Universitatea din București

Facultatea de Geografie

STUDIUL FIZICO-GEOGRAFIC
AL MEDIULUI TEMPERAT
OCEANIC

Realizatori: Pana Cristian

Olteanu Daniel
Ostroveanu Emma

Specializarea: Geografia Turismului

Grupa 108

2019-2020
 INTRODUCERE
Mediul temperat-oceanic se află în spațiile continentale vecine oceanelor, la latitudini de 40-
55°C, având o dezvoltare mai mare în regiunile de câmpie și de dealuri (în Europa de Vest) și
mai restrânsă în dreptul lanțurilor de munți (Cordilieri, Anzi) care constituie bariere în calea
maselor de aer aduse de circulația vestică. În Europa și în America, clima blândă cu veri
răcoroase și ierni plăcute (circa 800 - 1.000 mm/an precipitații) asigură, pe de o parte, o
vegetație bogată, cu păduri de foioase, iar pe de altă parte, soluri fertile. În estul Asiei, climatul
este dependent de circulația maselor de aer dinspre ocean, care vara dau precipitații
12212x237m bogate, și dinspre interiorul continentului, iarna (uscate și reci).

Scurgerea apelor râurilor se caracterizează prin debite mari în sezonul cu precipitații (iarna și
primăvara în Europa, vara în Asia de Vest) și debite mici în celelalte.Precipitații mari se produc
pe unele insule sau pe continente, unde, sezonier, circulația maselor de aer este tot dinspre
ocean, de exemplu: arhipelagul Hawaii, vestul S.U.A., la 45-600 C , America de Sud la
latitudini de 40-50° C.

Solurile zonei temperat-oceanice s-au dezvoltat în condițiile unei umidități moderate și sub
pădure. Mai importante sunt: luvisolurile, formate sub păduri de foioase, păduri de amestec și
pajiști; argiluvisolurile, dezvoltate sub păduri de foioase (fag, stejar), de culoare brun-roșcată
sau brună; podzolurile corespund unui climat umed și răcoros și se dezvoltă sub pădurile de
conifere( în Marea Britanie). Aceste soluri sunt deficitare în calciu, potasiu și magneziu și sunt
în general acide.

Pentru rezolvarea acestui subiect ne-am propus mai multe obiective precum:

transmiterea informațiilor corecte, dar totodată concise, care pot rămâne întipărite în minte cu
ușurință;
detalierea elementelor de geologie, elementelor de geomorfologie, prezentarea tipurilor genetice
de relief, a regionării geomorfologice, enumerarea proceselor geomorfologiei, analizarea
elementelor climatice, de hidrologie, de biogeografie, precizarea ariilor protejate;
studierea așezării geografice, încadrării geografice, realizarea unei încadrări în cadrul unității
geografice, încadrări administrative;
stabilirea limitelor geografice;
precizarea metodelor și materialelor folosite;
evidentierea relației dintre climă și ape.

În urma studierii aprofundate a acestui subiect, considerăm că am atins toate obiectivele propuse,
rezultatele fiind îmbogățirea culturii generale.
CAPITOLUL I. AȘEZAREA GEOGRAFICĂ.
1.1. Poziția matematică

Mediul temperat-oceanic este răspândit în vestul Europei între 40-60 ° latitudine nordică și
1°longitudine estică, pe coasta mării Nordului, mării Mânecii, golfului Biscaya și Oceanului
Atlantic, în nordul Americii de Nord între 30- 50° latitudine nordică, pe Coasta de Est cu ieșire
la Oceanul Atlantic și pe Coasta de Vest, cu ieșire la Oceanul Pacific, în sudul Americii de Sud,
cuprins între 35- 40°latitudine sudică și 71° longitudine vestică, cu ieșire la Oceanul Pacific,
în Asia, cuprins între 32°latitudine nordică și 114° longitudine estică, cu ieșire la Marea Chinei,
Marea Japoniei și Oceanul Pacific, iar în Nouă Zeelandă, cuprins între 40°latitudine sudică și
174 ° longitudine estică.

Figura 1:Tipuri de medii

 1.2.Incadrarea regionala

Mediul temperat-oceanic se incadreaza in zona temperata

1.3. Încadrarea administrativă:

În cuprinsul acestei regiuni se regăsesc următoarele state:

 In Europa: Marea Britanie, Franta, Nordul Spaniei, Vestul Norvegiei

 America de Nord: Washington, Oregon
 America de Sud: Chile
 Noua Zeelanda
 Asia: China de Est, Japonia, Corea de Nord, Corea de Sud

Repartizare state cu mediul temperat oceanic

1.4.Limite

Limite geologice:

Mediul temperat oceanic este curpins emisfera Nordică:

- pe Placă Nord Americană (Washington, Oregon)

- pe Placă Euroasiatică (Marea Britanie, Franta, Nordul Spaniei, Vestul Norvegiei, China de
Est)

emisfera Sudică:

- între Placă Australiană și Placă Pacifica(Noua Zeelanda)

- pe Placa Americii de Sud (Chile)

1.5 Suprafața
Suprafață globală a mediului temperat oceanic este de aproximativ 5.130.983 km2
 Capitolul 2. Metode

Pe parcursul redactării proiectului am parcurs următoarele metode:

- Am citit cu atenție informațiile necesare realizării proiectului;

- Am cules informații din bibliografia predată la curs;

- Am adunat informații din mediul online, cu ajutorul mai multor site-uri printre care:
meteoblue.com, geography.parkfieldprimary.com, itsnature.org, , wikipedia, etc.;

- Ne-am folosit și de cărțile de hidrologie, climatologie și geologie pentru identificarea unor

informații mai detaliate;

- Am procurat hărți reprezentative cu ajutorul google.com dar și imagini folosindu-ne de site-

urile menționate mai sus și în principal de Google imagini;

- Am redactat în scris principalele informații referitoare la tema aleasă;

- Pentru a edita hărți și pentru a evidenția mediul temperat-oceanic am utilizat aplicația Paint.

1. Metoda cartografică: se referă la reprezentarea grafică la o scară redusă a elementelor,

fenomenelor, proceselor geografice de la suprafaţa terestră sau proiectate pe această suprafaţă (de
exemplu, fenomenele atmosferice). În principiu, se redau areale care delimitează un anumit fenomen,
dar pot fi reprezentate şi diferite caracteristici, relaţii sau stadii de evoluţie ale faptelor geografice.

2. Metoda analizei: se refera la analiza geografică pe areale restrânse care se va structura de la

localizare şi limite, la detalierea aspectelor ce ţin de condiţiile geologice, relief, climă – ca element
esenţial care modifică toate celelalte aspecte privind apele, vegetaţia, fauna şi solurile.

3. Metoda analizei hărţii topografice: Putem avea in fata nastra o suprafaţă reală transpusa sub forma
unei harti si imagini ale continentelor, oceanelor, lanţurilor de munţi, fluviilor.

4. Metoda analizei hărţilor tematice : utilă în explicarea unor procese actuale.

5. Metoda sintezei: sub forma unui capitol de concluzii.6. Metode informaţional-geografice:

utilizarea unui număr foarte mare şi variat de date.
CAPITOLUL 3. ELEMENTE DE GEOLOGIE

3.1. Evoluția paleogeografica

3.2.Litologia

3.3 Structura geologică

3.4.Tectonica si neotectonica

Plăcile tectonice
3.5 Seismicitatea
CAPITOLUL IV: ELEMENTE DE GEOMORFOLOGIE
4.3. Tipuri de relief
Relieful carstic și climatic – evoluția carstificarii depinde de caracteristicile climatice
(îndeosebi de regimurile de temperature și de precipitații)

În regiunile temperate apar unele diferențe între nuanța oceanică ,umedă, răcoroasă, cu
vegetație bogată și cea continentală mai uscată și cu variații de temperatura mai mari. Carstul
este de tip tranzitoriu mai evoluat în spațiul cu influențe oceanice. Se adaugă mesocarstul (un
carst incipient întrucât calcarele sunt acoperite de roci sedimentare necarstificabile și de
vegetație) și carstul fosil (ascuns), prezent în strațele de calcare aflate în regiunile de platformă
la adâncimi mari.

4.4. Procese geomorfologice

Modelarea reliefului comportă caracteristici diferite în funcție de ansamblul factorilor ce o
determină. Condițiile climatice favorizează acțiunea tuturor proceselor numai că acestea se
produc cu frecvențe și intensități deosebite. Sectoarelor cu altitudini reduse și medii, bine
acoperite de pădure, le corespunde o modelare lentă în care pantele suferă o atenuare treptată.
Se produc procese biochimice variabile în raport de sezon.

Şiroirea și spălarea în suprafață sunt active primăvara când solul și depozitele de pantă sunt
descoperite și îmbibate cu apă. Tendința generală a modelării este netezirea reliefului prin
diminuarea pantelor mari de la partea superioară a versanților și extinderea celor concave de la
baza lor.

Agenți, procese și forme de relief – sistemul morofogenetic este dominat de acțiunea comună a
meteorizarii, pluviodenundarii și a apelor curgătoare, rezultatele vizibile și rapide fiind legate
de ultimul agent.

• Meteorizarea: acționează permanent, dar cu intensitate și are specific diferit sezonier. În

lunile și anotimpul cu precipitații bogate, se produc alterări (îndeosebi hidratare și
carbonatare)care duce la formarea de caolin, dar și o iluviere a argilei pe profilul de sol. Când
se suprapun și cicluri gelivale (îngheț – dezgheț), atunci sunt posibile dezagregari în rocile
expuse gerului; în rocile calcaroase se produc dizolvări și dezvoltarea formelor carstice. De
altfel, în masivele și podișurile calcaroase există complexe carstice vechi care își continuă
evoluția.

• Pluviodenudarea: este activă doar pe suprafețele de versant despadurite. Se produce

spălarea solulilor, dezvoltarea de ravene isolate. Obârșia multor vai torențiale este formată din
ravene în stadii diferite de adâncime.

• Apele curgătoare: constituie agentul modelator principal. Variația pe sezoane a

producerii precipitațiilor, mărimea bazinelor hidrografice și relieful complex (că pante,
alcătuire litologica și structura) au impus diverse regimuri de scurgere a apei râurilor. Specificul
scurgerii râurilor din această regiune este reflectată de cel al râurilor cu bazine nu prea mari, în
care este o anumită omogenitate în distribuția factorilor hidrodinamici.

Exemplu: la râurile din Europa de Vest, apele mari ce dau scurgerea maximă sunt legate de
ploile de iarnă. Ele au și un debit solid însemnat, întrucât gradul de protejare a solului de către
vegetație este mai mic; astfel că se realizează un contact direct al apei din precipitații cu acesta.
În intervalele de timp, de altfel scurte, când se produce înghețul, debitul scade și au loc
acumulări ale materialelor grosiere. În sezonul cald, fluctuațiile nivelelor scurgerii sunt
numeroase cu creșteri la averse, ce produc eroziuni și transport bogat și scăderi inseminate în
intervalele secetoase ( au loc acumulări). Marile artere hidrografice ale căror bazine include și
spații însemnate din munții înalți, au un regim mult mai complex al scurgerii, la care intervin,
în luni diferite, aporturi de apă din topirea zăpezii sau de la marginea ghețarilor. Astfel, apele
mari de iarnă se prelungesc și primavera, iar vara, scăderea debitelor este mai redusă, întrucât
există aportul din munți. Că urmare, aceste râuri dispun de energie însemnată care le conferă
potențial de eroziune, dar și capacitate de transport mare.
CAPITOLUL V: ELEMENTE DE CLIMATOLOGIE
5.1 Factori generatori
Este dependentă de predominarea circulației maselor de aer oceanic,mase cu umiditate mare
și,în comparație cu cele continentale,mai răcoroase vara și mai calde în sezonul rece. Că
urmare,nu se manifestă nici călduri excesive,dar nici înghețuri puternice; amplitudinile
termice anuale sunt moderate, nebulozitatea este mai accentuată,vânturile legate de o
frecvența activitate ciclonală au viteze ridicate.

5.2.Parametrii climatici
Climatul temperat-oceanic are următoarele caracteristici:

 veri mai răcoroase, cu temperaturi sub 22 grade Celsius în luna iulie

 iernile sunt mai blânde
 temperaturile medii anuale sunt între 10-15 grade Celsius

5.2.1. Temperatura

Temeperaturi maxime – Londra

5.2.3.Precipitatii
Precipitațiile sunt bogate (1500-3000 mm) și repartizate în toate anotimpurile, valorile mari
sunt pe versanții vestici ai masivelor montane și scad spre interiorul continentelor ; rouă, ceața
reprezintă fenomene meteorologice distincte.

Variația pe sezoane a regimului precipitațiilor și a evapotranspiratiei, dar și relieful extrem de

variat (de la câmpii la munți) au impus o scurgere a apelor râurilor care diferă în cele două
emisfere si în funcție de mărimea și desfășurarea bazinelor pe unități de relief deosebit.
Specificul scurgerii râurilor din această zonă este reflectată de bazinele hidrografice mici în
care se realizează o anumită omogenitate. Acolo unde activitatea ciclonică este activă în tot
anul (vestul continentelor), apele mari sunt iarna (ianuarie - februarie în emisfera nordică și
iulie – august în emisfera sudică) când se scurge cea mai însemnată cantitate de apă. Marile
artere hidrografice ale căror bazine includ și spații însemnate din munții înalți au un regim de
scurgere mult mai complex la care intervin aporturile de apă provenite, în luni diferite, din ploi,
topirea zăpezii, topirea ghețarilor (Dunăre, Rin, Ron etc).Astfel, alimentarea din ploi asigură
maxime iarna, dar și valori ridicate la viiturile de vară, cea din topirea zăpezilor imprimă creșteri
în aprilie - iunie; prin cumulare rezultă o scurgere bogată primăvară (uneori cu valori foarte
mari). In Asia de Est, temperaturile medii vor fi scăzute (-5,-15 grade celsius),se produc
înghețuri și se acumulează zăpadă,dar în strat subțire. În aceste condiții și aici amplitudinile
termice vor fi scăzute. Precipitatilie variază între 700 și 1200 mm și cad preponderent în timpul
verii. Datorită asemănării că sistem între circulația maselor de aer și căderea precipitațiilor aici
și cele din regiunea musonică tropicală,climatologii folosesc aici apelativul de "climat musonic
temperat".

Preicipitatii – Londra
5.2.4 Vanturi
Apar și unele deosebiri de la un continent la altul ,constatate în ritmul și intensitatea
manifestării elementelor ce caracterizează climă lor. În Europa,unde această regiune are cea
mai mare dezvoltare, circulația vestică ( Vânturile de Vest ) antrenează permanent mase de aer
oceanic umede și răcoroase . Că urmare ,verile sunt plăcute (temperaturile medii lunare între
16 și 25 grade celsius ), precipitațiile sunt mai reduse și adesea au caracter de aversă. Iarnă este
un anotimp mai blând sub raport termic (între 0 grade celsius la latitudini mari, 10-12 grade
celsius la latitudinea de 40 de grade),dar cu umiditate , nebulozitate și precipitații (numărul cel
mai mare de zile cu ploi ) ridicate. Per ansamblu ,aici cad precipitații între 800-1500 mm, cu
maximul iarnă (ianuarie). De asemenea ,prezența sistemului muntos al Alpilor, impune, pe de
o parte, o etajare a valorilor elementelor climatice, iar, pe de altă parte, o asimetrie evidentă în
desfășurarea mărimii lor pe versanții vestici în raport cu cei estici.

În estul Asiei ,circulația este dominată sezonier de mase de aer cu caracteristici diferite ceea ce
se reflectă în valorile termice și în regimul precipitațiilor. Vara,masele de aer umede de pe ocean
(Marea Ohotsk, Marea Japoniei) se deplasează spre continent provocând ploi și temperaturi
moderate (18-20 grade celsius).Iarna, prin dezvoltarea unui maxim de presiune pe uscat,
deplasarea maselor de aer reci continentale se face către ocean unde există o arie depresionară
.

Pentru peisaj importante sunt: umiditatea,în cea mai mare parte a anului , amplitudinile termice
reduse,valorile de temperatură apropiate de cele înregistrate pe coastele atlantice .
Roza vanturilor - Londra
5.2.5 Nebulozitatea

Intensitatea nebulozitatii- exemplu Londra

CAPITOLUL VI: ELEMENTE DE HIDROLOGIE

6.2. Ape suprafață

Tamisa Bazinul Tamisei

Tamisa (în engleză River Thames ) este un râu din sudul Angliei care izvorește din Kemble,
comitatul Gloucestershire, străbate localitățile Oxford, Reading, Windsor și Londra, vărsându-
se în Marea Nordului, în apropiere de Southend-on-Sea, după un parcurs de aproximativ 346
km.
Cu un debit în continuă și rapidă creștere, în ciuda lungimii sale relativ reduse, râul Tamisa
poate fi considerat un adevărat fluviu pe ultima sa porțiune cuprinsă între Windsor (59,3 m³/s)
și Southend-on-Sea. În Londra, debitul mediu al Tamisei este de 65,8 m³/s.
Debitul constant și ridicat al Tamisei începând cu localitatea Oxford a făcut navigația posibilă
pe o porțiune însemnată a sa încă din cele mai vechi timpuri. Nu este de mirare că Londra, fiind
accesibilă maritim și fluvial, a devenit capitala celui mai întins imperiu pe care vreo națiune sau
civilizație l-a avut cândva.
Tamisa și afluenții săi acoperă un bazin fluvial ce se întinde pe o suprafață de circa 12,935 km².
 Peisaj-Raul Connecticut

Harta Raului Connecticut

Râul Connecticut, este cel mai lung râu din regiunea Noua Anglie din SUA. El izvorește din
lacurile Connecticut Lake si Fourth Connecticut Lake din statul New Hampshire, având la
început mărimea unui pârâu. Indienii numeau râul „Quinnitucket” (în traducere: Fluviul care
este supus mareelor).
Râul are o lungime de 660 km și traversează în direcția sud statele nordamericane New
Hampshire, Vermont, Massachusetts și Connecticut, apoi se varsă în estuarul Long Island
Sound, care este o ramură a Atlanticului cu lungimea de 177 km ce pătrunde în continentul
nordamerican. Datorită unor baraje râul este navigabil până la Hartford.
 Fluviul Yangtze Localizarea fluviului Yangtze

Yangtze sau Chang Jiang, este al treilea fluviu din lume ca lungime, măsurând peste 6.000
de kilometri, dintre care 2.800 kilometri navigabili. Este cel mai lung fluviu dinAsia și al treilea
din lume din punct de vedere al debitului de apă (după Amazon și Congo). Cursul lui se află în
întregime pe teritoriul Chinei. Se varsă în Marea Chinei de Est la 23 km nord de
orașul Shanghai. Prin Marele Canal Chinez este legat de fluviul Huang He.
CAPITOLUL VII: ELEMENTE DE BIOGEOGRAFIE

7.1 Soluri
Învelișul de sol este dominant de solurile de pădure. Dominante sunt luvisolurile, cambisolurile
și andosoluri. Ele au conținut în humus moderat; pe profil se produce migrarea argilei ce
imprimă variate de subtipuri; au fertilitate medie, pe ele dezvoltându-se bine atât păduri de
foioase,cât și unele culturi.

7.2 Vegetatia
În aceste condiții, în peisaj se impune vegetația cu păduri de foioase, cu frunze căzătoare, cu
aspecte diferite în funcție de sezon. Este o formațiune, în care sub nivelul coroanei arborilor ce
ajunge la 20-30 m înălțime, se află un strat arbustiv și un parter ierbos.

În Europa, în alcătuirea ei intră:

 Fagul – Fagus silvatică

 Stejarul – Quercus robur
 Gorunul - Quercus petrae
 Cerul – Quercus cerris
 Gârnița – Quercus frainetto
 Frasinul – Fraxinus excelsior
 Ulmul – Ulmus foliacea
 Paltinul de câmp – Acer platanoides
 Mesteacănul – Betula verrucosa
 Teiul – Tilia cordata
 Teiul argintiu – Tilia tomentosa
 Carpenul - Carpinus betulus

Arbuștii caractertistici sunt: păducelul,porumbarul, cătină, cornul, sângerul, alunul, șocul,

vorniceriul etc. Stratul ierbos se dezvoltă primăvara, iar în rest luminișuri.

În Asia de Est, în alcătuirea ei intră:

Teiul argintiu Fagul

  Stejarul – Quercus mongolica
 Frasinul – Fraxinus madshurica
 Arborele de catifea – Phellodendron amurense
 Magnolia – Magnolia kobus

Arborele de catifea Magnolia

În America de nord predomină:

 Stejarul alb – Quercus alba

 Stejarul roșu – Quercus rubra
 Stejarul negru – Quercus velutina
 Fagul
 Castanul
 Arțarul
 Arborele de lalele – Liriodendron tulipifera

Stejarul alb Arborele de lalele

În Australia de sud-est, Nouă Zeelandă și America de Sud predomină păduri de fag cu frunze
persistente în amestec cu frunze căzătoare.
7.3. FAUNA
In padurile de foioase traiesc: lupul, vulpea, căprioara, mistrețul, jderul, veverița, pisica
sălbatică, sturzul, mierla, cucul, ciocănitoarea, sticletele.

Condiții ecologice

 climat răcoros, cu ierni nici prea severe nici prea lungi, cu veri scurte și moderate sub
raport termic.
 anotimpurile de tranziție, primăvara și toamna, caracterizate prin perioade de frig, joacă
un rol capital.
 perioadele marcante de secetă sunt inexistente.
 precipitațiile sunt abundente (cca 400-500 mm/an) și repartizate uniform pe parcursul
anului.
 solurile sunt brune de pădure, mai mult sau mai puțin levigate; în funcție de gradul de
aciditate și de umiditate, ele corespund unor asociații vegetale clar diferențiate.

Lupul- Canis lupus Căprioara (Capreolus capreolus)

Veverița- Sciurus carolinensis Sticletele (Carduelis carduelis)

  Marea Britanie:

Pe acest teritoriu al lumii cândva puteau fi găsiţi şi cerbi, însă aceştia au dispărut treptat,
datorită căruia protecţia cerbilor a devenit o lege. În cazul mamiferelor cu o statura mai mică,
trebuie să amintim vulpea, iepurele, şobolanii, aricile, alături de scorpioni şi vidre. Vidrele
s-au răspândit într-un număr destul de mare în râurile şi pe malullacurilor din ţară. Faţă de
mamifere, numărul reptilelor este destul de scăzut.

Păsările pot fi de asemenea găsite într-un număr destul de mare. În Marea Britanie se află în
jur de 230 de specii de păsări, printre care vrabia, mierla şi cinteză. În afară de cele 230
de specii sunt şi 200 de specii de păsări migratoare. Datorită faptului că numărul lor a
început să scadă treptat în ultimii ani, unii dintre specii suntprotejaţi prin lege. De astfel de
protecţie beneficiază cocoşul de munte şi cocoşul roşu, potarnicheii şi fazanul.

 Noua Zeelanda

Speciile care traiesc doar in aceasta zona sunt: Macruronus novaezelandiae - Hoki

Merluccius australis - Hake

Merluccius australis

 Japonia

Speciile endemice din această zona sunt: yamadori („Syrmaticus soemmerringii”,

un fazan), aogera („Picus awokera”, o ciocănitoare), segurosekirei („Motacilla grandis”,
o codobatură), kayakuguri („Prunella rubida”, o brumăriță).

Prunella rubida Picus awokera

CAPITOLUL VIII: ARII PROTEJATE

Parcul Național Peak District, Anglia

Peak District este localizat la sudul Munților Penini, între Sheffield și Manchester, acoperă
aproape 1500 km² și este casă pentru aproape 38,000 locuitori. Aceștia se ocupă cu
agricultură, industria minieră și turismul. Datorită poziționării în “inima” Angliei, parcul este
foarte accesibil, primind 22 milioane de vizitatori anual. Acesta iese în evidență ca o oază de
frumusețe rurală nealterată.

În ceea ce privește peisajul, aici se găsesc două unități denumite Peak Districts, cunoscute sub
numele de “Vârful Întunecat” (Dark Peak) și “Vârful Alb” (White Peak). Cel alb își ia
denumirea de la rocile albe de calcar, dominante în centrul și sudul parcului. Acest platou
întins este împărțit de râurile care îl străbat, în vai dramatice, abrupte, atât de faimoase
vizitatorilor. Vârful Întunecat, în contrast, este denumit după pietrele de moară de un gri
aproape clerical, de gresie; Dark Peak înconjoară White Peak în formă de potcoavă. Apărând
parcă în franjuri, cu margini abrupte și îmbătrânite de vreme, acesta este cel mai înalt (636m)
și sălbatic areal din parc. Cele două Peak Districts sunt despărțite de râurile Derwent și Wye,
pe văile cărora se află cele mai multe dintre așezări.

La granița dintre ținut muntos și câmpie, parcul reprezintă “ultima bucată” de peisaj nealterat
între orașele industriale Manchester, Sheffield, West Yorkshire. Areale vaste din Dark Peak
constituie arii speciale de conservare și arii de protecție specială, pentru habitatele de tip
“moorland” (în cadrul biomului pajistilor temperate, caracterizate prin vegetație care se
dezvoltă lent, de ierburi și arbuști pitici, soluri acide și ceață densă) pentru păsări cum ar fi
ploierul auriu (Pluvialis apricaria), șoimul călător (Falco peregrinus) sau șoimul de
iarnă(Falco columbarius). În parc sunt peste 60 de situri de interes științific și Rezervația
naturală Văile Derbyshire, ce ocupă 356 ha din cele mai frumoase vai calcaroase, bogate în
flori, ale Vârfului Alb.

Autoritatea Parcului Național Peak Districts a adoptat o frază extraordinară că și declarație

oficială a viziunii asupra parcului: “Ne pasă de peisajul viu”. Această reflectă faptul că de
multe mii de ani, oamenii și-au construit casele în Peak District, au creat patrimoniul din
terenuri, ferme, câmpuri, păduri și sate, toate împărțite cu viață sălbatică. Autoritatea parcului
colaborează cu cetățenii pentru a conservă acest loc special. Își propune să păstreze ceea ce e
mai bun și să ia decizii corecte pentru îmbunătățiri, cu obiectivul că viitoarele generații să
aibe oportunitatea de a-i putea aprecia frumusețea.
Peisaj din Parcul Național Peak District Cadrul natural- din Parcul Național Peak District

Parcul Naţional Daisetsuzan – Japonia

Parcul Naţional Daisetsuzan cuprinde 2.300 km2 în inima celei mai nordice insule a Japoniei,
Hokkaido. Parcul a fost înfiinţat în anul 1934, el protejează vulcani activi, izvoarele câtorva
râuri, mlaştini întinse şi păduri adânci, care adăpostesc multe specii rare, inclusiv o bună parte
dintre puţinii urşi-bruni rămaşi în Japonia.

Japonia a apărut din mare datorită unui spasm seismic. Plăcile tectonice au alunecat una sub
alta, rocile s-au topit şi au curs în subteran, vulcanii au erupt. La nord se ridică cel mai înalt
vârf din Hokkaido, Asahi Dake, iar la sud, Tokachi Dake, care a erupt ultima dată în anul
2004.

Daisetsuzan înseamnă „marele munte de zăpadă”. Vegetaţia deasă face ca mare parte din
rezervaţia Daisetsuzan să fie de nepătruns, ceea ce ajută la autoconservare. În această ţară atât
de industrializată şi cu cea mai densă populaţie din lume, acest parc oferă un spaţiu deschis,
înconjurat de câmpuri frumos cultivate, iar aici găsim căprioare, păsări, iepuri şi urşi, copaci,
arbuşti şi flori.

În timpul maximului glciar de acum 18.000 de ani, Hokkaido era legat prin punţi de pământ
de Asia, nu de Japonia, iar strămoşii poporului aiun au traversat până aici. Astăzi mai există
puţini indigeni ainu, ei în timp au fost asimilaţi de către japonezi.
Populaţia ainu şi-a împărţit pământurile în „iwor”, adică terenuri unde pescuiau somoni,
vânau urşi şi adunau lemne şi fructe de pădure. Lucrurile care îi ajutau să-şi menţină existenţa
erau considerate zei deghizaţi, spirite care vizitau lumea pământeană. Cuţitele de vânătoare
sau casele de bambus erau „kamuy”, pe care pentru a le trimite înapoi în lumea spiritelor,
ritualurile ainu includeau ofrande şi rugăciuni. Ei celebrau ursul, deoarece le oferea hrană,
blană şi oase pentru unelte.

Asahi Dake a fost cândva un con perfect, însă o erupţie mai veche a spulberat versantul.
Legenda spune că în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, oamenii adunau mineralul
galben pentru praf de puşcă.

Japonia are aproximativ 29 de parcuri naţionale, dacă în Parcul din Muntele Fuji ajung o sută
de milioane de vizitatori pe an, Parcul Naţional Daisetsuzan atrage numai şase milioane de
vizitatori, care ajung aici cu autobuzul pentru a admira culorile toamnei. O panoramă de 360
grade asupra parcului puteţi avea sus, pe vârful bombat, chiar deasupra ceţii. Primarul
Ryutaro Ota a ţinut o pledoarie pentru a proteja munţii şi pădurile acestea, pentru ca ele să nu
fie vândute cumpărătorilor particulari, astfel în anul 1934, Daisetsuzanul a devenit unul dintre
primele opt parcuri naţionale ale Japoniei.

Peisaje din Parcul Naţional Daisetsuzan