofile (hasmofile) trăiesc în crăpăturile stâncilor. Ele au un sistem radicular bine
dezvoltat, pătrunzând în crăpăturile stâncilor acolo unde se acumulează o cantitate de humus. La multe dintre
casmofile cum ar fi ipcărigea de stâncărie (Gypsophyla petraea), ochii şoricelului (Saxifraga aizoon),
predomină forma biologică perniţă care are rolul unui burete ce absoarbe orice picătură de apă.
Plantele litofile sunt strâns legate de stânci şi bolovănişuri. De exemplu, unele alge şi specii de licheni.
După conţinutul de săruri al solului plantele se împart în: halofile, glicofile, nitrofile şi calcifile.
Plantele halofile se dezvoltă pe soluri sărate, iar rădăcinile lor pot să absoarbă apă cu concentraţii mari
de Na2CO3 (peste 5% Na). Prezintă tulpini groase şi suculente şi sunt specifice regiunilor de stepă şi
semideşerturi. Aparţin acestei categorii sărăţica (brânca) (Salicornia herbacea), sărăcica (Sueda maritima),
iarba grasă (Arthrocneum glaucum), chiurlanul (Salsola kali), rogozul maritim (Scirpus maritimus).
Plantele glicofile se dezvoltă pe soluri cu o concentraţie redusă de săruri. Din această categorie fac
parte unele plante de cultură cum ar fi: ţelina (Apium graveolens), bumbacul (Gossypium barbadense), sfecla
de zahăr (Beta rubra), curmalul (Pheonix dactylifera).
Plantele nitrofile sau azotofile cresc pe solurile cu un conţinut ridicat în azot, de regulă în vecinătatea
aşezărilor umane sau a stânelor. Acestea au un conţinut ridicat în săruri de azot, plantele se prezintă sub
forma unor buruieni, cu aspect luxuriant, purtând numele de plante ruderale. Menţionăm: bozul (Sambucus
ebulum), ştevia (Rumex alpinus), urzica (Urtica dioica), măcrişul calului (Rumex conglomeratus) şi spanacul
porcesc (Chenopodium hybridum).
Plantele calcifile cresc numai pe soluri bogate în calciu (peste 3%) şi pe stâncile calcaroase. În sol,
calciul se găseşte sub formă de CaCO3, CaSO4 şi Ca(PO4)2.
Solul prezintă o importanţă deosebită şi pentru viaţa animalelor, atât prin textura lui, cât şi datorită
vegetaţiei care creşte pe el. Aşa, de exemplu, unele nomade ierbivore (cerbi, elani) sunt nevoite să
parcurgă distanţe foarte mari pentru găsirea solurilor cu plante halofile, pentru a-şi asigura cantitatea
necesară de carbonat de natriu.
După modul de viaţă raportat la suprafaţa solului, animalele se împart în: geobionte, geofile, geoxene
şi petrobionte.

11
Animalele geobionte trăiesc pe solurile cu textură argiloasă, ducând viaţă subterană, unde se hrănesc şi
se înmulţesc, ieşind foarte rar la suprafaţă. Pot fi menţionate unele mamifere: cârtiţa europeană (Talpa
europaea), cârtiţa marsupială din Australia (Notoryctes), cârtiţa aurie din Africa (Chrysochloris); unele
specii de orbeţi (Ellobius, Spalax).
Nevertebratele geobionte sunt reprezentate de numeroase protozoare, viermi şi artropode.
Animalele geofile trăiesc numai o parte din timp în mediul subteran, unde-şi fac adăposturi, cuiburi şi
se înmulţesc, preferând solurile cu textură argiloasă. Din această categorie fac parte: broasca râioasă (Bufo
bufo), lăstunul de mal (Riparia riparia), albinărelul (Merops apiaster), pescăruşul albastru (Alcedo atthis),
pupăza (Upupa epops), iar dintre mamifere şoarecele de câmp (Microtus arvalis), hârciogul (Cricetus
cricetus), popândăul (Citellus citellus), nevăstuica (Mustella nivalis).
Animalele geoxene trăiesc la suprafaţa solului marea majoritate a timpului şi foarte rar folosesc mediul
subteran ca adăpost. Ca exemplu, pot fi menţionate aproape toate păsările şi mamiferele terestre.
Animalele petrobionte sau petrofile trăiesc fie în crăpăturile stâncilor, fie printre grohotişuri. Putem
menţiona unele gasteropode (Patula, Clausilia) şi şopârle (Alsophilax pipiens, Gymnodactylus kotschyi în
Balcani, Italia şi Creta; Agama bibroni în Munţii Atlas).

Întrebări de autoevaluare:

1. Plantele heliofite sunt:


a) plantele iubitoare de umbră
b) plantele iubitoare de lumină
c) plantele anemocore
2. Plantele psamofile sunt:
a) plantele care cresc în crăpăturile stâncilor
b) plantele care cresc pe soluri alcaline
c) plantele care cresc pe soluri nisipoase şi nisipuri
3. Plantele halofile sunt:
a) plantele care se dezvoltă pe soluri sărate
b) plantele care cresc pe soluri neutre
c) plantele care cresc pe soluri cu un conţinut ridicat în azot
4. Din categoria plantelor calcifile fac parte:
a) salcia pitică, floarea de colţ, garofiţa de stâncă
b) troscotul, iarba albastră, negara
c) carpenul, frasinul, jugastrul
5. Animalele geobionte sunt:
a) animalele care trăiesc în mediul subteran
b) animalele care trăiesc la suprafaţa solului
c) animalele care trăiesc în crăpăturile stâncilor şi grohotişuri

CAPITOLUL IV
GRUPĂRILE DE PLANTE ŞI ANIMALE

În natură, organismele vii se grupează în numeroase comunităţi în funcţie de necesităţile lor biologice.
Delimitarea comunităţilor de organisme se poate stabili după criteriul fizionomic, taxonomic şi ecologic.
Din punct de vedere fizionomic se delimitează anumite suprafeţe care conţin o vegetaţie uniformă
alcătuită din populaţii ce aparţin de acelaşi tip biologic – ierboasă (pajişti), fie lemnoasă (pădure) şi cu un
ritm sezonier asemănător.
Criteriul taxonomic cuprinde speciile dominante de plante sau de animale. Privite sub aspect
taxonomico-ecologic, aceste comunităţi au primit denumirea de asociaţii.
După criteriul ecologic se delimitează anumite suprafeţe de teritorii cu proprietăţi fizico-chimice
asemănătoare, ca de exemplu, mlaştinile eutrofe sau oligotrofe, terenurile sărăturate, nisipoase, stâncăriile
calcaroase, populate de comunităţi vegetale şi animale specifice.

Fitocenoza reprezintă o grupare de mai multe populaţii de plante, cu un anumit mediu de viaţă având
următoarele trăsături:
- organizarea sub formă de pâlcuri, cu mărimi variate;
- compoziţia floristică, structura, fizionomia şi relaţiile de interdependenţă dintre populaţiile de
plante şi dintre plante şi biotop se menţin timp îndelungat;

12
- între diferite specii de plante se stabilesc relaţii de interdependenţă, atât de natură trofică, cât şi
ecologică;
- fitocenoza reprezintă locul acumulării substanţelor organice elaborate de plantele verzi.
Totalitatea fitocenozelor cu o compoziţie floristică şi cerinţe ecologice asemănătoare alcătuieşte o
asociaţie vegetală. De pildă, totalitatea fitocenozelor de fag (Fagus sylvatica) cu brusture negru (Symphytum
cordatum), de pe un substrat calcaros, alcătuiesc asociaţia făget cu brusture negru (Symphyto-Fagetum), iar
fitocenozele de fag cu horşti (Luzula luzoides), de pe substrat silicios, formează asociaţia acidofilă făget cu
horşti (Luzulo-Fagetum).
Fitocenoza (asociaţia vegetală) reprezintă unitatea fundamentală de studiu fitocenologic a vegetaţiei,
caracterizată printr-o compoziţie floristică, biotop şi mediu specific.
Zoocenoza reprezintă o grupare de animale între care se stabilesc relaţii de interdependenţă în strânsă
legătură cu factorii de mediu. Relaţiile dintre animale sunt slabe comparativ cu cele existente între plante.
Comunităţile de animale sunt subordonate fitocenozei, în afara cărora nu pot supravieţui.
De exemplu, grupările de muşte şi ţânţari din grajduri nu sunt considerate zoocenoze, deoarece între
ele nu se stabilesc legături stabile în timp. Pe baza acestor considerente, zoocenozele nu sunt studiate separat,
ci împreună cu fitocenozele, alcătuind biocenoza.
Biocenoza este totalitatea vieţuitoarelor, plante şi animale ce populează un anumit biotop şi se
adaptează la condiţiile acestuia.
Biotopul sau habitatul reprezintă locul de existenţă sau porţiunea de mediu natural unde trăiesc
organismele vegetale şi animale.
Noţiunea de biocenoză a fost introdusă în ştiinţă de F.Dahl în 1821 şi de K.Möbius în 1877 pentru
domeniul terestru şi de A.Zernov, Gr.Antipa pentru domeniul acvatic, scoţând în evidenţă raporturile de
legătură dintre biocenoză şi biotop. Gr. Antipa a arătat, în lucrările sale privind hidrobiologia Mării Negre,
„unitatea dintre plante şi animale, dar şi faptul că organismele se asociază în comunităţi după necesităţile
care apar în decursul luptei pentru existenţă ce are loc în biocenoză şi nu după înrudirea lor”.
Ansamblul natural constituit din biocenoză şi biotop a fost denumit de V.N.Sukaciov biogeocenoză.
După Sukaciov „biogeocenoza reprezintă o anumită suprafaţă de teren care cuprinde fitocenoza,
zoocenoza, microbiocenoza şi părţile corespunzătoare ale atmosferei, litosferei, hidrosferei şi pedosferei –
toate strâns legate între ele prin interacţiuni, formând un complex unitar”.
Ecosistemul reprezintă o grupare de organisme (lac, pajişte, pădure) dintr-un anumit cadru geografic,
fiind alcătuită, pe de o parte, din plante şi animale, iar pe de altă parte, din factori abiotici, între care se
stabilesc relaţii de interdependenţă, formând un tot unitar.
Ecosistemul este alcătuit din biotop sau habitat (biotop de câmpie, de deal, etc.) şi din biocenoze.

Întrebări de autoevaluare:
1) Fitocenoza reprezintă:
a) o grupare de mai multe populaţii de plante
b) totalitatea plantelor şi animalelor
c) o grupare de animale
2) Delimitarea comunităţilor de organisme se realizează după:
a) criteriul fizionomic, taxonomic, ecologic
b) criteriul taxonomic, ecologic
c) criteriul fizionomic, ecologic

CAPITOLUL V
DOMENIILE DE VIAŢĂ ALE GLOBULUI TERESTRU

La suprafaţa Globului terestru există trei domenii de viaţă principale: domeniul acvatic, domeniul
terestru şi domeniul subteran, având un rol important în dezvoltarea organismelor.
Domeniul acvatic ocupă cea mai mare parte din suprafaţa terestră (2/3) şi se împarte în: domeniul
apelor marine şi oceanice şi domeniul apelor continentale.
Comparativ cu domeniul acvatic, domeniul terestru se întinde pe o suprafaţă mult mai mică (149 mil
km2), iar diversitatea condiţiilor de mediu se reflectă în adaptarea şi răspândirea organismelor vegetale şi
animale.
Domeniul subteran este unul dintre cele mai întinse de pe planetă, cuprinzând mai multe tipuri de
ecosisteme cu condiţii ecologice ce se deosebesc fundamental de cele de la suprafaţă.

Apele marine şi oceanice

13
Apa mărilor şi oceanelor ocupă 71% (361 mil.km2) din suprafaţa pământului, iar uscatul 29% (149
mil.km2).
Toate mările şi oceanele luate împreună alcătuiesc Oceanul Planetar.
Un rol important în dezvoltarea plantelor şi animalelor îl au temperatura şi salinitatea apelor, dinamica
şi presiunea apelor, luminozitatea şi elementele nutritive.
Temperatura apei variază cu adâncimea şi cu latitudinea, în funcţie de care oceanele prezintă
următoarea stratificare termică: termosfera, termoclina şi stratul profund.
S-a constatat că oscilaţiile de temperatură din mări şi oceane sunt favorabile dezvoltării organismelor.
Astfel, în mările închise unde variaţiile de temperatură nu sunt prea evidente nici la adâncimi mari (Marea
Mediterană), numărul de organisme este mai mic decât în oceanele cu diferenţe mari de temperatură între
apele pelagice şi abisale (Oceanul Atlantic).
Apele mărilor şi oceanelor sunt populate cu organisme stenoterme şi euriterme. Organismele
stenoterme preferă o temperatură constantă a apei, fie ridicată (madreporarii), fie scăzută (la animalele de la
Poli şi din adâncurile oceanelor), iar organismele euriterme (stridia şi scoica Cardium edule) suportă oscilaţii
mari de temperatură a apei, cuprinse între 00C şi 200C.
Salinitatea mărilor şi oceanelor variază atât pe orizontală cât şi pe verticală, fiind condiţionată de
factorii climatici. Apa oceanelor conţine peste 32 de elemente chimice. Cantitatea totală de săruri exprimată
sub forma salinităţii este de 34,4%0. Dintre acestea, cel mai mare procent îl reprezintă clorura de natriu
(27,37%0), urmează în mod descrescător clorura de magneziu, sulfatul de magneziu, sulfatul de calciu, iar
sub un gram la %0 clorura de potasiu, bromura de magneziu, carbonatul de calciu, clorura de rubidiu,
bicarbonatul de fier, bioxidul de siliciu.
În apele Oceanului Planetar predomină clorurile de natriu într-un procent de 85,6% şi clorurile de
magneziu sub 4%, făcând ca gustul apei de mare să fie amar şi sărat. Reacţia apei de mare este alcalină.
Salinitatea oceanelor variază în limite apropiate, între 32 şi 37%0, în timp ce salinitatea mărilor
prezintă variaţii mult mai mari. De exemplu, Marea Neagră are o salinitate de 17,6%0, Marea Baltică între 1
şi 22%0, iar Marea Roşie are o salinitate şi mai mare (46,5%0).
Unele organisme se pot adapta la un anumit grad de salinitate. Asemenea organisme se numesc
stenohaline. Putem menţiona: scrumbia de mare (Scomber scombrus), tonul (Thunus thynnus), radiolarii,
echinodermele, gasteropodele, etc. Există însă şi specii care suportă variaţiile de salinitate, formând grupa
organismelor eurihaline. De exemplu, somonul (Salmo salar), anghila (Anguilla anguilla), nisetrul
(Acipenser güldenstäedti), morunul (Huso huso) şi scrumbia de Dunăre (Caspialosa pontica).

Apele continentale. Ocupă mai mult de o treime din suprafaţa uscatului, fiind reprezentate de râuri,
lacuri, mlaştini şi bălţi. Condiţiile de viaţă din apele continentale se deosebesc de cele din mări şi oceane.
Răspândirea organismelor din cuprinsul apelor continentale este influenţată de factorii ecologici de natură
fizică, chimică şi biologică.
În funcţie de cantitatea de săruri minerale dizolvate, apele continentale se împart în trei categorii (după
Thieneman şi Nauman): oligotrofe, distrofe şi eutrofe.
Apele oligotrofe conţin puţine săruri minerale, cu temperaturi scăzute, sunt transparente, de culoare
albăstrui-verzuie, sărace în organisme, planctonul lor fiind alcătuit din alge verzi (Nitella), muşchiul de lac
(Fontinalis) şi din alte plante (Litorella, Isoetes, etc.).
Zooplanctonul este reprezentat de tardigrade, rotifere şi protozoare, iar nectonul este format din câteva
specii de peşti (păstrăv, coregon, biban, babuşcă).
Apele distrofe conţin cantităţi ceva mai mari de săruri minerale dizolvate şi anume 2-3 mg/l.
Sunt mai bogate în substanţe humice, colorând apa în galben-bruniu, iar reacţia apei este acidă. Planctonul
este alcătuit din alge verzi (Desmidiaceae) şi din diatomee. Apele distrofe sunt caracteristice lacurilor puţin
adânci, cu o vegetaţie de turbă.
Apele eutrofe sunt bogate în săruri minerale (azotaţi şi sulfaţi). Sunt mai puţin transparente datorită
abundenţei organismelor, culoarea apelor variind de la verde-brun până la brun, cu o vegetaţie alcătuită din
trestie, papură şi rogoz.
În funcţie de gradul de mobilitate, apele continentale se clasifică în stătătoare (lacuri şi mlaştini) şi
curgătoare (râuri şi fluvii), iar după conţinutul în săruri minerale se împart în ape dulci şi ape sărate.

Vegetaţia şi fauna din zonele de tundră


Tundrele sunt formaţiuni ierboase, subarbustive şi arbustive, scunde, deschise, formate sub influenţa
climatului aspru polar, situate la limita pădurilor de conifere, între silvotundre şi deşerturile nivoglaciare.
Tundra se află răspândită atât în emisfera nordică (tundra arctică) cât şi în emisfera sudică (tundra
antarctică). În regiunile muntoase, în etajul alpin, se întâlneşte tundra alpină.

14
Tundra Arctică. Ocupă Islanda, nordul Peninsulei Scandinave, extremul nordic al Rusiei, estul
Canadei.
Vegetaţia tundrei este foarte variată, prezentându-se ca un mozaic de plante, cu înălţimi reduse,
cuprinse în 15 şi 50 cm. Este alcătuită din formaţiuni arbustive în care predomină tufişurile de sălcii şi
mestecenii, până la landele de ericacee sau la pajiştile propriu-zise de tundră, alcătuite din graminee şi
ciperacee.
Fauna tundrelor arctice este săracă şi omogenă pe tot cuprinsul Eurasiei şi Americii de Nord.
Mamiferele care populează zona de tundră sunt adaptate la condiţiile climatice aspre, atât prin blana mare şi
deasă, cât şi prin stratul gros de grăsime.
Păsările prezintă un penaj dens şi de culoare albă.

Tundra Antarctică se caracterizează prin condiţii climatice aspre, cu temperaturi foarte coborâte. În
luna cea mai caldă temperatura medie creşte foarte puţin peste 00C, iar în luna cea mai rece poate coborî până
la –880C. Precipitaţiile sunt reduse (250-300 mm), iar vânturile sunt puternice, manifestându-se sub forma
furtunilor violente.
Vegetaţia de tundră se întâlneşte pe continentul Antarctida numai în zona ţărmurilor. Ocupă suprafeţe
întinse pe insulele situate în jurul acestui continent (Macquarie, Kerguelen, Falkland, Georgia de Sud, etc.)
unde climatul prezintă o nuanţă oceanică cu temperaturi scăzute tot timpul anului şi vânturi foarte puternice.
Fauna tundrelor antarctice este săracă, adaptată la condiţiile de climă aspră. Mamiferele lipsesc, iar
păsările sunt reprezentate de pinguini (Pygoscelis antarctica), albatroşi (Diomedia exulans), pescăruşi
(Megalestris antarctica), cormorani, care folosesc uscatul numai ca loc de cuibărit şi de popas.

Tundra alpină
Vegetaţia şi fauna etajului alpin sunt în funcţie de condiţiile de climă şi sol ale fiecărei unităţi
muntoase.
Se găseşte răspândită în regiunea Holarctică, în Munţii Pirinei, Carpaţi, Caucaz, Himalaya, Munţii
Japoniei, etc. La fiecare unitate muntoasă se pot distinge mai multe etaje de vegetaţie ale căror limite
altitudinale variază de la un sistem montan la altul.
Pajiştile alpine prezintă o importanţă economică deosebită pentru păşunat, fiind alcătuite din specii de
graminee ca: păiuş (Festuca ovina, Festuca supina), firuţa (Poa alpina, Poa minor), iarba câmpului (Agrostis
alba), unele ciperacee (Carex curvula, Carex sempervirens) şi plante cu flori viu colorate, frumos
mirositoare (micşuneaua de munte, viorele galbene, garofiţa alpină, genţianele şi campanulele alpine).
Vegetaţia lemnoasă apare în partea inferioară a etajului alpin fiind alcătuită din tufe de bujori de munte
(Rhododendron kotschyi), afine (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis idaea) şi din câteva specii de
subarbuşti, jneapănul (Pinus mugo), ienupărul (Juniperus communis) şi sălcii pitice (Salix reticulata, S.
herbacea, S.retusa).
Datorită conţinutului mic de oxigen din atmosferă, temperaturilor scăzute, persistenţa îndelungată a
zăpezilor, hrană puţină, etajul alpin oferă animalelor un mediu de viaţă puţin propice, numărul lor scăzând cu
altitudinea. Animalele din etajul alpin prezintă adaptări specifice faţă de condiţiile climatice mai puţin
prielnice. Pentru a putea rezista frigului, mamiferele au blana mare şi deasă, iar păsările sunt acoperite de un
penaj bogat.
Faciesul rupicol constituie pentru multe animale alpine (în special pentru păsări), un adăpost şi un loc
bun pentru cuibărit.
În etajul alpin predomină rozătoarele, ierbivorele rumegătoare, păsările, insectele aptere, unele specii
de insectivore şi carnivore.

Pădurile tropicale umede


Pădurea tropicală umedă, numită şi pădurea densă tropicală umedă (R.Schnell, 1971) sau pădurea
ecuatorială (L.Emberger, 1950) este localizată în regiunile din apropierea ecuatorului.
Aceste formaţiuni forestiere se întâlnesc în America de Sud (bazinul Amazonului), America Centrală,
Africa Centrală (bazinul Congo), estul Madagascarului, în sudul şi sud-estul Asiei, insulele din sud-estul
Asiei (Indonezia, Malayezia), în nordul şi estul Australiei, precum şi în insulele din Oceanul Pacific
(Solomon, Samoo, Fiji).
Clima este umedă şi toridă, favorabilă dezvoltării unei vegetaţii luxuriante. Precipitaţiile medii anuale
oscilează între 2000 şi 4000 mm, fiind distribuite uniform tot timpul anului, iar temperatura medie anuală
variază între 25 şi 300C.
Pădurile tropicale umede din America de Sud
Se află răspândite în bazinul Amazonului, zona continentală a Anzilor Columbieni şi Ecuadorieni
(provincia Pacifică) şi coasta Atlantică de est (70-300 lat.S), pe o lăţime de 50-100 km.
15
Dintre arborii şi arbuştii brazilieni mai importanţi din punct de vedere economic menţionăm: castanul
de Para (Bertholletia excelsa) de 60 m înălţime, produce fructe de forma unui pepene; nucile paradisului
(Lecythis paraënsis) pentru seminţele bogate în ulei comestibil (51%), arborele de cauciuc (Hevea
braziliensis) din care se obţine cauciucul natural, arborele de copac (Ceiba pentandra) cu lemnul alb şi
moale din care se confecţionează butoaie, mahagonul (Swietenia mahagoni) pentru lemnul de calitate,
arboraşul de cacao (Theobroma cacao) din făină cărora se prepară cacao şi ciocolată, arboraşul de coca
(Erythroxylon coca) din ale cărui frunze se extrage alcaloidul cocaina folosit în medicină ca anestezic local
sau sub formă de siropuri cu efect tonic şi excitant.
Fauna pădurilor tropicale braziliene cuprinde un număr mare de animale arboricole şi anume:
maimuţele urlătoare (Alonatta seniculus, Mycetes), maimuţa păianjen sau maimuţa miriki (Brachyteles
arachnoides) cu părul scurt şi lânos, maimuţa lânoasă cenuşie (Lagotrix lagotricha), oposumul (Didelphis
aurita), furnicarul arboricol (Tamandua tetradactyla), leneşul mic (Choloepus didactylus), porcul spinos cu
coada prehensilă (Coendon prehensilis), furnicarul pitic (Cyclopes didactylus) de mărimea veveriţei, cu
blana moale, mătăsoasă, cenuşie.
Pădurile tropicale umede din Africa
Ocupă bazinul fluviului Congo, sudul Nigeriei, ţărmurile Libiei, ale Coastei de Fildeş şi Ghanei, între
80 latitudine nordică şi 50 latitudine sudică şi estul insulei Madagascar, acoperind o suprafaţă de 750.000 km2
(8% din suprafaţa Africii).
Dintre arborii cu importanţă economică menţionăm: arborele copac (Ceiba guineensis) din fructele
căruia se obţin fibre sintetice, uapaca (Uapaca guineensis), arborele uriaş (Entandrophragma angolense) cu
fructe mari, suculente şi acrişoare, plăcute la gust, acaju (Khaya), abanosul african (Diospyros), palisandrul
(Dalbergia) şi terminalia (Terminalia macroptera) pentru lemnul lor de calitate, cola (Cola nitida) pentru
seminţele lor utilizate la prepararea băuturii „coca-cola”, arboraşul de cafea (Coffea liberica, C.arabica),
bananierii pentru fructele lor.
Fauna este foarte bogată şi variată, repartizată pe diferite nivele de vegetaţie. Pe coroana arborilor se
întâlneşte o specie de ciocănitoare (Piccidae) şi maimuţa diavol (Colubus satanes).
Pădurile tropicale umede din Asia sunt răspândite pe ţărmul vestic al Indiei, insula Ceylon,
Bangladesh, o parte din peninsula Indochina şi sudul insulei Hainan.
Aceste păduri sunt constituite dintr-un amestec de numeroşi arbori de 40-75 m îmălţime cu valoare
economică deosebită: abanosul negru (Diospyros ebenum), arborele cusi (Coompasia excelsa) importante
pentru lemnul lor, mango ( Mangifera indica) produce fructe cu gust intermediar între piersică şi portocală,
specii de ficuşi, arboraşul de scorţişoară (Cinnamomum zeylanicum), palmierul de zahăr (Arenga
saccharifera), bananieri (Musa), bambuşi (Bambusa procera), palmierul evantai (Borassus).
Fauna este variată şi bogată. Menţionăm câteva specii de maimuţe: maimuţele- macaci (Macaca),
maimuţele duk (Pygathrix) cu blană cenuşie şi cu faţa roşiatică, lemurienii (Anathana), veveriţa palmierilor
(Funambulus palmarum), ursul buzat (Melursus ursinus) cu blana mare de culoare neagră, ursul malayez
(Helarctos malayanus); specii de păsări: păunul (Pavo cristatus), pasărea rinocer (Dichoceros bicornis), de
mărimea unui curcan, cu cioc mare îngroşat deasupra, găina sălbatică bankiva (Gallus gallus), elefantul
indian (Elephas maximus), tapirul asiatic (Tapirus indicus) care trăieşte în pădurile mlăştinoase din sudul
Thailandei, Malayezia, rinocerul cu un corn (Rhinoceros unicormis), tigrul (Panthera tigris) caracteristic
numai pentru sud-estul Asiei.
Reptilele sunt reprezentate prin pitonul zebrat (Python reticulatus), pitonul uriaş (Python molurus),
şarpele cu ochelari (Naja tripudians), cobra regală (Naja hannah).

Întrebări de autoevaluare:
1. Mamiferele caracteristice tundrei arctice sunt:
a) Ovibos moschatus, Lepus timidus, Alopex lagopus
b) Marmota marmota, Microtus nivalis, Rupicapra rupicapra
c) Lynx lynx, Ursus arctos, Panthera uncia
2. Vegetaţia lemnoasă din etajul alpin este alcătuită din:
a) Rhododendron kotschyi, Vaccinium myrtillus, Salix reticulata
b) Abies alba, Picea abies, Pinus silvestris
c) Fagus silvatica, Ulmus montana, Acer pseudoplatanus
3. Păsările caracteristice tundrei antarctice sunt:
a) ciuful alb, şorecarul încălţat, potârnichea de tundră
b) ciocănitoarea verde, cucul, piţigoiul
c) pinguinul, albatrosul, pescăruşul
4. Fauna etajului alpin cuprinde:
a) hermelina, nevăstuica, renul european
16
b) marmota alpină, capra neagră, ţapul alpin
c) hârciogul, popândăul, cămila cu două cocoaşe
5. Arborii din pădurile tropicale umede africane sunt:
a) arborele copac, arborele de cafea, abanosul african
b) arborele de cauciuc, palmierul de vin, palmierul de ceară
c) bambusul, abanosul negru, palmierul evantai

CAPITOLUL VI
REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE GLOBULUI
Se cunosc mai multe sisteme de împărţire a uscatului atât în regiuni fitogeografice, cât şi în regiuni
zoogeografice. Pentru simplificare, folosim regionarea biogeografică cea mai recentă elaborată de G.Lemée
(1967), unde am deosebit următoarele şapte regiuni biogeografice terestre: regiunea Holarctică,
Neotropicală, Africano-Malgaşă, Indo-Malayeză, Australiană, Polineziană şi Antarctică.

1. Regiunea Holarctică
Această regiune cuprinde o mare parte din emisfera nordică: Europa, o mare parte din Asia, America
de Nord şi o parte din nordul Africii.
Climatul regiunii variază foarte mult, de la climatul polar până la cel subtropical, lipsind climatul
tropical şi cel ecuatorial. În estul regiunii se simte influenţa oceanică, iar în vest cea continentală.
Datorită întinderii vaste şi heterogenităţii condiţiilor, regiunea se caracterizează printr-o mare
diversitate a lumii vegetale şi animale, atât ca număr de specii, cât şi ca formaţiuni bioecologice,
determinând separarea următoarelor 10 subregiuni: Arctică, Euro-Siberiană, Chino-Japoneză, Pontico-
Central-Asiatică, Mediteraneană, Saharo-Indiană de pustiu, Macaroneziană, Est-Americană-Atlantică, Vest-
Americană-Pacifică, Sonoriană.

Subregiunea Arctică
Ocupă părţile nordice ale regiunii holarctice (ţărmurile nordice ale Europei, Asiei, Americii de Nord şi
insulele Oceanului Îngheţat), ce aparţin zonei de tundră.
Fitocenozele de tundră sunt sărace în specii şi adaptate la condiţiile climatice vitrege (iarna durează 9-
10 luni), fiind alcătuită din muşchi, licheni, ierburi şi tufe mărunte, iar spre sud domină arbuştii care fac
trecerea spre silvostepă.
Flora arctică nord-americană cuprinde 450 specii, cea eurasiatică 350 specii, a Groenlandei 390 specii,
a arhipelagului arctic 204 specii, iar a insulelor nordice 38 specii.
Fauna cuprinde câteva specii de mamifere şi păsări endemice.

Subregiunea Euro-Siberiană
Este cea mai mare subregiune, ocupă aproape toată Europa şi o mare parte din Asia.
Clima temperat continentală cu precipitaţii suficiente favorizează vegetaţia formată din păduri de
răşinoase tip „taiga” şi păduri de foioase.
Particularităţile floristice şi faunistice ale acestei subregiuni au determinat diferenţierea următoarelor
domenii: circumboreal, central-european, atlantic-european şi al munţilor înalţi.
Domeniul circumboreal situat în sudul tundrelor arctice cuprinde pădurea de „taiga” din nordul
Europei şi Siberiei alcătuită din esenţe forestiere din familia Pinaceae.
Fauna este săracă în specii caracteristice, fiind dominată de: elanul (Alces alces), zibelina (Martes
zibelina), hermelina (Mustela erminea) dintre mamifere, cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ciocănitoarea
neagră (Dryocopus martius), mătăsarul (Bombycilla garrulus) dintre păsări.
Domeniul central european ocupă Europa Centrală şi cuprinde arealul pădurilor de foioase.
Animalele caracteristice acestui domeniu sunt: cerbul (Cervus elaphus), căprioara (Capreoles
capreoles), pisica sălbatică (Felis silvestis), jderul (Martes martes), ciocănitorile (Picus viridis, P.canus),
silvia de grădină (Sylvia borin), etc.
Cea mai mare parte a teritoriului ţării noastre aparţine acestui domeniu, excepţie făcând masivele
înalte din Carpaţi şi stepa din sud-estul ţării.
Domeniul atlantic-european ocupă teritoriile vest-europene cu climat oceanic. Este dominat de
tufărişuri cu ulex (Ulex europaeus), drobiţă (Genista anglica), mărtăloagă (Calluna vulgaris), iarba neagră
(Erica tetralix), etc.
Domeniul munţilor înalţi cuprinde masivele muntoase înalte din Europa şi Asia: Pirinei, Alpi, Apenini,
Carpaţi, Balcani, Caucaz, Himalaya, etc.

17
Pajiştile alpine au o largă răspândire fiind dominate de iarba câmpului (Agrostis alba), păiuş (Festuca
ovina), firuţa (Poa alpina), iar dintre subarbuşti afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-
idaea) şi bujorul de munte (Rhododendron).
Fauna este specifică marilor înălţimi şi anume: în Alpi şi Carpaţi întâlnim capra neagră (Rupicapra
rupicapra), marmota alpină (Marmota marmota), în Pirinei ţapul pirenaic (Capra pyrenaica), în Asia
montană este răspândit iakul (Poëphagus) grunniensis), berbecul de zăpadă (Ovis nivicola), oaia din Pamir
(Ovis ammon), irbisul (Panthera uncia), etc.

Subregiunea Chino-Japoneză
Ocupă ţinutul Amurului, Japonia, Peninsula Coreea, S-E Chinei şi partea orientală a munţilor
Himalaya.
Flora acestei subregiuni este foarte bogată în specii: 20000 în China, 2000 în Peninsula Coreea, 5500
în Japonia.
Fauna este foarte bogată, fiind alcătuită din numeroase carnivore; păsări şi reptile.

Subregiunea Pontico-Central-Asiatică
Ocupă teritoriile din estul Europei până în Tibet, cuprinzând câmpiile Ungariei, României, sudul
Ucrainei, Siberia apuseană, Asia centrală, Mongolia şi o parte din Tibet.
Flora subregiunii este dominată de elementele pontice, mediteranean-pontic, turanic, central-asiatic,
nord-cazahstanic.
Fauna este dominată de mamifere rozătoare, păsări şi reptile.
Animalele endemice se remarcă prin cămila cu două cocoaşe (Camelus bactrianus), antilopa saiga
(Saiga tatarica), antilopa cu guşă (Gazella guturosa), culanul (Hermionus hermionus), vulpea corsac (Vulpes
corsac), râsul de deşert (Lynx caracal), pisica de barcană (Felix margarita), precum şi numeroase păsări şi
reptile.

Subregiunea Mediteraneană
Ocupă teritoriile din jurul Mării Mediterane, inclusiv insulele din Mediterană. Clima se caracterizează
prin veri uscate şi secetoase şi ierni blânde şi umede. Cea mai mare parte din flora mediteraneană îşi are
originea în cea tropicală adaptată la climatul secetos, multe specii de plante au caracter sempervirescent.
Flora este dominată de câteva relicte tropicale.
Fauna mediteraneeană cuprinde numeroase endemisme: muflonul (Ovis musimos), hiena vărgată
(Hyaena hyaena), şacalul auriu (Canis aureus), hârciogul mic (Mesocricetus auratus), inariţa verde (Serinus
serinus), prigoarea (Merops apiaster), cormoranul pitic (Phalacrocorax pugmaeus), vulturul pleşuv (Gyps
fulvus), vipera cu corn (Vipera ammodytes), broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni) (fig.94),
scorpionul (Euscorpius europaeus).

Subregiunea Macaroneziană
Cuprinde insulele din nord-vestul Africii (Azore, Madeira şi Canare), în majoritate de origine
vulcanică, populate cu specii cu caracter endemic, unele de origine mediteraneană, altele de origine tropicală
având caracter de trecere de la subregiunea Mediteraneană la regiunea Africano-Malgaşă.
Flora acestei subregiuni este originală şi bogată în endemisme. Astfel, insulele Azore sunt populate de
478 specii de angiosperme, 648 în Madeira şi 1552 în insulele Canare.
Fauna are caracter mediteraneean. Aici trăiesc unele moluşte endemice din genul Helix şi şopârlele
endemice (Macroscincus); dintre mamifere câteva specii de lilieci, iar dintre păsări unele specii comune
Europei şi nordului Africii.

Subregiunea Nord-Africană-Indiană de Pustiu


Se întinde în Africa de Nord, Peninsula Arabia şi nord-vestul Indiei.
Flora este săracă în specii datorită condiţiilor foarte aspre de deşert.
Fauna este adaptată la viaţa de deşert, cele mai multe animale îşi desfăşoară activitatea în timpul
nopţii.
Dintre mamifere cităm: dromaderul (Camelus dromaderius), antilopa de deşert (Addax
nasomaculatus), iepurele egiptean (Laepus aegypticus), vulpea de deşert (Fennecus zerda) şi pisica cu
picioarele negre (Felis nigripes), iar dintre păsări: pitulicea de deşert (Sylvia nana-deserti), găinuşa de pustiu
(Pterocles orientalis), hoitarul alb (Neophron perenopterus), etc.

Subregiunea Nord-Americană de Est (Atlantică)


18
Se întinde din Alaska până la Atlantic (Marile Lacuri), teritoriu în care predomină pădurile de
răşinoase şi de aici până în Golful Mexic unde sunt prezente pădurile de foioase. Datorită suprafeţei foarte
mari şi heterogenităţii condiţiilor pedoclimatice, această subregiune se divide în patru provincii:
Provincia Alaska-Canada este provincia pădurilor de conifere, cuprinzând 2000-3000 de specii.
Provincia Marilor Lacuri Americane este dominată tot de conifere şi anume: pinul moale (Pinus
strobus), ţuga (Tsuga canadensis), tuia (Thuja occidentalis), ienupărul american (Juniperus occidentalis) şi
de foioase: arţarul de zahăr (Acer saccharum), etc.
Provincia sudică (Mississippi-Alegani) cuprinde bazinul mijlociu al fluviului Mississipi unde
predomină pădurile de foioase cu câteva specii caracteristice
Provincia preriilor nord-americane ocupă partea centrală a SUA, influenţată de climatul temperat-
continental excesiv. Formaţiunea vegetală caracteristică este preria. Fauna provinciilor forestiere se remarcă
prin cerbul de Virginia (Odocoileus virginianus), elanul uriaş de Alaska (Alces gigas), vulpea cenuşie
(Urocyon cinereo-argenteus), curcanul (Meleagris gallopavo), gaiţa albastră, ierunca americană, şarpele de
mlaştină (Francia abacura), şarpele regal comun, peşti endemici şi unele nevertebrate.

Subregiunea Nord-Americană de Vest (Pacifică)


Cuprinde teritoriile dintre Munţii Stâncoşi şi zona litorală a Pacificului din sudul Alaskăi până în
nordul peninsulei California. Clima este oceanică umedă spre litoral şi secetoasă spre interior. Flora şi
vegetaţia subregiunii se deosebeşte foarte mult de cele din subregiunea estică.
Fauna subregiunii cuprinde numeroase endemisme: cerbul cu coadă neagră (Otelaphus columbianus),
capra zăpezilor (Oreamnos americanus), berbecul zăpezilor (Ovis nivicola), veveriţa castor, veveriţa din
Oregon, iepurele californian (Sylvilagus hachmani), cârtiţa californiană (Scapanus townsedii), etc.

Subregiunea Sonoriană
Ocupă deşertul Sonora din sudul SUA, nordul şi centrul Mexicului, precum şi o parte din peninsula
California.
Flora sonoriană cuprinzând aproximativ 10000 specii este dominată de un număr mare de cactuşi
(1500 specii) aparţinând la numeroase genuri: Opuntia, Cereus, Carnegia, Echinocactus, Ferocactus,
Mammillaria, etc. Dintre genurile endemice se remarcă liliaceele Yucca şi Dasylinion.
Fauna sonoriană prezintă caractere de tranziţie între cea neoarctică şi neotropicală.

Întrebări de autoevaluare:
1. Flora subregiunii Chino-Japoneză cuprinde:
a) arborele pagodelor, alunul manciurian, arborele de camfor
b) pinul de pădure, lariţa siberiană, zâmbrul
c) ciuboţica cucului, păştiţa, lăcrămioarele
2. Ce specii de plante sunt caracteristice subregiunii Mediteraneene:
a) măslinul, leandrul, platanul oriental
b) curmalul de Canare, dragonierul, castanul comestibil
c) fagul cu frunza lată, salcâmul, arborele de lalea
3. Fauna subregiunii Arctice cuprinde:
a) elanul, zibelina, hermelina
b) cerbul, căprioara, pisica sălbatică
b) iepurele polar, vulpea polară, boul moscat
4. Care din următoarele specii de animale sunt caracteristice subregiunii Chino-Japoneze:
a) ursul negru, tigrul manciurian, fazanul auriu
b) capra neagră, marmota alpină, berbecul de zăpadă
c)ciuful alb, şorecarul încălţat, potârnichea polară
5. Fauna subregiunii Mediteraneene cuprinde următoarele endemisme:
a) vipera cu corn, broasca ţestoasă de uscat, scorpionul
b) lupul, vulpea, nevăstuica
c) găinuşa de stepă, cioara cenuşie, şoimul rândunelelor

CAPITOLUL VII
ASPECTE DE BIOGEOGRAFIE A ROMÂNIEI
Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a făcut sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici.
Teritoriul ţării noastre este situat în întregime în climatul temperat, unde se întâlneşte influenţa climatului
temperat-moderat, caracteristic Europei de Vest şi Centrale, cu climatul temperat excesiv al Europei de Est.
Datorită acestui fapt, pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi, pe de altă parte, vegetaţia ţării
19
noastre este foarte variată, zonându-se după trei direcţii: latitudinal, de la ecuator spre poli, zonele de
vegetaţie urmând zonele climatice, longitudinal, după poziţia uscatului faţă de oceane şi mări şi altitudinal,
zonare determinată de relieful muntos.

Zonele de vegetaţie din România


Zona de stepă
Este larg răspândită pe teritoriul ţării noastre, îndeosebi în Dobrogea centrală şi sudică, estul
Bărăganului, în sudul Olteniei, sudul şi estul Munteniei, sudul Moldovei şi mai puţin în vestul ţării – în Banat
şi Crişana.
Stepa ocupă formele de relief plane sau slab ondulate (0-150 m altitudine); climatul este temperat
excesiv, cu temperaturi medii anuale de 10-11,50C şi precipitaţii reduse (350-450 mm/an); solurile, în
general, cernoziomuri tipice şi carbonatice, iar în Dobrogea soluri bălane.
Vegetaţia stepei este alcătuită din plante ierboase şi puţini arbuşti. Pădurea lipseşte în stepă din
următoarele cauze: precipitaţiile în jur de 500 mm, în timp ce vegetaţiei arborescente îi trebuie peste 500
mm, temperatura cu variaţii sezoniere mari, vânturile puternice şi uscate din timpul verii care măresc
transpiraţia, umiditatea atmosferică mică, soluri bogate în săruri solubile, dăunătoare arborilor ce se află la
mică adâncime, apa freatică la mare adâncime; toate acestea nu sunt favorabile dezvoltării pădurii.
Zona de silvostepă
Silvostepa reprezintă zona de tranziţie de la vegetaţia de pădure la cea de stepă. Unii cercetători mai
numesc „antestepe” sau „stepe cu păduri”. Se caracterizează prin prezenţa unor petece de vegetaţie forestieră
în alternanţă cu vegetaţia ierboasă, ca rezultat al condiţiilor climatice şi edafice care favorizează existenţa
acestui aspect.
Cuprinde partea de vest a Bărăganului, Câmpia Burnasului, Câmpia Olteniei, partea nordică a
platformei Covurluiului Câmpia Jijiei, Câmpia Timişului, Mureşului, Câmpia Crişurilor şi a Transilvaniei,
nordul şi sud-vestul Dobrogei.
Vegetaţia din silvostepă este formată din elemente floristice ce se întâlnesc şi în zona nemorală vecină
sau în stepă.
Zona nemorală (a pădurilor de stejar)
Ocupă suprafeţe întinse în Oltenia şi Muntenia, Banat şi Crişana, în centrul Transilvaniei, mai reduse
în Moldova şi cu totul izolat în Dobrogea.
Pe teritoriul ţării noastre se întâlnesc două din subzonele zonei nemorale: subzona pădurilor de stejari
xeromezofili-termofili (sau a pădurilor de cer şi gârniţă) şi subzona pădurilor de stejari mezofili (sau subzona
stejăreto-gorunetelor).
Speciile principale de plante lemnoase sunt: pentru Moldova stejarul (Quercus robur) şi stejarul pufos
(Q.pubescens), în sudul şi vestul ţării cerul (Q.cerris) şi gârniţa (Q.frainetto), iar în Dobrogea stejarul
brumăriu (Q.pedunculiflora) şi gârniţa.

Etajele de vegetaţie din România


Etajul nemoral (al pădurilor de foioase: gorunete şi făgete)
Ocupă întreg centrul şi nordul ţării sub forma unui teritoriu aproape continuu întrerupt de insule mai
mari sau mai mici, reprezentând munţii înalţi sau podişurile joase cu alte etaje sau zone. Sub formă de insule
mici, etajul mai apare în nordul şi centrul Moldovei şi în Dobrogea de Nord.
Pe teritoriul României, în cadrul etajului nemoral sunt conturate următoarele subetaje: subetajul
pădurilor amestecate de răşinoase şi fag, subetajul făgetelor, subetajul gorunetelor.
a) Subetajul pădurilor amestecate de răşinoase şi fag ocupă suprafeţe destul de însemnate. Pe
versantul estic al Carpaţilor Orientali, aceste păduri se întind în toată regiunea mijlocie şi inferioară a
munţilor, în schimb pe versantul vestic al Carpaţilor Orientali, se întinde ca o fâşie foarte îngustă, întreruptă
în locurile unde molidişurile vin în contact direct cu făgetele pure. În Munţii Gutâi şi Ţibleş se întâlnesc
insule mici, izolate, ale acestui subetaj.
Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de cele trei specii principale: fagul, bradul, molidul, care intră în
alcătuirea tuturor pădurilor. În exemplare rare, se pot găsi paltinul şi ulmul de pădure, scoruşul, frasinul şi
chiar teiul pucios. În Carpaţii Orientali apare şi pinul silvestru.
b) Subetajul pădurilor de fag (al făgetelor)
Ocupă teritorii întinse, situate între subetajul de răşinoase şi fag sau etajul boreal şi subetajul
gorunetelor de la dealuri.
Pădurile de fag (Fagus silvatica) sunt răspândite în toate provinciile ca făgete pure sau în amestec cu
alte specii
Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 6-90C, iar precipitaţiile oscilează între 600-
900 mm/an.
20
Specia dominantă în acest subetaj este fagul (Fagus silvatica), un arbore de climat răcoros cu nuanţe
oceanice (subatlantic). Arealul său este situat în întregime în centrul şi vestul Europei. În România se găseşte
şi cealaltă specie de fag european (Fagus orientalis) al cărui areal se întinde în estul Europei.
c) Subetajul gorunetelor
Ocupă cele mai întinse teritorii în Depresiunea Transilvaniei. O răspândire deosebit de largă a
gorunetelor se remarcă în Podişul Târnavelor şi pe dealurile Someşurilor.
Gorunete se întâlnesc şi pe toate dealurile şi piemonturile pericarpatice, între Crişul Alb şi Mureş, în
Munţii Dognecei, în Piemontul Getic, în Subcarpaţii şi piemonturile din estul Munteniei, sudul şi centrul
Moldovei. Ajung insular până în nordul ţării şi în Podişul Dobrogei.
Pădurile de gorun, denumite şi „şleauri de deal” sunt dominate de specii caracteristice: stejar (Quercus
robur), gorun (Q.petraea), gârniţa (Q.frainetto), stejar pufos (Q.pubescens); în amestec mai apar carpenul
(Carpinus betulus), ulmul (Ulmus foliacea), arţarul (Acer platanoides), jugastrul (Acer campestre), frasinul
(Fraxinus excelsior), teiul pucios (Tilia cordata), teiul cu frunza mare (Tilia platyphyllos).
Etajul boreal (al molidişurilor)
Cuprinde fâşia altitudinală situată imediat sub etajul subalpin şi se caracterizează în special prin păduri
de conifere boreale (molid).
În România etajul boreal este prezent în toate grupele Carpaţilor.
Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 2-5 (60C) şi precipitaţii medii de 700-1400
mm/an.
Elementul principal al etajului este molidul (Picea excelsa) (fig.122), specie boreală şi boreal montană
(în Europa de vest).
În amestec cu molidul se întâlneşte bradul (Abies alba) şi pinul (Pinus silvestris).
Etajul subalpin (sau al jnepenilor)
Cuprinde vegetaţia culmilor alpine între limita inferioară a etajului alpin şi limita superioară a pădurii
încheiate. În general, limita inferioară este considerată la 1500-1600 m, iar limita superioară corespunde cu
limita superioară a jnepenişurilor, de 1900 m în Carpaţii Meridionali şi în Carpaţii Orientali numai în Munţii
Rodnei şi Călimani.
Clima este rece şi umedă cu temperaturi medii anuale de 0-20C şi precipitaţii cuprinse între 800 şi
1200 mm/an. Vântul este puternic şi aproape permanent, din acest motiv plantele ierboase sunt mici, iar cele
lemnoase au tulpinile târâtoare sau puţin ridicate de la suprafaţa solului.
Vegetaţia lemnoasă este formată din câteva specii de arbuşti: pinul de munte sau jneapănul (Pinus
mugo), ienupărul pitic (Juniperus sibirica), aninul de munte (Alnus viridis), smirdarul (Rhododendron
kotschyi), afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul (Vaccinium vitis idaea).
Etajul alpin
Cuprinde vegetaţia de pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor şi se întâlneşte sub formă de insule în
Carpaţii Meridionali şi Orientali la altitudini de peste 2200 m.
Clima este rece şi umedă cu temperaturi medii anuale de –2,5-00C, precipitaţii medii de 1200-1600
mm/an, vânturi frecvente şi puternice, diferenţe mari între noapte şi zi, iar perioada de vegetaţie este scurtă.
Vegetaţia lemnoasă este formată din câţiva subarbuşti târâtori: arginţica (Dryas
octopetala), sălciile pitice (Salix reticulata, S.retusa, S.herbacea). Mai rar ajung, aici, din etajul subalpin,
smirdarul (Rhododendron kotschyi) sau ienupărul pitic (Juniperus sibirica).
Flora ierboasă este bogată, constituită din coarna (Carex curvula, C.sempervirens), rugina (Juncus
trifidus), păruşca (Festuca supina); unele plante dicotiledonate.

Întrebări de autoevaluare:
1. Zona de silvostepă din România cuprinde următoarele specii de plante:
a) stejarul brumăriu, stejarul, gârniţa
b) gorunul, fagul, ulmul
c) pinul, bradul, laricele
2. În România se întâlnesc următoarele etaje de vegetaţie:
a) etajul nemoral, etajul boreal
b) etajul nemoral, etajul boreal, etajul subalpin, etajul alpin
c) etajul subalpin, etajul alpin
3. În etajul boreal se întâlnesc următoarele specii de arbori:
a) socul roşu, coacăzul de munte, păducelul
b) molidul, bradul, pinul
c) stejarul, cerul, gârniţa
4. Arbuştii caracteristici etajului subalpin sunt:
a) jneapănul, ienupărul pitic, merişorul
21
b) mesteacănul, coacăzul, porumbarul
c)laricele, paltinul, plopul

5.Pădurile de gorun cuprind următoarele specii de arbori:


d) stejar, gorun, stejar pufos
e) molid, brad, pin
f) iarba câmpului, negara, colilia

BIBLIOGRAFIE:
Stănilă Anca-Luiza (2006), Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Lupaşcu Angela (2001), Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Ion Pişota (1999), Biogeografia, Editions du Goéland, Bucureşti.
Călinecu R. şi colab. (1969), Biogeografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

22