Structura atmosferei

Istoricul formării atmosferei terestre

Atmosfera terestră este învelişul gazos ce
înconjoară Pământul şi care este menţinut într-
o stare de echilibru dinamic ca urmare a
exercitării forţei gravitaţionale. Etimologia
cuvântului provine din limba greacă, de la
ατμός, atmos = ceaţă, abur şi σφαiρα, sfaira=
sferă.

1
 Limita inferioară a atmosferei terestre este
delimitată de suprafaţa planetei (continentele,
oceanele, calotele polare), limita superioară fiind
considerată zona la care densitatea atmosferei
devine egală cu cea a gazului interplanetar – în
fapt este zona la care nu se mai resimte influenţa
câmpului magnetic terestru asupra particulelor
gazoase atmosferice (densitatea atmosferei la
nivelul mării fiind de 1,23 kg/m3, la 10 km distanţă
scăzând la o treime, pentru ca la 100 km distanţă de
Pământ să fie de peste 20 de milioane de ori mai
mică, atingând cu puţin peste 0,5 mg/m3).

2
 În faza iniţială a formării pământului, acum
aproximativ 4,5 – 4,6 miliarde de ani, atmosfera
acestuia era cu mult diferită de cea din ziua de
astăzi, semănând cel mai probabil cu cele ale
planetelor Jupiter, Saturn, Uranus, caracterizate
de o abundenţă de hidrogen, heliu, metan,
amoniac şi alte gaze. Conform teoriei
nebuloasei, Pământul s-a format prin
condensarea şi agregarea în timp a unui nor
imens de amestec de gaze, praf cosmic şi
corpuri solide de provenienţă meteorică.

3
Această masă iniţială de agregare a crescut
de-a lungul a milioane de ani prin captarea de
praf cosmic din raza de acţiune a planetei şi
prin înglobarea de meteoriţi de dimensiuni mai
reduse. Ca urmare a creşterii masei şi a
distribuţiei termice interne, Pământul a suferit o
reorganizare internă a întregii mase conducând
la apariţia a trei zone interne diferenţiate
(nucleu, manta, crustă) şi o zonă externă,
învelişul atmosferic sau atmosfera primară
(63% hidrogen, 36% heliu, 0,6 % vapori de
apă, restul fiind un amestec de amoniac, metan
şi argon). 4
 Atmosfera aceasta primară a evoluat şi ea
în timp şi, conform unor teorii, ar fi suferit
transformări profunde ca urmare a trecerii
Pământului prin faze violente de activitate
vulcanică însoţită de eliberare a unor cantităţi
importante de gaze din crusta Pământului
(vapori de apă, dioxid de carbon, azot şi
compuşi cu sulf). Această atmosferă secundară
avea drept caracteristică principală absenţa
oxigenului.

5
Cantitatea mare de vapori de apă eliberată
prin intermediul erupţiilor vulcanice a condus
la formarea norilor şi implicit, odată cu
răcirea graduală a Pământului, la fenomenul
de condensare a apei din stare de vapori în
stare lichidă, având drept consecinţă directă
formarea oceanului planetar primordial. Cum
bioxidul de carbon are o solubilitate ridicată în
apă, treptat, oceanul nou format a absorbit
cea mai mare parte a bioxidului de carbon,
azotul rămânând componenta dominantă din
atmosferă.
6
 Odată cu apariţia primelor forme de viaţă,
bioxidul de carbon existent în abundenţă a determinat
proliferarea organismelor care şi-au creat şi adaptat
un mecanism de fotosinteză susţinut de o serie de
compuşi prezenţi în abundenţă (apă şi bioxid de
carbon) şi a unei resurse energetice externe - energia
solară, produsul secundar fiind oxigenul.
Dovezile geologice indică faptul că acest
fenomen a început acum aproximativ două-trei
miliarde de ani, în mediul acvatic format. Totodată, o
parte din vaporii de apă din stratul superior al
atmosferei a fost descompusă sub influenţa radiaţiilor
UV în hidrogen şi oxigen
https://www.youtube.com/watch?v=KCzXOxeY-60
7
 Consecinţa directă a proliferării
organismelor vegetale a fost apariţia
organismelor aerobe, de tipul bacteriilor şi a
altor forme de viaţă animală primitivă, care
consumau produsele de fotosinteză şi eliberau
CO2 ca urmare a metabolismului acestora. Acest
lucru a determinat formarea ciclului bioxidului de
carbon şi al oxigenului în atmosferă.

8
De-a lungul timpului însă cantităţi importante de
bioxid de carbon au fost imobilizate sub o formă
insolubilă de către formele de viaţă animală (dovezile
de ordin geologic regăsite sub formă de calcar
sedimentar de provenienţă animală, de combustibili
fosili - cărbuni sau petrol - susţin din plin acest lucru),
conducând treptat la scoaterea unei cantităţi
importante a acestuia din circuit şi la o creştere netă
a concentraţiei oxigenului în atmosferă.
Fenomenul a continuat pe parcursul miliardelor
de ani, astfel încât s-a acumulat un exces
considerabil de oxigen construit în acest mod,
concentraţia acestuia astăzi fiind cca. 21% din
atmosferă, dioxidul de carbon scăzând la mai puţin
de 0,033%. 9
 Compoziţia şi structura atmosferei
Atmosfera terestră este compusă din
aproximativ 78,2% azot, 20,9% oxigen, 0,93%
argon şi mai puţin de 0,5% cumulat vapori de
apă, dioxid de carbon, ozon şi alte gaze. În
tabelul 1 este prezentată compoziţia
atmosferică. Masa totală a atmosferei a fost
evaluată ca fiind de 5,16∙1015 t, ceea ce
reprezintă mai puţin de o milionime din masa
Pământului, considerată a fi în jur de 6 ∙ 1021 t.

10
 Metanul, CH4, se regăseşte în stratul
inferior la nivel de ppmv şi provine din
emanaţiile de gaze de la exploatarea
combustibililor fosili şi din transformarea
produselor de origine animală. Efectul de gaz
de seră al metanului este mult mai pronunţat
decât cel al bioxidului de carbon. Oxizii de
azot, NOx şi N2O, provin atât din procesele
bacteriene din sol, cât şi din gazele de
eşapament sau din cele industriale. NO are un
impact pronunţat în distrugerea ozonului.
11
Compoziţia atmosferei terestre ppmv.

12
 În afara compuşilor gazoşi menţionaţi mai sus,
în atmosferă se mai găseşte o mare varietate de
particule minuscule în suspensie în aer, cunoscute
sub numele colectiv de aerosoli. Aceste particule pot
fi lichide sau solide şi sunt atât de mici încât pot
necesita timpi foarte mari de sedimentare
gravitaţională. Exemplele de aerosoli includ particule
de sol sau nisip deşertic suspendate, mici particule de
fum provenite de la incendii, particule de sare rămase
după evaporarea apei oceanice, polenul plantelor,
cenuşa vulcanică, particule de cenuşă formată prin
arderea combustibililor fosili.

13
Aerosolii pot afecta în mod semnificativ
echilibrul termic al planetei, modificând
semnificativ proprietăţile optice ale atmosferei.
În plus, pot provoca opriri pentru perioade mai
scurte sau mai lungi ale traficului aerian,
perturbând serios activitatea economică.
Aerosolii acoperă o gamă foarte largă de
dimensiuni. Nisipul fin deşertic poate atinge
dimensiuni de 0,01 mm în diametru.

14
 Particulele de sare şi de fum sunt de dimensiuni
micrometrice. În anumite condiţii aerosolii acţionează ca centri
de condensare pentru vaporii de apă, iniţiind şi favorizând
declanşarea averselor de ploaie. Ei pot juca de asemenea şi
rol de ecran termic, reflectând înapoi în spaţiu o parte din
radiaţia solară incidentă, fapt ce contribuie la scăderea
temperaturii la suprafaţa pământului.
Dacă pentru gazele cu efect de seră termenul consacrat
al efectului acestora asupra pământului este încălzirea
globală, în cazul aerosolilor, termenul similar folosit pentru a
descrie impactul acestora asupra pământului este cel de
întunecare globală. Întunecarea globală constă în diminuarea
treptată a nivelului de iradiere globală directă pe suprafaţa
terestră.

15
 Primele măsurători menite să cuantifice acest efect au
avut loc la începutul anului 1950. Cauzele principale ale
acestui efect sunt de ordin natural (erupţiile vulcanice) şi de
ordin antropic (activităţi umane generatoare de aerosoli).
Efectul variază în funcţie de loc şi de timp şi primele
estimări globale arată că este vorba de o reducere cu 4 %
faţă de nivelurile din 1960, cu o tendinţă de inversare în
ultimele decenii, ca urmare a reducerii emisiilor de aerosoli.

Demn de remarcat este faptul că valorile din tabelul 1

sunt doar valori medii, compoziţia atmosferei fiind foarte
diferită în raport cu altitudinea şi cu punctele de coordonate
de unde se prelevează probele.

16
 În plus această compoziţie este în permanentă
schimbare ea fiind marginal diferită în timp. Deşi este un gaz
cu influenţe majore asupra climei pământului şi esenţial pentru
buna funcţionare a regnului vegetal, bioxidul de carbon
reprezintă doar 0,039% din atmosfera planetei.
Vaporii de apa sunt concentraţi aproape de suprafaţă şi
sunt mult mai răspândiţi în apropiere de tropice decât în
regiunile polare.

Deşi identificat şi în apropiere de scoarţa terestră, cea

mai mare cantitate de ozon (o formă alotropică a oxigenului,
O3), se regăseşte în atmosfera terestră în zona 10 - 50 km. Cu
toate că efectele acestuia sunt iritante pentru plante şi animale,
acest gaz are o importanţă deosebită în protejarea planetei şi a
vieţii pe Pământ, deoarece absoarbe o cantitate însemnată de
radiaţii UV provenite de la soare care pot afecta celulele vii.
17
Molecula de ozon este instabilă și se descompune
după un timp scurt în oxigen diatomic. Formarea şi
distrugerea ozonului (doar cu contribuţia oxigenului)
este reprezentată de reacţiile Chapman.

18