CURS - TOFAN L.

Capitolul 1. Noţiuni introductive

SMOGUL.
In sens strict, smogul inseamnă un amestec de fum şi ceaţă, dar termenul este mult mai
complex, incluzand diferişi poluanţi atmosferici. Smogul provine din multe surse, incluzand
fabrici, oţelării, rafinării de petrol, combinate chimice şi bineinţeles motoarele vehiculelor.
Ingredientele sale includ monoxidul de carbon, oxizii sulfului şi ai azotului, plumb şi diferite
hidrocarburi. Aceşti poluanţi se acumulează in atmosferă la suprafaţa solului in situaţii cand
un strat de aer mai cald situat deasupra impiedică răspandirea lor – inversiune termică.
Efectele poluării atmosferei asupra sănătăţii au fost studiate intens la Los Angeles,
unde există un fel particular de smog – fotochimic, cauzat de acţiunea radiaţiilor solare asupra
produşilor secundari industriali şi asupra emisiilor autovehiculelor. Smogul din Los Angeles
constă dintr–un amestec complex de monoxid de carbon, ozon şi PAN– peroxiacetilnitrat.
Efectele sale asupra populaţiei se manifestă prin iritarea ochilor, migrene, dispnee şi stări de
ameţeală şi confuzie.
Smogul modifică compoziţia aerului atmosferic şi efectele sale pe termen lung pot fi
foarte serioase. S–au facut eforturi mari pentru reducerea poluării atmosferei. De exemplu, in
Marea Britanie legislaţia pentru aer curat a transformat atmosfera marilor oraşe industriale.
Dezastrul produs de smogul londonez, care ar fi cauzat moartea a 4000 de oameni in anul
1952 nu trebuie să se mai repete niciodată. Şi in California echiparea autovehiculelor cu filtre
ale emisiilor gazoase pare să prevină apariţia smogului . Dar in ciuda acestor remedii, cantităţi
imense de dioxid de sulf şi alţi poluanţi sunt incă eliminaţi in atmosferă, pe intreg globul, in
marile zone industriale. In aceste zone, ca şi in zonele invecinate lor, concentraţia dioxidului
de sulf din atmosferă poate atinge valori ce provoacă daune organismelor, incluzand conifere
şi plante cultivate. Mai mult chiar, dioxidul de sulf reacţionează cu apa din atmosferă,
consecutiv ajungand la nivelul solului sub forma ploii acide. Acestea cresc aciditatea solurilor
şi lacurilor, distrugand flora şi fauna, reduc recoltele, distrug pădurile, deteriorează clădirile,
etc. Pe langă dioxidul de sulf, mai sunt de asemenea implicaţi şi alţi poluanţi in producerea
ploilor acide. Organismele cele mai sensibile la acţiunea dioxidului de sulf atmosferic sunt
lichenii. Există o variaţie specifică a lichenilor la poluarea atmosferei, dar majoritatea
CURS - TOFAN L.

lichenilor nu pot creşte in zonele industriale. Acesta este şi motivul pentru care nu poţi găsi
licheni pe scoarţa copacilor in unele oraşe. De altfel, lichenii sunt utilizaţi de mulţi cercetători
pentru determinarea concentraţiilor de dioxid de sulf din atmosferă. Din păcate poluanţii
atmosferici nu răman la locul unde sunt produşi. O mare parte din dioxidul de sulf eliminat in
marea Britanie este purtat de vant in Scandinavia.
Unii poluanţi atmosferici pot influenţa viitorul acestei planete, asa cum este cazul
dioxidului de carbon. In ultima sută de ani cantitatea de dioxid de carbon a crescut in
atmosferă, in special datorită arderii combustibililor fosili dar şi datorită despăduririi şi
modificării tipului de agricultură. Statisticile recente au inregistrat o creştere alarmantă a
dioxidului de carbon in atmosferă, ceea ce ar determina incalzirea planetei (efectul de sera),
urmată de perturbări catastrofale la nivelul biosferei (Mohan Ghe., 1993)
Radiaţiile constituie alt tip de poluanţi. Toţi suntem expusi radiaţiilor solare şi
spaţiale. Radiaţia in contextul poluării inseamnă radiaţia produsă de reactoarele nucleare,
razele X şi alte echipamente, reziduurile radioactive şi evident fallout-ul rezultat al exploziilor
termonucleare. In afară de efectele sale imediate, cum sunt leucemia şi tumorile osoase,
radiaţiile determină creşterea ratei mutaţiilor in celulele germinative, ducand la abnormalităţi
la generaţiile viitoare.
Pe langă funcţia lor in protejarea solului, pădurile au o acţiune purificatoare asupra
aerului, absorbind bioxidul de carbon şi cedand oxigenul, necesar respiraţiei tuturor
vieţuitoarelor planetei. Din cele 14-16 miliarde de tone de bioxid de carbon lansate anual in
atmosferă prin arderea combustibililor, la care se adaugă şi cel produs prin respiraţia
oamenilor şi al animalelor, doua treimi sunt absorbite de păduri, "plămanii verzi" ai planetei.
Pădurea mai are multe alte funcţii: de regularizare a cursurilor raurilor, de a constitui habitatul
multor specii de plante şi animale foarte utile, dar şi să asigure cerinţele de agrement şi
turism, tot mai accentuate in condiţiile vieţii moderne, ambianţa biofizică indispensabilă
localităţilor balneo-climaterice (Popescu M., 2000).
In prezent, pădurile ocupă numai o treime din suprafaţa uscatului (circa 4 miliarde de
hectare), ceea ce ar constitui un minim absolut necesar pentru a asigura omenirii
supravieţuirea, in condiţiile in care un automobil consumă pe distanţa de 1000 km o cantitate
de oxigen suficientă unui om pe timp de un an.
CURS - TOFAN L.

Compoziţia şi structura atmosferei

In Wikipedia: Atmosfera (cuvânt grec apărut în sec. al XVII de la

ἀτμός, atmos = abur, ceață, vapor[1] și σφαῖρα, sfaira = sferă[2]) este un strat
de gaze care înconjoară un corp ceresc (Terra, Jupiter, etc).

Atmosfera de astăzi a Pământului conține molecule diatomice de azot (nitrogen) (N2) în

proporție de aproape 4/5 (78,2 %), molecule diatomice de oxigen (O2) (20,5 %), argon (Ar)
(0,92 %), dioxid de carbon (CO2) (0,03 %), ozon sau oxigen triatomic (O3) și alte gaze, praf,
fum, alte particule în suspensie, etc.

Formare

Compoziția atmosferei s-a schimbat de-a lungul celor aproximativ 2,5 - 2,8 miliarde de ani de
când există, de la o atmosferă primitivă la cea actuală, trecând prin mai multe faze
intermediare, în decursul cărora ea și-a schimbat nu numai compoziția chimică, dar și alte
caracteristici precum densitate, grosime, transparență și altele.

Procesele de formare a atmosferei sunt legate de compoziția ei chimică, care la rândul ei a

influențat procesele climatice. În urmă cu 4,56 miliarde de ani, când s-a format globul
pământesc, hidrogenul (H2) și heliul (He) erau deja prezente. Ulterior, datorită densității și
greutății specifice scăzute a acestor două gaze, ele nu au mai putut fi atrase și reținute de
planetă, disipându-se treptat în spațiul cosmic.

Datorită răcirii lente a Terrei și prin activitatea vulcanică de pe glob au fost aduse la suprafață
diverse gaze, care rezultaseră din reacțiile chimice ale straturilor interne. De la aceste procese
a luat naștere o atmosferă cu o compoziție de circa 80 % vapori de apă (H2O), 10 % de dioxid
de carbon (CO2) și 5 până la 7 % hidrogen sulfurat. Această combinație de gaze poate fi și
astăzi întâlnită în emanațiile și erupțiile vulcanice.

Lipsa precipitațiilor din acea perioadă de formare se explică prin faptul că în ciuda prezenței
apei, inclusiv în stare de vapori de apă, suprafața fierbinte a Pământului nu permitea
condensarea acestora.

Proveniența apei pe pământ este, de fapt, o temă controversată. Prin scăderea temperaturii
atmosferei sub punctul de fierbere al apei, aerul saturat, adesea chiar suprasaturat cu vapori de
apă, a determinat condensarea apei sub forma unor ploi de scurtă durată. În această perioadă
s-au format, foarte probabil, mările și oceanele.

Radiația ultravioletă intensă a determinat o descompunere fotochimică a moleculelor de apă, a

metanului și a amoniacului, astfel acumulându-se dioxid de carbon și azot. Gazele mai ușoare,
precum hidrogenul și heliul, au urcat în straturile superioare ale atmosferei, ulterior disipându-
se în spațiul cosmic, pe când gazele mai grele, ca de ex. dioxidul de carbon, s-au dizolvat în
mare parte în apa oceanelor. Azotul, inert din punct de vedere chimic în condițiile existente
CURS - TOFAN L.

atunci, a rămas neschimbat în atmosferă, fiind încă înainte cu circa 3,4 miliarde de ani partea
componentă cea mai importantă a atmosferei.

Oxigenul O2, care joacă un rol esențial în evoluția și existența vieții pe Pământ, a apărut sub
formă liberă, gazoasă, acum circa 3,5 miliarde de ani, fiind eliberat datorită activității de
fotosinteză a bacteriilor care descompuseseră substanțele bazate pe grupe cianhidrice.

Oxigenul format s-a dizolvat în mare parte în apa oceanelor, oxidând metalele feroase. În
urmă cu circa 350 milioane de ani o parte din oxigen a format prin ionizare în straturile
superioare ale atmosferei ozonul, combinație alotropică a oxigenului ce protejează pământul
de razele ultraviolete. Se consideră că, începând cu acea perioadă și pănâ astăzi, compoziția
aerului atmosferic a rămas relativ stabilă.

Părți componente

Straturile atmosferei

Atmosfera terestră are o masă de cca 4,9 · 1018 kg și este alcătuită in funcție de temperatură
din mai multe straturi, partea superioară a fiecărui strat terminându-se cu o zonă de așa-
numită „pauză”:

 Troposfera între 0 km deasupra munților înalți și 7 km în zona polară și 17 km la

tropice (inclusiv tropopauza). Ea are o grosime medie de ≈11 km (1/600 din raza de
6.371 km a Pământului). Dacă se închipuie un Pământ cu diametrul de 1 m, atunci
troposfera ar avea o grosime de numai 0,863 mm. Troposfera constituie aproximativ
90 % din masa totală a atmosferei. Aici, în stratul inferior al atmosferei, au loc
fenomenele meteorologice.
 Stratosfera între 7 - 17 până la 50 km (inclusiv stratopauza)
 Mezosfera între 50 și 80 km (inclusiv mezopauza)
 Termosfera numită și „ionosferă” între 80 și 640 km; denumirea de „termo-” este
legată de creșterea relativ bruscă a temperaturii cu altitudinea, iar cea de „iono-” de
fenomenul de ionizare a atomilor de oxigen și azot existenți, care astfel devin buni
conducători de electricitate și au influență asupra transmisiilor radio.
 Exosfera între 500 și 1.000 km până la cca 100.000 km, cu o trecere treptată la spațiul
interplanetar.

Atmosfera mai poate fi subîmpărțită și astfel:

 După procesele fizico-radiologice

1. Ionosfera
2. Magnetosfera
3. Ozonosfera (16 - 50 km)
4. Hemosfera

 Stratul cu viețuitoare

1. Biosfera (0 - 20 km)
CURS - TOFAN L.

 După gradul de amestec a gazelor:

1. Homosfera (0 - 100 km)

2. Homopauza (100 - 120 km)
3. Heterosfera (> 120 km)

 După starea aerodinamică:

1. Stratul Prandtl (cca 0 - 50 m)

2. Stratul Ekman (cca 50 - 1.000 m)
3. împreună, Stratul Prandtl + Stratul Ekman
4. Stratul atmosferic liber (> 1 km)

Atmosferă standard

Graficul presiunii (albastru) şi temperaturii (maro) în ISA.

Atmosfera standard este un model matematic al variației presiunii, temperaturii, densității și

viscozității aerului în atmosferei Pământului în funcție de altitudine. Modelul constă în tabele
de valori și formule cu care aceste valori au fost calculate.

Organizația Internațională de Standardizare (ISO) a publicat Atmosfera Standard

Internațională (engleză International Standard Atmosphere – ISA) drept standard, ISO
2533:1975.[1] Alte organizații de standardizare, ca Organizația Internațională a Aviației Civile
(engleză International Civil Aviation Organization – ICAO) și guvernul SUA au publicat
extensii sau subseturi ale aceluiași model atmosferic sub autoritatea lor proprie.
CURS - TOFAN L.

Atmosfera Standard Internațională (ISA)

Modelul ISA împarte atmosfera în straturi în care temperatura variază liniar.[2] Alți parametri
sunt calculați din constantele fizice fundamentale și relațiile dintre ele, rezultând tabele.

Atmosfera ISA este formată din aer uscat, ea nu conține vapori de apă.

Altitudinea se poate exprima ca valoare geometrică , caz în care accelerația gravitațională

este considerată ca fiind constantă cu altitudinea, având valoarea = 9,80665 m/s2, sau ca
valoare geopotențială , în care se ține cont de variația valorii accelerației gravitaționale cu
altitudinea cu inversul pătratului ei (conform legii atracției universale), relația dintre ele fiind:
[3]

unde este raza Pământului considerat sferic, la nivelul mării = 6369 km.

Pentru un strat, temperatura variază liniar cu altitudinea cu gradientul :

unde este temperatura (absolută) la baza stratului.

Ținând cont de ecuația de stare a gazului ideal, se poate scrie ecuația diferențială:[3]

unde este constanta exponențială a aerului: , iar este constanta

aerului = 287,0528742 kJ/kgK.

Prin integrare se obține variația presiunii:[3]

Cunoscând presiunea, din ecuația de stare rezultă densitatea.

De exemplu, presiunea la nivelul mării este, conform standardului, 101325 Pa, temperatura de
15 °C, și gradientul de temperatură de −6,5 °C/km. Calculul pentru altitudinea de 11 km va da
o presiune de 22632 Pa și o temperatură de −56,5 °C.[4][5]
CURS - TOFAN L.

Atmosfera standard 1976

Altitudine Altitudine Gradient Temperatura Presiunea
Straturi în
geopotențială geometrică de la baza la baza
ISA Nume
la bază la bază temperatură stratului stratului
Strat
h (în km) z (în km) α (în °C/km) T (în °C) p (în Pa)
0 Troposferă 0,0 0,0 −6,5 +15,0 101325
1 Tropopauză 11,000 11,019 +0,0 −56,5 22632
2 Stratosferă 20,000 20,063 +1,0 −56,5 5474,9
3 Stratosferă 32,000 32,162 +2,8 −44,5 868,02
4 Stratopauză 47,000 47,350 +0,0 −2,5 110,91
5 Mezosferă 51,000 51,413 −2,8 −2,5 66,939
6 Mezosferă 71,000 71,802 −2,0 −58,5 3,9564
7 Mezopauză 84,852 86,000 — −86,2 0,3734

Modelul ISA se bazează pe condițiile medii existente la latitudini mijlocii, conform

recomandărilor comitetului tehnic TC 20/SC 6 al ISO, recomandări actualizate periodic
începând cu mijlocul secolului al XX-lea

Aerul este amestecul de gaze alcătuind straturile inferioare ale

atmosferei Pământului.
Compoziția aerului
După volum, aerul conține: Urme de:

 78.084% Azot (N2)  Neon (Ne)

 20.947% Oxigen (O2)  Heliu (He)
 0.934% Argon (Ar)  Kripton (Kr)
 Dioxid de sulf (SO2)
 0.033% Dioxid de carbon (CO2)  Metan (CH4)

 Hidrogen (H2)

Cantitatea de vapori de apă din aer variază considerabil depinzând de vreme, climă și
altitudine.

Constante fizice

masa moleculara relativa

28.98 °/mol

greutate aer

1 dm^3=1.293 gr

densitate aer uscat la temperaturile

CURS - TOFAN L.

[°C] [kg/m³]
-25 1.424
0 1.2929
20 1.2047
225 0.7083

densitatea aerului lichid (la -192 °C)

960 kg/m³

temperatura de fierbere

-192°C

aer lichid

Aer obținut la -140.7°C si 38,4 at

Căldura specifică cp în intervalul de temperatură (0-100)°C la presiune normală (1 at=101325

Pa)

1.011 kJ/(kg K)

Căldura specifică cv ....

0.8382 kJ/(kg K)

Coeficient de dilatare termică pentru intervalul (0-100)°C

3.67*10^-3 K^-1

Masa moleculară a aerului este aproximativ de 28,96443 g/mol (masa moleculara a aerului
standard - CRC, 1983).

Compoziţia aerului in volume este de aproximativ 78% azot, 21% oxigen şi 1 % alte
gaze (Tab. 3.1.)

Tabelul 3.1. Compoziţia aerului perfect uscat in atmosferă

Gaz % Gaz %
din volum din volum
N2 78,088 X 8,0·10-6
O2 20,949 O3 1,0·10-6
Ar2 0,930 Rd 6,0·10-8
CURS - TOFAN L.

CO2 0,030 CH4 2,2·10-5

Ne 0,0016 N2O 5,0·10-6
He 0,00052 NO2 2,0·10-6
Kr 0,0001 NH3 1,6·10-5
H2 5,0·10-5

Cunoaşterea mecanismelor de acţiune a poluanţilor in atmosferă şi efectele acestora

necesită discutarea structurii atmosferei terestre ( Fig.3.1.).

Datorită atracţiei gravitaţionale, partea inferioară a atmosferei este mai densă decat
zona superioară. De fapt, ½ din masa atmosferică este situată pană la o altitudine de 6,5 km.
Datorită acestei situaţii, atmosfera a fost imparţită in 2 zone mari:

- HOMOSFERA, zona inferioară, denumită astfel datorită compoziţiei

relativ uniforme a acesteia, situată pană la o altitudine de 100 Km ;
- HETEROSFERA, zona superioară, caracterizată printr-o densitate mult
mai mică, unde particulele se ciocnesc rar, spre deosebire de zona inferioară,
unde particulele se ciocnesc des, situată la peste 100 km, cu zonele:
ionosfera (< 500 km) şi ezosfera (> 500 km).
Ezosfera reprezintă stratul cel mai inalt şi mai rarefiat al atmosferei, avand loc
disocierea gazelor, la temperaturi 1200-1700oC, conţinutul său fiind caracteristic gazului
interplanetar, cu aproximativ 600 protoni şi 600 electroni pe cm3.

O altă structurare a atmosferei este realizată de meteorologi, in funcţie de temperatură

şi presiune, variaţia acestor parametrii realizandu-se in funcţie de altitudine.

Atmosfera cuprinde 4 straturi importante :

- TROPOSFERA - temperatura scade odată cu creşterea altitudinii

- STRATOSFERA - temperatura creşte odată cu creşterea altitudinii
- MEZOSFERA - temperatura scade odată cu creşterea altitudinii
- TERMOSFERA - temperatura creşte odată cu creşterea altitudinii.
Trecerea intre 2 tipuri de straturi se face prin “ pauze”:

- tropopauza
- stratopauza
- mezopauza.
CURS - TOFAN L.

Figura 2.1. Structura atmosferei (linia continuă - temperatura actuala ;

linia intreruptă - temperatura prognozată peste 100 de ani)

http://www.google.ro/search?
q=atmosfera&hl=en&prmd=imvns&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=2hlsUJTDGc
bdsgbs2YCYAw&sqi=2&ved=0CCoQsAQ&biw=960&bih=520
CURS - TOFAN L.

TROPOSFERA reprezintă zona cea mai importantă pentru om, deoarece aceasta este
responsabilă pentru menţinerea vieţii, schimbările sezoniere afectand sau influenţand
diversele forme de viaţă.

Nu trebuie neglijată şi importanţa celorlalte zone, in special al stratosferei, care prin

importanţa proceselor sale contribuie la filtrarea razelor ultraviolete, ca urmare a stratului de
ozon din structura sa.

Dezvoltarea industriei şi amplificarea fenomenelor de emisii in atmosferă au afectat

cele 2 straturi atmosferice, ultimul secol fiind răspunzator de aceste modificări majore.

Transferul de căldură in troposferă presupune deplasările marilor mase de aer in plan

orizontal (latitudinal şi longitudinal) şi pe verticală (altitudinal). Teoria contemporană a
circulaţiei maselor mari de aer din troposferă susţine existenţa a trei celule de aer: celula
Hadley, celula Ferrel şi celula Polară (Fig. 3.2).
CURS - TOFAN L.
CURS - TOFAN L.

Figura 2.2. Circulaţia atmosferică in emisfera nordică

( după Popesu M., 2000)

In privinţa mişcărilor verticale, aşa după cum se observă din schemă, la intalnirea a
două celule Hadley, la ecuator, se formează mişcări ascendente de aer, ce determină formarea
maselor imense de nori, ce ajung pană la altitudinea de 18 km, in pătura superioară a
troposferei, fiind transportate spre Nord şi coborand la nivelul latitudinilor medii, in cadrul
celulei Ferrel. Apoi sunt transportate spre zona polară, parcurgand zona superioară din celula
polară, ca apoi ajungand la pol să coboare la altitudini mici.

Analiza mişcărilor maselor de aer pe direcţie orizontală arată că in zona de

convergenţă acuatorială, a alizeelor, deplasările maselor de aer se fac oblic, de la S-E spre N-
W in emisfera australă şi de la N-E la S-W in emisfera boreală, ca urmare a mişcării
Pămantului.

Se constată că mişcările maselor de aer se realizează de la presiune mare la presiune

mică. In zonele polare, aerul este rece şi dens la suprafaţa Pămantului (presiune mare), iar la
altitudinile mari este foarte rarefiat, presiunea fiind scăzută. Există la latitudinea medie o zonă
de presiune mică, situată intre cele doua zone cu presiune mare (subtropicală şi polară). Se vor
crea două circuite de aer de mică altitudine, spre zona temperată: unul de la marile presiuni
polare şi celălalt de la marile presiuni subtropicale, iar returul acestor circuite, de aer rece şi
respectiv de aer cald, care converg in zona temperată , se va face in direcţie oblică, datorită
mişcării Pămantului.
CURS - TOFAN L.

2.2. Poluarea aerului - surse de poluare

Omul consumă zilnic cca 15,5 kg aer (12m3), de 10 ori mai mult faţă de consumul de
alimente. In schimb, omul nu poate trai mai mult de 3 minute fără aer, a cărei calitate
condiţionează sănătatea sa. Prezenţa altor substanţe impurificatoare in concentraţie sub 1%,
presupune deja poluarea aerului.

Poluarea atmosferei se defineste ca: prezenţa in atmosferă a unor substanţe care in

funcţie de natură, concentraţie şi timp de acţiune afectează sănătatea, generează disconfort
şi/sau alterează mediul. Putem considera poluanţi atat unii dintre constituenţii normali ai
aerului in cazul in care se găsesc in alte concentraţii decat cele normale cat şi alte substanţe in
afara constituenţilor normali ai aerului. CO 2, care in proporţie de 0,03% este un constituent
normal al aerului, poate deveni poluant cand ajunge la concentraţii mai mari (efectul de seră),
afectand sănătatea mediului.
Din acest punct de vedere Organizaţia Mondială a Sănătăţii ( OMS) defineşte
poluarea aerului ca fiind determinată de prezenţa unei substanţe străine de compoziţia sa
normală sau variaţia importantă a proporţiilor componenţilor săi şi care pot avea, ţinand
cont de cunoştinţele ştiinţifice actuale, efecte nocive sau pot produce direct sau indirect
alterarea sănătăţii omului.
Poluarea poate fi simplă cand este cauzată de un singur poluant sau complexă,
intalnită in mod frecvent in jurul marilor platforme industriale sau in zone urbane aglomerate
şi cu circulaţie intensă de autovehicule.
Din punct de vedere al naturii poluanţilor se distinge:
- poluarea chimică, datorată diversităţii substanţelor chimice emise in atmosferă
(industria, transporturile, agricultura etc.);
- poluarea fizică in care factorii poluanţi sunt radioactivitatea, radiaţiile calorice şi
ultraviolete, zgomotul, vibraţiile;
- poluarea biologică, datorată germenilor patogeni care pot fi răspandiţi de om şi
animale.
Poluarea de fond a atmosferei este poluarea existentă in zonele in care nu se
manifestă direct influenţa surselor de poluare.
CURS - TOFAN L.

Evaluarea poluanţilor se face in cm3poluant/m3aer ( 1 000 000 cm3), in condiţii

normale( Nm3), ceea ce inseamnă volume per milion ( V.p.m.). Pentru cantităţile mai mici de
poluanţi se mai utilizeaza: volume per bilion ( V.p.b.) sau volume per trilion ( V.p.t.). Pentru
compararea toxicităţii substanţelor poluante, se recomandă ca exprimarea concentraţiei
acestor substanţe in aer să se faca şi in mg/Nm3.
Nivelul de poluare reprezintă concentraţia poluanţilor in aer, intr-un punct sau intr-o
zonă, determinată prin măsuratori sistematice in raport cu anumiţi factori, cum sunt riscul
pentru sănătate, poluarea de fond, concentraţia maximă admisă etc.
Concentraţia maximă admisă ( C.M.A.) este concentraţia cea mai mare de poluant,
conform legislaţiei, pentru anumite zone şi intervale de timp, care nu au efecte nocive asupra
organismelor vii sau asupra mediului.
Pragul de acţiune este concentraţia minimă a unui poluant in aer, la care apar
primele efecte decelabile asupra omului sau asupra mediului.
Toxicitatea unei substanţe depinde de concentraţie (c) şi de timpul de expunere (t),
deci de doza (W), W = c · t.
Zona poluată este o anumită arie din mediu, in care prin măsurători, s-au determinat
concentraţii ale poluanţilor ce depăşesc C.M.A.

Sursele de poluare pot fi :

- surse naturale ;
- surse antropice (artificiale).
a) Sursele naturale mai importante sunt: vulcanii, acţiunea de erodare a solului de
către vanturi şi transportul particulelor de pe suprafaţa solului la mari distanţe, incendiile
spontane ale pădurilor, descompunerea naturală a materiilor organice etc.
Vulcanii, cu toate că in timpul erupţiilor aruncă in atmosferă mari cantităţi de pulberi,
monoxidul şi bioxidul de carbon, dioxid de sulf şi oxizi de azot, nu pun probleme deosebite de
poluare decat in zonele apropiate, care in general sunt puţin populate.
Pulberile rezultate din erodarea solului de către vant şi transportul lor la mari distanţe
pot produce in unele zone o poluare masivă a atmosferei, este diminuată radiaţia solară, iar
vizibilitatea se poate reduce cu 50-60 %. Asemenea fenomene sunt mai frecvente in Asia şi
Africa.
Descompunerea naturală a materiilor organice, cu toate că volumul poluanţilor emişi
poate fi foarte mare, nu ridică probleme de poluare deoarece acestea sunt repartizate uniform
CURS - TOFAN L.

pe glob. Se estimează că prin acţiunea anumitor bacterii asupra compuşilor organici naturali
care conţin azot şi prin descărcările electrice naturale se produce de zece ori mai mult
monoxid de azot decat produc toate sursele industriale, contribuind la poluarea de fond a
atmosferei.
Incendiile pădurilor, care apar in diverse zone in anotimpul secetos, poluează
atmosfera cu mari cantităţi de CO2, fum, hidrocarburi, cenuşă etc. Se apreciaza că incendiile
spontane ale savanelor şi pădurilor din zonele temperate emit anual in atmosferă peste 34
milioane de tone de cenuşă şi fum şi aproximativ 340.000 tone de hidrocarburi.
b) Principalele surse de poluare a aerului sunt insă cele antropice sau
tehnologice, care se pot clasifica după importanţa lor, in procese de combustie in instalaţii
fixe, transporturile şi procesele industriale diverse.
Procesele de combustie in instalaţii fixe au loc ca urmare a funcţionarii electro şi
termocentralelor, care funcţioneaza pe bază de carbune, petrol sau gaze naturale, prin arderea
cărora se formează mari cantităţi de poluanti. Un combustibil ideal n-ar trebui să producă prin
ardere decat dioxid de carbon şi apă sub formă de vapori dar, practic nu există un asemenea
combustibil sau nu pot fi indeplinite condiţiile tehnologice care să ducă la asemenea rezultate.
Chiar la arderea gazelor naturale care conţin in cea mai mare parte metan se elimină in
atmosferă oxizi de azot şi in funcţie de condiţiile de ardere, oxid de carbon, aldehide, acizi
organici şi uneori hidrocarburi aromatice şi funingine. Utilizarea gazelor naturale in
producerea energiei se răstrange pe plan mondial pentru că acestea au devenit o materie primă
valoroasă pentru industria chimică.
Arderea cărbunelui şi petrolului sunt răspunzatoare de cele mai mari cantităţi de
poluanţi emise in atmosferă. In cazul carbunelui aceşti poluanţi pot fi pulberi sau gaze ca
dioxid de azot, COx, SO2, aldehide şi acizi diversi. Pulberile provin de regulă din componenta
minerală a combustibilului – cărbune sau petrol – care se transformă in procesul de ardere in
oxizi, carbonaţi sau sulfaţi. Dioxidul de sulf este considerat poluantul major eliminat de
instalaţiile de ardere a combustibililor fosili. Cărbunele şi petrolul conţin cantităţi importante
de sulf (cărbunii intre 1 şi 3%, iar petrolul pană la 5%) sub formă anorganică, de obicei
sulfaţi, sau sub formă organică. In procesul de ardere a combustibililor fosili, prin oxidarea
incompletă a hidrocarburilor se formează aldehide şi acizi organici. La arderea cărbunilor se
formează de exemplu pană la 2,5 g aldehide (exprimate in formaldehidă) pe tonă de cărbune.
In general, apariţia acestor poluanţi in cantităţi apreciabile este legată ca şi in cazul
CURS - TOFAN L.

monoxidului de carbon de conducerea procesului de ardere, fapt pentru care sursele de

poluare cele mai importante sunt combustiile in instalaţii locale sau casnice.
Un alt grup de poluanţi dependent de asemenea de condiţiile de ardere este
reprezentat de hidrocarburile nearse sau hidrocarburile aromatice policiclice care pot lua
naştere in procesul de distilare – piroliza – ce se petrece in cazul insuficienţei oxigenului. Se
produc astfel benzo (alfa) piren, piren, fenantren, crizen şi altele care se adsorb pe particulele
de cărbune nears sau pe particulele de funingine şi sunt transportate la mari distanţe.
Funinginea se formează de asemenea in condiţiile unor cantităţi insuficiente de
oxigen din combustibilul volatilizat şi nears. Este emisă ca particule cu dimensiuni
submicronice care in atmosferă se coagulează şi formează agregate care in final se
sedimentează.
Metanul este un combustibil superior, care prin combustie elimină numai CO 2 şi
urme de CO.
Transporturile terestre, maritime şi aeriene a dus la o creştere accentuată a poluării
aerului. Volumul poluanţilor emişi in atmosferă de mijloacele de transport se situează imediat
după cel al combustiilor din surse fixe dar, ţinand seama de faptul că mijloacele rutiere de
transport elimină poluanţii la nivelul solului, riscul pentru sănătate al acestui tip de poluare, in
special in zonele intens populate, este mult mai crescut.
Poluanţii emisi, fiind vorba de instalaţii mobile de ardere, sunt in general cei specifici
arderilor: COx, NOx, pulberi, funingine, hidrocarburi nearse şi produşi de oxidare ai acestora
(aldehide şi acizi organici) dar şi Pb.
Oxidul de carbon rezultă ca urmare a arderii combustibilului intr-o cantitate limitată
– insuficientă – de aer. Gazele de eşapament conţin in medie 4% oxid de carbon in cazul
motoarelor cu benzina şi numai 0,1% in cazul motoarelor Diesel.
Oxizii de azot se formează prin sinteza directa, la temperatura ridicată din camera de
ardere, din azotul şi oxigenul din aerul din camera de combustie iar gazele de eşapament
conţin in medie 0,06% monoxid de azot la motoarele cu benzina şi 0,04% la cele Diesel.
Hidrocarburile nearse din cauza insuficienţei oxigenului sau a timpului scurt de
staţionare in camera de ardere sunt eliminate in atmosferă inaintea inceperii unui nou ciclu;
gazele de eşapament conţin in medie 0,5 % hidrocarburi nearse la motoarele cu benzina şi
numai 0,02 % la cele Diesel.
Pb este un poluant specific motoarelor cu benzină deoarece acesteia spre a i se
imbunătăţi cifra octanica i se adaugă cca 0,5 g/litru tetraetil de plumb. In urma arderii este
CURS - TOFAN L.

eliminat Pb, odată cu gazele de eşapament, sub formă de halogenuri de plumb. Se apreciază
că 70-80 % din Pb introdus in benzină se elimina in atmosferă sub formă de aerosoli, in timp
ce restul rămane in camera de combustie, in ţeava de eşapament şi in filtrul de ulei, de unde
nu se elimină decat prin spălarea motorului. Cantităţile de plumb emise in atmosferă sunt
foarte mari.
In timpul arderii o parte din hidrocarburi sunt oxidate parţial şi eliminate ca aldehide,
acizi organici sau radicali liberi ai hidrocarburilor, impreună cu monoxidul de azot şi in
anumite condiţii atmosferice duc la formarea in atmosferă a unor poluanţi secundari –
peroxiacetilnitraţii ( PAN) – deosebit de iritanţi.
In afară de poluanţii emişi prin ţevile de eşapament, autovehiculele care funcţionează
cu benzină poluează atmosfera şi prin evaporarea combustibilului care se realizează atat in
rezervor prin vehicularea benzinei cat mai ales după oprirea motorului pană la racire. In acest
proces de evaporare un rol important il are poluarea cu tetraetil de plumb care are o nocivitate
mai mare decat plumbul sub formă de aerosoli.
Un caz special de poluare datorat mijloacelor de transport il reprezintă transporturile
aeriene. In general poluarea produsă de acestea nu afectează direct sănătatea dar poluanţii
emişi in cantităţi mari pot modifica echilibrul din atmosferă.. Inălţimea la care zboară
supersonicele şi cantităţile mari de combustibil consumat, deci şi cantităţile de poluanţi emişi
nu pot rămane fără urmări in viitor. Vaporii de apă şi dioxidul de carbon aruncaţi in atmosferă
pot modifica balanţa termică şi pot influenţa transparenţa. In acelaşi timp vaporii de apă şi
oxizii de azot reprezintă un pericol pentru stratul de ozon care se gaseşte in straturile inalte ale
atmosferei şi care protejează viaţa faţă de acţiunea nocivă a radiaţiilor ultraviolete cu lungime
de undă mică. Dublarea umidităţii aerului in stratosferă reduce cu 1% concentraţia de ozon iar
dublarea cantităţii de oxizi de azot pot provoca o reducere de 18% a concentraţiei ozonului.
Procesele industriale cu diversitatea de poluanţi pe care-i aruncă in bazinul aerian,
din punct de vedere al volumului emisiilor se situează pe locul al treilea, poluarea produsă de
aceasta fiind limitată la zone restranse. Cu toate acestea in unele oraşe sau zone puternic
industrializate acest tip de poluare poate ridica probleme foarte serioase pentru confortul şi
sănătatea populaţiei. Poluarea produsă de industrie poate fi analizată in funcţie de natura
poluanţilor emişi sau in funcţie de profilul industriei.
Rafinarea petrolului. Petrolul brut fiind un amestec de hidrocarburi cu mici cantităţi
de sulf, oxigen, azot şi alte elemente, pentru obţinerea gamei largi de produse necesare este
supus unor prelucrări: distilare, cracare, tratare chimică, desulfurare etc. In cursul acestor
CURS - TOFAN L.

operaţii de rafinare se pot elimina in atmosferă diverşi poluanţi ca oxizi ai sulfului,

hidrocarburi, oxizi ai azotului, pulberi funigene, oxid de carbon, aldehide, amoniac. Pe faze de
prelucrare poluanţii emisi sunt:
 la depozitare şi manipulare, in funcţie de volatilitatea produselor şi temperatura
ambiantă, se pot degaja vapori ai hidrocarburilor respective;
 la regenerarea cristalizatorilor, operaţie in care cocsul format pe suprafaţa acestora in
timpul cracării catalitice şi hidrogenării este indepărtat, se poate polua atmosfera cu
pulberi, hidrocarburi diverse, CO, NO2 şi SO2;
 la operaţiile de distilare şi cracare se elimină dioxid de sulf (din sulful conţinut in
petrol) oxizi de azot, pulberi şi mici cantităţi de hidrocarburi şi acizi organici;
 faclele in care se ard gazele reziduale şi hidrogenul sulfurat poluează atmosfera cu
funingine şi dioxid de sulf;
 intr-o serie de operaţii de incărcare şi descărcare a produselor sau la separarea apelor
reziduale, se pot produce scurgeri de hidrocarburi, care se volatilizează, in timp ce
unele dispozitive din instalaţii cum sunt valvele conductelor, pompele, compresoarele,
din cauza presiunii, temperaturii ridicate sau a coroziunii, produc pierderi de
hidrocarburi in atmosferă.
Industria cimentului. Fabricile de ciment de regulă poluează intens atmosfera cu
pulberi. Materiile prime, calcarul, marna şi argila sunt concasate, măcinate şi apoi prin
incălzire la temperatură ridicată transformate in clincher din care, in final, prin măcinare se
obţine cimentul. Se cunosc două procedee de fabricare a cimentului, procedeul uscat in care
materiile prime sunt introduse in cuptoarele rotative de ardere (de transformare in clincher)
sub formă uscată şi procedeul umed in care amestecul de materii prime este introdus in
cuptoarele rotative de ardere in stare umedă sub forma unei suspensii. Pentru obţinerea
cimentului, clincherul este măcinat in mori cu bile pană se obţine o pulbere in care particulele
au diametrul de cca 50 μm. Emisiile cele mai mari de pulberi le dau cuptoarele rotative iar pe
ansamblu, fabricile care aplică procedeul uscat. In cazul utilizării petrolului drept combustibil
se emit şi mari cantităţi de SO2.
Deoarece majoritatea fabricilor de ciment produc şi azbociment sub formă de plăci
sau tuburi şi cum 2/3 din producţia de azbest este utilizată la obţinerea produselor de
azbociment, poluarea atmosferei cu azbest ridică, pentru zonele respective probleme
deosebite.
CURS - TOFAN L.

Industria sticlei şi ceramicei. Materiile prime sunt silicaţii, carbonaţii iar in cazul
sticlei dioxidul de siliciu (cuarţ), iar principalii poluanţi sunt pulberile.
In cazul fabricării sticlei, pentru a obţine sticla incoloră nisipul se spală cu acid
clorhidric pentru indepărtarea urmelor de fier care colorează sticla in verde. La uscarea
nisipului după spălare se elimină in atmosfera acid clorhidric. Pentru obţinerea sticlei de bună
calitate, sticla pentru oglinzi sau geamuri clare, in amestecul agregatelor se adaugă anhidrida
arsenioasă in proporţie de 1%o care in final se elimină pe coş sub formă de aerosoli iar pentru
obţinerea sticlei cristal, sticlei optice sau sticlei pentru baloanele becurilor electrice,
amestecului i se adaugă litarga (PbO) in proporţie de pana la 30 %, pe coş putandu-se elimina
cantităţi de plumb sub formă de aerosoli.
Metalurgia feroasă, siderurgia poluează atmosfera cu mari cantităţi de poluanţi ca:
pulberi, dioxid de sulf, oxid de carbon, funingine, gudroane, fenoli şi altele. Principalele faze
generatoare de poluanţi sunt:
- prepararea minereului, unde pentru indepărtarea unor impurităţi şi pentru obţinerea
de aglomerate cu un conţinut mai mare de metal, minereul este ars in anumite condiţii. In
acest proces se degajă praf şi dioxid de sulf provenit din sulfurile metalice;
- prepararea cocsului – operatie ce are loc in cocserii. In scopul elimin[rii unor
impurităţi din cărbune acesta este ars in anumite condiţii şi apoi stins cu apă. In cursul acestor
operaţii se degajă in atmosferă particule de cărbune, cenuşă, funingine, gudroane, dioxid de
sulf, hidrogen sulfurat, oxid de carbon şi fenoli.
- prepararea fontei este operaţia in care minereul este redus la metal. In cursul
acestei operaţii se elimină in atmosferă mari cantităţi de pulberi cu compoziţie diversă:
SiO2,Al12O3,CaO, K2O,Na2O, ZnO precum şi oxid de carbon şi dioxid de sulf.
- la obtinerea oţelului se degajă pulberi roşii de Fe 2O3 care fiind foarte fine sunt greu
de reţinut in dispozitivele de recuperare, dioxid de sulf, precum si oxid de mangan. Pentru
dezoxidarea oţelului precum şi pentru obţinerea oţelurilor manganoase se adaugă feromangan.
Metalurgia neferoasa. Poluarea produsă de metalurgia neferoasă este deosebit de
importantă deoarece topirea minereurilor se face la temperaturi ridicate, eliminandu-se
aerosolii metalelor respective, care in general sunt toxici, iar minereurile care sunt bogate in
sulfuri şi degajă mari cantităţi de dioxid de sulf.
Emisiile de poluanţi au loc in primul rand la obţinerea concentratelor de minereuri,
cand se degajă mari cantităţi de pulberi şi dioxid de sulf şi in al doilea rand la operaţiile de
topire şi rafinare.
CURS - TOFAN L.

La topirea cuprului se degajă aerosoli solizi cu un conţinut de pană la 15% Cu, 50%
Fe, 4 % As şi cantităţi mici de Pb, Sb, Bi, Cd, P, Hg si Zn. La rafinarea cuprului prin
electroliză deosebit de periculos poate să fie hidrogenul arseniat care se poate forma in mediul
acid al băii, din urmele de arsen rămase in cuprul brut.
In metalurgia plumbului, pulberile eliminate in atmosferă pot conţine pană la 14% Pb
iar la metalurgia zincului in afară de fumuri de zinc (ZnO) se elimină şi plumb (pulberile
eliminate contin intre 25 si 50 % Pb).
Cu toate că majoritatea aerosolilor de metale neferoase sunt toxici, cei mai periculoşi
răman aerosolii de plumb care pot fi răspandiţi la mari distanţe.
Emisiile de SO2 sunt mult mai mari decat cele de la operaţiile de obţinere a fierului.
Aceasta se explică prin faptul ca in cazul metalurgiei feroase sulful era conţinut in cărbunele
cocsificabil şi numai ca urme nedorite in minereu, pe cand in cazul metalelor neferoase
minereurile sunt sulfuri.
In cadrul metalurgiei neferoase, un loc deosebit il deţine industria aluminiului.
Minereul de baza este bauxita (cu un continut de 30-70 % Al2O3 ) din care se prepară alumina
- materia primă pentru obţinerea aluminiului. Aluminiul se obţine prin electroliza aluminei,
dar deoarece aceasta se topeşte la o temperatură foarte ridicată, i se adauga criolit (conţine F),
care coboară punctul de topire la cca 1000 o C şi permite separarea electrolitică a aluminiului
din masa topită de Al2O3. Prezenţa criolitului determină degajarea fluorului şi deci poluarea
atmosferei cu acid fluorhidric şi floruri sub formă de aerosoli.
Industria chimică organică are la bază industria acizilor sulfuric, clorhidric şi
azotic. Poluanţii sunt de regulă acizii respectivi sub formă de gaz sau aerosoli şi alti poluanţi
rezultaţi din procesele tehnologice.
- La fabricile de acid sulfuric se degajă, in funcţie de procedeul de obţinere, dioxid şi
trioxid de sulf alături de aerosoli de acid sulfuric. Acidul sulfuric are o largă intrebuinţare in
industrie, cele mai mari cantităţi fiind consumate de industria ingraşamintelor fosfatice.
Superfosfaţii se obţin prin tratarea minereurilor fosfatice cu acid sulfuric, de unde rezultă ca
produşi secundari o serie de substanţe care pot polua atmosfera: HF, Si F4, CO2, SO2, HCl.
- H2SO4 reprezintă materia primă pentru prepararea HF; fluorina (CaF2) conţine ca
impurităţi Si sau S, alături de HF se formeaza acid silicoflorhidric – H2SiF4, SO2 şi H2S.
- La fabricarea HCl, in funcţie de metoda utilizată, se poate impurifica atmosfera cu
Cl si HCl. Industria clorului pune probleme deosebite de poluare a aerului cu clor de
lichefiere, la umplerea recipienţilor sau cisternelor şi la curăţirea lor. Avand o largă utilizare in
CURS - TOFAN L.

industria chimică, la fabricarea compuşilor organici cloruraţi – triclor şi percloretilena, clorura

de metilen, tetraclorura de carbon - in industria maselor plastice, la fabricarea clorurii de vinil
şi de viniliden, la fabricarea pesticidelor clorate, in industria celulozei şi hartiei, in industria
textila, posibilităţile de poluare a aerului sunt multiple.
- HNO3 are de asemenea o largă utilizare in industrie dar cele mai mari cantităţi sunt
folosite la fabricarea ingrasămintelor azotoase. HNO 3 se obţine prin oxidarea catalitică a
amoniacului, avand ca produşi intermediari NOx care apoi sunt transformaţi in acid azotic. O
parte din oxizi fiind absorbiţi se elimină in atmosferă. Eliminările acestor acizi sunt de obicei
masive, iar in concentraţii de 0,13-0,19 % in volume se recunosc după culoarea brun roşcată
pe care o au gazele evacuate.
Industria celulozei şi hartiei impurifică atmosfera cu poluanţi care in primul rand
creează disconfort. Astfel, la fabricarea celulozei prin procedeul sulfat, in care lemnul se
fierbe cu o soluţie de sulfură, hidroxid şi carbonat de sodiu la care se adaugă mici cantităţi de
sulfit şi de sulfat de sodiu, grupările metoxi se scindează şi se transformă in metilmercaptan-
CH3SH şi dimetilsulfura - CH 3SCH3, foarte toxice şi cu un miros dezagreabil, care se degajă
impreună cu H2S rezultat din sulfuri.
Industria este foarte diversă şi posibilităţile de poluare a atmosferei de către industrie
sunt multiple insă de regulă, se intreprind măsuri pentru reţinerea sau neutralizarea
poluanţilor.
CURS - TOFAN L.

3.3. Factorii ce determină poluarea şi autopurificarea aerului

Poluanţii emişi in atmosferă, aflaţi in concentraţii mari la emisie, sunt antrenaţi de

curenţii de aer, indepărtaţi de sursă, diluaţi şi supuşi unor fenomene fizico-chimice –
sedimentare pentru particule şi aerosoli, absorbţie pe particulele in suspensie, sau transformări
chimice pentru gaze şi vapori – care duc la scăderea concentraţiei lor, realizandu-se intr-o
anumită măsură, autopurificarea atmosferei. In aceste condiţii persistenţa in atmosferă a unor
poluanţi este relativ mică (Tab. 3.2.)
In afară de deplasările maselor de aer, care dispersează poluanţii, contactul acestora
cu solul şi cu suprafaţa apelor in care se dizolvă contribuie intr-o măsură apreciabilă la
fenomenul de autopurificare. Dacă procesele de diluare, dizolvare şi sedimentare duc
intotdeauna la scăderea concentraţiei poluanţilor din aer, reacţiile chimice la care aceştia pot
participa duc uneori la formarea unor substanţe noi cu agresivitate crescută.

Tabelul 3.2. Persistenţa in atmosferă a unor poluanti

Poluantul Timp de stationare in atmosfera

S2O 1-6 zile
NOx 1-3 zile
Fluor 3-7 zile
CO 0,3 ani
Hidrocarburi 1-2 zile
Pulberi 3-7 zile

Procesul de autoepurare nu poate asigura menţinerea calităţii aerului decat in cazul in

care cantitatea de poluanţi deversaţi in bazinul aerian nu depăşeşte o anumită limită.
Atat producerea poluării cat şi autopurificarea, care presupune restabilirea
proprietăţilor naturale ale aerului, sunt condiţionate de o serie de factori, dintre care cei mai
importanţi sunt: natura şi volumul emisiilor, factorii meteorologici, factorii geografici şi
factorii urbanistici.

a) Natura şi volumul emisiilor

CURS - TOFAN L.

Concentraţia poluanţilor la sol, la nivelul la care se desfăşoară viaţa in general,

variază in funcţie de starea fizică a acestora: pulberi sau gaze. In cazul pulberilor,
concentraţiile sunt dependente de dimensiunile acestora, iar in cazul poluanţilor gazoşi, de
densitatea lor. De exempliu, monoxidul de carbon, avand densitatea mică, va difuza mai
uşor, pe cand clorul (densitatea faţă de aer la 0 0C = 3,22), fiind mult mai greu decat aerul, se
va acumula la nivelul solului.
Volumul emisiilor joacă de asemenea un rol important, deoarece emisii masive de
poluanţi ingreunează capacitatea de difuziune şi duc la creşterea concentraţiei lor.
Temperatura poluanţilor emişi şi mai ales diferenţa dintre temperatura lor şi
temperatura atmosferei ambiante influenţează difuzia. Dacă temperatura poluantului la emisie
este apropiată sau egală cu temperatura aerului ambiant, acesta va stagna şi se va acumula in
jurul sursei, in schimb dacă temperatura poluantului la emisie este mai mare decat
temperatura mediului ambiant, viteza ascensională a acestuia va creşte.
De asemenea, importantă este viteza de eliminare a poluanţilor şi inălţimea la care se
face eliminarea. Cu cat raportul dintre viteza de ieşire a poluanţilor şi viteza vantului este mai
mare, cu atat poluanţii se vor ridica mai sus in atmosferă.
Inălţimea coşului are o importanta deosebită in menţinerea, la nivelul solului, a unor
concentraţii scazute; pentru aceasta inălţimea trebuie să depăşească zona de inversie termică
care se găseşte de obicei la mică inălţime.
b) Factorii meteorologici
Factorii meteorologici influenţează in mare măsură fenomenul de poluare şi
procesele de autopurificare. Principalii factori sunt: temperatura aerului, umiditatea şi
precipitaţiile, curenţii de aer şi iradierea solara.
Temperatura aerului scade cu altitudinea şi acest fapt creează o instabilitate a
aerului pe verticală, mai ales in zilele de vară cand incălzirea rapidă a solului de către soare
incalzeşte straturile de aer de la suprafaţă.
In aceste condiţii iau naştere puternici curenţi ascensionali, care antrenează poluanţii
la altitudine. In anumite condiţii, in special in nopţile senine, se poate intampla ca solul şi
atmosfera de contact să se răcească mai repede decat stratul atmosferic mai ridicat, care
rămane cald. O astfel de pătura de aer cald acţionează ca un ecran care se opune difuziei
poluanţilor – inversie termică ( Fig.3.3.).

Fig. 3.3. Fenomenul de inversie termică

CURS - TOFAN L.

O emisie de aer cald incărcat cu poluanţi intalnind in drumul său ascensional acest
ecran, opreşte ascensiunea şi poluanţii sunt blocaţi sub stratul de inversie termică. Mişcarea
ascendentă a aerului se opreşte deci la nivelul stratului de inversie termică şi dacă acesta se
află la mică altitudine, in cazul emisiilor importante de poluanţi, concentraţia acestora poate
creşte pană la niveluri periculoase. De regulă, primele raze ale soarelui distrug inversia şi
restabilesc circulaţia aerului pe verticală, dar, in cazul in care cerul este acoperit, soarele nu
mai poate incălzi pămantul şi inversia termică poate dura ziua intreaga sau chiar mai multe
zile in sir.
Inversia termică poate apare cu regularitate in unele zone cu o poziţie geografică
deosebită, ca de exemplu la Los Angeles. Oraşul, aşezat pe coasta Pacificului este mărginit la
est de un platou puternic insorit. Inversia se stabileşte la altitudinea platoului datorită aerului
cald care circulă dinspre platou spre mare. In această regiune numărul zilelor cu inversie
termică este de aproape 200 pe an. Oraşul este cunoscut pentru gradul ridicat de poluare a
aerului – asa numita ceaţă fotochimică, care apare şi datorită existenţei acestui fenomen, ce
impiedică dispersia poluanţilor.
Umiditatea aerului impiedică difuzia poluanţilor, iar umiditatea crescută duce la
formarea ceţei, care de obicei este un fenomen meteorologic favorabil acumulării poluanţilor.
Intr-o atmosferă cu umiditate crescută, particulele in suspensie se răcesc mai repede decat
aerul şi devin nuclee de condensare, in jurul cărora vaporii de apă din atmosferă se
condensează chiar dacă temperatura nu a atins punctul de rouă. Formandu-se in straturile
inferioare ale atmosferei, ceaţa duce pe de o parte la creşterea concentraţiei poluanşilor, iar pe
de altă parte, picăturile de ceaţă dizolvă poluanţii solubili şi capătă proprietăţi nocive.
CURS - TOFAN L.

Umiditatea atmosferei – picăturile fine de apă – permite dizolvarea unor poluanţi,

limitand viaţa lor in atmosferă. Astfel, dioxidul de sulf fiind foarte solubil in apă trece in acid
sulfuros :
SO2 + H2 = H2SO3
Acidul sulfuros fiind puţin stabil, mai ales in prezenţa unor catalizatori (oxizi
metalici) frecvent intalniţi in zonele poluate, se oxidează la acid sulfuric, poluant cu ac’iune
mult mai nocivă decat dioxidul de sulf.
Dioxidul de azot se dizolvă de asemenea cu uşurinţă şi formează acid azotic şi
azotos, care cu un exces de dioxid de azot trece in acid azotic şi monoxid de azot.
2NO2 + H2O = HNO3 + HNO2
HNO2 + NO2 = HNO3 + NO
----------------------------------------
3NO2 + H2O = 2 HNO3 + NO
Aceste fenomene conferă picăturilor de apă un caracter acid şi efectul binefăcător al
ploii asupra purificării atmosferei devine, in zonele intens poluate cu astfel de gaze, dăunător
pentru vegetaţie şi sol.
Precipitaţiile favorizează purificarea atmosferei prin antrenarea şi depunerea pe sol a
particulelor in suspensie, dar eficacitatea acestei epurări diminuează cu scăderea dimensiunii
particulelor şi devine neglijabilă pentru particulele cu diametrul egal sau mai mic de 2 µm.
Curenţii de aer şi in special curenţii orizontali pot fi consideraţi ca cei mai
importanţi factori de dispersie a poluanţilor in atmosferă. Dispersia poluanţilor incepe de la
viteze relativ slabe (2m/sec) ale curenţilor de aer şi creşte direct proporţional cu viteza
acestora. Obstacolele din calea curenţilor de aer, denivelări de teren, clădiri, păduri etc.
favorizează dispersia poluanţilor.
In acelaşi timp curenţii de aer pot transporta mase importante de poluanţi la distanţe
considerabile, poluand zone fără surse de poluare.
Lipsa curenţilor de aer – calmul atmosferic – este cea mai nefavorabilă condiţie
meteorologică pentru poluarea aerului, deoarece, pe măsura producerii, poluanţii se
acumulează şi concentraţia lor creşte progresiv.
Iradierea solară permite producerea unor reacţii fotochimice la care participă unii
poluanţi şi unii constituenţi normali ai aerului şi din care rezultă compuşi noi, cu toxicitate
mai mare decat a poluanţilor primari.
CURS - TOFAN L.

Un rol important in producerea acestor reacţii il au radiaţiile ultraviolete. Sub

acţiunea lor, de exemplu, oxizii de azot reacţionează cu hidrocarburile şi aldehidele eliminate
de autovehicule şi rezultă o serie de substanţe noi, ca nitrat de peroxiacetil, ozon, precum şi o
serie de radicali liberi care participă in continuare la alte reacţii. Acest fenomen cunoscut sub
numele de „smog oxidant” sau ceaţă fotochimică a fost observat pentru prima data in 1944 la
Los Angeles şi este specific zonelor cu circulaţie intensă a autovehiculelor, deci eliminări
masive de oxizi de azot şi hidrocarburi, insorire puternică şi posibilitatea apariţiei la o anumită
inălţime a unui strat de aer mai cald – inversia termică.
c) Factorii geografici
Factorii geografici fiind in stransă legătură cu factorii meteorologici influentează, de
asemenea, fenomenul de poluare.
Relieful, influenţand condiţiile meteorologice, poate favoriza dispersia sau
acumularea poluanţilor. Astfel, prezenţa unei văi sau depresiuni este de regulă defavorabilă
dispersiei poluanţilor. Aerul rece, mai dens, se acumulează in depresiune şi temperatura
scăzută determină formarea frecventă a ceţei care, după cum s-a arătat mai sus, favorizează
acumularea poluanţilor. In plus, in văi pot apare fenomene de inversie termică, creand astfel
condiţiile stagnării poluanţilor la nivelul surselor de emisie ( Fig. 3.4.). Văile in care sunt
amplasate activităţi industriale sunt cunoscute prin frecvenţa cu care se formează smogul. In
schimb, un relief plat, permiţand circulaţia aerului, facilitează dispersia poluanţilor.
Lacurile contribuie la reducerea poluării prin posibilitatea de a fixa suspensiile din
aer, cat şi prin dizolvarea unor poluanţi gazoşi. De asemenea, mările şi oceanele au o
importanţă deosebită in purificarea atmosferei, prin dizolvarea şi fixarea poluanţilor.
CURS - TOFAN L.

Fig. 3.4. Asocierea factorilor meteorologici şi geografici in menţinerea poluării la sol

Zonelor de litoral le sunt caracteristici curenţii locali – brizele - care ziua, datorită
incălzirii mai accentuate a uscatului, circulă dinspre mare spre uscat – briza de mare (Fig.
3.5.), iar noaptea, datorită racirii rapide a uscatului, circulă dinspre uscat spre mare – briza de
uscat (Fig. 3.6.).

Figura 3.5. Briza de mare

CURS - TOFAN L.

Figura 3.6. Briza de uscat

Briza de uscat transportă poluanţii deasupra mării unde aceştia sunt fixaţi prin
dizolvare şi sedimentare. WiIlliston S.H. măsurand concentraţia mercurului in aerul purtat de
brize a stabilit că deasupra oceanului concentraţia este mai mică decat deasupra solului.
Astfel, briza marină conţine cca 2 mg Hg /m 3 aer, in timp ce briza de uscat, provenind din
zone industriale, conţine intre 8 si 20 mg Hg /m3 aer.
Vegetaţia contribuie in mod deosebit la purificarea atmosferei, atat prin fixare de
dioxid de carbon şi degajare de oxigen, cat si prin umidificarea aerului şi influenţa acestuia
asupra climatului local. In afară de CO2, zonele verzi şi in special pădurile, au posibilitatea să
reţina şi alţi poluanţi ca SO2 şi in special pulberile. Efectul purificator al vegetaţiei este
exploatat prin crearea de zone tampon intre industrie şi zonele rezidenţiale, plantate cu arbori
rezistenţi poluanţilor emişi de industrie. Astfel de zone reţin şi undele sonore, reducandu-se
astfel şi poluarea sonoră.

d) Factorii urbanistici

Principalele elemente care afecteaza climatul unui oraş şi de care depinde persistenţa
poluanţilor in aer sunt: caracteristicile regiunii in care este situat oraşul, densitatea şi inăltimea
CURS - TOFAN L.

clădirilor, lărgimea străzilor, orientarea lor faţă de curenţii dominanţi şi suprafaţa spaţiilor
verzi intravilane.
Aceste principale elemente, corelate cu numărul şi potenţialul surselor industriale de
poluare, cu numărul autovehiculelor şi intensitatea circulaţiei şi cu modalitatea de incălzire a
oraşului, pot da o imagine asupra nivelului de poluare.
Temperatura aerului in zonele urbane este mai ridicată decat a zonelor
inconjuratoare. Această situaţie favorizează crearea unor curenţi ascendenţi care antrenează
poluanţii. De asemenea, străzile largi şi clădirile inalte permit crearea curenţilor de aer care
dispersează poluanţii atmosferici din zona respectivă.
CURS - TOFAN L.

4. Factorii atmosferici
Aerul atmosferic este caracterizat de 3 factori atmosferici care nu sunt legaţi
funcţional ci sunt în interdependenţă statică.
Cei 3 factori sunt: presiunea, temperatura şi umiditatea.
În afară de aceştia, aerul se mai caracterizează printr-o mişcare turbulentă în
raport cu suprafaţa terestră.
Ansamblul marilor mişcări permanente şi din care rezultă circulaţia atmosferei
depinde de distribuţia temperaturii pe glob şi de rotaţia pământului.
Mişcarea aerului constituie o problemă fundamentală pentru meteorologia
sinoptică (aceasta efectuează observaţii pentru prevederea de temperatură).

4.1. Temperatura aerului

Prin temperatură se înţelege starea de încălzire a unui corp (repectiv starea de
încălzire a aerului).
Căldura este o formă de energie. Dacă un corp primeşte căldură el se
încălzeşte, iar cînd cedează căldura el se răceşte.
În natură schimbul de energie se face astfel încât corpurile mai calde cedează
căldura celor mai reci.
Fiecare corp are o căldură specifică şi în funcţie de aceasta el se va încălzi mai
uşor sau mai greu. Prin căldură specifică a unui corp înţelegem cantitatea de căldură
necesară pentru a încălzi cu un grad Celsius un kilogram din acel corp. Unitatea de
măsură este Joule/kg oC.
Corpurile având călduri specifice diferite se vor încălzi de la aceeaşi sursă (de
exemplu soare) în mod diferit.

- Propagarea căldurii
Căldura se propagă prin conducţie (contact), convecţie şi radiaţie.
Prin conducţie căldura se propagă în interiorul corpurilor materiale sau la limita
de contact dintre corpuri diferite, aceasta transmiţându-se de la moleculă la moleculă.
Corpurile pot fi:
- rău conducătoare de căldură (lemn, plastic, etc.);
- bune conducătoare de căldură (metale).
Prin convecţie căldura se propagă în mediile fluide (care au coeficienţi de
conducţie cu atât mai scăzuţi cu cât densitatea fluidului este mai scazută) prin curenţi
generaţi de către diferenţele de temperatură. Astfel, prin aceste medii, prin curenţi
căldura poate fi uşor transportată dintr-o regiune caldă în alta rece, pe distanţe medii.
Prin radiaţie căldura se propagă prin intermediul radiaţiei electromagnetice
(spectrul caloric).
Toate corpurile cu temperaturi peste -273oC (0oK), emit radiaţii calorice ce au
diferite lungimi de undă care, pe măsură ce creşte temperatura se apropie de
lungimea de undă a razelor luminoase (corpurile cu temperaturi de peste 500oC).

-Încălzirea atmosferei
Încălzirea atmosferei se realizează de la pământul încălzit de soare prin
conducţie la limita de contact cu aerul atmosferic şi prin convecţie pentru straturile
îndepărtate. De la soare aerul primeşte o cantitate foarte mică de căldură deoarece
este un mediu transparent (Fig. 6.3.).
Suprafaţa terestră se încălzeşte de la soare prin radiaţie şi datorită structurii
diferite a acestuia (oraşe, lacuri, câmpii, munţi, păduri) se va încălzi în mod diferit.
CURS - TOFAN L.

Aerul din imediata vecinătate a solului se va încălzi prin contact de la sol, va deveni
mai uşor (mai puţin dens) şi va urca în altitudine dând naştere curenţilor de convecţie
care vor încălzi la rândul lor atmosfera până la mari înălţimi.
Curenţii turbulenţi (starea de agitare dezordonată şi transportul advectiv al unor
mase de aer contribuie de asemenea la încălzirea atmosferei. Comprimarea sau
dilatarea aerului produce de asemenea efecte termice (încălzire, răcire).
Noaptea solul se răceşte treptat şi prin contact se va răci şi aerul din apropierea
solului (răcire nocturnă). Atmosfera terestră se comportă ca un termostat moderându-
şi c[ldura ziua şi întârziind pierderea acesteia noaptea.

Fig. 6.3 Încălzirea atmosferei

- Măsurarea temperaturii
Se realizează cu ajutorul termometrelor (cu alcool sau cu mercur).
Mai există termometre de maximă şi de minimă temperatură (vezi Fig. 6.4.),
precum şi termometre înregistratoare numite termografe.
Unităţi de masură pentru temperatură:
- gradul Celsius (oC); se consideră 0oC punctul de îngheţ al apei şi 100oC punctul de
fierbere a apei;
- gradul Kelvin (oK); ca valoare 1oK=1oC, dar 0oK este zero absolut, rezultând:
0oK = -273.15oC;
0oC = 273.15oK;
100oC = 373.15oK;
- gradul Fahnrenheit (folosit în ţările anglo-saxone); -32oF= punctul de îngheţ al apei şi
212oF= punctul de fierbere a apei;
1oC = 9/5oF;
1oF = 5/9oC.
În mod obişnuit temperaturile mai mari de 0oC se notează cu "+" (de exemplu
+15 C), iar cele mai mici de 0oC se notează cu "-" (de exemplu -25oC).
o

Temperatura standard în aviaţie este de +15oC la 760 mm Hg.

CURS - TOFAN L.

Fig. 6.4. Măsurarea temperaturii

- Variaţiile temperaturii aerului

A. Considerând acelaşi loc de pe glob vom avea următoarele variaţii de
temperatură:
a. periodice: diurnă şi sezonieră;
În cazul variaţiei diurne temperatura prezintă un maxim la cca. 2-3 ore după ce
soarele a trecut la meridian (la verticala locului) şi un minim după ce a răsărit soarele.
În cadrul variaţiei sezoniere temperatura prezintă un maxim vara şi un minim
iarna;
b. neperiodice (accidentale) ale temperaturii sunt produse de perturbaţii
atmosferice ca de exemplu invazii de aer (cald sau rece).
B. Variaţia temperaturii de la loc la loc se prezintă astfel:
- mergând pe meridian temperatura scade de la ecuator spre poli;
- invaziile de mase de aer (cald sau rece) fac ca pentru aceeaşi oră să avem pe locuri
relativ apropiate diferenţe de temperaturi destul de mari.
Privind distribuţia temperaturii pe sol (deci pe orizontală), pe hărţile sinoptice se
trasează izotermele din 5 în 5oC. (Izotermele reprezintă liniile ce unesc toate punctele
cu aceeaşi temperatură).
C. Variaţia temperaturii în înălţime.
Temperatura în general scade cu înălţimea datorită faptului că aerul este un
mediu rău conducător termic. Uneori între sol şi 10 m pot fi variaţii de temperatură de
5oC până la 10oC. În înălţime temperatura scade în general ca în Fig. 6.1. Totuşi, până
la 5 km (în troposferă), nu întotdeauna temperatura va scădea cu înălţimea. Peste 5
km, temperatura scade cu 6.5oC/km până la tropopauză (-45oC la pol şi -80oC la
ecuator).
În atmosferă aerul care urcă se destinde şi ca urmare se răceşte (în mod
adiabatic) iar la mişcările descendente se încălzeşte.
- Gradientul termic
Gradientul termic vertical reprezintă variaţia temperaturii pentru o diferenţă de
nivel de 100 m. În meteorologie pentru întocmirea diagramelor aerologice (obţinute în
urma sondajelor radio în altitudine), se foloseşte, pentru aerul uscat, valoarea de
1oC/100 m (gradientul adiabatic uscat), iar pentru aerul umed saturat, valoarea de
0,5oC/100 m (gradientul adiabatic umed).
În aviaţie s-a adoptat ca gradient mediu valoarea de 0,65oC/100m.

- Inversiune, izotermie
Zona în care temperatura creşte odată cu creşterea de înălţime se numeşte
zonă de inversiune sau, simplu, inversiune.
Izotermia este reprezentată de zona în care temperatura este staţionară cu
creşterea de înălţime.
Cauzele care produc inversiunile şi izotermiile sunt multiple:
- radiaţia nocturnă în nopţile senine;
- invazii de aer rece care produc inversiuni la sol;
- comprimarea aerului, invazii de aer pe diferite straturi, pături de nori, căldura de
condensare a vaporilor de apă;
CURS - TOFAN L.

- fronturile meteorologice care produc inversiuni sau izotermii în altitudine.

În situaţia inversiunilor la sol se produce ceaţa ce are ca efect micşorararea
vizibilităţii.

4.2. Umezeala aerului

După cum am văzut la structura atmosferei, în aer vom găsi, în afară de
elementele chimice, apa. Aceasta se poate afla sub cele 3 stări de agregare pe care le
cunoaştem: gazoasă, lichidă şi solidă, după cum urmează:
- starea gazoasă – vapori de apă, este invizibilă;
- starea lichidă - sub forma picăturilor fine de apă care formează ceaţa, burniţa, ploaia,
norii, etc.;
- starea solidă - zăpada, gheaţa, grindina, etc.
Conţinutul în apă al atmosferei este variabil şi provine din evaporarea apelor de
suprafaţă (oceane, lacuri, râuri, transpiraţia plantelor, etc.). Evaporarea are loc până
când aerul devine saturat, adică el conţine cantitatea maximă de vapori, surplusul
condensându-se. Procesul de evaporare depinde de temperatură; astfel dacă
temperatura este mai mare şi cantitatea de vapori poate fi mai mare. Dacă luăm o
cantitate de aer şi îi micşorăm temperatura, se ajunge la un moment când aerul se va
satura, producându-se condensarea.
Temperatura la care aerul devine saturat se numeşte tempertura punctului de
rouă.
Umezeala absolută (Ua) exprimă cantitatea de vapori de apă în grame conţinută
de 1m3 de aer (în momentul determinării). Se detemină astfel: se ia un tub cu o
substanţă higroscopică care se cântăreşte. Se aspiră prin tub 1m 3 de aer şi se
cântăreşte din nou tubul. Diferenţa de greutate reprezintă tocmai cantitatea de vapori
de apă. Umezeala absolută este direct proporţională cu temperatura. Astfel iarna
umezeala absolută nu depăşeşte 5gr/m3, iar vara este peste 10-15gr/m3.

Umezeala absolută maximă (Uam) exprimă cantitatea maximă de vapori de apă ce o

poate conţine 1m3 de aer la o anumită temperatură.

T (oC) -30 -20 -10 0 10 20 30

Uam (g/m2) 0.3 1,1 2,3 4,9 9,4 17,3 30,4

Din tabelul de mai sus se observă că umezeala absolută maximă creşte odată
cu creşterea temperaturii aerului.
Umezeala relativă (Ur) exprimă raportul dintre umezeala absolută şi umezeala
absolută maximă, în procente Ur.
Ur = Ua/Uam 100 ( %)
Umezeala relativă variază invers proporţional cu temperatura; astfel în zilele
călduroase de vară ea este mai mică, decât noaptea (când temperatura este mai
mică). Altfel spus umezeala relativă este raportul dintre tensiunea elastică a vaporilor
de apă în momentul respectiv şi tensiunea maximă ce o poate avea aerul la
temperatura din momentul respectiv.
CURS - TOFAN L.

- Măsurarea umezelii
Dintre mărimile fizice ale umezelii aerului singura care se poate măsura direct
este umezeala relativă. Instrumentul cu care se face măsurarea se numeşte
higrometru (vezi Fig. M.7.5).
Acesta se construieşte cu un fir de păr (blond şi degresat), care este foarte
sensibil la umezeală (adică se întinde foarte mult la umezeală).

Higrometrul Psihrometrul

Fig. 7.5. Instrumente de măsurare a umezelii

Pentru măsurarea temperaturii punctului de rouă şi a umezelii relative (se

scoate din tabele) se foloseşte psihrometrul (vezi Fig. 7.5).
Acesta este format din două termometre din care unul are bulbul umed şi unul
bulbul uscat.
Prin intermediul unei turbine se suflă peste aceste termometre (asupra bulbului)
un metru cub de aer. La sfirşitul operaţiei se citeşte diferenţa de temperatură.
În funcţie de temperatura ambiantă şi de diferenţa respectivă din tabele se va
scoate umezeala relativă şi temperatura punctului de rouă.

- Relaţii între temperatură şi umezeală

Umezeala aerului este în strânsă legătură cu temperatura sa. Ele sunt direct
proporţionale astfel:
- umezeala absolută este mai mare vara decât iarna, deoarece din cauza temperaturii
ridicate vara procesul de evaporare este mai intens, în timp ce iarna evaporarea este
mai scăzută, deci şi umezeala absolută este mai mică;
- umezeala absolută maximă este cu atât mai mare cu cât temperatura aerului este
mai mare (un metru cub de aer poate să conţină mai mulţi vapori cu cât creşte
temperatura);
CURS - TOFAN L.

- umezeala relativă reprezentând raportul dintre Ua şi Uam va avea un mers invers cu

cel al temperaturii. Astfel, pentru un metru cub de aer pe masură ce îi scădem
temperatura, observăm că scade şi Uam deci Ur creşte (urmărim formula de la pct. 7.).
Exemplu: considerăm că avem un metru cub de aer care are Ua = 10g şi
temperatura de 17oC:
Ur = Ua/Uam x 100 = 10/17 x 100 = 58 %
Dacă scădem temperatura la 10oC vom avea Uam = 9,4 g/m şi respectiv Ur =
10/9.4 x 100 = 100 % deci aerul este saturat.

- Variaţia umezelii
Ca şi la temperatură vom avea variaţii periodice şi accidentale:
Variaţii periodice (regulate)
a. diurnă şi
b. sezonieră;

a. variaţia diurnă
- Uam creşte ziua, iar noaptea scade;
- Ua creşte ziua, scade noaptea (ziua evaporarea este mai intensă datorită temperaturii
mai mari);
- Ur este mai mare noaptea şi mai mică ziua (ziua apa se evaporă şi noaptea
cantitatea evaporată duce la creşterea Ur datorită scăderii temperaturii şi respectiv a
Uam;

b. variaţia sezonieră
- Uam creşte vara şi scade iarna;
- Ua este mai mică vara faţă de iarna, când temperaturile sunt mai mici;
- Ur ca şi umezeala absolută este mică vara faţă de iarna.

Variaţia accidentală a umezelii se produce datorită mişcărilor maselor de aer,

mişcări datorate anumitor cauze (de exemplu diferenţa de temperatură de la un loc la
altul).
Variaţia umezelii în altitudine
În înălţime datorită scăderii presiunii (se tratează la pct. 8.1.), aerul se dilată (îşi
măreşte volumul). Deoarece pentru masa de aer care urcă, cantitatea de apă rămâne
aceeaşi (dar volumul se măreşte), umezeala absolută se micşorează astfel că U a
ajunge la înălţimea de 5.000 m să aibă doar o zecime din valoarea de la sol.
Umezeala relativă creşte până la nivelul de condensare, atinge cele mai mari
valori în nori iar deasupra scade brusc, deoarece aerul devine foarte uscat.
` Nivelul de condensare reprezintă înălţimea la care umezeala relativă devine
100% (vaporii de apă condensează). În acest moment apar norii.

4.3. Presiunea atmosferică

Datorită greutăţii proprii aerul exercită asupra corpurilor o forţă ce poartă
denumirea de presiune.
Prin presiune se înţelege apăsarea exercitată de o coloană de aer
având suprafaţa bazei de 1cm2 şi înălţimea egală cu înălţimea atmosferei.

Toricelli, prin experienţa sa, dovedeşte existenţa presiunii atmosferice (Fig. 8.6.).
CURS - TOFAN L.

Principiul măsurării presiunii atmosferice ( vezi WIKIPEDIA)

Evangelista Torricelli (1608–1647) a propus o metodă de măsurare a presiunii atmosferice

prin inventarea barometrului cu mercur în anul 1643. Barometrul cu mercur este un tub lung
de sticlă care a fost umplut cu mercur și apoi răsturnat într-o cuvă cu mercur. S-a determinat
astfel foarte ușor că presiunea atmosferică este . Presiunea reală într-un punct într-
un fluid se numește presiune absolută. Presiunea relativă (manometrică) se dă fie peste, fie
sub presiunea atmosferică.

Un manometru care masoară presiuni sub presiunea atmosferică se numește de obicei

manometru de vid. Presiunea atmosferică într-un punct descrește cu altitudinea. Există variații
ale presiunii atmosferice de la o zi la alta, deoarece atmosfera nu este statică. Coloana de
mercur din barometru va avea o înălțime de aproximativ 76 cm de mercur la 0 grade Celsius,
în câmp gravitațional normal (standard), g=9,80665 m/s², se numește „o atmosferă” (1 atm).

Semnificația principală a acestor experiențe din acel timp era concepția pe care o afirmau că
poate fi creat un spațiu vid. Timp de două mii de ani, filozofii vorbeau de oroarea pe care
natura o are pentru spațiul vid: horror vacui. Datorită acestei orori se spunea că natura previne
formarea unui vid apucând orice substanță învecinată și umplând cu ea instantaneu orice
spațiu vidat. Experiențele lui Torricelli și Pascal au arătat că există limitări în capacitatea
naturii de a prevenii un vid.

Cu excepția telescopului, nici o altă descoperire științifică din secolul al XVII-lea nu a trezit
curiozitatea și dorința de cunoaștere în așa măsură cum au făcut-o experiențele cu barometrul
și cu pompa de aer.

[modificare] Experiența lui Torricelli

În anul 1641, fântânarii Marelui Duce din Florența căutau să construiască o pompă aspiratoare
care să ridice apa la o înălțime mai mare de 32 de picioare. Pe atunci nu se știa care este forța
ce urcă apa în corpul unei pompe și o menține acolo. Ei au construit pompa, dar apa nu s-a
urcat mai sus, fapt ce i-a determinat să apeleze la renumitul savant Galileo Galilei, pentru a-l
întreba unde rezidă greșeala. Faptul că nu se urca mai sus de 32 de picioare era în contrazicere
cu principiul admis pe atunci că „natura are oroare de vid”. Galileo demonstrase că aerul este
greu, dar nu s-a gândit să folosească acest fapt ca să explice insuccesul grădinarilor. Se spune
că, nedumerit, le-ar fi răspuns foarte vag că „natura nu are oroare de vid decât numai până la
înălțimea de 32 de picioare”.

Preocupat de această problemă, Galileo a încredințat-o lui Torricelli (1608-1647), un renumit

fizician italian. Acesta a găsit răspunsul abia în 1643, la un an după moartea lui Galileo,
bazându-se tocmai pe descoperirea acestuia din urmă, și anume că nivelul atins de apă în
pompa aspiratoare este echilibrat de către greutatea masei de aer care apasă pe suprafața
exterioară. Discutând problema aceasta cu Viviani (1622-1702, matematician și om de știință
italian), s-au hotărât amândoi să repete experiența, cu condiția ca să folosească mercur în loc
de apă. Aceasta deoarece mercurul, fiind de 14 ori mai greu ca apa se va ridica la o înălțime
de 14 ori mai mică.
CURS - TOFAN L.

Viviani a construit un tub lung de trei picioare, închis la un capăt, și a procurat mercurul.
Când totul a fost gata, ei au umplut tubul cu mercur și apoi, ținându-l bine astupat cu degetul,
l-au cufundat într-o cuvă cu mercur. Și, într-adevăr, mercurul din tub a coborât până la
distanța prevăzută de ei. Tot Viviani a purtat apoi tubul cu mercur la diferite înălțimi și astfel
au stabilit un mijloc de măsurare a presiunii atmosferice; cu alte cuvinte, se născuse
barometrul.

Fig. 8.6. Experienţa lui Toricelli

Unităţile de masură pentru măsurarea presiunii atmosferice sunt milimetrul coloană de

mercur (mmHg) şi hectoPascalul (hPa). În anul 1986, Organizaţia Meteorologică
Mondială a stabilit că în onoarea savantului francez Blaise Pascal (1623 - 1662) să se
introducă unitatea de măsură a presiunii numită "Hectopascal", înlocuind vechea
unitate de măsură, milibarul: (1HPa = 1mb).
Pentru măsurători se foloseşte mercurul deoarece are o densitate mare (Fig.
8.6.) şi necesită coloane relativ scurte.
760 mmHg = 1033,6 g/cm2;
1 g/cm2 = 1 dynă;
1 mmHg = 1,33 hPa.
Pentru un calcul rapid se ia 1mmHg = 4/3hPa şi, respectiv,
1hPa = 3/4mmHg.

Măsurarea presiunii se face cu ajutorul:

- Barometrului cu mercur
Barometrele bazate pe lichid indică presiunea atmosferică măsurată după înălțimea coloanei
de lichid (de obicei mercur), lipită la vârf și cu capătul de jos conectat la un mic recipient cu
lichid (valoarea presiunii atmosferică este proporțională cu cea a masei coloanei de lichid).
Barometrele cu mercur sunt cele mai exacte, ele fiind utilizate la stațiile meteorologice.

- Barometrul mecanic (cu capsulă aneroidă);În practică, cel mai des sunt folosite
barometrele mecanice (aneroide). Acestea nu conțin lichid (din greacă aneroid=fără apă). Ele
indică presunea atmosferică ce acționează asupra unei cutiuțe metalice elastice cu pereți
subțiri, cu o gaură mică.La micșorarea presiunii atmosferice cutiuța se lărgește, iar la mărirea
ei — se contractă, acționând asupra unui arc. Deseori, în barometrele mecanice se găsesc până
la zece cutiuțe metalice, legate una cu alta, care, la schimbarea valorii presiunii atmosferice,
mișcă un indicator pe circumferința gradată după modelul barometrului cu mercur.
CURS - TOFAN L.

- Barografului (aparat înregistrator).

Funcţionarea acestor aparate se analizează la laboratorul de specialitate

( Geografie, meteorologie).

Pentru efectuarea măsurătorilor se face reducerea presiunii la 0oC, prin calcul sau
tabele.

8.1. Variaţiile presiunii atmosferice

a. variaţia diurnă (Fig. 8.7.) reprezintă două maxime şi două minime pentru 24 de ore
astfel:
- maxime în jurul orelor 10 şi 24 şi
- minime în jurul orelor 04 şi 16.

Fig. 8.7. Variaţia diurnă a presiunii

Aceste variaţii diurne pot atinge un hectopascal (milibar) în zonele temperate şi câţva
milibari în cele tropicale.

b. în afara variaţiilor diurne există şi variaţii sezoniere; astfel pe continent presiunea

prezintă un maxim iarna şi un minim vara, iar pe oceane maximul este vara şi minimul
este iarna.

c. variaţiile accidentale sunt mai importante deoarece sunt legate de caracterul

timpului.
Acestea sunt produse de perturbaţiile atmosferice şi pot atinge 10 mb într-un
timp scurt.
CURS - TOFAN L.

d. variaţia presiunii în altitudine

Presiunea atmosferică scade (vezi Fig. 4.1.) în altitudine datorită:
- scăderii densităţii aerului în înălţime;
- scurtării coloanei de aer odată cu creşterea înălţimii.
Savantul Laplace a stabilit legea variaţiei presiunii cu altitudinea. Aceasta este o
funcţie logaritmică complexă. Pentru a uşura calculele a fost introdusă treapta barică.
Aceasta reprezintă distanţa pe verticală, în metri, pentru care se înregistrează o
descreştere a presiunii atmosferice cu 1 milibar.
Treapta barică se calculează pe intervale pe care se poate aproxima o scădere
liniară a valorii presiunii după cum urmează:
- la nivelul mării scade cu 1mb pentru 8,4 m sau cu 1 mmHg pentru fiecare 11,2 m;
- la 5000 m presiunea scade cu 1 mb la fiecare 16 m;
- la 11000 m presiunea scade cu 1 mb la fiecare 32 m.

- Vântul

Datorită fluidităţii sale aerul poate avea mişcări orizontale, verticale sau înclinate.

Mişcarea orizontală a aerului se numeşte vânt.

Mişcările verticale şi înclinate se numesc curenţi.

Vântul este provocat de diferenţa de presiune (pe orizontală) de la loc la loc. Aceste
diferenţe pe orizontală există atât la nivelul solului cât şi la înălţime. Cauza principală a
acestor diferenţe o constituie încălzirea inegală a suprafeţei terestre deci şi a maselor
de aer din vecinătatea acestora.
Astfel spre zonele mai încălzite (unde presiunea este mai mică) se îndreaptă
aerul mai rece (cu o presiune mai mare).

- Mărimile ce definesc vântul

Mărimile ce definesc vântul sunt direcţia şi intensitatea (forţa).

Fig. 8.8. Girueta Fig. 8.9. Anemometrul cu cupe

CURS - TOFAN L.

Prin direcţie, în meteorologie se înţelege direcţia de unde "suflă" (vine) vântul.

Ea se indică prin grade sexagesimale cu următoarea corespondenţă: N = 360 o (0o); S
= 180o; E = 90o; W = 270o.

Viteza vântului se exprimă în următoarele unităţi de măsură: m/s; km/h; mile marine/h
(= nod (1 milă marină = 1853m)).

Transformarea din km/h în m/s se face înmulţind m/s cu 3,6 sau, aproximativ, înmulţind
m/s cu 4 şi scăzând din produs cifra zecilor.

Direcţia vântului este indicată la sol de giruete (vezi Fig. 8.8.), iar în înălţime cu ajutorul
baloanelor sau a radiosondelor.

Pe aerodrom, pentru măsurarea direcţiei vântului, se mai foloseşte mâneca de vânt şi

T-ul mobil.

Pentru măsurarea intensităţii vântului se folosesc anemometrele cu cupe sau cu

palete, sau anemografele (vezi Fig 8.9.).

- Izobarele

Distribuţia presiunii atmosferice pe suprafaţa globului este indicată pe hărţile

meteorologice cu ajutorul izobarelor.

Fig. 8.10. Formaţiuni barice

Izobarele sunt liniile care unesc punctele cu aceeaşi presiune atmosferică.

Hărţile izobarice pot fi anuale, lunare, zilnice, etc.

Dacă izobarele formează o serie de cercuri concentrice în jurul unui punct, această
zonă se numeşte centru de presiune.
CURS - TOFAN L.

- Ciclonul

Se mai numeşte centru de minimă presiune şi este o formă barică caracterizată prin
descreşterea presiunii către centrul sistemului.

Izobara exterioară de referinţă este de obicei 1010 mb.

Vântul are o mişcare de la exterior spre centru sau în sens invers acelor de ceasornic
(pentru emisfera noastră).

Făcând o paralelă între izobare şi curbele de nivel putem asemăna ciclonul cu o

depresiune orografică sau o căldare (vezi Fig. 8.10.).

- Anticiclonul

Se mai numeşte centru de maximă presiune şi este o formă barică caracterizată prin
creşterea presiunii de la exterior spre centrul sistemului.

De obicei izobara exterioară care delimitează sistemul este de 1020mb.

În anticiclon vântul bate de la centru spre exterior în sensul acelor de ceasornic

rotindu-se totodată în jurul său (vezi Fig. 8.10)

Comparându-l cu formele de relief, anticiclonul ar fi analog munţilor izolaţi sau

mameloanelor. Acest lucru este posibil deoarece în reprezentarea topografică şi
valoarea curbelor de nivel creşte spre centrul reprezentării. Pe hărţile sinoptice,
ciclonul se notează cu D iar anticiclonul cu MB sau M.

Talvegul baric (T) este analog unei văi topografice şi se caracterizează prin izobare în
formă de "V". Cotele izobarice descresc din exterior spre valea talvegului.

Dorsala anticiclonică este o prelungire a anticiclonului şi are izobarele în formă de "U",

ale căror cote cresc de la margine spre axa mediană a dorsalei.

Şaua barică este analoagă şeii ce leagă două masive muntoase. Izobarele cresc din
exterior spre axa şeii.

Fig. 8.11. Vânt de gradient Fig. 8.12 Rotirea vântului în altitudine

CURS - TOFAN L.

- Diferenţa de direcţie şi de intensitate a vântului la sol şi în altitudine

Ştim că vântul reprezintă mişcarea orizontală a aerului faţă de suprafaţa terestră. Ca

să se producă această mişcare, este necesară o forţă.

În cazul aerului, forţa care produce mişcarea orizontală este diferenţa de presiune.
Această diferenţă, raportată la o unitate de lungime (se ia ca unitate de lungime un
grad de latitudine care este echivalent cu 111km) se numeşte gradient baric.

Mişcarea aerului produsă de forţa de gradient a presiunii este perpendiculară la

izobare (sau izohipse în altitudine).

Datorită mişcării de rotaţie a pământului intră în funcţiune forţa lui Coriolis, aerul fiind
deviat, în emisfera nordică, spre dreapta direcţiei sale de mişcare (vezi Fig. 8.11.).

În mişcarea maselor de aer la sol intervine şi forţa de frecare care va avea ca efect
schimbări de direcţie şi de viteză datorate neuniformităţii solului.

Forţa Coriolis se combină cu forţa de frecare pentru a echilibra forţa de presiune.

Datorită forţelor menţionate mai sus, dacă privim o hartă sinoptică, vom vedea că la
sol vântul face un unghi de 30o faţă de izobare, izohipse la înălţime (vezi Fig. 8.12.).

Având în vedere ca odată cu creşterea înălţimii forţa de frecare scade (la 1000 m
devine neglijabilă), vântul apare paralel cu izohipsele datorită mişcării aerului spre
dreapta în emisfera nordică (forţa Coriolis). În acelaşi timp viteza creşte.

Ţinând seama de efectul de deviere şi rotire a vântului se poate spune (în timpul
zborului, pentru emisferea nordică) că atunci când vântul este de spate (la sol şi în
altitudine), presiunea joasă este în stânga (vezi Fig. 8.10.).

- Tipuri de vânt

A. În funcţie de structură vom avea: vânt laminar şi vânt turbulent;

a. vânt laminar;
În situaţia când vântul are o mişcare uniformă, atât în ce priveşte viteza cât şi direcţia,
scurgerea aerului făcându-se în straturi paralele, spunem că avem vânt laminar.

b. vânt turbulent;
În cazul când întâlneşte obstacole, vântul suferă variaţii în ceea ce priveşte direcţia şi
intensitatea, devenind vânt turbulent.
Uneori, faţă de viteza medie vântul poate prezenta creşteri bruşte de viteză sau
salturi ce poartă denumirea de rafale. Pentru ca vântul să fie considerat rafalos este
necesar ca durata unei rafale să nu depăşească două minute. Peste 12m/s, vântul
devine supărător pentru navigaţia aeriană, mai ales atunci când are caracter de vijelie.
CURS - TOFAN L.

Fig. 8.13. Vânt laminar

Fig. 8.14. Vânt turbulent

B. Vânturi periodice şi regulate;

Din observaţiile şi studiile făcute s-a văzut că, în anumite zone ale globului,
vântul are un caracter permanent şi regulat. Astfel în zonele dintre ecuator şi tropice,
suflă vânturile alizee. În zona asiatică şi Oceanul Indian se produc vânturi sezoniere
numite musoni (de ex: musonul indian).

C. Vânturi locale;
Datorită configuarţiei solului foarte diferită, care detemină încălziri diferite, iau
naştere vânturi locale, cum ar fi:

a. brizele marine, care sunt mişcări ale aerului pe orizontală determinate de încălzirea
diferită a uscatului faţă de mare (vezi Fig. 8.15).
Aceste mişcări sunt ziua de la mare spre uscat (briza de mare) iar noaptea de la
uscat spre mare (briza de uscat).
Acest lucru se datorează faptului că uscatul se încălzeşte mai repede ziua şi se
răceşte mai repede noaptea.
Brizele de mare se simt pe continent până la cca. 10-15 km distanţă de apă şi
au o viteză de aproximativ 5 km/h.
CURS - TOFAN L.

b
b

Fig. 8.15. Briza de mare

b. briza de munte (vântul catabatic) ia naştere în zonele muntoase şi este

determinată de răcirea mai rapidă a crestelor noaptea; aerul rece coboară pe pantă la
vale, iar ziua în condiţii de insolatie, crestele se încălzesc, aerul devenind mai puţin
dens fiind înlocuit de aerul mai rece de pe vale care urcă spre creste. Astfel ia naştere
briza de vale.

Fig. 8.16. Briza de munte

c. efectul de fohn se produce atunci când, din diferite cauze, pe doi versanţi ai
unui munte avem diferenţă de presiune (pe unul maxim şi pe altul minim), aerul mai
dens urcă pe munte şi coboară pe partea cealaltă a acestuia (vezi Fig. 8.17).
Aerul antrenat pe panta ascendentă se răceşte după adiabata uscată (se
răceşte cu 1oC/100m), până la saturaţie, când, prin condensare, eliberându-se căldura
latentă, se va răci după adiabata umedă (0,5oC/100m).
Pe creastă norul se precipită sau îşi urmează calea pe orizontală, iar un fileu de
aer uscat coboară cu panta. La coborâre, prin comprimare aerul se încălzeşte şi fiind
uscat, se va încălzi după adiabata uscată (1oC/100m).
Vântul cald şi uscat care coboară pe panta unui munte reprezintă efectul de
fohn.
CURS - TOFAN L.

Fig. 8.17. Efectul de fohn

Astfel, în urma acestui efect, la piciorul pantei, în partea de sub vânt aerul este
mai cald decât cel de la piciorul pantei din vânt.

La noi în ţară există multe zone în care se resimte efectul de fohn cum ar fi: vântul
mare din Făgăraş (mâncătorul de zăpadă), în Podişul Mehedinţi, zona Caransebeş,
etc.

d. undele orografice.

În timp ce la efectul de fohn aerul urcă şi apoi coboară pe celălalt versant, aici
coborârea este rareori laminară (urmărind profilul reliefului), frecvent însă devine
turbionară. Din acest motiv scurgerea este perturbată, perturbare ce se resimte până
la de 3-4 ori înălţimea obstacolului în funcţie de următorii factori:
- vântul suflă dinspre munte dintr-o direcţie de până la 30o faţă de perpendiculara la
sistemul noros, direcţie care se menţine constantă până la creastă;
- existenţa unui sistem noros cu înălţimi apreciabile şi pante accidentate;
- intensitatea vântului la piciorul pantei este de peste 8m/s şi se măreşte spre creastă;
- existenţa unei atmosfere cu stratificare termică stabilă (existenţa unei zone de
izotermie sau inversiune);
- perturbarea atmosferei (deformarea curentului aerian) nu se limitează la straturile de
aer învecinate crestelor, ci se resimte până la distanţe mari faţă de crestele muntoase,
în partea de sub vânt.

Sub aceste mişcări ondulatorii ale maselor de aer deformate, apar deseori zone
turbionare pe axa orizontală faţă de creste, turbioane numite rotori.

Turbulenţa în cadrul acestor zone este deosebit de intensă, curenţii verticali, în

vecinatatea rotorilor şi mai ales în interiorul lor poate depăşi 8 m/s (vezi Fig. 8.18.).

La noi în ţară din cauza influenţelor climatice din Europa Centrală şi Bazinul
Mediteranei, întâlnim o gamă variată a vânturilor locale:

- Crivăţul este vântul cel mai specific în Moldova, Dobrogea, sudul şi estul Munteniei şi
suflă în special iarna;
- Austrul suflă dinspre sud în zona Olteniei, Banatului, Crişanei, ajungând în Moldova
ca un vânt cald, uscat, aducând geruri mari;
CURS - TOFAN L.

- Nemirul suflă în depresiunile din estul Tansilvaniei şi a Braşovului fiind considerat ca

o prelungire a crivăţului care se strecoară prin trecătorile Carpaţilor Orientali.Fig. 8.18.
Undele orografice

- Circulaţia generală a aerului

După cum am văzut, mişcarea aerului este cauzată de repartiţia inegală a
presiunii atmosferice, aerul deplasându-se din regiunile anticiclonice către cele
ciclonice în straturile inferioare şi invers în păturile mai înalte.
Cauza principală care provoacă o distribuţie inegală a presiunii pe glob este
încălzirea neuniformă a suprafeţei terestre. Pe glob există un focar permanent de
căldură (zonă intertropicală) şi două focare de frig (calotele polare).
Circulaţia generală a atmosferei este prezentată în Fig. 8.19. unde se observă
că aerul rece de la poli se îndreaptă spre zonele tropicale, iar pentru înălţime o
importanţă deosebită o au curenţii jet.

- Norii
Sunt constituiţi din picături fine de apă sau cristale de gheaţă suspendate în
atmosferă.
Norii au forme şi mărimi diferite foarte variate iar culoarea şi strălucirea se datoresc
difuzării razelor soarelui în mod diferit.
Condiţiile pentru formarea norilor sunt condensarea şi sublimarea vaporilor de
apă care trebuie să aibă un stadiu de saturaţie avansat şi să conţină nucleele de
condensare (sublimare). Condensarea şi sublimarea se realizează în natură prin:
 radiaţie (radiaţia nocturnă);
 convecţie şi mişcare ascendentă;
Radiaţia solului în timpul nopţii produce răcirea aerului în urma căreia se va
produce condensarea care va da norii cu plafon jos sau ceaţa.
Mişcările de convecţie pot fi termice (datorită încălzirii neuniforme a solului) sau
dinamice (când aerul urcă pe panta unui munte sau când aerul rece în deplasare
întâlneşte o masă de aer cald pe care îl sileşte să se ridice brusc).

- Clasificarea norilor
a. după componenţa particulelor se clasifică în:
- nori de apă;
- nori de gheaţă (zăpadă);
CURS - TOFAN L.

- nori micşti.
b. după geneză se clasifică în:
- nori stratificaţi formaţi în condiţii de atmosferă stabilă (cum sunt: Ci, Cs, As, Ns, St), în
cazul frontului cald sau condiţii anticiclonice;
- nori ondulaţi formaţi în condiţii de turbulenţă pe o anumită grosime (redusă) a
atmosferei : Ci, As, St;
- nori convectivi formaţi prin convecţie termică sau dinamică (Cu, Cb).
c. după înălţimea bazei faţă de sol vom avea 3 etaje:
- etajul inferior cu baza între 0-2km: St, Ns, Sc, Cu, Cb. Norii Nimbostratus au baza în
etajul inferior, iar masa predomină în etajul mijlociu. Norii Cumulus şi Cumulonimbus
(Cu şi Cb) au baza la nivelul inferior, dar vârfurile pot atinge nivelul mijlociu sau chiar
superior;
- etajul mijlociu cu baza norilor între 2-5 km (Ac, As, Ns);
- etajul superior cu baza între 5-13 km (Ci, Cs, Cc);
d. după forma pe care o pot avea se clasifică în:
- nori sub formă de val-strat continuu şi uniform mai mult sau mai puţin dens;
- nori fragmentaţi în: lamele, filamente, lespezi, grămăjoare.

- Descrierea genurilor de nori

A. Cirrus (Ci) sunt nori separaţi cu aspect de filamente sau fibre albe şi subţiri,
bezi transparente şi sunt formaţi din cristale albe de gheaţă;
B. Cirrocumulus (Cc) sunt nori sub formă de pături sau bancuri subţiri, dând
cerului un aspect vălurit (nori sub formă de valuri, asemănători unei plaje cu nisip). Ei
apar şi dispar rapid. Sunt transparenţi şi sunt formaţi din cristale fine de gheaţă.
C. Cirrostratus (Cs) au un aspect văluros, mult mai albicios şi pot ocupa parţial
sau total bolta cerească, sunt constituiţi din cristale fine de gheaţă. Uneori sunt atât de
subţiri încât pe cer trec aproape neobservaţi, dând acestuia un aspect alb-laptos.
Generează fenomenul de hallo (un cerc sau un semicerc colorat în violet slab spre
exterior şi roşu spre interior).
D. Altocumulus (Ac) sunt grupări de nori albi sau cenuşii cu aspect vălurit sau
sub formă de rulouri, şiruri sau benzi de culoare albă până la cenuşiu deschis. Sunt
constituiţi din picături de apă sau picături şi cristale fine de gheaţă. La răsăritul şi
apusul soarelui se colorează în roşu aprins. Nu produc precipitaţii.

Fig. 9.20. Norii Cirrus

CURS - TOFAN L.

Fig. 9.21. Norii Cirrostratus

E. Altostratus (As) formează pânze albăstrii sau cenuşii cu aspect valurit, striat,
fibros sau uniform, acoperind parţial sau total cerul. Sunt constituiţi din picături sau
picături şi cristale fine de gheaţă. Produc rar precipitaţii slabe, care iarna ajung la sol
sub formă de fulguială slabă, iar vara acestea se evaporă în atmosferă.

Fig. 9.22. Norii Altocumulus Fig. 9.23. Norii Cirrocumulus

F. Nimbostratus (Ns) apar sub formă de pânze în strat gros de nori cenuşii,
sumbri, cu aspect vaporos. Aceşti nori produc precipitaţii continue sub formă de ploaie
sau ninsoare. Au baza la nivelul inferior iar partea superioară la peste 5-7 km. Datorită
acestei grosimi, apa se găseşte aici în toate stările ei. Vizibilitatea în norii Ns este
scăzută datorită picăturilor mari şi dense.
G. Stratocumulus (Sc) sunt nori sub formă de pături sau bancuri (benzi) cenuşii
sau albicioase cu aspect ondulat. Ei se formează dimineaţa şi seara. Ziua se resorb.
Din aceşti nori pot să cadă precipitaţii slabe sub formă de ploaie sau ninsori cu fulgi
mici şi rari.
H. Stratus (St) nori sub formă de pânză continuă, pături destul de dense cu o
bază uniformă şi joasă uneori atingând solul. Sunt constituiţi din picături fine de apă iar
iarna pot fi formaţi din cristale fine de gheaţă. Dau precipitaţii sub formă de burniţă (ace
de gheaţă).
CURS - TOFAN L.

Fig. 9.24. Norii Nimbostratus Fig. 9.25. Norii Stratocumulus

I. Cumulus (Cu) sunt nori cu un contur bine determinat asemănători unor grămăjoare
de vată. Au culoarea albă, cu partea superioară strălucitoare, iar baza sumbră. Se
dezvoltă pe verticală sub formă de domuri şi turnuri. Norii Cu se dezvoltă în cursul zilei
sub acţiunea curenţilor termici convectivi. De aceea, norii Cu au o variaţie diurnă, apar
dimineaţa, se dezvoltă în cursul zilei şi se resorb seara. În cazul unei atmosfere
instabile norii Cu se dezvoltă în continuare sub următoarele forme:

Fig. 9.26. Norii stratus Fig. 9.27. Norii Cumulus congestus

- Cumulus humulis (Cu hum) sunt nori de timp frumos, totdeauna albi şi subţiri,
dispuşi în petece cu spaţii largi între ei;
- Cumulus mediocris (Cu med) cu o dezvoltare mai mare pe verticală, albi
strălucitori. Nu dau precipitaţii;
- Cumulus congestus (Cu con) cu o dezvoltare apreciabilă pe verticală, cu părţi
albe şi cenuşii. Dau precipitaţii sub formă de averse;
J. Cumulonimbus (Cb) sunt nori denşi şi dezvoltaţi cu extindere mare pe
verticală, cu forme de munte sau turnuri enorme. Baza şi mijlocul norului sunt
întunecoase şi sumbre, vârful vizibil, fibros, sub formă de creneluri, nicovală. La
latitudini medii vârful poate depăşi nivelul tropopauzei (12-15 km). Norii Cb dau averse
de ploaie, lapoviţă, ninsoare sau grindină. În aceşti nori, apa se găseşte în cele trei
stări de agregare: lichidă (picături de apă), vapori şi cristale de gheaţă. Aversele care
cad din aceşti nori sunt însoţite de fenomene orajoase (descărcări electrice).
Norii Cb sunt foarte periculoşi zborului datorită tubulenţei şi a curenţilor
ascendenţi-descendenţi foarte puternici (15-35 m/s).
CURS - TOFAN L.

Fig. 9.28. Norii Cumulonimbus Fig. 9.29. Norii Altostratus

9.3. Nebulozitatea şi plafonul

Fracţiunea de cer acoperit de nori sau cantitatea de nori vizibili de la sol
constituie nebulozitatea, care se determină de observator. Nebulozitatea se măsoară
în optimi din suprafaţa cerului (ex: cer acoperit complet 8/8, cer partial acoperit 3/8,
etc.). Nebulozitatea totală reprezintă fracţiunea de cer ocupată de toţi norii vizibili.
Nebulozitatea parţială reprezintă fracţiunea ocupată de un gen de nori (ex: 3Ci, 2As,
7Cu, 8Cb, 8Ns).
Plafonul reprezintă înălţimea bazei norului la verticala locului. Se măsoară cu
balonul, prin radiosonadaje, cu ceilometrul sau cu proiectorul de nori.

10. Precipitaţiile atmosferice

Prin precipitaţie se înţelege apa care cade din nori, indiferent de formă (starea
sub care se prezintă). Precipitaţiile fac parte din hidrometeori.
Cauzele formării:
Vaporii de apă condensaţi sub formă de picături fine (având diametrul cuprins
între 0,01 mm şi 0,05 mm) sau cristalele de gheaţă, de asemenea foarte fine, care
intră în componenţa norilor, pentru a da naştere hidrometeorilor (mii de picături fine) se
unesc şi, datorită greutăţii, cad pe pământ.
Ploaia este formată din picături de apă cu un diametru mai mare de 0,5 mm.
Picăturile sunt dispersate şi au o viteză de cădere de 2-5 m/s. În mod obişnuit, ploaia
cade din Nimbostratus, Stratus şi Stratocumulus.
Este periculoasă pentru aviaţie, întrucât micşorează vizibilitatea, înfundă
conductele instrumentelor de bord, se depune pe aeronavă şi îngheaţă uneori.
Lapoviţa este o formă de precipitaţie formată dintr-un amestec de picături de
ploaie şi fulgi de zapadă, care cade din norii Nimbostratus.
Zăpada (ninsoarea) este constituită din cristale ramificate, uneori sub formă de
steluţe. Se produce din aceiaşi nori ca şi ploaia.
Burniţa este o formă lichidă de precipitaţie (picături mici şi dese de apă cu
diametrul sub 0,5 mm). Poate să cadă din norii Stratus, Nimbostratus şi uneori din norii
Stratocumulus. Aceasta este periculoasă când îngheaţă deoarece formează polei.
Măzărichea este formată din grăunţe de gheaţă cu diametrul de aproximativ
0,2-0,5 mm.
CURS - TOFAN L.

Grindina este constituită din particule sau bucăţi de gheaţă cu diametrul între 5-
50 mm. Uneori poate fi sub formă de blocuri-plăci. Este produsă de norii
Cumulonimbus (Cb). Şi aceasta este foarte periculoasă pentru aviaţie.
Aversa este o precipitaţie lichidă sau solidă (cade din Cb sau din Cu con) şi se
caracterizează prin cantitatea mare de apă în timp mic.
Ca precipitaţii, se mai pot exemplifica: pâcla, ceaţa, etc.
CURS - TOFAN L.

Capitolul IV. Caracterizarea principalilor poluanţi atmosferici

4.1. Clasificarea poluanţilor atmosferici

Poluanţii atmosferici pot fi clasificaţi in funcţie de starea lor de agregare, sau in

funcţie de acţiunea lor asupra organismului.

A) După starea de agregare, poluanţii pot fi clasificaţi in două mari grupe :

- aerosoli, reprezentaţi prin particule solide sau lichide cu dimensiuni cuprinse intre
100 şi 0,01 um, dispersate in mediul gazos (atmosferă). Stabilitatea lor in aer este determinată
in special de mărimea particulelor, cele mai mari sedimentand repede, iar cele cu dimensiuni
submicronice putand persista mult timp in atmosferă.
- gaze şi vapori, grupă care cuprinde cele mai diverse substanţe chimice poluante, de
natură anorganică, ca dioxid de sulf, hidrogen sulfurat, monoxid şi dioxid de carbon, oxizi ai
azotului, amoniac, clor, acid fluorhidric etc., sau de natură organică ca hidrocarburi alifatice,
hidrocarburi aromatice, aldehide, cetone, alcooli, mercaptani etc.

B) După acţiunea asupra organismului poluanţii pot fi clasificaţi in:

- poluanţi iritanţi, grupă in care intră pulberile netoxice (pulberi fără acţiune toxică
specifică) şi o serie de gaze şi vapori dintre care cei mai importanţi sunt: dioxidul de sulf,
dioxidul de azot, clorul şi amoniacul.
- poluanţi fibrozanţi ca dioxidul de siliciu, oxizii de fier şi oxizii altor metale ca
bariu, cobalt;
- poluanţi toxici asfixiaţi, dintre care cei mai importanţi sunt monoxidul de carbon şi
hidrogenul sulfurat;
- poluanţi toxici sistemici, grup care cuprinde un mare număr de poluanţi anorganici
ca plumbul, mercurul, cadmiul, manganul, vanadiul, seleniul, fosforul, fluorul, sau organici ca
pesticidele organofosforice şi organoclorurate.
- poluanţi alergizanţi, naturali – de origine vegetală: polen, fungi, sau de origine
animală: păr, fulgi, produse de descuamare şi artificiali – emanaţi de unele ramuri ale
industriei chimice – industria farmaceutică, industria maselor plastice, etc
CURS - TOFAN L.

- poluanţi cancerigeni, care pot fi de natură organică – hidrocarburile policiclice

aromatice, epoxizii, unele amine alfa şi beta naftilamina, nitrozaminele, de natură
anorganică – arsenul, cromul, cobaltul, beriliul, nichelul, seleniul şi sărurile lor, sau de
natură minerală – azbestul.
Desigur pot fi făcute şi alte clasificări, dar in studiul poluării este important de reţinut
că in general poluarea este un fenomen complex şi foarte rar vom intalni in atmosferă un
singur poluant.

4.2. Caracteristicile principalilor poluanţi atmosferici

Impurificarea aerului se poate face de substanţe aflate in cele trei stări fizice de
agregare: solidă, lichidă şi gazoasă. In amestecul lor cu aerul in funcţie de greutatea şi
dimensiunea particulelor de substanţă, amestecurile sunt denumite pulberi/praf/suspensii
(pentru particulele solide, cu diametrul mediu > 10μm) si aerosoli/nori/fum/ceaţă ( pentru
particulele solide < 10μm, pentru substanţele lichide sau gazoase).

i) Pulberile, in funcţie de dimensiuni şi comportare in atmosferă se pot clasifica in:

- pulberi sedimentabile, constituite din particule cu diametrul mai mare de 10 μm,
rezultate din procese mecanice, construcţii de drumuri, pulverizarea solului de către
autovehicule, unele industrii ca siderurgie, industria materialelor de construcţii sau ca urmare
a acţiunii de eroziune a vantului asupra solului. Această categorie se caracterizează printr-o
stabilitate relativ mică in atmosferă, deoarece se sedimentează, in funcţie de mărime, cu o
viteză uniform accelerată.
- pulberi in suspensie cu diametrul particulelor cuprins intre 0,1 şi 10μm,
rezultate in special din procesele industriale: industria metalurgică, fabricarea acidului
sulfuric, fabricarea celulozei etc. Stabilitatea in atmosferă a acestor pulberi este determinată
de mărimea particulelor, iar in absenţa curenţilor de aer se sedimentează cu o viteză uniformă.
Se depun la distanţă mai mare faţă de sursele de emisie (2-10 km). Spre deosebire de prima
categorie, au putere de difuziune mai mare, pătrunzand in alveolele pulmonare. Cele mai
periculoase sunt cele care au diametrul cuprins intre 0,2 - 2 μm, care se separă foarte greu din
aer, datorită mişcării browniene caracteristice lor.
- pulberi in suspensie cu diametrul particulelor sub 0,1μm, provin din combustii
şi diverse reacţii chimice şi fotochimice. Acest grup de particule se caracterizează printr-o
CURS - TOFAN L.

mişcare continuă, browniană – datorită ciocnirii lor cu moleculele fazei disperse. In aceste
condiţii, particulele din acest domeniu de mărime practic nu se sedimentează. Persistenţa lor
in atmosferă depinde de posibilitatea intalnirii cu alte particule, cu care prin coagulare
formează agregate, care datorită mărimii, se sedimentează. Viteza de coagulare este in funcţie
de concentraţia acestui tip de particule, iar mişcarea aerului accelerează formarea de agregate.
Coagularea este caracteristică in special particulelor submicronice şi este deosebit de
importantă pentru autopurificarea atmosferei, deoarece in cazul particulelor cu diametrul sub
0,1 μm şi in concentraţii de cca 1mg/m3, gradul de coagulare poate ajunge la 50 % pe oră.
Pulberile prezintă ca propietăţi fizice:
- suprafaţa mare( de ex. 1 cm3 cuarţ măcinat la 1 μm 3 va ocupa 6 m2);
- capacitatea de absorbţie a radiaţiilor calorice, cedand căldura după incetarea
radiaţiei;
- se incarcă electrostatic, prin frecare, sau prin adsorbţie de ioni (de ex. pulberile
metalice se incarcă „+”, iar cele nemetalice „-„);
- unele pot exploda sau se pot aprinde (Zn, S, dextrina, sau cărbune, Al)
- particulele moi se depun la nivelul căilor respiratorii sub forma unei paste (dau
traheite, bronşite), iar cele ascutiţe, pot provoca leziuni;
- adsorb diferite substanţe lichide sau gazoase;
- formează ceaţă, constituind nuclei de condensare;
Particulele in suspensie in aer, in special cele cu dimensiuni mici, participă la
fenomenul de diminuare a vizibilităţii prin difuzarea luminii. Particulele care difuzează cel
mai mult lumina, deci reduc mult vizibilitatea, sunt cele cu dimensiuni cuprinse intre 0,3 şi
0,6 μm. Particulele mai mari difuzează lumina mai puţin, dar ele pot reduce vizibilitatea prin
absorbţia luminii.
Compoziţia chimică a pulberilor este foarte variată şi dependentă de natura
surselor de poluare astfel:
- pulberile emise de centralele termice care ard cărbune sunt formate din particule
de cărbune şi o serie de oxizi ca Fe 2O3, MgO, CaO, Al2O3, Na2O, K2O, precum şi
dioxid de siliciu, sulfati, fosfaţi.
- pulberile emise de termocentralele care ard petrol, in afară de particule de
cărbune, conţin cantităţi mai mici de oxizi metalici Fe2O3, NiO, V2O3, Al2O3, dar
cantităţi mai mari de sulfaţi.
- pulberile emise de oţelării pot conţine pană la 90 % fier sub formă de Fe2O3;
CURS - TOFAN L.

- pulberile emise de fabricile de ciment sunt un amestec de oxizi in care predomină

CaO, CaCO3, SiO2,Al2O3;
- autovehiculele cu motoare Diesel emit particule de funingine, iar cele cu motoare
cu explozie, care consumă benzină cu cifră octanică ridicată, in afară de
funingine emit particule de plumb sub formă de halogenuri şi oxihalogenuri.
O serie de poluanţi emişi iniţial sub formă gazoasă: SO 2, NO2, pot participa in
atmosferă la o serie de reacţii şi regasiţi ca sulfaţi sau nitraţi ai diverselor metale.
In afară de componentele de origine anorganică, particulele de origine organică, sau
substanţele organice adsorbite pe particule in suspensie, au o importanţă deosebită.
Analiza chimică a pulberilor din atmosfera marilor oraşe a evidenţiat prezenţa
hidrocarburilor aromatice policiclice – substanţe cu efecte cancerigene.
Pulberile, reprezentand un poluant major al atmosferei, majoritatea statelor au stabilit
norme privind concentraţiile maxime admise in atmosfera zonelor locuite.
De exemplu, Normele Uniunii Europene impun pentru particulele in suspensie,
respectarea valorii limită de 250 μg/ m3, pentru 3 zile consecutive de determinare.
O.M.S. recomandă in cadrul criteriilor de calitate a aerului o medie/an de 50 μg/ m3.

ii) Substanţele lichide rezultate in procesele industriale pot forma aerosoli cu aerul,
datorită volatilităţii lor, cum sunt gudroanele din cocserie, solvenţii din lacuri şi vopsele,
insecticidele lichide etc. Vaporii se pot impraştia pe diferite distanţe, afectand in primul rand
muncitorii la locul de producţie, se pot depune pe plante, clădiri, etc.

iii) Substanţele gazoase din aer

Compuşii carbonului

Dintre poluanţii gazoşi, din punct de vedere cantitativ, compuşii carbonului ocupă
primul loc. Anual se descarcă in atmosferă miliarde de tone, depaşind cu mult posibilităţile de
absorbţie ale atmosferei planetare. Poluanţii cei mai frecvenţi sunt: monoxidul de carbon
(CO), bioxidul de carbon (CO2), hidrocarburile şi alte compuşi organici.

Monoxidul de carbon, este cel mai răspandit poluant al aerului, emisiile sale
depăşind suma emisiilor tuturor celorlalţi poluanţi.
CURS - TOFAN L.

Este un gaz incolor, inodor şi insipid, cu densitate mai mică decat a aerului. Este
puţin solubil in apă.
Din punct de vedere chimic, la temperatura obişnuită este un gaz foarte puţin reactiv.
In condiţiile atmosferice normale monoxidul de carbon nu reacţionează nici cu oxigenul, nici
cu apa.
La altitudini de 100 km, la temperaturi de peste 500 0C, au loc reacţiile :

CO + ½ O2 CO2

CO + H2O CO2 + H2

De asemenea, in condiţii normale nu reacţioneaza nici cu ozonul, nici cu dioxidul de

azot, deoarece aceste reacţii ar avea nevoie de energii foarte mari, ce nu sunt intalnite in mod
normal in atmosferă.
Monoxidul de carbon poate lua naştere in atmosferă in timpul descărcarilor electrice
şi a fost identificat in gazele emanate de vulcani, dar sursele naturale nu contribuie la poluarea
atmosferei. Nivelurile de fond, la care se adaugă probabil şi monoxidul de carbon rezultat din
sursele tehnologice, sunt foarte mici. Astfel in zona Pacificului de Nord s-au inregistrat
concentraţii ale CO de aproximativ 0,029 mg/m3, in Groenlanda de 0,06-0,76 mg/m3, iar in
Alaska, concentraţii de 0,063 –0,299 mg/m3 aer.
Monoxidul de carbon apare in timpul combustiilor incomplete.
Combustia are loc in trepte:

2C + O2 2CO

2CO + O2 2 CO2

Prima reacţie decurge cu o viteză de 10 ori mai mare decat a doua şi dacă nu este
suficient oxigen pentru a se asigura şi a doua reactie, produsul final va fi monoxid de carbon.
In industrie, din motive economice, combustiile sunt bine reglate şi industria
contribuie puţin la poluarea atmosferei cu monoxid de carbon. Principala sursă de poluare o
constituie transporturile şi in special autovehiculele.
Fiind foarte stabil, monoxidul de carbon eliminat in atmosferă ar trebui să se
acumuleze, totuşi concentraţiile din aer nu cresc pe măsura emisiilor. Acest lucru ar putea fi
CURS - TOFAN L.

explicat prin migrarea in straturile inalte ale atmosferei, unde radiaţiile ultraviolete intense l-ar
oxida la CO2, sau prin metabolizarea lui in CO2 sau CH4, de către unele microorganisme din
sol, sau prin absorbţia de către apele oceanelor sau pe anumite suprafeţe. Fiind foarte stabil in
atmosferă, timpul sau de rezidenţă in aer este mare, de la cateva luni la 5 ani.
Concentraţia monoxidului de carbon in atmosfera zonelor urbane poluate este foarte
variată, de la caţiva ppm la zeci sau chiar sute de ppm, şi dependentă de intensitatea traficului
autovehiculelor, precum şi de condiţiile meteorologice.
Factorii meteorologici: stagnarea aerului, inversia termică şi umiditatea, determină
acumularea la nivelul solului a unor concentraţii ridicate de monoxid de carbon.
Bioxidul de carbon (CO2), se găseşte in mod normal in atmosferă, in proporţie de
0,03 %, rezultat din surse naturale ( respiraţia plantelor şi a animalelor, fermentaţii etc) şi
antropice ( combustii, industrie).
CO2 este un gaz incolor, inodor şi insipid, cu densitate mai mare decat a aerului, de
aceea se produc asfixii in puţuri şi grote săpate in special in substraturi calcaroase.
Efectul toxic al acestui gaz este mai puţin important din punct de vedere ecologic,
faţă de importanţa sa in modificarea balanţei termice a planetei, fiind implicat in mod direct in
creşterea efectului de seră, explicat in amănunt intr-un capitol aparte.
Hidrocarburile şi alţi compuşi organici volatili.
Cantitatea de compuşi organici ai carbonului din atmosferă a crescut mult prin
dezvoltarea chimiei organice şi a transportului.
Hidrocarburile alifatice sunt inerte, din punct de vedere biochimic, faţă de
organismele vii. Efecte toxice ale acestora apar la concentraţii mari ( 700 mg/m 3), care nu se
ating in atmosferă.
Hidrocarburile aromatice monociclice şi policiclice sunt cunoscute pentru toxicitatea
lor mare in mediu, ele provenind din combustia incompletă a carburanţilor lichizi şi din
evaporarea lor din rezervoare. Benzenul, toluenul, xilenul, trimetil benzenul produc frcvent
intoxicaţii la locurile de muncă, unde sunt folosiţi ca: dizolvanţi ai cauciucului, in fabricarea
adezivilor, lacurilor şi vopselelor, anvelopelor, in industria de incălţăminte etc.
Hidrocarburile aromatice policiclice (H.A.P.) sunt cele mai toxice hidrocarburi,
indeosebi 3,4-benzpirenul, dimetilbenzantracenul, dibenzantracenul, benzofenantrenul şi
benzopirenul. H.A.P. sunt frecvent adsorbite pe praful atmosferic. Pot difuza prin piele, in
organism, acţionand asupra proteinelor, desfăcandu-le funcţia disulfură. Statisticile arată că
CURS - TOFAN L.

anual mor cel puţin 150 000 de oameni datorită cancerului pulmonar sau epitelial, ca urmare a
acţiunii H.A.P. asupra organismului.
Alcoolii şi fenolii (R-OH), dintre care alcoolul metilic, alcoolul etilic, fenolul,
furfurolul, prezintă toxicitate la locul de muncă. Sunt semnalate cazuri de otrăviri mortale, in
masă, mai ales in perioadele de prohibiţie a producerii alcoolului.
Aldehidele sunt compuşi toxici, rezultaţi in industria prelucrării petrolului, din
combustiile mijloacelor de transport, din incinerarea deşeurilor, din fumul de ţigară etc.
Aldehida formică (formolul) este un bun dezinfectant, avand acţiune bactericidă şi
paralizantă. Fiind volatilă, manipularea sa este periculoasă, producand intoxicaţii grave la
muncitori.
Acroleina este de asemenea volatilă, la temperaturi mari (53 0 C). Rezultă in gazele
de eşapament, producand iritaţia ochilor şi a căilor respiratorii.

Compuşii azotului

Oxizii azotului. Azotul formează cu oxigenul, sub acţiunea luminii sau a

descărcărilor electrice, o serie de oxizi: N2O, NO, NO2, N2O3 si N2O5.
Dintrea aceştia numai NO si NO2, notaţi NOx, sunt importanţi din punctul de vedere
al poluării aerului.
Protoxidul de azot (N2O) se găseşte in atmosferă in concentraţie mare in comparaţie
cu ceilalţi oxizi (0,9 mg/m3 aer), dar este netoxic. Trioxidul (N 2O3) şi pentoxidul de azot
(N2O5) se găsesc numai ca intermediari in reacţiile atmosferice ale dioxidului de azot.
Monoxidul de azot (NO) este un gaz incolor, puţin solubil in apă. Se formează direct
din azotul şi oxigenul din aer in timpul proceselor de combustie, in care temperatura depăşeşte
1093 0C, in timpul descărcărilor electrice şi a eruptiilor vulcanice. Rezultă, de asemenea,
dintr-un mare număr de procese biologice, ca de exemplu reducerea de către anumite bacterii,
in mediu anaerob, a compuşilor cu azot. Se estimează că sursele naturale emit de 10 ori mai
mult NO decat totalitatea surselor tehnologice, dar sursele naturale fiind repartizate oarecum
uniform pe glob, poluarea de fond este foarte scăzută in comparaţie cu poluarea din zonele
industriale sau urbane cu circulaţie auto intensă.

In atmosferă monoxidul se oxidează la dioxid de azot:

CURS - TOFAN L.

2 NO + O2 2 NO2

Oxidarea depinde de concentraţia de monoxid . La o concentraţie de 1000 ppm (1227

mg/m3 aer) oxidarea are loc in cateva minute. La concentraţii mici, oxidarea este lentă. La
concentraţia de 1ppm (1,227 mg/m3 aer), 50 % din cantitatea de NO se oxidează in 100 ore,
iar la concentraţia de 0,1 ppm (0,125 mg/m3), 50 % din cantitate este oxidată in 1000 ore.
In prezenţa ozonului, monoxidul de azot se oxidează rapid la dioxid de azot. La
concentraţia de 1 ppm oxidarea totală are loc in 2 secunde, iar la concentraţia de 0,1 ppm, in
18 secunde.
Dioxidul de azot (NO2) este un gaz stabil, de culoare roşie brună, cu miros
caracteristic. Gazul pur se condensează la 21,2 0C, sub forma unui lichid brun, care la 10 0C
devine galben, iar la –11 0C se solidifică sub forma unor cristale incolore.
Din punct de vedere chimic se comportă ca anhidrida mixtă a acizilor azotic şi
azotos.

2 NO2 + H2O HNO3 + HNO2

Ca şi dioxidul de sulf, NO2 ramane un timp scurt in atmosfera, de circa 1-3 zile.
NO2 in prezenta radiatiei U.V. se disociaza:
300 kJ/mol

NO2 NO + O

Principalele surse de poluare a aerului cu NOx sunt motoarele autovehiculelor (atat

cele cu explozie, cat şi cele cu compresie) şi centralele termice. Cantităţi importante de NOx,
dar limitate in spaţiu, emit fabricile de acid azotic şi ingraşăminte azotoase. De asemenea, se
elimină in atmosferă oxizi de azot in timpul operaţiilor de diazotare in industria chimică
organică, la decaparea pieselor din cupru, sau din aliaje din cupru, precum şi in timpul
operaţiilor de sudură sau tăiere a metalelor. Sunt deosebit de periculoase depozitele de nitraţi,
nitriţi, nitroceluloza, leluloid, care se pot aprinde vara din cauza căldurii. Un astfel de accident
a avut loc intr-un spital din Cleveland ( S.U.A.), cand prin arderea a 500 de filme radiografice,
a rezultat NO2, care a provocat moartea a 126 bolnavi.
In timpul proceselor de combustie se formează in special monoxid de azot, dioxidul
de azot reprezentand mai puţin de 0,5 % din total.
CURS - TOFAN L.

Eliminaţi in atmosfera, NOx participă la o serie de reacţii care modifică continuu

raportul lor. Radiaţiile ultraviolete descompun rapid dioxidul de azot la monoxid şi oxigen
atomic:
NO2 NO + O

Oxigenul atomic reactioneaza cu oxigenul molecular şi formeaza ozon:

O + O2 O3

O3 reactioneaza cu NO şi recondiţionează dioxidul şi oxigenul molecular.

O3 + NO NO2 + O2

In obscuritate aceste reacţii nu se petrec, dar prin iradiere, amestecul celor două gaze
suferă o evoluţie dinamică, in care energia solară intervine ca o pompă care restabileşte rapid
starea de echilibru.
Intr-o zonă urbană dimineaţa concentraţia in atmosferă a celor două gaze este
scazută. Odată cu inceperea activitatilor şi intensificarea circulaţiei autovehiculelor,
concentraţia monoxidului de carbon creşte. In orele urmatoare, crescand intensitatea
radiaţiilor U.V., se observă o oxidare rapidă şi aproape cantitativă a monoxidului de azot la
dioxid de azot şi in plus, o creştere cantitativă a concentraţiei de ozon. Modificările care au
loc intre concentraţiile celor doi oxizi, sugerează că in atmosferă se produc reacţii
suplimentare, care modifică echilibrul reacţiilor de formare a lor.
Existenţa unor concentraţii ridicate de ozon, determină oxidarea NO2 la N2O5, care
fiind anhidrida acidului azotic se dizolvă in vaporii de apă din atmosferă şi formează acid
azotic:
2NO2 + O3 N2O5 + O2

N2O5 + H2O 2 HNO3

In acest mod, procesele atmosferice stabilizează oxizii de azot sub formă de acid
azotic, respectiv azotaţi.
In anumite condiţii meteorologice, oxizii de azot au un rol important in apariţia unui
fenomen de poluare cunoscut sub numele de „smog oxidant” sau ceaţă fotochimica, fenomen
CURS - TOFAN L.

care a fost observat pentru prima dată in 1944 la Los Angeles, in California. Smogul oxidant
apare vara, in zilele insorite şi la ore la care circulaţia autovehiculelor este intensă şi se
manifestă ca o ceaţă care provoacă o reducere accentuată a vizibilităţii, iritaţii oculare şi
tulburări respiratorii. In ceaţa fotochimică se găsesc o serie de poluanţi ca ozon,
peroxiacetilnitraţii (P.A.N.), aldehide, care nu sunt emişi de surse de poluare şi se formează
prin acţiunea radiaţiilor solare – ultraviolete – asupra oxizilor de azot şi compuşilor organici
nesaturaţi (hidrocarburi nearse), eliminaţi de motoarele autovehiculelor.
Peroxiacetilnitratul (P.A.N) este primul termen al unei grupe de poluanţi cu aceeaşi
structură, avand formula CH3- CO –OONO2.
In funcţie de radicalul de la care provin, se mai cunosc:
- P.P.N. (peroxipropionil nitrat), cu formula C2H5- CO –OONO2;
- P.Bz.N. (peroxibenzoilnitrat), avand formula C6H5- CO –OONO2 etc.
Toate aceste substanţe iau naştere in atmosferă in aceleaşi condiţii şi se găsesc alături
de ozon şi oxizii de azot, in smogul fotochimic oxidant.
Peroxiacetilnitratul (PAN), cel mai des intalnit, se prezintă ca un lichid incolor, uşor
volatil la temperatură obisnuită, care apare numai in atmosfera zonelor cu circulaţie auto
intensă in zilele puternic insorite, unde poate atinge concentraţii de pană la 0,06 ppm (cca
300µg/m3). (1 ppm PAN la 25 0C = 4945 µg/m3).
Concentraţia oxizilor de azot in atmosfera zonelor locuite este dependentă de sursele
de poluare şi in special de intensitatea circulaţiei autovehiculelor. Astfel, dacă in locuri foarte
indepărtate de zonele urbane sau industriale, concentraţia (poluarea de fond) este de cca 3,3
μg/m3 pentru NO si 8 μg/m3aer pentru NO2, in zonele urbane, in funcţie de traficul auto, poate
depăşi 100 μg/m3aer.
Amoniacul ( NH3) este utilizat sub formă gazoasă sau lichefiat, ca agent frigorific
sau la prepararea coloranţilor şi a oglinzilor, putand provoca accidente prin acţiunea sa toxică.
Irită mucoasele şi are un miros sufocant. Ca şi ceilalţi poluanţi gazoşi, ai sulfului şi ai
azotului, micşorează capacitatea hemoglobinei de a transporta gazele respiratorii şi crează
dezechilibre acido-bazice ale sangelui, la concentraţii mai mari de 1 V.p.m.

Oxidanţii fotochimici sunt poluanţi secundari, reprezentaţi prin ozon şi o clasă de

substanţe al cărei prim termen este peroxiacetil nitratul – P.A.N.
Poluanţii primari care au un rol deosebit in formarea oxidanţilor fotochimici sunt
dioxidul de azot şi hidrocarburile. Reacţiile care au loc in atmosferă intre dioxidul de azot,
CURS - TOFAN L.

hidrocarburi, resturi ale acestora şi oxigenul atmosferic sunt foarte complexe, iar concentraţia
oxidanţilor rezultaţi depinde de concentraţia dioxidului de azot, a hidrocarburilor , de
intensitatea luminii şi de temperatură.
Ozonul se găseşte in mod normal in mici cantităţi in atmosferă şi se formează in
timpul descărcărilor electrice sau in urma reacţiei oxigenului atomic cu oxigenul molecular.
Datorită difuziei şi curenţilor de aer, cantităţi foarte mici de ozon (de ordinul a 20-30
µg/m3) pot ajunge şi in pătura inferioară a atmosferei. Cu toate acestea, in unele zone urbane,
concentraţia ozonului poate atinge valori foarte ridicate (de ordinul sutelor de µg/m3aer) in
special in timpul fenomenului de ceaţă fotochimică oxidantă. Apariţia in troposferă a unor
concentraţii mari de ozon poate fi explicată astfel:
- dioxidul de azot, eliminat in atmosferă de către sursele industriale şi in special de
autovehiculele in funcţiune, este descompus de către radiaţiile U.V. cu lungime de undă mai
mare de 3700 A. in monoxid de azot şi oxigen atomic (reacţie prezentată anterior). Oxigenul
atomic reacţionează cu moleculele de oxigen din atmosferă şi formează ozon şi in acelaşi timp
monoxidul de azot rezultat reacţionează cu ozonul şi reconstituie dioxidul de azot şi oxigenul
molecular.
λ
NO2 NO + O (1)

O + O2 O3 (2)

O3 + NO NO2 + O2 (3)

Reactiile 1 si 3 fiind la fel de rapide, NO si O3 sunt distruşi cu aceeaşi viteză.

Pentru a explica creşterea concentraţiei O3, ca urmare a acţiunii radiaţiilor U.V.
asupra NO2, Leighton aplică cinetica chimică la starea de echilibru dintre cele trei gaze (NO 2,
NO si O3) şi introduce relaţia:
 NO2
[O3] = k I  NO 

in care : I = intensitatea luminii, k = o constantă a cărei valoare este determinată de

absorbţia caracteristică a NO2 şi de viteza reacţiei 3.
Dupa această relaţie, concentraţia de O3 este direct proportională cu concentraţia de
NO2 şi cu intensitatea luminii şi invers proporţională cu concentraţia de NO.
CURS - TOFAN L.

Dacă insă, la un moment dat, cantitatea de ozon consumată in reacţia 3 este mai mică
decat cantitatea de monoxid de azot transformată in dioxid de azot, echilibrul se strică şi
concentraţia ozonului ţi a dioxidului de azot creşte, in timp ce concentraţia monoxidului
scade.
Măsurători ale concentraţiei de O3, NO2 si NO in timpul orelor puternic insorite au
confirmat justeţea acestei relaţii. In timpul nopţii, din cauza emisiilor continue de NO, dar
lipsei radiaţiilor generatoare de ozon ţi vitezei reacţiei 3, valoarea raportului NO 2/NO scade,
iar concentraţia ozonului, la nivelul solului, se apropie de zero.
Hidrocarburile intervin de asemenea in ciclul fotolitic al dioxidului de azot, deoarece
oxigenul atomic le poate transforma in radicali liberi, care reacţionează cu monoxidul de azot
pentru a produce NO2.

RH + O R· + C·H

R· + O2 R· O2

R· O2 + NO R· O + NO2

Crescand concentraţia dioxidului de azot pe seama monoxidului, creşte valoarea

raportului NO2/NO şi deci, concentraţia ozonului.
In acelaşi timp, gazele de eşapament conţin, pe langă hidrocarburi nearse, aldehide şi
cetone, care in prezenţa radiaţiilor U.V. sunt oxidate şi transformate in radicali liberi
peroxiacetil.
Radicalul liber peroxiacetil reacţioneaza cu uşurinţă cu monoxidul de azot şi
formează nitrit de peroxiacetil.
Astfel, şi in acest mod, concentraşia monoxidului de azot rezultat din reactia 1 scade,
facand să crească valoarea raportului NO2/NO şi implicit concentraţia O3.
Radicalul peroxiacetil reacţioneaza insă şi cu dioxidul de azot şi formează nitrat de
peroxiacetil (P.A.N.).

Compuşii sulfului

Oxizii sulfului. Deoarece sulful intră in compoziţia celor mai importanţi

combustibili, cărbuni şi petrol, oxizii acestuia au fost primii poluanţi cu care a fost confruntată
CURS - TOFAN L.

omenirea in epoca modernă. Pe langă combustii, oxizii sulfului mai provin din erupţiile
vulcanilor şi din industria chimică.
Combustibilii fosili conşin cantităţi variabile de sulf: huila europeană are conţinutul
cel mai scăzut de sulf (1%), comparativ cu păcura(1,8-3%) sau cu huila americană (5%).
Statisticile au arătat o descreştere a conţinutului de SO 2 din atmosfera marilor oraşe, in ultimii
20 de ani. Astfel, la New York, conţinutul mediu de SO 2 din atmosferă a scazut de 8,5, ca
urmare a selectării combustibililor cu conţinut mai redus de sulf.
Dintre oxizii sulfului numai dioxidul şi trioxidul reprezentaţi de obicei impreună ca
SOx sunt importanţi pentru poluarea aerului.
SO2 este un gaz incolor, cu miros caracteristic, foarte solubil in apă la 20 0C.
100 ml apă dizolvă 11,5 g SO2, iar soluţia conţine ioni SO3 -2.
In concentraţie de 0,75 –2,6 mg/m3 aer este detectat prin miros de cea mai mare parte
a populaţiei. La concentraţii de 6-13 mg/m 3, apar iritaţii ale căilor respiratorii, iar la 50 mg/m 3,
apar intoxicaţii. Concentraţia de 1g/m3 determină moartea.
Trioxidul de sulf SO3 se prezintă in funcţie de temperatură, sub formă gazoasă,
lichidă sau solidă. Forma lichidă emite vapori chiar la temperatura obişnuită, iar aceştia
reacţionează cu vaporii de apă din atmosferă şi formează picături foarte fine, cu presiunea de
vapori aproape de zero, motiv pentru care SO3 fumegă in aer.
La arderea combustibililor, sulful se oxidează in cea mai mare parte la SO 2.
Cantitatea de trioxid de sulf care se formează depinde in special de condiţiile de ardere
(temperatura) şi variază intre 1 şi 2 % din totalul oxizilor de sulf.
Timpul de staţionare in atmosferă a SO2 este scurt, de 2-4 zile, in prezenţa vaporilor
de apă, formand acidul sulfuros, care este instabil şi prin oxidare formează H 2SO4, după un
mecanism studiat.:

SO2 + H2O H2SO3 + 1/2O2 H2SO4

S-a mai pus in evidenţă şi o altă reacţie de formare directă a H 2SO4, ce poate avea loc
intr-o atmosferă puternic poluată, catalizată de lumina solară:

SO2 + NO2 + H2O H2SO4 + NO

Masurători efectuate in atmosfera zonelor poluate au arătat concentraţii de H2SO4

mai mari decat cele calculate pe baza emisiilor de SO 3. Aceasta se datoreste faptului că o parte
CURS - TOFAN L.

din SO2 a fost oxidat fotochimic sau catalitic la SO3. SO3 nu rămane in această stare decat in
absenţa vaporilor de apă, deoarece cu aceştia reacţionează şi formează picături fine de H2SO4.
Datorită cantităţilor mici de SO2 din atmosferă, in raport cu O2, reacţiile fotochimice
au un randament slab.
Se pare că viteza de oxidare fotochimică a SO 2 este de 0,1 –0,2 % pe oră. In prezenţa
catalizatorilor insă, viteza de oxidare este mai mare şi depinde numai de concentraţia SO 2.
Astfel, in prezenţa ionilor de Fe şi in special de Mn, viteza de oxidare ajunge la 1 % pe minut
la o concentraţie a SO2 de 1 ppm (2,6 mg /m3 aer), dar scade pe măsură ce scade pH
picăturilor de apă din atmosferă şi se opreşte cand pH acestora ajunge la 2. Aceasta se explică,
in parte, prin solubilitatea scăzuta a SO2 in soluţii acide.
Prezenţa concomitentă in atmosferă a NH3 sau a unor aerosoli alcalini neutralizează
H2SO4 format şi favorizează in continuare oxidarea SO2.
Pe de altă parte, particulele solide in suspensie adsorb pe suprafaţa lor SO 2, care este
apoi oxidat catalitic.
Oxidarea SO2 din atmosferă duce in final la formarea aerosolilor de H 2SO4 şi a
diverşilor sulfati, astfel incat pulberile in suspensie din atmosfera zonelor poluate cu SO 2
conţin intre 5 şi 20 % sulfaţi. Studii efectuate la Chicago, Cincinati şi Philadelphia au
demonstrat că diametrul particulelor de sulfat este cuprins intre 0,3 si 2 µm, in funcţie de
umiditatea atmosferică şi s-a stabilit că peste 80% din sulfatul atmosferic este conţinut in
particule cu diametrul mai mic de 2 µm. Aceste particule de sulfaţi au proprietatea, in funcţie
de dimensiuni, de a difuza sau adsorbi lumina. Prezenţa lor in atmosferă reduce vizibilitatea,
micşorand strălucirea şi contrastul obiectelor.
Concentraţiile dioxidului de sulf din atmosferă sunt dependente de surse; oraşele in
care incălzirea se face prin instalaţii mici sunt puternic poluate.
H2S ( hidrogenul sulfurat ) provine din vulcani, din procese de fermentaţie naturală
(de către sulfobacterii), din cocsificare, extracţia şi prelucrarea petrolului etc.
Conţinutul normal din atmosfera nepoluată este de sub 0,1 V.p.b., iar C.M.A. este de
15 V.p.b. Omul suportă pană la 45 g/m 3 aer, după care , la creşterea concentraţiei dispare
mirosul, fiind determinată blocarea căilor respiratorii şi moartea, deoarece transforma Hb din
sange intr-un compus stabil.
Mercaptanii ( R-SH) sunt substanţe gazoase care au propietăţi olfactive mult mai
puternice decat H2S , această proprietate fiind utilă la producerea gazelor combustibile, de uz
casnic, pentru depistarea lor in incăpere, prin miros.
CURS - TOFAN L.

4.3. Efecte de lungă durată ale poluanţilor atmosferici

Din multitudinea de poluanţi ai atmosferei, acumularea unora la anumite niveluri, in

straturile inalte ale atmosferei, poate avea consecinţe grave asupra desfăsurării vieţii pe
Pămant. Aceste consecinţe se pot manifesta pe termen lung (zeci sau sute de ani), influenţand
in mod direct condiţiile meteorologice şi implicit funcţionarea oricărui ecosistem.

a) Efectul de seră

Tendinţa actuală de incălzire globală a Terrei este influenţată de creşterea „efectului de

seră”. Invelişul gazos al Pămantului este implicat in acest fenomen. Acest inveliş, situat in
troposferă, este bogat in vapori de apă şi o serie de gaze, care provin in cea mai mare parte de
pe Pămant, cum sunt: CO2, CH4, NO2, O3, freonii (CFC), halogenii (bromo-, fluorocarboni
O=Br), etc. numite gaze de seră.
Radiaţiile solare străbat atmosfera, inclusiv acest inveliş gazos şi ajung pe suprafaţa
Pămantului. Acesta iradiază o parte din radiaţiile primite sub formă de raze infraroşii, care
ajungand la invelişul gazos, sunt reţinute in mare parte, constituind astfel un inveliş cald al
planetei. Este cunoscut acest efect benefic de „seră”, faptul că in lipsa lui, temperatura medie
a atmosferei ar fi de –15 0C. Efectele negative sunt insă la fel de importante ca şi cele
pozitive. Acestea apar prin amplificarea „efectului de seră”, ca urmare a creşterii emisiilor din
sursele de poluare şi a acumulării gazelor de seră , una dintre consecinţele ce decurg de aici
fiind şi aceea a creşterii temperaturii globale pe Pămant ( Fig.4.1.).
Dintre gazele de seră, CO2 se găseşte in cantitatea cea mai mare, avand aportul cel mai
mare in producerea efectului de seră ( Tabelul 4.1), fiind emis din procese de ardere
industriale, motoare, consum casnic, vulcanism, etc.
Cele mai mari emisii de CO2 rezultă de la centralele termoelectrice, prin arderea
combustibililor fosili, in special a cărbunelui şi mai puţin de la arderea produselor petroliere
sau a gazului metan. In ultimele decenii, s-a inregistrat o creştere continuă a emisiei acestui
gaz ca urmare a creşterii consumului energetic ( Tabelul 4. 2. )
CURS - TOFAN L.

In mod natural, CO2 este preluat din atmosferă pe diferite căi: plantele il utilizează in
fotosinteză, se dizolvă in apa mărilor şi oceanelor, in apele continentale sau reacţionează cu
rocile alcaline, formand carbonaţii. Datorită faptului că nivelul emisiilor depaşeşte capacitatea
naturală de preluare a acestui gaz din atmosferă, prin autoepurare se inregistrează an de an o
acumulare a sa in atmosferă. Daca in anul 1960, CO2 inregistra o concentraţie de 320 ppm,
prognozele arătau pentru anul 2000 o concentraţie de 370-400 ppm.

Figura 4.1. Apariţia efectului de seră

Studii efectuate in Romania in anul 2000, de către INMH, la staţia de monitorizare a

poluării de fond de la Fundata, au demonstrat inregistrarea unor valori foarte apropiate de cele
prognozate, remarcandu-se o creştere a valorilor de emisie in lunile de iarnă, ca urmare a
creşterii consumurilor casnice de energie ( Tab. 4.3.)

Tabelul 4.1. Aportul diferiţilor poluanţi gazoşi in producerea efectului de seră

( după Vişan S., 2000 )
Nr. Poluantul / Surse de emisie Procentul ( %)
crt.
1 CO2 50
Centrale electrice 14
Industrie 13
Transporturi 8
Combustie lemn 8
Combustii casnice 5
CURS - TOFAN L.

Alte surse 2
2 CH4 19
3 CFC ( freoni) 17
4 O3 8
5 NO2 4
6 Vapori de apa 2

Tabelul 4. 2. Estimarea emisiei de CO2 in perioada 1971- 2010

(după Vişan S., 2000 )

Anul emisiei 1971 1991 2010

CO2 (miliarde t.) 14,9 21,6 31,9
Consum energetic 4,9 7,8 11,6
(miliarde t. unitati
petroliere
Staţiile de supraveghere a poluării de fond se amplasează in zone convenţional
„curate”, situate la altitudini de 1000-1500m şi la distanţe de minim 20 Km de centrele
populate, drumuri, căi ferate, obiective industriale etc.
In ceea ce priveste situaţia emisiei tuturor gazelor de seră din ţara noastră, se apreciază
că după 1989, emisiile acestora au scăzut in principal datorită reducerii activităţii economice,
dar şi prin demararea unor programe de reducere a emisiilor.
Dintre poluanţii reglementaţi prin Protocolul de la Kioto, semnat şi de Romania in
anul 1999, au fost inventariate urmatoarele emisii de gaze cu efect de seră: dioxidul de
carbon, oxizii de azot şi metanul, urmand ca in perspectivă să se inventarieze şi celelalte gaze
prevăzute in protocol (hidrocarburi fluorurate, perfluorocarburi şi hexafluorura de sulf).
Conform datelor publicate de INMH, emisia de dioxid de carbon in anul 1989 a fost de
194.826 Gg (considerată valoare de referinţă), iar la nivelul anului 1994 de 125.597 Gg,
urmand ca inventarul la zi pentru gazele cu efect de seră să fie reactualizat şi validat, din
perspectiva noului sistem de raportare a datelor.
In baza datelor disponibile, prezentate in comunicarea naţională a Romaniei in anul
2002, privind modul de aplicare a prevederilor Convenţiei cadru privind schimbările
climatice, există o capacitate reală de utilizare a mecanismelor specifice de aplicare a
prevederilor din Protocolul de la Kyoto. Aceleaşi analize relevă faptul că se poate face o
reducere suplimentară a emisiilor de gaze cu efect de seră de minim 6%, faţă de angajamentul
oficial pe care Romania şi l-a asumat in procesul de integrare europeană (8%) - Tab.4.4.
CURS - TOFAN L.

Tab.4.3. Valori medii lunare ale emisiei de CO2 determinate la Staţia Fundata
in anul 2000 ( date INMH)
CO2 iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
(ppm)
valoare medie 351,1 347 359,3 367 381,4 387,3

Chiar şi cei mai sceptici specialişti recunosc faptul că in ultimul secol s-au produs
schimbări climatice, ca urmare a impactului poluării. Astfel, s-a determinat că suprafaţa
Pămantului s-a incălzit cu 0,3-0,6° C, iar ultimii ani au fost cei mai caldurosi din 1860, de
cand au inceput să se inregistreze fenomenele meteorologice.
In ultimii ani au fost inregistrate o mulţime de evenimente meteorologice deosebite in
intreaga lume, precum: valuri de caldura, inundaţii, uragane, furtuni.
Efectele schimbărilor climatice au fost observate şi in Romania, cu precădere in
ultimii ani. De asemenea, trecerea de la anotimpul rece la cel cald nu se mai face treptat, ci
brusc, cu variaţii mari de temperatură.

Fig.4.2.Emisiile de CO2 in Romania in deceniul 90

250
Emisii CO2(Gg)x1000

200

150

100

50

0
anul 1989 anul 1990 anul 1991 anul 1994 anul 1995 anul 1999 anul2000

In anul 2000 temperatura medie pe ţară a fost cu 1,8°C mai ridicată decat normala
climatologică (8,3°C). Faţă de valorile medii multianuale, temperaturile medii ale anului 2000
au prezentat abateri pozitive cuprinse intre 0 -1°C in centrul ţării şi intre 1-2°C in cea mai
mare parte a teritoriului. Precipitaţiile căzute pe intreg teritoriul ţării in anul 2000 (430,7 mm)
comparativ cu normala climatologică (647,0 mm) au prezentat un regim deficitar. Cantitatea
anuala de precipitatii cazuta la nivelul intregii tari a fost cu 33,4% mai redusa decat cantitatea
medie multianuala, abaterile fata de media multianuala fiind mai reduse cu 20 - 40% in
CURS - TOFAN L.

centrul si estul tarii si cu 40 - 60% in vestul si sud-vestul teritoriului. Exceptand lunile

ianuarie, martie si septembrie, in care regimul precipitatiilor a fost excedentar, in celelalte luni
din an precipitatiile au fost deficitare. Ne confruntam deci, de la an la an, cu situaţii extreme
in ceea ce priveşte temperaturile şi regimul precipitaţiilor.
Specialiţtii au ajuns la concluzia că in viitoarele decade climatul Terrei se va schimba
ca rezultat al impactului antropic, iar cea mai semnificativă schimbare va fi aceea a incălzirii
globale. In aceste condiţii, temperatura medie a globului pămantesc, staţionară practic de mai
mult de 100.000 de ani, va creşte. Variaţiile in distribuţia şi intensitatea ploilor şi temperaturii
vor influenţa indeosebi agricultura; nivelul apelor mărilor şi oceanelor are tendinţa de a se
ridica, iar extremele in ceea ce priveşte starea vremii, vor fi mult mai frecvente.
In ultima perioadă s-au intensificat preocupările cercetătorilor in studierea impactului
acestor fenomene asupra mediului pentru a putea propune strategii globale in vederea
diminuării efectelor negative.

Tabelul 4.4. Prognoza ICIM privind emisiile unor gaze cu efect de seră
(Gg CO2 echivalent/an) – după INMH
2000 2005 2010
Scenariul de referinţă
Emisii totale de CO2 162334,8 187794,0 228535,7
Emisii totale de CH4 33531,0 36740,0 43125,0
Emisii totale de N2O 8480,0 10240,0 12704,0
Emisii totale 204345,8 234774,0 284364,7
Scenariul minim
Emisii totale de CO2 158445,9 178926,0 201447,5
Emisii totale de CH4 33445,0 33712,0 36368,0
Emisii totale de N2O 81280 9024,0 10112,0
Emisii totale 200019,0 221662,0 247927,5
Scenariul maxim
Emisii totale de CO2 150807,9 156432,0 167655.5,0
Emisii totale de CH4 32879,0 32164,0 32227,0
Emisii totale de N2O 7744,0 7904,0 8256,0
Emisii totale 191430,9 196500,0 209138,5

b) Degradarea stratului de ozon

CURS - TOFAN L.

Distrugerea ozonului stratosferic, cu efectele sale potenţiale asupra creşterii radiaţiei

UV-B la nivelul solului constituie o caracteristică atmosferică la scară globală.
Stratul de ozon se formează la altitudini mari ( 20-50 km), in stratosferă, fiind un strat
benefic, ce protejează sănătatea umana şi implicit viaţa pe Terra. Importanţa stratului de ozon
şi efectele benefice ale acestuia sunt cunoscute doar cu cateva decenii in urmă.
Energia solară determină in stratosferă o fotodisociere a oxigenului, cu formare de
oxigen atomic, instabil, care atacă celelalte molecule pentru a forma in final ozonul, compus
reactiv.
O2 + hv 2 O·

2 O2 + 2 O· 2 O3

Ozonul are proprietatea de a absorbi sau de a reflecta razele ultraviolete emise de

soare. In acelaşi timp el constituie un filtru care absoarbe razele ultraviolete B, emise de soare
şi nocive vieţii. Scăzand doar cu 1 % concentraţia de ozon stratosferic, fluxul de radiaţii
ultraviolete B creşte cu 2%, crescand de 6 ori frecvenţa cancerului pielii, a bolilor oculare, de
asemenea diminuand simţitor recoltele la plante, diminuand fitoplanctonul şi implicit fauna
acvatică etc. In ceea ce priveşte locuinţele şi spaţiile construite, se constată degradarea unor
materiale de construcţii, cel mai evident efect observandu-se la materialele plastice dure, care
plesnesc şi se decolorează.
Degradarea stratului de ozon s-a observat după 1963, cand s-a constatat ca iarna şi
primavara se formează goluri in stratul de ozon in Arctica şi Antarctica, cantitatea de ozon
scăzand cu 30-40%.
Degradarea stratului de ozon se datorează acumulării emisiilor gazoase din sursele de
poluare antropice, cum sunt: CO, CO2, CH4, hidrocarburi, NO, fluoruri, halogeni, H2, vapori
de apă, ce determină producerea unor importante reacţii in fotochimia troposferei şi
stratosferei. Degradarea stratului de ozon in aceste condiţii este efectul unor reacţii chimice
din domeniul chimiei eterogene, care au loc la mari altitudini şi temperaturi scăzute (-80 0C)
in norii stratosferei din cortexul arctic sau subarctic.
Există deci mecanisme ce duc la consumul O3 şi distrugerea acestui strat. Mărirea
vitezei este determinată de urme de gaze care sub influenţa rad. UV eliberează cloruri şi
bromuri in stratosferă. Aceste gaze ajung in stratosferă in urma traziţiei troposferei fără
modificări.

Aceste gaze sunt compuşii fluorului şi carbonului :

CURS - TOFAN L.

- compuşi complet halogenaţi ;

- haloni ( au 1 sau mai multi atomi de Br) ;

- alti compuşi ( CCl 4, metil-cloroform) etc.( Lista 1)

Cl eliberat in stratosferă din compuşii fluorului şi ai carbonulului sub acţiunea rad. UV

reacţioneaza cu O3, formand ClO.

Cl reactionează şi cu alte gaze, noile componente neavand efect asupra O3.

Cl + CH4= HCl

Cl + NO2= Cl ONO2 ( nitrat de Cl)

Aceşti compuşi ( HCl şi Cl ONO2) devin rezervoare de atomi de Cl, rezultand « norii
sidefii », care sunt staţionari, chiar in cazul unor vanturi puternice. Aceşti nori se formează la
temperatura de – 89 o C, la altitudini foarte mari ( 10- 100 Km), in stratosferă. Au fost numiţi
nori polari stratosferici ( PSC din lb.engleză : polar stratosferic clouds ). Procesul de eliberare
a Cl incepe primavara, cand in Antarctica soarele disociaza Cl2 in atomi de clor. Cl atomic
reacţionează cu O3, eliberand O2 (Fig. 4.3.).

Hv
Cl 2 Cl + O3 Cl O O2

Cl ClO

soare
CURS - TOFAN L.

Cl2O2 O2

Figura 4.3. Mecanismul distrugerii ozonului in stratosfera

ClO reacţionează cu Cl şi rezultă Cl 2O2 (instabil). Br reacţionează in acelaşi mod cu

clorul. Clorul manifestă un mare potenţial de distrugere a moleculelor de ozon – pană la
100.000 de molecule de ozon la o singură moleculă de C.F.C.
Aşa cum s-a constatat din ultimile evaluări internaţionale, a continuat declinul
ozonului in emisfera nordică in stratosfera arctică. In lunile ianuarie-februarie s-au atins,
episodic, scăderi de aproximativ 60% la inălţimi de cca 18 km, iar temperaturile stratosferice
din această regiune au fost cele mai scăzute din ultimii 10 ani. In primele două săptămani din
luna martie 2000, cantitatea de ozon total din zona polară a fost cu 16% mai mică decat
valorile din anii 1980. La sfarşitul lunii martie, la latitudinile europene medii, cantitatea medie
de ozon total a fost cu 15% sub valorile medii neperturbate.
In Romania, acumularea unui fond de date timp de 21 ani a permis evaluarea, cu un
grad de confidenţă ridicat, a starii ozonului total. Tendinţa de scădere a continuat şi in cursul
anului 2000, aceasta reprezentand 9,41% faţă de mediile lunare multianuale.
Abaterile medii lunare ale ozonului total din anul 2000 faţă de valorile
corespunzatoare din ultimii 5 ani sunt negative in totalitate, ceea ce confirmă tendinţa de
scădere, aceasta fiind accentuată in plus de valorile negative mari din cursul anotimpului cald
(Tabelul 4.5.).
Lista 1. CFC responsabile de distrugerea stratului de ozon, conform datelor

Agentiei Guvernamentale de Protectia Mediului din S.U.A. ( EPA)

Nr. Nr.
crt Denumire chimică/Simbol crt Denumire chimică/Simbol
Tetrafluorodicloretan Tetrafluoro cloroetan
1. 15.
CFC-114 HCFC-120
Diflurocloretan
2. 16.
HCFC-141B HALON-2402
Difluroclormetan Difluro clorobromometan
3. 17.
HCFC-22 HALON-1211
Tricloro trifluoroetan
4. 18.
CFC-113 2-CHLORO-1,1,1-TRIFLUOROETHANE
CHCl2CF3
5. 19.
METHYL BROMIDE HCFC-123
CURS - TOFAN L.

Diflurocloretan
6. 20.
HCFC-142B HCFC-124A
7. 21.
CARBON TETRACHLORIDE HCFC-123A
Diclorodifluorometan
8. 22.
CFC-12 HCFC-225
Triclorofluorometan
9. 23.
CFC-11 HCFC-225CB
10. 24.
HALON-1301 HCFC-225CA
Pentafluoro clorometan
11. 25.
CFC-115 HCFC-132B
1,1,2,2-TETRACHLORO-1-FLUOROETHANE
12. 26.
CFC-13 (HCFC-121)
Trifluoro dicloretan
13. 27.
1,1,1-TRICHLOROETHANE HCFC-123 (3 ISOMERS)
CHFClCF3/
14.
HCFC-124

Datorită dependenţei ridicate a concentraţiei ozonului de transportul atmosferic la

scară mare, episodic se pot inregistra concentraţii ridicate de ozon, care determină abateri
pozitive. Edificatoare in acest sens este evoluţia ozonului total in cursul anului 1998, care a
fost caracterizat ca un an “normal”. Aceste fenomene au loc la scară regională şi nu constituie
dovezi ale refacerii stratului de ozon.
Valorile măsurate ale UV-B din anul 2000 sunt asemănătoare cu cele măsurate in anul
1999, in lunile de iarnă şi primavară, dar, incepand de la sfarşitul lunii mai şi pană in luna
august inclusiv, valorile medii zilnice din zilele cu soare sunt mai mari cu 1-2%, iar valorile
maxime din lunile iunie şi iulie sunt mai mari cu 5-6% decat valorile corespunzatoare din anul
1999. Această creştere se datorează, in principal, conţinutului scăzut de vapori de apă din
intreaga coloană atmosferică.

Tab. 4.5. Abaterile medii lunare (%) ale cantităţii de ozon total
faţă de mediile lunare multianuale ( date INMH)

An Ian. Feb. Mart. Apr. Mai Iun. Iul. Aug. Sept. Oct. Noiem.. Dec.
1996 -0.3 4.1 4.3 2.1 -5.7 -4.9 -6.0 -5.5 2.6 1.4 -4.1 -0.6
1997 3.3 -2.8 -3.3 -6.2 -6.8 -2.9 -4.5 -4.0 -1.6 2.7 -3.4 -2.6
1998 1.2 -9.1 5.7 -1.1 0.0 -1.4 -1.2 -3.7 1.3 -1.4 4.8 2.6
1999 -9.0 11.5 -2.7 0.8 -3.3 -2.3 -2.4 -3.7 -9.1 -6.5 -2.4 -13.9
CURS - TOFAN L.

2000 1.8 -5.5 -3.0 -6.5 -3.0 -4.0 -3.3 -5.0 -0.6 -5.9 -2.4 -1.9
Media -0.6 -0.3 0.2 -2.2 -3.8 -3.1 -3.5 -4.4 -1.5 -1.9 -1.5 -3.3

Consecinţele ireversibile ale acestui fenomen atat asupra ecosistemelor terestre,

acvatice şi asupra sănătăţii populaţiei, cat şi asupra sistemului climatic au condus la
necesitatea unui efort concentrat la nivel global, şi ca urmare, a fost instituit regimul
internaţional al ozonului, la care sunt astăzi parte 176 de ţări.
Romania a aderat la Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon, adoptată
la 25 martie 1985, la Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de
ozon, adoptat la 16 septembrie 1987 şi la Amendamentul adoptat la Londra la 27-29 iunie
1990 prin Legea nr. 84/15 decembrie 1993.
De asemenea, a fost iniţiată procedura de acceptare a Amendamentului la Protocolul
de la Montreal, adoptat la Montreal in 1997, care prevede instituirea unui sistem de licenţe
pentru producţia, importul şi exportul de substanţe care epuizează stratul de ozon, in scopul
prevenirii traficului ilicit cu aceste substanţe.
Perioada 1 iulie 1999 -1 iulie 2000 a reprezentat anul ingheţării consumului de
clorofluorocarburi (CFC) la nivel naţional şi intrarea intr-o nouă etapă a procesului de
eliminare treptată a acestor substanţe, in concordanţă cu obligaţiile care revin ţării noastre ca
semnatară a tratatelor internaţionale menţionate. Cu un consum de 350 tone CFC, Romania s-
a incadrat in limitele de producţie şi consum stabilite in cadrul protocolului.

c) Ploile acide

Ploaia acidă este un tip de poluare atmosferică, formată cand oxizii de sulf şi cei de
azot se combină cu vaporii de apă din atmosferă, rezultand acizi sulfurici şi acizi azotici, care
pot fi transportaţi la distanţe mari de locul originar producerii, şi care pot precipita sub formă
de ploaie.
Ploaia acidă este in prezent un important subiect de controversă datorită acţiunii sale
pe areale largi şi posibilităţii de a se răspandi şi in alte zone decat cele iniţiale formării.
Intre interacţiunile sale dăunătoare se numără: erodarea structurilor, distrugerea
culturilor agricole şi a plantaţiilor forestiere, ameninţarea speciilor de animale terestre dar şi
acvatice, deoarece puţine specii pot rezista unor astfel de condiţii, deci in general distrugerea
ecosistemelor.
CURS - TOFAN L.

Problema poluării acide işi are inceputurile in timpul Revoluţiei Industriale şi efectele
acesteia continuă să crească din ce in ce mai mult.
Severitatea efectelor poluării acide a fost de mult recunoscută pe plan local,
exemplificată fiind de smog-urile acide din zonele puternic industrializate, dar problema s-a
ridicat şi in plan global. Oricum, efectele distructive pe areale in continuă creştere a ploii
acide au crescut mai mult in ultimele decenii. Zona care a primit o atenţie deosebită din punct
de vedere al studierii sale, o reprezintă Europa nord-vestică. In 1984, de exemplu, raporturi
privind mediul ambiant indicau faptul că aproape o jumătate din masa forestieră a Pădurii
Negre din Germania, a fost afectată de ploi acide. Nord-estul Statelor Unite şi estul Canadei
au fost de asemenea afectate in special de această formă de poluare.
Emisiile industriale constituie cauza majoră a formării ploii acide. Datorită faptului că
reacţiile chimice ce decurg in cadrul formării ploii acide sunt complexe şi incă putin inţelese,
industriile au tendinţa să ia măsuri impotriva ridicării gradului de poluare a acestora, şi de
asemenea s-a incercat strangerea fondurilor necesare studiilor fenomenului, fonduri pe care
guvernele statelor in cauză si-au asumat răspunderea să le suporte. Astfel de studii eliberate de
guvernul Statelor Unite in anii ’80, implică industria ca fiind principala sursă poluantă ce
ajută la formarea ploii acide in estul Statelor Unite şi Canada.
In 1988 o parte a Naţiunilor Unite, Statele Unite ale Americii şi alte 24 de naţiuni au
ratificat un protocol ce obligă stoparea ratei de emisie in atmosferă a oxizilor de azot, la
nivelul celei din 1987. Amendamentele din 1990 la Actul privind reducerea poluării
atmosferice, act ce a fost semnat incă din 1967, pun in vigoare reguli stricte in vederea
reducerii emisiilor de dioxid de sulf din cadrul uzinelor energetice, in jurul a 10 milioane de
tone pe an pană pe data de 1 Ianuarie 2000. Această cifră reprezintă aproape jumatate din
totalul emisiilor din anul 1990.
Studii publicate in 1996 sugerează faptul că pădurile şi solul forestier sunt cu mult mai
afectate de ploaia acida decat se credea prin anii ’80, şi redresarea efectelor este foarte lentă.
In lumina acestor informaţii, mulţi cercetători cred că amendamentele din 1990 in vederea
reducerii poluării şi a purificării aerului nu vor fi suficiente pentru a proteja lacurile şi solurile
forestiere de viitoarele ploi acide.
CURS - TOFAN L.

4.4. Caracterizarea poluanţilor atmosferici in funcţie de acţiunea lor

asupra stării de sănătate a populaţiei umane

După acţiunea lor asupra organismului poluanţii pot fi clasificaţi in:

- poluanţi iritanţi;
- poluanţi toxici asfixiaţi;
- poluanţi toxici sistemici;
- poluanţi alergizanţi;
- poluanţi fibrozanţi ;
- poluanţi cancerigeni.

Poluanţii iritanti

Poluanţii atmosferici iritanţi sunt reprezentaţi de un numar mare de substanţe, cu

răspandirea cea mai mare. Aceşti poluanţi afectează mai ales mucoasa căilor respiratorii şi
alveolele pulmonare, iar la concentraţii mai mari, atacă conjunctiva şi corneea.
Poluanţii gazoşi cu efect iritant, intalniţi cel mai frecvent sunt: SO2, NOx, substanţele
oxidante, NH3 şi Cl.
Există şi alţi compuşi gazoşi care pot avea efecte iritante, dar acestea se asociază la
altă categorie de efecte predominante. Cel mai frecvent intalnit este fluorul (F) – respectiv
vaporii de HF.
Pulberile (suspensiile) din aer au efect iritant. Acesta variază in funcţie de natura,
dimensiunea şi concentraţia lor in atmosferă. Efectul iritant va fi mai pronunţat dacă substanţa
sub formă de suspensie are o reactivitate ridicată sau in cazul in care prin formă şi duritate pot
CURS - TOFAN L.

leza mucoasa in momentul impactului. Dimensiunea condiţionează nivelul din aparatul

respirator la care se realizează efectul iritant. Efectul iritant mai depinde şi de capacitatea
absorbantă ridicată a unor categorii de pulberi poluante.

Poluanţii toxici asfixianţi

Aceşti poluanţi determină hipoxia sau anoxia ţesuturilor organismelor animale.

Dintre cei mai importanţi mentionam- CO, H2S, HCN şi cianurile .
Utilizarea oxigenului de către ţesuturi poate fi oprită prin:
- formarea unor compuşi ai Hb cu alte substanţe (CO, nitriţi);
- utilizarea tisulară a oxigenului (cianuri);
- blocarea centrului respirator ( H2S)
Un risc deosebit de mare pentru oameni il reprezintă eliminarea CO prin gazele de
eşapament ale autovehiculelor, iar in locuinţe CO eliminat prin funcţionarea proastă a
sistemelor de incalzit sau prin utilizarea flăcărilor cu ardere deschisă.
De asemenea in garaje şi tunele concentraţiile pot ajunge pană la 300 ppm in orele de
varf. Se consideră că expuneri de 8 ore la concentraţii peste 30 ppm reprezintă risc pentru
organism.
Ca expunere la CO trebuie menţionat şi fumatul, fumul de tigară putand conţine pană
la 4% CO, realizand in aerul din plamani, in momentul inhalării fumului, concentraţii intre
200-800 ppm CO.
Efectul monoxidului de carbon asupra oamenilor şi animalelor se manifestă prin
interferenţa cu transferul de oxigen de către hemoglobina.

Hb + O2 HbO2

Hb + CO COHb + O2
CURS - TOFAN L.

Afinitatea CO pentru hemoglobina este de 210 –240 ori mai mare ca cea a
oxigenului, ceea ce face ca mici cantităţi de CO din aer să intre in competiţie cu oxigenul
aflat in concentraţie normală in aer.
In hematii există o concentraţie normală de COHb (bazală) de aproximativ 0,5 %
rezultată din metabolism, indeosebi din catabolismul hemoglobinei. In funcţie de concentraţia
monoxidului de carbon in aer, in repaus, se ajunge la o anumită concentraţie procentuală de
COHb in sange, conform formulei:
%COHb = [0,16 x (ppm CO) ] + 0,5
Prin menţinerea constantă a concentraţiei monoxidului de carbon in aer, se realizează
un echilibru, dar nu imediat, fiind necesare cateva ore pană se atinge nivelul maxim de COHb
( Tab. 4.6.).

Tabelul 4.6. Relaţia intre concentraţiile ambiante de CO, durata expunerii şi

procentul de COHb ( date OMS, dupa Publ. Regionales, serie europeene, nr.1, 1984 )
CO ambiant Cantitatea de COHb % la:
3
mg/m ppm 1h 8h echilibru
117 100 3,6 12,9 16,0
70 60 2,5 8,7 10,0
35 30 1,3 4,0 5,0
23 20 0,8 2,8 3,3
12 10 0,4 1,4 1,7

Timpul in care se realizează concentraţii de echilibru a carboxihemoglobinei din

sange depinde atat de CO din aer, dar şi de volumul ventilaţiei pulmonare, care se poate
modifica in funcţie de activitatea fizică depusă. De asemenea, depinde de valoarea iniţială a
carboxihemoglobinei din sange.
La o persoană in repaus, dupa 3 ore, se atinge 50% din valoarea de echilibru, cu
condiţia să aibă un procent de COHb pană la 0,5 %.
Cand concentraţia CO din aerul ambiant este inferioară valorii de echilibru din sange,
CO trece din sange in aer, gradul de eliminare fiind mărit prin efort şi prin creşterea presiunii
parţiale a O2 in aerul inspirat.
La fumătorii care inhalează fumul se găseşte intotdeauna o carboxihemoglobinemie
crescută, uneori depăşind chiar 155 dar care revine la normal, in momentul pauzei dintre
ţigări.
CURS - TOFAN L.

Prin blocarea unei cantităţi de Hb, CO produce o hipoxie, determinand efecte

imediate (uneori acute) şi efecte de lungă durată (cronice).
Efectele imediate se datoresc scăderii cantităţii de O2 adusă la
ţesuturi şi depind de procentul de carboxihemoglobină.
La expunerea la concentraţii mici de CO in aer, care să realizeze o
carboxihemoglobinemie de pană la 2 % nu s-au semnalat modificări fiziologice sau
fiziopatologice. La concentraţii mai mari, hipoxia afectează creierul şi cordul, organe foarte
sensibile la scăderea concentraţiei de O2.
La concentraţii de COHb intre 2-10%, deşi nu apar semne obiective, la unele
persoane pot apare modificări senzoriale şi psiho-motorii (scăderea acuităţii vizuale, a
sensibilităţii cromatice, scăderea performanţelor intelectuale).
Asemenea efecte evidente au fost descrise la persoane, care pe langă expunere la CO,
au consumat alcool, sau medicamente cu acţiune sedativă sau hipotensoare.
Intre 10-20 % pot apare manifestări de intoxicaţie acută usoară cu oboseală, cefalee,
tulburări de coordonare a mişcărilor, scăderea evidentă a performanţelor fizice şi intelectuale.
Intre 20-40% apar semne mai grave de intoxicaţie acută, cu cefalee intensă, greţuri,
ameţeli, adinamie, tulburări senzoriale.
La 40% se instalează pierderea cunoştinţei, iar la 60%, se produce moartea in scurt
timp.
Chevalier (1966) a observat o creştere a datoriei de oxigen in cazuri de efort la
persoane sănătoase şi nefumatoare, expuse la CO şi care prezentau o carboxihemoglobinemie
de 4%. Acest fapt presupune că această concentraţie poate avea urmări grave asupra
persoanelor cu afecţiuni cronice cardiovasculare şi pulmonare, care au o scădere preexistentă
a saturaţiei in oxigen a ţesutului.
Schlipkotter (1979) a constatat experimental pe animale de laborator expuse la CO,
cu un procent de COHb pană la 10% o scădere a toleranţei la glucide, cu creşterea glicemiei
care s-a menţinut un timp indelungat după incetarea expunerii.
Prin expuneri de lungă durată la concentraţii mai crescute de CO pot apărea efecte
secundare. A fost descrisă maladia Shinshu, observată intr-un district din Japonia, la persoane
expuse la concentraţii repetate de CO, cu atingeri ale valorii carboxihemoglobinemiei uneori
peste 20%. Persoanele prezentau ameţeli, stare de oboseală, dureri musculare, dispnee şi
angor pectoris. La consultările medicale ulterior s-a văzut că persoanele afectate prezentau
CURS - TOFAN L.

intr-o mare proporţie o atingere valvulară (35.5%), miocardoză (18%) şi majoritatea, semne
de ateroscleroză.
Valori ale COHb de 5-10 % existente permanent timp indelungat, prin alterări ale
peretelui vascular, pot favoriza formarea de plăci ateromatoase pe pereţii vasculari, ceea ce ar
explica parţial frecvenţa mai crescută a aterosclerozei la fumători şi persoane expuse la
concentraţii mai ridicate de CO.
Astrup si colab. (1967) au provocat experimental depuneri de aterom in peretele
vascular al unui lot de iepuri hranit cu colesterol şi expus concomitent la concentraţii crescute
de CO.
Tot printre efectele secundare se mai menţionează apariţia cu frecvenţă crescută a
malformaţiilor congenitale şi a copiilor hipotrofici la naştere la femeile insărcinate şi expuse
in timpul sarcinii la concentraţii mari de CO in aerul ambiant sau prin fumat.
Hidrogenul sulfurat, substanţa intens iritantă a căilor respiratorii este considerată ca
asfixiant prin paralizia pe care o produce asupra centrului respirator.
Apare in concentraţii crescute in emanaţiile vulcanice, in mine adanci, prin
descompunerea substanţelor organice cu sulf in absenţa oxigenului. Sursele antropice sunt
reprezentate de industria chimică şi rafinării, constituind riscuri pentru sănătate la locul de
muncă.
Avand o densitate mare se acumulează in locuri joase şi se găseşte de obicei in
prezenţa şi a altor gaze rezultate din fenomene de descompunere a materiei organice: NH 3,
CO, metan, CO2 şi SO2.
Intoxicaţiile acute survin in locurile de formare sau acumulare prin faptul că produc o
paralizie rapidă a percepţiei olfactive, care impiedică victimele să se sustragă imediat din
mediul poluant.
Concentraţiile in mediu urban variaza intre 1-92 µg/m 3, dar in zonele industriale pot
ajunge pană la 1400 µg/m 3. Concentraţii de 400-700 µg/m3 sunt considerate fatale. Moartea se
produce aproape instantaneu prin paralizia intregului sistem nervos central. H 2S nu produce
asfixie prin combinaţie cu Hb.
In concentraţii mai scăzute, hidrogenul sulfurat nu este nociv, dar prezintă un miros
dezagreabil. Pragul olfactiv variază intre 1-45 µg/m 3 pentru persoanele sensibile. Pragul este
mai ridicat pentru fumători şi persoanele expuse repetat.
Poluanţii alergizanţi
CURS - TOFAN L.

Aerul pe care il respirăm vehiculează in mod natural numeroase substanţe organice

microscopice, viabile sau neviabile, solide ori lichide, cunoscute sub numele de alergene,
capabile de a provoca reacţii alergice, de hipersensibilitate.
Aceste alergene de natură organică pot fi de provenienţă vegetală: polen de plante,
fibre vegetale, levuri, ciuperci, sau animală: produşi de descuamaţie, pene, peri, blană.
Aceste substanţe pot determina sindroame alergice, curenţii de aer contribuind la
răspandirea lor pe diferite distanţe.
De asemenea, in atmosfera centrelor populate sunt emise diverse substanţe cu
caracter alergen, provenind din intreprinderi industriale sau ateliere ca: intreprinderi de
prelucrare a bumbacului, canepii, pielii, cerealelor, ricinului, lemnului sau la fabricarea
covoarelor, franghiilor, incălţămintei, prelucrarea tutunului etc.
Alergenii rezultaţi şi eliminaţi din aceste intreprinderi se adaugă la cei de
provenienţă naturală mărind incărcatura alergică a aerului comunal.
Operaţiile industriale menţionate contribuie la producerea alergenilor aeropurtaţi
doar intr-o măsură relativ mică, aceştia fiind indeosebi de origine naturală.
Substanţele alergene de origine naturală sunt foarte complexe din punct de vedere
chimic, greutatea lor moleculară fiind foarte mare, in timp ce acelea care provin din activităţi
umane au o structură chimică relativ simplă.
Reacţiile organismului la aceste alergene se petrec, predominant, la nivelul
tegumentelor şi tractului respirator. Cand reacţiile au loc in tractul respirator, mucoasa
cavităţii nazale şi ţesutul muscular involuntar al bronhiilor sunt particular afectate.
Statisticile existente arată că unul din trei locuitori ai Londrei prezintă o afecţiune
respiratorie alergică iar unul din trei cetăţeni ai New York-lui este alergic la o substanţă
chimică, produs medicamentos sau alimentar sau de alta natură.
Potrivit rapoartelor diverşilor experţi OMS, bolile alergice ocupă al treilea loc in
tabloul morbidităţii, frecvenţa astmului bronşic alergic de pildă, depăşind pe cea a tumorilor,
tuberculozei, reumatismului şi a altor afecţiuni.
Frecvenţa crescută a bolilor alergice cu diferite grade de severitate, duce la
importante consecinţe de ordin economic determinate de scăderea capacităţii de muncă sau
absenteism in producţie, pentru perioade de timp mai scurte ori mai indelungate.
Alergenii pot fi de două mari categorii:
- alergeni compleţi, reprezentaţi de proteine, polizaharide, aşa cum sunt pulberile de
cereale, făinurile, epidermele de animale, fungii etc.;
 CURS - TOFAN L.

- alergeni incompleţi, reprezentaţi de majoritatea compuşilor chimici (medicamente,

fenoli, formaldehidă, izocianaţi, anhidride, chinone, compuşi ai mercurului,
cromului, nichelului, cadmiului, beriliului etc) care acţionează ca haptene.
In cea de-a doua categorie sunt substanţe neproteice, capabile să se combine cu diferite
grupări proteice reactive, devenind antigene.
Astfel, compuşii organici ai mercurului, unii compuşi organocloruraţi, sărurile
metalelor grele, se leagă de proteine prin grupările tiolice (SH) formand - complexe de
proteină -, compuşi chimici in care proteinele legate se denaturează, devenind antigene,
participand la evoluţia procesului alergic.
Se cunosc peste 3000 de compuşi chimici care acţionează ca haptene, şi care prin
combinare cu proteinele epidermului formează antigeni compleţi, determinand manifestări
alergice la nivelul tegumentelor.
a) Alergene de origine vegetală
Polenul atmosferic. Alergia la polen reprezintă, după praful de casă şi fungi cea mai
frecventă cauză a alergiilor respiratorii. Polenul este un alergen atopic, cu caracter regional in
sensul că unele specii de polen sunt alergogene indeosebi in anumite teritorii ale lumii:
polenul de Parietaria (o varietate de urzică) in regiunea mediteraneană europeană; polenul
de Ambrosia şi polenul de ulm in USA, Canada, Mexic.
Alergozele provocate de polen (febra de fan, sau rinita periodică, astmul bronşic
polenic) apar obişnuit vara şi primavara, fiind relativ benigne.
Alergozele provocate de polenul de Ambrosia care apar in septembrie-octombrie au
un caracter mai grav, imbracand forme epidemice şi putand suferi suprainfecţii bronşice cu
germeni sau virusuri.
In ţara noastră sezonul alergogen polenic este intre 15 mai şi 15 iulie, numărul cel
mai mare de polinoze inregistrandu-se cu unele variaţii regionale, intre 15 iunie şi 10 iulie.
Responsabile de polinoze sunt indeosebi urmatoarele patru grupe de plante:
- talofitele (alge, licheni, ciuperci);
- briofitele (muşchi);
- pteridofitele (ferigi);
- spermafitele (fanerogamele sau plantele cu flori).
Această din urmă grupă cuprinde două subgrupe : - gimnospermele (plante cu sămanţa
neinchisă in fruct), care produc mult polen dar nu au importanţă alergenică mare şi –
CURS - TOFAN L.

angiospermele (plante cu sămanţa inchisă in fruct), formate din două clase: monocotiledonate
şi dicotiledonate.
Din monocotiledonate, familia gramineelor prezintă cea mai mare importanţă fiind
larg răspandită, iar polenul lor constituie cauza cea mai frecventă a polinozelor in Europa.
Dintre graminee interes particular prezintă furajele care cresc in regiunile de campie, in curţi
etc.
Dintre dicotiledonate, cei mai alergici sunt plopii, teiul, arţarul, salcamul, lemnul
cainesc, patlagina, măcrisul, ştevia, leguminoasele furajere (lucerna, trifoiul, sulfina). Alte
specii aparţinand dicotiledonatelor ca: mesteacăn, arin, carpen, alun, fag, stejar, castan, frasin,
liliac, deşi răspandesc pe distanţe importante mari cantităţi de polen, produc puţine
manifestări alergice. Alte specii ca platanul, nucul etc. au mai mult o acţiune sensibilizantă.
Mucegaiurile sunt răspandite pe tot globul, aceleaşi specii putand fi găsite, cu
incidente diferite pe toate continentele. Concentraţiile cele mai crescute de mucegaiuri in
atmosferă sunt condiţionate de: particularităţile climatice sezoniere (temperatură, precipitaţii,
curenţi de aer), substratul nutritiv, ritmul circadian pentru lumină sau intuneric etc.
Mucegaiurile atacă numeroase specii de vegetale, reprezentand principala cauză a
bolilor plantelor. Se dezvoltă insa şi pe cereale, fructe, furaje depozitate, lemn putred,
mobilier, ţesături. Locuinţele umede şi insuficient luminate oferă condiţiile cele mai
favorabile de dezvoltare.
Studiile efectuate in SUA au evidenţiat că mucegaiul dominant este Hormodendron
(Cladosporium), urmat in ordine de Pullularia, Penicillium şi Alternaria. Se consideră că
există o relaţie stransă intre mucegaiurile din atmosferă şi cele din locuinţele astmaticilor.
Mucegaiurile sunt tot mai mult incriminate in alergia respiratorie digestivă şi
cutanată.
Fiind adesea paraziţi ai vegetalelor şi a altor produse utilizate in alimentaţie, ele pot
acţiona cu alergenele alimentare.
Alte alergene de origine vegetală:
- Ricinul, care in mediul industrial ca şi in cel comunal determină destul de frecvent
manifestări alergice. La persoanele care locuiesc in apropierea intreprinderilor care
prelucrează ricinul ca şi la cei care locuiesc in apropierea terenurilor cultivate cu ricin, la
cultivatorii de ricin s-au descris adevărate „epidemii” alergice, manifestate indeosebi sub
formă de astm bronşic şi coriză spasmodică.
CURS - TOFAN L.

- Fibrele textile (inul, canepa, bumbacul, iuta) in stare brută sunt alergenice; după
prelucrare rămanand mai puţin alergizante.
- Tutunul determină uneori manifestări alergice la persoanele din intreprinderile de
prelucrare a tutunului şi la cultivatorii de tutun.
- Capocul folosit la umplerea saltelelor şi pernelor este alergic.
- Praful de lemn şi in particular cel provenit din varietăţile de lemn tare, poate
acţiona atat ca factor alergizant cat şi ca factor iritant.
- Gumele vegetale, de tipul gumei arabice, folosită in imprimerii, cosmetică etc.
determină alergii profesionale la tipografi, fixatori de păr.
- Fainurile, reprezintă o cauza de alergie, respiratorie indeosebi, la persoanele care
lucrează in industria de panificaţie, cofetărie etc. Uneori alergia este cauzată in realitate de
artropodele sau mucegaiurile care contaminează faina.
b) Alergeni de origine animală
Peri, blanuri, descuamări epidermice de animale. Alergenii pot proveni de la
animale domestice (pisică, caine, cal, bovine, ovine, caprine) şi chiar sălbatice precum şi de la
animale de laborator (şoareci, şobolani, cobai etc). Persoanele cele mai afectate sunt acelea
expuse profesional (veterinari, ingrijitori şi crescatori de animale, călăreţi, tapiţeri etc)
persoanele care convieţuiesc cu animale (pisici, caini) sau care folosesc ori vin in contact cu
obiecte sau confecţii facute din blană de animale (iepure, cămilă, capră etc.) . Sensibilitatea la
aceste alergene este uneori asociată cu alergia la praful de casă.
Fulgi. In ţara noastră, după praful de casă, alergia la fulgi de pasări domestice (găina,
raţa, gasca etc) este cea mai frecventă. Rareori izolată, alergia la fulgi este deseori asociată cu
alergie la praf de casă şi mucegaiuri care, de regulă, impregnează fulgii cu care sunt umplute
pernele, saltelele, plapumele etc.
c) Praful de casă
Acests este alergenul cel mai important şi cel mai răspandit, fiind răspunzator de
aproximativ 50 % din afecţiunile alergice respiratorii şi 6-8 % din cele cutanate. Compoziţia
prafului de casă este variată, cele mai importante componente fiind fibrele de bumbac şi de
lană, fulgii, perii şi scuamele de animale, mucegaiurile şi bacteriile etc.
Alergenul principal din praful de locuinţe este reprezentat de acarianul
Dermatophsgoides pteromyssimus. Acest acarian se găseşte in scuamele umane şi este
prezent in aproape toate locuinţele cu maximum de frecvenţă in lunile februarie-martie şi
septembrie –noiembrie. Din acest alergen, compus din polizaharide (95%), polipeptide (5%)
CURS - TOFAN L.

s-au izolat patru fracţiuni din care cea corespunzatoare scuamelor umane este cea mai
importantă. Alţi acarieni au fost de asemenea izolaţi din diverse prafuri de locuinţă. Se pare că
ar exista şi o alergogenitate a gandacului de bucătarie, alt component al alergenului prafului
de locuinţă.
Perii, penele şi epidermele de animale (la caine, scuamele; la pisică probabil saliva
care imbibă blana, la iepure perii detaşaţi) sunt mai rareori alergizanţi.

d) Alergia la agenţi fizici

O serie de agenţi fizici cum ar fi căldura, lumina si in particular frigul, determină la
unele persoane manifestări alergice de tipul urticariei la nivelul tegumentelor. Urticaria este
localizată la nivelul zonelor de contact cu frigul: faţa, maini, picioare uneori faringe.
Hipersensibilitatea la agenţi fizici are un mecanism insuficient clarificat. Cercetări mai
recente susţin că acţiunea acestor agenţi s-ar manifesta indeosebi la persoane cu o stare de
instabilitate vasomotorie, prin declanşarea de tulburări vasomotorii exagerate şi prin eliberare
masivă a mediatorilor chimici de tip histamina din ţesuturile agresionate. Urticaria la caldură
apare in urma expunerii la cald, in afara iradierii solare. Camera supraincălzită, baie caldă,
ingestie de alimente fierbinţi etc. Urticaria apare numai rareori localizată, de regula imbracă o
formă generalizată. Această din urmă formă a mai fost denumită şi urticarie fiind răspunsul
anormal la acetilcolină.
Alergia la lumină este caracteristică persoanelor hipersensibile la lumina solară şi se
manifestă sub forma de urticarie, edem, eczemă, pe părţile corpului expuse la soare.
e) Substanţele alergene provenite de la autovehicule şi din industrie
Studii privind eventualul efect alergen al unor componenţi ai gazelor de eşapament
(oxidul de carbon, formaldehida, hidrocarburile saturate n-hexan, n-heptan, n-nonan, n-decan)
au pus in evidenţă faptul că aceste substanţe pot produce efecte de alergizare a organismului
atunci cand se găsesc la nivelul concentraţiilor maxime momentane şi concentraţiilor medii
admise.
Dintre substanţele cu proprietăţi alergenice, beriliul (Be) sub forma diverşilor lui
compuşi, cauzează o reacţie pulmonară granulomatoasă particulară, dacă este inhalat.
Cobaltul metalic (Co), divizat, inhalat, determină de asemenea o afecţiune pulmonară. Reacţii
similare dau şi alte metale ca platina, cromul, vanadiul, nichelul etc.
La tratarea blănurilor este folosită parafenildiamina, substanţă colorantă care este
alergenică, capabilă să cauzeze in afară de astmul bronşic şi dermatoze.
CURS - TOFAN L.

Alte substanţe cu proprietăţi alergenice pot fi glicocolul, amonium – tioglicolul,

etilendiamina, anhidrida ftalică (naftochinona), rezinele epoxi, izocianaţii, hexametilen- tetra-
amina, aldehida formică, etc.

Poluanţii toxici sistemici

Ca urmare a poluării aerului populaţia umană este expusă riscului unor substanţe care
sunt fie cu totul improprii vieţii, fie nocive, fie in doze ridicate.
Dintre substanţele care implică astfel de riscuri fac parte metalele grele, substantele
chimice de sinteză, de natură organică, cum sunt pesticidele, etc.
Unele dintre aceste substanţe pun probleme de epidemiologie prin intermediul
poluării aerului, multe putand afecta sănătatea omului in condiţiile speciale ale activităţilor
industriale, in cazuri accidentale excepţionale sau prin apă şi alimente.
Cat priveşte efectele nocive ale poluanţilor sistemici, este dificil de găsit
caracteristici comune care să apropie această clasă de substanţe care prin natura lor este
eterogenă.
Din punct de vedere ecologic, aceste substanţe se caracterizează prin existenţa in
concentraţii mici in mediul natural (sol, vegetale, apă) de unde ajung să fie prezente şi in
organismul uman, uneori atingand niveluri nocive indeosebi după concentrare in lanţuri
trofice.
In epoca contemporană, poluarea mediului, indeosebi a aerului, determină extinderea
şi intensificarea riscului nociv, unele substanţe ca Pb, Hg, F putand să provoace chiar
fenomene toxice cu caracter accidental sau chiar epidemiologic.
O caracteristică comună a acestor poluanţi constă in modul lor de acţiune care se
exercită la nivel subcelular, molecular, afectand funcţii şi structuri ale organitelor celulare şi
ale enzimelor care stau la baza metabolismului şi biosintezei organice.
Ele afectează in primul rand nucleul celular, inducand alterarea dimensiunilor,
numărului şi stabilităţii normale prin kariomegalie, poliploidie şi mitoză anormală. Ele produc
apoi distrugeri sau alterări cromozomiale, ceea ce face ca unele să aibă şi un marcat caracter
mutagen şi cancerigen (As, Cd, Ni).
Mitocondriile, organitele celulare cu rol in respiraţie şi schimburi metabolice, sunt
lezate prin reducerea sintezelor proteice şi inhibiţia funcţiilor unor enzime: citocromii in cazul
2+
Pb si Hg, enzimele fosforilării oxidative in cazul Cd, monoaminoxidaza şi Mg ATP-aza in
cazul As. Ca urmare a efectului toxic, mitocondriile suferă deformări, anomalii, distrugeri.
CURS - TOFAN L.

Din aceeaşi categorie afectării organitelor celulare fac parte perturbări induse in
reticulul endoplasmic cu rol fundamental in sinteza proteinelor şi in lizozomi, cu rol de
apărare faţă de substanţele străine şi de metabolizare a unor medicamente.
Plumbul (Pb). Dacă in trecut, in mediul industrial, poluarea aerului a determinat
intoxicaţii mai numeroase şi mai grave, numărul acestora a scăzut in prezent prin măsuri de
igienă şi protecţia muncii. Cele mai multe cazuri de intoxicaţie cu Pb ale populaţiei se
datoresc poluării cu Pb a altor factori de mediu: locuinţa, jucării etc, in intoxicaţiile populaţiei
infantile; băuturile şi alimentele in intoxicaţiile populaţiei adulte.
Poluarea aerului a determinat in rare cazuri efecte nocive decelabile şi aceasta in
cazul populaţiei infantile din ariile expuse la Pb evacuat din intreprinderile industriale. A doua
mare categorie de riscuri este reprezentată de poluarea cu Pb evacuat prin eşapamentele
autovehiculelor care folosesc tetraetil de Pb, dar prin acest mecanism nu se realizează decat
rar niveluri toxice.
Dată fiind extinderea poluării aerului cu Pb precum şi unele suspiciuni cu privire la
efectele nocive posibile asupra sistemului nervos central şi in genere asupra sănătăţii
populaţiei infantile, ca şi alte acţiuni mai puţin fundamentale, acestei probleme i se acordă un
mare interes.
Pb se găseşte in sol in cantităţi mici (in medie 13 mg/kg , crescand in zonele populate
pană la 100 –300 mg/kg şi atingand 10-20.000 mg/kg in zonele miniere şi industriale).
Pb a fost utilizat de oameni inca din antichitate, dar poluarea mediului datorită topirii
şi folosirii sale era mult mai limitată. Consumul mondial de Pb a crescut incepand indeosebi
de la inceputul sec.al XIX–lea. Poluarea aerului constituie cea mai masivă modalitate de
răspandire a Pb in mediu, indeosebi prin două surse: topirea industrială şi eşapamentele
autovehiculelor. Cantităţi mai mici se elimină in atmosferă prin combustia cşrbunelui (cca 100
mg/kg cenuşă), coloranţi, pesticide cu Pb, fumat etc.
Topitoriile de Pb sunt mai mari in ţările bogate in minereu (Rusia, Canada, SUA,
Franţa, Germania, Japonia), dar ele sunt prezente in aproape toate ţările industrializate, căci
Pb este produs nu numai din minereu, ci este retopit şi din deşeuri, obiecte uzate etc.
Intreprinderi industriale care poluează atmosfera cu Pb mai sunt şi uzinele producătoare de
alte metale neferoase (Pb găsindu-se in majoritatea minereurilor din care se extrag acestea),
fabricile de acumulatori, coloranţi anorganici, cabluri, tetraetil de Pb, stabilizatori de mase
plastice etc.
CURS - TOFAN L.

Evacuarea din industrie are loc mai puţin sub formă de pulberi de minereu şi mai
mult sub formă de vapori metalici, care se oxidează şi se transformă intr-o pulbere fină, cu
particule de dimensiuni submicronice, făcand posibilă răspandirea sa pană la mari distanţe
(10-20 km) de la locul evacuării. Cu toate eforturile de a nu pierde metalul şi a nu provoca
poluarea mediului, nu este posibilă reţinerea integrală a Pb, astfel că, deşi evacuările in
atmosferă s-au redus considerabil faţă de inceputurile erei industriale, ariile invecinate
uzinelor de topire şi utilizare continuă să polueze atmosfera.
Pb introdus in benzină variază de la 0,15 la 0,05 g/l, in multe ţări urmărindu-se
reducerea sa. Utilizarea Pb ca tetraetil de Pb (mai puţin ca tetrametil) reprezintă cea mai
insemnată formă de poluare.
Pb evacuat din eşapamentele autovehiculelor constituie o problemă cu mult mai
extinsă şi mai difuză. Ea interesează in prezent toate localitaţile urbane (in grade diferite după
indicele de motorizare cu autovehicule), precum şi localităţile rurale situate in apropierea
marilor căi rutiere. Concentraţia Pb este diferită in funcţie de mărimea centrelor populate, a
marile metropole. Concentraţia scade cu distanţa faţă de linia de trafic, chiar pe autostrăzile
fără clădiri pe flancuri, revenind la nivelul general la distanţe de 50-100 m. Cantităţile
evacuate au inceput să scadă in ultima vreme, ca urmare a reducerii concentraţiei sau chiar a
substituirii Pb in benzină.
Pb evacuat in atmosferă de diferite surse poate ajunge direct in organism cu aerul
respirat sau indirect, după depunerea pe suprafeţe şi obiecte, ajungerea pe sol (prin
precipitaţii), apoi in apă, alimente etc, ca şi după preluarea din sol de către plante, anumite
specii absorbind mai mult decat altele, mai ales in anumite părţi ale lor.
Contribuţia directă a aerului la pătrunderea Pb in organism este inferioară cantitativ
celei pe cale digestivă. Cat priveşte expunerea profesională, mult mai puternică in trecut,
determinand mai frecvent intoxicaţii acute, este mult diminuată in prezent, dar continuă să fie
superioară ca nivel celei a populaţiei generale, expusă in număr mai mare, dar unor doze
inferioare.
Acţiunea toxică a Pb in organism se resimte la nivelul următoarelor organe: sangele,
rinichiul, sistemul nervos, aparatul cardiovascular, tractul gastro-intestinal, glandele endocrine
etc.
Efectele nocive ale incărcării organismului cu Pb se combat cu succes folosind
medicamente cu insuşiri chelante, prin care se obţine descărcarea pe cale urinară.
CURS - TOFAN L.

Prevenirea riscului toxic al Pb se realizează prin toate măsurile urbanistice,

tehnologice, administrative şi educative care reduc incărcarea factorilor de mediu şi aportul in
organism, nivelul maxim admisibil fiind de cca 1μg/m3 aer.
Pb absorbit pe cale respiratorie nu trebuie să depăşească 20μg/zi iar Pb total absorbit
se limitează la 60-70 μg/zi.
Ca reper de bază in prevenirea intoxicaţiei se foloseţte plumbemia, care la copil se
recomandă să nu depaşească 35-40 μg/100ml, iar la adult 60 μg/100ml, dar este mai bine ca
nivelul său să se menţină cat mai scazut, intrucat pot acţiona nociv chiar concentraţii sanguine
mai reduse.
Manganul (Mn) este unul dintre cele mai abundente elemente ale scoarţei terestre,
fiind pe locul 11 in ordine crescatoare. El face parte dintre elementele esenţiale, fiind conţinut
de toate organismele vii. Totodata el este un poluant al atmosferei, apei şi aerului, rezultand in
principal din industria metalurgică şi chimică şi de la fabricarea acumulatorilor uscaţi.
In sol este prezent in concentraţii de cca 500 mg/kg sub formă de diferite minerale, in
apă de 0,05 –15 μg/l, iar in alimente de la urme pană la concentraţii mai mari de 250 μg/g..
Poluarea aerului cu Mn expune la pătrunderea sa pană in alveole, căci peste 80% se
produce cu particule fine, submicronic.
Mn pătrunde in organism pe diferite căi: respiratorie, digestivă sau cutanată.
Absorbţia digestivă este dominantă la majoritatea populaţiei, deşi este mai mică (10%) decat
cea respiratorie (30%). Aportul prin aer este dominant numai in mediul industrial, cand poate
produce şi intoxicaţii. Intoxicaţiile populaţiei generale sunt rare.
Concentraţia sanguină a Mn este 2-10 μg/100 ml, iar cea urinară 1-8 μg/l, aceasta
crescand in cazul măririi aportului.
Fiind un element biogen este prezent in celulă, in primul rand in mitocondrii şi este
răspandit in diferite ţesuturi in concentraţii de 0,2 –0,3 μg/g. In cazul prezenţei in concentraţii
mici in mediu, mamiferele terestre il concentrează in organism de aproximativ 10 ori, peştii
de 100 ori, iar plantele marine de 100.000 ori.
In organismul uman, Mn este transportat in plasmă cu ajutorul unei globuline B1,
denumita transmanganina şi se află sub controlul glandei suprarenale. Factorii care
condiţionează reţinerea in organism sunt aportul, cantitatea de Fe din rezervele organismului
şi concentraţia hemoglobinei. In organism concentraţii mari se depozitează in schelet, păr,
ficat, pancreas şi rinichi precum şi in globus pallidus şi in corpul striat.
CURS - TOFAN L.

Intoxicatia cu Mn este urmată de scăderea Ca şi Fe din ser, anizocitoza, hipocromie şi

apariţia de granulaţii bazofile in hematii, leziuni hepatice şi cholestaza care stau şi la baza
encefalopatiei manganice.
Modificările biochimice ale intoxicaţiei cu Mn, evidenţiate in cercetări
experimentale, ca şi simptomatologia clinică, indică interferenţa Mn in fenomenele oxidative
legate de funcţia catecolaminelor, care au loc in globus pallidus şi corpul striat şi in glanda
suprarenală, inducand scăderea substanţelor şi a enzimelor implicate (dopamina,
tirozinhidroxilaza) şi consumul de oxigen. Mn ++ mai inhibă acţiunea ocitocinei, hormon al
neurohipofizei, ca şi acţiunea adenilciclazei, enzimă din membrana celulară, determinand
scăderea formării AMP ciclic.
Manganismul cronic s-a inregistrat indeosebi in mine şi in intreprinderi de mangan in
care aerul este poluat şi toxicul pătrunde sub formă de pulberi prin inhalare sau pe alte căi
(digestivă, cutanată). Modificările anatomopatologice mai frecvente au fost: ciroza hepatică,
degenerări neuronale in segmentul superior din globus pallidus şi alţi nuclei bazali, precum şi
cortexul cerebral şi cerebel.
Modificările umorale din intoxicaţia cu Mn constau din scăderea excreţiei de 17-
cetosteroizi, eritropenie, scăderea hemoglobinei, limfocitoza cu leucopenie polimorfonucleară
şi monocitopenie, creşterea metabolismului şi modificări celulare şi proteice ale lichidului
cefalorahidian.
Fenomenele toxice sunt condiţionate şi de alte deficienţe, indeosebi de anemia
nutriţională (cu eritropenie sau/şi hemoglobinopenie).
In afară de efectele asupra sistemului nervos – au mai fost semnalate efecte nocive
asupra sistemului respirator sub formă de pneumonie.
Mercurul (Hg) a determinat şi continuă să determine intoxicaţii mai mult accidental,
dar aproape exclusiv prin pătrundere pe cale digestivă, in timp ce pătrunderea pe cale
respiratorie constituie o problemă de sănătate numai pentru muncitorii din industria in care se
manipulează Hg. Aerul exercită insă un rol mai insemnat decat in poluarea cu alte metale,
datorită proprietăţilor sale de a se evapora chiar la temperatura obişnuită.
Un mare număr de cazuri de intoxicaţie la oameni s-au mai produs prin folosirea ca
fungicide a unor alkili de Hg. Riscurile de implicare a omului sunt posibile şi pe această cale,
existand şi lanţuri trofice la vieţuitoarele de pe uscat.
CURS - TOFAN L.

In natură Hg se găseşte in concentraţii mici. In sol (oscilaţii intre 20 μg şi 15.000

μg/g),10-70 mg/kg in cărbuni, circa 0,1 μg/l in apa de suprafaţă şi mai puţin in apa subterană,
0,1 –1 mg/g in vegetale (in cereale chiar 30-100 μg/g).
Intre Hg provenit din sursele naturale şi cel din surse artificiale nu se poate face o
delimitare, căci prin evaporare, solvire şi integrare in cicluri biologice are loc o circulaţie
continuă a Hg in biosferă, indiferent de provenienţă.
Dintre factorii de mediu, aerul prezintă o importanţă mai redusă, deoarece Hg nu
ajunge decat excepţional la niveluri ridicate şi aceasta aproape exclusiv in aerul incăperilor.
Poluarea aerului cu Hg este datorată evacuării din mine, intreprinderi industriale
(uzine de rafinare şi distilare a Hg, uzine clorosodice, fabrici de aparate de măsură,
termocentrale) şi din oricare alt loc unde se utilizează acest metal. Probleme particulare
creează Hg in laboratoare, cabinete de stomatologie, unde poate scăpa pe jos, evaporandu-se
in aer chiar la temperatura camerei.
Concentraţiile găsite in aerul localităţilor variază după prezenţa şi mărimea surselor.
Absorbţia Hg metalic şi a metil Hg este de 75 –80 % din cantitatea ajunsă in plămani.
Concentraţia sanguină a Hg este in mod normal sub 1 μg/100 ml, dar simptomele
intoxicaţiei pot lipsi chiar la 20-25 μg/100ml.
Ajuns in organism Hg este convertit şi concentrat in anumite ţesuturi. La cateva zile
după absorbtie, Hg se acumulează in rinichi in proporţie de 50%, iar mai tarziu chiar 90%.
Tropismul cerebral este caracteristic compuţilor organici (mai ales metil Hg). In
experimentele pe animale şi Hg anorganic se concentrează de aproximativ 10 ori in creier.
Hg este prezent in cantităţi variabile şi in alte ţesuturi. In păr se concentrează de cca
250 ori. Eliminarea Hg din organism are loc in principal prin fecale la inceputul expunerii şi
prin urină in partea a doua a expunerii. Evacuarea este mai rapidă in primele zile, iar
remanenţa biologică la om este de aproximativ 40 de zile.
Datorită marii fuzibiltăţi şi liposolubilităţii, barierele hemocerebrala şi placentară
sunt trecute cu uşurinţă de Hg, mai ales sub forma compuşilor organici, iar vaporii trec mai
repede decat sărurile organice. Hg trece in laptele matern, ajungand la sugar, dar concentraţia
este redusă.
Experimental efectele toxice diferă după doză. La doze subletale se produc leziuni
ireversibile pe creier, rinichi, cord şi plămani. Concentraţiile de 0,9 mg/m3 de aer au produs
grave leziuni cerebrale şi renale la caini, iepuri, şobolani.
CURS - TOFAN L.

La om chiar concentraţii mai mici (0,015- 0,02 mg/m3) exercită efecte nocive
evidente.
Ca modificări histologice se constată distrugeri neuronale, cu deteriorarea secundară
a fibrelor, lezarea rădăcinilor dorsale şi a nervilor senzitivi periferici. In rinichi se constată
degenereşcenţa tubilor contorti.
Mecanismul de acţiune este elucidat după leziunile celulare şi biochimice:
degradarea enzimatică a citocromului P-450, modificarea ultrastructurală a reticulului
endoplasmatic celular in rinichi şi ficat, scăderea aminoacizilor in lamelele cerebrale,
impiedicarea mitozelor celulare.
Acţiunea toxică a Hg are ca mecanism biochimic de bază inhibiţia proceselor
enzimatice şi dereglarea echilibrului de membrană prin alterarea compuşilor sulfhidrilici.
Clinic şi epidemiologic , intoxicaţia cu Hg este cunoscută cu multă vreme in urmă
expunerilor accidentale, terapeutice şi mai ales industriale, ea manifestandu-se cu simptome
neurologice (tremurături, tulburări mintale, insomnie, tulburări senzoriale, renale, tiroidiene,
cardiovasculare, stomatologice, cutanate). Protecăia impotriva riscului toxic al Hg constă in
evitarea răspandirii sale in mediu, respectarea normelor privind C.M.A. in aer .
Cadmiul (Cd) este cunoscut pentru acţiunea sa toxică in doze mici, prin poluarea
complexă a mediului, nu atat a aerului, cat a alimentelor şi a obiectelor.
Cd se găseşte in urme in sol (0,006ppm, in greutate), in apă (sub 5 μg/l) şi in aer
(0,0004-0,47 μg/m3). In minereurile feroase se găseşte alături de Zn intr-un raport de 1/1000-
1/12000. Se găseşte şi in tutun in concentraşii de 1-2 μg/ţigară.
Poluarea aerului cu Cd are loc ca urmare a extracţiei, prelucrării şi folosirii metalului
in numeroase scopuri: aliaje, acoperiri metalice, baterii uscate, coloranţi organici folosiţi in
tipografie, fabricarea maselor plastice, pesticidelor, etc.
Lipsa acţiunii pozitive a Cd pentru organismul uman este relevată in primul rand de
faptul ca el este aproape absent la nou-nascut (cca 1 μg), cantitatea sa crescand pană la 50 de
ani de cca 30.000 ori (30 mg), cele mai mari concentraţii găsindu-se in organele care suferă
efectele sale nocive: rinichi, plămani, ficat, tiroidă, splină.
Absorbţia in organism a Cd este mai mare pe cale respiratorie (40%) decat digestivă
(5%). Fumatul creşte proporţia Cd pătruns pe cale respiratorie nu numai la fumători (cca 14
μg/zi la fumătorul obişnuit, de cca 100 de ori mai mare decat la nefumători), ci şi la cei ce
convieţuiesc in aceleaşi incaperi, căci in curentul lateral de fum proporţia Cd este mai mare
decat in cel central.
CURS - TOFAN L.

Concentraţia in sange (in special in hematii) este de 0,01-0,5 μg/100ml, Cd fiind

transportat de o metalotioneină şi depus preferenţial in anumite organe, in funcţie şi de calea
de pătrundere in organism; plămanul in cazul pătrunderii respiratorii, rinichiul in cazul celei
digestive. Astfel, la fumători concentraţia este de 10-20 μg/g, iar la nefumători de cel mult 5-6
μg/g.
Eliminarea din organism este lentă şi se face prin urină in mod normal sub 15 g/g
creatinină, remanenţa sa fiind estimată la cca 30 ani, astfel incat in realitate are loc o
acumulare continuă pe parcursul vieţii.
Intoxicaţia cu Cd apare in special in mediul industrial, dar nu este exclus şi riscul
pentru populaţia generală. Diferenţierea căii de pătrundere este dificilă, căci adeseori poluarea
aerului determină in mod secundar incărcarea cu Cd a alimentelor şi a apei, toţi aceşti factori
participand prin insumare la aportul in organism.
Pe baza observaţiilor anterioare şi a studiilor experimentale se poate preciza o acţiune
toxică polivalentă a Cd asupra ţesuturilor cu funcţii metabolice, ceea ce determină dereglarea
echilibrului proteic şi a metabolismului liposteroizilor, cu consecinţele in producerea de
dezechilibre minerale (hipercalcemie şi hipercalciurie cu demineralizarea organismului şi
predispozitii la fracturi, nefrolitiaza), leziuni celulare cu efect mutagen şi teratogen.
Organele afectate sunt in primul rand căile respiratorii superioare in caz de
concentraţii ridicate ale compuşilor de Cd (posibile aproape exclusiv in industrie) manifestate
prin fenomene de iritatie insotite de vertij si cefalee, evoluand in cazuri grave spre o
bronhopneumopatie acută şi chiar deces.
Afectarea aparatului respirator mai constă in emfizem pulmonar de gravitate
dependentă de gradul intoxicaţiei, respectiv concentraţia Cd din ţesutul pulmonar.
Rinichiul este organul critic in expunerea la Cd, suferind mai intai o acumulare in
celulele epiteliale tubulare, insoţite de proteinurie (sunt eliminate prin urină molecule proteice
cu greutate relativ mică) precum şi hiperglicozurie de tip renal.
Aparatul cardiovascular este afectat prin hipertensiune şi alte forme de leziuni
degenerative in urma dereglării sistemului renină – hipertensină ca şi tulburări ale
metabolismului liposteroizilor.
Protecţia impotriva riscului toxic al Cd se poate realiza pentru calea respiratorie, prin
limitarea concentratiei Cd in aer la cca 1 μg/m3.
Fluorul (F) este un element necesar organismului uman la un aport zilnic de 2-3 mg
pentru un adult. In imprejurări rare este posibilă creşterea cantităţii pătrunse in organism,
CURS - TOFAN L.

avand ca urmare fenomene toxice, la inceput a organelor dure şi ulterior a organelor moi,
traducand insemnate dezechilibre ale metabolismului mineral din organism.
Fluorul este prezent in scoarţa terestră in proporţie mică (0,006 – 0,009 %),
concentraţia sa in sol fiind de 20-500 ppm, uneori mai mult. In apa de suprafaţă este prezent
in concentraţii mici (0,02-0,1ppm), iar in apa subterană in concentraţii mai mari, dar de regulă
sub 1mg/l, excepţional atingand concentraţii toxice de 2-10 mg/l sau chiar mai mult.
Poluarea aerului cu F se poate produce indeosebi de intreprinderile de electroliză Al,
superfosfaţi şi alte ingraşăminte fosfatice, oţel, ciment, sticlă, ceramică, cărămidă, criolit, acid
fluorhidric etc.
Concentraţia F din aer in vecinătatea uzinelor evacuatoare este de ordinul a 1-50
μg/m3, răspandindu-se pană la 5-10 km de sursă, dar s-au semnalat şi concentraţii mai mari,
de peste 1 mg/m3.
Absorbţia pe cale respiratorie este practic integrală pentru compuşii solubili (NaF) şi
cei gazoşi (HF) in timp ce pentru ceilalţi absorbţia depinde de mărimea particulelor,
concentraţie etc. După absorbţie, F ajunge in sange, unde se găseşte sub două forme: ionică şi
legată de albumine. Concentraţia in sange oscilează intre 0,015- 3,50 ppm in funcţie de aport.
In ţesuturile moi, la persoanele neexpuse poluării concentraţia oscilează de asemenea de la
cca 0,25 ppm pană la sute de ppm in caz de intoxicaţie. Prin expunere la poluanţi cu F,
concentraţii mai mari au fost găsite in aortă, plămani, rinichi şi piele, dintre ţesuturile moi. In
oase este prezent cca 99% din F reţinut in organism. In caz de absorbţie, F este eliminat prin
urină circa 20% in primele 4 ore şi aproape tot, după 24 h. In dinţi F se depune in concentraţii
descrescande de la smalţ spre profunzime, sub formă de fluoroapatită, prin substituirea cu F a
OH din hidroxiapatită.
Poluarea aerului cu fluor expune la supraincălzirea organismului, determinand starea
de intoxicaţie, la inceput modificările inestetice fiind asociate cu o creştere a rezistenţei
dintelui, iar in formele mai avansate rezistenţa acestora scăzand, pană la fractură şi măcinare
lentă datorită unei friabilităţi crescute.
Clinic simptomatologia fluorozei osoase apare tarziu, cu vagi dureri articulare la
genunchi, picioare şi coloană, confundate cu durerile reumatice.
Histopatologic se produc osteoscleroza, osteoporoza şi osteomalacie a ţesuturilor dure
şi mineralizare a celor moi, pană la fluoroza ankilozantă, deformări, imobilizari, paralizii şi
manifestări radiculare mielopatice.
CURS - TOFAN L.

Mai frecvente şi mai masive au fost cazurile de fluoroză la animale (distrofii osoase şi
dentare, caşexie şi chiar decese la vite hrănite cu furaje pe care s-a depus F), care preceda cu
mult afectarea populaţiei umane, impunand măsuri adecvate de protecţie.
Avandu-se in vedere riscul deosebit de grav, uzinele care poluează cu F se amplasează
la mari distanţe de localităţi, iar gazele evacuate se epurează energic prin filtrari şi spălari
reducandu-se considerabil concentraţia F emis in atmosferă.
Arsenul (As) exercită acţiuni nocive prin poluarea complexă cu metale neferoase, pe
care le insoţeşte. Ca şi in cazul altor metale toxice, şi As poate pătrunde in organism pe mai
multe căi.
As se găseşte in concentraţii de 1-40 ppm in sol, 2 ppm in roci cristaline, 0,00004 –
0,23 ppm in apa din rau şi 10-100 ppb in apa de robinet. Se poate găsi in concentraţii ridicate
in cărbune, in apa unor izvoare vulcanice.
Poluarea aerului cu As rezultă la extracţia, rafinarea şi prelucrarea metalelor neferoase,
de unde se prepară şi trioxidul de As (As2O3) ca subprodus al minereurilor de Cu, Pb, Ag şi
Au. As se mai utilizează la producerea de pesticide, conservanţi ai lemnului, coloranţi, aliaje,
sticlă şi produse farmaceutice. Poluarea aerului mai are loc şi la combustia cărbunelui.
As are o acţiune de inhibiţie şi chiar distrugere a proceselor vitale, mecanism prin care
acţionează şi in cazul folosirii sale ca agent medicamentos.
Absorbţia in organism are loc cu dificultate, in cazul in care se ingeră fiind excretat
adeseori rapid, fără a suferi transformări metabolice. Totuşi la pătrunderea prin plămani se
poate absorbi in cantitate insemnată, dar este eliminat prin urină in mari cantităţi in primele
24-48 h, după care evacuarea continuă, dar mai lent.
Tropismul preferat al As este la inceput in anumite organe: ficat, rinichi, piele,
plămani, in care concentraţia sa creşte mai mult decat in altele.
Aportul de concentraţii mici şi repetate determină depunerea in păr şi unghii. Cantităţi
mici apar şi in creier, uter şi inimă, As trecand şi bariera placentară, in timp ce As anorganic
este reţinut de bariera hemoencefalică.
Acţiunea toxică a As se exercită prin reacţiile cu P, S, Se şi indeosebi, prin combinarea
cu grupele SH ale enzimelor, care este considerat mecanismul toxic principal. Chiar
3+
acumularea As in piele se bazează pe această unire cu compuşii S din keratina. As provoacă
leziuni in piele, ficat, rinichi şi epiteliul germinativ al testiculului prin scăderea respiraţiei
tisulare.
CURS - TOFAN L.

Clinic, intoxicatia acuta cu As determină o simptomatologie digestivă: dureri

abdominale şi vărsături, sau in caz de doze mai mici, numai anorexie, alternanţa intre diaree şi
constipaţie, precum şi nevrita periferică, keratoza cutanată, hiperpigmentaţie. Doza letală la
om este cuprinsă intre 70 şi 180 mg/kg, iar la alte specii de animale chiar mai mică.
In zonele poluate de industrie s-a inregistrat distrugerea unor specii (albine), moartea
unor animale, sau avorturi, scăderea producţiei de lapte şi a duratei de viaţă la vite.
Protecţia impotriva As se adresează atat surselor naturale cat şi a celor artificiale,
urmărindu-se reducerea pătrunderii in organism pe diferite căi de aport (respiratorie,
digestivă, cutanată) şi prin diferiţi factori de mediu (aer, apă, alimente).
Pesticidele. In această mare clasă de substanţe chimice sunt cuprinse mai multe
categorii de compuşi, clasificaţi fie după formula chimică (organoclorurate, organofosforice,
carbamaţi, piretrine, grupul dinitrofenolilor, compuşi ai As, Hg ) fie după utilizarea lor
(insecticide, erbicide, antifungice, rodenticide etc).
Riscul toxic principal pentru om are loc pe cale digestivă (prin alimente, mai rar prin
apă), in timp ce calea aeriană expune la intoxicaţii mai ales in condiţii profesionale. Populaţia
generală este expusă poluării aerului cu pesticide datorită extinderii din ce in ce mai mare a
utilizării lor.
Dintre pesticidele mai larg răspandite, cele organoclorurate prezintă un interes
deosebit prin faptul că persista in mediu (ani de zile), se pot concentra in lanţuri trofice (pană
la 1 000 000 ori faţă de concentraţia iniţială) şi pot să se acumuleze şi ipotetic chiar să
acţioneze toxic şi cancerigen asupra organismului, traversand barierele fiziologice, inclusiv
placenta şi ajungand la făt.
Folosirea lor largă justifică aportul lor in organism pe diferite căi.
Pesticidele poluează aerul in mai multe imprejurari: prin scăparea din procesul de
fabricaţie, in cazul depozitării şi manipulării incorecte, in timpul utilizării şi după utilizare
prin antrenarea de pe sol. Pulverizarea pe suprafeţe mari din avion constituie o modalitate care
poate incărca pe o durată scurtă atmosfera. Această acţiune se efectuează insă cu avertizarea
anterioară a populaţiei. Practic aportul de pesticide pe cale respiratorie este redus. Din aportul
total, 80-90 % se realizează prin alimente şi apă, 4-5 % prin cosmetice, 3-4 % prin diverse alte
modalităţi şi cel mult 1% prin aer.
In mediu răman mult timp pesticidele cu acţiune persistentă, in speţă
organocloruratele, de unde pot fi recirculate in aer şi respirate. Astfel, DDT după 3 ani şi ½ a
persistat in sol in proporţie de 33% iar aldrinul, care are o biodegradabilitate mai bună, a
CURS - TOFAN L.

persistat totuşi in proporţie de 4,7 %. Prin lucrările agricole ale solului şi in funcţie de alţi
factori, ca umiditatea, intensitatea circulaţiei şi prin praf se ridică in aer.
Aerul constituie şi o cale de vehiculare a pesticidelor la mari distanţe, contribuind la
prezenţa sa şi in zone in care nu au fost folosite (Groenlanda, Antarctica).
Efectele pesticidelor la om depind de structura lor chimică.
In funcţie de pătrunderea accidentală in organism, in doze mari pe cale aeriană sau de
insumare din diferite căi, pesticidele organoclorurate (DDT, HCH, Heclotox, Aldrin, Lindan
etc) pot produce intoxicaţii cronice, afectate fiind ficatul, sistemul nervos, glandele endocrine
(cu efect in reproducere), sistemul imunologic general al organismului. Dozele mici nu sunt
nici ele lipsite de efect, riscul principal fiind efectele carcinogene, mutagene şi embriotoxice,
mai ales dacă acţionează repetat vreme indelungată.
Aportul unor doze mici din această grupă de substanţe este apreciat ca foarte important
intrucat au proprietatea de a se acumula in organism ca şi in mediul extern. In organism,
ţesutul adipos reprezintă principalul loc de depozitare, conţinutul in DDT al acestuia fiind de
zece ori mai mare decat in ficat şi de 100 de ori mai mare decat in gonade.
In cazul aportului prin aer nu se produce concentrarea toxicului de-a lungul lanţului
alimentar ca in apă dar şi dozele infinitezimale pot produce efecte, mai ales prin insumare.
In ceea ce priveşte pesticidele organofosforate (Parathion, Metilparathion,
Malathion, Dipterex etc) riscul principal este intoxicaţia acută prin blocarea enzimelor
implicate in metabolismul acetilcolinei (in special colinesteraza), mediatorul chimic in
procesul de transmitere a influxului nervos. Intoxicaţia se caracterizează prin simptomele de
tipul intoxicaţiilor muscarinice şi nicotinice. Efectele se mai datorează şi acţiunii directe la
nivelul sistemului nervos central.

Parathionul pătrunde in organism in special pe cale digestivă sau tegumentară, dar şi

calea respiratorie poate fi importantă in timpul pulverizarilor. La nivelul porţii de intrare nu
se produc semne de iritaţie şi ca atare nici respiratorii, ceea ce nu semnalează riscul de
intoxicaţie. Populaţia generală este expusă accidental unor asemenea riscuri, dar caracterul
acut şi grav al intoxicaţiei, cu o fatalitate mare subliniază gravitatea problemei şi importanţa
măsurilor profilactice severe.
Pesticidele carbamice actionează asupra organismului analog celor organofosforice,
dar sunt mai puţin toxice, mecanismul acţiunii lor constand tot in inhibiţia cholinesterazei.
CURS - TOFAN L.

Compuţii dinitrofenolici exercită tot o acţiune toxică acută, printr-un mecanism de

stimulare a metabolismului datorită procesului de fosforilare oxidativă, ca şi prin acţiunea
toxică a fenolilor puşi in libertate (leziuni renale, efecte asupra scoarţei şi centrilor
subcorticali).
Pesticidele care conţin compuşi ai unor elemente anorganice ca mercurul şi
arsenul actionează in mod specific elementului de baza respectiv.
Pesticidele reprezentate de piretine au efecte toxice la doze relativ ridicate, astfel incat
intoxicaţiile cu aceşti compuşi nu au loc decat accidental iar cele pe calea poluării aerului sunt
rare.

Poluanţii cancerigeni, mutageni şi teratogeni

Dezechilibrul de multiplicare celulară şi creşterea tisulară care determină apariţia
tumorii maligne (cancerul), işi are originea in intimitatea structurii moleculare a acizilor
nucleici, ca urmare a interacţiunii concomitente sau/şi succesive la acest nivel a mai multor
agenţi ai mediului şi a unor condiţii ale organismului, intr-o mare varietate de circumstanţe şi
combinaţii calitative ţi cantitative.
Factorii exogeni sunt reprezentaţi de substanţe chimice, agenţi fizici (mai ales radiaţii)
ţi agenţi biologici (mai ales virusuri) iar cei endogeni sunt de ordin umoral (enzimatic),
imunologic şi hormonal. Ponderea celor două categorii de factori diferă după localizarea
tumorilor: de exemplu in cancerul bronhopulmonar ca şi in alte localizări predomină rolul
factorilor de mediu, pe cand in cancerul ovarian, mamar predomină rolul factorilor endogeni.
( Tab. 4.7.)
Tabelul 4.7. Agenţii chimici cu efect cancerigen
AMINE - Beta-naftilamina
AROMATE - benzidina
- Amino-4-difenil
- Auramina
-N,N –bis (2 cloretil) – etil –amino (cloranfazina)
- Amestecuri de hidrocarburi aromate
- gudroane de carbune (huila), smoala
- Asfalt din petrol, bitum, cocs, gudroane de sisturi, uleiuri de carbune tip
Bergius, carbon sintetic hidrogenat
- Benzenul
- Substante cerate din parafina si petrol
- Funingine, negru de fum (carbune)
- Uleiul de antracen
- Creozotul
CURS - TOFAN L.

- uleiuri minerale(din petrol, sisturi, carbune, grasimi si solventi)

COMPUSI - Uleiul izopropilic (izopropilul brut)

ORGANICI - Gazul mustar (N-iperita)
DIVERSI - Bis(clormetil) eterul
- Melfalanul
- Clorura de vinil
SUBSTANTE - Compusi arsenicali
ANORGANICE - Azbest
- Cromati
- Nichel carbonil
- Fierul, oxidul de fier, minereu de fier

In etiopatogenia cancerului iau parte agenţi şi condiţii deosebit de variate, care se

interfluenţează, astfel incat, la agenţii cu rol confirmat pe baze experimentale pe animale şi
epidemiologice, se pot adauga şi condiţii favorizante, al căror număr este mult mai mare, in
acest sens, acţionand, de exemplu, o mare serie de agenţi iritanţi ca dioxidul de sulf, oxidul de
azot, substanţele oxidante şi chiar particule netoxice.
Expunerea la agenţi cancerigeni a populaţiei umane este intalnită in doua mari
imprejurari.
- macromediul de viaţă din aşezările umane – mai ales din localităţile urbane – şi din
spaţiile de muncă industrială, in care se poate produce impactul cu agenţi cancerigeni generaţi
de colectivităţile umane in ansamblul lor, individul fiind răspunzător in mică masură de
crearea riscului;
- micromediul individual, care creat, acceptat şi suportat conştient sau inconştient de
individ, acesta avand un rol hotărator in producerea riscului.
Enumerăm factorii de risc, enumeraţi in ordine descrescătoare a importanţei lor in
apariţia cancerului :
- poluarea aerului incăperilor cu fum de tutun,
- poluarea aerului cu produşi de combustie incompletă şi alţi poluanţi cancerigeni
rezultaţi din procesele de ardere;
- poluarea aerului cu produşi evacuaţi de mijloacele de transport,
- poluarea aerului cu substanţe cancerigene rezultate din procese industriale.
Rolul aerului in etiologia cancerului şi mutaţiilor nu trebuie limitat numai la poluarea
atmosferei, ci trebuie extins la toate modalităţile de pătrundere in organism a agenţilor
CURS - TOFAN L.

cancerigeni prezenţi in aerul respirat la care se adaugă şi cele pe alte căi şi din alţi factori de
mediu (apă, alimente, obiecte) in care ei ajung in atmosferă.
i) Hidrocarburile aromate policiclice (H.A.P.).Hidrocarburile aromate şi compuşii
lor heterociclici au caracter ubicuitar şi au constituit agenşii cancerigeni la care omenirea a
fost expusă de la folosirea focului şi rezultă din combustii incomplete: casnice, industriale,
transporturi şi fumat. Proporţia lor a fost mai mare in trecut cand combustiile erau mai
incomplete, dar cantitativ erau mai puţine, expunerea era de scurtă durată, iar proporţia
populaţiei expuse era mai mică, căci sursele aveau capacitate redusă.
In prezent rezultă proporţional mai puţine H.A.P. din combustii industriale, care
servesc, după cum se stie la incălzitul locuinţei, producerea de energie electrică, dar sursele
respective sunt importante, prin mărimea lor, capacitatea şi volumul enorm al gazelor
evacuate.
Ele rezultă de asemenea in proporţie insemnată şi foarte extins in fumul de tutun şi
eşapamentele autovehiculelor, ca şi in procesele de pregătire a alimentelor şi alte combustii,
ceea ce face ca expunerea populaţiei urbane să fie puternică şi aproape permanentă şi
generală.
Cele mai importante substanţe cancerigene din H.A.P. sunt:
- benzopirenul;
- benzo(e) pirenul;
- benzo(a)antracenul;
- benzo (b)fluorantenul;
- dibenzo(a, h) antracenul;
- dibenzo (h,r,s,t) pentafenul (sau tribenzpirenul);
- benzo(g, h)pirenul;
- benzo(k) fluorantenul;
- indeno (1,2,3 –c, d) pirenul;
- metil benzeno (a)pirenul;
- crisenul;
- benzo(b) crisenul;
- antantrenul;
- coronenul;
- cilcopenteno (c m d )pirenul.
Dintre compuşii heterociclici amintim:
CURS - TOFAN L.

- benzo(c)acridina;
- dibenzo(a, h) acridina;
- dibenzo (a, j) acridina;
- 7 H dibenzo (c, g) carbazolul.
H.A.P. rezultă din combustii ale substanţelor organice bogate in carbon, avand loc la
temperaturi relativ scăzute (incepand de la 3500C ) şi in lipsa relativă de oxigen. De aceea ele
sunt prezente in gudroane, funingine, produse de distilare a cărbunelui şi petrolului. In forma
pură ele sunt prezente in stare solidă ca foiţe sau plăcuţe fluorescente, albicioase dar cu
diferite nuanţe de culori. In gudroane şi funingine se găsesc de regulă in amestec atat H.A.P.
cat şi alţi agenţi cu rol in cancerogeneză şi mutageneză.
Benzo(a)pirenul este cel mai bine cunoscut dintre H.A.P. fiind prezent in concentraţiile
cele mai mari dintre substanţele cu rol cancerigen puternic. De aceea el a fost determinat mai
frecvent, iar acţiunea sa mai bine precizată experimental, fiind considerat indicatorul cel mai
reprezentativ şi calitativ al lor.
Efectele biologice ale benzo(a)pirenului după expunerea experimentală constau in
cancerogeneză locală şi sistemică la toate speciile pe care s-a testat; localizările sunt variate:
piele, plăman, stomac, ficat, glandă mamară. La om nu se cunoaşte decat excepţional (prin
accidente de expunere) acest efect al unor substanţe izolate, dar este recunoscută acţiunea
cancerigenă a produşilor complecşi de combustie care conţin şi benzo(a)piren. Efectele
cancerigene au fost obţinute după pensulări cutanate, administrare orală, inhalaţii şi instilări
intratraheale şi arată că solventul folosit are rol important in obţinerea efectului. Tipul
histologic al tumorilor este variat: carcinom, adenom, sarcom, papilom. După pătrunderea in
organism iau naştere metaboliţi principali: (3 si 6 hidroxibenzo(a) piren) şi unii derivaţi
(dihidro dihidroxibenzo (a) pirenul) cu ajutorul cărora s-a produs cancer experimental.
Potenţialul cancerigen poate fi sporit sau diminuat in funcţie de substanţele insoţitoare
(cocancerigene).
Potenţialul cancerigen al benzo(a)pirenului este ridicat, doza necesară insă a fost mai
mare in administrările subcutanate decat cea de dibenzo(a, h)antracen si metil-colantren, iar in
administrările intratraheale decat cea de 7 H dibenzo(c, g)carbazol.
In organism benzo(a)pirenul şi metaboliţii săi sunt eliminaţi in principal pe cale biliară
şi intestinală, indiferent de calea de administrare.
CURS - TOFAN L.

ii) Nitrosaminele şi nitrosamidele. In aer nitrosaminele şi nitrosamidele (compuşi N-

nitroso) rezultă din compuşii oxidaţi ai azotului (nitriţi şi nitraţi), prin combinare chimică şi
biochimică. Multe nitrosamine sunt volatile, dar aproape toate sunt solubile in diferite lichide
şi in grăsimi.
După E. Sawicki (1977) există peste 100 de nitrosamine cancerigene şi mutagene
dintre care mai cunoscute sunt:
- N- nitrosodimetilamina;
- N – nitrosodietilamina;
- nitrosometilureea;
- nitrosoetilureea;
- N- metil – N4 dinitrosanilina;
- N – nitrosonormina;
- N-nitrosodietanolamina;
- N- nitroso – di – n – propilamina, etc.
Nitrosaminele ridică principalele probleme de cancerogeneza prin ingestie de alimente
(după unele ipoteze putand fi generate chiar in gură, stomac, intestin), in care caz rolul de
transformare biochimică (bacteriană, enzimatică) este preponderent, dar ele pot lua naştere şi
in atmosfera poluată cu oxizi de azot sau in fumul de tutun, cand transformările sunt mai ales
chimice.
Cantităţi insemnate se produc in prezent prin arderea combustibililor de rachetă,
lubrifianţi, industria chimică (producţia cauciucului, pesticidelor, maselor plastice, a lichidelor
folosite la tăierea metalelor etc.).
In atmosferă se găsesc concentraţii variabile, in funcţie de evacuările din surse
industriale. In vecinătatea unei uzine care producea 1,1 – dimetilhidrazina au fost determinate
concentraţii de 6000-36.000μg/m3N- nitrosodimetilamina. In fumul de tutun din baruri au fost
găsite concentraţii de 90-240 ng/m3, iar in curentul fumului de ţigară intre 1040 –1770
ng/ţigară. Concentraţii mai mari se găsesc in părţile eliminate in exterior ale norului de fum de
tutun, de unde riscul insemnat şi pentru nefumători.
Nitrosaminele au fost testate experimental pe şoareci, şobolani, hamsteri, producand
cancer cu diferite localizări: cavitatea bucală, trahee, plăman, rinichi, vezică, stomac, ficat,
sange. Expunerea animalelor gestante a produs cancer la nou-născuţi. De asemenea
numeroase experimente au dovedit rolul mutagen şi teratogen al nitrosaminelor.
CURS - TOFAN L.

iii) Aminele aromatice sunt agenţi cancerigeni rezultaţi din industria coloranţilor
organici de anilină şi benzidină, in producţia elastomerilor, răşinilor sintetice, fibrelor plastice,
pesticidelor şi medicamentelor ca şi din unele procese de combustie, fum de tutun.
Cele mai cunoscute sunt:
- dimetoxibenzidina;
- diclorbenzidina;
- fuxina;
- 4,4 metilen bis (2 cloranilina);
- 4,4 metilen bis (2 metilanilina);
- 4,4 metilendianilina;
- 1 naftilamina;
- 2 naftilamina (sinonim beta – naftilamina);
- 4 nitrobifenil;
- Clornafazina;
- hidrazina si derivatii ei ;
- hidrazida (izonicotinica si maleica).
Cea mai puternică expunere are loc in mediul industrial, unde s-au inregistrat cazuri
frecvente de cancer vezical, corelaţia epidemiologică convingătoare la muncitorii expuşi
fiind făcută intai de Robert Case şi colaboratorii săi la 311 cazuri dintre cele 455 tumori
vezicale inregistrate in Marea Britanie (1952).
Experimental, cu aceste substanţe a fost produs şi cancer cu alte localizări: pulmon,
san, stomac, intestin, ficat, organe hematopoietice, formele anatomopatologice fiind de
asemenea variate: carcinom, adenocarcinom, fibroadenom, papilom, sarcom.
iv) Coloranţii aromatici azo sunt substanţe organice care au ca reprezentant
azobenzenul, provenind din reacţii de cuplare ale nucleilor benzenici prin punţi de doi atomi
de azot (diazo). Servesc la colorarea variatelor produse industriale şi alimentare, fie purtand
denumirea chimică, fie pe cea comercială.
Din aceasta categorie fac parte:
- paraaminoazobenzen;
- ortoaminoazotoluen;
- diacetilaminoazotoluen;
- 2,6 diamino 3 (fenilazo) piridina hidroclorica;
- p. dimetil aminoazobenzen (DAB);
CURS - TOFAN L.

- dimetilaminoazobenzen - diazosodium sulfonat;

- 4 hodroxiazobenzen;
- Amaranth;
- carmoisina;
- crisoidina;
- galben 3 dispers c, i;
- rosu lamaie 2;
- rosu stacojiu;
- rosu de metiloranj (diferite tipuri – SS; I; G);
- sudan;
- albastru tripan;
- albastru Evans.
Poluarea mediului cu aceşti agenţi are loc indeosebi prin intermediul alimentelor,
medicamentelor, textilelor, cosmeticelor, lubrifianţilor; la fabricarea, transportul şi utilizarea
lor poate avea loc şi poluarea atmosferei.
v) Pesticidele organice se grupează in mai multe clase, dintre care multe au rol
cancerigen. Astfel, dintre pesticidele organoclorurate, s-a dovedit experimental acţiunea
cancerigenă la hexaclorciclohexan, aramita, DDT, clorbenzilat, dieldrin, heptaclor,
metoxiclor, mirex, quintozen, terpen, policlorat (toxafen). Aceste substanţe sunt produse şi
utilizate in multe ţări in cantităţi enorm de mari (milioane de tone anual), deşi in legislaţia
unora s-au introdus restricţii şi chiar interdicţii pe baza dovezilor de risc cancerigen şi toxic.
In funcţie de substanţele produse şi utilizate, concentraţia unora in aer, variază de la
nanograme la zeci de miligrame la m3 de aer.
Ca urmare a rezistenţei lor la biodegradare, se acumulează in organism in ţesutul
adipos, creier, ficat uneori atingand niveluri toxice şi probabil cancerigene. Traversand
placenta, se găsesc şi la nou-născuţi, proporţional cu expunerea mamei. In cercetările cele mai
noi se insistă asupra efectului lor teratogen.
Cancerul produs experimental cu pesticide organoclorurate se localizează indeosebi in
ficat, vezica biliară şi mai rar in ţesuturile limfoide sau alte organe.
Dintre dibenzodioxine (in numar de 27) mai active sunt TCD si 2, 4, 5 T , dovedite
extrem de toxice in timpul războiului din Vietnam şi in urma unor accidente. Pe langă marea
lor toxicitate, aceste substanţe se caracterizează prin embriotoxicitate, teratogenitate şi relativa
cancerogenitate.
CURS - TOFAN L.

Alte pesticide, folosite mai ales ca erbicide, sunt Cu-8 hidroxichinidina, 2,4 D şi
esterii săi, 1,2dibromo-3-cloropropanul; trans-1,4diclorobutana, dihidroxibenzenul,
dimetoxanul, eosina, dibromura de etilenă, hexametilfosforamida, alcoolul izopropilic, iodura
de metil, anhidrida succinica etc.
Carbamaţii şi derivaţii lor sunt mai ales fungicide şi erbicide, in plus fiind folosite in
industria chimică organică (producţia de cauciuc, medicamente). Mai cunoscute sunt
următoarele produse: carbaryl, profam, tiram, zectran şi diverşi compuşi metilici cu Fe
(Ferban), Zn (zineb, ziram), Mn (Maneb), Se (Selenac), Te (Tellurac). Majoritatea suferă
transformări biochimice, rezultand nitrosamine şi alte substanţe cu cancerogenitate marcată,
cu efect asupra plămanilor, pielii, ficatului, formele anatomopatologice fiind variate: adenom,
sarcom, reticulosarcom, adenocarcinom.
vi) Epoxizii sunt substanţe caracterizate prin mare instabilitate şi reactivitate chimică
datorită oxigenului legat de doi atomi de carbon. Exemplu, epiclorhidrina, una dintre
substanţele reprezentative ale grupului.
Alte substanţe mai larg folosite sunt: diepoxibutanul, eterul de glicidilrecorcinol,
oxidul de etilenă, glicilaldehida, oxidul de propilena, oxidul de stiren etc.
Sunt substanţe larg folosite in industria chimică organică (producţia de răşini, cauciuc,
glicerină, agenţi tensioactivi, spume poliuretanice, tratarea pieilor, dezinfectante) cantităţile
produse anual din unele dintre acestea fiind de ordinul milioanelor de tone.
In procesele de producţie şi utilizare are loc poluarea aerului (locuri de muncă,
locuinţe).
Epoxizii pot lua naştere şi in urma unor procese metabolice care au loc in organism pe
seama diferiţilor compuşi aromatici şi olifinici prin procese in care intervin anumite enzime ca
: hidraza microsomală, transferazele şi dehidrogenazele glutation –S- epoxidcitopasmice.
In mod obişnuit ei sunt eliminaţi din organism prin urină şi bilă sub formă de
glucuronide, sulfaţi şi acizi mercapturici.
Rolul lor cancerigen se exercită prin inactivarea sintezei ADN (de unde recomandarea
de folosire ca citostatici in tratamentul cancerului). Prin reacţia cu ADN şi alţi componenţi
proteici celulari, producand adesea aberaţii cromosomiale se explică şi acţiunea cancerigenă,
mutagenă, teratogenă. Experimental epoxizii s-au dovedit cancerigeni indeosebi asupra pielii,
cu acţiune la locul aplicării, dar uneori şi asupra aparatului respirator.
CURS - TOFAN L.

vii) Aziridinele, muştarurile şi alţi agenţi alkilaţi sunt substanţe folosite in industrie,
in combaterea daunătorilor şi producţia de substanţe chimiofarmaceutice, mai cunoscute fiind
afolatul, aziridina şi derivaţii săi, ciclofosfamida, iperita etc. Ele exercită efecte cancerigene,
mutagene, teratogene şi imunosupresive, mecanismul acţiunii explicandu-se mai ales prin
inhibiţia sintezei ADN la doze mici, sau chiar distrugere toxică la doze mari. Tumorile
produse sunt variate ca natură şi localizare.
viii) Monomerii, Elastomerii, Substanţele plastice exercită efecte cancerigene mai
ales prin unele substanţe rămase ca impurităţi in produsele fabricate sau sub formă de
compuşi intermediari rezultaţi din procesul de producţie: monomeri oligomeri cu greutate
moleculară mică, plastifianţi, catalizatori etc.
Cancerogenitatea s-a confirmat pentru clorura de vinil şi este probabilă pentru
acrilonitril, cloropren, coprolactama etc.
In plus, aceste substanţe, ca şi altele (stirene, etilene etc) sunt embriotoxice, teratogene
şi mutagene. Efectele s-au evidenţiat experimental prin administrare pe variate căi, localizarea
cancerului fiind diferită: ficat, plăman, creier, organe hematopoetice.
ix) Anestezicii volatili, folosiţi in scopuri industriale, sunt hidrocarburi şi eteruri
halogenate, cele mai utilizate fiind tricloretilena (ClHC=CCl 2), dietileterul, cloroformul,
ciclopropanul, halotanul, metoxifluranul etc. La vaporii acestor substanţe este expus
personalul din sălile de operaţii chirurgicale, ca şi muncitorii din industrie, concentraţia
atingand niveluri de zeci şi chiar sute de miligrame la m3 de aer. Efectele incriminate constau
in cancere hepatice, pancreatice, leiomiosarcom şi cancer al timusului, precum şi in efecte
toxice hepatice şi renale, ca şi in malformaţii.
x) Fitotoxinele, antibioticele, taninurile şi alte produse naturale au important rol
cancerigen in urma pătrunderii in organism pe cale digestivă, calea respiratorie fiind
implicată in mult mai mică masură. Ele pot să se adauge insă şi pe această cale aportului in
organism la anumite persoane, prin pulberile rezultate din manipularea unor metale, mai ales
la muncitorii din mediul agricol, depozite etc.
Dintre substanţele incriminate in acest sens se pot menţiona indeosebi alfatoxinele,
rezultate in mediul cald şi umed, antibioticele la care sunt expuse persoanele ce le manuiesc,
safrolul şi derivaţii săi, taninurile, mult folosite in industria pielii, textilă şi cernelii etc.
xi) Substanţele farmaceutice sunt adeseori recunoscute ca agenţi cancerigeni prin
folosirea indelungată; pătrund rar in organism pe cale respiratorie la producerea lor industrială
şi prin diferite manipulări. Natura şi numărul lor sunt greu de inşirat, dintre cele mai larg
CURS - TOFAN L.

folosite fiind acriflavinele, diazepam şi derivaţii săi, etionamida, clorochina, fenacetina,

hidrazida, substanţele antiparazitare, antifungice, citostatice, antipiretice, anticoncepţionale
etc.
xii) Substanţele anorganice cu acţiune cancerigenă sunt reprezentate de unele
metale, metaloide şi compuşii lor.
Arsenul şi-a confirmat rolul cancerigen in mod experimental şi la muncitorii expuşi
(mineri, topitori, viticultori), la pătrunderea pe variate căi prin poluarea mediului rezultand din
industria metalurgică neferoasă şi chimică, utilizarea in agricultură, zootehnie şi silvicultură
sub formă de pesticide, defolianţi şi conservanţi etc. Cei mai activi compuşi sunt trioxidul şi
pentoxidul de arsen, arseniţii şi arsenaţii de Ca, K şi Na. Cancerele produse de As se
localizează pe piele, la pulmon şi in măduva hematopoietică.
Beriliul a produs cancer experimental sub formă de adenocarcinom şi sarcom localizat
in pulmoni, oase, cartilagii etc., in urma folosirii compuşilor săi (oxid, sulfat).
Cadmiul este un metal cu acţiune polivalentă, care pătrunde in organism pe diferite căi
şi afectează numeroase organe. Este folosit atat ca element cat şi sub formă de compuşi
(carbonat, clorură, oxid, sulfat, sulfura) in industria metalurgică, a coloranţilor, pesticidelor,
textilă şi hartiei poluand aerul locurilor de muncă şi atmosfera liberă. Riscul expunerii la Cd
este accentuat de larga utilizare a metalului şi de remanenţa biologică prelungită in
organismul uman (16-33 ani).
Cromul şi compuşii anorganici (oxizi, carbonati, acetati) au produs cancere ale căilor
respiratorii şi organelor anexe aproape exclusiv la muncitorii expuşi poluării cu aceste
substanţe (sarcom, carcinom cu celule scuamoase, hemangiom, adenom etc.) cu localizare
pulmonară, orofaringiană şi sinusală.
Nichelul şi compuşii lui (acetat, carbonat, amoniu, sulfat, carbonil) poluează aerul,
provocand cancer al căilor respiratorii la muncitorii expuşi poluării din industria metalurgică
şi electrică.
Unii compuşi ai Pb (arsenat, carbonat, sulfat, alkili) produc cancer experimental al
tiroidei , rinichiului, glandelor suprarenale, testiculului etc., de unde supoziţia unei acţiuni
cancerigene posibile la om.
Fierul sub forma unor compuşi anorganici (hematita) şi organici (Fe –dextran, Fe- acid
citric) a produs cancer la animale la locul administrării (sarcom), fiind incriminat şi la
muncitorii expuşi poluării cu pulberi de minereuri de Fe.
CURS - TOFAN L.

Seleniul este folosit in diferite ramuri industriale pentru producţia sticlei, ceramicii,
maselor plastice, cosmeticelor, instrumentelor electrice, fungicidelor. De asemenea mai este
folosit pentru completarea hranei la animale. Experimental a produs cancer cu diferite
localizări şi in variate forme histologice: carcinom, sarcom, limfom, adenom. S-a constatat că
seleniul actioneaza antagonist faţă de hidrocarburile aromate policiclice cancerigene.
Azbestul este un silicat de Mg cu formula generala Mg (Si2O5)(OH)4n, ce se prezintă
sub 6 forme fibroase variate: chrisotil, amosit, actinolit, antifilit, crolidolit şi tremolit. Este
prelucrat in diferite forme necesare in construcţii, instalaţii, termotehnică, transporturi (frane):
plăci, fibre, conducte. Poluarea aerului are loc sub formă de fibre microscopice atat la
extragerea şi prelucrarea industrială, cand sunt expuşi muncitorii, cat şi la uzura obiectelor de
azbest, cand populaţia generală poate inhala particule de azbest. După unele opinii, copusculii
azbestozici constituiţi in plămani, in ţesuturile unde sunt reţinute fibre, sunt puncte de
degenereşcenţă neoplazică. Producerea experimentală a cancerului s-a realizat prin
administrare pe diferite căi: injectare, inhalare, ingestie, iar tumorile au variat: mezoteliom
pleural şi peritoneal, carcinom, sarcom etc., cu localizare pulmonară, laringiană si gastro-
intestinală.
Cercetările au scos in evidenţă rolul de potenţare a acţunii cancerigene a azbestului de
către alţi poluanţi, indeosebi cei din fumul de ţigară.
In general, in funcţie de distribuţia anatomică a tumorilor produse, se consideră noxe
cancerigene pentru plămani: azbestul, arsenul, cromul, nichelul, fumul de ţigară, vaporii de
gudroane; pentru piele: arsenul, gudronul, uleiurile brute de parafină, iar pentru vezica
urinară: aminele aromatice (beta-naftilamina).
Majoritatea substanţelor nu prezintă o structură chimică care să le confere capacitatea
de a induce cancer, fără o prealabilă transformare. Substanţele cu acţiune cancerigenă directă
sau ultimă, fiind o exceptie. In cea mai mare parte cancerigenii chimici sunt procancerigeni, in
sensul că devin activi după o activare metabolică, in cancerigeni ultimi sau iniţiatori ai
degenerării canceroase.
Alte substanţe sunt cocancerigene in sensul că ele potenţează efectul cancerigen al
unor substanţe; izolat, ele neavand vreo legatură cu boala. Substanţele care favorizează
cancerizarea au mare importanţă. Spre exemplu aplicarea de hidrocarburi aromatice pe pielea
animalului produce rapid un proces de iniţiere a tumorii, ireversibil, dar care nu progresează.
După o perioadă, asocierea unor agenţi lipsiţi de cancerogenitate proprie (in cazul de faţă
uleiul de croton), declanşează stadiul următor de dezvoltare a tumorii, numit promovarea.
CURS - TOFAN L.

Prin faptul că in aer se găseşte un mare număr de substanţe poluante, ele pot realiza tot
acest complex de agenţi etiologici ai cancerului.
Procesul de apariţie a tumorii, de la primele contacte cu noxele chimice necesită in
general un număr mare de ani, uneori 20 şi chiar mai mult.
In determinarea cancerului, intervine susceptibilitatea populaţiei, respectiv capacitatea
sa de a lupta şi a inactiva agenţii cancerigeni sau dimpotrivă favorizarea acţiunii neoplazice.
Această caracteristică este determinată de inzestrarea persoanelor care compun populaţia
expusă cu echipament enzimatic capabil să excludă agenţii cancerigeni sau să le inlocuiască
acţiunea. Dintre enzimele care participă la cancerogeneză se menţionează:
- aşa numita fracţiune microsomală, care determină epoxidarea, formarea de duble
legături, alkilări, metilări etc., iar in final reacţia cu punctele electrofile ale acizilor nucleici,
- enzima care hidrolizează acetilaminofluorenul (AAF):
- enzima care metabolizează şi activează hidrocarburile, de exemplu B (a) P, denumită
aril hidrocarbon hidroxilaza (AHH).
Riscul cancerigen poate creşte prin modificările genetice ale proteinelor componente
ale ADN şi ARN, acestea avand consecinţe asupra echipamentului imunologic al individului,
a arsenalului său de mijloace de luptă anticanceroasă.
Se mai mentionează că organismul poate dispune şi de elemente ce se opun agresiunii
substanţelor cancerigene, cum sunt caseina, cisteina şi metionina, apoi vit. A, care impiedică
reacţia dintre B(a) P şi ADN celular.
Susceptibilitatea la cancer creşte şi prin deficienţe ale sistemelor imunitare, pe care
uneori le determină factorii ereditari şi varsta inaintată, dar alteori tot factorii negativi de
mediu, cum sunt agenţii iritanţi, citotoxici şi ciliotoxici ai căilor respiratorii, agenţii
imunosupresivi, factorii blocanţi ai fagocitozei şi in general ai intregului sistem imunologic
celular reprezentat de limfocitele T, limfocitele B şi macrofagele S.R.E.. Factorii blocanţi
provin adesea din mediul inconjurător poluat sau din substanţele introduse voluntar in
organism (alcool, tutun etc.) dar pot fi puşi in circulaţie şi de tumoarea in evoluţie.
Poluanţii introduşi in organism prin aerul inhalat urmează un circuit complex de la
poarta de intrare, pe căile metabolice şi pană la ieşirea din organism. Organele afectate in
ordine succesivă sunt cavitatea bucală, laringele, traheea, plamanul şi pleura, apoi in mai
mică masură stomacul, in mod discutabil ficatul, rinichiul, pancreasul şi prostata iar in final
vezica urinară. Dintre acestea frecvenţa cea mai semnificativă revine cancerului
traheobronhopulmonar.
CURS - TOFAN L.

Factorii de risc ai populaţiei contemporane pentru producerea cancerelor menţionate

şi in primul rand a cancerului bronhopulmonar sunt reprezentaţi aşa cum s-a arătat de
complexele de substanţe organice cancerigene. H.A.P., nitrosamine, aminele aromatice,
compuţii azoici, pesticidele, epoxizii, aziridinele, muştarurile şi agenţii alkilanţi, monomerii,
anestezicii, fitotoxinele şi substantele farmaceutice, la care se adaugă substanţe anorganice
cum sunt: As, Be, Cd, Cr, Ni , compuşi ai Pb, Fe Se şi azbestul. De asemenea se mai adaugă
diferite substanţe organice ca hidrocarburile, aldehidele, fenolii, cetonele, compuşii
cloroorganici, precum şi anorganice ca dioxidul de sulf şi alte anhidride, acizii etc., care au rol
adjuvant cocancerigen, promotor ( Tab. 4.8. ).
Aceşti agenţi realizează impactul asupra organismului in următoarele circumstanţe mai
frecvente care favorizează patrunderea şi acţiunea lor in organism in mod complex: fumat,
poluare atmosferică, ingestie sau pătrundere pe alte căi şi alţi factori de mediu in condiţiile
vieţii contemporane. Asa cum s-a menţionat, circumstanţele reale ale expunerii populaţiei
trebuie să fie concepute prin insumare in organism pe de o parte după răspandirea in aer şi
trecerea in alţi factori de mediu (apă, alimente, sol, obiecte etc.) pe de altă parte prin
pătrunderea din aceşti factori in organism şi prin tropismul pentru organul sensibil, fie al unor
agenţi cancerigeni ajunşi dominant pe alte căi, fie prin adăugarea la calea respiratorie, care
rămane dominantă.
Viaţa şi munca in ecosistemele umane contemporane nu au fost studiate in mod
satisfăcător pentru a evalua cantitativ contribuţia in epidemiologia cancerului a variatelor
circumstanţe: comportament individual, mediul urban (in general aport prin acţiuni colective)
şi mediul de muncă, precum şi mai ales insumarea lor la aceeaşi persoană, dar se pare că
ordinea de importanţă este aceasta.
Pentru aceasta pledează rezultatele numeroaselor studii referitoare la rolul fumatului,
care constituie factorul cancerigen principal şi unanim recunoscut al lumii contemporane,
frecvenţa cazurilor corelandu-se cantitativ cu consumul de tutun. Poluarea aerului joacă un rol
secundar, minor, datorită indeosebi cantităţilor mai reduse ale agenţilor cancerigeni.
Cat priveşte expunerea profesională, deşi mai masivă, interesează in general un număr
limitat de persoane (cancerele profesionale reprezintă cca.1-3 %).
O serie de studii arată insă o corelaţie semnificativă statistic intre poluarea aerului şi
creşterea frecvenţei cancerului bronhopulmonar.
O serie de studii au diferenţiat o frecvenţă mai ridicată a cancerului in mediul urban
faţă de cel rural.
CURS - TOFAN L.

Tabelul 4.8. Agenţi cancerigeni din fumul de tutun (cantităţi la o ţigară)

Denumirea Cantitatea Rolul in Starea fizica
cancerogeneza
Acetaldehida 18-1440 ug Toxic ciliar Gazoasa
Acid cianhidric 100-700 ug Toxic ciliar Gazoasa
Acroleina 45-140 ug Toxic ciliar gazoasa
Alchilcatehol 10ug cocancerigen Solida
Amine aromatice - cancerigen Solida
Aminofluoren - Cancerigen Solida
Benzo(a)antracen 40-70 ng Initiator Solida
Benzo(b)fluoranten 30 ng Initiator Solida
Benzo (j)fluoranten 60 ng Initiator Solida
Benzo(c)fenantren - Initiator Solida
Benzo(a)piren 10-50 ng Initiator Solida
Benzo(e)piren 30 ng Cocancerigen Solida
Benzo(ghi)perilen 60 ng Cocancerigen Solida
Cadmiu 6-70 ng Cocancerigen Solida
Catehol 200-500 ug Cocancerigen Solida
Crisen 40-60 ng Initiator Solida
Clorura de vinil 6-16 ng Cancerigen Gazoasa
Dialchilnitrosamine 2-80 ng Cancerigen Gazoasa
Diabenzo(a, h) acridina 0,1 ng Initiator Gazoasa
Diabenzo(a, i) acridina - Initiator Gazoasa
Diabenzo(a, j) acridina 3-10 mg Initiator Solida
Diabenzo(a, c) antracen 40-70 ng Initiator Solida
Diabenzo(a, h) antracen 40 ng Initiator Solida
Diabenzo(c, g) carbazol 0,7 ng Initiator Solida
4,4 diclorstilben 1,5 ng Cocancerigen Solida
Dimetilnitrosamina 5-180 ng Cancerigen Gazoasa
di-n.butilnitrosamina 0,3 ng Cancerigen Solida
Fenoli volatili 150-500 ug Promotor Gazoasa
Fluranten 100-200 ug Cocancerigen Gazoasa
Formaldehida 20-90 ug Toxic ciliar si Gazoasa
promotor
Hidrazina 23-43 ng Cancerigen Gazoasa
Indeno(1,2,3,cd) piren 4 mg Initiator Solida
Metilcarbazoli (9) 0,14 ug Cocancerigen Solida
Metilfluoranten 180 ng Cocancerigen Solida
Metilindol 0,83 ug Cocancerigen Solida
Metilpiren 30-300 ug Cocancerigen Solida
Naftalene 0,3-6,3 ug Cocancerigen Solida
Nichel 0,600 ng Cancerigen Solida
Nitrosonornicotina 140 ng Cancerigen Solida
Notrosopiperidina 0-9 ng Cancerigen Solida
Nitrosopirolidina 1-110 ng Cancerigen Solida
Ortonitroluen 21 ug Cancerigen Solida
Ortotoluidina - Cancerigen Solida
Piren 50-200 ng cocancerigen Solida
Poloniu 210 0,03-1,3 cancerigen Solida
CURS - TOFAN L.

X aminofluoren - Cancerigen Solida

X aminostilben - Cancerigen Solida

Tabelul 4.9. Agenţi poluanţi cu rol in cancerogeneză in atmosfera urbană

Categoria Denumirea Concentraţia /m3 Rolul in Starea fizica
cancerogeneza
Substanţe SOx 20 – 1200 ug Reactant Gazoasa
NOx 50 – 400 ug Reactant Gazoasa
anorganice
O3 20 – 400 ug Reactant Gazoasa
As 2 –130 ng Recunoscut Solida
Azbest 10 –100 ng Recunoscut Solida
Be 0,2 – 8 ng Recunoscut Solida
Cd 4 –2,5 ng Recunoscut Solida
Co 0,5 –15 ng Suspectat Solida
Cr 5 – 120 ng Recunoscut Solida
Cu 10 – 4000 ng Suspectat Solida
F 50 – 2000 ng Suspectat Solida
Fe 1000 – 2000 ng Suspectat Solida
Hg 1,0 – 200 ng Suspectat Vapori
Ni 10 – 1000 ng Recunoscut Solida
Pb 500 – 3000 ng Recunoscut Solida
Se 1 –10 ng Recunoscut Solida
SO4 1,0 – 100 ug Recunoscut Solida
U 0,01 ng Recunoscut Solida
V 1 –100 ng Recunoscut solida
Substanţe Acridina 0,1 –0,5 ug Recunoscut Solida
Acroleina 1 –20 ug Suspectat Solida
organice
Antracen 0,5 –700 ng Reactant Solida
Benzen 5 – 90 ng Recunoscut Gazoasa
Benzantracen 1 –70 ng Recunoscut Solida
Benzo (a) piren 1 – 40 ng Recunoscut Solida
Benzo (e) piren 0,1 – 50 ng Recunoscut Solida
Benzoperilen 0.1 – 20 ng Reactant Solida
Butadiena 1 –5 ng Reactant Solida
Butan 5 – 80 ng Reactant Gazoasa
Butena 1 –5 ng Reactant Gazoasa
Coronea 0,2 –50 ng Reactant Solida
Crisea 0,5 –20 ng Reactant Solida
Dimetil – benzen 1, 2 5 –100 ng Suspectat Solida
Dimetil – benzen 1, 3 5 –100 ng Suspectat Solida
Dimetil – benzen 1,4 5 –100 ng Suspectat Solida
Dimetil – nitrosamida 20 – 100 ng Recunoscut gazoasa
Fluoren – carbonitril 0,02 – 01 ng Recunoscut Solida
Formaldehida 5 –100 ng Suspectat Gazoasa
Metilbutan (2) 1 –5 ng Reactant Gazoasa
Pentan (22) 1 –40 ng Reactant Gazoasa
Peroxiacetilnitrat 2 – 30 ng Suspectat Gazoasa
Piren 0,2 –50 ng Reactant Solida
Propena 1 –20 ng Reactant Gazoasa
Substante solubile in 1 –20 ng Recunoscut Solida
benzen
Tetraetil de Pb 0,005 – 2,0 ug Suspectat Solida
CURS - TOFAN L.

toluen 10 –100 ng reactant gazoasa

4.5. Impactul poluării aerului asupra mediului inconjurător

OMS defineşte conceptul de „sănătate” ca „ integritatea sau buna stare fizică, psihică
şi socială a individului şi colectivităţii”.
Nu se poate face o delimitare netă intre efectele directe şi cele indirecte ale poluării
aerului asupra sănătăţii populaţiei umane, poluarea avand efecte şi asupra confortului,
echilibrului ecologic, faunei, florei, economiei in general, existand multiple relaţii de
interdependenţă intre om şi acestea.
Efectele poluării aerului asupra sănătăţii se pot clasifica in:
- efecte sau acţiuni directe: modificările morfofuncţionale, care apar in organism ca
urmare a contactului cu o atmosferă poluată, fiind reprezentate prin iritaţii ale pielii şi/sau
mucoaselor, asfixie, modificări fibrozante, sistemice, cancerigene, teratogene şi mutagene,
etc;
- efecte indirecte; alterări produse de modificările microclimatului, florei, faunei sau
altor elemente ce condiţioneaza modul de viaţă a populaţiei, avand repercusiuni asupra stării
de sănătate.
Factorii intermediari influenţaţi de poluarea aerului şi care la randul lor acţionează
asupra sănătăţii sunt: radiaţiile solare, factorii climatici, plantele şi animalele, construcţiile şi
obiectele, sau insăşi anumite condiţii de viaţă ale populaţiei din zonele poluate.

a) Influenţa poluării aerului asupra radiaţiilor solare

Poluarea aerului poate determina o reducere cantitativă şi calitativă a radiaţiilor solare.

Mai ales in cazul poluării cu pulberi şi fum, radiaţia solară care ajunge la suprafaţa
pămantului este diminuată cantitativ prin reţinerea de către particulele poluante din aer a unor
cantităţi variabile de radiaţii, in funcţie de concentraţia şi natura poluanţilor. Aceasta reţinere
de radiaţii poate reduce luminozitatea cu 10 pană la 50 % şi de asemenea, in mare măsura şi
CURS - TOFAN L.

vizibilitatea; fiecare dintre aceste acţiuni influenţand mai mult sau mai puţin direct şi pregnant
sănătatea populaţiei.
Reducerea cantităţii radiaţiei solare influenţează la randul ei negativ clima, flora,
fauna, apa şi solul. La acţiunea negativă indirectă a poluării aerului asupra plantelor verzi,
prin reducerea radiaţiei solare, cu diminuarea asimilaţiei clorofiliene şi toate consecinţele
economice şi de inlanţuire trofică ce decurg din aceasta, se adaugă efectele nocive directe
produse de cei mai mulţi poluanţi asupra vegetaţiei.
In afara reducerii cantitative, poluarea aerului determină şi o reducere calitativă a
radiaţiei solare prin reţinerea selectivă, predominantă, a radiaţiilor cu cea mai mică lungime
de undă, adică a radiaţiilor din spectrul ultraviolet. Această acţiune are efecte negative asupra
sănătăţii, cunoscut fiind faptul că radiaţiile ultraviolete sunt factori stimulativi in dezvoltarea
sistemului osos la copii, prevenind şi vindecand rahitismul, fiind cunoscută de asemenea şi
acţiunea bactericidă a acestor radiaţii. Unele aspecte negative in dezvoltarea fizică şi
intelectuală a copiilor, observate in zonele poluate, sunt considerate de unii cercetatori ca
efecte directe ale poluării aerului asupra sănătăţii populaţiei.

b) Influenţa poluarii aerului asupra factorilor climatici

Dintre factorii climatici cu acţiune mai evidentă asupra organismului uman enumerăm:
temperatura, umiditatea, ionizarea, presiunea atmosferică, nebulozitatea şi mişcarea aerului.
Aceşti factori pot fi influenţaţi de poluarea aerului suferind modificări ale caror efecte nocive
se răsfrang asupra sănătăţii oamenilor.
In unele zone poluate, s-au constatat modificări ale factorilor climatici, in funcţie de
natura, nivelul şi durata perioadelor de poluare. Nenumărate studii au atras atenţia asupra
faptului că anumite modificări atmosferice in ansamblu, căldura, praful, bioxidul de carbon şi
alte gaze, pot să exercite o influenţă considerabilă, cu totul imprevizibilă, asupra climatului
intregii planete.
Astfel, creşterea procentului de bioxid de carbon din atmosferă de exemplu, determină
„efectul de seră” adică ridicarea temperaturii la suprafaţa solului.
Diverşii poluanţi atmosferici, in special sub formă de aerosoli, constituie nuclei de
condensare pentru vaporii de apă din aer, mărind nebulozitatea atmosferică, favorizand
formarea ceţei şi crescand frecvenţa precipitaţiilor.
CURS - TOFAN L.

Toate aceste modificări ale factorilor climatici, determinate de poluarea aerului, au

repercusiuni in timp asupra sănătăţii populaţiei din zonele respective.
Afecţiunile care sunt favorizate de modificările climatice sunt in primul rand cele
reumatismale şi neuropsihice. Tot aici se pot incadra şi modificările funcţionale
neuroendocrine, care pot influenţa activitatea psihomotorie, comportamentul, randamentul
muncii – in special intelectuale – odihna şi in general starea de dispoziţie a individului.

c) Impactul poluării aerului asupra plantelor şi animalelor

Flora şi fauna zonelor cu poluare atmosferică pot fi afectate de foarte multe ori, intr-o
măsură mult mai mare decat oamenii, datorită unor legaturi stabile şi nemijlocite cu factorii de
mediu din zona poluată: aer, apa, sol , fiind supuse unei expuneri neintrerupte şi fără protecţie.
Ca urmare a sensibilităţii şi modificărilor uneori foarte vizibile ale plantelor faţă de
anumiţi poluanţi, ele pot constitui pentru om buni indicatori ai gradului de poluare intr-o
anumită zonă.
Poluarea atmosferică prezintă efecte directe şi indirecte, atat la plante cat şi la animale.
Efectele directe constau in modificări morfofuncţionale determinate de contactul direct cu
elementele poluante din atmosferă, efectele indirecte apar din influenţele induse de radiaţiile
solare şi climă, modificate la randul lor de poluarea aerului.
Efectele directe şi indirecte suferite de plante şi animale in zonele poluate se manifestă
in general prin dereglări atat la nivel individual cat şi la nivel populaţional (culturi de plante
sau comunităţi de animale).
La plante pot apare intarzieri in creştere, subdezvoltare, leziuni, exfolieri, distrugeri
parţiale, sau chiar dispariţia plantelor, in funcţie de natura, concentraţia şi durata acţiunii
poluanţilor. Aceste efecte pot fi diferite in funcţie de specie, unele plante fiind foarte sensibile,
altele mai rezistente faţă de diverşi poluanţi.
Dintre plantele foarte sensibile la poluarea atmosferică sunt citate coniferele, arborii
fructiferi, viţa de vie şi florile, mai ales trandafirii şi gladiolele. Lichenii sunt cunoscuţi pentru
sensibilitatea lor deosebită, fiind utilizaţi ca bioindicatori ai poluării atmosferice.
Animalele, insecte, păsări, mamifere, in special domestice, suferă de asemenea
influenţa nocivă a poluarii aerului, cu aspecte mai vizibile in ceea ce priveşte efectele directe.
Consecinţele sunt subdezvoltarea, leziuni, imbolnăviri şi uneori moartea.
CURS - TOFAN L.

Dintre poluanţii cei mai agresivi pentru animale cităm oxizii azotului şi sulfului,
plumbul, arsenul, fluorul şi cadmiul. La animale fluoroza este una dintre cele mai cunoscute
maladii, afectand albinelele, viermii de mătase şi mai ales animalele mari, iebivore, care sunt
lezate nu numai prin inhalarea aerului poluat ci şi prin ingestia nutreţurilor contaminate cu
fluor.
Aceste efecte directe sau indirecte, produse de poluarea aerului plantelor şi animalelor
determină pentru om considerabile pagube economice. Dar cel mai mare prejudiciu adus
omului de aceste efecte este acumularea poluanţilor in final in hrana consumată de om ( plante
şi animale), provocandu-i grave intoxicaţii, afectandu-i grav starea de sănătate.
Dintre substanţele care din stadiul de poluanţi atmosferici pot ajunge, prin intermediul
plantelor şi animalelor, in organismul uman, se pot enumera: pesticidele organoclorurate,
plumbul, mercurul, etc. sau alte substanţe toxice cu largă utilizare in mediu, caracterizate
printr-o mare stabilitate chimică şi avand o remanenţă mare in mediu.

d) Impactul poluării aerului asupra construcţiilor şi obiectelor

Mulţi poluanţi atmosferici au rol important in procesele de degradare a materialelor,

deteriorand faţadele clădirilor, monumentele, diferitele acoperiri (placaje), picturile etc.
Principalii poluanţi care determină degradarea materialelor sunt:
- dioxidul de carbon, cu acţiune distructivă in special asupra pietrei calcaroase, de
construcţie;
- oxizii sulfului, transformaţi sub influenţa oxigenului şi umezelii in acizi sulfuros şi
sulfuric, şi care acţionează asupra metalelor şi aliajelor feroase şi neferoase, materialelor
de construcţii, pielii, hartiei, textilelor,
- hidrogenul sulfurat, in afară de faptul că sub influenţa oxidanţilor din aer se poate
transforma in unul din oxizii sulfului, cu efectele arătate mai sus, poate acţiona şi ca atare
asupra vopselelor cu conţinut de plumb, innegrindu-le prin formare de sulfură de plumb;
- acidul fluorhidric are acţiune asupra sticlei, emailului, lacurilor emailate, cand este in
concentraţie destul de ridicată, dar acţiunea lui dăunătoare, trebuie luată in consideraţie şi
in cazul unor concentraţii reduse dar de lungă durată;
- ozonul şi substanţele oxidante au efecte degradante asupra cauciucului,
- pulberile diverse au acţiune abrazivă şi de murdărire;
CURS - TOFAN L.

Toate acţiunile distructive ale acestor poluanţi atmosferici, solizi, lichizi sau gazoşi,
acizi sau oxidanţi, cu acţiune corozivă, abrazivă sau numai de murdărire, sunt favorizate de
anumiţi factori meteorologici ca: temperatură, umiditate, insorirea, sau in unele cazuri lipsa ei,
vantul şi alţii.
Din studiile efectuate s-a constatat că poluanţii atmosferici au o contribuţie mult mai
mare la deteriorarea construcţiilor decat factorii meteorologici. Ca exemplu se menţionează
degradarea rapidă in ultimii ani – odată cu creşterea poluării aerului – a monumentelor şi
construcţiilor din antichitate care au rezistat atacului factorilor meteorologici timp de secole şi
au cedat in faţa poluării in ultimele decenii.
Fenomenul de coroziune produs de poluanţii atmosferici este foarte vizibil in anumite
zone la acoperişurile caselor, burlanelor, coşuri metalice, stalpi şi garduri metalice,
autovehicule.

e) Influenţa poluării aerului asupra condiţiilor de viaţă

Ca efecte negative indirecte ale poluării aerului asupra sănătăţii trebuie avute in vedere
şi aspectele de disconfort, intalnite atat in locuinţe, la locurile de muncă, de odihnă sau de
agrement şi in mijloacele de transport; in general aceste efecte de disconfort se datoresc
murdăririi produse de pulberi şi fum, mirosului şi uneori chiar gustului dezagreabil sesizat in
atmosferă.
Prezenţa acestor elemente in mediul ambiant duce la pătarea şi murdărirea hainelor şi
rufelor atat in timpul purtării lor cat şi al păstrării; de asemenea ingreunează spălarea lor şi
impiedică uscarea lor in aer liber.
Aceeaşi factori murdăresc locuinţa, geamurile, mobilierul şi impiedică aerisirea
locuinţei; intr-un cuvant submineaza condiţiile elementare de igienă corporală, vestimentară şi
a locuinţei. Tot aceste condiţii, determinate de poluarea aerului, impiedică jocurile copiilor,
odihna, plimbările sau alte activităţi in aer liber.
Mirosurile prin care se face uneori simţită poluarea aerului constituie un puternic
factor de disconfort şi deci un efect negativ al poluării aerului asupra sănătăţii. In aerul
atmosferic se găsesc uneori substanţe sau amestecuri de substanţe, nu neapărat toxice, dar cu
mirosuri de la slab dezagreabile pană la puternic respingătoare care provin din procesele
chimice sau biochimice, naturale sau industriale foarte variate ca de exemplu: procese de
fermentaţie, putrefacţie, descompunere, care au loc in depozite de deşeuri sau reziduuri,
CURS - TOFAN L.

rampe sau platforme de gunoi, abatoare, unităţi de ecarisaj, fabrici de zahăr, de săpun,
tăbăcării etc.