Compozitia atmosferei

1.6. Compozitia atmosferei

Grecii antici considerau aerul ca fiind un element chimic simplu.Aceasta conceptie a
fost infirmata abia n secolul al XIX-lea cnd A.L Lavoisier a separat, identificat si
denumit principalele doua gaze care compun aerul atmosferic si oxigenul:azotul si
oxigenul. Cercetarile ulterioare intreprinse de Gay-Lussac proportiile volumetrice ale
celor doua gaze (79,2% azotul si 20,8% oxigenul), demonstrind totodata prezenta n
cantitati variabile a bioxidului de carbon, amoniacului si vaporilor de apa. In ultimele
doua decenii ale secolului al XIX-lea, .J.W .Rayleigh si W. Ramsay au descoperit si
denumit cu termeni de origine greaca: argonul (inactiv), heliul (deoarece are o
pondere insemnata in compozitia Soarelui), kriptonul(ascuns"), neonul (nou) si
xenonul (strain), adica grupa gazelor rare sau nobile (pentru ca au o mare inertie
chimica,necombinandu-se cu alte elemente.La nivelul cunoasterii actuale,
Organizatia Meteorologica Mondiala inscrie pe lista componentilor aerul uscat
(prelevat din orice punct aflat intre suprafata terestra si inaltimea de 20-25 km) un
numar de 20 de gaze distincte .Se constata ca principalele patru gaze care compun
aerul uscat (azotul, oxigenul,argonul si bioxidul de carbon ) reprezinta 99,9970% din
volumul si 99,9976 din greutatea acestuia, in timp ce toate celelalte insumeaza la
loc doar 0.0030%din volum si 0,0024% din greutate .Cercetarile teoretice si
experimentale au aratat ca dintre toti componentii aerului uscat, doar bioxidul de
carbon, azotul si radonul prezinta variatii n timp si spatiu. Cum insa ponderea lor
este infima, compozitia atmosferica in vecinatatea suprafetei terestre poate fi
considerata constanta .In consecinta, aerul poate fi asimilat unui gaz unic, care, in
conditiile de presiune si temperatura de la suprafata terestra, se comporta ca un
gaz perfect cu greutatea moIeculara de 28,97 unitati atomice de masa .In natura
insa, aerul perfect uscat nu exista .El contine , pe lnga componentii mentionati,
cantitati variabile de vapori de apa concentrate cu precadere in troposfera, unde pot
atinge chiar 5% din unitatea de volum de aer. La toate acestea se adauga si
suspensiile solideori lichide a caror concentratie variaza amplu n functie de felul si
de apropierea surselor, de marimea particulelor suspendate, de conditiile
meteorologice etc. Asadar, luandu-se drept criteriu variatiile lor cantitative (sau
lipsa acestora), gazele care compun atmosfera pot fi impartite in doua categorii
mari si anume: constante si variabile. O a treia categorie formeaza suspensiile
care,desi nu sunt componente propriu-zise ale atmosferei, joaca un rol deosebit de
important n desfasurarea a numeroase procese si fenomene meteorologice.
1.6.1. Principalele componente constant ale atmosferei
Este un fapt cunoscut ca aparitia si dezvoltarea tuturor formelor de viata de la
suprafata terestra si din mediul aerian au fost posibile tocmai datorita existentei
atmosferei,in compozitia prezentata mai sus. Desigur, unele dintre gazele

componente au pentru viata o importanta esentiala,in timp ce altele sunt

indiferente (ceil putin n proportiile mentionate) .Prin ponderea si insusirile lor,azotul
si oxigenul), componente constante care totalizeaza laolalta 99,037% din volumul si
98,670% din greutatea atmosferei, sunt gazele cele mai importante.

Azotul
Este, sub raport cantitativ, principalul gaz component al atmosferei (78,088% din
volum si 75,527% din greutate). Singur, el nu intretine viata, dar in amestec cu
oxigenul ( in proportiile din atmosfera) tempereaza actiunea oxidanta a acestuia,
facnd posibila dezvoltarea vietii. Este lipsit de toxicitate, dar cresterea
concentratiei lui in sangele uman sau animal, provoaca betia de azot", care poate
avea consecinte grave.Pentru regnul vegetal constituie un important element
nutritiv, plantele de pe intreg Pamantul consumand anual circa 25 milioane tone de
azot, obtinut fie direct din aer, fie din compusii azotului formati in atmosfera si
adusi la sol prin mijlocirea precipitatiilor. Acestora li se adauga cantitati importante
administrate antropic sub forma ingrasamintelor chimice azotoase.Sintetizat prin
distilare fractionate, direct din atmosfera, azotul este utilizat si in industria
colorantilor, explozibililor, medicamentelor etc.Proportia lui in atmosfera ramane
totusi constanta deoarece consumul natural si antropic este compensate prin
procesele de descompunere a substantelor organice si amoniacale care elibereaza
azot.

Oxigenul
Este un gaz incolor,inodor i insipid, al crui nume vine de la cuvintele greceti:
oxys (acru") i gennao (a produce). In atmosfer deine locul al doilea sub raport
cantitativ (20,949% din volum i 23,143% din greutate), dar joac rolul principal din
punct de vedere calitativ. Aceasta deoarece este indispensabil procesului respiraiei,
ceea ce inseamn c n absena lui viaa ar fi imposibil. Consumul de oxigen in
procesul respiraiei atinge proporii impresionante, dependente de dimensiunile i
numrul consumatorilor (un om adult, de exemplu,consum zilnic circa 600 litrii de
oxigen). Cantiti importante se consuma, de asemenea,i prin combinaiile
chimice cu diferite elemente, n urma crora iau natere numeroi oxizi. Aceste
consumuri nu par a diminua proporia oxigenului din atmosfer,deoarece ele sunt
compensate prin oxigenul eliberat de plante in procesul asimilaiei clorofiliene.
Totusi, in ultima vreme, oamenii de tiin au inceput s avertizeze cu privire la
scderea cantittii de oxigen din atmosfer, care s-ar datora, pe de o parte, creterii
galopante a consumrii acestuia in cuptoarele industriale i motoarele de tot felul
(un automobil care parcurge 1000 km consum oxigenul necesar unui om in 75 de
ani: un avion Boeing 707 consum 35 tone de oxigen la o singura traversare a

Atlanticului etc ), iar pe de alt parte, scderii neincetate a suprafeelor acoperite

cu pduri.
1 6.2 Principalele componente variabile ale atmosferei
In aceast categorie se remarc bioxidul de carbon, ozonul i vaporii de ap, care
au o importan deosebit att pentru diferite procese meteorologice,ct i pentru
viaa vegetal i animal de pe planeta noastr .

Bioxidul de carbon
Dei sub raport cantitativ ocup locul al patrulea printre componenii aerului uscat
(n medie 0,0318% din volum i 0,0456% din greutate), bioxidul de carbon joac un
rol esenial n viaa plantelor. Prin stormate el ptrunde in citoplasma celulelor care
alcatuiesc frunzele, unde are loc procesul fotosintezei. Acesta const n combinarea
bioxidului de carbon cu hidrogenul provenit din disocierea apei i formarea, nu
numai a hidrailor de carbon, ci i a unor substane organice mai complexe, cum
sunt cele proteice. ntruct, aa cum arat i numele, fotosinteza este condiionat
de prezena luminii, in aerul de deasupra terenurilor acoperite cu vegetatie,
concentraia bioxidului de carbon este mai mare noaptea (maximul inaintea
rsritulut Soarelui i mai mic ziua (minimul inaintea apusului Soarelui). Proporia
bioxidului de carbon din straturile inferioare a ale troposferei prezint, mai ales n
regiunile temperate,i o variaie ciclic anual, caracterizat prin descresteri
importante primvara i vara, cand procesul fotosintezei se intensific,i prin
creteri sensibile toamna i iarna, cnd fotosinteza este considerabil diminuat.
Pentru acelai moment, concentraia bioxidului de carbon din aer are valori mai
ridicate deasupra terenurilor fara vegetaie i mult mai reduse (apropiate de 0,02%)
deasupra suprafelelor acoperite cu ghea i zpad, mai ales cnd acestea sunt
foarte intinse, cum este cazul calotelor polare.

In ansamblu, aerul de deasupra suprafetelor continentale conine mai mult bioxid

de carbon dect cel deasupra suprafeelor oceanice, pe de o parte pentru c uscatul
eman respectiv, iar pe de alta pentru c apa il absoarbe in cantitati dependente de
temperature, salintatea i PH-ul ei.Ca urmare a descompunerii substanelor
organice, aerul din sol este de zeci de ori mai bogat in bioxid de carbon dect cel de
deasupra solului. Cand presiunea atmosferic scade, au loc emanaii de bioxid de
carbon din sol, ceea ce determina sporirea concentraiei acestui gaz, in aerul de
deasupra solului.In situaiile sinoptice cu vnt puternic si turbulena intense,
concentratia bioxidului de carbon din stratul de aer inferior scade substanial.

Creseri considerabile ale cantitaii de bioxid de carbon din aer au loc in timpul
eruptiilor vulcanice si incendiitior. Societatea omeneasc contribuie la sporirea
concentraiei bioxidului de carbon din atmosfera inferioar att prin arderea
combustibililor in focarele industriale si in nenumratele motoare de tot felul, cat si
prin sporirea numarului locuitorilor i efectivelor de animale domestice care elimina
gazul respectiv in procesut respiraiei. In incaperile supraaglomerate si slab aerisite,
concentratia bioxidului de carbon poate depsi 0,050% din volum, devenind
dauntoare pentru sanatatea oamenilor. Distribuia verticala a bioxidului de carbon
se caracterizeaza printr-o scadere lenta, paralel cu cresterea inaltimii. In orice caz,
la altitudini de 20-30 km concentraia lui devine neglijabila. Intruct bioxidul de
carbon prezinta insusiri absorbante pentru mai multe intervale din spectrul radiativ
de unda lunga (caloric sau infrarosu), el joac un rol important in crearea asa-zisului
efect de sera (datorat transparentei pentru radiaiile de und scurta si opacitii
pentru cele de unda lunga), care protejeaza atmosfera inferioar si suprafata
terestr de raciri excesiive in timpul nopii. Cunoscnd aceste insusiri,unii autori au
pus oscilaiile de lunga durata ale climei Pmantului, pe seama radiaiilor
concentraiei bioxidului de carbon.

Ozonul
Constituie o stare alotropica a oxigenului .Numele lui vine de la grecescul
ozon, care inseamna mirositor". Este un gaz de culoare albstruie, cu un
miros caracteristic, reprezentnd doar 1,0x 10 -6 din volumul aerului care
inconjoara planeta. Identificabil in atmosfera de la 10 pana la 60 km inaltime,
el inregistreaz concentraii mai ridicate in anumite straturi ale stratosferei
(intre 20 si 30 km inalime, cu maximul la 25 km) si mezosferei (intre 40 si 55
k, cu maximul la 50 km),cunoscute impreun sub denumirea de ozonosfer.
Ozonul din straturile menionate ale atmosferei, ia nastere n urma unor
procese fotochimice complexe, datorate aciunii radiaiilor ultravioIete si
corpusculare emise de Soare, asupra moleculelor biatomice de oxigen.
Absorbind energia radiaiilor ultraviolete (cu lungimi de und mai mici de
0,24) si a radiaiiior corpusculare solare, moleculele biatomice de oxigen se
disociaza in atomi :
O 2->O+O
Prin combinarea atomilor liberi de oxigen, astfel rezultai, cu moleculele de
oxigen biatomic, in prezena moleculelor neutre ale altor gaze atmosferice, in
natere ozonul:
O+O 2->O3
Concomitent are loc i procesul combinrii ozonului cu oxigenul monoatomic,
din care rezult doua molecule instabile de oxigen biatomic.

O3+O->2O2
Procesele fotochimice de formare a ozonului sunt insoite de eliberarea unor
cantitai importante de energie calorica, ceea ce face ca in straturile atmosferice cu
concentraie mare a acestui gaz, temperatura aerului s inregistreze creteri
excepitionale. ln straturile de aer din imedinta apropiere a suprafetei terestre,
ozonul se poate forma, in cantitti infime, sub aciunea descrcarile electrice.
Distribuia orizontal a ozonului nu este uniforma, cantitatea lui fiind mai mare in
atmosfera regiunilor polare i mai mica in cea a regiunilor intertropicale.
Diferenierea se datoreaz faptului ca in regiunile polare, razele Soarelui strabat
atmosfera pe traiectorii mult mai lungi decat in cele intertropicale .
Determinari sistematice efectuate in regiunile polare au aratat ca in regim annual,
concentratia ozonului creste primavara (cand fluxul radiativ solar se intensifica, iar
temperature este inca scazuta, ceea ce favorizeaza disocierea oxigenului in atomi si
combinarea acestora cu oxigenul biatomic), pentru ca apoi sa scada in lunile de
vara (din cauza cresterii temperaturii care favorizeaza descompunerea ozonului prin
combinarea lui cu oxigenul monoatomic) si in cele de iarna (din cauza diminuarii ori
disparitiei fluxului solar).S-a constatat, de asemenea, ca in cazul advectiilor unor
mase de aer dinspre latitudini mai mari, cantitatea de ozon sporeste, iar in cazul
celor dinspre latitudini mai mici, scade.