Sunteți pe pagina 1din 94

CRISTINA MUICĂ

MIRCEA BUZA

MIHAELA SENCOVICI

CRISTINA MUICĂ MIRCEA BUZA MIHAELA SENCOVICI EDITURA UNIVERSITARĂ BUCUREŞTI 2009

EDITURA UNIVERSITARĂ BUCUREŞTI 2009

Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. Constantin Drăgulescu Dr. Sorin Geacu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MUICĂ, CRISTINA Biogeografie (compendiu) Cristina Muică, Mircea Buza, Mihaela Sencovici Editura Universitară Bucureşti Bibliogr. ISBN

911.

Procesare computerizată: Maria Muică

3

CUPRINS

 

OBIECTUL BIOGEOGRAFIEI, ORGANIZAREA ŞI IMPORTANŢA BIOSFEREI

1.

 

7

1.1. OBIECTUL BIOGEOGRAFIEI

7

1.2. ORGANIZAREA BIOSFEREI

7

1.3. IMPORTANŢA BIOSFEREI

9

1.4. CAUZELE CARE DETERMINĂ RĂSPÂNDIREA

DIFERENŢIATĂ A FIINŢELOR VII

11

2.

RAPORTURILE ORGANISMELOR CU FACTORII DE MEDIU

12

2.1.

FACTORII ABIOTICI………………………………………………….

12

2.1.2.

Radiaţia solară……………………………

………………………

12

2.1.1.1. Lumina………………………………….…………………………

12

2.1.1.2. Temperatura aerului, apei sau solului (factorul termic)……….……

14

2.1.2. Factorul hidric…………………………………

…………………

16

2.1.3. Acţiunea zăpezii asupra organismelor………….…………………

19

2.1.4. Formele biologice…………………………………………………….

20

2.1.5. Influenţa reliefului asupra distribuţiei organismelor…………….

21

2.1.6. Factorul edafic …………………………………………………

….

23

2.1.7. Acţiunea vântului asupra lumii vii…………………………………

28

2.2.

FACTORII BIOTICI……………………………………………………

29

2.2.1. Relaţiile trofice……………………………………………… ………

29

2.2.2. Relaţiile de competiţie (concurenţă)………………………….…….

31

2.2.3. Relaţiile de cooperare (raporturile de favorizare)…………………

31

2.2.4. Capacitatea de dispersie şi de depăşire a barierelor………………

33

3.

EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ………………………………….

34

3.1. APARIŢIA ŞI DIVERSIFICAREA VIEŢII PE PĂMÂNT

 

34

3.2. EVOLUŢIA VIEŢII ÎN MEZOZOIC

36

3.3. NEOZOICUL

37

3.3.1. Evoluţia vieţii în Neozoic

37

3.3.2. Glaciaţia cuaternară

40

3.3.3. Holocenul

41

3.4.

SPECIILE RELICTE

41

4.

FACTORUL ANTROPIC……………………

……… ………………

43

4.1. TIPURI DE ACŢIUNI………………………………………………….

43

4.2. COMUNITĂŢI VEGETALE DERIVATE, SECUNDARE

 

ŞI ARTIFICIALE ………………………………………………………….

43

4.3. SPECII DISPĂRUTE ŞI SPECII PERICLITATE……………………

45

4.4. SPECII SALVATE DE LA DISPARIŢIE……………………….……

47

4.5. EXTINDERI DE AREALE…………………………………………….

48

4.6. SPECII SINANTROPE, INTRODUSE, INVAZIVE …………….……

48

5.

TIPURI DE AREALE……………………………………………

 

55

5.1. NOŢIUNEA DE AREAL……………………………… ……………

55

5.2. ELEMENTELE AREALOGRAFICE…………………………………

56

5.3. ENDEMITELE ………………………………………………….….….

58

5.4. SPECIILE VICARIANTE………………………………………….…

58

4

6. REGIONAREA BIOGEOGRAFICĂ A USCATULUI………………

59

6.1.

REGIUNEA HOLARCTICĂ………………………………………….

60

6.1.1. Subregiunea arctică…………………………………………….…

61

6.1.2. Subregiuni situate exclusiv în Palearctica………………………

61

6.1.2.1. Subregiunea eurosiberiană…………………………………………

61

6.1.2.2. Subregiunea mediteraneană………………………………………

62

6.1.2.3. Subregiunea pontico – central-asiatică…………………………….

63

6.1.2.4. Regionarea biogeografică a Europei în scopul conservării biodiversităţii…………………………………………………….…

64

6.1.2.5. Subregiunea chino – japoneză………………………………….…

66

6.1.2.6. Subregiunea saharo – indiană ……………………………….………

67

6.1.3.

Subregiunile din Neoarctica (Nearctica)…………………….….…

67

6.2. REGIUNEA NEOTROPICALĂ………………….…………………….

70

6.3. REGIUNEA ETIOPIANĂ (AFRICANO – MALGAŞĂ)………… …

74

6.4. REGIUNEA INDO – MALAEZĂ (ORIENTALĂ)………… …

……

79

6.5. REGIUNEA AUSTRALO – PAPUAŞĂ……………………………….

82

6.6. REGIUNEA POLINEZIANĂ…………………………………………

87

6.7. REGIUNEA ANTARCTICĂ…………………………………… …….

88

7. DISTRIBUŢIA PE GLOB A COMUNITĂŢILOR VEGETALE ŞI ANIMALE

91

7.1.

TIPURI DE DISTRIBUŢIE

91

7.1.1. Zonalitatea latitudinală

91

7.1.2. Distribuţia altitudinală (etajarea) vegetaţiei şi a faunei

92

7.1.3. Alte tipuri de distribuţie

94

7.1.4. Principalele formaţiuni vegetale terestre

95

7.1.5. Biomurile terestre

95

7.2.

ZONA CLIMATICĂ RECE

96

7.2.1. Deşerturile reci nivoglaciare

96

7.2.2. Tundra

96

7.3.

ZONA CLIMATICĂ TEMPERATĂ

101

7.3.1. Pădurile de conifere

101

7.3.2. Pădurile de foioase cu frunze căzătoare

105

7.3.3. Vegetaţia de tip “landă”

110

7.3.4. Ţinuturile cu vegetaţie xerofilă ale zonei temperate

111

7.3.5. Etajele de vegetaţie şi faunistice din munţii din zona temperată a emisferei nordice

117

7.4.

VEGETAŢIA ŞI FAUNA SUBTROPICALĂ

122

7.4.1. Pădurile de foioase cu frunze căzătoare din vestul Asiei

122

7.4.2. Pădurile subtropicale umede

123

7.4.3. Vegetaţia sclerofilă de tip mediteranean……………….…………

124

7.4.4. Deşerturile şi semideşerturile subtropicale

128

7.4.5. Etajele altitudinale în munţii din zona subtropicală

129

7.5.

ZONA CLIMATICĂ TROPICALĂ

130

7.5.1. Pădurile tropicale sempervirescente (veşnic verzi)

130

7.5.2. Pădurile tropicale cu frunze căzătoare

140

7.5.3. Savanele

141

7.5.4. Păduri scunde şi tufărişuri xerofile ghimpoase

146

7.5.5. Deşerturi şi semideşerturi calde (tropicale şi subtropicale)

147

7.5.6. Munţii din zona tropicală

151

7.6.

ZONELE UMEDE (WETLAND)

154

5

7.6.1. Zone umede complexe

156

7.6.2. Biomuri de mlaştină

157

7.6.3. Mangrovele………………………………… ………….……………

158

7.6.4. Luncile inundabile

159

7.6.5. Bălţile şi lacurile

159

7.7.

FAUNA DE APĂ DULCE (DULCICOLĂ)

160

8.

VIAŢA ÎN MĂRI ŞI OCEANE

162

8.1.

ZONA LITORALĂ…………………………………….……………….

163

8.1.1. Recifii de coral

164

8.1.2. Supraregiunea tropicală…………………………….……………….

164

8.1.3. Regiunea nordică…………………………………………………….

167

8.1.4. Supraregiunea sudică………………………………………………

167

8.2. ZONA PELAGICĂ

167

8.3. ZONA ABISALĂ

169

9.

VEGETAŢIA ŞI FAUNA DIN ROMÂNIA

170

9.1. SPECIFICUL BIOGEOGRAFIC AL ROMÂNIEI

170

9.2. ZONE ŞI ETAJE BIOGEOGRAFICE

174

9.2.1. Zonalitatea latitudinală

174

9.2.2. Etajele biogeografice

178

9.2.3. Vegetaţia intrazonală şi azonală

182

10. ZONE ŞI ARII NATURALE PROTEJATE

 

DIN ROMÂNIA

184

10.1. CATEGORII DE ARII NATURALE PROTEJATE

184

10.2. PARCURILE NAŢIONALE

186

10.2.1. Modul de ocrotire

186

10.2.2. Parcuri din Carpaţii Orientali

186

10.2.3. Parcuri din Carpaţii Meridionali

189

10.2.4. Parcuri din Munţii Banatului

192

10.2.5. Parcuri din sud-estul ţării

192

10.3. PARCURILE NATURALE……………………………………………

194

10.4. GEOPARCURILE…………………………………………………….

197

10.5. REZERVAŢIILE NATURALE……………………………………….

198

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………

202

6

1. OBIECTUL BIOGEOGRAFIEI, ORGANIZAREA ŞI IMPORTANŢA BIOSFEREI

1.1. OBIECTUL BIOGEOGRAFIEI

Biogeografia studiază răspândirea pe glob a organismelor vegetale şi animale, în strânsă legătură cu condiţiile fizico-geografice. Este o ştiinţă de graniţă, la contactul dintre biologie şi geografie. Utilizează o serie de noţiuni din domeniul ştiinţelor naturii (botanică, zoologie, ecologia vegetală şi animală), date paleontologice şi palinologice (care ne ajută să înţelegem modul actual de răspândire a organismelor în corelaţie cu evoluţia în timp a lumii vii). De asemenea, se bazează pe informaţii din domeniul paleogeografiei. Descoperirile legate de variaţia în timp a configuraţiei uscatului şi mărilor, pe baza teoriei tectonicii în plăci şi studiul oscilaţiilor climatice din Neogen au permis o mai bună înţelegere a cauzelor repartiţiei diferenţiate a speciilor de plante şi animale în cadrul diverselor regiuni biogeografice. Dar, în acelaşi timp, utilizează principiile şi noţiunile din diverse ramuri ale geografiei fizice (îndeosebi climatologie, geografia solurilor şi hidrologie), punând în evidenţă interdependenţa dintre toate componentele mediului geografic. Organismele animale şi vegetale care trăiesc într-un anumit loc au relaţii complexe între ele, alcătuind biocenoze (denumire care provine de la termenii bios, viaţă, koinos, comun). Biocenozele sunt comunităţi complexe şi unitare de plante şi animale strâns legate între ele prin relaţii teritoriale, trofice (de hrană) şi de concurenţă; de obicei au o stratificare complexă. Totalitatea biocenozelor de pe glob constituie biosfera. În cadrul biocenozelor se pot individualiza fitocenoze (phyton însemnând în greceşte plantă), care reprezintă comunităţi vegetale relativ omogene ca aspect fizionomic, specii componente (compoziţie floristică), structură orizontală şi verticală şi condiţii ecologice. Toate fitocenozele concrete de acelaşi fel formează o asociaţie vegetală. Termenul floră se referă la totalitatea speciilor de plante dintr-o unitate geografică, pe când vegetaţia cuprinde totalitatea comunităţilor vegetale din acel teritoriu. Acestea sunt studiate de ramura biogeografiei numită fitogeografie sau geografia plantelor. Totalitatea speciilor de animale dintr-un teritoriu formează fauna acelui teritoriu iar totalitatea organismelor din aceeaşi specie care trăiesc în acel teritoriu este numită populaţie (se poate vorbi de exemplu de populaţia de iepuri, populaţia de vulpi, populaţia de mistreţi din regiunea respectivă). Comunităţile de animale alcătuite din diferite specii sunt numite zoocenoze (zoon = animal). Acestea sunt studiate de zoogeografie (geografia animalelor). În funcţie de modul de abordare şi de problematica urmărită în cadrul studiilor biogeografice se pot distinge trei direcţii principale:

Biogeografia ecologică studiază raporturile dintre organisme şi mediul lor de viaţă, ca şi raporturile reciproce dintre indivizi din specii diferite sau din aceeaşi specie. Corologia (choros = răspândire) studiază răspândirea speciilor, genurilor şi familiilor de plante şi de animale, pe baza căreia pământul a fost împărţit în unităţi biogeografice. Cuprinde ca subdiviziuni arealologia (studierea arealelor speciilor) şi regionarea biogeografică. Biocenologia studiază repartiţia comunităţilor de organisme în relaţie cu factorii de mediu. La nivelul globului terestru, implică analiza zonelor şi etajelor de vegetaţie şi a faunei caracteristice acestora.

1.2. ORGANIZAREA BIOSFEREI

8

Limitele biosferei. Plantele şi animalele sunt răspândite neuniform pe suprafaţa globului terestru, în domeniul de întrepătrundere a celor trei învelişuri terestre: litosfera, hidrosfera şi atmosfera. Totalitatea lor constituie biosfera sau învelişul viu al pământului. Cea mai mare concentrare de organisme se află la suprafaţa uscatului şi în straturile superioare ale oceanelor şi mărilor, însă viaţa pătrunde în hidrosferă până în cele mai adânci gropi de pe fundul oceanelor. Solul este bine populat până la adâncimi de câţiva decimetri, uneori chiar câţiva metri, cu bacterii, ciuperci, alge, numeroase nevertebrate; de asemenea cuprinde rădăcinile plantelor şi diverse tipuri de tulpini subterane. Dar o faună specifică se întâlneşte şi în spaţiile interstiţiale din rocile afectate de dezagregare din partea superioară a litosferei, coborând până la adâncimi de sute de metri în cavităţile subterane (peşteri, galerii vechi de mină etc). În depozitele de petrol s-au găsit bacterii vii chiar la 2000 – 3000 m adâncime. În atmosferă cele mai multe organisme ajung numai în partea ei inferioară, până la 50-70 m înălţime, dar nu sunt locuitori permanenţi, ci doar folosesc mediul aerian pentru deplasare, dispersie, căutarea hranei. Unele păsări sau insecte îşi petrec totuşi o mare parte a timpului în aer, putând fi considerate „aerofile” (ex. lăstunii, pescăruşii, albatroşii). Pe lângă organismele care pot să zboare activ, există şi organisme susţinute şi transportate pasiv de curenţii de aer. Unele microorganisme, granule de polen şi spori şi chiar mici insecte şi păianjeni pot ajunge, datorită curenţilor de aer ascendenţi, până la înălţimi foarte mari. De asemenea păsările, mai ales în cursul migraţiilor, pot atinge înălţimi apreciabile. Locul de viaţă al unei comunităţi de plante şi animale poartă denumirea de biotop (bios = viaţă; topos = loc); include totalitatea factorilor abiotici care determină particularităţile locului respectiv. Este definit ca un complex de factori naturali care constituie mediul de viaţă al unei biocenoze. Termenul de habitat înglobează totalitatea condiţiilor de mediu care fac posibilă existenţa unei specii în natură, incluzând atât factorii abiotici cât şi comunităţile de plante şi animale în care se încadrează specia respectivă. În realitate noţiunea de biocenoză este inseparabilă de cea de biotop. Biocenoza nu poate să existe în afara unui biotop. Complexul alcătuit din biotop şi biocenoză poartă numele de ecosistem şi are o structură spaţială bine definită. De exemplu o pădure ocupă un anumit teritoriu, este alcătuită din diferite specii de plante, dintre care una sau câteva dominante (ex. în multe păduri de deal şi de munte de la noi fagul constituie specia dominantă, dar alteori se întâlnesc amestecuri în proporţii aproximativ egale de fag, brad şi molid). Alături de speciile dominante se întâlnesc numeroase specii însoţitoare (care pot fi arbori care apar dispersat printre speciile dominante, arbuşti sau plante ierboase). Comunităţile vegetale adăpostesc numeroase specii de animale, de la mici nevertebrate până la păsări şi mamifere. Totuşi multe dintre animalele mari, îndeosebi păsări şi mamifere, au teritorii mai vaste, acoperind mai multe biocenoze (de exemplu tigrul, lupul, ursul, vulpea, păsările răpitoare). În cazul păsărilor migratoare sunt bine individualizate ariile de cuibărit, cele de iernat şi rutele de pasaj pe care se deplasează toamna şi primăvara. În cadrul biocenozei, fiecare specie componentă ocupă un loc bine determinat, atât ca poziţie în spaţiu, cât şi sub aspectul surselor de hrană, al relaţiilor cu prădătorii şi cu speciile concurente – loc definit prin termenul de nişă ecologică. O anumită nişă ecologică poate fi ocupată de specii diferite în diverse locuri de pe glob. De exemplu păsările colibri se hrănesc cu nectarul florilor şi au un important rol de polenizatori în America; păsările „mâncătoare de nectar” din familia Nectariniide au un rol similar în Africa, sudul Asiei şi nordul Australiei iar în Noua Guinee, Australia, Noua Zeelandă şi unele insule din Oceania nişa ecologică respectivă este ocupată de familia Meliphagide. Aspectul biocenozelor terestre (de pe uscat) dintr-o anumită regiune este condiţionat de factorii de mediu, şi în primul rând de climă şi substrat (sol, rocă). Aceştia determină distribuţia unor factori ecologici indispensabili pentru viaţa plantelor şi anume căldura, apa, intensitatea luminii şi durata de strălucire a soarelui, elementele nutritive

9

disponibile din sol. În funcţie de distribuţia acestor factori şi de raporturile de concurenţă între plante pentru utilizarea lor se încheagă comunităţi vegetale cu o compoziţie floristică bine definită, care reflectă prin particularităţile lor condiţiile ecologice proprii regiunii respective, dând o notă caracteristică peisajului geografic. Comunităţile vegetale cu o fizionomie (aspect exterior) asemănătoare şi cu adaptări similare la condiţii specifice de mediu, inclusiv sub aspectul stratificării vegetaţiei şi ritmurilor sezoniere, alcătuiesc formaţiuni vegetale. Ele oferă condiţii specifice de viaţă, hrană şi adăpost pentru diverse specii de animale. Formaţiunile vegetale cu un aspect relativ similar din diverse regiuni ale globului alcătuiesc tipuri de formaţiuni vegetale (numite şi formaţiuni vegetale majore), de exemplu păduri tropicale umede, păduri mezofile cu frunze căzătoare în anotimpul rece, stepe. Biomul este un complex de biocenoze cu structură în general asemănătoare; se întinde pe o suprafaţă considerabilă, fiind caracteristic pentru anumite condiţii climatice şi edafice. În general biomurile sunt echivalate în domeniul uscatului cu formaţiuni vegetale sau cu tipuri de formaţiuni vegetale împreună cu fauna care le populează, iar în domeniul acvatic se disting biomuri de apă dulce (fluviale şi lacustre), marine şi oceanice.

1.3. IMPORTANŢA BIOSFEREI

Plantele verzi (care conţin clorofilă) au capacitatea de a transforma energia solară în energie chimică prin procesul de fotosinteză, cu ajutorul căruia alcătuiesc combinaţii organice din dioxid de carbon şi apă, care apoi, la rândul lor, intră în diverse reacţii chimice cu sărurile minerale pe care planta le extrage din sol. Acest proces stă la baza existenţei vieţii pe pământ, plantele verzi fiind principala sursă de hrană, de substanţe organice, pentru celelalte vieţuitoare ale planetei. În mediul acvatic acest rol este îndeplinit în primul rînd de algele care plutesc în masa de apă, formând fitoplanctonul. Deci vegetaţia este cea care furnizează producţia primară a ecosistemelor terestre. Plantele constituie sursa de hrană pentru diferite animale (animale fitofage):

ierbivore, care se hrănesc cu frunze şi tulpini, granivore, adică consumatoare de seminţe, frugivore – consumatoare de fructe. Multe insecte, în stadiul de adult sau de larvă, se hrănesc cu lemn (insectele xilofage), cu frunze, scoarţă, fructe, seminţe, polen sau nectar. Aceste animale, numite consumatori de ordinul întâi, constituie la rândul lor o sursă de hrană pentru animalele de pradă, carnivore (inclusiv cele necrofage, care se hrănesc cu cadavre) sau pentru cele insectivore, care sunt consumatori secundari sau, în cazul în care consumă alte animale carnivore, consumatori terţiari, constituindu-se astfel un lanţ trofic în cadrul ecosistemului. Există şi specii omnivore, care se hrănesc atât cu plante cât şi cu produse animale. Vegetaţia spontană şi cultivată şi animalele care se hrănesc pe seama ei furnizează hrana omenirii ca şi diverse materii prime (lemn, fibre vegetale, lână, piei etc). Dejecţiile, crengile şi frunzele uscate ca şi organismele moarte sunt la rândul lor o sursă de hrană pentru descompunători, astfel că treptat materia organică moartă (necromasa) este mineralizată. În mediul acvatic fitoplanctonul este consumat de zooplancton (protozoarele şi micile nevertebrate care plutesc în apă), care la rândul lui constituie baza trofică pentru diverşi consumatori din mediul acvatic. Masa totală a organismelor vii (producători, consumatori, descompunători) dintr- un ecosistem constituie biomasa acestuia. Valoarea biomasei este exprimată în cantitatea de substanţă uscată pe unitatea de suprafaţă (tone la hectar sau grame pe cm 2 ). Biosfera intervine intens în procesele care întreţin circuitul materiei între învelişurile terestre. Prin intermediul producătorilor, consumatorilor şi descompunătorilor sunt antrenate în circuite complexe numeroase elemente chimice (azot, carbon, oxigen, hidrogen, sulf, fosfor, fier etc) prin două procese strâns legate între ele: procesul de formare a materiei vii din elemente abiotice urmat de procesul descompunerii materiei organice,

10

care are drept rezultat trecerea elementelor din combinaţiile organice în cele minerale. În acelaşi timp prin procesul de fotosinteză atât plantele verzi de pe uscat cât şi algele şi alte plante din mediul acvatic preiau din aer dioxidul de carbon şi eliberează mari cantităţi de oxigen, menţinând astfel o compoziţie a atmosferei prielnică vieţii şi contribuind la atenuarea efectului de seră. Se consideră că apariţia organismelor pluricelulare complexe nu

a putut să aibă loc decât după ce în decurs de milioane de ani atmosfera pământului a fost

îmbogăţită în oxigen prin activitatea microorganismelor. Comunităţile vegetale complexe au şi un important efect de moderator climatic, de ecran protector care reduce atât insolaţia excesivă la nivelul solului în timpul zilei cât şi pierderea excesivă de căldură prin radiaţie de la suprafaţa solului în timpul nopţii. De asemenea limitează şi efectele acţiunii vântului. Atât covorul vegetal cât şi fauna de descompunători (microorganisme, diverse nevertebrate) au un rol important în procesele de formare a solului. Alături de agenţii atmosferici, microorganismele şi rădăcinile plantelor contribuie la dezagregarea rocilor parentale. Plantele pioniere (primele care se instalează pe un teren lipsit de un covor vegetal încheiat) îşi înfig rădăcinile în cele mai mici crăpături ale stâncilor, lărgindu-le treptat. Pe de altă parte, prin descompunerea resturilor vegetale şi animale se acumulează o cantitate însemnată de substanţă organică, care contribuie la formarea humusului, la constituirea structurii solului şi la acumularea de substanţe minerale nutritive. Unele microorganisme contribuie la preluarea din atmosferă şi fixarea în sol a azotului. Particularităţile diverselor tipuri de soluri, deşi legate în primul rând de condiţiile climatice şi de roca de bază, reflectă şi caracteristicile covorului vegetal sub care s-au format. Un rol foarte important în structurarea solului îl au microorganismele, ciupercile şi nevertebratele (îndeosebi râmele) din sol.

Vegetaţia are un rol important în circuitul apei în natură, pe de o parte prin faptul că preia apa din sol şi o eliberează prin transpiraţie în atmosferă iar pe de altă parte

prin rolul de intercepţie a picăturilor de ploaie (care atenuează şi impactul precipitaţiilor la nivelul solului) şi de favorizare a topirii lente a zăpezii, având astfel un efect de regularizare

a regimului hidrologic, de reducere a oscilaţiilor de nivel. Un înveliş vegetal bine dezvoltat apără eficient solul împotriva eroziunii, pe când degradarea sau înlăturarea vegetaţiei poate declanşa o intensă eroziune care la rândul ei duce la un aport sporit de aluviuni în albiile râurilor. Biocenozele naturale au importanţă deosebită şi pentru ridicarea valorii turistice a unei regiuni. Alături de relief, vegetaţia participă din plin la alcătuirea peisajelor geografice, astfel că o vegetaţie naturală bine conservată, luxuriantă, cu biodiversitate ridicată şi cu un anumit specific regional sau local contribuie masiv la atractivitatea turistică a unui obiectiv. Unii arbori monumentali sau cu aspect deosebit atrag în mod special atenţia, putând fi chiar principalul scop al excursiilor în acele locuri, ca de exemplu cele două specii de sequoia din vestul SUA, arborele mamut şi arborele roşu. În plus efectul de moderator climatic, de purificare a aerului şi aspectul odihnitor al unor peisaje pline de verdeaţă şi de flori sunt elemente care contribuie la asigurarea confortului fizic şi psihic al turiştilor. Înflorirea narciselor la Dumbrava Vadului şi în alte „poieni cu narcise”, a bujorului în pădurea Comana de lângă Bucureşti sau a liliacului la Ponoare (Podişul Mehedinţi) constituie prilejul unor serbări câmpeneşti care atrag numeroşi vizitatori. Floarea de colţ, rododendronul şi genţianele sunt foarte îndrăgite de amatorii de ascensiuni montane. Deşi animalele sălbatice sunt mai greu de observat, în anumite situaţii constituie şi ele puncte de atracţie – de la marile mamifere din savanele africane la gorilele din munţii Virunga, de la maimuţele de pe teritoriul Gibraltarului sau din preajma templelor indiene la caprele negre din Carpaţi. Orăşelul canadian Churchill de pe ţărmul golfului Hudson, cu climă aspră subpolară, a devenit un renumit punct de atracţie turistică datorită urşilor albi

11

care se adună toamna în împrejurimi, înainte de a se dispersa în tundra din interiorul continentului; vara o altă atracţie o constituie balenele albe (beluga) care ajung în număr mare în estuarul râului Churchill. O preocupare pentru mulţi iubitori de natură, mai ales occidentali, o constituie observarea păsărilor (birdwatching) cu ochiul liber sau cu binoclul, fotografierea, înregistrarea pe camere video sau filmarea lor, uneori de pe platforme special amenajate (fig.1) sau din adăposturi speciale, mai ales la ţărmul mării, în delte sau în preajma unor lacuri şi mlaştini.

mării, în delte sau în preajma unor lacuri şi mlaştini. Fig. 1. Platformă pentru observarea păsărilor

Fig. 1. Platformă pentru observarea păsărilor într-o mlaştină din Finlanda La ţărmul mărilor tropicale ia amploare tot mai mare sportul numit snorkeling, care permite observarea peştilor viu coloraţi şi a nevertebratelor marine din ape puţin adânci, cu ajutorul unui echipament simplu (mască de scufundare şi tub pentru respirat). Se organizează şi scufundări la adâncimi mai mari cu echipament special, mai ales în preajma recifilor de coral.

Unele specii de plante sau de animale sunt considerate elemente reprezentative sau simboluri ale unor state, regiuni, oraşe, parcuri naţionale. Fiecare dintre statele din componenţa SUA are câte un simbol floral, de exemplu căldăruşa Munţilor Stâncoşi este floarea statului Colorado, yucca a statului New Mexico, măceşul de prerie a statului Iowa, lupinul texan a Texasului.

Există însă şi situaţii în care diverse plante sau animale sunt un potenţial pericol pentru om, fiind necesară cunoaşterea modului de a evita contactul cu acestea şi măsurile de contracarare a efectelor negative. Printre acestea se înscriu ciupercile otrăvitoare şi alte plante toxice sau iritante, numeroase specii veninoase de scorpioni, păianjeni, şerpi, broaşte. Diverse mamifere în anumite circumstanţe pot ataca omul: urşii bruni şi cei albi, puma, tigrii, dar şi rinocerii, hipopotamii, pentru a cita numai câteva exemple. Pentru înotători şi surferi pot fi periculoşi rechinii dar şi unele nevertebrate veninoase (de exemplu unele meduze de pe coastele australiene) sau peşti cu spini toxici, ca pisica de mare. Rozătoarele, căpuşele, muştele, ţânţarii şi alte insecte din unele regiuni ale globului sunt importanţi vectori ai unor maladii infecţioase sau parazitare. Termitele distrug adesea clădirile cu structuri din lemn. Ţânţarii, muştele, furnicile crează un disconfort mai mult sau mai puţin pronunţat, în anumite situaţii fiind necesare măsuri preventive ca plase împotriva ţânţarilor sau produse chimice care să-i distrugă sau să-i ţină la distanţă. Combaterea acestor „inamici” ai omului este adesea costisitoare şi laborioasă, dar necesară pentru a asigura condiţii corespunzătoare în staţiunile balneare.

1.4. CAUZELE CARE DETERMINĂ RĂSPÂNDIREA DIFERENŢIATĂ A FIINŢELOR

VII

Cerinţele faţă de factorii de mediu (factorii abiotici). În funcţie de cerinţele diferite faţă de lumină, temperatura aerului şi a solului/apei, factorul hidric (apa accesibilă organismelor), factorul edafic (proprietăţile substratului –sol sau rocă – pe care se dezvoltă plantele) plantele şi animalele ocupă diferite teritorii pe glob. Unele organisme, numite

12

euribionte (euri = larg) pot suporta variaţii mari ale factorilor de mediu, pe când organismele stenobionte (steno = îngust) sunt legate strict de anumite condiţii şi nu pot să suporte decât variaţii mici ale acestora. În multe cazuri, limitele de răspândire ale unei specii sunt legate de un factor climatic care nu permite realizarea unui ciclu complet de dezvoltare (până la producerea de urmaşi). De exemplu dacă lumina sau cantitatea de căldură sunt insuficiente unele plante vegetează dar nu înfloresc sau în alte cazuri produc seminţe dar acestea nu ajung să se maturizeze. Pe plan local intervin şi alţi factori (roca, solul, relieful). De fapt pentru organisme este importantă acţiunea simultană, corelată, a elementelor mediului. Deficitul de umiditate resimţit de plante este determinat nu numai de o cantitate redusă de precipitaţii ci şi de o evaporare mai intensă a apei din sol datorită insolaţiei puternice şi temperaturilor ridicate. La aceiaşi cantitate anuală de precipitaţii, în regiuni cu o medie termică anuală mare şi mai ales cu temperaturi ridicate în timpul verii, climatul poate fi considerat secetos, pe când dacă valorile termice sunt moderate, cantitatea de apă respectivă poate fi suficientă pentru dezvoltarea normală a plantelor. De asemenea, este foarte important modul în care această cantitate este repartizată pe parcursul anului. Roca permeabilă şi panta accentuată pot contribui la creşterea deficitului de umiditate resimţit de plantă, pe când microrelieful negativ sau un sol bine structurat, cu o capacitate mare de reţinere a apei, pot contracara în măsură mai mică sau mai mare lipsa temporară a precipitaţiilor. Factorii biotici (relaţiile reciproce dintre speciile dintr-o biocenoză sau dintr- un biom). Între speciile care ocupă nişe ecologice similare există puternice relaţii de concurenţă. Limitele naturale de răspândire ale unei specii sunt atinse acolo unde condiţiile de mediu determină o scădere atât de mare a capacităţii ei de concurenţă, încât alte specii o pot înlătura. Condiţiile în care specia este mai răspândită în natură constituie optimul ecologic pentru acea specie. Acesta nu coincide adesea cu optimul fiziologic (în care specia se dezvoltă cel mai bine), deoarece unele specii, mai puţin competitive, se cantonează în condiţii mai puţin favorabile, pentru că acolo nu sunt înlăturate de concurenţi mai puternici. Pe de altă parte cooperarea între indivizii aceleiaşi specii sau între specii diferite poate contribui la supravieţuirea unor plante sau animale chiar în condiţii de mediu dificile sau în situaţii de concurenţă intensă. Capacitatea de dispersie şi de depăşire a diverselor bariere (întinderi de apă, munţi, ţinuturi deşertice), fie activ (prin înot, zbor etc), fie pasiv, cu ajutorul curenţilor de aer, apei, animalelor (mai ales sub formă de seminţe în cazul plantelor). Evoluţia paleogeografică. Modificările mediului care s-au produs în decursul timpului, ca urmare a deplasărilor plăcilor tectonice (care au schimbat substanţial, pe parcursul timpului, configuraţia continentelor şi oceanelor), a mişcărilor orogenetice, a oscilaţiilor climatice de mare amploare etc. au influenţat profund distribuţia pe glob a plantelor şi animalelor. În acelaşi timp a avut loc o evoluţie continuă a lumii vii, de la formele de viaţă cele mai primitive până la organisme extrem de complexe şi cu adaptări foarte variate la mediu. Factorul antropic. Aspectul actual al covorului vegetal şi al lumii animale este determinat şi de efectele acţiunilor exercitate de om, direct sau indirect, încă din preistorie, iar acţiunea modificatoare se continuă cu o deosebită intensitate în zilele noastre.

2. RAPORTURILE ORGANISMELOR CU FACTORII DE MEDIU

2.1. FACTORII ABIOTICI

2.1.1. Radiaţia solară

13

Constituie sursa de lumină şi căldură care întreţine viaţa pe pământ. Valorile radiaţiei ajunse la suprafaţa terenului variază atât în timp (pe parcursul zilei şi al anului) cât şi în spaţiu, în funcţie de latitudine, altitudine, pantă şi diverşi factori locali. 2.1.1.1. Lumina (radiaţia în spectrul vizibil primită de la soare) este foarte importantă pentru plante, care au nevoie de această formă de energie în procesul de fotosinteză. Ea prezintă o foarte mare variabilitate, atât în ceea ce priveşte intensitatea cât şi durata de iluminare (în funcţie de înălţimea soarelui deasupra orizontului şi de durata zilei, care variază în timpul anului şi de la ecuator la cei doi poli). Este important şi gradul de nebulozitate. Când cerul este acoperit de nori, plantele pot utiliza numai radiaţia difuză (circa un sfert din radiaţia de pe timp senin). De asemenea datorită fragmentării reliefului, lumina se distribuie diferenţiat în teritoriu, în funcţie de expoziţia versanţilor. Plantele din păduri se grupează în funcţie de înălţime în mai multe straturi; această stratificare reflectă în mare măsură adaptarea plantelor pentru utilizarea optimă a radiaţiei luminoase disponibile. Cantitatea de lumină care pătrunde în interiorul unei păduri depinde de gradul de dezvoltare a coronamentului şi a frunzelor; este mai mare la nivelul stratului superior, scăzând treptat spre parterul pădurii, unde predomină lumina difuză. Mozaicul foliar (fig.2) reprezintă un mod de dispunere a frunzelor care dă posibilitate plantei să-şi sporească accesul la lumina solară. Peţiolii frunzelor de pe aceiaşi plantă au lungimi şi unghiuri de înclinare diferite (caracteristice pentru fiecare specie în parte) pentru a ocupa cât mai eficient spaţiul disponibil.

parte) pentru a ocupa cât mai eficient spaţiul disponibil. Dacă umiditatea şi temperatura permit o dezvoltare

Dacă umiditatea şi temperatura permit o dezvoltare satisfăcătoare a plantelor, principalul factor limitant este accesul la lumină, ceea ce determină o concurenţă acerbă între plante. Coroana unui arbore crescut în pădure are o formă alungită, adesea crengile inferioare se usucă şi cad, pe când un arbore din aceiaşi specie crescând în locuri deschise poate avea o coroană mai mult sau mai puţin rotunjită, sau, în cazul molidului, o formă conică. Arborii care nu reuşesc să se înalţe suficient, rămânând în umbra celorlalţi, au o creştere tot mai slabă şi în cele din urmă se usucă.

Fig 2. Mozaic foliar la coacăzul de munte (Ribes petraeum), din Flora R.P.Române, IV

Flora vernală (plantele care apar primăvara devreme - ghiocei, brebenei, viorele ş.a.) utilizează lumina care ajunge la nivelul solului cât timp frunzişul arborilor nu a atins deplina dezvoltare, parcurgând repede întregul ciclu de viaţă şi depozitând în tulpinile subterane substanţe de rezervă, care le vor permite să înceapă un nou ciclu de timpuriu în primăvara următoare. În formaţiunile ierboase, gramineele, care în general au frunze înguste şi orientate în sus, produc foarte puţină umbră, în timp ce alte plante, cu frunzele late, umbresc puternic solul.

În linii mari se disting plante heliofile (iubitoare de lumină, de la grecescul helios = soare, phyllos = iubitor) şi plante sciafile (care suportă bine umbrirea, de la cuvântul skia, umbră). Speciile heliofile formează comunităţi rare, cu o stratificare care evită umbrirea unora de către altele, sau se află în orizontul superior al fitocenozelor. Printre speciile heliofile se numără diverse plante ierboase şi lemnoase din savană, stepă, pampas şi alte locuri deschise, ca şi unele plante care cresc pe stâncării însorite.

14

Unele specii, deşi preferă o bună iluminare, reuşesc să se dezvolte şi în condiţii de umbrire mai mult sau mai puţin accentuată, de exemplu afinul (Vaccinium myrtillus), care se întâlneşte atât sub pădurea de molid cât şi în golul de munte, în plină lumină. Însă există şi specii care, datorită îndelungatei adaptări la traiul în locuri umbrite, nu pot să crească decât în aceste condiţii, iar dacă sunt expuse la lumină prea puternică (de exemplu ca urmare a tăierii pădurii) lâncezesc sau pier, de exemplu unele specii de muşchi, multe dintre ferigi, unele dintre plantele ierboase din parterul pădurii. Distribuţia în adâncime a vegetaţiei din lacuri şi din zona litorală a mării este şi ea influenţată de intensitatea luminii şi de faptul că radiaţiile cu diverse lungimi de undă pătrund până la diferite adâncimi. Stratul superior (care, în funcţie de transparenţa apei, poate avea între 30 şi 80 m grosime), eufotic (bine luminat) prezintă, dacă şi celelalte condiţii de mediu o permit, o mare abundenţă de alge verzi (cloroficee) şi diatomee. Urmează (în ape transparente chiar până la 400 m adâncime) stratul disfotic (slab luminat) în care se întâlnesc alge brune şi roşii. Sub 300 - 400 m, în stratul afotic (în care razele luminoase nu mai pot pătrunde) algele lipsesc, deoarece fotosinteza nu mai este posibilă (Pop I., 1977). În cazul animalelor, lumina este importantă în primul rând pentru orientarea cu ajutorul văzului, dar contribuie şi la sinteza unor vitamine (îndeosebi vitamina D). Animalele diurne îşi desfăşoară activitatea doar în timpul zilei, pe când cele nocturne sunt active noaptea. Uneori viaţa nocturnă are şi rolul de a evita căldura excesivă din timpul zilei, de aceea în deşerturi şi semideşerturi predomină acest gen de viaţă. Animalele nocturne au adaptări ale organelor de simţ pentru a compensa iluminatul insuficient. Astfel, unele au ochi mari, cu pupilă care se poate dilata foarte mult, pentru a capta chiar o lumină foarte slabă. Pisica, animal predominant nocturn, poate fi activă şi în timpul zilei, deoarece pupila i se poate îngusta sau dilata foarte mult. Unele animale, de exemplu liliecii, folosesc un sistem performant de « ecolocaţie » : emit unde ultrascurte care se izbesc de corpurile dure şi se întorc spre animal, care astfel localizează prada sau obstacolele. În plus, multe compensează iluminatul insuficient prin faptul că au auzul sau simţul mirosului foarte dezvoltat. Şerpii care vânează noaptea diferite rozătoare mici pot depista razele infraroşii emise de corpul animalelor, localizându-şi prada cu multă uşurinţă. Radiaţia solară vizibilă, dar îndeosebi cea ultravioletă, poate avea însă şi o acţiune nocivă dacă este prea intensă, de aceea multe specii au diverse mecanisme de protecţie. Cele mai multe vertebrate au corpul acoperit de solzi, pene sau blană. Adesea la animale se observă pigmentarea sau îngroşarea tegumentului, iar la plante o cuticulă groasă, cerată sau acoperirea frunzelor cu peri. La animalele care trăiesc în întuneric complet (peşteri, galerii subpământene) se produce regresia şi chiar dispariţia vederii şi uneori depigmentarea tegumentului (deoarece nu mai este nevoie să fie protejate de radiaţia solară). Unii peşti care trăiesc la adâncimi mari în ocean, unde nu mai pătrunde lumina, au organe care produc lumină (fenomenul de bioluminiscenţă), folosite adesea pentru a-şi atrage prada. 2.1.1.2. Temperatura aerului, apei sau solului (factorul termic). Procesele metabolice (de care depind creşterea, dezvoltarea, diversele activităţi necesare pentru supravieţuire) şi cele care asigură reproducerea (de exemplu înflorirea, coacerea fructelor, încolţirea seminţelor, dezvoltarea embrionilor în ou) nu se pot desfăşura decât în anumite condiţii de temperatură, fiind încetinite sau chiar anihilate dacă temperatura este prea ridicată sau prea scăzută. Deoarece condiţiile termice variază foarte mult în funcţie de latitudine, altitudine, circulaţia maselor de aer etc, acest factor influenţează foarte mult distribuţia organismelor pe glob. Limita arealului unor specii este adesea condiţionată de valorile termice insuficiente în diverse faze de dezvoltare (temperaturi prea scăzute iarna, în cazul unor specii mediteraneene, insuficienţa căldurii în sezonul de vegetaţie pentru o serie de plante

15

termofile, temperaturi prea scăzute pentru a permite incubarea ouălor la unele reptile sau la amfibieni). Deficitul termic şi durata redusă a sezonului de vegetaţie la latitudini mari şi pe înălţimile munţilor determină adaptări specifice ale plantelor. Majoritatea sunt plante scunde, târâtoare, lipite de sol, adesea înghesuite în formă de perniţe, pentru a beneficia de insolaţia de la nivelul solului, fiind în acelaşi timp apărate de vânturile puternice iar iarna fiind protejate de ger datorită stratului de zăpadă. Organismele care au nevoie de temperaturi ridicate se numesc termofile, iar cele care rezistă la temperaturi scăzute sunt organisme criofile. Plantele de soluri umede care sunt în acelaşi timp rezistente la frig sunt numite psihrofile. Organismele euriterme (euri = larg) suportă variaţii mari de temperatură. De exemplu puma se întâlneşte în cele două Americi atât la tropice cât şi în zona temperată şi chiar în cea temperat-rece şi de pe înălţimile munţilor până în câmpia Amazonului. În schimb organismele stenoterme (steno = îngust) pot fi afectate chiar de variaţii termice mici, de exemplu unii palmieri, nufărul tropical Victoria amazonica, coralii, unele specii de cameleon, leneşii.

Foarte multe specii de plante şi de animale (îndeosebi nevertebrate) nu rezistă în cazul scăderii temperaturilor sub 0°C. Totuşi unii arbuşti cu frunze persistente din ţinuturile arctice şi arborii din taiga îngheaţă complet în iernile lungi şi aspre, fără a fi vătămaţi,

. În etajul alpin superior al munţilor înalţi (ex.

Himalaya, Anzi) există plante care îngheaţă complet în fiecare noapte şi se dezgheaţă ziua. Unele insecte acvatice în stadiul larvar supravieţuiesc chiar prinse în gheaţă, prin deshidratare, ceea ce le permite să trăiască în lacurile şi bălţile din tundră (Botnariuc, Vădineanu 1992).

Cele mai multe animale (toate nevertebratele, peştii, amfibienii şi reptilele) nu-şi pot regla temperatura corpului, fiind foarte puternic influenţate de temperatura din exterior. Acestea sunt numite animale cu sânge rece (poikiloterme). Unele dintre ele pot supravieţui în cazul scăderii temperaturii deoarece intră în amorţire: numeroşi viermi, moluşte, insecte, dar şi peşti, amfibieni, reptile. Reducerea pierderilor de căldură se realizează uneori şi prin aglomerarea indivizilor (la albine, şerpi etc). Animalele din clase superioare (păsările şi mamiferele) reuşesc să-şi menţină o temperatură internă a corpului ridicată şi relativ constantă - ele sunt numite animale cu sânge cald (homeoterme sau homoioterme). Dar şi acestea pot fi vulnerabile la scăderea temperaturii externe; dacă valorile sunt prea scăzute, se produce fenomenul de hipotermie (scăderea sub valoarea normală a temperaturii corpului) care în final duce la moarte. Animalele homeoterme care trăiesc în regiuni reci ale globului au adaptări speciale (blană groasă, penaj dens, strat protector de grăsime). Unele specii de mamifere şi de păsări

pot suporta astfel, în stare activă, temperaturi minime de -60

adaptare este hibernarea (somnul de iarnă), prin care temperatura corpului scade mult, frecvenţa respiratorie şi ritmul cardiac se reduc (ex. la arici, lilieci, marmote, popândăi, hârciogi). S-a constatat şi că în general animalele care trăiesc în ţinuturi reci au părţile proeminente ale corpului (urechi, coadă, bot) mai scurte decât ale speciilor înrudite din climat temperat sau tropical, pentru a evita pierderea de căldură şi degerarea lor. În schimb în climă caldă urechile mari ale unor animale (elefanţi africani, vulpi de deşert etc) facilitează răcorirea corpului. Multe plante petrec sezonul rece sub formă de seminţe, spori, muguri, bulbi sau tuberculi, iar organismele inferioare sub formă de chisturi deshidratate. Temperatura maximă care poate fi suportată de majoritatea speciilor de animale este situată în jurul a 50° C, unele nevertebrate marine sunt afectate chiar de temperaturi de peste 30° C iar cele de apă dulce de peste 40°C, dar există şi specii de bacterii, alge şi chiar nevertebrate care trăiesc în apa izvoarelor fierbinţi, chiar la temperaturi de peste 90°C. Şi în oceane au fost descoperite organisme care trăiesc în izvoare foarte fierbinţi, la mari adâncimi pe fundul oceanului.

Un alt mod de

rezistând chiar la temperaturi de -60

-70°C

-70°C.

16

În funcţie de adaptarea la diferite condiţii de temperatură, De Candolle a împărţit organismele în patru categorii:

1. megaterme, adaptate la o temperatură a mediului constant ridicată, cu o medie

anuală în general de peste 20°C (palmierii, bananierii, multe specii de maimuţe).

2. mezoterme, adaptate la regiuni cu medii anuale de 15 – 20°C , în condiţii

subtropicale (măslinul, leandrul, scorpionul).

3. microterme, adaptate la regiuni cu medii anuale între 0 şi 14°C, condiţii

temperate şi reci (molidul, bradul, fagul, ursul brun).

4. hechistoterme, adaptate la regiuni cu temperaturi constant scăzute, cu medii

anuale în jur de 0 şi sub 0°C (renul, vulpea polară, ursul alb, macul arctic). În mediul marin curenţii calzi şi reci influenţează sensibil distribuţia organismelor. Pe ţărmurile afectate de curenţi reci din emisfera sudică pinguinii înaintează spre nord, dincolo de limitele regiunii antarctice. Variaţiile locale ale regimului termic în funcţie de relief, de sol şi de vegetaţie corectează sau accentuează, după caz, caracteristicile climatice defavorabile pentru specii. Dacă în condiţii de optim climatic unele plante au o extensiune largă, în diferite condiţii de relief şi de sol (de exemplu fagul pe latura sudică a Carpaţilor Meridionali), pe măsură ce condiţiile climatice sunt mai nefavorabile plantele devin mai exigente faţă de expoziţia versanţilor, pantă şi sol. De exemplu speciile submediteraneene se întâlnesc în România îndeosebi pe versanţi cu expoziţie sudică, bine însoriţi, pe soluri superficiale dezvoltate pe roci calcaroase. În schimb speciile de climă mai rece se întâlnesc pe versanţi expuşi spre nord, pe soluri umede şi chiar în mlaştini, în locuri puternic umbrite sau unde se produc frecvent inversiuni de temperatură.

2.1.2. Factorul hidric

Apa este indispensabilă pentru desfăşurarea proceselor vitale. În lipsa totală a apei unele organisme pot supravieţui, dar numai în stare latentă (spori, chişti, seminţe), procesele vitale fiind reluate în momentul în care aprovizionarea cu apă este din nou asigurată. Un număr mare de organisme au ca mediu de viaţă apa, fiind numite organisme acvatice. În acest caz diferenţieri majore apar în funcţie de gradul de salinitate al apei, distingându-se organisme de apă sărată (din mări, oceane, lacuri sărate), de ape salmastre (lacuri salmastre, lagune, estuare, unele sectoare puţin adânci ale mărilor cu aport ridicat de ape din fluvii) şi dulcicole (din râuri, lacuri cu apă dulce şi din apa freatică). Unele organisme nu suportă decât variaţii foate mici ale salinităţii, fiind numite stenohaline (gr. halos = sare), pe când organismele eurihaline sunt tolerante la variaţiile de salinitate. Unele organisme îşi petrec o parte a ciclului biologic în apă şi alta pe uscat (ex. ţânţarii, libelulele, numeroase specii de broaşte) sau trăiesc pe uscat dar îşi obţin hrana din apă (numeroase păsări marine şi de baltă, vidra). Pe uscat aportul de apă se realizează preponderent prin precipitaţii, la care se adaugă vaporii de apă din atmosferă, ceaţa, roua, apa freatică, topirea zăpezii, izvoarele, revărsările râurilor, fluxul. Pierderile din ecosistem se realizează prin evaporaţie, transpiraţie, scurgere la suprafaţa solului, infiltrare până la adâncimi inaccesibile plantelor. Plantele care trăiesc în regiuni aride prezintă diverse adaptări. Pentru a obţine mai multă apă din sursele existente îşi dezvoltă rădăcini răsfirate sau foarte lungi sau frunze care dirijează apa de ploaie spre rădăcină. Unele au adaptări care permit utilizarea picăturilor de rouă sau a ceţii. Pentru reducerea pierderilor prin transpiraţie organele lor prezintă unele modificări morfofiziologice. Baobabii şi cactuşii pot reţine cantităţi mari de apă în ţesuturi, ceea ce le dă posibilitate să-şi facă rezerve în timpul ploilor ocazionale. În raport cu cerinţele faţă de apă, plantele se grupează în câteva categorii :

17

- plante acvatice (hidrofile) (gr. hydro=apă) care se dezvoltă în apă. În această categorie

intră numeroase specii de alge, dar şi plante superioare. Unele sunt în întregime submerse

(situate sub oglinda apei), beneficiind de lumina care pătrunde în adâncime datorită transparenţei apei ca brădişul (diverse specii de Myriophyllum şi Ceratophyllum) sau au doar inflorescenţele deasupra apei, ca la broscariţă (Potamogeton perfoliatus). Altele au frunze şi uneori flori natante (plutind la suprafaţa apei ) dar rădăcini şi chiar rizomi în mâlul din fundul apei, ca nufărul. Există şi specii liber plutitoare ca lintiţa (Lemna minor) sau peştişoara (Salvinia natans). Unele dintre plantele acvatice pot avea trei tipuri de frunze (submerse, natante şi aeriene), cu forme diferite chiar pe acelaşi exemplar.

- plante higrofile ( de la grecescul hygros = umed) care cresc la marginea apelor sau pe

terenuri umede - lunci, mlaştini, şanţuri cu apă puţin adâncă, pajişti înmlăştinite, zăvoaie, arii cu apa freatică foarte aproape de suprafaţă. Printre acestea se numără atât plante lemnoase ca răchita, plopul alb, aninul negru, cât şi plante ierboase ca pipirigul (Juncus articulatus, J. atratus), mana apei (Glyceria maxima). Unele dintre ele, numite ultrahigrofile sau palustre (de la termenul latin palus, palustris = de baltă ), de exemplu papura, au nevoie constant de o umiditate foarte ridicată, cu sol saturat sau aproape saturat cu apă. În multe cazuri rădăcina acestora este înfiptă în mâlul aflat sub oglinda apei şi chiar baza tulpinii se află uneori în apă dar, spre deosebire de plantele acvatice, cea mai mare parte a tulpinii, frunzele şi organele florifere sunt aeriene. Totuşi multe specii pot fi întâlnite atât în apele puţin adânci cât şi pe terenuri cu exces de umiditate, dar fără apă permanent stagnantă, de exemplu stuful (Phragmites australis) sau pipiriguţul (Eleocharis palustris). Fig. 3 Plante acvatice şi higrofile (1-5 din Antonescu 1967, 6 din Paucă, Roman 1958)

şi higrofile (1-5 din Antonescu 1967, 6 din Paucă, Roman 1958) Broscariţă M a n a

Broscariţă

şi higrofile (1-5 din Antonescu 1967, 6 din Paucă, Roman 1958) Broscariţă M a n a

Mana apei

18

şi higrofile (1-5 din Antonescu 1967, 6 din Paucă, Roman 1958) Broscariţă M a n a

Pipirig

Pipiriguţ Stuf Coada racului În schimb alte plante higrofile au exigenţe mari faţă de apa

Pipiriguţ

Pipiriguţ Stuf Coada racului În schimb alte plante higrofile au exigenţe mari faţă de apa din

Stuf

Pipiriguţ Stuf Coada racului În schimb alte plante higrofile au exigenţe mari faţă de apa din

Coada racului

În schimb alte plante higrofile au exigenţe mari faţă de apa din sol, întâlnindu-se în lunci umede, dar nu rezistă pe soluri submerse ex. coada racului (Potentilla anserina). Unele suportă un regim de umiditate alternant, cu perioade mai scurte sau mai lungi în care solul se usucă. Plantele higrofile care se întâlnesc în locuri unde apa izvoarelor stagnează sau se scurge în pânză la suprafaţa terenului alcătuiesc vegetaţia fontinală. - plante mezofile (mesos =de mijloc), care au nevoie de o umiditate suficientă, dar nu prea mare, a aerului şi a solului; se află în general pe soluri reavene până la reavăn-jilave şi suportă şi perioade, nu prea lungi, cu umiditate mai redusă. În această categorie se încadrează majoritatea arborilor din Europa centrală iar în România îndeosebi cei din dealurile înalte şi din munţi, dar şi numeroase specii ierboase. Pe lângă mezofilele tipice, ca de exemplu fagul sau arţarul, se întâlnesc şi plante mezohigrofile ex.tilişca (Circaea lutetiana) sau şopârliţa (Parnasia palustris) pe soluri cu umiditate abundentă dar nu excesivă, şi mezoxerofile, pe terenuri mai bine drenate, cu unele perioade de uscăciune ex.buruiana cu cinci degete (Potentilla alba). - plante xerofile (xeros = uscat), care pot trăi în regiuni cu deficit sezonier sau permanent de umiditate. Sunt plante adaptate anatomic şi fiziologic la condiţii de umiditate foarte redusă în sol, cu perioade relativ lungi de scădere a rezervelor de apă sub limita coeficientului de ofilire. Se încadrează aici atât plante care trăiesc în locuri deschise din regiuni de câmpie sau chiar de dealuri, în silvostepă şi stepă, ca negara (Stipa capillata), colilia (Stipa pulcherrima), imortelele (Xeranthemum annuum) cât şi plantele extrem xerofile din deşerturi şi semideşerturi ca saxaulul sau cactuşii. Adaptările plantelor xerofile care au ca scop reducerea pierderii de apă prin transpiraţie sunt adesea în acelaşi timp şi mecanisme de protecţie împotriva insolaţiei excesive. În acelaşi timp sucul celular al plantelor xerofile are o presiune osmotică ridicată, ceea ce determină mărirea capacităţii de absorbţie a apei, chiar atunci când rezervele de apă din sol sunt foarte scăzute. Adesea frunzele şi tulpina se acoperă cu un strat de ceară sau cu peri deşi, lânoşi sau creţi, care ajung uneori să acopere cu totul faţa inferioară a frunzei, în timp ce faţa superioară este de obicei mai puţin păroasă, pentru a nu stânjeni fotosinteza, ca de exemplu la stejarul pufos (Quercus pubescens) sau la dârmox (Viburnum lantana). În cazuri extreme însă ambele feţe ale frunzelor sau chiar tulpina sunt acoperite de peri. Adesea numărul de stomate se reduce sau frunzele se răsucesc, protejând stomatele în interiorul tubului astfel format, unde cantitatea de vapori se menţine ridicată.

19

Deoarece frunzele pierd o cantitate mai mare de apă prin transpiraţie decât alte organe ale plantei, la multe specii xerofile frunzele îşi reduc dimensiunile, uneori se fragmenteză în segmente subţiri, adesea chiar filiforme, de exemplu la ruscuţa de primăvară (Adonis vernalis) sau la bujorul de stepă (Paeonia tenuifolia). În cazuri extreme frunzele se transformă în ghimpi sau lipsesc, în care situaţie fotosinteza este realizată de tulpină, care capătă culoare verde datorită clorofilei, ca de exemplu la cactuşi sau la bucsău (Spartium junceum). La unele plante tulpina se ramifică formând cladodii – porţiuni lăţite dar subţiri, care seamănă foarte bine cu nişe frunze şi care realizează fotosinteza, în timp ce frunzele sunt reduse la mici scvame sau lipsesc. Aşa sunt de exemplu cele două specii submediteraneene de ghimpe prezente în România, ocrotite ca monumente ale naturii, Ruscus aculeatus şi Ruscus hypoglossum. Adaptări xerofile pot să apară şi la plante care trăiesc în regiuni cu precipitaţii relativ abundente, dar pe un substrat care nu reţine apa (nisipuri, rocă la zi, soluri cu textură uşoară, intens erodate). Chiar şi la plante care trăiesc într-un climat ploios, dar cu temperaturi foarte ridicate, fiind expuse direct unei insolaţii foarte puternice (ex. în stratul superior al pădurii tropicale umede) frunzele pot prezenta adaptări care să reducă transpiraţia şi să protejeze ţesuturile de radiaţia solară directă. Adesea cuticula lor este foarte groasă, dându-le un aspect pielos sau cerat (ex. Ficus elastica, Philodendron) (Walter, 1974). Plantele suculente (de la latinescul succus = suc), cu tulpină, ramuri sau frunze integral sau parţial îngroşate, cărnoase, zemoase, pot stoca apa provenită din precipitaţii ocazionale. Deşi fac parte din diferite familii, seamănă destul de bine între ele, datorită fenomenului de convergenţă. Foarte reprezentativi sunt cactuşii din regiunile aride ale celor două Americi. Suculente sunt şi unele specii de Euphorbia, ca de exemplu spinul lui Isus (Euphorbia milii), de Aloe, şi multe altele.

lui Isus ( Euphorbia milii ), de Aloe , şi multe altele. 1 2 Fig. 4.

1

lui Isus ( Euphorbia milii ), de Aloe , şi multe altele. 1 2 Fig. 4.

2

Fig. 4. Plante suculente: 1. Aloe variegata 2. Euphorbia grandicornis (din Subik, Kaplicka, 1968) În cele mai multe cazuri, animalele se pot deplasa activ în căutarea apei, totuşi există diferenţieri foarte mari în ceea ce priveşte utilizarea acesteia. Printre adaptările care le permit animalelor să supravieţuiască cu un consum redus de apă se numără impermeabilizarea tegumentului (ex. aripile chitinoase ale unor insecte, părul sau penele cu rol protector la păsări şi mamifere, pielea foarte groasă a unor reptile), reducerea glandelor sudoripare, viaţa nocturnă şi adăpostirea în vizuini sau îngroparea în nisip în timpul zilei, petrecerea sezonului uscat în stare latentă, prin ascundere în mâl (ex. unele broaşte din

20

ţinuturile aride ale Australiei sau Africii, peştii dipnoi). Unele îşi obţin apa necesară doar din plantele sau animalele pe care le consumă (de ex. iepurii, unele antilope). În schimb alte animale au nevoie neapărat de umezeală în mediul lor de viaţă; dacă aerul este prea uscat se deshidratează şi pier, de exemplu multe specii de broaşte şi brotăcei, miriapode, râme, lipitori, libelule, unii melci. Altele migrează, uneori la distanţe foarte mari şi întâmpinând numeroase pericole, pentru a ajunge la noi surse de apă.

2.1.3. Acţiunea zăpezii asupra organismelor.

Căderile masive de zăpadă exercită o acţiune mecanică asupra plantelor, putând duce la ruperea crengilor arborilor. O puternică acţiune distructivă o au avalanşele. De aceea în munţii înalţi se pot observa aşa-numitele „culoare de avalanşe”, în lungul cărora arborii lipsesc, dezvoltându-de în schimb arbuşti cu ramuri foarte elastice şi apropiate de sol, ca jneapănul sau arinul de munte, plante caracteristice pentru etajul subalpin dar care în lungul culoarelor de avalanşe pot coborî destul de mult în domeniul forestier. Pe fundul acestor culoare, unde acţiunea distructivă este mai puternică (avalanşa antrenând adesea pietre şi chiar bolovani) uneori chiar şi aceşti arbuşti lipsesc. Dar, pe lângă această acţiune mecanică nefavorabilă, zăpada are şi un important rol protector, apărând plantele şi animalele de îngheţ. La unele plante din etajul subalpin sau din tundră creşterea în înălţime este corelată cu grosimea acestui strat protector de zăpadă; porţiunile care îl depăşesc degeră în timpul iernii. Unele animale nehibernante îşi găsesc iarna adăpost sub stratul de zăpadă, permanent (unele rozătoare, care circulă prin culoare săpate la baza stratului de zăpadă) sau numai în timpul nopţii. O adaptare caracteristică legată de zonele reci ale globului, cu strat de zăpadă care durează timp îndelungat, este schimbarea culorii blănii sau penajului, culoarea albă fiind sezonieră (ex. la vulpea polară, iepurele polar, potârnichea de tundră) sau permanentă (ursul polar, ciuful polar).

Totuşi pentru majoritatea animalelor stratul gros de zăpadă crează dificultăţi, uneori punând chiar sub semnul întrebării supravieţuirea lor. Ierbivorele îşi găsesc mai greu hrana şi cad mai uşor pradă răpitoarelor. Căprioarele surprinse de căderi masive de zăpadă în afara pădurii, în câmp deschis, nu se mai pot deplasa, fiind sortite pieirii dacă nu sunt ajutate de pădurari. O serie de păsări (huhurez, bufniţă, şorecar încălţat) care se hrănesc cu rozătoare mici, nu mai reuşesc să le prindă, deoarece acestea se adăpostesc sub stratul de zăpadă. De aceea în iernile cu zăpezi neobişnuit de abundente se pot înregistra mortalităţi mari la unele specii de animale.

2.1.4. Formele biologice.

Acolo unde există un anotimp neprielnic vieţii, fie datorită temperaturilor prea scăzute (însoţite în general şi de existenţa sezonieră a stratului de zăpadă, iar la latitudini mai mari şi de îngheţ peren), fie din cauza lipsei de precipitaţii care determină o uscăciune excesivă a solului, numeroase plante au organe de regenerare, protejate împotriva condiţiilor nefavorabile prin dispunerea lor în locurile cele mai adăpostite. În funcţie de absenţa sau prezenţa acestor forme de supravieţuire, şi de modul lor de dispunere, plantele se încadrează în câteva categorii de forme biologice (numite şi bioforme):

Terofitele (theros = vară; phyton = plantă) sunt plante anuale, care în perioadele nefavorabile pier, regenerarea făcându-se din seminţele care se păstrează în sol (exemple:

macul de câmp, rochiţa rândunicii). Aceste plante petrec perioada rece sau aridă sub formă de seminţe; când se ivesc condiţii favorabile, trebuie să parcurgă tot ciclul biologic, până la maturizarea seminţelor, pentru a asigura o nouă generaţie. Plantele din deşerturi şi semideşerturi care pot aştepta ani în şir sub formă de seminţe apariţia condiţiilor

21

favorabile, parcurgând apoi tot ciclul de viaţă în numai câteva săptămâni, sunt numite plante efemere. Hemicriptofitele (hemi = jumătate, cripto = ascuns) sunt plante perene, cu muguri de regenerare la nivelul solului sau semiîngropaţi în sol. Părţile aeriene ale plantei de obicei se usucă în timpul sezonului nefavorabil dar adesea resturile uscate de frunze sau tulpini protejează suplimentar mugurii. În cazul în care acest sezon este cel de iarnă, stratul de zăpadă poate avea de asemenea un rol protector. În general au tulpini şi frunze dese, îngrămădite în formă de rozete, smocuri sau tufe la nivelul solului, iar mugurii sunt acoperiţi cu solzi (fig.5). În această categorie intră multe dintre graminee şi o serie de plante de stâncărie, dar şi diverse alte plante din pajişti şi din parterul pădurilor.

alte plante din pajişti şi din parterul pădurilor. Fig. 5 Tipuri de plante hemicriptofite : 1.

Fig. 5 Tipuri de plante hemicriptofite:

1. cu tulpină volubilă;

2. cu rozetă bazală;

3. cu tulpină dreaptă foliată;

4. cu tufă (din Schmithűsen, 1968).

Criptofitele (cripto = ascuns), numite şi geofite, depăşesc perioadele critice sub formă de tulpini subterane (bulbi, rizomi, tuberculi) cu muguri regeneratori adânc ascunşi în sol, în timp ce organele aeriene dispar total. Aşa sunt multe dintre plantele de primăvară, din păduri şi din locuri deschise, ca ghioceii, viorelele, brânduşele, ceapa ciorii. Chamefitele (chamai = deasupra) sunt plante ierboase perene, arbuşti şi semiarbuşti relativ scunzi (ca de exemplu afinul), la care mugurii de regenerare se găsesc la mică distanţă de suprafaţa solului (până la 25-30 cm înălţime), protejaţi de solzi şi de desimea ramurilor. Unele iau formă de perniţă, mugurii fiind astfel mai bine protejaţi. Fanerofitele (phaneros = aflat la vedere) sunt plante perene cu muguri regeneratori formaţi la peste 30 cm de suprafaţa solului. Dacă există un sezon defavorabil, pot să-şi piardă frunzele, dar tulpina persistă iar mugurii sunt protejaţi de solzi, şi sunt strâns lipiţi de ramuri. În funcţie de înălţime se împart în megafanerofite (arbori cu înălţimi mai mari de 30 m), mezofanerofite (înălţimi între 2-30 m, arbori şi arbuşti), nanofanerofite (arbuşti sub 2 m). După o altă clasificare se disting macrofanerofite (arbori) şi nanofanerofite (arbuşti). Epifitele (epi = peste, pe deasupra) sunt plante care se sprijină pe tulpina altor plante (liane sau alte plante agăţătoare, ex. iedera, curpenul de pădure) sau cresc direct pe tulpina sau crengile arborilor (muşchi, licheni, unele orhidee şi bromeliacee tropicale etc.), ajungând în acest fel să aibă acces la lumină. Hidrofitele includ plantele acvatice şi palustre. Dintre acestea helohidatofitele (helos=mlaştină, hydor=apă) au muguri situaţi pe rizomi sau produc turioni (muguri de hibernare, acoperiţi cu frunze solzoase, care se desprind de plantă şi se depun pe fundul apei) (Pop I., 1977). În zona tropicală umedă, unde condiţiile sunt favorabile în tot timpul anului atât ca temperatură cât şi ca umiditate, predomină net fanerofitele, existând însă şi un număr ridicat de epifite, favorizate de umiditatea atmosferică ridicată şi ploile frecvente, care le

22

asigură o aprovizionare îndestulătoare cu apă chiar dacă nu au rădăcinile înfipte în sol. În deşerturi, unde deficitul de umiditate poate fi de foarte lungă durată, predomină terofitele şi geofitele, care pot supravieţui mult timp în stare latentă; în zona temperată sunt caracteristice hemicriptofitele şi fanerofitele iar în zona arctică hemicriptofitele şi chamefitele, protejate iarna de stratul gros de zăpadă. Activitatea antropică a antrenat adesea modificări în raporturile procentuale dintre diferitele forme biologice din flora unei regiuni. Cosirea ierbii în pajiştile mezofile apărute pe locul pădurilor defrişate, incendierea pădurilor sau tufărişurilor xerofile pentru a face loc savanei şi altor formaţiuni ierboase sunt acţiuni care au favorizat hemicriptofitele, care se refac uşor din mugurii de regenerare bine protejaţi; activitatea agricolă, existenţa unor terenuri virane şi degradarea covorului vegetal ca urmare a suprapăşunatului în zona temperată au fost favorabile terofitelor, care au putut ocupa uşor terenul dezgolit, pe când în condiţii naturale nu se puteau instala pe locurile deja ocupate de speciile perene.

2.1.5. Influenţa reliefului asupra distribuţiei organismelor

Relieful are în esenţă o influenţă indirectă, prin modificarea în ansamblu a condiţiilor de mediu. Diferenţele altitudinale. Odată cu creşterea altitudinii are loc scăderea progresivă a temperaturii, scurtarea sezonului de vegetaţie şi în general (cel puţin până la o anumită altitudine) creşterea cantităţii de precipitaţii. Rezultă etajarea altitudinală a vegetaţiei şi faunei, diferenţiată în funcţie de latitudine şi regiune biogeografică. Deşi în reprezentările cu grad mare de generalizare limita etajelor este redată printr-o linie, în realitate tranziţia de la un etaj la altul se realizează printr-o fâşie ecotonală în care elementele caracteristice etajelor se întrepătrund, în funcţie de particularităţi locale ale terenului, microclimat, condiţii edafice etc. Intensitatea luminii creşte o dată cu altitudinea. Aerul se rarefiază, ceea ce face ca la mari înălţimi să existe un deficit de oxigen, care, alături de diferenţele foarte mari de temperatură între zi şi noapte şi vânturile puternice, îngreunează viaţa animalelor. Totuşi o serie de animale s-au adaptat la traiul în aceste condiţii dificile. De exemplu în munţii înalţi din Asia Centrală lupul, berbecul sălbatic arhar, iepurele tibetan, urcă până la circa 6000 m alt. O specie de lama, vicunia, se remarcă prin rezistenţa ei deosebită la condiţiile aspre din Anzii înalţi. Gradul de înclinare a pantei şi forma versantului modifică atât unghiul de incidenţă a razelor solare (de care depinde gradul de încălzire a solului), cât şi regimul hidric al solului. Cu cât panta este mai mare, apa din precipitaţii se scurge mai repede pe versant iar în sol pătrunde o cantitate mai mică. Această situaţie este foarte evidentă în cazul versanţilor cu profil rectilin, pe când la versanţii cu profil convex, concav sau în trepte intervin diferenţieri legate de aceste forme. Porţiunile concave sau sectoarele slab înclinate ale versanţilor în trepte acumulează mai multă apă din precipitaţii, la care se adaugă şi un aport sporit de apă din topirea zăpezilor, ceea ce se reflectă adesea şi în compoziţia covorului vegetal. Versanţii pe care se află materiale deluvio-proluviale, afectaţi de procese de deplasare (solifluxiune, alunecări de teren, curgeri de noroi) acumulează de obicei cantităţi mai mari de apă din precipitaţii decât versanţii sculptaţi în roca în loc, ceea ce duce la apariţia unor ochiuri de vegetaţie higrofilă sau mezohigrofilă (anin, salcie, stuf, pipirig etc.), în denivelările negative ale versantului. Pe versanţii cu profil rectilin sau uşor convex, particulele fine de sol, de humus şi substanţele minerale nutritive sunt îndepărtate de apele de şiroire din partea superioară a versantului şi transportate spre partea inferioară, de aceea, de cele mai multe ori vegetaţia (de ex. pătura ierbacee din păduri) este mai sărăcăcioasă spre partea superioară a

23

versantului. Spre baza versanţilor bogăţia în substanţe nutritive se asociază cu o mai bună aprovizionare cu apă a solului, ceea ce favorizează dezvoltarea vegetaţiei, dar dacă versantul este umbrit, aceasta este formată din plante sciafile (de exemplu ferigi). Dacă însă solul dispune de suficiente substanţe nutritive, în partea superioară a versanţilor vegetaţia este mai abundentă, datorită faptului că primeşte mai multă lumină. Orientarea versanţilor în raport cu circulaţia maselor de aer. Atunci când un lanţ de munţi se află în calea circulaţiei maselor de aer încărcate cu vapori de apă, diferenţele mari între cantităţile de precipitaţii de pe versanţii aflaţi sub directa influenţă a precipitaţiilor şi cei situaţi în “umbra” de precipitaţii sau din regiunile mai joase aflate în spatele lanţului de munţi se reflectă şi în structura covorului vegetal şi a lumii animale. De exemplu pe latura estică a Munţilor Apuseni, aflată în « umbră de precipitaţii » faţă de masele de aer venite dinspre vest, se întâlnesc o serie de elemente xerofile, iar în sectorul corespunzător al Podişului Transilvaniei (« Câmpia » Transilvaniei) elementele xerofile sunt abundente. Expoziţia versanţilor (orientarea faţă de punctele cardinale) determină cantitatea de lumină şi căldură ajunsă la sol. Pe versanţii cu orientare sudică, sud-estică sau sud- vestică, limitele etajelor de vegetaţie sunt adesea cu 100-200 m mai ridicate decât pe versanţii orientaţi spre nord, nord-est sau nord-vest; în compoziţia floristică predomină adesea speciile xerotermofile, pe când pe cei nordici se află specii mezofile. Însă insolaţia poate fi influenţată de configuraţia reliefului; dacă versantul respectiv are în faţă un relief mai înalt, intrând în conul de umbră al acestuia (mai ales în prima şi ultima parte a zilei şi în perioada rece a anului, când soarele se află mai jos pe bolta cerească) cantitatea de radiaţie solară directă scade în mod corespunzător. În regiunile cu relief puternic fragmentat, versanţii sunt mai însoriţi în treimea superioară şi mai umbriţi în cea inferioară. Uneori influenţa reliefului (prin umbrire sau prin favorizarea unor inversiuni de temperatură) determină “inversiuni de vegetaţie”, respectiv se constată prezenţa unor specii care sunt tipice pentru un etaj de vegetaţie superior la altitudini mici, sub nivelul etajului care într-o succesiune normală a vegetaţiei se află mai jos. De exemplu, frecvent în Subcarpaţi pe versanţii văilor se întâlnesc păduri de fag, pe când spre partea superioară a versantului sau pe muchia dealului cresc pâlcuri de gorun. Inversiunile sunt favorizate şi de faptul că vara pe fundul văilor şi al depresiunilor ceaţa stagnează un timp îndelungat, în schimb versanţii beneficiază de căldura soarelui, iar primăvara zăpada se topeşte mai târziu pe fundul văilor decât pe versanţii însoriţi. Relieful influenţează indirect organismele prin intermediul grosimii profilului de sol, mai mare pe terenurile plane sau slab înclinate şi mai mică pe versanţii puternic înclinaţi sau intens erodaţi, ceea ce face ca în aceste condiţii covorul vegetal să fie slab dezvoltat. Pe grohotişuri se găseşte o vegetaţie specifică, adaptată la mobilitatea terenului şi la sărăcia de substanţă organică. Pe pante puternic erodate se instalează plante cu adaptări specifice, care colonizează treptat terenul, pregătind revenirea unor specii mai pretenţioase. Totuşi, relieful stâncos, accidentat, constituie un mediu căutat de unele animale (de exemplu, capra neagră, capra ibex, diverse specii de oi şi capre sălbatice din munţii din Asia, Africa şi America de Nord), deoarece le oferă o relativă protecţie împotriva prădătorilor. Unele păsări răpitoare îşi fac cuibul pe înălţimi inaccesibile, pentru a feri ouăle şi puii de prădători. Numeroase păsări marine formează mari colonii de cuibărit pe falezele stâncoase. Microrelieful influenţează foarte mult regimul hidric al solului, şi deci indirect vegetaţia. Formele negative de relief (crovuri, doline, sectoarele depresionare dintre valurile de alunecare, nişele nivale), datorită umidităţii mai mari au adesea o vegetaţie diferită de cea a terenului din jurul lor. Însă în vâlcele şi văiugi de pe terenuri acoperite de pădure de fag de multe ori se acumulează o cantitate foarte mare de frunze moarte,

24

depăşind capacitatea naturală de descompunere şi reintegrare în circuitul materiei, de aceea pătura ierbacee lipseşte. Procesele actuale de modelare a reliefului (eroziune, prăbuşiri, alunecări de teren) au adesea o acţiune mecanică foarte puternică asupra vegetaţiei, mergând în cazuri extreme până la distrugerea totală a covorului vegetal. În cazul unor pornituri de teren de mare amploare care afectează versanţi împăduriţi se formează aspectul caracteristic de « pădure beată », cu arbori aplecaţi în diverse direcţii, urmată adesea de uscarea arborilor dacă rădăcinile au fost scoase la suprafaţă. Dacă însă arborii s-au deplasat cu sol cu tot, ei îşi pot continua creşterea în locul unde au ajuns ca urmare a deplasării. Unele specii sunt relativ bine adaptate la mobilitatea terenurilor, fiind abundente pe terenurile afectate de alunecări superficiale, de exemplu podbalul (Tussilago farfara). Pe terenuri afectate de solifluxiune sau creep arborii sunt adesea curbaţi la bază.

Fig. 50 Galerii şi mo

2.1.6. Factorul edafic

Din punctul de vedere al raporturilor cu plantele şi animalele, condiţiile de sol sunt desemnate prin termenul de factor edafic (de la cuvântul grecesc edaphos = sol). Cele mai multe plante terestre folosesc solul atât ca suport de fixare cât şi pentru obţinerea apei şi sărurilor minerale necesare în procesul de sintetizare a substanţei organice. Sistemul de rădăcini are o formă caracteristică, în funcţie de specie, de substrat şi de dimensiunile plantei. Diversele caracteristici ale solului ca reacţia solului (acidă, neutră sau alcalină), textura, volumul accesibil plantelor (volumul edafic), apa şi aerul din sol, consistenţa solului, substanţele nutritive disponibile (macroelemente şi microelemente), substanţele care în exces sunt nocive pentru plante, temperatura solului influenţează foarte mult structura covorului vegetal. Unele plante sunt atât de strâns legate de anumite condiţii edafice, încât pot fi considerate plante indicatoare pentru anumite proprietăţi ale solului pe care cresc (fig 6). Unele plante sunt caracteristice pentru soluri cu humus de tip mull. Acest tip de humus, de sol bine aerat, este neutru, slab alcalin sau moderat acid, în funcţie de subtip, fiind întâlnit sub asociaţii de pajişte, dar şi în unele păduri de foioase, în care se dezvoltă o pătură ierbacee specifică, alcătuind flora de mull. Unele dintre cele mai caracteristice plante de mull din păduri sunt vinariţa (Asperula odorata=Galium odoratum), breiul (Mercurialis perennis), orbalţul ( Actaea spicata).

( Mercurialis perennis), orbalţul ( Actaea spicata ). Fig. 6. Plante caracteristice pentru diverse proprietăţi
( Mercurialis perennis), orbalţul ( Actaea spicata ). Fig. 6. Plante caracteristice pentru diverse proprietăţi
( Mercurialis perennis), orbalţul ( Actaea spicata ). Fig. 6. Plante caracteristice pentru diverse proprietăţi
( Mercurialis perennis), orbalţul ( Actaea spicata ). Fig. 6. Plante caracteristice pentru diverse proprietăţi
( Mercurialis perennis), orbalţul ( Actaea spicata ). Fig. 6. Plante caracteristice pentru diverse proprietăţi

Fig. 6. Plante caracteristice pentru diverse proprietăţi ale solului: 1. afin 2. ţăpoşică 3. vinariţă 4. leurdă 5. rodul pământului

25

Capacitatea solului de a oferi plantelor substanţele minerale necesare constituie troficitatea solului (gr. trophe = hrană). Cerinţele plantelor în această privinţă variază foarte mult. În linii mari se pot individualiza :

- specii extrem oligotrofe (gr. oligo = puţin), pe soluri foarte sărace ex. afinul, iarba neagră (Calluna vulgaris).

- specii oligotrofe, dezvoltate pe soluri sărace, ex. ţăpoşica (Nardus stricta), trestioara (Calamagrostis arundinacea), pedicuţa (Lycopodium selago).

- specii oligomezotrofe, care cresc atât pe soluri cu troficitate scăzută cât şi pe cele cu troficitate mijlocie, ex. drobul (Cytisus nigricans).

- mezotrofe pe soluri cu troficitate medie, ex. clopoţelul de munte (Campanula abietina), cruciuliţa (Senecio fuchsii).

- eutrofe (gr. eu = adevărat, bun) pe soluri cu troficitate ridicată până la foarte ridicată ex. leurda (Allium ursinum) , lăcrimioarele, valeriana.

pe soluri cu mare abundenţă de substanţe nutritive, ex. urzica moartă,

- megatrofe

rodul pământului (Arum maculatum).

- euritrofe care pot trăi pe soluri cu diferite proprietăţi, de la oligotrofe până la eutrofe, ex. golomăţul (Dactylis glomerata).

O altă clasificare este legată de corelaţia dintre plante şi reacţia (pH-ul) solului.

Aciditatea solului antrenează o serie de efecte negative: grad mai scăzut de accesibilitate a diferitelor substanţe nutritive, prezenţa ionilor de aluminiu şi mangan care poate atinge uneori niveluri toxice pentru plante, scăderea activităţii biologice din sol, degradarea structurii. Din acest punct de vedere se disting: specii extrem până la moderat acidofile (pH între 3,5 şi 6); specii acidofile până la moderat acidofile (pH 4,5 – 6); specii moderat acidofile – neutrofile (pH 5 – 7,5); specii slab acidofile – neutrofile (pH 6 – 7,5); specii neutrofile (pH 6,5 – 7,5).

O serie de plante sunt adaptate să reziste la concentraţii mari în sol ale anumitor

elemente chimice. Plantele nitrofile (= iubitoare de azot, numit şi nitrogen) sunt adaptate la soluri cu un conţinut ridicat de cationi de amoniu (NH 4 ), care provin fie din descompunerea rapidă a unor resturi organice, aflate în exces în locul respectiv, fie din activitatea intensă a bacteriilor nitrificatoare. Se întâlnesc pe lângă stâne sau în alte locuri unde animalele staţionează un timp îndelungat, în locuri de depozitare a gunoaielor cu conţinut mare de materii organice, în tăieturi de pădure unde au rămas multe resturi vegetale etc. Amoniul în concentraţie mare este toxic pentru majoritatea plantelor, dar favorizează dezvoltarea luxuriantă a unor plante ca ciumăfaia (Datura stramonium), urzica (Urtica dioica), ştevia stânelor (Rumex alpinus), bozul (Sambucus ebulus). Plantele halofile (halos = sare) sunt adaptate la soluri în care se găsesc în cantitate mare ioni de sodiu şi magneziu (soluri sărăturate), aflate adesea în jurul izvoarelor sau lacurilor sărate, pe marne cu conţinut mare de săruri, pe litoral, în arii depresionare, influenţate de pânză freatică, din regiuni aride. Există halofite obligatorii (plante obligat halofile), care cresc numai în astfel de condiţii (ex. Salicornia europaea, Suaeda maritima), şi halofite facultative (plante suportant halofile), care cresc şi pe soluri nesărăturate, dar suportă şi concentraţii mai mici sau mai mari de săruri (Arenaria serpyllifolia, Scirpus maritimus). Plante calcicole (calcifile) se întâlnesc pe soluri unde există o mare cantitate de cationi de calciu. Aceste soluri au în general şi o structură mai bună, descompunerea substanţelor minerale este mai activă. De aceea în general fitocenozele dezvoltate pe substrat calcaros au o compoziţie floristică mai bogată decât cele de pe soluri acide, adesea

26

adăpostind şi specii relativ termofile. Roca calcaroasă sau carbonatul de calciu din sol favorizează şi dezvoltarea unor melci şi altor nevertebrate care au nevoie de calciu pentru a- şi forma cochilia. Există şi plante care suportă concentraţii mari ale altor ioni, unele fiind chiar considerate plante indicatoare de zinc, de magneziu, de cupru, de seleniu. Unele dintre acestea au fost folosite în cadrul prospecţiunilor miniere, de ex. în Siberia, Africa, America de Nord.

Consistenţa solului. Plantele se dezvoltă în condiţii optime pe soluri cu consistenţă moderată. Totuşi există şi specii care suportă destul de bine o consistenţă ridicată. În solurile grele şi îndesate, cu consistenţă mare intervin, pe lângă acţiunea mecanică, şi alţi factori defavorabili plantelor: insuficient oxigen în sol, exces de dioxid de carbon, deficit de apă accesibilă, care antrenează şi un deficit de substanţe nutritive, slaba dezvoltare a rădăcinilor absorbante. Dintre arborii de la noi din ţară gârniţa (Quercus frainetto) suportă totuşi bine acest gen de soluri, ceea ce explică abundenţa ei în unele sectoare din Piemontul Getic cu soluri formate pe argile compacte. Alte specii preferă solurile cu consistenţă slabă până la moderată, de exemplu plopul euramerican, pinul silvestru, molidul, nucul negru american. Microorganismele sunt foarte abundente în sol, făcând parte din diverse grupe. Au un rol foarte important în desfăşurarea proceselor care determină schimbul de materie şi energie dintre sol şi mediul înconjurător. Sunt concentrate îndeosebi în apropierea rădăcinilor plantelor, unde alcătuiesc rizosfera, în litieră şi în orizontul de la suprafaţa solului. Dintre acestea, bacteriile, reprezentate prin peste 200 de genuri, au un rol foarte important în descompunerea substanţei organice moarte. Bacteriile fixatoare de azot (care au capacitatea de a îmbogăţi solul în azot preluat din atmosferă) trăiesc libere în sol (ex. Azotobacter), în rizosferă sau sunt localizate în nodozităţi pe rădăcinile plantelor (Rhizobium). Cianobacteriile, numite în trecut alge albastre (sau albastre-verzui), sunt bacterii fotosintetizatoare, unicelulare, uneori reunite în colonii sau filamente. Se întâlnesc în stratul superior al solurilor umede; unele specii sunt fixatoare de azot. Actinomicetele (actinobacteriile) sunt un grup de microorganisme cu caractere intermediare între bacterii şi ciuperci (ex. Streptomyces). În lucrările recente sunt considerate bacterii, dar se aseamănă cu miceliile ciupercilor, având celule filamentoase care produc spori similari cu cei ai unor mucegaiuri. Au rol important în formarea humusului, putând descompune materia organică greu alterabilă (hemiceluloza, pectina, chitina); unele specii sintetizează substanţe antibiotice, contribuind la menţinerea unui anumit echilibru al microorganismelor din sol. Algele verzi unicelulare (izolate sau în colonii) şi diatomeele (alge unicelulare cu membrane silicioase) se întâlnesc în soluri umede, în stratul de la suprafaţă. Ciupercile (Fungii) din sol fac parte din diferite clase, ordine, familii. Cele mai primitive, numite şi fungi imperfecţi, sunt de tipul mucegaiurilor; larg reprezentat este genul Mucor. Ciupercile mai evoluate au corpul format din filamente subţiri, numite hife, ramificate sau neramificate, care formează în sol o reţea laxă numită miceliu; la maturitate din această reţea se ridică la suprafaţa solului o masă densă, strâns întreţesută, care formează corpul de fructificaţie unde se produc sporii. Fac parte din două clase: ascomicete şi bazidiomicete. Ascomicetele, foarte răspândite în sol, au rol important în transformarea materiei organice. Corpul de fructificaţie are aspect neregulat; organele care produc spori (numite asce) alternează cu benzi de filamente sterile. Unele au corpuri de fructificaţie comestibile ca trufele (o delicatesă culinară foarte apreciată în Franţa), care au corpul de fructificaţie ascuns în sol şi zbârciogul (Morchella esculenta); există şi unele ascomicete otrăvitoare (zbârciogul gras).

27

Bazidiomicetele, numite şi „ciuperci cu pălărie” trăiesc în general sub formă de micelii pe rădăcinile plantelor, mai ales ale arborilor, sau pe materie organică în curs de

descompunere, şi contribuie la degradarea ligninei şi la procesele de formare a humusului. La suprafaţa solului apar doar corpurile de frucificaţie („piciorul” şi „pălăria”); unele sunt comestibile, ca ciuperca de bălegar (Agaricus campestris), hribii (Boletus edulis), râşcovul (Lactarius deliciosus), gălbiorii (Cantharellus cibarius), altele otrăvitoare ca hribul ţigănesc (Boletus satanas) şi pălăria şarpelui (Amanita muscaria). În multe ţări europene culesul ciupercilor din păduri constituie o componentă a turismului de week-end. Hifele ciupercilor care trăiesc pe rădăcinile arborilor formează micoriza (mico = ciuperci; rhizo = rădăcină), prin care plantele superioare se aprovizionează mai uşor cu substanţe minerale şi apă, ciupercile primind în schimb substanţe organice realizate prin fotosinteză. Acest mod de aprovizionare poartă numele de micotrofism. Pentru unele specii micoriza este obligatorie şi permanentă în timp ce pentru altele este temporară sau facultativă. Unele ciuperci formează o pânză deasă de micelii în jurul rădăcinilor, unde desfăşoară o intensă activitate metabolică, îmbogăţind solul în substanţe azotoase preluate

din materia organică moartă, care sunt astfel disponibile pentru plantele superioare în

apropierea cărora se dezvoltă. Prin modificarea pH-ului solului, pot avea rol de „tamponare”, permiţând dezvoltarea unor plante superioare pe soluri care altfel le-ar fi

nefavorabile. Frecvent miceliile ciupercilor alcătuiesc manşoane aderente la suprafaţa rădăcinilor de arbori (ex. la pin, brad, stejar, plop, mesteacăn, tei) sau la unii pomi fructiferi (prun, cireş, măr). Fauna din sol, în funcţie de dimensiuni, se împarte în microfaună (organisme mai mici de 0,2 mm, îndeosebi protozoare şi unele nematode); mezofaună (0,2 – 8 mm, cuprinzând îndeosebi insecte şi larve de insecte, ca furnici, termite, mici viermi, miriapode,

mici

păianjeni - acarieni şi mici insecte apterigote - colembole ); macrofaună (între 8 şi 80

mm

– râme , miriapode, păianjeni, insecte şi larve de insecte, melci, limacşi); megafaună,

animale mai mari de 8 cm, care se adăpostesc în sol (cârtiţă, orbete). S-a calculat că un sol de pădure bogat în humus poate conţine în jur de 200 000 colembole pe metru pătrat şi între 100 000 şi 500 000 acarieni pe metru pătrat. Unele specii (cărăbuşii, cicadele etc) îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în sol, în stadiul de larve, dar adulţii ies la suprafaţă, unde are loc reproducerea. Animalele geobionte îşi petrec toată viaţa în sol, sau ies foarte rar şi pentru scurt timp la suprafaţă. În sol îşi găsesc adăpost, hrană, condiţii pentru reproducere. Foarte multe nevertebrate intră în această categorie (protozoare, miriapode, râme, coropişniţa);

nevertebratele din sol, în special râmele, au un rol foarte important în natură, contribuind la scompunerea materiei organice, la afânarea solului şi la amestecarea diferiţilor săi constituenţi. Dintre mamiferele geobionte unele sunt insectivore (cârtiţa europeană, cârtiţa aurie din Africa, cârtiţa marsupială din Australia), altele rozătoare ca orbetele. Ele îşi construiesc galerii şi adăposturi, adesea foarte complicate. S-au adaptat la acest mod de viaţă, având corpul alungit, cilindric, picioare scurte, cele din faţă prevăzute cu talpa lată şi gheare puternice care le ajută să scurme pământul; ochii în schimb sunt rudimentari, adesea

Fig. 7 Cârtiţă (din Năstăsescu, 1976)

nefuncţionali, datorită vieţii în întuneric. Animalele geofile îşi găsesc adăpost în sol, dar pentru a se hrăni ies la suprafaţă. Multe mamifere mici îşi petrec mare parte din timp în viziuni în pământ, unde adesea îşi fac rezerve de hrană (pe care o recoltează de la suprafaţă) – ex. hârciogul, popândăul, şoarecele

îşi fac rezerve de hrană (pe care o recoltează de la suprafaţă) – ex. hârciogul, popândăul,

28

de câmp. Şobolanul de apă şi bizamul îşi petrec mare parte a timpului la suprafaţă, dar îşi fac adăposturi subpământene, în acelaşi timp protejate şi prin faptul că se află pe malurile

râurilor şi bălţilor, cu intrări sub nivelul apei (accesul neputându-se face decât prin apă). Vulpile, bursucul, iepurele de vizuină, broasca râioasă, greierii, furnicile, termitele folosesc adăposturi subpământene, deşi îşi duc viaţa în cea mai mare parte la suprafaţă. Dintre păsări lăstunul de mal, pescărelul albastru şi prigoriile îşi fac cuibul în găuri săpate de obicei în malurile râurilor. Viaţa pe terenuri nesolificate sau slab solificate. Majoritatea plantelor au nevoie pentru o dezvoltare corespunzătoare de un sol bine format. Există însă şi o serie de plante care se pot dezvolta pe soluri foarte superficiale sau foarte scheletice şi chiar pe unele roci nesolificate. Dintre acestea cele mai rezistente sunt algele şi lichenii. Fig. 8. Tipuri de ramificaţie din care rezultă diferite forme de perniţă la plantele de stâncărie:

diferite forme de perniţă la plantele de stâncărie: 1. perniţă globuloasă radială ( Androsace helvetica din

1. perniţă globuloasă radială

(Androsace helvetica din Alpi);

2. smoc (ochii şoricelului,

Eritrichium nanum);

3. perniţă plată radială (guşa

porumbelului pitică, Silene

acaulis);

4. smoc plat (Saxifraga);

5. perniţă sferică - tufă

(Androsace alpina);

6. perniţă plată – tufă (Carex

firma), (din Du Rietz 1931, citat de Schmithűsen, 1968)

Algele au însă nevoie de umiditate, întâlnindu-se de obicei pe pietre sau ziduri de piatră umede în permanenţă. Însă lichenii se întâlnesc în cele mai variate condiţii: există licheni care se instalează direct pe stânci, dar şi licheni care cresc pe scoarţa arborilor, pe ziduri sau pe pământ.

Plantele saxicole, numite şi petrofile sau litofile (saxa şi petra în latină, lithos în greacă = piatră) sunt plante care se pot dezvolta direct pe stânci şi pietre (lichenii saxicoli), în mici neregularităţi şi pe poliţele formate pe capete de strat pe versanţii stâncoşi sau în crăpăturile (fisurile) stâncilor unde se acumulează mici cantităţi de praf şi resturi vegetale din care se formează humus; acestea din urmă sunt numite şi chasmofite (chasma = crăpătură; phyton = plantă); ele au un sistem radicular bine dezvoltat şi adesea cresc în formă de perniţe sau smocuri, ceea ce le permite să reţină apa şi particulele de sol în apropierea rădăcinilor (fig. 8). Aşa sunt diferite specii de Saxifraga, garofiţa albă sau barba ungurului (Dianthus spiculifolius), coada iepurelui (Sesleria rigida) care împodobesc versanţii abrupţi şi pereţii cheilor din Carpaţi. Se disting specii obligat saxicole, care cresc numai în astfel de condiţii, dar şi specii facultativ saxicole, care pot creşte şi pe un sol bine format, ca floarea de colţ (Leontopodium alpinum). Sunt legate de un substrat stâncos şi diverse nevertebrate (gândaci, fluturi, melci) dar şi unele şopârle, şerpi şi chiar unele păsări, ca fluturaşul de stâncă (Tichodroma muraria).

29

Plantele psamofile (gr. psammos = nisip) ca perişorul (Elymus=Leymus sabulosus), rogozul de nisip (Carex colchica), volbura de nisip (Convolvulus persicus) trăiesc pe soluri cu textură uşoară, nisipoase, sau chiar pe nisipuri nesolificate. Au adaptări legate de lipsa de coeziune a suportului, dar şi de permeabilitatea mare a terenului, care face ca apa necesară plantelor să fie greu accesibilă sau chiar să lipsească în anumite perioade. De aceea majoritatea au rădăcini lungi, care pătrund până la pânza de apă freatică; de asemenea au frunze înguste sau acoperite cu o pâslă de peri pentru a reduce pierderea de apă prin transpiraţie (deci prezintă adaptări xerofile). Unele au proprietatea de a da muguri la diferite înălţimi pe tulpină, pentru a rezista în cazul în care planta este parţial îngropată de nisipul deplasat de vânt; altele au tulpini târâtoare sau rizomi lungi, care se întind pe suprafaţa nisipului. Dau un aspect deosebit dunelor de pe litoralul mărilor şi contribuie la fixarea acestora. Există şi animale adaptate la traiul pe terenuri nisipoase (numite arenicole, de la lat. arena = nisip), de exemplu leul furnicilor; larva acestuia îşi sapă o gropiţă în formă de pâlnie în nisip, hrănindu-se cu furnicile care alergând prin apropiere cad în această capcană datorită friabilităţii nisipului. Multe nevertebrate şi chiar mici reptile se îngroapă în nisip în timpul zilei pentru a se proteja de soarele arzător din deşert sau de prădători.

2.1.7. Acţiunea vântului asupra lumii vii.

Acţiunea vânturilor se resimte puternic îndeosebi pe litoralul mărilor şi oceanelor, în insule, în deşerturi şi în munţii înalţi. Pădurea frânează foarte mult puterea vânturilor. Relieful poate determina fie situaţii de adăpost, fie de turbulenţă şi de canalizare a curenţilor de aer pe anumite trasee, mărind adesea considerabil intensitatea sa. Vântul poate influenţa negativ viaţa plantelor prin accelerarea transpiraţiei, accentuând astfel efectele deficitului de umiditate. Prin acţiunea sa mecanică vântul poate provoca deformarea coroanelor arborilor, dacă suflă frecvent şi cu forţă dintr-o direcţie predominantă. Mugurii expuşi vânturilor reci primăvara sunt distruşi, de aceea în aceste situaţii ramurile se dezvoltă numai în direcţia opusă vântului dominant, dând naştere la aşa- numita „formă de steag”. Alteori crengile aplecate de vânt cresc şi se lignifică în această poziţie; uneori şi trunchiurile sunt curbate sau aplecate în direcţie contrară vântului. În munţi limita superioară a pădurii este mai coborâtă pe versanţii expuşi la vânt faţă de cei adăpostiţi. Adesea în urma unor furtuni puternice se produc „doborâturi de vânt”, mai ales în regiunile de munte, unde forţa vântului este amplificată de configuraţia reliefului, iar în cădere arborii din partea superioară a versantului îi afectează pe cei situaţi mai jos, efectul propagându-se pe întregul versant. Arborii cu înrădăcinare superficială sau care cresc pe soluri cu coeziune slabă sunt mai expuşi la doborâturi de vânt. Arborii bătrâni, rigizi sau putregăioşi, suferă rupturi datorită vântului, pe când cei cu trunchiuri elastice (de exemplu cocotierii) suportă bine chiar vânturile puternice din zonele litorale afectate de cicloni tropicali.

Pe insulele mici, unde vântul bate cu putere, adesea insectele au numai aripi rudimentare sau sunt aptere (lipsite de aripi), adăpostindu-se prin tufe şi pe sub pietre, căci dacă s-ar ridica în aer vântul le-ar putea duce departe în largul mării. Vântul este însă un important polenizator pentru multe plante (numite plante anemofile de la cuvântul anemos = vânt) şi contribuie la dispersia seminţelor.

2.2. FACTORII BIOTICI

Acţiunile pe care organismele le exercită unele asupra altora, foarte diverse ca mod de realizare şi ca intensitate, au un rol important în conturarea structurii biocenozelor şi în distribuţia spaţială a speciilor de plante şi animale.

30

2.2.1. Relaţiile trofice.

Relaţiile între plante şi animalele care se hrănesc cu acestea au dat naştere la numeroase adaptări reciproce. O serie de plante pentru a evita să fie consumate prezintă o scoarţă groasă, ţepi, spini, peri urticanţi, ţesuturi impregnate cu siliciu (de exemplu la unele graminee), cu tanin, conţin uleiuri eterice sau alcaloizi toxici (atropină, morfină, stricnină). Acest fapt a permis unor specii să se răspândească foarte mult în locuri cu o presiune pastorală ridicată. Printre plantele cu ţepi răspândite în păşuni se numără diferite specii de scaieţi (din genurile Xanthium, Cirsium, Carduus), turta (Carlina acaulis) iar dintre cele toxice, în golul de munte este frecventă ştirigoaia (Veratrum album) iar în păşuni de deal şi de câmpie laptele cucului (Euphorbia cyparissias). Există însă şi animale care s-au adaptat la consumul de plante greu digerabile ca ursuleţul koala din Australia care se hrăneşte cu frunze de eucalipt. Altele (caprele, unele antilope, girafa) pot să consume frunzele unor plante prevăzute cu numeroşi ghimpi. Predatorismul este relaţia prin care un organism (animalul de pradă, prădătorul) îşi obţine hrana ucigând alte animale care constituie prada sa. Predatorismul este important pentru menţinerea echilibrului biocenozelor. În absenţa carnivorelor, numărul de ierbivore poate creşte excesiv, ducând fie la apariţia unor epizootii, fie la epuizarea resurselor de hrană. Aşa s-a întâmplat de exemplu în insula Sf. Elena din Atlantic, unde, în lipsa prădătorilor, caprele aduse de europeni s-au sălbăticit şi s-au înmulţit excesiv, distrugând vegetaţia naturală. Absenţa păsărilor insectivore poate duce la înmulţirea excesivă a insectelor care rod frunzele copacilor (insecte defoliatoare) iar dispariţia păsărilor de pradă are ca efect o creştere explozivă a densităţii rozătoarelor. De aceea aceşti consumatori sunt consideraţi factori de control biologic al densităţii speciilor de ierbivore. Presiunea exercitată de prădători determină o selecţie naturală intensă, înlăturând exemplarele bolnave, debile, necompetitive. Relaţiile dintre pradă şi prădător sunt complexe şi implică numeroase tipuri de adaptări, declanşând o adevărată competiţie evolutivă, care a dus la apariţia diverselor mecanisme de atac şi de apărare, de exemplu la sporirea continuă a agilităţii şi rapidităţii prădătorilor dar şi a victimelor lor, la gheare şi colţi de mare eficacitate, venin care ucide prada, realizarea de capcane (ca de exemplu pânza de păianjen). În paralel la animalele vânate au apărut pentru apărare ţepi (ariciul, porcul spinos), peri iritanţi (unele omizi), carapace (broaştele ţestoase, tatuul), capacitatea de a-şi realiza adăposturi, uneori foarte complexe. Unele specii au în corp toxine puternice (de exemplu broaştele otrăvitoare de săgeţi din America de Sud), altele conţin substanţe care le conferă un gust sau miros neplăcut (ploşniţa de câmp), împroaşcă cu substanţe cu miros neplăcut şi foarte persistent (sconcsul). Aceste specii au de obicei un colorit foarte vizibil, chiar strident, numit colorit de avertizare, diverse semne distinctive, o conformaţie specifică sau alte mijloace de avertizare. Unele, ca de exemplu şerpii veninoşi, folosesc substanţele toxice atât pentru a scăpa de prădători cât şi pentru a-şi ucide prada. Alte specii, inofensive, imită forma şi coloritul speciilor dotate cu mijloace de apărare (de exemplu unii şerpi neveninoşi seamănă aproape perfect cu specii veninoase), fiind la rândul lor evitate de consumatori, fenomen numit mimetism batesian, după numele naturalistului englez H. Bates, care a studiat acest fenomen. Pentru ca acest mecanism să fie eficient, numărul „imitatorilor” trebuie să fie mult mai mic decât cel al exemplarelor cu adevărat toxice. Aşa este cazul cu doi şerpi neveninoşi din sud-estul SUA, şarpele purpuriu (Cemophora coccinea) şi şarpele regal purpuriu (Lampropeltis triangulum alapsoides) cu un colorit foarte frapant, cu porţiunile roşii ale corpului mărginite de inele negre şi albe sau galbene, care imită un şarpe veninos, şarpele de coral (Micrurus fulvius). Mimetismul

31

müllerian (după numele naturalistului german Müller) implică asemănarea reciprocă în cadrul unui grup de animale care posedă mijloace de apărare (ex. viespile, albinele şi alte specii înrudite), astfel că prădătorii învaţă să evite toate speciile din această categorie. Homocromia (care, într-o accepţiune mai largă, poate fi considerată o formă de mimetism) este o adaptare prin care numeroase specii încearcă să treacă neobservate, fie pentru a se feri de prădători fie pentru a pândi sau a se putea apropia pe nesimţite de pradă. Ele dispun de un colorit de protecţie identic cu cel al mediului natural în care trăiesc – nisip, pietriş, frunze uscate (adesea cu un sistem de linii sau pete de diferite nuanţe, dacă mediul este neomogen). Există şi cazuri extreme, de specii care îşi pot schimba coloritul în funcţie de substrat. Cel mai cunoscut exemplu este cameleonul, dar şi caracatiţele şi unii peşti au această capacitate. O specie de caracatiţă din mările tropicale care înconjoară arhipelagul indonezian, Thaumoctopus mimicus, atunci când este în pericol îşi modifică

culoarea şi îşi contorsionează corpul şi tentaculele, putând imita perfect aspectul şi mişcările altor specii ca stelele de mare, anemonele de mare, şerpii marini, pisicile de mare, diferiţi peşti şi crustacei. Alte animale imită perfect forma unor frunze, crenguţe, beţe (de exemplu numeroase insecte, unii cameleoni), a algelor (specii tropicale de căluţ de mare). Plantele insectivore (carnivore).

de căluţ de mare). Plantele insectivore (carnivore) . Fig. 9 . Otrăţel şi roua cerului În

Fig. 9 . Otrăţel

Plantele insectivore (carnivore) . Fig. 9 . Otrăţel şi roua cerului În unele situaţii anumite plante

şi roua cerului

În unele situaţii anumite plante îşi

suplimentează necesarul de substanţe minerale prin capturarea şi „digerarea” unor mici animale, în special insecte. Acestea sunt plante autotrofe (plante verzi, care realizează asimilaţia clorofiliană)

dar care cresc pe soluri foarte sărace

în substanţe nutritive, de exemplu în

turbării, în bazine acvatice oligotrofe sau ca epifite pe

trunchiurile şi crengile arborilor din pădurile tropicale, de aceea sunt nevoite să îşi procure în acest mod

o parte din substanţele necesare

sintezei de compuşi organici. Ele au

adaptări speciale, în general frunze lipicioase sau transformate în pâlnii care servesc drept „capcane” pentru insecte. În România există doar câteva specii insectivore de mici dimensiuni, mai cunoscute fiind roua cerului (Drosera rotundifolia) din turbării şi otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) întâlnit în ape stagnante sau lent curgătoare (fig. 9). 2.2.2. Relaţiile de competiţie (concurenţă).

Concurenţa reprezintă interacţiunea între organismele, din aceiaşi specie (concurenţă intraspecifică) sau din specii diferite (concurenţă interspecifică), care folosesc aceiaşi resursă din mediu, disponibilă în cantităţi limitate. Poate fi directă, activă (implicând acţiuni agresive) sau indirectă prin împuţinarea surselor de hrană sau a altor resurse necesare. În majoritatea cazurilor, speciile nu ocupă în întregime regiunile în care ar putea supravieţui în condiţiile de mediu existente, ci doar pe cele în care aceste condiţii le permit să fie competitive. De aceea multe specii de plante introduse de om pot supravieţui fără probleme în parcuri şi grădini, unde nu sunt supuse presiunii concurenţiale, dar nu ar putea rezista în biocenozele naturale, în competiţie cu speciile autohtone. Concurenţa pentru spaţiu, hrană, lumină şi alţi factori necesari are efecte marcante asupra relaţiilor spaţiale între indivizi şi determină anumite adaptări morfologice şi fiziologice iar în cazul animalelor se reflectă şi în comportament. Concurenţa plantelor

32

pentru lumină se exprimă şi prin stratificarea comunităţilor vegetale. Plantele care au o creştere mai lentă sunt adesea nevoite să se adapteze la condiţii edafice mai nefavorabile, unde concurenţa pentru lumină este mai redusă. De exemplu în România pinul se întâlneşte în condiţii naturale îndeosebi pe stâncării sau în unele mlaştini din Carpaţii Orientali. Puieţii de pin din plantaţiile realizate în regiuni de deal sau montane sunt repede înăbuşiţi de specii de foioase dacă nu se execută lucrări de îndepărtare a acestora. Concurenţa pentru apă se manifestă mai ales acolo unde densitatea plantelor este prea mare sau unde există un deficit de apă în sol. Pentru a putea folosi mai bine apa disponibilă, se observă o stratificare a rădăcinilor, care exploatează astfel umiditatea de la diferite adâncimi din sol. S-a calculat (Doniţă şi colab.,1978) că într-o pădure de fag pe măsura înaintării în vârstă, de la 10 la 120 de ani, indicele de supravieţuire a fost de un exemplar din 2000, ceilalţi fiind eliminaţi treptat în lupta pentru spaţiu, lumină, apă. Adesea în pădurile dese în care nu se practică exploatări forestiere arborii tineri nu reuşesc să se dezvolte bine decât în locuri unde copacii bătrâni pier, fie din cauza vârstei înaintate, fie pentru că au fost loviţi de trăznet, doborâţi de vânt sau din diverse alte cauze. În cazul animalelor concurenţa intraspecifică are loc atât în cadrul grupului cât şi între grupuri. În cadrul grupului un element important de reglare a acestor relaţii îl constituie ordinea ierarhică; indivizii dominanţi au primii acces la hrană şi au prioritate la reproducere. La unele specii, de exemplu la păsările răpitoare sau ihtiofage (care se hrănesc cu peşte) se manifestă o concurenţă dură chiar între puii din acelaşi cuib, ceea ce duce la reglarea densităţii speciei în funcţie de hrana disponibilă. Dacă hrana este abundentă, supravieţuiesc toţi puii, dar în multe cazuri puii mai slabi pier, uneori fiind aruncaţi din cuib chiar de fraţii lor, dar de cele mai multe ori pentru că hrana este consumată prioritar de puiul cel mai puternic. În concurenţa între indivizii aceleiaşi specii, mai ales în cazul animalelor de pradă, un rol deosebit îl are marcarea teritoriului şi lupta pentru apărarea sa şi alungarea « intruşilor ». Suprafaţa necesară pentru procurarea hranei (« aria minimă ») variază foarte mult în funcţie de modul de hrană şi de dimensiunile animalului. Insectele şi chiar vertebratele mici se pot limita la suprafeţe de zeci de m 2 , în timp ce mamiferele mari au nevoie de teritorii ce depăşesc adesea zeci de km 2 .

2.2.3. Relaţiile de cooperare (raporturile de favorizare).

Pe lângă neajunsurile legate de presiunea concurenţială, traiul în grup prezintă şi avantaje, atât în cazul carnivorelor, care pot astfel să doboare ierbivore de mari dimensiuni sau bune alergătoare, cât şi în cazul animalelor vulnerabile la atacurile prădătorilor, pe care le ajută să se protejeze mai bine. De asemenea viaţa în grup permite adesea o mai bună apărare şi hrănire a puilor. Convieţuirea plantelor în comunităţi vegetale dă naştere efectului de masiv, care crează un fitomediu mai prielnic vieţii lor, dar şi organismelor animale, prin reducerea insolaţiei directe şi a amplitudinii oscilaţiilor de temperatură (mai ales de la zi la noapte), adăpost faţă de vânt, protecţia solului etc. Indivizii unor specii se hrănesc uneori cu rămăşiţele hranei altor specii. Astfel în pădurile tropicale unele animale care trăiesc în parterul pădurii consumă fructe sau seminţe care au fost scăpate sau aruncate de maimuţele sau păsările care le caută în coronament. Prada doborâtă de marile carnivore atrage numeroşi necrofagi (consumatori de cadavre) care consumă resturile. Unele păsări stau în preajma marilor ierbivore pentru a prinde insectele care încearcă să se ferească de copitele lor. Există păsări care se hrănesc cu insectele care trăiesc ca paraziţi pe corpul marilor ierbivore sau cu larve din rănile infectate (având rol de « sanitari »). De exemplu stârcul de cireadă poate fi văzut adesea pe spinarea hipopotamilor sau bivolilor. Pasărea crocodilului adună lipitorile şi alţi paraziţi de pe gingiile crocodililor. Fenomenul este şi mai frecvent în lumea apelor, numeroşi peşti mari recurgând la serviciile peştilor « sanitari » care îi curăţă de paraziţi.

33

Peştele-arlechin (numit şi peşte-clovn) din mările tropicale îşi găseşte adăpost între tentaculele urticante ale anemonelor de mare, unde nu poate fi urmărit de prădători. Simbioza constituie o formă de convieţuire între două specii, din care amândouă părţile sunt mai mult sau mai puţin avantajate. Una dintre cele mai cunoscute forme de simbioză o reprezintă lichenii, care sunt alcătuiţi dintr-o ciupercă şi o algă. Convieţuirea le dă o rezistenţă sporită, ceea ce le permite să se dezvolte chiar în condiţii foarte neprielnice, pe substrat sărac în substanţe nutritive, soluri acide, în condiţii climatice nefavorabile, astfel că lichenii alcătuiesc în proporţie ridicată vegetaţia din tundră şi din etajul alpin superior, spre limita zăpezilor perene, dar se întâlnesc din abundenţă şi în zona temperată şi cea tropicală, unde cresc pe pietre, ziduri, trunchiuri de copaci. Datorită simbiozei cu bacteriile unele plante superioare pot să trăiască pe soluri sărace în substanţe nutritive. Bacteriile din rizosferă şi din nodozităţi aprovizionează rădăcinile plantelor cu substanţe minerale, în special azotaţi, şi cu stimulenţi ai creşterii; ele primesc în schimb de la plantă substanţe organice pe care le folosesc ca hrană. Simbioza cu ciupercile care formează micoriza este foarte favorabilă în condiţii de mediu dificile. Hifele ciupercilor îndeplinesc rolul perişorilor absorbanţi, ducând atât la creşterea suprafeţei de absorbţie a sărurilor minerale cât şi la creşterea solubilităţii acestor săruri. În plus ciupercile intensifică activitatea biologică a plantelor cu care se asociază, datorită faptului că secretă auxine (fitohormoni care stimulează creşterea) şi vitamine din grupul B care determină dezvoltarea viguroasă a rădăcinilor arborilor în jurul cărora cresc. Pe de altă parte, ciupercile utilizează o serie de substanţe nutritive de la planta gazdă. În unele situaţii miceliile ciupercilor pătrund chiar în interiorul rădăcinilor plantei gazdă (simbioză endotrofă). De exemplu orhidaceea saprofită Neottia nidus avis nu poate exista decât în relaţii de simbioză cu o ciupercă. Aceiaşi relaţie de simbioză endotrofă se întâlneşte şi la unele plante lemnoase (dud, nuc, viţă de vie), la diverse graminee ca obsiga (Bromus inermis), iarba vântului (Agrostis capillaris), ţăpoşica (Nardus stricta), iarba de gazon (Lolium perenne), sau la plante cu flori ca fragii şi calcea calului (Caltha palustris). Cooperarea este deosebit de importantă în cazul speciilor care trăiesc în colonii (furnici, albine, viespi, termite), în care există o specializare şi coordonare generală a activităţii indivizilor în interesul grupului. Acest mod de viaţă le-a făcut să fie foarte performante şi larg răspândite, astfel că deşi furnicile şi termitele reprezintă doar circa 2% din totalul speciilor de insecte cunoscute, formează peste 50% din masa totală a insectelor de pe glob. Animalele care consumă nectarul sau polenul florilor au adesea un rol important în polenizare. Foarte multe plante (numite plante entomofile, de la entomon, insectă) sunt polenizate de insecte zburătoare; ele au diverse adaptări pentru a atrage polenizatorii, printre care se numără petale mari, viu colorate sau un miros puternic, o structură specifică a florii etc. Există şi cazuri în care polenizarea este realizată de furnici, melci, de păsări, în special de păsările colibri, dar şi de unii papagali australieni. Chiar unele mamifere pot avea acest rol, de exemplu mici marsupiale din coronamentul arborilor şi unii lilieci tropicali. De asemenea dispersarea seminţelor se realizează adesea cu ajutorul animalelor. Polipii care alcătuiesc recifii de coral trăiesc în simbioză cu alge absolut necesare pentru a asigura buna lor dezvoltare – la rândul lor structurile construite de corali oferă adăpost pentru numeroase alte nevertebrate şi pentru diverse specii de peşti.

2.2.4. Capacitatea de dispersie şi de depăşire a barierelor

Organismele vii dispun de diverse adaptări care le permit să se extindă pe terenurile care prezintă condiţii corespunzătoare pentru viaţa speciei. Dispersia se realizează activ în cazul animalelor, care au mijloace proprii de deplasare. Cea mai mare parte a plantelor se răspândesc pasiv, prin spori sau, în cazul plantelor superioare, cu

34

ajutorul seminţelor localizate în fructe. Însă capacitatea de a se răspândi diferă foarte mult de la o specie la alta, în funcţie de modul de dispersie şi de diversele bariere (obstacole în calea dispersiei) care le stau în cale. În sens general, barieră poate fi considerată orice regiune cu condiţii de mediu nefavorabile pentru specia respectivă care desparte două arii cu condiţii favorabile. Printre cele mai importante bariere se numără munţii înalţi, deşerturile, întinderile de ape marine care separă continentele şi insulele. Însă şi câmpiile sau dealurile joase pot constitui o barieră în calea răspândirii unor specii alpine iar terenurile acoperite cu păduri compacte au blocat dispersia speciilor de locuri deschise, care adesea s-au răspândit masiv numai după ce pădurea a fost îndepărtată sau fragmentată ca urmare a acţiunii omului. Lipsa legăturilor între diverse bazine marine sau lacustre a dus la izolarea multor specii acvatice. Valoarea de barieră a unui obstacol depinde de potenţialul de răspândire al speciei, de aceea de obicei barierele nu sunt complete ci diferenţiale faţă de anumite specii. Păsările bune zburătoare pot străbate distanţe foare mari, astfel că unele specii originare din Asia au colonizat chiar cele mai îndepărtate insule din Oceanul Pacific. De asemenea strămoşii liliecilor frugivori din Asia au străbătut în zbor întinderile de apă care le stăteau în cale, colonizând atât arhipelagul indonezian şi Filipinele cât şi Madagascarul şi nordul Australiei, ulterior în cadrul lor diferenţiindu-se diverse genuri şi specii proprii regiunilor respective. Pentru alte specii însă întinderile prea mari de terenuri cu condiţii nefavorabile faţă de cerinţele lor ecologice au constituit bariere de netrecut, ducând la izolarea geografică a lor. După modul de răspândire organismele se împart în specii autocore şi specii

alocore.

Speciile autocore (choros = răspândire) se răspândesc activ. În această categorie intră majoritatea animalelor dar şi unele plante la care fructul se deschide brusc, la cea mai mică atingere sau spontan, şi împroaşcă seminţele ex. slăbănogul (Impatiens noli tangere), plesnitoarea (Ecbalium elaterium), măzărichea (Vicia sativa) ca şi plantele la care fructele sau seminţele cad la pământ sub acţiunea gravitaţiei. Speciile alocore (alos = străin) se răspândesc pasiv, cu ajutorul unor agenţi externi, ceea ce le dă posibilitatea să colonizeze noi teritorii. Este un mod de dispersie specific pentru majoritatea plantelor care se înmulţesc prin seminţe, dar şi unele animale depăşesc diverse bariere prin intermediul unor agenţi care transportă ouăle nevertebratelor, larvele şi uneori chiar indivizii adulţi la distanţe mai mari sau mai mici de organismele parentale. În funcţie de agentul de dispersie se disting mai multe categorii. Speciile anemocore (anemos = vânt) se răspândesc cu ajutorul vântului, sau prin curenţi de aer ascendenţi. Este situaţia unor plante cu spori sau seminţe pulverulente, foarte uşoare (ex. ferigile); seminţe sau fructe prevăzute cu smocuri de perişori (salcie, plop), mici umbreluţe – paraşute numite papus (păpădia şi speciile înrudite), fruct aripat (ulm, arţar); plante întregi (cu fructe sau seminţe), uscate, desprinse din rădăcină; microorganisme, în stare activă sau ca forme de rezistenţă (chişti, spori); mici nevertebrate, îndeosebi insecte sau păianjeni, antrenate de vânturile puternice la mari distanţe de locul de origine. Speciile hidrocore se răspândesc cu ajutorul apei. Sunt plante la care fructele sau seminţele au adaptări pentru plutire iar seminţele sunt protejate de putrezire (nufăr, cocotieri, plante de pe versanţi stâncoşi, ale căror seminţe se dispersează cu ajutorul apei de ploaie, ca iarba de şoaldină (Sedum acre); unele animale acvatice purtate pasiv de curenţi. Se presupune că unele animale mici au ajuns să colonizeze unele insule sau continentul izolat Australia pe trunchiuri de copaci smulse de furtună şi purtate de valuri până la ţărm. Speciile zoocore se răspândesc cu ajutorul animalelor. Acest mod de dispersie este întâlnit la numeroase plante, dar şi la o serie de animale, mai ales la cele parazite. Speciile epizoocore se răspândesc prin ataşarea de corpul animalelor. Multe fructe sau

35

seminţe au dispozitive speciale de fixare pe blana mamiferelor sau pe penele păsărilor, de exemplu cele de scaieţi sau de brusture. Vâscul produce bobiţe consumate de păsări; seminţele lipicioase se prind de ciocul păsărilor care îşi freacă apoi ciocul de ramura altui arbore, pentru a scăpa de ele, contribuind astfel la răspândirea acestei plante semiparazite. Seminţele altor plante, dar şi unele mici nevertebrate, se lipesc de picioarele păsărilor odată cu nămolul, atunci când acestea îşi caută hrana pe malul apelor sau prin băltoace, şi devin foarte aderente atunci când nămolul se usucă; pot fi transportate astfel la mari distanţe. Speciile endozoocore au fructe comestibile (ex. coarne, zmeură, mure), consumate de animale, şi seminţe cu înveliş dur, care împiedică digerarea, de aceea sunt eliminate odată cu fecalele, la distanţe mai mari sau mai mici faţă de sursă. Alte plante, deşi sunt din categoria celor la care fructele cad la pământ sub acţiunea gravitaţiei, ajung uneori să germineze şi la distanţe mai mari deoarece seminţele sau fructele lor, comestibile, sunt recoltate de diverse animale (veveriţe, păsări). Acestea pierd, consumă doar parţial, împrăştiind resturile, sau depozitează în pământ o parte dintre fructe (ex. alune, ghindă, conuri de brad, de molid, de pin).

3. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ

3.1. APARIŢIA ŞI DIVERSIFICAREA VIEŢII PE PĂMÂNT

Speciile vegetale şi animale atât de diverse care populează mările şi oceanele, apele dulci şi uscatul, sunt rezultatul unui îndelungat proces de evoluţie. Această evoluţie s-a desfăşurat într-o lume în continuă schimbare, cu puternice oscilaţii ale temperaturilor şi cantităţilor de precipitaţii dar şi cu modificări esenţiale ale configuraţiei continentelor şi oceanelor şi ale reliefului terestru, ca urmare a deplasării şi coliziunii plăcilor tectonice, a subducţiei, erupţiilor vulcanice, impactului unor meteoriţi de mari dimensiuni şi a altor evenimente geologice şi cosmice. Multe forme de viaţă au dispărut pe parcursul erelor geologice, înregistrându-se în unele momente extincţii în masă. Însă cele care au supravieţuit s-au diversificat, ocupând nişele ecologice rămase libere şi au dat naştere la forme noi, din ce în ce mai complexe, care au colonizat noi teritorii. Fiecare perioadă a avut o individualitate proprie, cu o mare varietate de specii care ocupau diverse habitate, dar pe parcursul erelor geologice se poate urmări firul evolutiv care a dus la formarea familiilor actuale de plante şi animale şi la distribuţia lor diferenţiată pe glob. Cercetările ştiinţifice realizate cu mijloace moderne au împins tot mai mult în trecut limita perioadei pentru care există dovezi ale existenţei vieţii. Acest lucru a determinat şi o reevaluare a scării geocronologice, prin introducerea unor categorii superioare erelor geologice. Precambrianul, cel mai lung interval din istoria geologică a Pământului, este considerat un supereon împărţit în trei eoni: Hadean, între c. 4500 – c. 4000 (3800) milioane ani, în care viaţa pe Terra nu era posibilă, Arhaic (Arheozoic), între c. 4000 (3800) – 2500 milioane de ani, în care au apărut cele mai elementare forme de viaţă şi Proterozoic (2500 – c. 550 milioane ani), în care apar primele organisme pluricelulare. Ultimul eon, Fanerozoicul, a început acum circa 550 milioane de ani şi se caracterizează prin marea abundenţă de forme de viaţă din ce în ce mai complexe. Include Paleozoicul, Mezozoicul şi Neozoicul, care se continuă şi în prezent. Se consideră că primele forme de viaţă au apărut pe Terra cu peste 3800 milioane de ani în urmă, ca organisme simple, unicelulare, procariote (lipsite de nucleu celular). Au urmat organismele unicelulare eucariote (cu nucleu bine individualizat) de tipul bacteriilor, care alcătuiau pături compacte pe fundul apelor. Existenţa lor este dovedită de stromatolite – mase circulare de rocă depuse în apele marine, care poartă urme ale activităţii cianobacteriilor.

36

Scara geocronologică

EONI

ERE

PERIOADE

EPOCI

     

Holocen

Neozoic

Cuaternar

Pleistocen

(Cainozoic)

 

Pliocen

Miocen

 

Terţiar

Oligocen

Eocen

Paleocen

Fanerozoic

 

Cretacic

 

Mezozoic

Jurasic

Triasic

 

Permian

Carbonifer

Paleozoic

Devonian

Silurian

 

Ordovician

Cambrian

Proterozoic

   

Arhaic

Hadean

Timp de aproape 2000 milioane de ani organismele unicelulare au constituit forma dominantă de viaţă. Însă cu circa 1700 milioane de ani în urmă se înregistrează şi apariţia unor organisme pluricelulare. Spre sfârşitul Proterozoicului sunt deja semnalate primele alge verzi şi roşii dar şi nevertebrate pluricelulare, mai întâi reprezentate de cnidarii (celenterate) de tipul meduzelor, apoi şi de moluşte primitive şi de primele artropode. Tot de atunci datează şi unele urme (impresiuni) de viermi. În Paleozoic existau mai multe mase continentale care s-au deplasat continuu între ecuator şi poli şi treptat s-au reunit într-un supercontinent unic – Pangea (care la sfârşitul Paleozoicului concentra aproape tot uscatul terestru), înconjurat de un vast ocean, Panthalassa. Au avut loc mari oscilaţii climatice, inclusiv unele perioade glaciare, alternând cu perioade calde, umede sau aride. Cambrianul, prima perioadă a erei paleozoice, este marcat de o adevărată „explozie” a lumii animale. Viaţa s-a diversificat iniţial în mare, unde au apărut numeroase specii de nevertebrate. Foarte răspândite erau unele artropode primitive din clasa trilobiţilor, care s-au restrâns treptat în Paleozoicul superior şi au dispărut complet la sfârşitul Permianului. Tot în apă apar în Cambrian şi primele vertebrate, peşti primitivi lipsiţi de maxilare (agnate), înrudiţi cu ciclostomii actuali (chişcarii) apoi, spre sfârşitul următoarei perioade, Ordovicianul, se ivesc peştii acanthodieni, primele vertebrate cu maxilare, iar în Silurian primii peşti osoşi, care dau naştere în Devonian la o multitudine de forme noi. Treptat plantele şi animalele au început să cucerească şi uscatul. În Silurian pe uscat se instalaseră plante inferioare ca algele, lichenii şi muşchii, apoi au apărut şi unele plante vasculare primitive, care au cunoscut o evoluţie rapidă şi o mare diversificare în Devonian, când apar ecvisetaceele (înrudite cu speciile actuale de coada calului), licopodiaceele (înrudite cu pedicuţa) şi ferigile arborescente. O mare răspândire o aveau ferigile cu seminţe (pteridospermele) care formau adevărate păduri, dar care au dispărut în Mezozoic din flora globului. Tot în Devonian apar primele tetrapode (vertebrate cu patru membre) - amfibienii, încă legaţi parţial de mediul acvatic (mai ales în primele stadii de

37

dezvoltare) şi de o umiditate ridicată a aerului. Ulterior, în Carbonifer, apar şi reptilele primitive, primele vertebrate care pot trăi exclusiv pe uscat datorită tegumentului impermeabil şi oului cu coajă dură, în care embrionul se dezvoltă protejat de membrane amniotice. Ferigile arborescente, arborii din familia Calamitacee, dispărută la sfârşitul Paleozoicului (dar înrudită cu actualele specii de coada calului) şi licopodiaceele, înrudite cu pedicuţa, au dominat perioada carboniferă, dând naştere unor importante zăcăminte de cărbune. Tot acum se înregistrează şi date sigure privind existenţa primelor organisme care s-au desprins de la sol, ridicându-se în aer – insecte zburătoare asemănătoare cu libelulele. Spre sfârşitul Paleozoicului, în Permian, se răspândesc tot mai mult arborii şi arbuştii din familii mai evoluate: gimnospermele, ginkgoalele şi cycadalele. Sunt bine reprezentate reptile primitive ca pelicosaurii, dar şi unele reptile cu caracteristici mai evoluate, therapsidele, grup dispărut ulterior dar din care se presupune că au evoluat mamiferele. Sfârşitul Paleozoicului este marcat de o extincţie de mari proporţii (cea mai amplă dintre extincţiile cunoscute) – peste 90% dintre speciile marine şi mare parte dintre cele terestre au dispărut din cauze încă insuficient explicate.

3.2. EVOLUŢIA VIEŢII ÎN MEZOZOIC

În Mezozoic clima a fost în medie mult mai caldă decât în prezent, ceea ce a contribuit la o dezvoltare luxuriantă a vegetaţiei. Continentul unic, Pangea, existent încă la începutul erei, în Triasic, a început să se fragmenteze în Jurasic. Iniţial s-au format două supercontinente în care evoluţia ulterioară a organismelor vegetale şi animale s-a realizat independent - Laurasia în emisfera nordică şi Gondwana în emisfera sudică, despărţite între ele de Oceanul Thetys. În decursul timpului acestea s-au fragmentat la rândul lor şi şi-au modificat poziţia. Supercontinentul nordic includea America de Nord şi Eurasia. În decursul timpului pe întinsul său s-au individualizat mai multe sectoare, datorită formării unor vaste întinderi marine pe locul unora dintre uscaturile de astăzi. Principalele două sectoare de uscat care au avut o existenţă neîntreruptă au fost scutul canadian (numit şi scutul laurenţian, nume derivat de la fluviul şi estuarul Sf. Laurenţiu) care cuprindea o mare parte a Americii de Nord, la est de Munţii Stâncoşi şi Angara care cuprindea partea de est a Siberiei şi o bună parte din Asia estică. Denumirea atribuită continentului nordic, Laurasia, sugerează importanţa acestor două arii continentale, care au reprezentat importante centre de evoluţie pentru flora şi fauna terestră. Partea nordică a Europei (scutul feno-scandic sau baltic) a fost mult timp ataşată scutului canadian, pe când restul Europei a fost frecvent acoperit de mări în care apăreau porţiuni de uscat formând arhipelaguri (situaţie întâlnită şi pe teritoriul ocupat în prezent de România). Formarea Oceanului Atlantic, care s-a lărgit tot mai mult, a marcat separarea treptată a Americii de Nord, Groenlandei şi Islandei de Europa (Bănărescu, Boşcaiu, 1973). Gondwana cuprindea continentele sudice (America de Sud, Africa, Australia, Antarctica) şi unele dintre actualele insule din emisfera sudică. Actuala peninsulă India a făcut parte tot din Gondwana, denumirea supercontinentului provenind chiar de la o regiune din India în care există o succesiune importantă de sedimente din Permian şi Triasic. Când Gondwana a început să se fragmenteze, actuala parte tropicală a Americii de Sud a rămas în contact cu Africa, alcătuind continentul africano-brazilian. Partea sudică a Americii de Sud, Antarctica, Madagascarul, India, Australia şi Noua Zeelandă alcătuiau împreună Gondwana estică. Legătura Americii de Sud cu Africa a încetat la sfârşitul Cretacicului, când a luat extindere partea sudică a Oceanului Atlantic. Africa unită cu Arabia a început să se deplaseze spre nord. India a rămas un timp unită cu Madagascarul şi cu microplaca pe care se află însulele Seychelles dar spre sfîrşitul Mezoicului s-a desprins şi a început să înainteze rapid spre nord. Noua Zeelandă, Australia, Tasmania şi Noua Guinee, încă unite între ele, aveau o poziţie mai sudică decât cea actuală, păstrând legătura cu Antarctida (care

38

pe atunci nu era acoperită de gheţuri) iar prin intermediul acesteia şi cu partea sudică a Americii de Sud. Pe parcursul Cretacicului şi acest bloc continental s-a dezmembrat, Australia şi Noua Guinee înaintând treptat spre placa tectonică asiatică. La sfârşitul Mezozoicului începuseră deja să se contureze continentele actuale. În cea mai mare parte a Mezozoicului pe uscat au dominat gimnospermele (foarte răspândite fiind Araucariaceele) dar apar şi primele plante cu flori (angiosperme), de tipul magnoliilor. Angiospermele se diversifică rapid în Cretacic. Puţinele grupuri de reptile care au supravieţuit extincţiei de la sfârşitul Paleozoicului s-au dezvoltat exploziv, multe dintre ele atingând dimensiuni impresionante, astfel că Mezozoicul este supranumit „era reptilelor”. Primul grup important de reptile, dominante pe uscat în Triasic, au fost archosaurienii. Spre sfârşitul Triasicului din rândul acestora au apărut dinozaurii, care au avut un maximum de extindere în Jurasic şi Cretacic, cuprinzând două ordine, Ornithischia (dispăruţi total la sfârşitul Mezozoicului) şi Saurischia, cu numeroase familii ierbivore, carnivore şi necrofage. În mări s-au răspândit în Triasic reptile din categoria ihtiozaurilor, cărora li s-au alăturat în Jurasic plesiozaurii. Au existat şi reptile zburătoare, pterozaurii. Printre cele mai mari reptile zburătoare identificate se numără Hatzegopterys thambema, resturi ale căruia au fost descoperite recent în Ţara Haţegului în depozite cretacice, alături de mai multe specii de dinozauri pitici. La vremea respectivă bazinul Haţegului era o insulă tropicală din Oceanul Thetys; vestigiile sale, inclusiv ouă de dinozauri, sunt astăzi o atracţie a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului. Spre sfârşitul Jurasicului au apărut şi forme de tranziţie între păsări şi dinozaurii din ordinul Saurischia (subordinul Theropode), iar la sfârşitul Jurasicului şi începutul Cretacicului caracterele aviare au devenit tot mai evidente, înregistrându-se şi primele exemplare cu caracteristici clare de pasăre; se consideră că toate păsările din fauna actuală a globului sunt urmaşele dinozaurilor theropozi. În Mezozoic apar şi primele mamifere, urmaşi ai reptilelor therapside din Paleozoic. Majoritatea erau animale de talie mică, insectivore sau omnivore, asemănătoare cu chiţcanii actuali, probabil nocturne. Sfârşitul Mezozoicului, acum circa 65 milioan de ani, a fost marcat de o nouă extincţie în masă, care a dus la sfârşitul dominaţiei reptilelor uriaşe. Multe dintre familiile de plante din Mezozoic au dispărut sau au rămas cantonate doar în puţine locuri (de exemplu familia Ginkgoacee). Araucariaceele se mai păstrează doar în continentele şi insulele sudice, dispărând din emisfera nordică.

3.3. NEOZOICUL (CAINOZOICUL)

3.3.1. Evoluţia vieţii în Neozoic

Dispariţia dinozaurilor şi a altor reptile de mari dimensiuni, urmată de o dezvoltare explozivă a mamiferelor şi păsărilor (cele mai evoluate clase ale lumii animale) şi a angiospermelor (plantele cu flori, forme superioare ale regnului vegetal) marchează trecerea la Neozoic, cu cele două subdiviziuni ale sale, Terţiar şi Cuaternar. În era neozoică s-a definitivat configuraţia actuală a oceanelor, continentelor şi a reliefului planetar şi s-au individualizat tipurile actuale de vegetaţie şi faună. Până spre mijlocul Terţiarului America de Nord, Europa şi nordul Asiei au avut un climat cald, tropical sau subtropical. A urmat o perioadă de răcire lentă, treptată, până în Pliocen, ceea ce a făcut ca elementul tropical din flora şi fauna continentelor nordice să înregistreze un neîntrerupt regres (Bănărescu, Boşcaiu, 1973). Era neozoică s-a caracterizat prin diversificarea tot mai mare a mamiferelor placentare şi a culminat cu apariţia maimuţelor antropoide şi a hominizilor, din rândul

39

cărora la începutul Cuaternarului s-a detaşat omul modern, care s-a răspândit cu repeziciune pe tot întinsul globului terestru. Barierele apărute în calea răspândirii organismelor pe de o parte şi noile legături care s-au stabilit între mase de uscat pe de altă parte explică actuala distribuţie diferenţiată a unor ordine, familii, genuri şi specii de plante şi animale. Mamiferele evoluate originare din Eurasia şi America de Nord au luat locul celor primitive aproape pe tot globul, pe măsură ce pătrunderea lor pe noi continente sau pe unele insule a fost favorizată de factorii geologici, ca apariţia istmului Panama, care a legat America de Nord de cea de Sud, alipirea Africii de Asia, scăderea nivelului mării în unele perioade.

Multe dintre animalele şi plantele provenind din centrele de evoluţie holarctice care au migrat în decursul timpului în sud au dispărut ulterior din holarctica, fiind astăzi considerate caracteristice pentru regiunile tropicale, unde adesea au dat naştere la noi genuri sau specii. Din Mezozoic şi până în prima parte a Terţiarului pe locul actualului bazin al fluviului Obi a existat o mare care separa Siberia de Europa. După dispariţia acestei mări, în Oligocen s-a produs o întrepătrundere a florei şi faunei europene (în mare parte de origine laurenţiană) cu cea de origine asiatică. America de Nord a mai rămas un timp legată de Europa în partea nordică, prin Groenlanda şi Islanda, şi deoarece clima era mai caldă decât în prezent, această cale de migraţie a fost accesibilă multor specii, ceea ce explică asemănările actuale din flora şi fauna acestor continente.

actuale din flora şi fauna acestor continente. Fig. 10. Direcţii de propagare a grupelor dominante şi

Fig. 10. Direcţii de propagare a grupelor dominante şi competitive de animale terestre şi dulcicole (după Bănărescu 1970, din Bănărescu, Boşcaiu 1973) 1. Principalul centru de evoluţie a grupelor competitive; 2. Căi de răspândire a grupelor competitive; 3. Retragerea spre sud a faunei din emisfera nordică în urma răcirii climei.

De la sfârşitul Mezozoicului şi până în prima parte a Cuaternarului a existat şi o legătură între Siberia şi America de Nord, prin puntea continentală Behringia, care cuprindea actuala strâmtoare Behring, pe atunci exondată, şi regiunile adiacente din Siberia şi Alaska. Aceasta a constituit o importantă rută de migraţie între Asia Orientală şi America.

Continentele nordice erau populate de mamifere mari, ca elefanţii primitivi, unii strămoşi ai calului, specii primitive de tapiri, rinoceri, hipopotami, porci sălbatici, cerbi, cămile, diverse carnivore (feline, canide, hiene), urşi, maimuţe. La sfârşitul Terţiarului, în

40

Pliocen, pădurile din Europa cuprindeau foarte multe specii de arbori, dintre care unele înrudite cu cele subtropicale existente în prezent în Asia de Sud- Est sau în partea

subtropicală a Americii de Nord, pe când altele erau înrudite cu speciile actuale din regiunea mediteraneană şi din zona temperată. Majoritatea erau specii cu frunze căzătoare, indicând faptul că deja exista o diferenţiere pe anotimpuri.

O schimbare importantă s-a produs în sudul Asiei. India înaintând tot mai mult

spre nord s-a unit cu continentul asiatic; această coliziune a dus la formarea munţilor Himalaya şi a Podişului Tibet.

Africa a constituit un continent izolat până spre mijlocul Terţiarului, când s-a ataşat Asiei (prin intermediul teritoriului de astăzi al Peninsulei Arabice, căci Marea Roşie încă nu exista), apropiindu-se de asemenea foarte mult de Europa, cu care a fost chiar un timp unită prin fâşia de uscat de pe locul actualei strâmtori Gibraltar. De altfel în unele perioade nivelul Mării Mediterane era mai scăzut, o mare parte din platforma continentală fiind exondată. Ca urmare pe continentul african au pătruns animale originare din sudul sau vestul Asiei sau din Europa, mai evoluate şi deci mai competitive decât vechea faună de origine gondwaniană, care a fost în mare măsură eliminată de noii veniţi. Clima foarte umedă din Terţiar, care a durat până în Pliocen, a permis extinderea pădurilor tropicale umede din Africa până când acestea au ajuns în contact cu cele din Asia.

În cea mai mare parte a Terţiarului America de Sud a fost izolată de America de

Nord, dar a rămas legată încă un timp de Antarctida. În Eocen a existat pentru scurt timp o legătură cu America de Nord, ceea ce a permis circulaţia plantelor şi animalelor între cele două continente. Apoi legătura s-a întrerupt, speciile respective evoluând independent în cele două continente – în decursul timpului reprezentanţii unora dintre aceste familii au dispărut din America de Nord (de exemplu camelidele) iar speciile derivate din acestea sunt astăzi specifice pentru America de Sud. În Pliocen s-a format istmul care leagă America de Nord de America de Sud, ceea ce a provocat o intensă circulaţie a speciilor de animale. O serie de elemente tropicale au pătruns în partea sudică a continentului nord-american: în număr mai mare urmaşii acestora au rămas cantonaţi astăzi în America centrală, cu condiţii climatice mai favorabile, dar unele elemente neotropicale, de exemplu unele specii de păsări colibri, se regăsesc şi pe teritoriul SUA iar câteva chiar în sudul Canadei şi în Alaska. Numeroase familii de origină holarctică (ca felinele, canidele, ursidele) au populat America de Sud, unele dând naştere la noi specii pe acest continent. Australia împreună cu Noua Guinee s-au deplasat treptat spre nord şi nord-est, ajungând în Pliocen în vecinătatea Asiei. Acolo placa continentală pe care se află aceste uscaturi a venit în contact cu placa sud-est asiatică la nivelul insulelor Maluku şi Sulawesi. Aceste insule au constituit o „punte incompletă” de legătură cu celelalte insule indoneziene şi prin intermediul lor cu Asia, mai ales în perioadele când nivelul mării era mai scăzut. De aceea unele specii de plante, cu posibilităţi mai mari de diseminare, o serie de păsări dar şi alte animale care puteau să se deplaseze din insulă în insulă, depăşind înot sau plutind pe trunchiuri de arbori mici întinderi marine, au pătruns în Noua Guinee şi Australia, în schimb mamiferele terestre, cu mici excepţii, nu au putut depăşi bariera reprezentată de braţele de mare care despart Indonezia de continentul australian ceea ce a permis supravieţuirea în această parte a lumii a unor specii mai puţin evoluate, de origină gondwaniană, care au dispărut din celelalte continente sudice.

3.3.2. Glaciaţia cuaternară

În Cuaternar continentele se aflau deja în poziţia lor actuală. Încă din Terţiar se

conturaseră principalele familii de plante şi animale care alcătuiesc în prezent biosfera, dar repartiţia lor a suferit modificări importante în prima parte a Cuaternarului, ca urmare a

răcirii accentuate a climei care a devastat flora şi fauna relativ termofilă din Europa şi

41

America de Nord. Limita dintre Pliocen şi Pleistocen este marcată de dispariţia din Europa

a unor genuri mai pretenţioase, ca arborele –mamut (Sequoia) sau chiparosul de baltă

(Taxodium) (Bănărescu, Boşcaiu, 1973). Calotele glaciare pleistocene au acoperit în mai multe reprize mare parte din America de Nord şi întinse teritorii din Europa, în perioada de maximă extensiune ajungând până în valea Tamisei şi la poalele Tatrei. În acelaşi timp în munţi s-au format gheţari de mari dimensiuni. Antarctica a devenit un continent al gheţurilor, din care plantele superioare şi animalele de uscat au dispărut. Răcirea puternică a climei în cursul perioadelor glaciare a determinat în emisfera nordică retragerea spre sud a vegetaţiei de climă caldă şi temperată, împreună cu fauna însoţitoare. Pe cea mai mare parte a fostului lor areal, speciile respective au dispărut. Când extensiunea gheţarilor ajunsese la maximum, Europa centrală era acoperită de tundră şi de stepă rece. Fauna se caracteriza prin specii de climă rece ca renul, boul moscat, vulpea polară, şoarecele de tundră şi unele ierbivore mari, azi dispărute (mamutul, rinocerul lânos, cerbul cu coarne uriaşe - Cervus megaceros) alături de specii de munte (dintre care leul de peşteră şi ursul de peşteră au dispărut ulterior iar capra ibex şi capra neagră s-au retras pe înălţimi), de stepă (antilopa saiga, zimbrul de stepă), de climă boreală (elanul). Foioasele de climă temperată şi fauna de pădure de foioase îşi găsiseră refugiu în Peninsula Balcanică, Italică şi Iberică iar actuala vegetaţie mediteraneană ocupa nordul Africii şi Anatolia.

În Eurasia, pentru unele specii o piedică în retragerea spre sud a constituit-o lanţul alpino-carpatic-himalaian, orientat aproximativ vest – est şi cu o largă dezvoltare a

gheţarilor. Ca urmare, unele elemente termofile terţiare au supravieţuit în număr mai mare doar în Asia de Est (unde, datorită înălţimii mai mici a munţilor şi orientării văilor, au putut circula mai uşor) sau pe coasta vestică şi cea sud-estică a Americii de Nord, unde munţii, orientaţi aproximativ N –S, au creat condiţii de adăpost orografic. De aceea, unele elemente care în Pliocen aveau un vast areal continuu, apar acum cantonate într-o singură regiune (două specii de Sequoia, în vestul SUA, diverse plante termofile în Extremul Orient asiatic). Altele s-au păstrat în câteva locuri, situate uneori la distanţe foarte mari unele de altele. Aşa sunt aligatorul chinezesc, înrudit cu aligatorul de Mississippi, unele specii de magnolie, mahonia, Catalpa din sud-estul Asiei înrudite cu specii din sud-estul SUA. Sudul Europei, Asia Mică, Asia Centrală şi estică, sudul (şi îndeosebi sud-estul) Americii de Nord au constituit însă refugii pentru multe specii de plante şi animale de climă temperată, care după retragerea gheţarilor au repopulat cele trei continente.

În timpul în care în continentele nordice se resimţeau efectele alternanţei

perioadelor glaciare cu cele interglaciare, în zona subtropicală şi în cea tropicală s-au succedat perioade pluviale şi interpluviale, care au avut de asemenea o influenţă puternică asupra biocenozelor. În perioadele umede se extindea pădurea, iar în Africa savana înainta mult spre nord, chiar pe locul ocupat astăzi de deşertul Sahara. În perioadele secetoase se producea extinderea savanelor şi deşerturilor în detrimentul pădurii. Această situaţie a dus

la fragmentarea pădurilor tropicale în două mase principale, una africană şi alta sud- asiatică, despărţite una de alta prin întinse zone de deşert şi de semideşert; de atunci aceste formaţiuni s-au diferenţiat şi s-au dezvoltat independent.

O altă consecinţă a glaciaţiei cuaternare a fost scăderea nivelului oceanului

planetar în perioadele în care o cantitate imensă de apă era stocată în calotele glaciare. Acest lucru a permis stabilirea unor legături temporare între unele insule, situate pe aceiaşi platformă continentală, sau între insulele situate pe platforma continentală şi continent, făcând posibile schimburile floristice şi faunistice. O mare parte din platforma continentală

a Mării Adriatice era exondată, înlesnind circulaţia între Peninsula Italică şi cea Balcanică. De asemenea era exondată platforma continentală din nordul Mării Negre, legând Peninsula Balcanică şi uscatul dobrogean de peninsula Crimeea.

42

Platforma continentală pe care sunt situate marile insule indoneziene şi peninsula Malacca, aflată acum la adâncimi de 100 - 200 m, era în cea mai mare parte exondată în Pleistocen, astfel că a existat o legătură directă cu Peninsula Indochina. Mai spre est, între Borneo şi Sulawesi, strâmtoarea marină Macassar, cu adâncimi mai mari, a funcţionat şi atunci ca o barieră, îngustă dar foarte eficace în cazul animalelor adaptate exclusiv la viaţa pe uscat.

3.3.3. Holocenul

A urmat, acum circa 10 000 -12 000 de ani o încălzire climatică şi o ridicare a nivelului mării, marcând începutul Holocenului. Pe măsură ce încălzirea postglaciară a permis elementelor temperate să revină pe vechiul lor teritoriu şi chiar să se extindă, flora şi fauna arctică şi boreală s-au retras spre nord sau spre partea superioară a munţilor înalţi, ocupând teritoriile care au devenit disponibile după topirea gheţarilor de calotă şi a celor montani.

Marile mamifere ierbivore ca renul şi boul moscat s-au retras spre nord, ca şi vulpea polară, iar rinocerul lânos, leul de peşteră şi ursul de peşteră au dispărut. Deşi mamuţii au dispărut în mare parte în intervalul 10 000 – 8 000 î.Chr., mici populaţii de

mamuţi pitici au supravieţuit în insula St. Paul de lângă Alaska până la 6 000 î.e.n. iar în insula Wrangell din Oceanul Arctic au existat exemplare pitice de mamut până la circa 1 700 î.Chr. Capra neagră şi capra ibex s-au retras spre culmile munţilor. Dintre plante, unele s-au retras atât spre nord cât şi spre înălţimile munţilor, alcătuind elementul arcto-alpin.

În prima parte a postglaciarului, mai ales între 8000 şi 6000 î.Chr., teritoriul de

astăzi al Saharei era mai umed, cu vegetaţie preponderent de savană, apoi s-a produs deşertificarea părţii nordice a Saharei, urmată treptat de extinderea spre sud a deşertului. În Holocenul mediu în Africa centrală pădurile de diferite tipuri erau mult mai extinse decât în prezent. Aridizarea climei a dus la fragmentarea zonei forestiere africane şi extinderea savanelor ca şi a deşerturilor şi semideşerturilor de la sud de ecuator. Interiorul Australiei a cunoscut de asemenea o puternică aridizare în ultimele milenii.

3.4. SPECIILE RELICTE

Relictele sunt rămăşiţele unor populaţii mult mai răspândite în alte vremuri, dar care datorită concurenţei exercitate de specii mai performate sau în urma modificării

condiţiilor de mediu se mai întâlnesc astăzi doar cu totul izolat pe glob. Termenul este folosit adesea şi pentru specii sau asociaţii care se mai păstrează doar în câteva puncte într- o anumită regiune, ca martori ai condiţiilor climatice din epoci trecute (de exemplu unele relicte glaciare din Europa centrală), chiar dacă specia în sine este relativ numeroasă într-o altă regiune unde are în prezent condiţii de trai. Unele specii fac parte din ordine, familii sau genuri cu o largă răspândire în trecut, dar ai căror reprezentanţi au dispărut în cea mai mare parte pe parcursul erelor geologice. Nu toate sunt considerate relicte, ci doar cele care se mai păstrează doar în zone foarte restrânse, constituind adevărate « fosile vii », mărturii ale trecutului îndepărtat.

O clasă străveche de peşti, sarcopterigienii (crossopterigienii) era larg răspândită

în Paleozoic în oceane şi în apele fluviale; se consideră că din acest grup au derivat amfibienii. Cele mai multe forme au dispărut până la sfârşitul Mezozoicului. Se mai păstrează doar câţiva reprezentanţi actuali, cu areale foarte limitate, din subclasa dipnoi şi din subclasa coelacanţi. Subclasa peştilor dipnoi a avut o mare răspândire pe glob din Devonian până în Triasic, fiind identificate numeroase forme fosile. Este caracteristic faptul că au o dublă respiraţie: când în apă există suficient oxigen, respiră prin branhii, dar când apa este foarte

43

mâloasă şi începe să sece, pot respira printr-un organ asemănător cu plămânii, provenit din vezica înotătoare. În prezent mai există numai trei familii, izolate geografic: familia Neoceratodontide (înrudită cu ceratodontidele răspândite în toată lumea în Triasic, cele mai vechi fosile fiind cunoscute din Carbonifer, din America de Nord), cu o singură specie, Neoceratodus forsteri, în Australia, familia Lepidosirenide, cu o singură specie (Lepidosiren paradoxa), în bazinul Amazonului şi în mlaştinile din Gran Chaco şi familia Protopteride cu patru specii în Africa centrală. În apele litorale ale Oceanului Indian din dreptul coastei estice a Africii a fost identificată în 1938 o altă fosilă vie, Latimeria chalumnae, din subclasa coelacanţilor despre care se credea că au dispărut total din fauna globului la sfârşitul Cretacicului. La vremea respectivă a fost considerată singurul supravieţuitor al acestei subclase, dar în 1997 a fost identificată o specie înrudită, Latimeria menadoensis, în apele litorale ale Indoneziei. Printre „fosilele vii” de mare interes se numără şi tuatara, ultimul reprezentant al ordinului rincocefalilor, unele dintre cele mai vechi reptile cunoscute, larg răspândite pe glob în Triasic şi Jurasic. Deşi iniţial a fost cunoscută o singură specie, Sphenodon punctatus, trăind în câteva mici insuliţe din largul coastelor Noii Zeelande, ulterior a fost identificată şi a doua specie, cu un număr foarte mic de indivizi (circa 300), Sphenodon guntheri, doar pe o mică insulă din strâmtoarea Cook, situată între cele două insule principale ale Noii Zeelande. Deşi superficial seamănă cu o şopârlă mare (până la 60 cm lungime), tuatara se deosebeşte de toate reptilele actuale, având unele trăsături specifice amfibienilor. Un element arhaic (specific rincocefalilor) îl constituie prezenţa unui organ asemănător cu un ochi, „ochiul pineal”, din creştetul capului, acoperit de piele dar având structura unui ochi adevărat şi fiind legat de creier printr-un nerv. Pe lângă aceste specii din familii străvechi, există numeroase relicte legate de oscilaţiile climatice din cuaternar. Unele, care aveau o largă răspândire în Terţiar, s-au retras în refugii în timpul glaciaţiilor dar nu au mai reuşit să-şi extindă din nou arealul în postglaciar. Acestea constituie relicte terţiare. Nufărul termal (Nymphaea lotus thermalis) din judeţul Bihor, de lângă băile Felix a supravieţuit doar datorită apelor termale de aici; rude apropiate ale sale se întâlnesc în Africa şi în Asia tropicală. Ca urmare a încălzirii climei din postglaciar, când plantele de climă rece s-au retras spre nord sau pe înălţimile munţilor, unele specii s-au păstrat local, în condiţii topoclimatice şi edafice care determină o încălzire mai redusă, constituind relicte glaciare. Mlaştinile din zona temperată au constituit refugiu pentru o serie de relicte glaciare, unele dintre ele având pe teritoriul României limita sudică a arealului lor mondial. Printre cele mai importante se numără mesteacănul pitic (Betula nana) întâlnit în tinovul Luci la limita sudică a arealului său; Pedicularis sceptrum carolinum (cu cel mai sudic punct în mlaştina eutrofă de la Hărman, în depresiunea Braşov), Viola epipsila (în depresiunea Ciucurilor), Spiraea salicifolia (Comandău, jud. Covasna); Scheuchzeria palustris în Penteleu, mai multe specii de Carex, numeroase specii de alge şi de muşchi. Aceste specii au caracter de relict în zona temperată, dar unele dintre ele, de exemplu mesteacănul pitic, sunt bine reprezentate în zona arctică.

4. FACTORUL ANTROPIC

4.1. TIPURI DE ACŢIUNI

Acţiunea antropică asupra vegetaţiei şi faunei este foarte variată ca intensitate şi mod de manifestare. Totuşi, în linii mari se constată două categorii de efecte, în mare parte complementare.

44

Pe de o parte a avut loc restrângerea arealelor, scăderea efectivelor (deci a densităţii unor populaţii) şi, în cazuri extreme, dispariţia unor specii. Printre cauze se numără

restrângerea drastică a habitatelor favorabile (prin defrişări, desţeleniri, incendieri ale vegetaţiei, asanarea mlaştinilor, îndiguirea şi rectificarea cursurilor de apă etc.), lipsa hranei adecvate, vânătoarea sau pescuitul excesiv, otrăvirea sau distrugerea prin alte metode a unor specii considerate dăunătoare şi poluarea mediului. Un efect foarte important asupra vegetaţiei şi a faunei îl are acţiunea exercitată de animalele domestice, îndeosebi prin păşunat, dar şi introducerea de specii de animale sălbatice în noi teritorii. Vegetaţia naturală

a suferit transformări importante ale structurii şi compoziţiei floristice şi ca urmare a

exploatării excesive şi dezordonate a lemnului şi a altor resurse vegetale, pentru diverse utilizări. Unele formaţiuni vegetale s-au restrâns foarte mult sau au suferit transformări profunde ca structură şi compoziţie floristică (de exemplu diferite tipuri de păduri din zona

temperată şi subtropicală), ceea ce a afectat şi fauna legată de aceste habitate. Pe de altă parte, se constată lărgirea sau deplasarea arealelor unor specii, ca urmare a colonizării intenţionate sau a introducerii accidentale în noi regiuni cu condiţii favorabile, sau datorită extinderii spontane, ca o consecinţă a modificării antropice a peisajului, ce poate crea habitate favorabile sau noi surse de hrană pentru speciile respective. Extinderea intenţionată sau accidentală a unor specii poate duce la dispariţia altora, fie pentru că acestea sunt consumate de cele pătrunse în mediul lor de viaţă, fie pentru că sunt eliminate din competiţia pentru hrană, specia pătrunsă recent fiind mai competitivă în condiţiile concrete ale peisajului transformat de om. Dar şi absenţa din ecosistem a unor specii, care aveau un rol bine determinat în menţinerea echilibrului ecologic, poate determina dispariţia altor specii strâns legate de acestea (de exemplu, a unor plante dependente de o anumită specie animală pentru polenizare). Dispariţia unor animale de pradă, cu rol de „sanitari” (prin faptul că atacă îndeosebi animale slăbite sau bolnave), poate favoriza apariţia unor epizootii sau poate duce la înmulţirea excesivă a unor ierbivore, urmată de epuizarea resurselor de hrană. Distrugerea şerpilor sau a păsărilor răpitoare poate

fi urmată de o înmulţire necontrolată a rozătoarelor.

Intervine şi capacitatea de adaptare a diferitelor specii: unele dintre ele şi-au schimbat atât alimentaţia, cât şi habitatul, utilizând intens noile condiţii oferite de activitatea antropică. Culturile agricole, livezile, magaziile, resturile menajere oferă surse de hrană foarte abundente pentru micromamifere (rozătoare), păsări şi diverse nevertebrate.

4.2. COMUNITĂŢI VEGETALE DERIVATE, SECUNDARE ŞI ARTIFICIALE

Ca urmare a presiunii antropice exercitate asupra vegetaţiei naturale, adesea s-au format comunităţi vegetale derivate, în care se mai păstrează unele dintre speciile care alcătuiau vegetaţia iniţială, dar raporturile cantitative între ele şi adesea chiar aspectul de ansamblu au suferit modificări mai mult sau mai puţin semnificative. Astfel se consideră că pădurile de carpen sau de tei aproape pure din unele sectoare ale Câmpiei Române şi din Dobrogea sunt arborete derivate, care au luat locul pădurilor de cvercinee în amestec cu diverse alte foioase ca urmare a exploatărilor forestiere dezordonate, care au favorizat aceste specii deoarece ele se regenerează mai uşor după tăiere. Vegetaţia mediteraneană de tip maquis sau garriga este de asemenea în mare parte o vegetaţie derivată, apărută din vechi timpuri pe locul pădurilor de stejari mediteraneeni ca urmare a exploatărilor neregulate şi păşunatului. Alteori utilizarea antropică a determinat transformări radicale ale covorului vegetal, ducând la apariţia vegetaţiei secundare (numită de unii autori vegetaţie seminaturală). Pe locul pădurilor defrişate din Europa au apărut adesea pajişti secundare; sunt formaţiuni ierboase care se dezvoltă autonom, deoarece speciile care le alcătuiesc nu sunt introduse de om, ci se instalează spontan şi stabilesc între ele relaţii de concurenţă. Ele

45

reflectă în alcătuirea lor condiţiile de mediu din locul respectiv (cu diferenţe clare între pajiştile de câmpie, de deal, de munte, de luncă etc.), dar se menţin ca atare numai datorită interacţiunii permanente cu societatea omenească, fiind păşunate sau cosite. Dacă acţiunea antropică încetează, în timp ele sunt invadate de vegetaţie lemnoasă şi evoluează spre tipul de pădure care a existat anterior în acel spaţiu. Utilizarea terenurilor ca fâneţe, păşuni şi chiar livezi tradiţionale (în care pomii fructiferi sunt asociaţi cu vegetaţie de pajişte) a creat condiţii favorabile pentru multe specii ierboase (care au fost ferite astfel de concurenţa pentru lumină şi spaţiu cu speciile lemnoase), astfel că aceste formaţiuni au frecvent o compoziţie floristică extrem de bogată şi de diversă. Şi unele savane din Africa sunt considerate formaţiuni secundare, apărute şi menţinute ca atare datorită incendierii anuale a vegetaţiei de către om, încă din timpuri străvechi, practică care se menţine şi în prezent. Păşunatul în golul de munte a exercitat o presiune continuă atât asupra vegetaţiei caracteristice etajului subalpin (tufărişuri şi rarişti de limită), cât şi asupra pădurii din partea superioară a versanţilor, care a fost adesea înlăturată prin tăiere sau incendiere. Acest fapt a dus, în unele masive muntoase, atât în Alpi, cât şi în Carpaţi, la coborârea limitei superioare actuale a pădurii mult sub cea naturală. Cele mai multe rarişti de limită au dispărut total, iar jnepenişurile s-au restrâns foarte mult, aspectul etajului subalpin fiind acum total modificat:

peisajul este dominat de păşuni secundare adesea degradate sau de tufărişuri derivate, scunde, de ienupăr, afin şi merişor, care s-au dezvoltat atât pe locul jnepenişurilor, cât şi pe cel al molidişurilor din etajul montan superior, estompând limita dintre acestea. Defrişarea sau exploatarea excesivă a pădurii pe terenuri în pantă, cu sol superficial, a declanşat adesea o eroziune intensă, astfel că în prezent terenurile respective sunt ocupate de o vegetaţie ierboasă foarte sărăcăcioasă sau de tufărişuri ghimpoase de păducel, porumbar, măceş sau, mai ales în Subcarpaţii de la Curbură, de tufărişuri de cătină (Hippophae rhamnoides). Pădurile de luncă alcătuite din anin, stejar sau esenţe moi (salcie, răchită, plop alb) s-au restrâns foarte mult, ca urmare a modificărilor profunde suferite de luncile râurilor, prin lucrări de îndiguire şi desecare, utilizare agricolă şi pentru circulaţie, balastiere, depozitarea deşeurilor etc. Acest fapt a dus şi la restrângerea faunei de luncă. Sălciile bătrâne, care ofereau păsărilor locuri favorabile de cuibărit şi de popas şi, în acelaşi timp, fixau şi protejau malurile, au fost înlocuite cu plopul negru hibrid, cu efect protector mult mai redus şi mai puţin favorabil pentru avifaună.

Fig. 11 Cătină albă A suferit modificări şi fauna acvatică a izvoarelor şi pâraielor, adaptată la condiţii de umbrire; după ce pădurea de pe malurile acestora a dispărut, expunerea directă la acţiunea razelor solare a provocat înlocuirea speciilor stenobionte cu unele euribionte. În alte cazuri vegetaţia are caracter artificial, fiind rezultatul direct al activităţii omului. În multe regiuni ale Europei pe locul pădurilor de foioase se află astăzi arborete de molid rezultate din plantaţii. Pe terenuri erodate sau nisipoase dar şi în regiuni de câmpie secetoase s-a plantat salcâm şi pin (în special pin silvestru, dar şi pin negru austriac sau unele specii americane de pin, ca pinul strob). Multe fâneţe din vestul Europei sunt de fapt pajişti artificiale, compoziţia floristică a lor fiind determinată direct de om prin însămânţare.

floristică a lor fiind determinată direct de om prin însămânţare. 4.3. SPECII DISPĂRUTE ŞI SPECII PERICLITATE

4.3. SPECII DISPĂRUTE ŞI SPECII PERICLITATE

46

Unele specii au dispărut încă din neolitic sau din antichitate, fiind cunoscute doar datorită resturilor fosile. Dar ritmul de dispariţie a speciilor s-a accentuat foarte mult în

epoca modernă.

Se estimează că bourul (Bos primigenius), larg răspândit în pădurile de deal şi de

câmpie din Europa, a dispărut din România în secolul XV, iar de pe continent în secolul

XVII (ultimul exemplar fiind semnalat la 1627), ca urmare a vânării lui, dar şi din cauza

fărâmiţării continue a pădurilor. Tarpanul (calul sălbatic est-european), larg răspândit la începutul cuaternarului, a dispărut total în secolul XIX (ultimul exemplar a fost semnalat în 1866). Vaca de mare a lui Steller, înrudită cu lamantinul, care trăia în grupuri mari de-a lungul ţărmurilor nordice ale Siberiei, în strâmtoarea Bering şi în Insulele Aleutine, a fost distrusă încă din sec. XVIII de echipajele balenierelor europene. Foarte vulnerabile la presiunea antropică au fost diversele specii de păsări nezburătoare. O pasăre nordică, alca nezburătoare, de mărimea unei gâşte, care trăia la începutul sec. XIX în Islanda, Insulele Feröe, Orkney şi Terra Nova a fost vânată până la dispariţie pentru carne. Până în secolul XVIII au trăit în Noua Zeelandă păsări nezburătoare înrudite cu struţul, numite moa, unele specii atingând dimensiuni foarte mari (peste 3 m înălţime). Au fost exterminate de maori, înainte de sosirea europenilor, dar au rămas numeroase urme: ouă, oase, schelete întregi. Unele oase păstrează chiar urme ale armelor folosite pentru vânarea lor. Pasărea rock (Aepiornis maximus) a dispărut din Madagascar pe la 1650. Pasărea dodo sau drontul (Raphus cucullatus), de mărimea unui curcan, a dispărut din Insula Mauritius în 1673. Alte specii şi-au restrâns mult arealul şi efectivele. Tisa (Taxus baccata), frecventă în trecut în pădurile de amestec de fag cu conifere din România, a devenit o raritate, fiind pe de o parte căutată pentru lemnul său de bună calitate, iar pe de alta exemplarele tinere au fost distruse de ciobani, fiind toxice. Ghinţura galbenă (Gentiana lutea) a devenit foarte rară deoarece rădăcina sa a fost recoltată excesiv în scopuri medicinale. Floarea de colţ (Leontopodium alpinum), simbol al ascensiunilor pe crestele munţilor, a fost culeasă din această cauză atât de turişti cât şi de ciobani care o vindeau

turiştilor, ajungând să se mai întâlnească doar pe versanţi abrupţi, greu accesibili. În prezent toate aceste specii se află pe lista plantelor protejate în România. Unele specii de animale, deşi nu au dispărut complet, supravieţuiesc în prezent numai datorită măsurilor de protecţie. Dacă efectivele scad sub o anumită limită (diferită de la o specie la alta), reproducerea este periclitată.

O specie de râs endemică în Spania (Lynx pardinus) este extrem de periclitat

datorită fragmentării habitatelor şi în special datorită scăderii drastice a efectivelor de iepuri, care constituie hrana sa de bază. Tigrii, în trecut larg răspândiţi în Asia din Mesopotamia şi Caucaz, Asia de Sud şi Sud-Est (inclusiv unele insule indoneziene), până în sud-estul Siberiei au dispărut de pe

mari porţiuni ale fostului lor areal. Trei subspecii sunt complet dispărute (tigrul de Bali,

tigrul de Java, tigrul de Caspica sau persan), celelalte sunt grav periclitate. În prezent se

încearcă salvarea lor în rezervaţii. Elefantul african, vânat încă din antichitate în special pentru fildeş, este astăzi protejat în marile parcuri africane, totuşi constituie încă ţinta atacurilor braconierilor; ruda sa apropiată, elefantul asiatic, este periclitat îndeosebi prin restrângerea habitatelor. Ambele

specii intră în conflict cu localnicii, deoarece în căutare de hrană devastează adesea culturile agricole. Multe specii din pădurile tropicale sunt periclitate datorită vânării excesive, inclusiv pentru produse exportate, adesea ilegal (de pildă blana unor feline din America de Sud). Altele fac obiectul comerţului ilegal cu animale de companie (de exemplu papagalii, maimuţele asiatice şi africane). Războaiele civile, de gherilă sau tribale împiedică adesea

47

luarea unor măsuri eficiente de protecţie; sărăcia şi foametea, dar şi tentaţia obţinerii de bani pentru procurarea unor produse moderne, încurajează braconajul. Maimuţele antropoide (gorila şi cimpanzeul din Africa, şi în special urangutanul din arhipelagul indonezian) sunt foarte periclitate, deşi se fac eforturi intense pentru salvarea lor. Dintre păsări, foarte periclitate sunt marile răpitoare, de zi şi de noapte. Condorul californian (Gymnogyps californianus), cea mai mare pasăre din America de Nord ca anvergură a aripilor (2,77 m), se mai păstrează doar local în munţii din California şi în zona Marelui Canion. Vulturul bărbos sau zăganul (Gypaetus barbatus), a dispărut din România încă din 1939 dar se păstrează încăîn câteva masive muntoase din sudul Europei, Africa şi Asia centrală şi a fost reintrodus în Alpi. Barza albă (Ciconia ciconia), deşi deocamdată nu este periclitată ca specie, şi-a redus mult efectivele atât ca urmare a restrângerii terenurilor umede, mlăştinoase, în care găsea hrană din abundenţă, cât şi din lipsa locurilor potrivite pentru cuibărit (sălcii bătrâne, acoperişuri din paie sau şindrilă). La nivel european se întreprind o serie de acţiuni pentru protejarea lor, inclusiv prin construirea de platforme speciale pentru cuiburi. Fauna acvatică a fost profund afectată de lucrările hidrotehnice şi de poluarea apelor. Lostriţa, un peşte în trecut destul de larg răspândit în apele de munte din România, se mai întâlneşte acum doar cu totul izolat. Recent s-au întreprins însă unele măsuri de repopulare, cu puiet crescut în condiţii de laborator. Un endemit foarte interesant, aspretele (Romanichtys valsanicola), întâlnit doar pe un mic sector al râului Argeş şi pe câţiva din afluenţii acestuia (identificat pentru prima oară în râul Vâlsan), este aproape dispărut, îndeosebi din cauza amenajărilor hidroenergetice, deşi s-au făcut mari eforturi pentru salvarea sa. Ca urmare a poluării există deja multe râuri „moarte”, fără peşti. În alte cazuri s-a modificat compoziţia faunistică, locul speciilor mai sensibile fiind luat de specii mai rezistente, ca de exemplu carasul. Foarte afectată este şi fauna din mări şi oceane, atât datorită pescuitului comercial, cât şi din cauza poluării. Coralii sunt organisme stenobionte, foarte sensibile la modificări, chiar minore, ale temperaturii apei şi ale gradului de oxigenare. În prezent sunt afectaţi de pescuitul practicat în mod distructiv, de poluarea apelor marine şi depunerea de sedimente provenite de pe uscat, în cantitate mult mai mare decât în trecut datorită defrişărilor pentru extinderea culturilor. Broaştele ţestoase marine îşi depun ouăle pe anumite plaje din zona caldă a globului, însă acestea sunt adesea dezgropate şi consumate de localnici. Ele mai sunt vânate pentru carne, iar în trecut erau căutate şi pentru carapacea lor (baga), din care se confecţionau diferite obiecte. Foca mediteraneană (Monachus monachus) din familia Phocidae (fig. 12), numită şi focă cu burtă albă sau vacă de mare, se numără printre cele mai periclitate animale marine din lume. Declinul a început din timpul Imperiului Roman, s-a accentuat în Evul Mediu, iar în prezent se estimează că mai există circa 600 de exemplare, întâlnite sporadic pe coastele mediteraneene ale Peninsulei Balcanice şi Turciei, local în nordul şi vestul Africii. Până de curând trăia şi în Marea Neagră, inclusiv la capul Caliacra. Alte specii înrudite au suferit aceiaşi soartă, foca din Caraibe fiind deja dispărută iar foca havaiană puternic periclitată.

48

Fig. 12. Focă mediteraneană 4.4. SPECII SALVATE DE LA DISPARIŢIE Unele specii au putut fi

Fig. 12. Focă mediteraneană

4.4. SPECII SALVATE DE LA DISPARIŢIE

Unele specii au putut fi salvate deocamdată de la dispariţie, fie datorită eliminării cauzelor care au dus la periclitarea lor, fie prin măsuri active de redresare (inclusiv înmulţirea în captivitate urmată de eliberarea în natură). Totuşi în majoritatea cazurilor este necesar ca acestea să fie în continuare protejate, ele putând oricând să revină în categoria speciilor periclitate. Dintre ierbivorele mari, zimbrul (Bison bonasus), trăia încă în Evul Mediu prin toate pădurile mari din Europa centrală şi Rusia nord-vestică. În pădurea Bialowieja, de la graniţa dintre Polonia şi Belarus, zimbrul s-a menţinut până în timpul primului război mondial, iar în Caucaz, până în 1920. Pornind de la exemplare existente în captivitate, zimbrul a fost reintrodus în Polonia. Ulterior s-au făcut repopulări (în general în semilibertate) în diverse alte ţări europene. În România se remarcă cele de la Neagra - Bucşani (în apropiere de Târgovişte), Haţeg şi Vânători ( jud. Neamţ) (Geacu, Călinescu, 2005); în 2008 a fost introdus şi la Vama Buzăului (jud. Braşov), în cadrul unui proiect de dezvoltare turistică a zonei. Bizonul din preriile nord-americane, îndeaproape înrudit cu zimbrul, a fost vânat până aproape de dispariţie iar vechiul lui habitat a fost înlocuit cu întinse culturi agricole, totuşi ulterior s-a reuşit salvarea lui, în prezent fiind ocrotit în mai multe rezervaţii şi parcuri naturale. Leul a dispărut, în timpurile istorice, din sud-vestul Asiei, inclusiv din Anatolia, şi din nordul Africii, dar în marile parcuri naţionale din Africa efectivele s-au refăcut foarte bine; există un nucleu şi într-o rezervaţie din vestul Indiei (rezervaţia Gyr din Peninsula Kathiawar). Castorul european (Castor fiber) a fost puternic afectat atât de vânarea pentru blană şi carne, cât şi de restrângerea habitatelor favorabile, o dată cu modificarea intensă a luncilor râurilor şi altor zone inundabile. În prezent a fost reintrodus, în număr mic, în multe ţări europene, inclusiv în România. Vulturul pleşuv american (Haliaetus leucocephalus), răspândit în Canada, SUA, nordul Mexicului, pasăre naţională şi simbol al SUA, a fost grav periclitat, dar datorită măsurilor speciale de reintroducere în natură efectivele au început să se redreseze. Balenele vânate intens în secolele trecute, sunt astăzi protejate prin convenţii internaţionale, ceea ce a dus la o oarecare redresare a efectivelor. Focile „cu blană” (Arctocephalus gazella) din insulele ce înconjoară Antarctica au fost decimate de vânători în secolul XIX, când a existat o cerere importantă de blănuri pe piaţă, dar în prezent numărul lor a crescut din nou, în mare parte şi datorită abundenţei hranei disponibile după ce numărul balenelor consumatoare de krill (mici crustacee marine planctonice) s-a redus. Din acelaşi motiv s-au înmulţit şi focile „mâncătoare de crabi”, care de fapt se hrănesc tot cu krill.

49

4.5. EXTINDERI DE AREALE

Unele extinderi s-au produs spontan, datorită apariţiei de noi habitate sau surse de hrană în urma acţiunilor de modificare antropică a mediului. Multe plante şi animale de stepă au pătruns în zone altădată acoperite de păduri de foioase odată cu fragmentarea arealului pădurilor. Unele animale şi-au extins arealele şi şi-au sporit efectivele deoarece reuşesc să supravieţuiască într-un peisaj mediu până la puternic antropizat, pe ogoare, în vii, livezi, grădini şi chiar în interiorul localităţilor - în parcuri, spaţii verzi, sub streşini, pe acoperişuri, în poduri, beciuri, clopotniţe etc. Printre speciile de păsări care s-au extins se numără guguştiucul (Streptopelia decaocto), provenit din Asia, care a pătruns ulterior în Peninsula Balcanică; în 1877 s-a constatat apariţia sa şi la noi în ţară, în oraşele dunărene iar până în 1957 a ajuns să depăşească cu mult spre nord şi vest teritoriul României, atingând ţărmul Atlanticului. Pescăruşul, o pasăre caracteristică până de curând numai litoralului marin, pătrunde tot mai frecvent în marile oraşe din interior, hrănindu-se cu diverse resturi alimentare. În Marea Britanie este semnalat din 1923 cuibăritul pescăruşilor pe acoperişuri. În prezent este o prezenţă obişnuită atât pe lacurile de agrement cât şi pe acoperişurile marilor clădiri din Bucureşti, unde a fost observat pentru prima dată în 1976.

O pasăre originară din regiunea mediteraneană, înrudită cu lăstunii, drepneaua

mare (Apus melba), se extinde spontan în regiunile calcaroase din ţara noastră, fiind semnalată iniţial din sud-vestul teritoriului, dar în prezent regăsindu-se şi în Piatra Craiului şi în Munţii Apuseni.

Alte plante şi animale au fost colonizate în mod intenţionat în diverse scopuri în unele puncte, de unde şi-au extins apoi spontan arealul, uneori neaşteptat de mult, ocupând diverse nişe ecologice. Altele au ajuns accidental, odată cu diverse mărfuri. O serie de specii marine au ajuns departe de locul de origine în apa de balast a vapoarelor sau prinse de ancora sau de carena acestora. Există chiar situaţii când unele exemplare au fost aduse într-o nouă regiune ca animale de companie şi apoi au reuşit să evadeze sau au fost eliberate în natură. De exemplu se presupune că aşa a ajuns în Australia o specie de broască ţestoasă de apă dulce din America de Sud. O plantă de acvariu înrudită cu brădişul, Myriophyllum aquaticum, originară din America de Sud, s-a răspândit în America de Nord probabil pornind de la cei care şi-au golit acvariile direct în apa unui râu.

4.6. SPECII SINANTROPE, INTRODUSE, INVAZIVE

Un aspect caracteristic al modificării antropice a covorului vegetal îl constituie

extinderea spontană a unor plante a căror existenţă în regiunile respective este legată direct de activitatea omului, numite plante sinantrope (de la sin = „împreună cu” şi antropos = „om”), care pot fi încadrate în două categorii mari: plante segetale (buruieni din culturile agricole) şi ruderale (specifice locurilor virane). Vegetaţia segetală include specii ca pălămida (Cirsium arvense), pirul gros (Cynodon dactylon), costreiul (Echinochloa crus-galli), mohorul (Setaria viridis). Deşi sunt combătute intens prin lucrări agricole, herbicidare, agrotehnică specifică, ele au încă o răspândire semnificativă. Adesea se întâlnesc şi în afara culturilor agricole, având şi caracter ruderal. Deşi nedorite ca buruieni, unele dintre ele, ca macul de câmp (Papaver dubium), macul roşu (Papaver rhoeas), nemţişorul (Consolida regalis), albăstriţa (Centaurea cyanus) dau mai multă culoare peisajului agricol, fiind agreate de turişti. Vegetaţia ruderală este reprezentată de buruieni legate de aşezările omeneşti, inclusiv stâne, magazii, ateliere, curţi neîngrijite, margini de drum şi terasamente de cale ferată. Unele dintre ele sunt plante nitrofile, favorizate de excesul de azot din locurile unde se depozitează resturi organice sau se acumulează dejecţii animale. Din această categorie

50

foarte răspândite în România sunt bozul (Sambucus ebulus), ciumăfaia (Datura stramonium), cătuşa (Ballota nigra), brusturii (Arctium lappa, A. tomentosum), urzicile (Urtica dioica). Altele sunt legate de locuri intens bătătorite, ca troscotul (Polygonum aviculare), nalba măruntă (Malva pusilla), scaieţii. Abundenţa speciilor ruderale constituie un element de degradare estetică a peisajului, pătrunderea lor în ariile cu potenţial turistic fiind foarte supărătoare, dar adesea inevitabilă dacă nu se iau măsuri corespunzătoare de colectare a resturilor organice şi nu se asigură un comportament adecvat al turiştilor şi al celor care administrează locurile de cazare şi punctele alimentare. În funcţie de timpul scurs de la pătrunderea lor într-o anumită regiune, se disting două categorii. Arheofitele sunt plante ruderale sau segetale care au însoţit omul încă din vechi timpuri, adesea chiar din neolitic, după cum o dovedesc cercetările arheologice şi sporopolenice. Neofitele (numite şi plante adventive) sunt pătrunse recent în flora regiunii respective, frecvent existând date precise privind prima semnalare a speciei şi extinderea ei ulterioară. Cele mai multe au pătruns accidental (probabil de cele mai multe ori odată cu importul de alimente, seminţe sau alte mărfuri), însă unele au fost introduse local în grădini sau parcuri, de unde s-au răspândit apoi mai departe. Unele sunt chiar plante cultivate care s-au răspândit şi în natură, unde sunt catalogate ca subspontane. Raul Călinescu (1941) le denumeşte „scăpate din cultură”, analizând un număr de 33 de astfel de plante întâlnite în România. În Europa, multe dintre plantele adventive provin din America iar în America de Nord cele mai multe sunt de origină europeană sau asiatică. În România sunt provenite din America unele specii de ştir (Amaranthus retroflexus, A. hybridus, A. albus ş.a.), o specie de măcrişul iepurelui (Oxalis stricta), luminiţa (Oenothera biennis), cârmâzul (Phytolacca americana), busuiocul sălbatic (Galinsoga parviflora, G. quadriradiata), bătrânişul (Erigeron annuus, E. canadensis). Alte plante adventive (Euphorbia humifusa, Brassica juncea, Sorghum halepense) au înaintat treptat dinspre sud sau sud-est, ca urmare a extinderii terenurilor degradate, lipsite de un covor vegetal bine încheiat, în care au putut să se instaleze. Scăderea gradului de încheiere a covorului vegetal, ca şi modificarea proprietăţilor substratului au favorizat extinderea vegetaţiei ruderale şi în pajiştile suprapăşunate şi neîngrijite, precum şi în pădurile în care se păşunează sau în care sunt adăpostite oile peste noapte. De pildă, în multe păduri de câmpie aflate pe traseele de transhumanţă sunt în prezent foarte abundente urzicile, care au înlocuit aproape total flora ierboasă specifică acestor păduri. Utilizarea pădurilor din apropierea centrelor urbane ca loc de recreaţie la sfârşit de săptămână, adesea fără respectarea unor minime măsuri de igienă, accentuează procesul de ruderalizare. Speciile lemnoase exotice au fost introduse intenţionat de om din alte regiuni ale globului, în general în scop decorativ, în parcuri, aliniamente stradale şi grădini dar adesea şi în plantaţii forestiere. În Europa centrală şi de vest au ajuns astfel multe specii originare din America de Nord, din Asia Orientală sau din zona mediteraneană. Printre cele mai răspândite specii exotice introduse în oraşele din România se numără castanul de alee (Aesculus hippocastanum), stejarul roşu american (Quercus borealis), impresionant toamna prin coloritul de un roşu intens al frunzelor, platanul (Platanus acerifolia), Catalpa bignonioides, Paulownia tomentosa, diferite specii de magnolie şi de tuia. În parcul staţiunii Băile Herculane se află un frumos exemplar de sequoia. Cimişirul (Buxus sempervirens), specie mediteraneană arbustivă, este larg utilizat pentru garduri vii. Dintre speciile exotice folosite pentru plantaţii, salcâmul, adus din America de Nord, suportă un deficit de umiditate mai mare decât mulţi dintre arborii autohtoni aşa că a fost introdus pe scară largă atât în Câmpia Română cât şi pe terenuri intens degradate din Subcarpaţi. Pe unele terenuri degradate datorită eroziunii sau alunecărilor din Subcarpaţi a dat rezultate bune o specie arbustivă asiatică, sălcioara (Elaeagnus angustifolia). Pe supra-

51

feţe mai mici s-a plantat ulmul de Turkestan (Ulmus pumila), originar din Asia centrală, în perdelele de protecţie glădiţa sau plătica (Gleditschia triacanthos) şi salcâmul pitic sau amorfa (Amorpha fruticosa), ambele originare din America de Nord. Unele specii lemnoase exotice au chiar tendinţa să se răspândească spontan, pe terenuri virane din oraşe sau din apropierea lor, îndeosebi dudul (Morus alba, M. nigra), de origină asiatică, cenuşarul (Ailanthus altissima) provenit din China şi arţarul american (Acer negundo). Multe dintre speciile admirate astăzi de turişti pe ţărmurile Mediteranei au fost introduse din alte părţi ale globului: specii tropicale de palmieri, arbuşti decorativi din Asia de vest şi din Extremul Orient. Altele sunt varietăţi inexistente în natură ale unor specii mediteraneene, obţinute prin hibridări şi selecţie de horticultori, foarte răspândit fiind chiparosul columnar, cu un efect peisagistic deosebit. A avut loc şi un intens schimb de specii între diversele regiuni tropicale ale globului, atât în scop decorativ cât şi ca plante de cultură. Plantele agăţătoare decorative din genul Bougainvillea, originare din America tropicală, cu inflorescenţe bogate scoase în evidenţă de bracteile viu colorate, împodobesc faţadele caselor şi grădinile din Africa, Asia de Sud, Australia şi chiar din Grecia. Arborii şi arbuştii din genul Plumeria, cunoscuţi sub numele de frangipani, cu flori albe, roz sau galbene frumos mirositoare, proveniţi tot din America tropicală (Plumeria alba este considerată floarea naţională a statului Nicaragua) sunt acum o prezenţă obişnuită în grădinile şi staţiunile turistice din Asia de Sud şi Sud-Est şi din Oceania. Arborele flambloiant (Delonix regia), endemic în Madagascar, cu numeroase flori mari, roşii sau purpurii, este acum larg răspândit ca specie decorativă în Africa continentală, sudul Chinei, Bali, Australia, Antile şi chiar în sudul SUA. Culturile de cafea, ceai, cacao, orez, trestie de zahăr, arbori de cauciuc, palmieri de ulei deşi provin din regiuni geografice diferite s-au extins peste tot unde au avut condiţii favorabile, fiind acum caracteristice pentru peisajele tropicale de pe tot globul. Şi mai numeroase sunt speciile exotice de arbuşti şi plante ierboase decorative originare din toate colţurile lumii, reprezentate în parcuri şi grădini prin tot felul de varietăţi şi soiuri obţinute de horticultori.

felul de varietăţi şi soiuri obţinute de horticultori. 1 2 Fig. 13 Specii de plante introduse:

1

felul de varietăţi şi soiuri obţinute de horticultori. 1 2 Fig. 13 Specii de plante introduse:

2

Fig. 13 Specii de plante introduse: 1. ramuri de bougainvillea; 2. ciuma apelor

Grădinile botanice şi parcurile dendrologice (arboretumuri) celebre în lume ca Jardin des Plantes din Paris, deschisă publicului încă din anul 1640, Kew de lângă Londra, care adăposteşte peste 30 000 de specii de plante, Grădina Botanică din Singapore, cu o impresionantă colecţie de orhidee (peste 1000 de specii şi 2000 de hibrizi), Grădina Botanică Batumi din Georgia, cu o vastă colecţie de specii subtropicale, caucazice şi colhidice, Morton Arboretum din SUA – Illinois, întins pe 687 ha (cel mai mare parc dendrologic din lume), United States National Arboretum din Washington DC, Grădina botanică Kirstenbosch de lângă CapeTown (Africa de Sud), grădina botanică din Cluj-

52

Napoca, parcul dendrologic Simeria sunt astăzi importante obiective turistice. Animale introduse de om. Diverse specii de animale au fost aduse din alte

regiuni ale globului, pentru îmbogăţirea fondurilor de vânătoare şi de pescuit, pentru aspectul estetic, pentru combaterea dăunătorilor sau în alte scopuri. Cerbul lopătar (Dama dama), avându-şi originile în sudul Europei, a fost adus de normanzi în Anglia, unde este acum foarte răspândit. La noi în ţară a fost extins îndeosebi după al doilea război mondial. Muflonul european (Ovis ammon musimon) din insulele Corsica şi Sardinia (unde se pare că a fost adus încă din antichitate din regiunea Caucazului) a fost introdus în mai multe state din Europa de vest şi centrală. În România încercările repetate de colonizare au dat rezultate foarte slabe; în prezent se mai menţine în trei parcuri împrejmuite: Negureni (jud. Constanţa), Scroviştea (jud. Ilfov) şi Şarlota (jud. Timiş). Colonizat în Hawai, a provocat

şi Şarlota (jud. Timiş). Colonizat în Hawai, a provocat Fig. 14 Cerbul lopătar distrugeri importante vegetaţiei

Fig. 14 Cerbul lopătar

distrugeri importante vegetaţiei autohtone.

Fazanul (Phasianus colchicus) a fost introdus în numeroase ţări europene şi în SUA ca specie de vânat; se menţine însă în natură numai datorită unui ajutor substanţial din partea omului, în mare măsură puii fiind crescuţi în fazanerii şi apoi eliberaţi în mediu. Raţa mandarin (Aix galericulata) din estul Asiei este foarte apreciată în grădinile zoologice pentru penajul viu colorat; în Marea Britanie unele exemplare au scăpat din captivitate şi au reuşit să se integreze în natură, formând mici colonii. În apele din România trăiesc acum diverse specii introduse de om, ca de exemplu păstrăvul curcubeu şi coregonul în apele de munte (inclusiv în lacurile de acumulare nou create), crapul fitofag (chinezesc) în iazuri şi bălţi. Somnul pitic (Ameiurus nebulosus) originar din America de Nord a fost introdus în diverse ţări europene inclusiv în România. În Marea Neagră a pătruns scoica Mya arenaria, originară din Oceanul Atlantic. Speciile invazive sunt specii care ca urmare directă sau indirectă a activităţii antropice se răspândesc masiv dincolo de arealul lor natural şi au un efect negativ asupra habitatelor pe care le invadează, din punct de vedere economic, ecologic sau peisagistic. În sens restrâns termenul se referă doar la specii originare din alte regiuni geografice, pe când în sens larg sunt incluse aici şi acele specii indigene care în anumite circumstanţe ajung să invadeze diverse habitate, având efecte negative similare cu cele ale speciilor străine invazive.

Intră în categoria speciilor invazive atât microorganismele patogene, ciupercile care provoacă boli criptogamice, paraziţii, cât şi unele plante superioare care invadează culturile sau ecosistemele naturale, nevertebrate terestre, marine şi dulcicole, peşti, amfibieni, şerpi, păsări, mamifere sălbatice şi chiar animale domestice sălbăticite care dereglează echilibrul existent în natură şi pun în pericol supravieţuirea speciilor indigene. Adesea pagubele produse economiei sunt însemnate iar combaterea lor implică acţiuni susţinute şi foarte costisitoare. Termenul de specie invazivă este destul de relativ. Multe specii au caracter invaziv doar în anumite situaţii iar în unele cazuri deşi impactul asupra biodiversităţii este evident, efectele economice sau de stabilizare a terenurilor degradate pot fi pozitive. Unele dintre acestea sunt importante plante medicinale sau melifere. În ecosisteme cu o mare diversitate

53

de elemente autohtone, incluzând specii rare sau vulnerabile, ocrotite în rezervaţii şi parcuri naturale, orice specie străină de ecosistemul respectiv este considerată invazivă şi este combătută. Principalele cauze ale dezvoltării explozive a speciilor pătrunse în noi habitate sunt marea capacitate de reproducere şi dispersie şi modificarea antropică a peisajului. Multe specii invazive sunt euribionte, având capacitatea de a se adapta la diferite condiţii de mediu, inclusiv terenuri degradate, intens utilizate antropic sau ape poluate. În cazul speciilor exotice foarte importantă este absenţa consumatorilor şi dăunătorilor specifici. De aceea adesea s-a reuşit combaterea lor prin control biologic (introducerea consumatorilor din habitatul originar), dar uneori şi aceştia au devenit invazivi, atacând flora sau fauna autohtonă. În prezent aproape toate regiunile globului se confruntă cu problema speciilor invazive. De exemplu se apreciază că în SUA speciile exotice invazive reprezintă o ameninţare pentru 49% dintre speciile considerate periclitate, cu impact deosebit de sever asupra păsărilor (Primack şi colab., 2008). Plante invazive. Printre numeroasele specii vegetale considerate invazive în SUA se numără răchitanul (Lythrum salicaria), care s-a răspândit masiv în habitate de mlaştină şi alte locuri umede, şi kudzu (Pueraria lobata), plantă agăţătoare originară din Japonia, introdusă în special pentru ameliorarea terenurilor degradate, dar care în sud-estul SUA se extinde cu mare repreziciune, concurând flora autohtonă. O compozită xerofilă originară din sud-estul Europei şi sud-vestul Asiei, Centaurea diffusa, introdusă accidental, se răspândeşte în păşunile din regiunile vestice ale SUA, ducând la scăderea marcată a calităţii lor.

Cactuşii şi diverse specii de Agave provenind din America s-au răspândit în diferite regiuni aride şi semiaride ale globului. În special diferite specii de Opuntia (cunoscută la noi ca plantă ornamentală sub numele de limba soacrei) sunt acum o prezenţă obişnuită în peisajul mediteranean şi au creat mari probleme în Australia, Africa de Sud, Antile, Noua Caledonie. În Australia, după numeroase încercări neizbutite de eradicare, Opuntia a fost în cele din urmă combătută cu succes cu ajutorul micului fluture de noapte originar din America de Sud Cactoblastis cactorum. Acest fluture a fost introdus în acelaşi scop şi în Antile, de unde însă a pătruns şi în SUA, unde este considerat specie invazivă deoarece atacă speciile indigene de Opuntia. În Australia un arbore spinos, Acacia nilotica, provenit din Africa, s-a răspândit foarte mult în teritoriile aride din Queensland, înăbuşind vegetaţia autohtonă şi stânjenind deplasarea faunei sălbatice şi a vitelor. Mimosa pigra din America centrală este invazivă în Africa, Indochina, Australia, Noua Guinee şi chiar local în SUA. Pe lângă unele efecte economice negative modifică şi specificul peisagistic al unor arii, în unele cazuri reducând atractivitatea lor turistică. Specii animale invazive. Nevertebratele se răspândesc de obicei foarte rapid, datorită ratei de înmulţire foarte ridicate, dar şi posibilităţii de a trece neobservate atunci când îşi depun ouăle sau se strecoară ca indivizi adulţi în mijloacele de transport, în ambalajele mărfurilor sau chiar printre rădăcinile, frunzele, tulpinile sau fructele plantelor comercializate sau transplantate în alte regiuni. Dintre insecte pagube mari a produs filoxera, pătrunsă de pe continentul american în Franţa, de unde s-a răspândit în toată Europa şi în nordul Africii; în România a fost semnalată începând cu anul 1884, distrugând masiv viţa-de-vie autohtonă, ceea ce a făcut necesară utilzarea de port-altoi american sau de hibrizi rezistenţi la acest dăunător. Gândacul de Colorado vieţuia în mod natural pe o arie restrânsă în vestul Americii de Nord, pe specii sălbatice de solanacee. Pe măsură ce coloniştii europeni au înaintat spre vest, s-au răspândit şi culturile de cartof (originar din America de Sud), ajungând până în locurile de trai ale gândacului de Colorado, fapt ce i-a favorizat rapida răspândire

54

(Botnariuc, Vădineanu, 1982). De pe continentul nord-american a pătruns în Europa în anii ’20 ai secolului XX; în 1952 este semnalat pentru prima oară şi în România, în judeţul Maramureş, de unde s-a răspândit mai departe devenind unul dintre cei mai importanţi dăunători agricoli din ţară. Dar şi din Europa au ajuns în cele două Americi specii dăunătoare, de exemplu omida păroasă a stejarului, Lymantria dispar. Un dăunător al frasinului, gândacul Agrilus plannipennis pătruns din Asia în America de Nord la sfârşitul secolului XX a provocat în mai puţin de un deceniu distrugerea a 25 milioane de arbori în SUA şi Canada. Ţânţarul-tigru asiatic (Aedes albopictus), vector al unor boli infecţioase ca encefalita, febra dengue, West Nile, s-a răspândit în estul SUA, Caraibe, diverse regiuni din America centrală şi de Sud, vestul Africii şi Madagascar, dar şi în sudul Europei (în special în Italia). O serie de specii de furnici au intrat pe lista speciilor invazive din diferite părţi ale lumii, deoarece elimină speciile locale de furnici dar şi alte nevertebrate şi pot fi un puternic element de disconfort în grădini şi în case. Furnicile argentiniene (Linepithema humile) s-au răspândit în toată America de Sud, în SUA, Africa de Sud, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă. Furnicile roşii numite şi „furnici de foc” (Solenopsis invicta), originare tot din America de Sud, s-au răspândit în sudul SUA, Australia, sudul Chinei, Filipine. În unele cazuri, răspândirea unor specii dăunătoare poate fi legată de experimente scăpate de sub control, cum s-a întâmplat cu albinele africane, aduse în America de Sud pentru ca prin hibridare cu cele locale să se obţină producţii mai mari de miere. Hibrizii obţinuţi s-au dovedit foarte agresivi, s-au extins spontan tot mai mult spre nord (ajungând până spre graniţa SUA) şi au provocat numeroase accidente, uneori mortale (ceea ce le-a adus calificativul de „albine ucigaşe”). Melcii uriaşi africani (speciile Achatina marginata şi A. fulica), invazivi în SUA, Brazilia, Antile şi în mai multe insule din oceanele Pacific şi Indian, sunt dăunători importanţi atât ai culturilor agricole, mai ales legumicole, cât şi ai plantelor decorative din grădini; afectează şi speciile indigene din flora spontană. Dar şi multe dintre vertebrate pot avea caracter invaziv. Broasca râioasă uriaşă din America centrală şi de Sud (Bufo marinus) a fost introdusă în diferite regiuni tropicale pentru a combate dăunătorii trestiei de zahăr. În Australia s-a răspândit foarte mult şi a afectat fauna autohtonă, deoarece atât mormolocii cât şi adulţii produc substanţe toxice, astfel că au provocat moartea animalelor care au încercat să îi consume. Şarpele cafeniu de copac (Boiga irregularis), originar din regiunea australo-papuaşă a fost introdus accidental în insula Guam din Pacific, unde s–a înmulţit exploziv şi a devastat speciile autohtone de păsări.

Păsările endemice din arhipelagul Hawaii sunt puternic concurate de specii europene sau asiatice aduse de colonişti: grauri indieni, turturele de Singapore, vrăbii europene, papagali australieni. Mangusta indiană, introdusă în Jamaica, Fiji, Mauritius, Hawai pentru combaterea şobolanilor, a distrus multe specii locale de păsări, reptile şi amfibieni. Veveriţa cenuşie din estul Americii de Nord (Sciurus carolinensis), introdusă local în Marea Britanie, s-a răspândit apoi aproape pe tot cuprinsul ţării, înlocuind în mare măsură veveriţa roşcată europeană (Sciurus vulgaris). Şacalul auriu (Canis aureus) care a pătruns recent şi pe teritoriul României produce daune în fondurile de vânătoare. Bizamul, specie originară din America de Nord, a fost introdus în crescătorii (pentru blană) în diferite regiuni din Europa, de unde s-a răspândit apoi necontrolat; acum este prezent în văile râurilor mari în toată Europa. A pătruns în 1938-1939 în nord-vestul României, venind din Cehoslovacia, iar în 1951 în Delta Dunării - venind din crescătoriile din fosta URSS; s-a înmulţit excesiv în anii 1958-1959, provocând pagube prin distrugerea instalaţiilor de prins peşte, dar apoi a început să fie vânat intens pentru blană, iar efectivele

55

s-au stabilizat. Şoarecele de casă şi şobolanul se numără printre însoţitorii cei mai frecvenţi ai gospodăriilor umane, fiind abundenţi şi în depozite, magazii etc. Şoarecele de casă a fost prezent în Europa chiar de la mijlocul Pleistocenului. În schimb, şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus), provenit din estul Asiei, a pătruns aici destul de recent. În România a fost semnalat pe la începutul secolului XVIII, la început cu o răspândire limitată, dar apoi extinzându-se, luând tot mai mult locul şobolanului negru (Rattus rattus). Resturile alimentare şi sistemul de canalizare din marile oraşe au favorizat răspândirea lui în masă, dar în regiunile de stepă şi silvostepă trăieşte şi pe câmp, făcându-şi galerii în sol (Hamar,

1967).

Australia şi Noua Zeelandă, regiuni cu o faună arhaică şi izolate geografic o perioadă lungă de timp, au fost deosebit de afectate de noile specii de mamifere introduse intenţionat sau accidental după colonizarea europeană, multe dintre ele comportându-se aici ca specii invazive. Dintre acestea în Australia se remarcă diverse mamifere sălbatice, dar şi specii domestice (pisici, cai, porci) care s-au sălbăticit, s-au extins spontan pe teritorii foarte mari şi au devenit o gravă ameninţare pentru flora şi fauna autohtonă. Iepurele de vizuină din vestul Europei adus în Australia s-a înmulţit surprinzător de rapid, devenind un adevărat flagel prin pagubele care le producea culturilor şi chiar vegetaţiei naturale. Pentru a reduce numărul iepurilor au fost introduse vulpi, dar acestea au preferat să consume alte specii, contribuind şi ele la decimarea faunei autohtone. În final, redresarea s-a produs datorită introducerii intenţionate a virusului mixomatozei, care a reuşit să reducă considerabil efectivele de iepuri, deşi aceştia sunt consideraţi şi în prezent dăunători importanţi. Pisicile de casă sălbăticite din Australia sunt un pericol pentru diferite specii endemice de păsări şi pentru micile marsupiale. În Noua Zeelandă sunt considerate invazive numeroase specii introduse de europeni ca dihorul, nevăstuica, hermelina, porcul, capra, iepurele de vizuină, dihorii şi şobolanii. Cerbii europeni s-au înmulţit vertiginos, ducând la frânarea regenerării naturale a pădurii şi astfel la declanşarea unor procese de eroziune. Foarte afectate de diverse invazii sunt habitatele acvatice. Zambila de apă (Eichornia crassipes), originară din America de Sud, a fost răspândită de om în diverse regiuni, găsind în Africa un mediu foarte propice şi prin dezvoltarea explozivă a produs însemnate pagube, blocând canale şi fluvii. Doar cu mari eforturi s-a reuşit recent înlăturarea ei din unele bazine acvatice, prin introducerea masivă a unor insecte din America de Sud. Ciuma apelor (Elodea canadensis), plantă acvatică originară din America de Nord (fig. 13), s-a răspândit în Europa, Asia, Africa, Australia, invadând iazuri, canale, râuri cu curgere lentă. Mult timp a constituit o problemă şi în România, totuşi acum se înregistrează un regres. Gâştescu şi colab. (2004) citează cazul gasteropodului Rapana venosa din apele Japoniei, transportat odată cu apa de balast pe litoralul Mării Negre, unde a distrus pe scară largă stridiile autohtone. Aceiaşi specie este invazivă şi pe litoralul vestic al Europei. Un mic nevertebrat planctonic înrudit cu meduzele, Mnemiopsis leidyi, consumator de zooplancton, icre şi puiet de peşte de pe coasta estică a Americii de Nord şi de Sud a pătruns accidental în anii 1980 în Marea Neagră, unde s-a înmulţit exploziv producând mari pagube economiei piscicole. Ulterior efectivele din Marea Neagră s-au stabilizat datorită pătrunderii unui alt nevertebrat (Beroe ovata) care consumă specia respectivă, dar în acelaşi timp Mnemiopsis s-a răspândit în Marea de Azov, Marmara, Egee şi chiar în Marea Caspică, necesitând măsuri serioase de combatere. Scoica de apă dulce şi salmastră Dreissena polymorpha, numită şi scoica-zebră, înrudită cu midiile, originară din regiunea Mării Caspice şi Mării Negre a devenit invazivă

56

în Europa centrală (îndeosebi în Germania) şi de Vest, Arhipelagul Britanic, America de Nord. A creat mari probleme în sistemul Marilor Lacuri americane, deoarece concurează intens speciile autohtone dar în acelaşi timp prin numărul mare de indivizi care se fixează de orice substrat solid blochează instalaţiile portuare, prizele de apă, vanele de evacuare, stăvilarele etc. Se transmite uşor de la un lac la altul atât prin canalele de navigaţie cât şi prin ataşare de ambarcaţiuni. I-a urmat o specie înrudită, scoica quagga (Dreissena rostriformis bugensis) originară din bazinul Niprului, acum în plin proces de expansiune în Europa şi în America de Nord (atât în nord-estul cât şi în sud-vestul SUA). Gambuzia, un mic peşte originar din sud-estul Americii de Nord, a fost introdusă pe scară largă în regiuni tropicale şi temperate pentru a ajuta la combaterea ţânţarilor deoarece consumă larvele acestora. Fiind foarte adaptabilă la diferite condiţii de mediu, în unele situaţii s-a răspândit foarte mult: în Australia are statut de specie invazivă, deoarece a afectat masiv speciile indigene de peşti şi chiar unele specii de broaşte cărora le consumă mormolocii. Bibanul de Nil (Lates niloticus) introdus în lacul african Victoria, renumit pentru originalitatea faunei piscicole, a eliminat 200 de specii locale şi a perturbat profund echilibrul natural al regiunii.

5. TIPURI DE AREALE

5.1. NOŢIUNEA DE AREAL

Unitatea de bază a lumii vii o constituie specia, definită ca o categorie a clasificării sistematice care cuprinde indivizi cu ascendenţă comună şi cu particularităţi morfofiziologice relativ stabile de-a lungul generaţiilor succesive, care se pot împerechea între ei dând naştere la urmaşi fertili. În funcţie de gradul de înrudire, stabilit pe baza anumitor criterii, speciile se grupează în genuri, care la rândul lor se încadrează în familii, ordine, clase şi filumuri (încrengături). Există şi subdiviziuni mai mici decât specia – subspecii, varietăţi, forme. Denumirile ştiinţifice ale speciilor, în limba latină, conţin doi termeni dintre care primul indică genul, al doilea specia; adesea apare şi al treilea termen, precedat de prescurtarea ssp., care indică subspecia. Progresele realizate în studierea speciilor şi a înrudirilor dintre ele (inclusiv pe baza analizelor ADN) au adus adesea modificări ale denumirilor mai vechi sau au determinat separarea în mai multe specii sau subspecii a unor organisme considerate iniţial că fac parte dintr-o specie unitară, astfel că în prezent în lucrările de specialitate circulă adesea în paralel diferite denumiri pentru aceiaşi specie. Denumirile ştiinţifice utilizate în această lucrare sunt în general cele folosite mai frecvent în lucrările româneşti recente. În cazurile în care unele denumiri mai vechi sunt foarte cunoscute sau se folosesc curent două sau mai multe denumiri (sinonime) acestea s- au indicat cu semnul = în paranteză. Totalitatea locurilor, mai mult sau mai puţin apropiate între ele, în care se întâlnesc indivizii unei specii constituie arealul sau aria de repartiţie a speciei respective. Fiecare specie are un anumit areal, a cărui formă este determinată de particularităţile morfofiziologice, de cerinţele ecologice şi de evoluţia paleogeografică a speciei. Pentru a reprezenta grafic arealul unei specii rare, se notează pe hartă toate punctele din care a fost semnalată specia, cu localizarea cât mai precisă a lor. În cazul speciilor comune, sau dacă se urmăreşte să se obţină doar o imagine generală, se notează numai punctele extreme de răspândire a speciei, trasându-se pe această bază conturul arealului. Dacă într-o porţiune a arealului specia are o participare masivă, compactă, iar spre periferie se întâlneşte numai sporadic, partea unde specia este bine reprezentată este redată prin haşurarea sectorului respectiv al arealului, iar apariţiile sporadice se marchează prin puncte strict localizate geografic. În cazul păsărilor migratoare se pot reprezenta, prin haşuri sau culori diferite, arealul de cuibărit, cel de iernare (aflat adesea la mare distanţă de celălalt) şi zona de pasaj dintre acestea.

57

Prin aceiaşi metodă se realizează areale ale unor genuri (în care sunt incluse arealele tuturor speciilor ce aparţin genului respectiv), ale familiilor (cuprinzând totalitatea genurilor din acea familie), şi chiar ale unor ordine (de obicei în cazul unor ordine cu un număr mic de familii, sau cu o localizare în spaţiu mai limitată). Arealul unei specii poate fi reprezentat şi prin metoda caroiajului. Se realizează o reţea de pătrate, de obicei pe baza unui sistem universal de coordonate şi se marchează cu un punct pătratele în care a fost identificată specia, pătratele în care nu a fost semnalată rămânând goale. În funcţie de formă se disting :

- areale continui, în cazul în care diversele puncte în care se întâlneşte specia respectivă se află la distanţe mici între ele, distanţe ce pot fi depăşite uşor cu ajutorul mijloacelor de dispersie proprii, neexistând o izolare reproductivă între diversele populaţii ale speciei. - areale fragmentate, care pot fi formate din două părţi compacte separate de distanţe mari (areal disjunct), din mai multe arii secundare mici (areal discontinuu satelitar) sau din numeroase porţiuni mici, distanţate unele de altele (areal pulverizat) (Pop, 1977). Această situaţie este de obicei urmarea fragmentării, din diferite cauze, a unui areal altădată continuu.

5.2. ELEMENTELE AREALOGRAFICE

Extensiunea spaţială a plantelor şi animalelor este foarte diferită. Unele se pot întâlni pe suprafeţe foarte mari, cuprinzând două sau mai multe continente, pe când altele

au areale destul de limitate în spaţiu. În funcţie de regiunile geografice în care se situează arealul lor se individualizează diferite categorii de specii, constituind elemente floristice şi faunistice. Acestea se mai numesc şi elemente arealografice sau geoelemente şi ţin seama exclusiv de răspândirea actuală a speciei. Specii cu aceiaşi răspândire actuală pot avea o origine diferită şi invers, specii cu aceiaşi origine au în prezent areale diferite, în funcţie de capacitatea lor de dispersie, de rezistenţa la condiţii nefavorabile şi de competitivitate. De aceea, în lucrări de strictă specialitate se urmăreşte identificarea elementelor genetice, luându-se în considerare locul de unde sunt originare respectivele specii (centrele genetice). În lucrările geografice curente sunt prezentate de obicei elementele arealografice. Printre elementele cu extindere largă se disting:

- elemente cosmopolite - răspândite pe mari suprafeţe, în mai multe continente şi zone climatice – de exemplu stuful (Phragmites australis), care lipseşte doar din bazinul Amazonului, şoimul călător (Falco peregrinus), întâlnit pretutindeni pe glob cu excepţia gheţurilor polare, pădurilor tropicale umede şi Noii Zeelande, fluturele Vanessa cardui, prezent pe toate continentele cu excepţia Antarcticii.

- elemente holarctice (eurasiatic – nord americane), cu largă răspândire în zona

temperată a celor trei continente din emisfera nordică, de exemplu ursul brun (Ursus

arctos).

- elemente palearctice, din Europa temperată şi Siberia, de exemplu veveriţa roşcată

(Sciurus communis).

- elemente neoarctice, din America de Nord, de exemplu familia curcanilor.

- elemente circumtropicale, întâlnite în toată zona tropicală, ca de exemplu familia

palmierilor.

- elemente paleotropicale în zona tropicală a Africii şi Asiei (inclusiv Arhipelagul

Indonezian şi în unele cazuri chiar nordul Australiei şi Noua Guinee), de exemplu familia

bananierilor iar dintre reptile şopârlele agamide, geckonide şi varanii.

- elemente neotropicale, în zona tropicală a Americii de Sud şi Centrale, de exemplu diverse specii de bromeliacee.

58

- elemente circumpolare, răspândite în nordul Asiei, Europei şi Americii de Nord

(inclusiv în zona temperată), de exemplu familia de păsări marine Alcide.

- elemente arcto-alpine, cu areale disjuncte – în tundră şi în etajul alpin şi subalpin al

munţilor din zona temperată.

- elemente alpine (în munţii înalţi, preponderent în etajul alpin) şi alpin-europene (specii întâlnite în munţii înalţi din Europa).

(specii întâlnite în munţii înalţi din Europa). 15 familiei Alcide Fig. Arealul - elemente eurasiatice

15

familiei Alcide

Fig.

Arealul

- elemente eurasiatice (larg răspândite în Europa şi în Siberia) şi eurasiatic-continentale

(care sunt prezente în regiunile continentale din Europa şi Siberia dar lipsesc din partea de vest a Europei, cu climă oceanică).

- elemente boreale, caracteristice pentru zona pădurilor de conifere din emisfera nordică, de exemplu elanii. elemente mediteranene, care la rândul lor se împart în eumediteranene, care sunt limitate strict la regiunea mediteraneană şi submediteranene sau mediteraneene în sens larg, care apar ca infiltraţii până departe în Europa sudică şi chiar centrală. Un exemplu este pinul negru (fig. 16 a). Multe specii sunt destul de strâns legate de o anumită regiune geografică, ca cele atlantice (din marginea de vest a Europei, cu climă oceanică) sau atlantic-mediteraneene (ghimpele Ruscus aculeatus,fig. 16 b), europene, central-europene, central-asiatice, pontice (din regiunea Mării Negre), panonice (din bazinul mijlociu al Dunării), carpatice (cuprinzând specii existente în tot lanţul carpatic, dar şi elemente vest-carpatice prezente doar în Slovacia şi Polonia şi est-carpatice în Ucraina şi România), balcanice. Speciile carpato-balcanice (sau daco-balcanice) sunt în general limitate la Carpaţii de pe teritoriul României şi la munţii din nordul Peninsulei Balcanice, dar unele se extind şi mai departe în sud în Peninsula Balcanică.

se extind şi mai departe în sud în Peninsula Balcanică. Fig. 16 a Arealul pinului negru

Fig. 16 a Arealul pinului negru (din

59

departe în sud în Peninsula Balcanică. Fig. 16 a Arealul pinului negru (din 59 Fig. 16

Fig. 16 b Arealul ghimpelui (din Meusel

Meusel şi colab., 1965)

şi colab., 1965)

Majoritatea speciilor se încadrează doar aproximativ în aceste categorii, având areale care se suprapun doar parţial regiunilor respective sau care le depăşesc într-o anumită direcţie. De aceea apar adesea diferenţe destul de mari în lucrările de specialitate în ceea ce priveşte încadrarea speciilor, genurilor şi familiilor la un element sau la altul.

5.3. ENDEMITELE

Speciile localizate într-un teritoriu restrâns, bine delimitat, sunt numite specii endemice pentru acel teritoriu, endemisme sau endemite. Au extinderi diferite, de la cele endemice pentru o ţară sau regiune geogafică la cele care se întâlnesc strict local, de exemplu într-un singur masiv muntos sau doar într-o porţiune a acestuia. Sub aspectul originii se diferenţiază în paleoendemite şi neoendemite. Paleoendemitele, numite şi endemite relicte sau conservative, sunt specii care au avut în trecut o întindere mult mai mare, dar odată cu modificarea condiţiilor de trai au dispărut din cea mai mare parte a fostului areal, menţinându-se numai local, acolo unde fie unele particularităţi topoclimatice sau edafice fie lipsa prădătorilor sau a concurenţilor le-au permis să supravieţuiască. Strămoşii arborelui pagodelor (Ginkgo biloba) ocupau în trecutul geologic mari suprafeţe din Europa, Asia şi America (inclusiv în actualul teritoriu al României), dar acum acesta creşte spontan doar într-o regiune muntoasă din nord-estul Chinei.

Unele paleoendemite au caractere arhaice pronunţate, adesea fiind considerate adevărate „fosile vii” cum sunt unele plante şi animale din Madagascar, Noua Zeelandă, Australia. Însă nu întotdeauna relictele au caracter endemic – există şi relicte care s-au menţinut în mai multe puncte, izolate, ale vechiului areal. Neoendemitele sunt de origine recentă şi nu diferă de speciile din care provin decât prin caractere minore; de obicei au numai rang de subspecie sau de varietate. Aparţin unor genuri în plină evoluţie, cu mare vitalitate, dar nu au reuşit să se răspândească prea mult datorită timpului scurt de la apariţie sau unor bariere recente. Aşa sunt numeroasele specii, subspecii şi varietăţi endemice de vulturică (Hieracium) din Carpaţi.

5.4. SPECIILE VICARIANTE

60

Fig. 17 Arealul molidului în Europa: Picea abies (linie continuă) şi Picea obovata (linie punctată)
Fig. 17 Arealul molidului în Europa: Picea abies
(linie continuă) şi Picea obovata (linie punctată) din
Puşcaru-Soroceanu, Popova (1966), după Rubner.
Adesea în acelaşi tip de habitat
din regiuni apropiate se întâlnesc
specii asemănătoare, îndeaproape
înrudite, făcând parte din acelaşi
gen, sau, la o scară mai generală,
genuri înrudite din aceiaşi familie
– fenomen numit vicarianţă
geografică sau corologică (de la
termenul latin vicarius = locţiitor,
înlocuitor şi choros = răspândire).
În alte cazuri specii înrudite şi
destul de asemănătoare ocupă, în
aceiaşi regiune, habitate relativ
similare dar care prezintă totuşi
unele mici deosebiri din punctul de
vedere al unui component al
mediului. În acest caz este vorba
de vicarianţă ecologică. Speciile
implicate în acest fenomen se
numesc specii vicariante.
Un exemplu îl constituie
speciile vicariante de rododendron

răspândite în etajul subalpin al munţilor din Europa. În Carpaţi şi în munţii din Peninsula Balcanică se întâlneşte specia Rhododendron myrtifolium (= kotschyi), pe când în Alpi în habitate asemănătoare se întâlnesc Rhododendron hirsutum pe substrat calcaros şi vicarianta sa ecologică, R. ferrugineum, pe roci silicioase. În unele cazuri arealele speciilor vicariante, deşi apropiate, sunt totuşi complet separate unele de altele. Alteori însă acestea pot fi mai mult sau mai puţin transgresive: trecerea de la o specie la alta se produce printr- o zonă unde se întâlnesc ambele specii, ponderea lor modificându-se treptat. În această zonă de extindere comună pot să apară şi hibrizi ai celor două specii. Aşa se întâmplă în nordul Europei, unde molidul european (Picea abies) este înlocuit treptat de molidul siberian (Picea obovata).

6. REGIONAREA BIOGEOGRAFICĂ A USCATULUI

Analiza arealelor speciilor, genurilor, familiilor de plante şi animale permite individualizarea unor diferenţieri spaţiale pe baza cărora se realizează regionarea biogeografică a globului terestru. Delimitarea regiunilor şi a provinciilor realizată de zoogeografi s-a bazat îndeosebi pe repartiţia familiilor de mamifere şi de păsări, dar s-a constatat că în linii mari aceste delimitări se potrivesc şi în cazul celorlalte grupe de animale. Regionarea floristică a urmărit distribuţia actuală a familiilor şi genurilor de plante superioare (mai ales ferigi, gimnosperme şi angiosperme), inclusiv existenţa unor paleoendemite. Totuşi diferenţele dintre cele două împărţiri ale globului sunt relativ minore, astfel că s-a putut realiza o sinteză a lor, regionarea biogeografică. Unităţile de ordinul I se împart la rândul lor în subregiuni, provincii şi districte.

61

Fig. 18 Regiunile biogeografice Majoritatea autorilor disting 6 sau 7 unităţi de rangul I, numite

Fig. 18 Regiunile biogeografice

Majoritatea autorilor disting 6 sau 7 unităţi de rangul I, numite în mod obişnuit în lucrările apărute în România regiuni. Totuşi în literatura ştiinţifică străină acestea sunt numite adesea domenii sau „imperii” (în engleză Kingdom sau Realm, în franceză Empire, în germană Reich) iar în acest caz subdiviziunile lor sunt considerate regiuni. Acest fapt a provocat o oarecare confuzie, astfel că frecvent se foloseşte în limba română termenul de regiune şi pentru subregiuni. Recent în literatura străină a început să se folosească şi termenul de „ecozonă” (Schultz, 2005) ca echivalent aproximativ al regiunii biogeografice, având ca subdiviziuni „ecoregiunile”, ceea ce de asemenea poate duce la confuzii.

Denumirile utilizate cel mai frecvent pentru regiuni sunt:

I. Regiunea holarctică (cu subdiviziunile Palearctica şi Neoarctica)

II. Regiunea neotropicală

III. Regiunea etiopiană ( africano-malgaşă)

IV. Regiunea indo-malaeză (orientală)

V. Regiunea australo-papuaşă

VI. Regiunea polineziană (Oceania, considerată de unii autori doar o subregiune)

VII. Regiunea antarctică (şi în acest caz unii autori vorbesc doar de „elemente antarctice” fără a considera că alcătuiesc o regiune distinctă).

Fiecare dintre aceste regiuni are caractere floristice şi faunistice specifice, care o individualizează clar în raport cu celelalte regiuni în cea mai mare parte a arealului său. Totuşi înspre periferie, la contactul cu alte regiuni, se produce o întrepătrundere mai mult sau mai puţin pronunţată a elementelor floristice şi faunistice, astfel că limitele sunt adesea destul de neclare.

6.1. REGIUNEA HOLARCTICĂ

Este cea mai întinsă dintre regiuni, cuprinzând toată Europa, Siberia, Africa de Nord până la limita sudică a Saharei, partea de nord şi centrală a Peninsulei Arabice, Anatolia, Asia de Vest (până în valea Indusului), Asia Centrală (până pe versantul sudic al munţilor Himalaya), estul Asiei, inclusiv arhipelagul japonez, America de Nord (aproximativ până în partea centrală a Podişului Mexican), insulele din Oceanul Arctic şi din nordul Oceanului Atlantic.

62

Teritoriul acestei regiuni este împărţit în două de către oceanele Pacific şi Atlantic, individualizându-se două unităţi distincte, cărora mulţi autori le dau rang de regiuni:

Palearctica (de la paleo= vechi), în „Lumea Veche” ( Europa, Africa şi Asia) şi Neoarctica (numită şi Nearctica) în America de Nord (în „Lumea Nouă”). Asemănările între cele două unităţi sunt mai mari în nord dar spre sud diferenţele sunt din ce în ce mai mari, în America de Nord existând întrepătrunderi cu regiunea neotropicală, în Africa cu regiunea etiopiană iar în Asia, îndeosebi în partea de est, cu regiunea indo-malaeză. Printre familiile de animale considerate caracteristice pentru holarctica se numără

sciuridele (familie din care fac parte numeroase specii de veveriţă), leporidele (iepurii), canidele (lupul, vulpea, coiotul şi alte specii înrudite), felinele (râsul, pisica sălbatică, puma), ursidele (diferite specii de urs) şi cervideele (renul, elanul, cerbul, căprioara ş.a.). Totuşi, datorită legăturilor strânse cu alte regiuni, unii reprezentanţi ai acestor familii se întâlnesc astăzi şi dincolo de limitele ei. De exemplu vulpea roşcată (Vulpes vulpes) este răspândită în Eurasia, ajungând chiar în nordul regiunii indo-malaeze (în nordul Indiei şi în partea de est a Indochinei) cât şi în nordul Africii, SUA şi Canada iar o altă specie de vulpe, corsacul (Vulpes corsac) se întâlneşte în stepe, semideşerturi, munţi din Asia Centrală, Afganistan, Mongolia, nord-estul Chinei, India, Iran şi Pakistan. Dintre păsări se remarcă cele din familiile Tetraonide (cocoşul de munte, cocoşul

de mesteacăn, ierunca în Eurasia şi numeroase specii înrudite în America), Bombycilide

(mătăsarii) şi Columbiforme (porumbeii). Sunt caracteristici şi amfibieni ca salamandrele şi

tritonii. Dintre plante pinul, fagul, stejarul, mesteacănul sunt genuri reprezentate în holarctica prin numeroase specii.

Fiind o regiune foarte întinsă, prezintă mari diferenţe de la nord la sud dar şi în funcţie de distribuţia precipitaţiilor, astfel că în cadrul ei se disting mai multe subdiviziuni,

cu limite în mare măsură condiţionate de climă. În majoritatea lucrărilor de biogeografie sunt individualizate următoarele subregiuni.

6.1.1. Subregiunea arctică.

Cuprinde partea de nord a celor trei continente nordice (America de Nord, Europa, Asia) şi numeroase insule (Groenlanda, Islanda, arh. Svalbard, Arhipelagul Arctic Canadian, Novaia Zemlia, Severnaia Zemlia ş.a.) cu climă aspră, polară şi subpolară, respectiv deşerturile nivo-glaciare şi tundra, până la limita cu pădurea încheiată. Este

singura subregiune care se întinde atât în Palearctica cât şi în Neoarctica. Cuprinde relativ puţine specii, adaptate la temperaturi scăzute şi la o durată redusă a sezonului de vegetaţie.

O serie de specii au areal circumpolar, dar există şi specii arcto-alpine. Altele sunt

reprezentate în America prin specii sau subspecii vicariante ale celor eurasiatice.

6.1.2. Subregiuni situate exclusiv în Palearctica

6.1.2.1. Subregiunea eurosiberiană cuprinde Europa nordică până la limita cu subregiunea arctică, Europa vestică şi centrală (până la contactul cu subregiunea mediteraneană) şi zonele de pădure din Europa de Est şi din Siberia (până la contactul cu stepele şi ţinuturile deşertice din sud). În faună sunt caracteristici ursul brun (Ursus arctos), vulpea roşcată (Vulpes vulpes), râsul (Lynx lynx), lupul (Canis lupus), veveriţa comună (Sciurus vulgaris), păsările din familia Prunellide (brumăriţele). Se întinde mult ca suprafaţă, de aceea în cadrul ei apar mari diferenţieri climatice, care se reflectă în compoziţia covorului vegetal şi a faunei, distingându-se următoarele subdiviziuni:

63

Domeniul boreal (al pădurilor de conifere) include mare parte din nordul Europei şi taigaua siberiană. În cadrul lui apar diferenţieri între Europa, Siberia de Vest şi Siberia Orientală în privinţa speciilor care alcătuiesc pădurile respective. De aceea unii autori (de exemplu Ozenda, 1964) individualizează Siberia Orientală ca o subregiune aparte. În multe cazuri speciile de plante din Siberia sunt vicariante ale speciilor europene, fiind înrudite şi foarte asemănătoare sub raport ecologic. Domeniul atlantic (european atlantic) cuprinde Europa occidentală cu climă oceanică, respectiv Arhipelagul Britanic şi latura vestică a continentului, începând din sud- vestul Norvegiei şi până în nord-vestul Peninsulei Iberice, limita estică trecând pe la est de bazinul parizian, pe marginea estică a Masivului Central Francez şi prin Pirineii Centrali. Există unele specii de plante euatlantice, localizate numai în acest domeniu, de exemplu unele ericacee sau specii de Ulex, care alcătuiesc un tip de vegetaţie specifică, landa, sau se întâlnesc ca subarboret în păduri, de exemplu Ilex aquifolium, dar majoritatea sunt specii subatlantice răspândite şi în Europa centrală, ca iarba neagră (Calluna vulgaris) iar altele, ca ghimpele (Ruscus aculeatus), sunt răspândite şi în subregiunea mediteraneană. Multe dintre speciile de pădure sunt comune cu cele din domeniul central-european. Domeniul central-european cuprinde cea mai mare parte a pădurilor de foioase din Europa (inclusiv din Ucraina, Rusia şi Belarus). Printre cele mai caracteristice specii se numără stejarul, gorunul, carpenul, frasinul european, aninul negru, teiul pucios, ulmul şi arţarul. Fagul european este bine reprezentat în partea de vest şi centrală, dar lipseşte din estul Europei. Domeniile din munţii înalţi. În sens strict domeniul central-european cuprinde ţinuturi de câmpie, dealuri, podişuri şi munţi cu altitudini reduse. Munţii înalţi apar ca areale de discontinuitate, cu vegetaţie şi faună deosebită faţă de unităţile mai joase din jur. De aceea unităţile muntoase din subregiunea eurosiberiană sunt considerate de obicei ca domenii aparte (sau după alţi autori, provincii). Elementul arcto-alpin constituie o parte importantă a vegetaţiei munţilor înalţi, la care se adaugă elementul alpin în sens larg. Izolarea faunelor şi florelor din diferite grupe de munţi în postglaciar a dus însă şi la apariţia a numeroase endemite, caracteristice pentru unul sau altul dintre aceste domenii sau numai pentru porţiuni mai mici sau mai mari ale lor. Unele specii sunt întâlnite numai în Alpi, altele numai în Carpaţi; există şi numeroase specii proprii Caucazului. Se individualizează astfel un domeniu alpin, un altul carpatic şi un domeniu caucazian, de tranziţie spre subregiunea mediteraneană. Munţii înalţi din Peninsula Balcanică, cu un fond general de specii central-european şi arcto-alpin, prezintă puternice caractere de tranziţie spre subregiunea mediteraneană. În Carpaţii româneşti, îndeosebi în Carpaţii Meridionali şi jumătatea sudică a celor Occidentali se întâlnesc şi numeroase specii carpato-balcanice şi submediteraneean-montane care lipsesc din Carpaţii Nordici. 6.1.2.2. Subregiunea mediteraneană. Subregiunea mediteraneană propriu-zisă (eumediteraneană) este destul de restrânsă, desfăşurându-se de jur împrejurul Mării Mediterane. Este delimitată spre nord de lanţurile muntoase din Peninsula Iberică, de Alpi şi de munţii din Peninsula Balcanică iar spre sud şi est de ţinuturi aride (Sahara şi deşerturile din Peninsula Arabică, podişurile aride din Anatolia). Numai în sudul Franţei şi în văile largi ale unor râuri trecerea spre subregiunea eurosiberiană este mai difuză. Arealul de cultivare a măslinului se suprapune destul de exact pe această subregiune, care cuprinde părţile sudice ale continentului european, insulele din Marea Mediterană, litoralul peninsulei Anatolia, ţărmul nordic al Africii şi ţărmul mediteranean al Peninsulei Arabice. Mulţi autori includ aici şi insulele Azore, Madeira şi Canare (numite în ansamblu Insulele Macaroneziene), uneori folosindu-se chiar termenul de subregiune mediterano- macaroneziană.

64

Fig. 19 Plante mediteraneene: 1. Daphne gnidium 2. Thymelaea passerina 3. Lavandula stoechas 4. Phillyrea

Fig. 19 Plante mediteraneene:

1. Daphne gnidium

2. Thymelaea passerina

3. Lavandula stoechas

4. Phillyrea media

5. Erica multiflora

6. Globularia alypum

din Walter 1968

Sunt specifice pădurile cu frunze dure şi mate (păduri sclerofile) şi tufărişurile degradate care au luat locul acestor păduri. Caracterul endemic este destul de accentuat atât în floră cât şi în faună. Deoarece teritoriile incluse în această subregiune au fost dens populate încă din antichitate, multe animale din fauna spontană au dispărut de-a lungul timpului sau şi-au restrâns foarte mult arealul. Alte specii originare de aici, ca cerbul lopătar, se găsesc în prezent, datorită acţiunii de colonizare, mult dincolo de limitele subregiunii. Specii caracteristice subregiunii mediteraneene sunt broasca ţestoasă de uscat, vipera cu corn, scolopendra, scorpionii, unii păianjeni de mari dimensiuni, dintre care cel mai cunoscut este tarantula, iar dintre insecte cicadele. Insulele din Atlantic, deşi incluse în general în această subregiune, prezintă şi unele caracteristici distincte, astfel că unii autori (de exemplu Lupaşcu, 2001) le consideră o subregiune aparte. Aici elementele mediteraneene sunt asociate cu elemente atlantice şi câteva elemente tropicale, dar datorită izolării lor de continent se remarcă un procent ridicat de specii endemice. Printre cele mai cunoscute se numără pinul de Canare (Pinus canariensis), arborele zmeilor (Dracaena draco), care face parte dintr-un gen cu mai mulţi reprezentanţi în flora regiunii etiopiene, două specii de dafin şi un palmier specific (Phoenix jubae). Fauna macaroneziană are în general caracter mediteranean, dar se întâlnesc şi unii fluturi asemănători cu cei din America tropicală. Dintre păsări se remarcă trei specii endemice de petrel, specii sau subspecii endemice de lăstun, auşel, porumbel, dintre care un porumbel propriu insulei Madeira. Canarul (al cărui nume provine de la Insulele Canare), endemic în aceste insule, cunoscut acum în întreaga lume ca pasăre de colivie, este îndeaproape înrudit cu speciile europene de inăriţă. Trecerea spre subregiunea eurosiberiană se realizează prin intermediul unui domeniu submediteranean, cu păduri xerofile şi mezoxerofile cu frunze căzătoare (spre deosebire de vegetaţia eumediteraneană, frecvent cu frunze persistente). Tranziţia este adesea treptată; în unele cazuri cele două tipuri de vegetaţie coexistă, formând asociaţii caracteristice. Au fost numite submediteranene speciile care pornind din domeniul eumediteranean pătrund mai departe spre nord, în general în locuri cu condiţii mai favorabile (substrat calcaros, versanţi însoriţi), venind în contact cu vegetaţia de tip central- european, sau care se află la altitudini mai mari, în părţile interioare ale peninsulelor din

65

sudul Europei. Ca atare această subunitate are caracter difuz, limitele acceptate prezentând mari variaţii de la un autor la altul. Elementele submediteraneene sunt bine reprezentate şi

în silvostepa din Dobrogea şi Câmpia Română, marcând în acest caz o interferenţă cu subregiunea pontico-central-asiatică. Printre speciile tipice pentru această fâşie de tranziţie cu caracter submediteranean se numără stejarul pufos (Quercus pubescens), bine reprezentat din sudul Franţei şi până în sudul Republicii Moldova, dar pătrunzând izolat în locuri însorite pe substrat permeabil până departe în domeniul pădurilor de foioase de tip central-european, atât în Transilvania (chiar la poalele Munţilor Apuseni) cât şi în Slovacia

şi în sudul Poloniei. Cărpiniţa (Carpinus orientalis) şi cerul (Quercus cerris) se înscriu tot

printre elementele submediteraneene, în schimb scumpia (Cotinus coggygria) se întâlneşte

şi mai departe spre est, având un areal mai larg, ponto-mediteranean. Mojdreanul (Fraxinus

ornus) este răspândit atât în domeniul eumediteranean cât şi în cel submediteranean, din vestul subregiunii şi până în numeroase locuri din România şi Bulgaria. O specie de arţar, Acer monspessulanum, întâlnit la noi numai în Defileul Dunării, ajunge în vest până în sudul Franţei. Dintre conifere se întâlneşte pinul negru, care are un areal circummediteranean foarte fragmentat, incluzând mai multe specii şi microspecii înrudite, printre care şi pinul negru de Banat (Pinus nigra ssp. banatica), endemic în sud-vestul României, alte specii şi subspecii întâlnindu-se atât în subregiunea mediteraneană propriu-zisă cât şi în arii cu influenţe submediteraneene din Peninsula Balcanică, Anatolia şi Crimeea. 6.1.2.3. Subregiunea pontico-centralasiatică cuprinde ţinuturile de stepă, deşerturile şi semideşerturile din sud-estul Europei, sudul Siberiei, Asia Mică, Asia

Centrală, ajungând în est până în deşerturile Gobi, Ordos, Tarâm şi Takla Makan. După unii autori la limita nordică include şi silvostepa, ca o fâşie de tranziţie. Caracteristicile florei şi faunei sunt puternic legate de clima continentală, cu contraste termice mari între vară şi iarnă şi deficit de precipitaţii pronunţat. Sub acest aspect se diferenţiază o zonă submeridională de stepă şi una meridională de pustiu. Din punct de vedere biogeografic se individualizează un domeniu pontic-sudsiberian şi un altul central siberian – mongolic – dauric. Delimitarea spre vest a acestei subregiuni a fost mult discutată. Unii autori au optat pentru includerea Câmpiei Panonice în ţinutul de stepă şi silvostepă submeridional, vorbind despre o unitate ponto-panonică, dar cei mai mulţi consideră că unitatea panonică este doar

o insulă de silvostepă în interiorul subregiunii eurosiberiene. În acest caz limita vestică a

subregiunii pontico-centralasiatice trece prin partea de sud-est a României, separând zona de stepă de pădurile de foioase din partea centrală a Câmpiei Române şi din Podişul Moldovei. Ponderea elementelor europene de stepă scade treptat spre est, pe măsură ce creşte numărul elementelor siberiene de stepă, observându-se diferenţe floristice între stepele din Crimeea, cele de la nord de Caucaz şi cele situate dincolo de Volga (toate acestea fiind însă incluse tot în domeniul pontic-sudsiberian, provincia pontică). Dincolo de Marea Caspică circa un sfert din speciile de plante superioare (fanerogame) sunt endemice. În semideşert şi deşert numărul de specii este redus, dar există multe endemite. Fauna deşerturilor aralo-caspice, care ocupă ţinuturi foarte aride începând de la est de Volga şi până la poalele Tian-Şanului cuprinde numeroase specii endemice de rozătoare şi de reptile, dar din punct de vedere genetic acestea sunt înrudite cu cele de stepă, ceea ce permite încadrarea lor tot în această subregiune. Unii autori (Lupaşcu, 2001, Pişota 2002) separă ca o subdiviziune aparte provincia armeano-iraniană (porţiuni din Asia Mică, Armenia, o parte din Iran) incluzând deşerturile din Asia Centrală în provincia turanică. În alte lucrări se individualizează o subregiune irano-turanică, care se întinde din partea interioară a peninsulei Anatolia prin nordul Iranului şi Afganistan, partea sudică a depresiunii aralo-caspice, sudul Kazahstanului, până la poalele munţilor Tian Şan. Teritoriul Iranului este situat la limita dintre subregiunea saharo-indiană şi subregiunea pontico- central-asiatică. Se consideră că

66

din această subregiune provin o serie de plante de cultură, care s-au răspândit apoi şi în alte ţinuturi, încă din antichitate, ca grâul, secara, mazărea, lintea, bobul, bumbacul, pepenele galben, morcovul, napul, ceapa, usturoiul, spanacul şi pomi fructiferi ca migdalul, fisticul, caisul şi gutuiul (A. Lupaşcu, 2001). Tibetul prezintă o floră şi o faună tipică de podiş înalt, dar tot cu caracter central-asiatic. 6.1.2.4. Regionarea biogeografică a Europei în scopul conservării biodiversităţii. În cadrul documentaţiilor realizate sub egida Consiliului Europei şi Comisiei Europene în scopul evaluării şi studierii biodiversităţii se utilizează o clasificare a subdiviziunilor Palearcticii în mare parte similară cu cea clasică, dar cu unele deosebiri sub aspectul terminologiei. Astfel în Europa şi Asia Mică s-au individualizat 11 „regiuni biogeografice”, echivalente în mare măsură cu subregiunile Holarcticii sau chiar cu domenii ale subregiunii eurasiatice (fig. 20). Acestea sunt:

regiunea arctică, cuprinzând Islanda, Svalbard, Novaia Zemlia, nordul peninsulei Kola, litoralul nord-vestic al Scandinaviei şi nordul părţii europene a Federaţiei Ruse, corespunde cu sectorul respectiv al subregiunii arctice.

regiunea boreală, extinsă în Peninsula Scandinavă (la sud de Alpii Scandinaviei), în ţările baltice, nordul Belarusului şi Federaţia Rusă (la sud de regiunea arctică), corespunde cu partea europeană a domeniului boreal al subregiunii eurosiberiene.

în mare măsură cu domeniul atlantic al

regiunea

atlantică,

corespunde

subregiunii eurosiberiene.

regiunea continentală, cuprinde ţinuturile incluse în domeniul pădurilor de foioase şi de foioase în amestec cu conifere din Europa centrală (până în jumătatea estică a Franţei, mare parte din Germania şi partea de est a Danemarcei, dar şi o porţiune din nord-estul Peninsulei Apeninice), Europa sud-estică (mare parte din România, din Republica Moldova şi nordul Peninsulei Balcanice) şi se întinde ca o fâşie cuprinsă între regiunea boreală şi cea stepică în Europa de Est până la munţii Ural. Corespunde în mare măsură cu domeniul central-european. Tot aici sunt incluse pădurile de cer, gârniţă şi stejar pufos din sud-estul Europei, care fac trecerea spre subregiunea mediteraneană.

regiunea panonică cu păduri de stejar, biocenoze de silvostepă, nisipuri şi sărături, este situată pe teritoriul Ungariei şi în ariile limitrofe (Câmpia Banato- Crişană, nordul Serbiei, porţiuni din sudul Slovaciei şi Cehiei şi mici sectoare din Croaţia şi Slovenia);. În clasificările clasice aceste teritorii sunt cuprinse tot în subregiunea euro-siberiană, domeniul central-european.

67

68

68

regiunea alpină, care cuprinde Alpii Scandinaviei, Alpii (inclusiv Alpii Dinarici), Carpaţii, munţii Stara Planina, Rodopi şi Pirin din nordul Peninsulei Balcanice, Caucazul, Uralii, mici porţiuni din Apenini şi Pirineii, cu etajele nival, alpin, subalpin şi montan.

regiunea stepică în sud-estul României, sudul Republicii Moldova, Ucrainei şi Federaţiei Ruse; corespunde cu un sector al domeniului pontic-sudsiberian din subregiunea pontico-central-asiatică.

regiunea Mării Negre (în engleză Black Sea region; a fost preluată în diverse materiale în limba română ca pontică, ceea ce poate duce la confuzii, căci în general termenul de pontic s-a folosit în biogeografie pentru stepele de la nord de Marea Neagră, care intră în regiunea precedentă) cuprinde litoralul vestic şi sudic al Mării Negre, începând în nord cu Delta Dunării şi continuându-se prin România, Bulgaria şi Turcia până la poalele Caucazului. Vegetaţia regiunii este foarte neuniformă, elemente comune întâlnindu-se în special în faună. Include şi importante zone umede (Delta Dunării, complexul Razim-Sinoe, lacul Terkos, deltele din nordul Turciei).

anatolică în partea interioară a Asiei Mici (corespunde în mare cu o porţiune din subregiunea pontico-central-asiatică).

mediteraneană în cea mai mare parte a Peninsulei Iberice (cu excepţia laturii de nord), sudul Franţei, insulele din Marea Mediterană, cea mai mare parte a Peninsulei Apeninice, jumătatea sudică a Peninsulei Balcanice şi coasta dalmată, vestul şi sudul Asiei Mici. Corespunde aproape complet cu partea nordică a subregiunii mediteraneene.

macaroneziană, în insulele Azore, Canare şi Madeira.

6.1.2.5. Subregiunea chino-japoneză se desfăşoară în estul Asiei, din valea Amurului până în nordul Vietnamului, ocupând o mare parte a Chinei, până în marginea estică a Podişului Tibet, Coreea, arhipelagul Japonez şi sudul insulei Sahalin. Aici pădurile sunt foarte bogate în specii, deoarece, datorită condiţiilor de adăpost, s-au păstrat diverse plante mai sensibile la frig care în restul regiunii holarctice au dispărut ca urmare a răcirii climei în Pleistocen. Datorită lipsei unor obstacole naturale importante, pe întinsul subregiunii are loc o tranziţie graduală de la nord la sud, spre regiunea indo-malaeză, pe măsură ce condiţiile termice sunt mai favorabile. În nord, în ţinutul Amur - Ussuri, se întâlnesc păduri de amestec şi de conifere caracteristice Extremului Orient, urmate spre sud de păduri subtropicale cu multe specii endemice, predominant foioase, dintre cele care alcătuiau vegetaţia pădurilor din Terţiar, iar în marginea sudică specii tropicale ca bambusul, arborele de camfor şi unii palmieri. Se remarcă arborele pagodelor (Ginkgo biloba) şi rădăcina vieţii sau ginsengul (Panax ginseng), care sunt şi valoroase plante medicinale, specii decorative ca magnoliile şi cameliile, tuia orientală, numită şi arborele vieţii sau biota (Thuja orientalis), salcâmul japonez (Sophora japonica), forsiţia, glicina, în prezent introduse şi la noi ca plante decorative, Catalpa ovata, alunul de Manciuria, liliacul de Amur, pinul coreean, viţa de Amur, specii de stejar, frasin, fag, tei, proprii acestei subregiuni. De aici provin dudul şi unele citrice. Dintre animale tigrul, răspândit în trecut atât în ţinutul Amur – Ussuri cât şi în nordul Chinei şi în Coreea, este în prezent în pragul dispariţiei. De asemenea foarte periclitat este ursul panda, care trăieşte în câteva ţinuturi muntoase din sudul Chinei, hrănindu-se aproape exclusiv cu lăstari fragezi de bambus. Alte specii caracteristice sunt veveriţa zburătoare, ursul negru himalaian, cerbul pătat (Cervus nippon), căprioara manciuriană. Câinele-enot (Nyctereutes procyonoides), originar de aici, a fost colonizat ca

69

animal de blană şi în Europa, răspândindu-se apoi pe cale naturală, astfel că pe la mijlocul sec. XX a pătruns spontan şi în România. În partea de sud a Chinei, dar şi în Japonia se mai întâlnesc unele specii de maimuţă. Dintre păsări se remarcă mai multe specii de fazan, raţa mandarin, cocorul japonez (întâlnit nu numai în Japonia, ci şi pe continent) iar dintre reptile broasca ţestoasă de uscat chinezească şi o specie de aligator (Aligator sinensis). În multe clasificări se individualizează, fie în cadrul acestei subregiuni fie ca subregiune de sine stătătoare, o unitate („regiune”) sino-himalaiană, cu biodiversitate ridicată şi pronunţat caracter de tranziţie. Această unitate cuprinde sistemul muntos himalayan până la contactul cu regiunea indo-malaeză şi cu subregiunea saharo-indiană a Holarcticii, masivele muntoase din nordul Indochinei şi sud-vestul Chinei, inclusiv munţii Siciuan, Shanxi şi provincia Yunnan. Atât caracteristicile covorului vegetal, dominat de păduri montane de foioase şi de conifere cu caracter subtropical şi temperat, vegetaţie subalpină şi alpină cât şi elementele comune sau strâns înrudite din fauna acestor regiuni fizico-geografice justifică această opinie. Se remarcă marea diversitate de arbori şi arbuşti, inclusiv peste 700 de specii de Rhododendron, numeroase specii rare de păsări, panda roşu (Ailurus fulgens), capra de munte tahr (Hemitragus jemlahicus), specii endemice de veveriţă, de antilopă, de muntiac. 6.1.2.6. Subregiunea saharo-indiană (nord-africană - indiană) are un climat cald şi arid, prezentând puternice caractere de tranziţie spre regiunea etiopiană; în unele clasificări floristice este inclusă de altfel în subdiviziunea africană a „imperiului” paleotropical, sub denumirea de regiunea floristică deşertică afro-indiană. Drăgulescu, Ilie (2001) o includ în regiunea africano-malgaşă sub denumirea de subregiune saharo-sindiană. Se desfăşoară pornind de la ţărmul atlantic al Africii prin Sahara, Arabia, Irak, Iran (partea centrală, în care se încadrează deşerturile Dasht e- Lut şi Dasht e-Kevir, partea estică şi cea sudică, până la ţărmul Golfului Persic), până în valea Indusului. Elementele floristice şi faunistice cu caracter mediteranean sau tropical care au existat aici până la începutul Cuaternarului au fost în mare parte distruse, datorită aridizării climatului; doar câteva specii mediteraneene şi-au găsit refugiul în munţii din interiorul Saharei. În rest predomină acum elementele extrem xerofile; doar în oaze şi în alte locuri cu apa freatică aproape de suprafaţă se mai găsesc şi specii mai puţin xerofile. În faună se remarcă vulpea de deşert numită fenec (Vulpes zerda), unele antilope, râsul de deşert (Felis=Caracal caracal), şoarecii săritori (din familia Dipodide), numeroşi şerpi printre care şi cobra egipteană. În număr redus se întâlnesc şi specii pătrunse din regiunea etiopiană ca leul şi ghepardul. Pe lângă elementele comune există şi o serie de endemite floristice şi faunistice care diferenţiază deşerturile sahariene de cele asiatice, totuşi acestea sunt înrudite între ele, subregiunea având în ansamblu un caracter destul de unitar.

6.1.3. Subregiunile din Neoarctica (Nearctica)

Subregiunile din America de Nord situate la sud de subregiunea arctică, prezintă asemănări foarte mari cu cele din Eurasia la nivel de familii şi de genuri, în schimb există puţine specii comune. Majoritatea arborilor fac parte din aceleaşi genuri ca în Palearctica, dar cu specii proprii Americii. La fel şi în domeniul faunei: speciile de jder, râs, iepure sunt distincte, dar foarte asemănătoare cu cele europene. Numeroasele specii de iepuri cu coada de bumbac (cottontail) din genul Sylvilagus sunt asemănătoare cu iepurele de vizuină european. Castorul american este îndeaproape înrudit cu cel european, bizonul cu zimbrul. Acest fapt se datorează strânsei legături care a existat în trecutul geologic între America de Nord şi Eurasia. Totuşi unele specii au dispărut din Palearctica, păstrându-se numai în America. Altele au dispărut din America, de exemplu calul, cămila, o specie înrudită cu

70

antilopa saiga care a existat în trecut în Alaska. Există şi specii înrudite cu cele din nordul Asiei, datorită legăturilor favorizate în trecut de puntea continentală Behringia.

favorizate în trecut de puntea continentală Behringia. Fig. 21 Veveriţa dungată ( Tamias striatus ) De

Fig. 21 Veveriţa dungată (Tamias striatus)

De exemplu pe lângă numeroasele specii de veveriţă dungată din genul Tamias (fig. 21)

specifice Americii de Nord există şi

o specie siberiană, numită

burunduc. O notă distinctivă faţă de Palearctica este dată de elementele neotropicale care au pătruns în America de Nord după ce în Pliocen aceasta s-a unit cu America

de Sud prin istmul Panama:

oposumul, tatuul, unele specii de colibri, iguane iar dintre plante cactuşii. Marea diversitate climatică şi barierele orografice au determinat existenţa mai multor subregiuni şi a

numeroase provincii. Subregiunea canadiană corespunde pădurii de conifere din Canada şi din Peninsula Alaska. Unii autori (Pop, 1979, Lupaşcu, 2001) îi atribuie doar rang de provincie (provincia Alaska - Canada) sau o includ în subregiunea nord-americană (Drăgulescu, Ilie, 2001). Flora şi vegetaţia sunt destul de uniforme pe tot întinsul ei. Sunt caracteristice diferite specii care în timpul glaciaţiilor au supravieţuit în refugiul laurenţian (bazinul fluviului Sf. Laurenţiu), astfel că aici se întâlneşte un număr mai mare de specii decât în pădurile de conifere din Eurasia. În ţinutul Marilor Lacuri abundenţa de specii este deosebită, pădurea de aici fiind cunoscută sub denumirea de Lake Forest, separată de Lupaşcu (2001), ca provincie aparte (provincia Marilor Lacuri Americane). Subregiunea vest-americană – pacifică ocupă ţărmul pacific al continentului nord-american şi Munţii Stâncoşi, până la contactul cu Podişul Preriilor. Marea amplitudine altitudinală dar şi diferenţele de umiditate dintre ţinuturile situate pe latura dinspre Oceanul Pacific şi cele din interior determină o mare diversitate a peisajului geografic, pornind de la vegetaţia subtropicală din California, până la vegetaţie de pădure, pajişti şi deşert. În munţi sunt specifice unele conifere ca molidul de Sitka, molidul Engelmann. Tot aici s-au păstrat unele relicte terţiare, reprezentante ale unor genuri cu areal mult mai larg în trecut, ca tuia uriaşă şi duglasul. În mod deosebit se remarcă două specii din familia Taxodiacee şi anume sequoia sau arborele mamut şi arborele roşu. Printre animalele specifice se numără capra de zăpadă, berbecul lui Dall, ursul grizzly (care este o subspecie a ursului brun), iepurii de munte, unele specii de veveriţă. Subregiunea est-americană – atlantică include litoralul atlantic al Americii de Nord, la sud de Marile Lacuri, până în Peninsula Florida, Munţii Apalaşi şi bazinul inferior al fluviului Mississippi. Aici se remarcă unele plante din genuri care au dispărut din cea mai mare parte a regiunii holarctice în timpul glaciaţiilor, ca magnoliile (Magnolia acuminata, M. fraseri, M. grandiflora, M. virginiana, M. macrophylla, M. tripetala), arborele-lalea (Liriodendron tulipifera), înrudit cu magnoliile şi o specie de Catalpa. O serie de specii înrudite se păstrează în estul Asiei. Munţii Apalaşi sunt acoperiţi de păduri de foioase, incluzând diferite specii americane de stejar, de arţar, de frasin, de fag, nucul negru (Juglans nigra), arborele hickory (speciile Carya ovata, C. glabra, C. tomentosa), înrudit cu nucul, cu fructe

71

comestibile numite pecan. În peninsula Florida şi în bazinul inferior al fluviului Mississippi, în locuri mlăştinoase, sunt abundente plantele insectivore Sarracenia purpurea

şi Dionaea muscicula şi un conifer cu frunze căzătoare, chiparosul de baltă (Taxodium distichum). În faună sunt frecvente vicariantele unor specii europene, şi anume specii americane de lup (Canis occidentalis), vulpe (Vulpes fulva), nurcă, dihor, nevăstuică, râsul roşu, cerbul de Virginia, veveriţa cenuşie. Alte animale sunt însă destul de diferite de cele palearctice, ca sconcsul, ratonul (numit şi ursuleţ spălător), porcul spinos arboricol, veveriţa zburătoare, veveriţa dungată. Dintre păsări se remarcă familia curcanilor (mai cunoscut fiind curcanul sălbatic, Meleagris galllopavo, strămoşul celui domestic), gaiţa albastră, ierunca americană iar dintre reptile aligatorul de Mississippi (Aligator mississippiensis), întâlnit atât în cursul inferior al fluviului cât şi în peninsula Florida. Subregiunea preriilor ocupă partea centrală a Americii de Nord, la est de Munţii Stâncoşi, acoperind podişurile vestice şi câmpiile aluviale din sectoarele centrale şi nordice ale bazinului fluviului Mississippi. Se întinde de la nord la sud de la ţărmul Golfului Hudson până aproape de Golful Mexic. Vegetaţia se caracteriza prin graminee înalte, acum aproape total înlocuite prin culturi. De asemenea bizonul, foarte răspândit în trecut, nu se mai întâlneşte acum decât

răspândit în trecut, nu se mai întâlneşte acum decât Fig. 22 Antilocapra în rezervaţii. În schimb

Fig. 22 Antilocapra

în rezervaţii.

În schimb se mai păstrează diverse specii de rozătoare, coiotul (Canis latrans), vulpea de prerie, viezurele american, dihorul de stepă, cerbul măgăresc iar dintre păsări găinuşa de prerie şi şorecarul de prerie. Foarte interesantă este o specie relictă, Antilocapra americana, unicul reprezentant actual al unei familii foarte răspândite în Miocen şi Pliocen, cu caractere intermediare între cervidee şi bovide (fig. 22). Subregiunea sonoriană ocupă o mică parte din sudul Statelor Unite, nordul şi centrul Mexicului şi Peninsula California (cu excepţia extremităţii sudice). Cuprinde îndeosebi munţi şi podişuri, în mare parte aride, inclusiv Arizona, deşerturile Sonora (de la care îi vine numele) şi Chihuahua. Flora subregiunii este deosebit de interesantă şi originală. În general relieful este muntos, cuprinzând lanţurile Sierra Madre de Est şi Sierra Madre de Vest şi podişurile cuprinse între aceşti munţi. De aceea etajarea vegetaţiei este foarte pronunţată. În nord-vestul acestei subregiuni se află păduri cu frunze dure sempervirescente de tip mediteranean, iar pe versanţii munţilor cresc păduri de stejar şi de pin, în special pinul lui Montezuma (Pinus montezumae). Dar cea mai mare parte a subregiunii sonoriene este ocupată de deşerturi şi semideşerturi, care cuprind aproape în întregime podişurile centrale cu climă aridă. Flora acestora se remarcă îndeosebi prin marea varietate de cactuşi, alături de alte plante rezistente la secetă ca Yucca şi Agave. De aici provin unele plante de cultură ca floarea soarelui, fasolea, ardeiul gras, unele specii de bumbac. Fauna sonoriană prezintă caractere de tranziţie spre regiunea neotropicală, întâlnindu-se aici o serie de marsupiale (inclusiv specii endemice, dar înrudite cu cele neotropicale), coati (un mic mamifer omnivor, înrudit cu ratonul), şopârle primitive, şerpi.

72

Câteva specii endemice de păsări îşi caută hrana prin pâlcurile de cactuşi, având adaptări ale ciocului specifice pentru acest gen de alimentaţie.

6.2. REGIUNEA NEOTROPICALĂ (NEOGEA)

Este regiunea tropicală a „Lumii Noi”, care prezintă o serie de caracteristici distincte faţă de celelalte regiuni tropicale ale globului. Ocupă America de Sud, până la circa 40 o lat. S., America centrală peninsulară şi insulară, arhipelagul Galapagos, iar în nord se întinde aproximativ până în partea centrală a Podişului Mexican. Tranziţia spre regiunea holarctică se face gradual, numeroase elemente neotropicale depăşind limitele regiunii, în timp ce unele elemente holarctice coboară mai departe spre sud de-a lungul lanţurilor muntoase. De asemenea tranziţia spre regiunea antarctică este foarte difuză. Flora este extrem de abundentă şi variată, cu o serie de familii proprii, alături de familii larg răspândite în toate zonele tropicale dar care au în Lumea Nouă reprezentanţi proprii la nivel de gen sau de specie. În cadrul familiei pantropicale a palmierilor (Palmae) se întâlnesc numeroase genuri specifice regiunii neotropicale.

Familia Bromeliacee care cuprinde numeroase specii, cele mai multe fiind epifite, este întâlnită aproape exclusiv în America. Doar o singură specie din această familie a fost identificată în vestul Africii. De aici provin o serie de plante de cultură ca roşiile, cartoful, tutunul, arahidele, arborele de cacao, maniocul, papaya, ananasul, vanilia.

arborele de cacao, maniocul, papaya, ananasul, vanilia. Fig. Bromeliacee 23 Arealul familiei Multe plante

Fig.

Bromeliacee

23

Arealul

familiei

Multe plante ornamentale larg răspândite astăzi în grădini sau ca plante de apartament îşi au originea tot aici, de exemplu daliile (răspândite spontan în ţinuturi muntoase, din Mexic până în Columbia), begoniile, călţunaşii, verbina, Canna indica, Anthurium, Gloxinia, Calceolaria, telegraful (mai multe specii de Tradescantia), Bougainvillea. Fauna este extrem de complexă, cuprinzând atât familii cu caracteristici primitive, cât şi unele evoluate, pătrunse recent din holarctica. Dintre familiile vechi de mamifere, cu caractere arhaice, se evidenţiază reprezentanţii a două familii de marsupiale. Din familia Didelphide cel mai cunoscut este oposumul (care a pătruns ulterior şi în partea sudică a Americii de Nord), animal arboricol, cu coada prehensilă (cu care se poate prinde de crengi) şi cu alimentaţie carnivoră. O altă familie, Caenolestide cuprinde şobolanii marsupiali sau şobolanii oposum, animale mici, carnivore sau insectivore, cu un număr mare de incisivi, care trăiesc în pădurile din munţi, în America centrală şi partea de nord a Americii de Sud. Familiile vechi de mamifere placentare din America de Sud provin toate din strămoşi nord-americani care au pătruns în Cretacic (înainte de fragmentarea Pangeei) sau în Eocen în America de Sud, unde au evoluat apoi independent, devenind caracteristice pentru regiunea neotropicală, pe când în holarctica unele dintre ele au dispărut, fiind concurate de specii mai evoluate apărute după întreruperea legăturii dintre cele două Americi.

73

Printre cele mai arhaice se numără leneşii (familia Bradypodide), furnicarii (familia Mirmecophagide), tatuul (familia Dasipodide), animale caracterizate printr-o dentiţie incompletă: la unele specii dinţii lipsesc complet, la altele lipsesc incisivii iar restul dinţilor sunt puţin diferenţiaţi şi lipsiţi de smalţ. Au gheare puternice, pe care speciile tericole le folosesc la săpat iar cele arboricole pentru a se ţine agăţate de copaci. În prezent astfel de specii se întâlnesc numai în regiunea neotropicală sau o depăşesc cu puţin spre nord, dar în trecutul geologic au reprezentat un grup foarte variat, răspândit în diverse regiuni ale globului.

foarte variat, răspândit în diverse regiuni ale globului. Furnicar uriaş arboricol Tatu Maimuţă-leu Pecari gulerat

Furnicar uriaş arboricol

variat, răspândit în diverse regiuni ale globului. Furnicar uriaş arboricol Tatu Maimuţă-leu Pecari gulerat 74

Tatu

variat, răspândit în diverse regiuni ale globului. Furnicar uriaş arboricol Tatu Maimuţă-leu Pecari gulerat 74

Maimuţă-leu

variat, răspândit în diverse regiuni ale globului. Furnicar uriaş arboricol Tatu Maimuţă-leu Pecari gulerat 74

Pecari gulerat

74

Tapir Lup cu coamă Fig. 24 Animale caracteristice pentru regiunea neotropicală Mamiferele mai evoluate originare

Tapir

Tapir Lup cu coamă Fig. 24 Animale caracteristice pentru regiunea neotropicală Mamiferele mai evoluate originare din

Lup cu coamă

Fig. 24 Animale caracteristice pentru regiunea neotropicală Mamiferele mai evoluate originare din America de Nord, se încadrează în diverse categorii. Unele dintre ele au ajuns să fie specifice regiunii neotropicale, fie pentru că au evoluat apoi independent, dând naştere unor noi specii, fie pentru că au dispărut între timp din America de Nord. Dintre acestea se numără mai multe specii de lama (din familia Camelide), tapirul, animal cu areal disjunct (un gen cu trei specii răspândit în America de Sud şi centrală şi un gen cu o singură specie în Asia), ursul andin, numit şi ursul negru cu ochelari, diverse cervidee (cerbul de mlaştină, cerbul de pampas, pudu ş.a.), feline (pisica margay, pisica de pampas şi alte câteva feline mici) şi canide (diverse specii de vulpi sud- americane, lupul cu coamă, câteva specii de vulpe mâncătoare de crabi şi zorro sau câinele cu urechi mici, cu caractere intermediare între lup şi vulpe). Altele, deşi foarte caracteristice pentru regiunea neotropicală, se întâlnesc şi în partea de sud a neoarcticii iar uneori pătrund chiar mai departe spre nord, ca pecari gulerat (Pecari tajacu) din familia Tayassuide, animal omnivor înrudit cu porcii, răspândit din America de Sud şi centrală şi până în sud-vestul SUA, jaguarul, întâlnit până în nordul Mexicului iar până acum un secol şi în sudul SUA, ocelotul, răspândit în arii împădurite din estul Braziliei, Paraguay, nordul Argentinei, Peru, America centrală, sudul SUA, o specie de felină înrudită cu puma, jaguarundi (Puma yagouaroundi), care ajunge până în sudul Texasului. Puma (Puma concolor), larg răspândită în America de Nord, este bine reprezentată şi în regiunea neotropicală. Maimuţele din regiunea neotropicală se deosebesc de cele din Africa şi Asia prin faptul că au nasul turtit, cu septul nazal lat şi nările îndreptate lateral, fiind de aceea numite maimuţe platirine. Multe dintre ele au coada prehensilă. Dintre rozătoare sunt proprii regiunii neotropicale cobaii (numiţi şi porcuşori de Guineea), cincila (chinchila), cu blană foarte preţioasă, viscacia (viscacha), înrudită cu cincila, nutria, de asemenea animal de blană în prezent larg răspândit în crescătorii, capibara (considerat cel mai mare rozător existent pe glob). Cu excepţia vitelor domestice introduse de europeni, Bovidele, o familie nouă, în plină evoluţie, lipsesc total din regiunea neotropicală. De asemenea lipsesc Muridele, o altă familie în plină expansiune pe glob, din care fac parte şoarecii şi şobolanii. Păsările cuprind numeroase familii endemice, dar şi multe familii larg răspândite, bune zburătoare, care au putut trece cu uşurinţă dintr-un continent în altul chiar când acestea erau despărţite. În total au fost identificate peste 4500 de specii şi subspecii de păsări. Printre cele mai interesante se numără struţul nandu, înrudit cu struţul african. Păsările colibri, reprezentate prin peste 300 de specii, se întâlnesc numai în America, unele specii depăşind spre nord regiunea neotropicală. Specifici sunt şi tucanii, păsări cu ciocul foarte mare, mai lung decât capul şi comprimat lateral. Există şi numeroase specii de

75

papagal, diferite de cele din Asia şi Africa. Dintre păsările necrofage se remarcă diversele specii de urubu, asemănătoare ca aspect exterior cu vulturii, dar făcând parte dintr-o familie tipic americană, cathartidele. Sunt foarte bine reprezentate reptilele. Pe lângă crocodilii care fac parte din genul Crocodilus, larg răspândit pe glob, se întâlneşte şi un gen endemic, caimanul (înrudit cu aligatorul nord-american). Sunt abundenţi şerpii, printre care şi şerpii constrictori din familia tropicală