Atmosferă, cuvânt compus de origine greacă (de la ἀτμός, atmos = ceață, abur și σφαῖρα, sfaira =

sferă), desemnează învelișul de aer sau alte gaze ale Pământului sau al altui corp ceresc. Atmosfera planetei
noastre este practic 100 % gazoasă, fiind compusă din aer, conține însă și urme de substanțe solide și lichide
fin divizate. Atmosfera este numită uneori și, simplu, „aer”.

Atmosfera de astăzi a Pământului conține azot (nitrogen) molecular diatomic (N2) în proporție de aproape
4/5 (78,2 %), oxigen molecular diatomic ((O2) (20,5 %), argon (Ar) (0,92 %), dioxid de carbon (CO2) (0,03
%), ozon sau oxigen triatomic (O3), oxigen monoatomic, azot monoatomic și alte gaze, praf, fum, alte
particule în suspensie, aerosoli, etc.

Compoziția atmosferei s-a schimbat de-a lungul celor aproximativ 2,5 - 2,8 miliarde de ani de când există,
de la o atmosferă primitivă la cea actuală, trecând prin mai multe faze intermediare, în decursul cărora ea și-
a schimbat nu numai compoziția chimică, dar și alte caracteristici precum densitate, grosime, transparență și
altele.

Formare

Vulcanismul, factor determinant al formării atmosferei

Procesele de formare a atmosferei sunt legate de compoziția ei chimică, care la rândul ei a influențat
procesele climatice. În urmă cu 4,56 miliarde de ani, când s-a format globul pământesc, hidrogenul (H2) și
heliul (He) erau deja prezente. Ulterior, datorită densității și greutății specifice scăzute a acestor două gaze,
ele nu au mai putut fi atrase și reținute de planetă, disipându-se treptat în spațiul cosmic.

Datorită răcirii lente a Terrei și prin activitatea vulcanică de pe glob au fost aduse la suprafață diverse gaze,
care rezultaseră din reacțiile chimice ale straturilor interne. De la aceste procese a luat naștere o atmosferă cu
o compoziție de circa 80% vapori de apă, 10% de dioxid de carbon și 5 până la 7% hidrogen sulfurat.
Această combinație de gaze poate fi și astăzi întâlnită în emanațiile și erupțiile vulcanice.

Lipsa precipitațiilor din acea perioadă de formare se explică prin faptul că în ciuda prezenței apei, inclusiv în
stare de vapori de apă, suprafața fierbinte a Pământului nu permitea condensarea acestora.

Proveniența apei pe pământ este, de fapt, o temă controversată. Prin scăderea temperaturii atmosferei sub
punctul de fierbere al apei, aerul saturat, adesea chiar suprasaturat cu vapori de apă, a determinat
condensarea apei sub forma unor ploi de scurtă durată. În această perioadă s-au format, foarte probabil,
mările și oceanele.

Radiația ultravioletă intensă a determinat o descompunere fotochimică a moleculelor de apă, a metanului și a

amoniacului, astfel acumulându-se dioxid de carbon și azot. Gazele mai ușoare, precum hidrogenul și heliul,
au urcat în straturile superioare ale atmosferei, ulterior disipându-se în spațiul cosmic, pe când gazele mai
grele, ca de ex. dioxidul de carbon, s-au dizolvat în mare parte în apa oceanelor. Azotul, inert din punct de
vedere chimic în condițiile existente atunci, a rămas neschimbat în atmosferă, fiind încă înainte cu circa 3,4
Oxigenul, care joacă un rol esențial în evoluția și existența vieții pe Pământ, a apărut sub formă liberă,
gazoasă, acum circa 3,5 miliarde de ani, fiind eliberat datorită activității de fotosinteză a bacteriilor care
descompuseseră substanțele bazate pe grupe cianhidrice.

Oxigenul format s-a dizolvat în mare parte în apa oceanelor, oxidând metalele feroase. În urmă cu circa 350
milioane de ani o parte din oxigen a format prin ionizare în straturile superioare ale atmosferei ozonul,
combinație alotropică a oxigenului ce protejează pământul de razele ultraviolete. Se consideră că, începând
cu acea perioadă și pănâ astăzi, compoziția aerului atmosferic a rămas relativ stabilă.