Sunteți pe pagina 1din 26

STUDIUL FIZICO-GEOGRAFIC AL MEDIULUI

DEȘERTIC TROPICAL ARID ȘI SEMIARID


- Relația dintre relief, climă și ape-
-LUCRARE PRACTICĂ LA DISCIPLINA GEOGRAFIE FIZICĂ GENERALĂ-

Profesor coordonator: Andreea Andra-Topârceanu


Studenți:
Preda Cristina-Margo
Rusu Cătălina-Mihaela
Pătulea Cosmin-Claudiu
Grupa 109
Specializarea: Geografia Turismului

BUCUREȘTI 2019-2020
Introducere
Tema lucrării ”Studiul fizico-geografic al mediului deșertic tropical arid și
semiarid” vizează aspecte privitoare la însușirile fizico-geografice ale mediului deșertic
nisipos, canicular, caracterizat de precipitaţii foarte reduse, temperaturi mari şi oscilante în
cursul unei zile şi vegetaţie sărăcăcioasă adaptată condițiilor climatice. Motivația ce stă la
baza alegerii temei este reprezentată de dorința de a studia acest mediu ce ocupă o mare
suprafață continentală, de a explora resursele deșerturilor lumii și de a analiza în oglindă
aceste concepte.

Scopul proiectului nostru este de a ne îmbogăți apanajul de cunoștințe geografice și


de a putea transmite ulterior informații concise despre deșerturile nisipoase. Ca o privire de
ansamblu, am analizat date referitoare la încadrarea geografică și administrativă, limite,
elementele de geologie si geomorfologie, tipuri genetice de relief, regionarea
geomorfologică, climatice, de hidrologie, de biogeografie, Ariile Protejate și Parcurile
Naționale. În aceeași ordine de idei, materialul realizat contribuie la cunoașterea și
familiarizarea cititorului cu conceptul de zonă biopedoclimatică. Pentru a înțelege cât mai
bine această noțiune, ne-am axat pe relația de interdependență ce se stabilește între relief,
climă și apă. Elaborarea studiului a fost posibilă prin prisma multitudinii lucrărilor de
specialitate pe care le-am procurat, după cum urmează: ”Deșerturile Terrei” de M.P. Petrov,
temeiul ce a influențat în mod cert direcțiile pe care le-am urmat; ”Deserts: Geology and
Resources” de A.S.Walker, ”Geografie Universală” de Octavian Mândruț, ”Physical
Geography” de Robert E. Gabler, ”Sisteme depoziționale” de Anastasiu Popa Roban,
”Geologie generală” de Doru Toader-Juravle, dar și alte izvoare menționate în bibliografie.

Metodele pe care le-am abordat sunt reprezentate selectarea și prelucrarea datelor


deținute în sensul gruparii multitudinii de trăsături comune pentru a reliefa apartenența
deșerturilor în cadrul aceluiași mediu geografic, dar și ilustrarea particularităților ce le
individualizează prin analiza comparativă.

CAPITOLUL I. AȘEZAREA GEOGRAFICĂ


Mediul geografic este un sistem specific Terrei, rezultat din combinarea şi interacţiunea
tuturor componentelor proprii Pământului (litosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera, inclusiv
omul şi activităţile sale).

Mediul deșertic tropical arid și semiarid se desfășoară pe Tropice, între 15 și 35°


latitudine nordică și sudică. Cea mai însemnată dezvoltare o are în emisfera nordică. Îl
regăsim în nord-vestul Mexicului și în lungul coastelor vestice ale Republicii Peru și a părții
vestice a Republicii Chile, în Africa și Arabia, în sud-estul Iranului, în jumătatea vestică a
Pakistanului, în vestul Indiei și în Australia Centrală și Vestică. Rețeaua hidrografică este
dezorganizată, majoritatea râurilor se opresc la periferia munților sau în depresiuni endoreice.

1.1 AȘEZAREA MATEMATICĂ

Mediul deșertic tropical arid și semiarid se desfășoară pe Tropice, zonă ce primește o


cantitate de radiație solară semnificativă. În cosecință, include suprafețe situate la 15-35°
latitudine nordică și sudică. Mediul deșertic tropical are cea mai mare dezvoltare în emisfera
nordică unde se întinde covârșitor pe: Asia, Africa și America de Nord, după cum urmează:
în Africa se regăsesc între 15 și 30° latitudine nordică, în Asia între 15 și 35° latitudine
nordică în Peninsula Arabică, între 22 și 48° latitudine nordică în Orientul Apropiat și Asia
mijlocie și între 36 și 46° latitudine nordică în Asia centrală.În emisfera sudică, mediul
deșertic se extinde în Australia, Africa și America de Sud. Cea mai mare suprafață deșertică
se află în Australia, mai ales în zona tropicală între 20 și 34° latitudine sudică. În sudul
Africii, deșerturile se află în partea de vest a zonei tropicale și subtropicale, între 6 și 33°
latitudine sudică. În America de Sud, deșerturile se desfășoară în trei zone climatice:
tropicală, subtropicală și temperată, de la 5 la 30° latitudine sudică. (Petrov, 1986).

Pe harta cu regiunile climatice realizată de climatologul ruso-german Wladimir Koppen


(Fig.1), mediul deșertic tropical arid și semiarid se suprapune zonei BWh.
Fig.1 – Harta cu clasificarile climatice Koppen - Geiger

1.2 AȘEZAREA REGIONALĂ

Principalele regiuni ale mediului geografic tropical sunt situate în nord-vestul Mexicului
și în lungul coastelor vestice ale Republicii Peru și a părții vestice a Republicii Chile, în
Africa (Sahara ocupând partea nordică a continentului) și Arabia, în sud-estul Iranului, în
jumătatea vestică a Pakistanului, în vestul Indiei și în Australia Centrală și Vestică.

Regiunile mediului tropical semiarid au o dezvoltare mai mare în Africa, unde se întind
sub forma a două zone care mărginesc la nord și la sud deșertul Sahara, precum și a unei zone
de forma neregulată care se întinde la nord și la vest de deșertul Kalahari (în Angola,
Namibia, Zambia, Botswana si Republica Africa de Sud). Pe continentul asiatic, mediul
tropical semiarid se dezvoltă în zona muntoasă din Peninsula Arabia, în cea mai mare parte
a Iranului și în părți însemnate din Pakistan si India. În Australia zona topicală semiaridă
mărginește la nord și la est Marele Deșert Australian. Australia găzduiește, prin excelență
acest mediu geographic, prin prisma condițiilor caracteristicilor sale geografice și climatului
unic. Peste 60% din continent este arid.

Deși Europa nu este reprezentativă pentru acest mediu geografic, unele țări precum Italia,
Polonia, Serbia, Grecia și Spania au zone semiaride.
1.3 AȘEZAREA HIDROLOGICĂ

Marile fluvii, râurile permanente și cele temporare care traversează acest mediu
geografic, își au obârșia în regiuni vecine unde cad precipitații bogate întrucât la traversarea
deșerturilor acestea își micșorează treptat debitul.

Condițiile climatice fac ca pe suprafața Terrei să existe aceste întinse suprafețe în care nu
putem vorbi de o rețea de drenaj, deoarece în zonele aride ca Sahara, Kalahari, Marele Deșert
Australian nu există scurgere superficială. Aceste areale din regiunile deșertice și
semideșertice, lipsite de scurgere superficială și deci de râuri, se numesc areice, iar
fenomenul areism.

Ținuturile semiaride se caracterizează printr-un regim de scurgere mai variat și apropiat


de cel întâlnit în regiunile naturale limitrofe (sunt ape mari în sezonul cald pe văile din
vecinătatea savanelor și se produc viituri iarna pe văile de la latitudini mari). Aici scurgerea
se face de la câteva zile la câteva săptămâni pe an, finalul viiturii este diferit de la an la an în
funcție de cantitatea de apă a fiecărei perioade pluviale.

Rețeaua hidrografică este dezorganizată, majoritatea râurilor se opresc la periferia


munților sau în depresiuni endoreice. Cu toate că scurgerea este intermitentă, sporadică,
acțiunea lor este importantă întrucât lipsește vegetația, rolurile sunt subțiri, iar ploile, deși
modeste, au uneori caracter de aversă. La viituri, transportul apei și al materialelor se fac
sacadat și neregulat. Micșorarea debitului și a vitezei face ca acumularea să devină
însemnată: în final, se depun elemente fine (argilă, măluri) în stațiile dintre bolovănișuri și
pietrișuri.

În Emisfera Nordică, pe continetul Africa, se regasesc urmatoarele fluvii: Senegal, Nil


(Nilul Alb și Nilul Albastru), Chari (Lacul Ciad), Niger, Bahr el Arab, Beme, Volta Neagră
(Lacul Volta), Kuiseb, Koiehab (Namibia), peste 20 de râuri cu regim permanent și temporar
în regiunea deșertului Kalahari (Auob, Botletle, Okma, Nossob, Olifants, Motopo, Nosop,
Anobririvier, Lotsane, Serurui, Moselebe, Phepane. In Asia Mică intalnim fluviile Tigru și
Eufrat, iar in Asia regasim fluviul Indus si râul Sutlej.

În Emisfera Sudică, în America de Nord întâlnim fluviul Rio Grande, respectiv Rio
Bravo del Norte (Mexic) în partea de Nord si fluviile Yaqui, Conchos, Santiago, Balsas în
partea de Sud. În Australia, fluviile Victoria, Fitzroy, Murchison, Cooper, Murray (Lachlan),
Darling (Marquarie), Fortesane, Murchinson, Warrego, Diamantina și Thompson se regăsesc
în centru.

1.4 AȘEZAREA POLITIC-ADMINISTRATIVĂ

Repartizarea acestuia pe glob se face într-o manieră inegală.

Continentul african găzduiește o parte semnificativă a acestui mediu cuprinzând trei


deșerturi mari, precum și diverse deserturi mai mici distribuite în mai multe țări. Principalele
deșerturi din Africa includ Sahara, care este cel mai mare deșert cald din lume și a treia cea
mai mare pe suprafață. El este împărțit de nouă țări, printre care Chad, Mali, Algeria, Niger,
Egipt, Tunisia, Libia, Mauritania și Sudan. Deșertul Namib are cele mai înalte dune din lume.
Acesta acoperă trei țări, și anume Namibia, Africa de Sud și Angola. Deșertul Kalahari
acoperă aproximativ 350,000 mile pătrate și traversează Botswana, Namibia și Africa de Sud.
Alte țări africane cu deșerturi includ Eritreea, Etiopia, Senegal și Kenya.

Pe continentul asiatic, mediul tropical semiarid se dezvoltă în zona muntoasă din


Peninsula Arabia, în cea mai mare parte a Iranului si în părți însemnate din Pakistan si India.
În Australia regiunea tropicală semiaridă mărginește la nord și la est Marele Deșert
Australian. America de Nord cunoaște particularitățile mediului geografic în Podișul
Mexican, iar America de Sud în Brazilia, la nord de Capul São Roque. Deșertul Atacama
ocupă aproximativ 105,000 mile pătrate în Peru și Chile.

Fig. 2.Harta politică a lumii


1.5 LIMITE

Deșertul Sahara se întinde de la țărmul Oceanului Atlantic până la Marea Roșie alcătuind
un trapez cu o lățime în vest de 4.500 - 5.500 km, iar în nord-sud cu latura de 1500 - 2.000
km.

Deșertul Libian este situat în regiunea de est din Africa de Nord la marginea de răsărit a
Deșertului Sahara. Din teritoriul Deșertului Libian, 75 % se află în Egipt, iar restul de 25 %
de Libia. Topografia regiunii este deluroasă cu altitudinea medie de 260 m, în partea de sud-
vest altitudinea regiunii ajunge la 1.000 de m.
Deșertul Kalahari se întinde mai departe la nord atingând Ciadul și Deșertul Sahara.
Partea cea mai întinsă a deșertului se află în Botswana (Kalahari), partea centrală întinzându-
se spre vest în Namibia. Partea centrală a deșertului constă dintr-un bazin uriaș.
Deșertul Sonora, începând dinspre vest, se desfășoară în jurul nordului Golfului
California, care se găsește în nordul statului mexican Baja California, continuând spre nord în
sudul și sud-estul statului american California, apoi se extinde în întreaga treime sudică a
statului american Arizona și se încheie în statul mexican Sonora, ocupând părți însemnate din
nordul, nord-vestul și vestul acestuia. Este mărginit la vest de lanțul muntos numit Lanțul
Peninsular și de sub-regiunea unui alt "deșert dintr-un deșert", cea a Deșertului Baja
California. Spre nord, Deșertul Sonora tranziționează spre deșertele reci Mojave, Marele
Bazin și cel al Platoului Colorado. Spre est și nord-est, deșertul se transformă treptat în
pădurile de conifere ale zonei temperate ale Arizonei, respectiv spre vest spre masivul
Sierra Madre și pădurile sale de stejar de mare altitudine.
Deșertul Atacama se află situat pe coasta de nord vest sudamericană în nordul statului
Chile limitat la vest de coasta Pacificului, la Sud de Peru și la est de Bolivia și Argentina.

1.6 SUPPRAFAȚA

Aproximativ o treime din suprafața Terrei este acoperită de deșerturi. Deșerturile sunt
răspândite pe toate continentele, în afară de Antarctida, în care domină landșafturile polare și
sunt întinse pe 3 zone naturale: temperată, subtropicală și tropicală:

Fig. 3. Suprafața mediului deșertic tropical pe continente (Petrov, 1986)


Fig. 4. Suprafața teritoriilor aride (în milioane de km²) pe continente (Meigs, 1957)

CAPITOLUL II. METODE ȘI SURSE INFORMARE

2.1. ETAPELE REALIZĂRII PROIECTULUI


Etapele pe care le-am urmat în conceperea proiectului vizează următoarele puncte
esențiale:
1.Alegerea temei și transmiterea către profesorul îndrumător;
2.Procurarea materialelor ce au susținut alegerea temei;
3.Identificarea surselor (cărți, lucrări științifice, pagini web) care puteau ajuta la realizarea
proiectului;
4.Structurarea ideilor extrase pe capitole și subcapitole;
5. Împarțirea în cadrul echipei a sarcinilor de cercetare și redactare a proiectului;
6.Analiza concluziilor individuale și formularea unor idei comune;
7.Realizarea prezentării în vederea suținerii orale a proiectului;
8. Prezentarea.

2.2. METODE ȘI MATERIALE FOLOSITE


Pentru realizarea studiului științic am utilizat diverse metode care au facilitat
organizarea și clasificarea materialului deținut. Metoda urmărește procedeul sau ansamblul de
procedee folosite în realizarea unui scop.
În cazul studiului de față, am aplicat metoda sintezei pentru a extrage chintesența
lucrărilor și a surselor menționate ulterior în bibliografie. Spre exemplu, am citit lucrarea lui
M.P. Petrov, “Deșerturile Terrei”, am extras paginile ce conțineau informații referitoare la
deșerturile tropicale aride și semiaride și am rezumat ideile din lucrare.
Prin prisma faptului că am delimitat mediul geografic prin semne convenționale am
uzat de metoda cartografică ce se referă la reprezentarea grafică la o scară redusă a
elementelor, fenomenelor, proceselor geografice de la suprafata terestră sau proiectate pe
această suprafață. În aceeași ordine de idei, am analizat mai multe noțiuni oferite de paginile
web, le-am interpretat și am verificat autenticitatea acestora urmărind mai multe surse și,
astfel, am aplicat metode informatice.
Metoda lucrului cu hârtie a fost aplicată prin utilizarea atlaselor geografice și a
hărților tematice.

CAPITOLUL III. ELEMENTE DE GEOLOGIE

În mediul deșertic tropical arid și semiarid, ventifactele se dezvoltă într-o gamă


largă de tipuri de roci, de la cuarțit excepțional de dur până la piatră și marmură mai moale.
Majoritatea litologiilor dezvoltă fațete caracteristice, găuri, eroziuni sau caneluri. Rocile
precum schistul, gneisul și ignimbritele sunt în special predispuse la caracteristicile de
eroziune liniară și la gravură. (Sharp 1949, Lancaster 1984)
Roci dense, dure și omogene (cum ar fi cherturi sau bazalturi cu porozitate scăzută)
sunt mai puțin susceptibile să dezvolte gropi sau caneluri, deoarece nu au vezicule sau
inomogenități moi pe care abraziunea să le poată exploata. Lustruirea și fațetarea
suprafețelor rocilor au fost observate pe toate litologiile. În deșert, conservarea ventifactului
este afectată de procesele de climatice care modifică sau distrug caracteristicile suprafeței.
Calcarele și dolomitele sunt deosebit de sensibile la dizolvare, chiar și în mediul arid.

3.1. LITOLOGIE
Tipuri de roci prezente în mediul deșertic tropical arid și semiarid:
 Roci metamorfice
 Roci sedimentare silicate
 Roci sedimenatre carbonate
 Sedimente neconsolidate
 Roci sedimentare mixte
 Piroclastite
Rocile predominante în mediul deșertic tropical arid și semiarid sunt reprezentate de
rocile sedimentare neconsolidate (Fig 5).
Fig. 5. Harta litologică

3.2. STRUCTURA GEOLOGICĂ


Arhitectura corpurilor de sedimente născute în sistemul deşertic exprimă condiţiile
care le-au generat şi, de aceea, ele apar foarte diferite. Se remarcă structuri specifice rocilor
sedimentare. Structura tabulara (orizontala) si relieful dezvoltat pe ea: structura se remarca
prin două trăsături: stratele sunt orizontale sau foarte slab înclinate, groase și cu alcătuire
diferită.
Dunele sunt rezultatul unui „eveniment eolian” de acumulare a nisipului, urmat, în
timp, de procese erozionale, de îndepărtare a unei cantităţi de nisip din constituţia dunei.
Tipuri morfologice de dune şi geometrii specifice:
A – dune longitudinale;
B – dune semicirculare (barcane);
C – dune stelate.

Fig. 6. Tipuri morfologice dune


Dunele cuprind:
– pavaj de deşert (lag sediment, grosier);
– pânze stratiforme de nisip cu wind ripple lamination şi parallel lamination;
– nisip cu large-scale foresets of grain-fall lamination şi sand flow;
– nisip cu climbing ripple lamination şi plane bed lamination

3.3. TECTONICA ȘI NEOTECTONICA


3.4. EVOLUȚIA PALEONTOLOGICĂ
Am urmărit evoluția paleontologică cu ajutorul unei hărți interactive cu ajutorul căreia am
stabilit perioada reprezentativă pentru diverse fosile. Dupa cum se poate observa, aproape
toate sunt din perioada Mezozoic (Jurasic).
CAPITOLUL IV. ELEMENTE DE RELIEF SAU GEMORFOLOGIE

Relieful caracteristic mediului deșertic arid și semiarid tropical este dominat de forme
de relief precum: barcane cu aria de răspândire în zona deșerturilor; nisipuri mobile în zona
deșerturilor netropicale; dune semifixate.

4.1.MOFOMETRIE

“Deșertul ocupă un șes submontan înclinat, format din depozite marine proluviale și
de râuri. Chiar de lângă țărm pornește un șes submontan plan, ce se înalță treptat spre est,
către munți. Acesta este formată din depozite proluviale și aluviale, din care proeminează
martori de eroziune de roci vechi. În relief sunt bine conturate conurile de dejecție cu o
lungime de până la 40-50 km. În afara acestor întinderi, în zonele mai înalte, suprafața
deșertului este constituită din depozite eluviale de piatră.” (Petrov, 1986)
“Inaltimea Desertului Kalahari este de aproximativ 900-1000m. Acesta ocupă
regiunea de curbură a platformei cristaline africane, umplută cu depozite continentale, în
special cu gresii. La periferia depresiunii, pe gresii se înalță platouri și munți marginali.”
(Petrov, 1986)
Inălțimea Deșerturilor Australiei fiind de 200-600 m deasupra nivelului oceanului în
general în cadrul Podișului Australiei de Vest. Este ceea ce se numește "inima roșie" sau
"inima moartă" a Australiei. (Petrov, 1986)
Acest deșert se întinde ca o fâșie îngustă lungă de aproape 1000 km. Atacama face
parte din tipul deșerturilor litorale sau de prelitoral care au apărut sub acțiunea limitei estice a
ciclonilor subtropicali.
Grosimea obișnuită a nisipurilor este de 12-15 m, iar în rezervația Gvaai acestea ating
60m. (Petrov, 1986)
Dimensiunile granulelor sunt cel mai des de 0,15-0,4 mm; particulele nu sunt perfect
rulate și sortate, cele mai mari provin de obicei din resurgențele rocilor cu silice. Dacă se ține
seama de dimensiunile uriașe ale regiunilor, omogenitatea structurii nisipului apare ca un
fenomen extraordinar. (Petrov, 1986)

4.2. MORFOGRAFIE

Forma de bază a mediului desertic arid si semiarid o constituie albiile secate, uedurile.
Acestea sunt legate de munți insulari și de podișuri, de unde își au obârșia, mergând spre
depresiunile intramontane închise sau spre țărmurile mărilor, unde se si termină. În depresiuni
și în uedurile mari se concentrează aglomerările mari de nisipuri.
Din totalul suprafeței continentului Africa, mediul desertic arid si semiarid, respectiv
Desertul Sahara, Desertul Kalahari, Desertul Namib, este ocupat de deșerturi de piatră, pietriș
și nisip, în mijlocul cărora se întind munți insulari și podișuri. Cea mai mare parte a pustiului
este stâncoasă (hamade), cu pietriș (Serir), pustiul de nisip (erguri) ocupând o suprafață mai
redusă.
“Mediului desertic arid si semiarid ii sunt caracteristice în special depozitele cu schelet
grosier, de nisipuri afinate și de alte depuneri aluviale mult mai ușoare (de lacuri și doline),
deluviale-proluviale cu schelet grosier, precum și depozitele eoliene afânate, cuaternare și
cele actuale.” (Petrov, 1986)
“Mediul desertic arid si semiarid este reprezentat printr-un șes structural-platou format din
calcare și gresii nubiene roșii. Platoul este brăzdat de numeroase ueduri.” (Petrov, 1986)
“Acumulările de nisipuri se întind în lungul țărmului oceanului pe o distanță de aproximativ
450km, pe alocuri sub forma unei fâșii cu o lățime până la 150 km. Sunt foarte eterogene ca
origine: o parte sunt proluviale, altele aluviale, marine și eluviale. Culoarea nisipurilor
eluviale si proluviale este roșiatică”. (Petrov, 1986)
“Suprafața mediului desertic arid si semiarid este formată din depozite continentale terțiare și
cuaternare, orizontale, de gresii, pietrișuri și brecii(calcrete și siliecrete) Depozitele
cuaternare sunt reprezentate de gresii cu fier și pietrișuri, de nisipuri roșii de tip Kalahari si de
nisipuri eoliene.” (Petrov, 1986)
Pe alocuri printre nisipuri se înalță martori de eroziune constituți din aceleași gresii, uneori cu
intruziuni de gips, viu colorate, trandafirii sau zmeurii sau creste stâncoase nu prea înalte, din
roci metamorfice și eruptive( granite, gnaisuri, cuarțite).

4.3. TIPURI DE RELIEF


Relieful deserturilor tropicale este rezultatul eroziunii eoliene, al dezagregarii si
alterarii rocilor, al scurgerii torentiale in urma rarelor averse de ploaie. Evolutia generala a
reliefului duce la aparitia urmatoarelor fenomene: poalele versantilor, a unor glacisuri si
campii acumulative. Prin patrunderea pedimentelor pe vai si unirea lor peste cumpene de apa,
rezulta pediplene din care rasar martori de eroziune (inselberg). In cea mai mare parte,
deserturile tropicale ocupa socluri vechi, precambriene (Africa, Arabia, Australia), in care s-
au modelat podisuri stancoase (numite hamade, in Sahara) si campuri de dune miscatoare
(erguri).
Diversitatea şi complexitatea formelor de relief din zonele deşertice şi, implicit, ale
factorilor şi proceselor care interacţionează în aceste zone explică natura faciesurilor
sedimentare care se acumulează aici. Se poate vorbi de subsisteme genetice definite în
termeni geomorfologici: hamade, seriruri, erguri, ueduri (wadi-uri) şi domenii sabkha
continental, cu lacuri deşertice. În aceste condiţii, chiar dacă vântul este unul din factorii
importanţi care controlează dinamica sedimentelor, sistemul deşertic nu se poate echivala, în
întregime, cu sistemul eolian. În plus, acţiunea constantă a vânturilor generează sedimente
specifice şi în zonele litorale, în luncile râurilor sau în deltele emerse.
Hamadele sunt zone înălţate cu relief tabular, în care aflorează masive stâncoase şi
blocuri ale unor formaţiuni geologice vechi; ele ocupă mai mult de 50% din suprafaţa zonelor
deşertice şi se constituie în importante arii-sursă pentru sedimentarea eoliană.
Serirurile (regurile) sunt „pavaje” de deflaţie eoliană cu suprafaţa quasiorizontală,
situate în vecinătatea hamadelor; ocupă cca 25% din suprafaţa zonelor deşertice.
Ergurile (dune şi pânze de nisip) se întind pe sute şi mii de km2 şi au suprafaţa
ondulată sau plană; ocupă cca 20% din extinderea zonelor deşertice.
Uedurile (wadi-uri) sunt văi largi create de curenţi de apă efemeri, cu caracter
torenţial, care străbat deşertul pe distanţe de zeci sau sute de km.
“Acțiunea comună a factorilor generatori de reliefuri din trecutul îndepărtat
(paleozoic) și cainozoic a determinat coexistența a patru tipuri genetice de reliefuri: tipul
tectonic- șesurile structurale, munții insulari, podișurile și depresiunile dintre acestea; tipul de
eroziune din care fac parte martorii de eroziune din șesurile structurale spălate, albiile secate;
tipul hidro-acumulativ cu șesurile aluvionale vechi și depresiunile lacustre. Șesurile se află la
altitudini variabile și au o geneză diferită. Tipul eolian- care include gresii eoliene. Acestor
elemente morfostructurale le corespund tipuri determinate de depozite de suprafață sau tipuri
litoedafice de deșert: de nisip, de piatră, pietriș cu solonceacuri și altele. În regiunile de sud,
relieful eolian are o orientare nord-vestică (aproximativ 19) mai sper nord, orientarea se
modifică până la 21.” (Petrov, 1986)
Pentru mediu desertic arid si semiarid se pot delimita trei zone de landșafturi de
altitudine: zona de litoral, zona depresiunii meridionale și zona pantelor joase ale Anzilor.
Datorită precipiațiilor neînsemnate, procesele eoliene în general și procesele de formare a
nisipurilor eoliene sunt foarte active. Acumulările uriașe de nisip ocupă pe alocuri mari
suprafețe. Relieful nisipurilor eoliene este foarte variat: aici exista toate formele de trecere de
la barcanele simple până la lanțurile complicate de barcane. În depresiunile reliefului se
întâlnesc în mod obișnuit deșerturile de solonceacuri.
“Nisipurile eoliene din partea de vest a Deșertului Thar sunt aduse din vest, sud-vest,
din vechea vale a Indusului. Lanțurile eoliene sunt orientate în această direcție și tot din
această direcție bat vânturile dominate.” (Petrov, 1986)

4.4 .REGIONAREA GEOMORFOLOGICĂ

“Din punct de vedere geostructural, Sahara reprezintă un vechi uscat care ocupă
partea de nord a vechii platforme cristaline africane. Fundamentul său are înălțimea unei
vaste bolți cu pantă lină alcătuită din gnaisuri si granite precambriene si paleozoice, turtite,
cutate. Cea mai mare parte a platformei africane reprezintă o cuvertură de roci sedimentare,
paleozoice si mezozoice stratificate mai ales orizontal. Stratele mezozoice au dus la formarea
pe teritoriul Saharei a unui alt tip de suprafețe și anume a celor mai tinere, structurale,
stratificate. Dintre aceste strate de un interes deosebit sunt gresiile nubiene mezozoice, relativ
usor erodabile. Din aceste gresii au fost cioplote celebrele sculpturi nubiene.” (Petrov,1986)
“Suprafața deserturilor din mediul arid si semiarid este formată din depozite
continentale terțiare și cuaternare, orizontale, de gresii, pietrișuri și brecii(calcrete și
siliecrete)”. (Petrov, 1986)
“În depozitele continentale ale stratelor din Kalahari se pot distinge 3 suite: suita
inferioară sau suita de bază formată din nisipuri, gresii și pietrișuri, intersectată de o
suprafață cretacică superioară; suita mijlocie, de nisipuri, gresii cu silice și gresii polimorfe
care se află peste această suprafață, fiind selecționată de o suprafață din terțiarul mijlociu;
suita superioară de nisipuri de culoare ocru, acoperită de o suprafață din terțiarul superior
peste care s-au format nisipuri actuale. Depozitele cuaternare sunt reprezentate de gresii cu
fier și pietrișuri, de nisipuri roșii de tip Kalahari si de nisipuri eoliene.” (Petrov, 1986).

CAPITOLUL V. FACTORII GENETICI AI CLIMEI

Mediul deșertic este dominat de uscăciune excesivă, temperaturi mari, o radiație


totala de 180-200 kcal/cmp/an, amplitudini termice ridicate, precipitații extrem de puține
( sub 200mm ) cu o repartiție foarte neregulată ( lungi perioade lipsite de ploi, întrerupte de
averse cu amploare mică), umiditatea relativă redusă ( 5-50%) . Lipsa norilor si slaba
umiditate a aerului, fac ca radiația nocturnă sa fie puternică și, ca urmare, la nivelul solului
temperaturile să scadă până aproape de 0 grade. Temperaturile medii anuale tipice sunt
cuprinse între 20 și 25 de grade Celsius.

5.1. FACTORII GENETICI AI CLIMEI

Factorii genetici ai climei  sunt acei agenți ce influențează vremea și climă și sunt
grupați în trei categorii: factori radiativi, factori dinamici și factori fizico-geografici.
Fluxul de radiație ce provine direct de la Soare și care ajunge nemodificat la suprafață
terestră constituie radiația solară directă. Ploile fiind absolut întâmplătoare,se înțelege că
nebulozitatea are valori extrem de reduse, iar Soarele strălucește aproape tot timpul cât acest
lucru este astronomic posibil. Drept urmare suprafață terestră, mai ales când este acoperită cu
nisip, se încălzește excesiv, atingând chiar temperaturi de 80° C. Noaptea, lipsa valorilor de
apă și a norilor determina creșteri excepționale ale intensității radiației efective, ceea ce
permite răcirea suprafeței terestre, uneori până la valori de 0° C. 

Fig.9. Distribuția radiației solare


Climatele semiarid și arid, de la latitudini tropicale, au numeroase trăsături
caracteristice comune. Tipul semiarid face tranzacția de la climatul arid către climatele mai
umede. Principala caracteristică distinctivă a acestor tipuri de climat constă în lipsa aproape
totală sau insuficientă precipitațiilor.
Principalele regiuni de climă tropicală aridă sunt situate în nord – vestul Mexicului și
în lungul coastelor vestice ale Republicii Peru și părții nordice a Republicii Chile, în Africa
de Nord (Sahara) și Arabia, în sud – estul Iranului și jumătatea sudică a Pakistanului, în
vestul Indiei și în Australia Centrală și Vestică. Regiunile cu climat tropical semiarid au o
dezvoltare mai mare în Africa, unde se întind sub formă a două zone care mărginesc la nord
și la sud deșertul Sahara, precum și a unei zone de formă neregulată care se întinde la nord și
la vest de puștiul Kalahari (în Angola, Namibia, Zambia, Botswana și Republica Africa de
Sud).

5.2 PARAMETRI CLIMATICI


În regiunile tropicale aride precipitațiile aproape lipsesc, din cauza uscăciunii aerului
și marii înaltimi a nivelului de condensare. Condițiile de ariditate specifice deșerturilor
tropicale sunt accentuate în regiunile deșertice litorale, care se află sub influență curenților
oceanici reci. Fenomenul se datorează temperaturilor mai coborâte ale apei și aerului de
deasupra curenților reci. Uneori, ploile, și așa destul de rare, nu ajung până suprafață terestră,
picăturile evaporându-se în cădere din cauza temperaturilor extrem de ridicate ale
aerului.Temperatura aerului prezinta oscilatii puternice zi-noapte inregistrandu-se amplitudini
medii de peste 25 ° C la umbra si 40-50 ° la soare .

Fig. 10. Temperatura și precipitațiile

Vânturile cele mai întâlnite în acest mediu geografic sunt vânturile alizee ce bat
dinspre est în zonele tropicale, în porțiunea inferioară a atmosferei Pământului, în secțiunea
inferioară a troposferei aproape de Ecuator. Aceste vânturi sunt responsabile de uscăciunea
exagerată.

Fig. 11. Vântul


5.3. FENOMENE CLIMATICE

Furtuna de nisip este un fenomen meteorologic comun în regiunile aride și semi-aride.


Apare atunci când un  un front atmosferic în rafale sau un alt vânt puternic suflă nisipul și
praful de pe o suprafață uscată. Particulele sunt transportate prin saltare și suspensie într-un
proces care mișcă solul dintr-un loc și-l depozitează în altul. Sahara și zonele uscate din
Peninsula Arabică sunt principalele surse terestre ale prafului din aer. Furtuna de nisip apare
de obicei pe un sol uscat, când viteză vântului este de 10 m/s sau mai mult. În înălțime
variază de la câțiva metri și până la 1-4 km.

Fig.12. Furtuna de nisip

Un deșert de ceață este un tip de deșert în care ceață furnizează majoritatea umidității
necesare vieții animalelor și plantelor.

Fig. 13. Deșertul de ceață


CAPITOLUL VI. ELEMENTE DE HIDROLOGIE

“Caracteristică pentru nisipuri este infiltrației mare a precipitațiilor atmosferice, în


timp ce intensitatea infiltrației este considerabil mai mică în deșerturile argiloase sau
deșerturile cu vegetație efemeră. “( Petrov, 1986).

6.1. APE SUBTERANE

Apa sub formă de vapori( vapori de apă) circulă prin porii solului care nu sunt
umpluți cu apă lichidă sau in mod difuz sub influența dominată a diferențelor de tensiune a
vaporilor de apă. Se formează ușor din alte forme de apă din sol, pe calea evaporarii și trece
din noi prin aceeași condensare. Datorită acestor proprietăți, apa sub forma de vapori joacă un
rol imens în redistribuirea umidității în sol, în cheltuirea rezervelor sale( evaporarea în
atmosferă) și în parte în acumularea acesteia. Nu participă direct în aproviziunea cu apă a
planetelor. (Petrov, 1986).
Apa de capilaritate: Cea mai mare cantitate de apă în această situație se află în stratul
inferior de 10 cm al zonei, asupra nivelului apelor freatice.
Apa gravitațională: În cazul îmbogățirii ulterioare a nisipurilor cu apă, toată apa liberă
se supune forței de gravitație și se infiltrează în adâncime. Ajungând la nivelul rocilor trece în
apele freatice. Conținutul maxim de apă din nisip corespunde higroscopicitatii depline sau
capacității de saturație a solului cu apă.
Fig. 14. Harta apelor subterane

6.2. APELE FREATICE


Apa freatică, în condițiile dispunerii sale la adâncimi nu mai mari de 8-10 m și rar la
15m, joacă un rol important în alimentarea cu apă a plantelor. Alimentarea cu apă se
realizează pe seama orizonturilor superficiale, a umidității în suspensie, cât și pe seama apei
capilare, care se află în stratele de nisip, toate fiind legate nemijlocit de apă freatică. (Petrov,
1986)

6.3. APELE DE SUPRAFAȚĂ


Apa de higroscopicitate (absorbită) reținută pe suprafața particulelor de sol prin
forțele moleculare de coeziune care ajung până la 10.000 atmosfere.
Apa liberă de capilaritate gravitațională circulă și este reținută în sol în special sub
influența forțelor gravitaționale sau de capilaritate, în funcție de gradul de umplere a apei.
( Petrov, 1986).
Apa de suspensie sau de dispersie: Comportamentul sau este determinat de forțele de
mecanism. Apa poate circula sub forma unor vapori de apă, într-o cantitate destul de mică.

6.4 APELE CURGĂTOARE


În Emisfera Nordică, pe continetul Africa, se regasesc urmatoarele fluvii: Senegal, Nil
(Nilul Alb și Nilul Albastru), Chari (Lacul Ciad), Niger, Bahr el Arab, Beme, Volta Neagră
(Lacul Volta), Kuiseb, Koiehab (Namibia), peste 20 de râuri cu regim permanent și temporar
în regiunea deșertului Kalahari.
În Emisfera Sudică, în America de Nord întâlnim fluviul Rio Grande, respectiv Rio
Bravo del Norte (Mexic) în partea de Nord si fluviile Yaqui, Conchos, Santiago, Balsas în
partea de Sud.
În Australia, fluviile Victoria, Fitzroy, Murchison, Cooper, Murray (Lachlan), Darling
(Marquarie), Fortesane, Murchinson, Warrego, Diamantina și Thompson se regasesc în
centru.

CAPITOLUL VII. ELEMENTE DE GEOGRAFIE: VEGETAȚIE,


FAUNĂ, SOLURI

7.1. VEGETAȚIE
Vegetația, în aceste condițiile climatice oferite, aproape că lipsește. În general, există
plante anuale și perene cu adaptări specifice. Cele anuale au un ciclu biologic extrem de scurt
(doar în perioada umedă), supraviețuirea speciei fiind legată de rezistența semințelor. La cele
perene, adaptările sunt multiple cu scopul de a menține apă în plantă – rădăcini foarte
lungi(peste 10 metri) ce ajung la adâncimi mari, trunchiuri scunde cu ramuri verzi ce poartă
frunze mici solzoase sau reduse la spini și o densitate a plantelor și un număr de specii extrem
de mic.
Pe nisipuri, se află cele mai puține plante (graminee, cu
rădăcini lungi: drinul și câțiva arbuști), pe suprafețele plane
ale hamadelor, pe culmi, pe stâncărie există o vegetație
ierboasă scundă, arbuști țepoși xerofili și plante
suculente(cactuși, agave etc.), în lungul văilor unde
umiditatea este mai bogată și durează o perioada mai
lungă, vegetația este ceva mai densă și variată.
Fig.15.Tamarix
În funcție de creșterea gradului de uscăciune, de la exteriorul până la interiorul
deșertului se succed mai multe categorii de formățiuni vegetale. Cele mai cunoscute sunt
caatinga, scrubul și brusă.
   Flora deșerturilor variază mult dintr-o parte a
globului în altă. În deșertul Sahara, o plantă
caracteristică este Stipa; altă, care crește în albiile
uscate ale cursurilor de apă intermitențe, este cătină
(Tamarix). Deșertul de pe coasta Africii de sud-vest
este cunoscut pentru ciudată plantă tumboa
(Welwitschia mirabilis) cu frunze în formă de benzi ce
pornesc radial dintr-o tulpină scurtă care se continuă
Fig. 16. Welwitschia mirabilis cu o rădăcina pivotantă ce pătrunde adânc în pământ.
Mari întinderi din zona atribuită vegetației de deșert uscat nu prezintă plante de
dimensiuni vizibile.
Procesul pedogentic al deșerturilor uscate este salinizarea, care provoacă apariția
eflorescentelor de sare pe mari suprafețe, unde pot supraviețui doar plante halofile.

7.2. FAUNĂ
Fauna este săracă, are numeroase adaptări la temperatură și uscăciune, între care
activitatea nocturnă. Între speciile de animale mai însemnate sunt: dromaderul, antilopa de
deșert în Sahara, numeroase rozătoare, șopârle, șerpi veninoși, scorpioni.

Fig. 17. Dromaderul Fig. 18. Șarpe veninos Fig. 19. Scorpion
 7.3. SOLURI
În deserturile tropicale întâlnim soluri roșii de deșert. Culoarea acestora variază de la
un cenușiu-roșcat pal până la un roșu intens. Humusul este redus la minimum, aici neexistând
decât o vegetație săracă de arbuști de deșert. Activitatea vegetației că factor pedogenetic, că și
activitatea animalelor, atinge punctul minim în solurile roșii de deșert. Culoarea acestora se
datorează prezenței unei mici cantități de oxizi de fier. Orizonturile sunt slab dezvoltate;
textura este adesea grosieră, cu numeroase fragmente de roca parentală răspândite în sol. De
asemenea sunt prezente și acumulări de carbonat de calciu. Calcizarea se manifestă în
regiunile înalte și bine drenate; cruste și depuneri de carbonat de calciu (calcar) sunt un
fenomen obișnuit.
Solurile roșii de desert pot fi cultivate doar dacă au o textura fină, cum se întâmplă
pe terasele aluviale, ale râurilor sau pe pantele externe ale conurilor aluviale. Irigatiile sunt
indispensabile, apă putând fi luată dintr-un rău sau din fântâni care pătrund până la rezervele
freatice din conurile aluviale.
Fig.20. Solul de desert

Fig. 21 Harta solurilor

CAPITOLUL VIII. ARII PROTEJATE

Ariile protejate sunt zone terestre sau marine destinate special pentru protecția și
menținerea diversității biologice, a resurselor naturale cât și a celor culturale asociate.  În
mediul deșertic se găsesc, în special, parcuri naționale și rezervații naturale în care sunt
protejate specii de animale și de plante pe cale de dispariție.

 8.1 MONUMENTE NATURALE, REZERVAȚII NATURALE, PARCURI NATURALE,


PARCURI NAȚIONALE, REZERVAȚII ALE BIOSFEREI

  Parcul național este un teritoriu delimitat prin lege, unde se respectă anumite reguli
impuse cu scopul de a proteja mediul natural ( fauna, flora și cadrul natural )de activitățile
omului. Scopul este protejarea biodiversității, nu turistic.  
Rezervațiile naturale sunt arii în care întregul cadru natural sau anumite exemplare
floristice, faunistice sau geologice sunt ocrotite de lege. Sunt protejate, pentru conservarea
lor, ecosisteme, specii de plante sau de animale, elemente geologice,etc.

Lista parcurilor naționale și rezervațiilor naturale din mediul deșertic este:

- Parcul național Death Valley ( Mojave )


- Parcul național Joshua Tree ( Mojave )
- Parcul național Namib-Naukluft ( Namib )
- Parcul național Skeleton Coast ( Namib )
- Parcul națonal Sperrgebiet ( Namib )
- Parcul național Tassli n’Ajjer ( Sahara )
- Parcul național de conservare Mamungari ( Australia )
- Parcul național Munga-Thirri ( Australia )
- Parcul național Kati Thanda- Lake Eyre ( Australia )
- Rezervația naturala Pampa del Tamarugal ( Atacama)
- Rezervația naturala La Chimba ( Atacama )
- Parcul național Pan de Azucar ( Atacama )
- Rezervația naturala Central Kalahari ( Kalahari )
- Rezervația naturala Khutse Game ( Kalahari )
- Rezervația naturala Moremi ( Kalahari )
- Parcul național transfrontier Kgalagadi ( Kalahari )
- Monument natural Delta Okavango ( Kalahari )

Fig. 22 Death Valley

Fig. 23. Central Kalahari


Fig. 24 Delta Okavango