ATMOSFERA

Obiectul Meteorologiei. Diviziunile

meteorologiei.
• Meteorologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul compoziţiei
atmosferei, a proprietăţilor şi fenomenelor fizice care au loc în cadrul
său.
• Cuvântul provine din limba greacă, din meteoron – fenomen atmosferic şi
logos – ştiinţă.
• Meteorologia generală – studiază elementele şi fenomenele meteorologice,
din punctul de vedere al genezei şi dezvoltării lor.
• Meteorologia dinamică – se ocupă cu studiul proceselor dinamice şi
termodinamice din atmosferă.
• Meteorologia sinoptică – studiază procesele atmosferice de mare amploare
în scopul prevederii stării timpului.
• Aerologia – se ocupă de fenomenele care au loc în straturile superioare ale
atmosferei, unde influenţa suprafeţei terestre nu se mai resimte.
• Actinometria – studiază fluxurile radiative care străbat atmosfera.
• Meteorologia aplicată – studiază influenţa condiţiilor meteorologice asupra
activităţii umane (Meteorologie agricolă/Agrometeorologie, Meteorologie
forestieră, Meteorologie medicală etc.).
• Climatologia – studiul regimului mediu multianual al vremii, adică al
climatelor, al clasificării şi răspândirii acestora pe Glob.
 Originea atmosferei şi limitele
atmosferei
• Atmosfera primară era compusă
probabil din hidrogen şi heliu.
• Atmosfera actuală este o atmosferă
secundară rezultată în urma erupţiilor
vulcanice, a emanaţiilor izvoarelor
termale, a descompunerilor chimice şi,
bineînţeles, a prezenţei vegetaţiei.

https://scijinks.gov/atmosphere-formation/
Limita inferioară a atmosferei este reprezentată de suprafaţa activă a
planetei.
Limita superioară este în fapt un strat de tranziţie către spaţiul cosmic
şi de aceea este şi mult mai greu de stabilit.
M. Smoluchovski consideră că limita superioară a atmosferei se află
la nivelul la care forţa de atracţie gravitaţională a Pământului este
echivalentă cu forţa sa centrifugă - 42.000 km la ecuator şi 28.000 km
la poli.
O înălţime mult mai realistă, acceptată de majoritatea cercetătorilor
este cea de 3.000 km - egalizarea densităţii atmosferei cu cea a
spaţiului interplanetar, adică moleculele gazului atmosferic ating
viteza critică sau parabolică de 11,2 km/s şi astfel, scapă de atracţia
Pământului şi pătrund în spaţiul cosmic.

https://earthhow.com/escape-velocity-earth-closed-system/
 Forma atmosferei
• Atmosfera are forma unui elipsoid de rotaţie, mai aplatizat
deasupra regiunilor polare şi mai bombat la ecuator decât globul
terestru, deoarece forţa centrifugă acţionează mai puternic asupra
atmosferei care are o densitate mai redusă decât litosfera pe de o
parte, iar, pe de alta, deoarece în regiunea ecuatorială există
mişcări convective ascendente intense datorită excesului de
căldură şi umezeală.
 Masa atmosferei şi densitatea
atmosferei
• Masa atmosferei este de 5,289 x 1015 tone. Dacă
se ia în calcul volumul aerului dislocat de relief,
se ajunge la valoarea de 5,147 x 1015 tone,
reprezentând o milionime din masa Pământului.
• Pe profil vertical, ca urmare a scăderii presiunii şi
densităţii aerului, se produce şi o descreştere a
masei atmosferei. Astfel, la nivelul mării masa
unui cub de aer este de 1,293 kg, la 12 km
înălţime de 319 g, la 25 km de 43 g, la 40 km de
4 g.
• Calculată pentru presiunea atmosferică medie de
la nivelul mării (1013,25 mb) şi temperatura de
0°C, densitatea aerului uscat este de 0,001293
g/cm3 sau de 1,293kg/m3.
 Compoziţia atmosferei
Gazele care compun atmosfera se împart în două categorii:
constante şi variabile.

Nr. Gazul Simbolu Volumul Greutatea

crt. l
1 Azot N2 78,088 75,527
2 Oxigen O2 20,949 23,143
3 Argon Ar 0,930 1,282
4 Bioxid de carbon CO2 0,030 0.045
5 Neon Ne 1,8x10-3 -
6 Heliu He 5,2x10-4 -
7 Kripton Kr 1,0x10-4 -
8 Hidrogen H 5,0x10-5 -
9 Xenon Xe 8,0x10-6 -
10 Ozon O3 1,0x10-6 -
 Principalele componente
constante ale atmosferei
Azotul
• nu întreţine viaţa, dar temperează acţiunea oxidantă a
oxigenului;
• nu este toxic, dar în concentraţie mare în sângele uman sau
animal provoacă „beţia de azot”;
• reprezintă un important element nutritiv, plantele
consumând circa 25 milioane tone de azot anual direct din
aer sau din compuşii azotului formaţi în atmosferă şi
transportaţi în sol prin intermediul precipitaţiilor
atmosferice;
• azotul este utilizat şi în industria coloranţilor, explozibililor,
medicamentelor, îngrăşămintelor chimice etc.;
• proporţia sa este constantă deoarece consumul natural şi
antropic este compensat prin procesele de descompunere a
substanţelor organice şi amoniacale care se face cu degajare
de azot.
 Principalele componente
constante ale atmosferei
Oxigenul
• este un gaz incolor, inodor şi insipid;
• denumirea sa provine din grecescul oxys – „acru” şi gennao
– „a produce”;
• joacă cel mai important rol pentru viaţa pe Terra deoarece
este indispensabil în procesul de respiraţie (un adult
consumă zilnic circa 600 l de oxigen);
• consumul de oxigen în procesul de respiraţie şi în
combinaţiile chimice cu diferite elemente în urma cărora
apar numeroşi oxizi este compensat de oxigenul eliberat de
plante în urma procesului de asimilaţie clorofiliană;
• ca urmare a reducerii suprafeţelor acoperite cu vegetaţie, au
început să apară şi avertizări cu privire la scăderea cantităţii
de oxigen din atmosferă.
 Principalele componente
variabile ale atmosferei
Bioxidul de carbon
• acesta joacă un rol foarte important în viaţa plantelor;
pătrunde în citoplasma celulelor din frunze, unde se
produce procesul de fotosinteză (combinarea bioxidului de
carbon cu hidrogenul provenit din disocierea apei şi
formarea hidraţilor de carbon şi a substanţelor proteice);
• proporţia sa este variabilă în straturile inferioare ale
atmosferei, mai ales în regiunile temperate, fiind mai
scăzută primăvara şi vara şi mai ridicată toamna şi iarna,
când procesul de fotosinteză se diminuează;
• creşteri mari ale concentraţiei bioxidului de carbon au loc în
cazul erupţiilor vulcanice şi a incendiilor;
• pe profil vertical, concentraţia gazului scade cu înălţimea,
ajungând la proporţii neglijabile la 20-30 km;
• concentraţia de bioxid de carbon este mai mare deasupra
uscatului şi mai mică deasupra oceanelor deoarece
principalii producători de bioxid de carbon sunt pe uscat, pe
de o parte, iar pe de alta, apa absoarbe anumite cantităţi din
acest gaz în funcţie de temperatura, salinitatea şi pH-ul său;
• creşterea concentraţiei de bioxid de carbon se datorează în
mare măsură şi activităţilor antropice – arderea
combustibililor fosili, numărul în creştere al
autovehiculelor, şi nu în ultimul rând ca urmare a creşterii
numerice a populaţiei şi efectivelor de animale;
• joacă un rol esenţial în generarea „efectului de seră”
deoarece este transparent pentru radiaţiile de unsă scurtă şi
opac pentru cele de undă lungă.
 Principalele componente variabile ale
atmosferei

Ozonul
• reprezintă starea alotropică a oxigenului;
• denumirea provine din limba greacă – ozon („mirositor”);
• are culoare albăstruie şi miros caracteristic;
• ozonul apare cu precădere la înălţimi de 10-60 km, dar cele
mai mari concentraţii sunt înregistrate în stratosferă, între
20 şi 30 km, maximul fiind la 25 km, şi în mezosferă, între
40 şi 55 km, maximul fiind la 50 km; împreună, cele două
straturi sunt cunoscute sub denumirea de ozonosferă;
• ozonul ia naştere în urma unor procese fotochimice
complexe induse de acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi
corpusculare emise de Soare asupra moleculelor biatomice
de oxigen: astfel, prin absorbţia radiaţiilor ultraviolete şi a
radiaţiilor corpusculare, moleculele de oxigen se disociază
în atomi, iar prin combinarea atomilor liberi de oxigen cu
moleculele biatomice de oxigen apare ozonul;
• datorită faptului că procesele de formare a
ozonului sunt însoţite de eliberarea unor mari
cantităţi de energie calorică, în straturile
atmosferice cu concentraţie mare de ozon,
temperatura înregistrează creşteri importante;
• în apropierea suprafeţei terestre, ozonul se
poate forma sub acţiunea descărcărilor
electrice;
• pe orizontală, distribuţia ozonului nu este
uniformă, concentraţia sa fiind mai mare
deasupra regiunilor polare decât deasupra
regiunilor intertropicale ca urmare a faptului că
razele solare străbat atmosfera pe traiectorii
mult mai lungi aici;
• protejează atmosfera inferioară prin absorbţia
radiaţiilor ultraviolete;
• în prezent, cantitatea de ozon se diminuează ca
urmare a poluării, a zborurilor aeronavelor,
utilizării îngrăşămintelor chimice etc.
 Image credit Fritz Hasler and Hal
Pierce, Laboratory for
Atmospheres, NASA Goddard

Space Flight Center

Diminuarea stratului de ozon

Sursa: https://ozone.unep.org/20-questions-and-
answers
 Principalele componente variabile ale
atmosferei
Vaporii de apă
• reprezintă componenta cu cele mai mari variaţii cantitative
(până la 5% din volum în regiunile ecuatoriale, până la
0,001% în regiunile continentale reci şi între 1,3% vara şi
0,4% iarna în regiunile temperate);
• principalul proces în urma căruia rezultă vapori de apă este
cel de evaporare de la suprafaţa tuturor organismelor
acvatice; cantităţi mici de vapori de apă provin şi din
respiraţia şi transpiraţia animalelor şi plantelor, precum şi
din erupţiile vulcanice;
• distribuţia orizontală a vaporilor de apă este determinată de
temperatura aerului, de prezenţa surselor de evaporare, de
circulaţia generală a atmosferei etc.;
• distribuţia verticală este influenţată mai ales de distanţa faţă
de sursele de evaporare şi de intensitatea schimburilor
turbulente şi convective din atmosferă;
• ca urmare a faptului că mişcările ascendente sunt însoţite de
condensarea vaporilor de apă la anumite înălţimi, aceştia
sunt concentraţi mai ales în startul de aer de până la 5 km.
 Suspensiile din atmosferă

Suspensiile solide.
• Acestea sunt particule macroscopice cu raza mai mare de 5
μ, microscopice, cu raza între 5 şi 0,25 μ şi
submicroscopice, cu raza mai mică de 0,25 μ. Plutesc în
atmosferă sau cad cu viteze foarte reduse. Suspensiile
solide conduc la creşterea coeficientului de opacizare a
atmosferei, diminuează radiaţia solară globală şi asigură
parţial nuclee de condensare.
• Pulberile de origine extraterestră rezultă din arderea
meteoriţilor la străbaterea atmosferei.
• Pulberile de origine terestră sunt pulberi minerale
(particule fine de sol, rocă, cenuşă, fum, săruri marine,
substanţe radioactive) şi pulberi organice (microorganisme
– bacili, viruşi, fermenţi, alge etc.; polen; spori; mucegaiuri;
seminţe fine de plante; fragmente foarte mici de substanţe
vegetale şi animale etc.).
• Ambele categorii, minerale şi organice, au provenienţă
naturală (vânturile, furtunile, mişcările convective
puternice, erupţii vulcanice, cutremure, incendii provocate
de descărcări electrice etc.) sau antropică (activităţile
industriale, transportul, lucrările agrotehnice, păşunatul
intensiv, incendiile, demolările etc.). În unele cazuri,
suspensiile sunt transportate la distanţe mari – cenuşa
expulzată de explozia vulcanului Krakatoa în 1883 a plutit
în atmosferă câţiva ani făcând înconjurul globului terestru
de mai multe ori; praful provenit din câmpiile din sud-
vestul Rusiei este transportat uneori până în Câmpia
Română (aprilie 1964, februarie 1979 etc.) (S. Ciulache, p.
26).
Suspensiile lichide şi gazoase.
• Acestea sunt particule lichide foarte fine sau gaze în
concentraţii variabile, a căror provenienţă este exclusiv
terestră – acid clorhidric, acid sulfuric, bioxid de sulf,
hidrogen sulfurat, hidrocarburi, aldehide etc., majoritatea
reprezentând elemente de impurificare a atmosferei.
ATMOSFERA
STRUCTURA ATMOSFEREI

Structura verticală a atmosferei

Stratul/substratul Înălţimea (km)

Troposfera 0-11
Tropopauza -
Stratosfera 11-32
Stratopauza -
Mezosfera 32-80
Mezopauza -
Termosfera 80-1000
Termopauza -
Exosfera 1000-3000
 Troposfera
• Troposfera reprezintă primul strat al atmosferei a cărui denumire a
fost dată de T. de Bort deoarece acesta este stratul aflat într-o
permanentă agitaţie (tropos = agitat, turbulent, lb. greacă).
• Grosimea variază: 16-18 km în zona ecuatorială; 10-12 km în zonele
temperate şi 6-8 km în zonele polare.
• Troposfera concentrează peste 80% din masa atmosferei şi cca. 90%
din cantitatea totală de vapori de apă şi reprezintă stratul atmosferic
unde se produc cele mai importante procese şi fenomene
meteorologice.
• Temperatura scade cu altitudinea după un gradient termic vertical
mediu de 0,6°C/100 m, dar ca urmare a grosimii sale diferite,
temperatura la limita superioară este de -70 … -80°C deasupra
ecuatorului şi de -50 … -60°C deasupra zonelor temperate şi polare.
• În troposferă au fost identificate trei substraturi distincte:
• Substratul limită sau de frecare. Acesta se extinde între suprafaţa
terestră şi înălţimea de 2 km.
• Substratul mijlociu. Este situat între 2 şi 6 km înălţime.
• Substratul superior. Se extinde între înălţimea de 6 km şi limita
superioară a troposferei.
https://www.weatheronline.co.uk/reports/wxfacts/Troposphere---Diagram.htm
 Fig. 1 Evoluția temperaturii în plan vertical în troposferă și stratosferă
Sursa: Lutgens F. K., Tarbuck, E. J. (2001), The atmosphere: An introduction to meteorology. Upper Saddle River, N.J:
Prentice Hall
 Tropopauza
• Tropopauza este un strat atmosferic care face tranziţia spre
stratosferă, cu grosimi ce variază între câteva sute de metrii
şi 1-2 km. Temperatura la partea sa inferioară coincide cu
cea a troposferei superioare: -70 … -80°C deasupra
ecuatorului şi de -50 … -60°C în zonelor temperate şi
polare, în timp ce spre partea superioară este caracterizată
de izotermie sau chiar de inversiune termică. Tropopauza,
de la ecuator la pol, cade în trepte care se suprapun pe
anumite distanţe. Înălţimea sa nu este uniformă nici în
spaţiile dintre trepte deoarece este mai joasă în regiunile cu
presiune coborâtă şi mai înaltă în cele cu presiune ridicată.
În regiunile de suprapunere a tropopauzei arctice/antarctice
cu cea din regiunile extratropicale, apar curenţi extrem de
rapizi, cu viteze de 200 km/h sau chiar peste 550 km/h,
cunoscuţi sub denumirea de „curenţi jet”.
https://climateadaptationplatform.com/climate-change-effects-jet-stream-and-extreme-weather-link-revealed/
 Stratosfera
• Stratosfera: limita
superioară a tropopauzei şi
înălţimea medie de 32 km.
• Gradientul termic vertical
mediu este egal cu 0, ceea
ce înseamnă că stratul e
caracterizat de izotermie, cel
puţin la partea interioară,
unde temperatura este de -
55 … -60°C. Temperatura
prezintă ample variaţii de la
iarnă la vară: -90°C,
respectiv -30°C.
• În unele situaţii, la înălţimi
de 25-30 km, se produc
încălziri ale aerului, legate https://www.windows2universe.org/earth/Atmos

genetic se pare de prezenţa phere/stratosphere_temperature.html

stratului de ozon.
 https://www.weatheronline.co.uk/reports/wxfacts/Troposphere---Diagram.htm

Stratosfera prezintă cantităţi extrem de reduse de vapori de apă. În

cazul în care aceştia trec de tropopauză, la înălţimi de 20-25 km apar
o serie de nori formaţi din cristale foarte fine de gheaţă, vizibili numai
când Soarele se află la orizont sau la câteva grade sub orizont, numiţi
nori sidefii.
Stratopauza. Este un strat subţire cuprins între 30 şi 35 km, a cărui
principală caracteristică este gradientul termic vertical negativ, adică o
uşoară creştere a temperaturii aerului cu înălţimea.
 Mezosfera
Mezosfera este situată între stratopauză şi înălţimea de 80 km.
• Principala sa caracteristică este schimbarea semnului
gradientului termic vertical mediu, ceea ce face ca
temperatura să înregistreze oscilaţii ample.
• În prima sa parte, acesta este negativ, ceea ce înseamnă că
temperatura creşte de la -40 … -50°C până la 60-70°C
(stratificare termică de inversiune) la înălţimea de 50-55
km. Deasupra acestui nivel, gradientul devine pozitiv, iar
temperatura scade până la -80 … -110°C (stratificare
termică normală) la limita sa superioară.

https://www.windows2universe
.org/earth/Atmosphere/mesosp
here.html
• Ca urmare a diferenţelor termice, în
mezosferă apar mişcări termoconvective
intense (turbulenţa puternică reprezintă a
doua caracteristică a mezosferei).
• Cea de a treia caracteristică este
reprezentată de apariţia norilor
argintii/norii luminoşi nocturni, care apar
la înălţimi de cca. 80 km.
• A patra caracteristică a mezosferei este
prezenţa stratului de ozon la înălţimi de
40-55 km.

• Mezopauza se află situată la înălţimea

medie de 80 km şi face tranziţia către
termosferă. Aceasta a fost identificată cu
certitudine cu ajutorul rachetelor şi
sateliţilor meteorologici. Temperaturile
sun coborâte, similare celor de la limita
superioară a mezosferei: -80 …-110°C.
 Termosfera
• Termosfera se desfăşoară de la limita superioară a mezopauzei
până la înălţimea de 1000 km (400-500 km după unii autori).
Numele său de datorează faptului că temperatura aerului creşte
de la -120°C până la 3000°C, această valoare ridicată fiind
explicată prin absorbţia radiaţiilor solare de undă scurtă şi prin
interacţiunea electronilor liberi cu câmpul geomagnetic.
• Ionizarea este procesul de formare a ionilor indus de acţiunea
radiaţiilor ultraviolete, Rontgen şi corpusculare provenite de la
Soare sau din spaţiul cosmic. Astfel, sub acţiunea acestor
radiaţii, moleculele şi atomii gazelor pierd electroni şi devin
ioni pozitivi. Electronii rămaşi liberi se pot ataşa de moleculele
sau atomii neutrii şi astfel apar ionii negativi sau se pot unii cu
ionii pozitivi apărând neutralii (molecule sau atomi neutrii).
• Intensitatea ionizării depinde atât de concentraţia
constituenţilor ionizabili, cât şi de intensitatea radiaţiilor
ionizante. Astfel, ionizarea atinge densităţi maxime la
înălţimea de 300 km.

https://www.windows2univ
erse.org/?page=/earth/Atmo
sphere/layers_activity_print
.html
Principala însuşire a ionosferei este
de a reflecta undele radio.
Convenţional, aceasta a fost separată
în trei regiuni – D, E, şi F, ultima
fiind la rândul ei împărţită în 2
subregiuni: F1 şi F2. Regiunea
ionosferică D este cuprinsă între 50-
90 km şi are cea mai redusă
densitate de ionizare. Reflectă
undele radio cu lungimi mai mari de
300 m (unde lungi şi o parte a celor
medii). Regiunea ionosferică E se
extinde între 90 şi 160 km şi reflectă
o parte a undelor medii. Regiunea
ionosferică F are limita inferioară la
160 km, iar cea superioară la 1200
km sau 650 km după alţi autori.
Reflectă undele scurte.
Termopauza este un substrat
atmosferic subţire care face trecerea
spre exosferă.
Sursa: http://apollo.lsc.vsc.edu/classes/met130/notes/chapter1/wea_clim.html
 Exosfera
• Exosfera reprezintă ultimul strat al
atmosferei, cuprins între 1000 şi 3000 km.
Limita sa superioară corespunde limitei
superioare a atmosferei. Gazele
atmosferice sunt extrem de rarefiate, astfel
încât distanţele dintre atomii şi moleculele
lor sunt de cca. 100 km. Viteza mişcării
haotice a acestor particule atinge sau
depăşeşte viteza critică de 11,2 km/s şi
acestea pot părăsii atmosfera terestră.
Exosfera
Sursa: Windows to the
Universe
(http://www.windows.ucar.ed
u) at the University
Corporation for Atmospheric
Termosfera Research (UCAR). &
copy;1995-1999, 2000 The
Regents of the University of
Michigan; & copy;2000-2001
University Corporation for
Atmospheric Research.

Mezosfera

Stratosfera

Troposfera
Sursa:
http://apollo.lsc.vsc.e
du/classes/met130/n
otes/chapter1/wea_cl
im.html
Sursa:
http://apollo.lsc.vsc.edu/c
lasses/met130/notes/chap
ter1/wea_clim.html
Centurile de radiaţii
• Centura van Allen
interioară este compusă
din protoni şi electroni
de mare energie captaţi
din radiaţia corpusculară
cosmică. Prezintă forma
unui inel bombat ce
înconjoară Pământul
între latitudinile
geomagnetice de 35°
nord şi sud începând de
la înălţimea de 500 km
în emisfera însorită şi
1500 km în cea umbrită
până la cca. 6000 km.
Fiind deosebit de
periculoasă, navele
cosmice evită străbaterea
ei.
 Centura van Allen exterioară este compusă mai ales din electroni
şi neutroni captaţi din radiaţia corpusculară emisă de Soare.
Aceasta înconjoară planeta între 55-65° nord şi sud, limita sa
inferioară fiind la 6000 km, iar cea superioară la 40000 km. Chiar
dacă intensitatea radiaţiilor este mult mai scăzută decât în centura
interioară, valoarea sa este mult peste limita maxim admisibilă
pentru om. Astfel, navele cosmice care pleacă spre cosmos sau se
întorc trebuie să treacă prin spaţiul cuprins între calotele polare şi
capetele centurii van Allen exterioară.

Centura superioară de radiaţii este

alcătuită din electroni cu viteze de
deplasare mai mici decât cele ale
electronilor din centurile van Allen.
Deasupra ecuatorului geomagnetic ea se
extinde de la 55000 km până la 75000 km.
Forma sa este mai turtită înspre Soare şi
alungită în partea opusă.
Centurile de radiaţii van Allen interioară şi exterioară
Centura van Allen exterioară Liniile câmpului magnetic

Centura van Allen interioară

http://www.centennialoffl
ight.gov/essay/Dictionary
/RADIATION_BELTS/DI
160.htm
• Magnetosfera reprezintă regiunea circumterestră
în cuprinsul căreia se face resimţită acţiunea
câmpului magnetic terestru. Aceasta prezintă
forma unei comete, fiind mult alungită în partea
opusă Soarelui ca urmare a influenţei vântului
solar.
• Vântul solar este un flux continuu de plasmă
coronală – ioni de hidrogen şi heliu, care
părăseşte soarele cu viteze supersonice (300-600
km/s) propagându-se în toate direcţiile.
Intensitatea lui este direct proporţională cu
activitatea solară. Astfel, în timpul erupţiilor
cromosferice, viteza vântului solar atinge şi 1000
km/s, modificând configuraţia magnetosferei şi
ionosferei.
Magnetosfera

http://www.ngdc.noaa.g
ov/seg/geomag/icons/s
olarexp.jpg
 SURSELE DE ENERGIE ALE
PROCESELOR DIN ATMOSFERĂ
 SOARELE
• Stea de clasă spectrală G2 (galben portocalie);
• Acceleraţia gravitaţională – 2,740 * 102 m/s;
• Raza: 695990 km (de 109 raza Pământului);
• Volumul: 1,4122 * 1027 m3 (de 1301200 volumul
Pământului);
• Suprafaţa: 6,087 * 1018 m2 (de 11900 ori
suprafaţa Pământului);
• Masa: 1,991 * 1030 kg (de 330000 ori masa
Pământului);
• Temperatura la suprafaţă: cca. 6000°K.
 GENEZA ENERGIEI SOLARE
• Soarele este alcătuit în principal din hidrogen (71%) şi heliu
(28%), restul de 1% fiind elemente grele.
• Cea mai bună ipoteză care poate explica în mare măsură întreaga
cantitate emisă de-a lungul existenţei sale este cea a proceselor
nucleare.
• Energia nucleară se obţine fie prin fisiune nucleară – elementele
mai grele se transformă în elemente mai uşoare, fie prin fuziune
nucleară – elementele mai uşoare se transformă în elemente mai
grele.
În soare se produce continuu prin
procesul de fuziune termonucleară, în
urma căruia patru nuclee de hidrogen
cu masa de 4,032 unităţi astronomice
fuzionează pentru a forma un nucleu
de heliu cu masa de 4,004 unităţi
astronomice, restul de 0,028 unităţi
https://www.quora.com/Why-won-t-the-Sun-shine-
astronomice fiind convertit în energie. as-brightly-after-5-billion-years-as-it-does-now
 Structura Soarelui
• Nucleu
• Zonă radiativă
• Zonă convectivă
• Atmosferă solară:
fotosferă
cromosferă
coroana solară
 Nucleul Soarelui.
• Aici au loc reacţiile
termonucleare de
fuziune a hidrogenului
în heliu. Energia
rezultată se propagă
spre exterior prin
cuante de energie care
se înscriu în domeniul
radiaţiilor Rontgen. www.solarnavigator.net/the_sun.htm
 Zona radiativă.
• Aceasta ocupă cea mai
mare parte din volumul
soarelui, prin ea fiind
transportată spre exterior
energia produsă în
nucleu. Cuantele de
energie ajung în
fotosferă după circa 1
milion de ani sub forma
radiaţiilor predominant
soho.nascom.nasa.gov/.../29jan2002/index.html
vizibile.
 Zona convectivă.
• Grosimea acestui
strat reprezintă
numai 1/10 din raza
Soarelui, în interiorul
său energie fiind
transportată cu
precădere prin
convecţie.
spacespin.org/article.php
 Atmosfera solară. Fotosfera
• Fotosfera, primul strat al atmosferei solare,
prezintă grosimi de 300-400 km. Ea reprezintă
suprafaţa vizibilă, strălucitoare a Soarelui.
• Pe suprafaţa sa apar o serie de pete cu
diametre de 200-2000 km şi durată de viaţă de
5-10 minute, ca urmare a mişcărilor verticale
din zona convectivă (diferenţe termice).
• Este principalul strat atmosferic unde se
formează radiaţia solară vizibilă din spectrul
continuu şi prin care se emite întreaga
cantitate de energie radiantă trimisă de Soare
în spaţiu. Aceasta se exprimă cu ajutorul
constantei solare (C) – cantitatea totală de
energie radiantă ce trece într-un minut, printr- msnucleus.org/.../solar_system
o suprafaţă de 1 cm2, orientată perpendicular
pe razele Soarelui şi situată în afara atmosferei
terestre, la distanţa medie Pământ – Soare.
Valoarea sa este de 1,95 cal/cm2/min.
 Atmosfera solară. Cromosfera
 Cromosfera are grosimi de 8000-
10000 km.
 Este vizibilă cu ochiul liber numai
în timpul eclipselor totale de
Soare, când apare ca un cerc roşu,
de unde şi denumirea sa.
 În cromosferă, temperatura creşte
atingând valori de 500000°K la
câteva mii de km înălţime.
 Aici, există numeroase formaţiuni
– regiuni faculare (porţiuni
luminoase asociate regiunilor
solare active), spicule, filamente,
protuberanţe, erupţii cromosferice esacastroclub.blogspot.com
etc.
 Atmosfera solară – coroana
 Coroana solară are
câteva milioane de km
grosime şi e formată
în întregime din
plasmă (gaz ionizat)
cu temperaturi de 1-2
mil. grade K.
Coroana solară se
poate observa în
timpul eclipselor de
Soare, când apare ca o
aureolă argintie cu o
strălucire de 1 milion
de ori mai redusă
decât a fotosferei.
Sursa: https://sohowww.nascom.nasa.gov/pickoftheweek/old/17sep2002/wavegroup.jpg

• Coroana solară emite radiaţii electromagnetice în domeniile Rontgen,

radio, optic şi un flux continuu de radiaţie corpusculară.
 Activitatea solară.
• Petele solare au fost cel mai bine
studiate. Principala lor caracteristică
este ciclicitatea. Chiar dacă acestea au
fost observate încă din 1611 de G.
Galilei, cel care a stabilit durata
medie a ciclurilor activităţii solare de
11 ani (11,3 ani în prezent) a fost
astronomul elveţian R. Wolf, care în
www.raftermranch.com/solar_galler
y.htm
1848 a şi introdus o unitate de măsură
pe care a denumit-o numărul relativ
de pete solare.
• Acestea sunt formaţiuni întunecate
care apar în fotosferă iniţial sub forma
unor puncte cu diametre de 1000-
3000 km, numite pori, şi care
evoluează în 1-2 zile căpătând forme
neregulate şi diametre de 2500-
100000 km.
• Temperatura în interiorul petelor este
cu 1000-2000°K mai redusă decât în
fotosferă, de unde rezultă şi culoarea
lor mai închisă.
Erupţiile solare sunt
formaţiuni luminoase de
scurtă durată (maxim câteva
ore) care apar cel mai des în
cromosferă, rar în coroană şi
foarte rar în fotosferă.
Cunoaşterea erupţiilor solare
soi.stanford.edu/.../TRACEpodo
este foarte importantă verview.html
datorită faptului că ele
perturbă comunicaţiile radio
şi generează furtunile
magnetice care au influenţe
nedorite asupra oamenilor cu
probleme cardiovasculare în
special.
• Protuberanţele solare
sau filamentele apar
sub forma unor flăcări
roşii vizibile tot în
timpul eclipselor, mai
ales în cadrul
regiunilor solare
active.

www.nasa.gov/.../topstory/2005/sept
_aurora.html
• Vântul solar este un flux de radiaţie corpusculară
(protoni şi electroni) emisă continuu de Soare în toate
direcţiile, cu o viteză medie de expansiune de 320 km/s,
care însă poate depăşi 1000 km/s în perioadele cu
activitate solară maximă.
• Din cantitatea totală de energie emisă de Soare, Pământul
primeşte numai a doua miliarda parte, ceea ce înseamnă
că fiecare centimetru pătrat de suprafaţă orientată
perpendicular pe razele soarelui, la limita superioară a
atmosferei primeşte 1,95 cal/min.
• Celelalte două surse de energie, nucleul Pământului şi
ansamblul corpurilor cereşti, au un aport redus.
Atmosfera primeşte din interiorul Pământului 0,12 Ly/zi
în medie (de 6000 de ori mai puţin decât de la Soare), în
timp ce de la corpurile cereşti cantitatea este atât de
redusă încât poate fi neglijată.
 Fluxurile de energie radiantă care străbat
atmosfera

• Regiunea radiaţiilor ultraviolete (lungimi de undă cuprinse

între 0,01 şi 0,39 μ) este formată din raze invizibile, cu
efecte chimice puternice.
• Regiunea radiaţiilor vizibile (lungimi de undă între 0,39 şi
0,76 μ) este alcătuită din raze care au cele 7 culori ale
spectrului şi care în amestec dau lumina albă.
• Regiunea radiaţiilor infraroşii (lungimi de undă între 0,76
şi 500 μ) este formată din radiaţii invizibile cu efecte
calorice.
• Maximul de energie este centrat pe lungimea de undă
0,475 μ, care corespunde radiaţiilor verzi-albastre. De
astfel, 99% din energia radiaţiilor care străbat atmosfera
este caracteristică regiunii spectrale dintre 0,17 şi 100 μ.
 Legile energiei radiante
1. Legea Kirchhoff.
• La o temperatură dată (T), în condiţiile echilibrului termodinamic, raportul
dintre capacitatea de emisie (e) şi cea de absorbţie (a) ale unui corp este o
valoare constantă, egală cu capacitatea de emisie a corpului absolut negru
(E), atât în cazul radiaţiei cu o anumită lungime de undă, cât şi în cazul
radiaţiei totale, cu lungimi diferite de undă.
Această lege prezintă două concluzii notabile:
• pentru o temperatură dată, un corp care emite radiaţii cu o anumită lungime
de undă, aboarbe concomitent radiaţii cu aceeaşi lungime de undă;
• un corp bun absorbant este şi un bun radiant.
Corpul ideal care poate absorbi întreaga cantitate de energie este corpul
absolut negru, al cărui coeficient de absorbţie este egal cu 1. În natură însă
nu există corpuri absolut negre, doar negrul de fum şi negrul de platină
având un coeficient de absorbţie, şi astfel şi capacitate de emisie mare,
aproape egal cu al acestuia – 0,9.
2. Legea Stephan-Boltzmann.
• Aceasta exprimă dependenţa direct proporţională a capacităţii
totale de emisie radiativă (E) a corpului absolut negru de
temperatura sa absolută la puterea a patra:
• E = σT4 (σ – constanta Stephan-Boltzmann = 0,826*10-10
cal/cm2 min grad)
• Cu ajutorul acestei legi s-a calculat mai exact temperatura de la
suprafaţa soarelui –5760°K.
3. Legea Wien. A stabilit o relaţie conform căreia produsul dintre
lungimea de undă corespunzătoare intensităţii maxime a
radiaţiilor emise de corpul absolut negru şi temperatura absolută
la care se produce emisia este o valoare constantă, egală cu 2884.
• Cu ajutorul acestei legi s-a calculat temperatura la suprafaţa
Soarelui cu o eroare puţin peste 1%:
• 0,475 * T = 2884
• T = 2884/0,475 = 6072°K.
• 4. Legea Planck. Cu ajutorul acesteia se poate
calcula intensitatea energiei radiată de un corp
absolut negru, în funcţie de lungimea de undă a
radiaţiilor şi de temperatura absolută a suprafeţei
emisive.
• Astfel, la nivelul Soarelui, a cărui temperatură este
de cca. 6000°K şi are spectrul radiativ cuprins între
0 şi 4-5 μ, suprafaţa terestră, a cărei temperatură
medie este de 300°K are spectrul radiativ cuprins
între 3 şi 80 μ, iar atmosfera, la cele aproximativ
200°K, între 4 şi 120 μ.
 Influenţa atmosferei asupra
fluxurilor de energie radiantă
Absorbţia. Este selectivă dacă ne referim la gazele care
compun atmosfera şi globală în cazul suspensiilor solide şi
lichide.
Absorbţia selectivă este exercitată de oxigen, ozon, bioxid de
carbon şi vaporii de apă.
• Oxigenul exercită o absorbţie puternică asupra radiaţiilor
ultraviolete cu λ < 0,200 μ (maximul fiind centrat pe 0,155
μ). În domeniul vizibil, cele mai importante absorbţii sunt
centrate pe radiaţiile λ = 0,760 μ şi 0,687 μ.
• Ozonul. Cea mai importantă bandă de absorbţie este banda
Hartley, din regiunea ultravioletă (între 0,200 şi 0,320 μ).
Ozonul produce o bandă de absorbţie şi în regiunea vizibilă,
cu maximul centrat pe 0,600 μ.
• Bioxidul de carbon prezintă benzi de absorbţie în
regiunea infraroşie, cea mai puternică dintre acestea
fiind centrată pe 4,3 μ.
• Vaporii de apă reprezintă principalul absorbant al
radiaţiilor solare, cele mai multe benzi şi linii de
absorbţie fiind în regiunea vizibilă.
• Absorbţia globală este provocată de pulberile din
atmosferă şi duce la diminuarea generală a
intensităţii energiei radiante solare.
• Extincţia indusă de absorbţia radiaţiilor solare este
considerată ca reprezentând 17-19% din constanta
solară.
 Radiaţia primită
Radiaţia solară

Radiaţia cedată
radiaţiei
Intensitatea

Radiaţia
emisă de
Pământ

Radiaţia Vizibilă Radiaţia

ultravioletă infraroşie

Radiaţia de Radiaţia de
undă scurtă undă lungă

Azotul

Oxigenul şi
ozonul
Absorbţia

Bioxidul de carbon

Vaporii de apă

Total
atmosferă
Sursa: http://www.ces.fau.edu/nasa/module-2/how-
greenhouse-effect-works.php
Radiaţia Lungimea de undă Fereastra atmosferică
vizibilă pentru radiaţia
infraroşie
Difuzia. Reprezintă procesul de împrăştiere a radiaţiilor
solare directe indus de moleculele gazelor care compun
atmosfera (difuziune moleculară) şi de suspensii (difuzia
totală).
• Difuzia moleculară are intensităţi mai mari în cazul
radiaţiilor cu lungimi mici de undă şi invers. De
asemenea, cu cât se măreşte distanţa parcursă de radiaţii în
atmosferă cu atât creşte cantitatea de radiaţie difuzată, se
scurtează spectrul în regiunea undelor scurte şi se
deplasează în direcţia undelor lungi, crescând astfel şi
ponderea energetică a radiaţiilor infraroşii.
• Difuzia totală este generată de suspensiile lichide şi solide
din atmosferă care au diametre egale sau mai mari decât
lungimea de undă a radiaţiilor. Intensitatea procesului de
difuziune creşte pe măsură ce creşte diametrul particule
(de exemplu, la un diametru de 500 μ, particula difuzează
toate radiaţiile, indiferent de lungimea lor de undă).
Cu toate că difuzia afectează 31-35% din radiaţia
solară incidentă, extincţia datorată acestui
proces este de numai 7%, restul de 24-28%
revenind la suprafaţa terestră sub formă de
radiaţie difuză.
Difuzia este procesul căruia i se datorează
schimbarea culorii cerului.
Cerul este albastru pentru că atunci când sunt
puţine impurităţi în aer şi este senin, moleculele
gazelor difuzează radiaţiile cu cele mai mici
lungimi de undă din spectrul vizibil – cele
albastre şi violete.
Dacă în atmosferă există suspensii (picături de
apă, ace de gheaţă), difuzia afectează şi
radiaţiile cu lungimi mai mari de undă de unde
rezultă culoarea albicioasă a cerului.
La răsăritul şi apusul soarelui, culoarea cerului
este roşcat-portocalie pentru că radiaţiile cu
lungimi de undă mici sunt în mare parte
absorbite, datorită distanţei mai mari pe care o
parcurg prin atmosferă, fiind difuzate cele cu
lungimi de undă mari – galben, oraj, roşu.
FLUXURILE RADIATIVE
 https://geoweather2016.blogspot
.com/2016/10/factors-
influencing-climate-
latitude.html

https://science.nasa.gov/ems/13_rad
iationbudget
https://www.energy.gov/science/doe-
explainsatmospheric-radiation
 1. Radiaţia solară directă
• Radiaţia solară directă reprezintă fracţiunea din radiaţia
solară care ajunge la suprafaţa terestră nemodificată, sub
forma unui flux de raze paralele. Ponderea sa din constanta
solară variază de la 21 la 27% în funcţie de autor.
• Ca urmare a faptului că unghiul înălţimii Soarelui deasupra
orizontului variază cu latitudinea şi anotimpul, energia
radiantă solară căzută pe suprafaţa orizontală la limita
superioară a atmosferei variază şi ea în timp şi spaţiu.
Intensitatea radiaţiei solare directe (S) depinde de doi
factori:
– înălţimea Soarelui deasupra orizontului (latitudinea,
pentru acelaşi moment; anotimpul şi momentul zilei,
pentru acelaşi punct);
– transparenţa atmosferei (umezeala aerului, nebulozitatea,
concentraţia suspensii).
• Aşadar, ca urmare a
dependenţei de primul factor,
în regim anual, radiaţia solară
directă prezintă un minim în
luna decembrie, în timp ce
dependenţa de cel de-al doilea
factor face ca maximul să nu
se înregistreze în luna iunie,
luna solstiţiului de vară,
datorită umezelii şi
nebulozităţii mari, ci în lunile
https://gml.noaa.gov/education/info_activit
aprilie şi mai, luni ies/pdfs/TBI_earths_radiative_heat_budget
caracterizate de o transparenţă .pdf

mai ridicată.
• La nivel diurn, vara, pe timp senin, ca urmare a
variaţiei unghiului înălţimii Soarelui deasupra
orizontului, intensitatea radiaţiei solare directe
creşte de la răsărit, de la câteva sutimi de
cal/cm2/min, la amiază când se ajunge la 1,53
cal/cm2/min (nivelul mării) sau 1,70
cal/cm2/min (munţii înalţi), la apus
înregistrându-se valori similare cu cele de la
răsărit.
• Distribuţia teritorială a intensităţii radiaţiei
solare directe este influenţată de aceeaşi factori
ca şi cea temporală.
• În plan orizontal, valorile fluxului scad în
general cu latitudinea. Astfel, cel puţin teoretic,
cele mai mari valori trebuie să se înregistreze în
regiunea ecuatorială, unde şi înălţimea Soarelui
deasupra orizontului este relativ constantă în
cursul anului.
• În regiunile polare, ca urmare a transparenţei
ridicate, intensitatea radiaţiei solare directe
prezintă valori comparabile sau chiar mai mari
decât la latitudini medii (temperate).
• În plan vertical, valorile sale cresc cu înălţimea
datorită creşterii transparenţei atmosferei.
 2. Radiaţia difuză
• Radiaţia difuză reprezintă partea
radiaţiei solare care ajunge la suprafaţa
terestră din toate direcţiile, după ce a
fost difuzată de moleculele gazelor
atmosferice şi de suspensiile din
atmosferă. Aceasta reprezintă 24-28%
http://www.physicalgeography.net/funda din constanta solară.
mentals/7f.html
• Intensitatea acestui flux radiativ
depinde de înălţimea Soarelui deasupra
orizontului şi transparenţa atmosferei.
• Cu cât transparenţa atmosferei este mai
redusă, cu atât valorile intensităţii
acestui flux radiativ sunt mai mari. Un
rol important este jucat de nori. De
exemplu, un strat de nori cu grosimi de
50-100 m difuzează complet radiaţia
solară.
• La nivel anual, intensitatea radiaţiei solare creşte
paralel cu creşterea unghiului înălţimii Soarelui
deasupra orizontului, fiind minimă în decembrie
şi maximă în iunie. La nivel diurn, maxima se
înregistrează la amiază (la latitudini medii
valoarea creşte de la 0,1 cal/cm2/min la răsărit
până la 0,60-0,7 cal/cm2/min la amiază).
• Pe latitudine, valoarea intensităţii radiaţiei difuze
creşte de la ecuator către poli. Pe verticală, se
înregistrează o scădere a intensităţii pe măsura
creşterii transparenţei atmosferei.
 3. Radiaţia globală

• Radiaţia globală sau insolaţia reprezintă suma radiaţiei

solare directe (S’) şi a radiaţiei difuze (D), măsurată pe
unitatea de suprafaţă orizontală.
• Aşadar, în situaţiile cu cer acoperit, intensitatea sa are
valori mai reduse deoarece în componenţa sa intră numai
radiaţia difuză. Dacă este senin, radiaţia solară directă
prezintă valori mari, ca şi cea difuză, şi astfel, radiaţia
globală poate atinge chiar şi valori de 2 cal/cm2/min (mai
ales în văile montane de la 2000 m altitudine).
• Regimul diurn al radiaţiei globale prezintă o curbă
similară celorlalte două luxuri radiative în sensul că
minimele se înregistrează la răsărit şi apus, iar maxima la
amiază.
• Regimul anual prezintă un minim în decembrie şi un
maxim în iulie, când nebulozitatea este mai scăzută
comparativ cu luna solstiţiului de vară şi, ca urmare,
intensitatea radiaţiei solare directe (care are cel mai mare
aport la acest flux) este şi ea mai ridicată.
• Latitudinal, distribuţia radiaţiei globale este simetrică faţă
de ecuator dacă se ia în calcul media anuală şi media
lunilor de echinocţiu, şi asimetrică pentru lunile de
solstiţiu, când emisfera de vară primeşte o cantitate mai
mare de radiaţie globală.
• În realitate însă, ca urmare a nebulozităţii ridicate, în
regiunile ecuatoriale se înregistrează o scădere
semnificativă a intensităţii radiaţiei globale. De asemenea,
în emisfera de vară diferenţierile latitudinale sunt
insignifiante – 700-800 cal/cm2/zi la Puna, Taşkent, Kiev,
Ecaterinburg şi Arctica.
4. Radiaţia reflectată
• În cazul în care diametrul particulelor este mai mare
decât lungimea de undă a radiaţiilor, toate radiaţiile sunt
difuzate. Difuzia totală este de fapt fenomenul de
reflexie, adică abaterea fascicolului de raze de la direcţia
sa iniţială, fără modificări de altă natură.
• În cazul scoarţei terestre, în calitate de suprafaţă
reflectantă, intensitatea acestui flux radiativ depinde de
însuşirile sale – culoare şi rugozitate. Însuşirea suprafeţei
active de a reflecta radiaţia nu se exprimă prin
intensitatea fluxului de radiaţie reflectată (Rs), ci prin
raportul dintre acesta şi radiaţia globală incidentă (Q),
raport care se numeşte albedo (A) şi se exprimă în
procente.
 Valorile albedoului sunt extrem de variate, de
la 2 la 95%, chiar dacă mare parte din suprafaţa
activă prezintă valori cuprinse între 10 şi 30%.
Oscilaţiile albedoului sunt induse nu numai de
caracteristicile fizice ale suprafeţei active, ci şi
de unghiul sub care cad razele solare.
 În cursul zilei, valorile albedoului oscilează
mult în funcţie de schimbarea colurii suprafeţei
şi a înclinării razelor solare. În cursul anului,
variaţiile sunt şi mai mari, media acestuia fiind
foarte greu de stabilit.
 Reflexia este al treilea proces, alături de
absorbţie şi difuziune, care diminuează radiaţia
solară la trecerea sa prin atmosferă. Norii
reflectă circa 24-25% din radiaţia incidentă la
limita superioară a atmosferei, în timp ce
suprafaţa terestră reflectă şi ea 2-5% din
aceasta.
 Sursa: http://arctic-news.blogspot.ro/2016/09/the-threat-of-arctic-albedo-
change.html

Cele mai fluctuante valori se

Cel mai mare albedo îl are zăpada
înregistrează în cazul apei, între 2 şi
proaspătă – 84-95% şi norii formaţi
70% (2% la înălţimi mari ale
din picături fine de gheaţă şi apă –
Soarelui deasupra orizontului şi
78%.
70% la răsărit şi apus).
Sursa: http://www.regentsearth.com/ILLUSTRATED%20GLOSSARY/Albedo.htm
Sursa: http://visibleearth.nasa.gov/view.php?id=60636
 1. Radiaţia terestră
• Radiaţia terestră reprezintă emisia
continuă a suprafeţei terestre în
domeniul infraroşu. Intensitatea
radiaţiei terestre depinde în primul
rând de temperatura sa absolută,
care este indusă de intensitatea
radiaţiei globale.
• Aşadar, la nivel diurn, intensitatea
radiaţiei terestre prezintă un regim
similar cu cel al radiaţiei globale,
maxima fiind înregistrată la amiază
şi minima cu puţin înainte de
răsăritul Soarelui. La nivel anual,
maxima se înregistrează în zilele de
vară, iar minimele în nopţile de
iarnă. Pentru temperatura medie de
15°C, valoarea radiaţiei terestre este
https://science.nasa.gov/ems/13_rad
iationbudget
de 0,57 cal/cm2/min.
2. Radiaţia atmosferei
• Fluxul radiativ emis continuu către suprafaţa
terestră de atmosferă se numeşte radiaţie
atmosferică. Atmosfera se încălzeşte prin
absorbţia unei părţi a radiaţiei terestre de către
vaporii de apă, particulele de apă lichide,
bioxidul de carbon, ozon.
• Vaporii de apă prezintă cele mai multe linii şi
benzi de absorbţie în regiunea vizibilă a
spectrului, însă cea mai intensă absorbţie e
exercitată în regiunea infraroşie. Astfel, cea mai
importantă bandă de absorbţie este cuprinsă între
6 şi 8,5 μ. Intervalul 8,5-12 μ prezintă o
absorbţie mai slabă şi a fost denumit „regiune cu
maxim de transparenţă” sau „fereastră
atmosferică” deoarece pe aici se pierde în spaţiu
o parte din căldura emisă de Pământ. În
intervalul centrat pe valoarea 18 μ, absorbţia este
atât de puternică încât vaporii de apă pot fi
consideraţi opaci pentru radiaţiile de undă lungă.
• Particulele de apă lichide prezintă intervale de
absorbţie maximă către lungimile mai mari de undă. De
exemplu, în intervalul de maximă transparenţă centrat
pe 10 μ o peliculă de apă cu grosimea de 0,1 mm lasă să
treacă numai 1% din radiaţia infraroşie.
• Bioxidul de carbon are două benzi de absorbţie, una
centrată pe 4,3 μ, cu intensitate mare, şi alta centrată pe
14,7 μ. Intervalul spectral cuprins între 17,1 şi 18 μ
reprezintă a doua „fereastră atmosferică”, cu importanţă
mult mai redusă decât prima.
• Ozonul are o bandă de absorbţie centrată pe 3 μ, alta
cuprinsă între 9 şi 10 μ şi o a treia centrată pe 14 μ,
dintre acestea numai a doua fiind importantă.
• Există şi alte gaze care au benzi de absorbţie în
domeniul infraroşu, însă rolul lor este nesemnificativ.
Pentru temperatura medie de 10°C, atmosfera emite
cca. 0,42 cal/cm2/min .
 3. Radiaţia efectivă

• Diferenţa dintre radiaţia terestră, orientată de jos în sus, şi

radiaţia atmosferică, orientată de sus în jos, se numeşte
radiaţie efectivă. Ca urmare a faptului că temperatura
suprafeţei active este mai mare decât a atmosferei, de
regulă, intensitatea radiaţiei terestre este mai mare decât
cea atmosferică, ceea ce înseamnă că radiaţia efectivă este
o pierdere pentru suprafaţa terestră.
• Valoarea medie a intensităţii radiaţiei efective oscilează
între 0,10 şi 0,30 cal/cm2/min . Aceasta depinde de
temperatura şi umezeala suprafeţei terestre, de distribuţia
verticală a temperaturii şi umezelii absolute a aerului şi de
nebulozitate.
• De exemplu, dacă temperatura suprafeţei terestre creşte,
creşte şi intensitatea radiaţiei efective, în timp ce la valori
mari ale nebulozităţii, valoarea acesteia se reduce
deoarece creşte intensitatea radiaţiei atmosferei.
• Una din cauzele temperaturilor foarte scăzute din deşert
de noaptea o constituie lipsa norilor şi umezeala absolută
foarte scăzută care favorizează creşterea radiaţiei
efective.
• În regim diurn, aceasta prezintă un minim principal
înainte de răsăritul Soarelui şi altul secundar imediat
după apus, în timp ce maximul se înregistrează la amiază.
• În regim anual, intensitatea maximă se înregistrează
primăvara sau vara, iar cea minimă iarna.
• Pe verticală, intensitatea creşte cu altitudinea ca urmare a
scăderii temperaturii şi creşterii transparenţei aerului.
 Bilanţul radiativ
• Bilanţul radiativ reprezintă diferenţa dintre suma tuturor fluxurilor de
undă scurtă şi lungă primite de suprafaţa terestră şi suma tuturor
fluxurilor de undă scurtă sau lungă cedate de suprafaţa terestră.
• Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre
• Suprafaţa terestră primeşte radiaţie solară directă (S’), radiaţie difuză
(D) şi radiaţie atmosferică (Ea) şi cedează radiaţie reflectată (Rs) şi
radiaţie terestră (Et), la care se poate adăuga şi radiaţia reflectată de
undă lungă (Rl), care însă fiind foarte neînsemnată poate fi neglijată.
• Astfel, în cursul zilei, pe timp senin, bilanţul radiativ se prezintă:
• B = S’+ D – Rs + Ea – Et - Rl
• În cazul în care cerul este acoperit, ecuaţia capătă forma:
• B = D – Rs + Ea – Et - Rl
• Noaptea, când nu există radiaţii de undă lungă, ecuaţia este:
• B = Ea – Et - Rl
• Valoarea bilanţului radiativ depinde de înălţimea soarelui
deasupra orizontului, de caracterul suprafeţei active, de
opacitatea atmosferei şi de conţinutul ei în vapori de apă.
• La nivel diurn, bilanţul radiativ este pozitiv ziua şi negativ
noaptea, trecerea de la un tip la altul producându-se între
orele 17-19, respectiv 5-7. în general, curba descrisă în cursul
unei zile este asemănătoare cu cea a radiaţiei solare directe,
diferenţe ample înregistrându-se numai la amiază, când creşte
mult intensitatea radiaţiei efective.
• Diferenţieri semnificative sunt introduse de caracterul
suprafeţei active – ziua, bilanţul este mai mare deasupra apei
decât deasupra uscatului. Cele mai mici valori apar deasupra
stratului de zăpadă. De asemenea în zonele deşertice valorile
sunt mult mai reduse decât în zonele acoperite cu vegetaţie.
 https://pdfs.seman
ticscholar.org/377
e/f2ff43047f3a254
2d8a468327f237b
6d8df7.pdf

La nivel anual, cele mai mari valori se înregistrează vara, iar minimele iarna.
Media anuală a bilanţului radiativ este de 68 Kcal/cm2. Latitudinal, cele mai coborâte
valori se înregistrează în Antarctica (-7 … -8 Kcal/cm2/an în partea centrală) şi
Groenlanda (-2 … -3 Kcal/cm2 an), iar maximele în regiunile ecuatoriale şi tropical
oceanice (120-140 Kcal/cm2/an). Pentru aceeaşi latitudine, dar pe uscat valoarea
bilanţului radiativ este de 80-100 Kcal/cm2/an în zona pădurilor ecuatoriale şi 60-70
Kcal/cm2/an în Sahara. La latitudini medii, ca în cazul ţării noastre, valoarea este de
40-50 Kcal/cm2/an.
https://www.climalteranti.it/2014/05/07/l-effetto-serra-e-il-motore-del-sistema-
climatico/
https://courses.physics.illinois.edu/phys199rel/sp2012/lectures/sp12_lect23
.pdf
 CONSUMAREA
CĂLDURII
REZULTATE DIN
BILANŢUL
RADIATIV
 1. Transportul căldurii în sol
• Încălzirea solului depinde în primul rând de
intensitatea energiei radiante, însă şi de alţi factori:
coeficientul de absorbţie, căldura specifică,
conductibilitatea calorică şi conductibilitatea
termică, explicându-se în acest fel de ce la aceeaşi
cantitate de căldură primită unele soluri se încălzesc
mai puţin şi altele mai mult.
• Coeficientul de absorbţie (β) este complementul
albedoului putându-se exprima prin relaţia: β = 1-A
• Aşadar, suprafaţa solului se încălzeşte cu atât mai
mult cu cât valoarea albedoului este mai mică şi
coeficientul de absorbţie mai mare.
• Căldura specifică mai este denumită şi capacitate
calorică a solului şi reprezintă cantitatea de căldură
necesară unui gram sau unui centimetru cub dintr-un
corp pentru a-şi ridica temperatura cu 1°C. În cazul
în care corpul se exprimă în grame căldura specifică
se numeşte gravimetrică (cal/g*grad), iar dacă se
exprimă în cm3, volumetrică (cal/cm3*grad).
• În natură, apa este materia cu cea mai mare căldură
specifică volumetrică (1 cal/cm3/grad) şi
gravimetrică (1 cal/g/grad), în timp ce aerul se află la
polul opus (0,0003 cal/cm3/grad, respectiv 0,2400
cal/g/grad).
• Astfel, rezultă că un sol, cu cât va avea mai multă
apă şi mai puţin aer, cu atât va creşte căldura sa
specifică, adică un sol umed se încălzeşte mai puţin
decât un sol uscat, care are căldură specifică mică.
Din aceeaşi cauză, solurile uscate se şi răcesc
noaptea mult mai rapid decât cele umede.
 Ilustrarea fluxului de căldură în sol, subliniind rolul
compoziției minerale, porozității și conținutului de apă

https://open.oregonstate.education/soilhydrologyandbiophysics/chapter/heat-flow-and-thermal-effects-in-
soils/
• Conductibilitatea calorică reprezintă
proprietatea corpurilor de a transmite căldura
de la o moleculă la alta, de la o particulă la
alta şi de la un strat la altul, propagarea
căldurii realizându-se tot timpul dinspre
părţile mai calde spre cele mai reci.
Coeficientul de conductibilitate calorică este
cantitatea de căldură care trece în timp de 1
secundă printr-un strat de materie cu
suprafaţa de 1 cm2 şi grosimea de 1 cm, pe
direcţie normală faţă de cele două suprafeţe
limitante între care există o diferenţă termică
de 1°C.
• Cea mai mare conductibilitate calorică o prezintă
metalele, în timp ce substanţele organice şi aerul
nemişcat au conductibilitate mică.
• Coeficientul de conductibilitate calorică al
componentelor solide ale solului este mai mare şi
decât al apei şi decât al aerului, de unde rezultă că cu
cât structura solului este mai mare şi spaţiile lacunare
mai mari, acest coeficient este mai mic.
• Ca urmare a faptului că solul umed are coeficient de
conductibilitatea calorică mare, ziua acesta se va
încălzi mai puţin (căldura se transmite mai rapid către
adâncime), în timp ce solul uscat, înmagazinează mare
parte a căldurii primite la suprafaţă şi se încălzeşte
excesiv.
• La nivel anual, conductibilitatea calorică scade vara în
jurul amiezii deoarece apa din sol se evaporă, crescând
numai în situaţiile în care cad precipitaţii.
• Conductibilitatea termică redă viteza de
propagare în sol a variaţiilor termice.
• Se exprimă prin coeficientul de
conductibilitate termică (K), care
reprezintă raportul dintre coeficientul de
conductibilitate calorică (λ) şi căldura
specifică volumetrică (C).
• Astfel, două soluri care au aceeaşi
conductibilitate calorică, cel care transmite
mai rapid şi mai intens variaţiile termice
spre adâncime este cel cu căldură specifică
volumetrică mai mică (solurile uscate
prezintă conductibilitate termică mai mare
decât cele umede).
 Valori tipice ale conductivității termice a solurilor nisipoase
și argiloase în funcție de conținutul de apă.
https://open.oregonstate.education/soilhydrologyandbiophysics/chapter/heat-flow-and-thermal-effects-in-
soils/
Legile propagării căldurii în sol.

• perioada de oscilaţie diurnă şi anuală a

temperaturii este identică pentru toate
adâncimile până la care se resimte o oarecare
variaţie;
• temperatura medie zilnică devine constantă la
50 cm-1 m adâncime, iar cea anuală la 10-15
m;
• adâncimea la care temperatura medie diurnă
sau anuală devine constantă se află în raport
direct proporţional cu perioada de oscilaţie –
variaţiile termice se propagă cu atât mai adânc
cu cât perioada de oscilaţie este mai mare;
• întârzierea producerii maximelor şi minimelor
termice este direct proporţională cu
adâncimea.
Grafice ale pătrunderii semnalelor termice diurne (a) și sezoniere (b) la diferite
adâncimi într-un profil tipic de sol.
Rețineți că variațiile diurne s-au pierdut în esență cu 50 cm-1 m adâncime, în timp ce
variațiile sezoniere ale temperaturii pătrund până la aproximativ 10-15 m.

https://open.oregonstate.education/soilhydrologyandbiophysics/chapter/heat-flow-and-thermal-effects-in-
soils/
 Variaţiile periodice
• Variaţiile diurne. La nivel diurn, temperatura
solului prezintă o valoare minimă înainte de răsărit
şi una maximă la circa 1 oră după trecerea Soarelui
peste meridianul locului de observaţie.
• Aşadar, valori mari ale amplitudinii se înregistrează
în cazul solurilor de culoare închisă, uscate şi
afânate, şi mai mic în cel al solurilor de culoare
deschisă, umede, tasate şi acoperite cu vegetaţie sau
zăpadă. Din această cauză, amplitudinea oscilează
între 0°C la poli şi 80°C la tropice.
• Variaţia anuală prezintă diferenţe latitudinale.
În regiunile temperate, luna de maxim este
iulie, iar cea de minim ianuarie. În cele polare,
acestea sunt decalate cu cca. o lună – luna de
maxim este august, iar cea de minim februarie.
În regiunile tropicale şi ecuatoriale, variaţiile
anuale sunt reduse.
Temperatura solului măsurată la patru adâncimi sub o
cultură de porumb lângă Logan, UT, în perioada 27-30
mai 1988 [Wraith și Hanks, 1992]
Temperaturile medii lunare ale solului măsurate la două
adâncimi în Logan UT [Sursa: Hanks, 1992]
http://www.ipm.iastate.edu
În adâncime, variaţiile diurne şi anuale sunt direct
dependente de cele de la suprafaţa solului.
• La nivel diurn, se deosebesc două tipuri de
distribuţie a temperaturii solului – de insolaţie şi de
radiaţie. Tipul de insolaţie prezintă temperaturi mai
ridicate la suprafaţa solului decât în adâncime (este
caracteristic între răsăritul Soarelui şi apus), iar
tipul de radiaţie temperaturi mai mari în adâncime
decât la suprafaţă (caracteristic noaptea, între apus
şi răsărit). Această situaţie se resimte mai puţin
iarna când variaţiile termice se transmit mai greu şi
dispar la adâncimea de 50 cm.
• La nivel anual, temperatura scade cu adâncimea
vara şi creşte iarna. Acelaşi tipar este urmat şi de
amplitudinea termică, care scade cu adâncimea,
anulându-se total la 19-20 m (de la această
adâncime, temperatura creşte cu 3°C/100 m –
gradientul geotermic).
 2. Transportul căldurii în mare
• Transmiterea căldurii în mare în principal prin
amestecul turbulent indus de curenţii verticali şi
orizontali şi de valuri. Valoarea medie a
conductibilităţii calorice datorată turbulenţei este în
medie de 300 cal/cm2/s/grad, adică de 200000 ori mai
mare decât cea a conductibilităţii moleculare (0,0015
cal/cm2/s/grad).

https://www.britannica.com/science/upwelling
Sursa: http://www.indiana.edu/~geol105/1425chap4.htm
 Transportul vertical al
căldurii în mare se
realizează pentru sute de
metrii (la cca. 300 m
adâncime dispar variaţiile
termice).
Apa mărilor şi oceanelor
se încălzeşte mai greu
ziua şi vara şi se răcește
mai lent noaptea şi iarna
din cauza căldurii
specifice şi
conductibilităţii calorice
mari.
Profilurile oceanice de temperatură verticală idealizate în Astfel, în regim diurn,
iulie și ianuarie (A) lângă ecuator, (B) la aproximativ 45º temperatura suprafeţei
N sau S latitudine și (C) lângă poli. mării înregistrează o
valoare minimă la 2-3 ore
https://manoa.hawaii.edu/exploringourfluidearth/physical/density- după răsărit şi o maximă
effects/ocean-temperature-profiles/compare-contrast-connect-
vertical-profiles-ocean între orele 15-16.
http://www.goes-r.gov
• Amplitudinile termice diurne, la suprafaţa apei, în
larg sunt foarte reduse: 0,5°C în regiunile
intertropicale; 0,3°C în cele temperate şi 0,1°C în
cele polare. În adâncime, acestea se anulează la cca.
20 m.
• La nivel anual¸ în regiunile temperate şi polare,
maximele se înregistrează în lunile august-
septembrie, iar minimele în februarie-martie.
• Amplitudinea anuală se reduce pe măsură ce se
înaintează către larg, crescând către regiunile
temperate atât dinspre ecuator, cât şi dinspre poli
(Marea Baltică – 12-17°C; Marea Neagră – 24-
26°C). Cele mai mari medii anuale caracterizează
zona Golfului Persic – 25,6°C, iar cele mai mici
mările arctice (-2 … -3°C), media anuală a
Oceanului Planetar fiind de 17,4°C.
 3. Transportul căldurii în aer
• Conductibilitatea moleculară contribuie într-o
foarte mică măsură la încălzirea aerului de
deasupra deoarece aerul prezintă un coeficient
foarte redus de conductibilitate calorică (0,00005
cal/cm2*s*grad). Prin acest proces, se poate
încălzi un strat de aer cu grosimea de numai 4 cm.
• Radiaţia este reprezentată de fluxul radiativ de
undă lungă emis continuu de suprafaţa terestră,
care este absorbit selectiv de vaporii de apă,
suspensiile din atmosferă şi de bioxidul de carbon
şi, în acest fel, atmosfera emite la rândul ei
radiaţii calorice în toate direcţiile, inclusiv spre
suprafaţa terestră.
Turbulenţa este mişcarea dezordonată a aerului, care
se produce sub forma unor mici vârtejuri, care duc
la amestecarea volumelor de aer cu temperaturi
diferite şi, în acest fel, şi la un important schimb
caloric între suprafaţa terestră şi aerul de deasupra.
În funcţie de cauza care o generează, turbulenţa este
termică şi dinamică.
• Turbulenţa termică apare ca urmare a încălzirii
inegale a suprafeţelor de mici dimensiuni orientate
diferit faţă de razele solare.
Turbulenţa dinamică este generată
de interacţiunea dintre volumele de
aer aflate în mişcare şi
neregularităţile suprafeţei terestre
(păduri, construcţii, muşuroaie
etc.), care se opun deplasării
aerului, modificându-i, în acelaşi
timp şi viteza.
Convecţia reprezintă deplasarea pe verticală a volumelor de aer şi poate fi termică sau
dinamică.

Convecţia termică este un proces similar

turbulenţei termice, numai că se produce la
scară mult mai mare. Apare ca urmare a
încălzirii diferenţiate a diferitelor
compartimente ale suprafeţei terestre –
suprafeţe construite, păduri, culturi agricole
etc. ca urmare a încălzirii, aerul îşi sporeşte
energia cinetico-moleculară şi se dilată.
În momentul în care
temperatura sa devine egală
cu temperatura mediului
înconjurător mişcarea
ascendentă încetează. Aerul
mai rece şi mai dens de la
înălţime coboară spre
suprafaţa terestră (mişcare
descendentă) şi, odată ajuns
aici, se încălzeşte şi intră din
nou în ascensiune. Prin
convecţie termică se
efectuează un transport
ascendent de căldură şi prin pollo.lsc.vsc.edu/classes/met130/notes/chapt
intermediul vaporilor de apă, er2/atm_conv3.html

care prin condensare

eliberează căldură latentă de
evaporare.
Convecţia dinamică poate fi frontală şi orografică.
La nivel diurn, convecţia termică este mult mai intensă ziua
(zilele de vară), noaptea predominând descendenţa aerului,
dar cu intensităţi mult mai mici.
http://www.geography.hunter.cuny.edu/tbw/wc.
notes/4.moisture.atm.stability/frontal_wedging.
htm
 Distribuţia verticală a
temperaturii în troposferă
• Temperatura aerului scade cu
înălţimea conform gradientului
termic vertical a cărui valoare
medie este de 0,6°C/100 m.
• Stratificaţie termică directă –
temperatura scade cu înălţimea;
• Stratificaţie izotermică –
temperatura nu înregistrează
variaţii pe verticală;
• Stratificaţie termică inversă –
temperatura creşte cu înălţimea.
 - Inversiunile de radiaţie
apar datorită răcirii radiative
nocturne a suprafeţei terestre
şi, bineînţeles, a aerului de
deasupra ei. Vara, grosimea
stratului de inversiune nu
depăşeşte câteva sute de
metrii şi, în general, după
răsăritul Soarelui dispar.
Iarna, grosimea poate depăşi
1500 m şi din această cauză
poate persista şi câteva zile,
mai ales în arealele
depresionare în prezenţa
http://www.brisbanehotairballooning.com.au/recognising-a- stratului de zăpadă.
temperature-inversion/
• - Inversiunile de advecţie iau naştere ca urmare a
deplasării unor mase de aer cald peste suprafeţe mai reci,
care determină răcirea aerului cu care intră în contact.
 - Inversiunile
frontale pot apărea
în cazul deplasării
unei mase de aer
cald peste o masă de
aer rece (front cald)
sau în cazul în care
aerul cald este
dislocat către
înălţime de
deplasarea unei
http://www.brisbanehotairballooning.com.au/recogni
sing-a-temperature-inversion/ mase de aer rece
(frontul rece).

- Mişcările convective frontale apar

datorită prezenţei unor obstacole
orografice sau frontale în calea aerului
aflat în deplasare orizontală.
- Inversiunile de comprimare sau de subsidenţă apar în
troposfera mai înaltă deasupra părţii centrale a
anticiclonilor ca urmare a mişcărilor descendente, care
determină încălzirea aerului prin comprimare adiabatică.
Distribuţia orizontală a temperaturii aerului

• Distribuţia orizontală a temperaturii este cea

care induce, în mare măsură, repartiţia presiunii
atmosferice, a curenţilor de aer, a umezelii şi
nebulozităţii şi, implicit a precipitaţiilor
atmosferice etc.
• La nivelul suprafeţei terestre, temperatura
aerului depinde de cantitatea de energie primită
de la Soare, de caracteristicile suprafeţei active
şi de circulaţia generală a atmosferei.
Astfel, deoarece cea mai mare parte a uscatului este localizată
în emisfera nordică, ecuatorul termic este deplasat către nord
şi se suprapune în general cu paralela de 10°. Vara însă, acest
se deplasează şi mai mult ajungând ca în luna iulie să
corespundă aproximativ paralelei de 20°.

https://kisialevelgeography.wordpress.com/as-atmosphere-weather/
Aşadar, diferenţa termică dintre
ecuatorul termic şi poli este vara de
numai 27°C în emisfera nordică, în
timp ce în cea sudică ajunge la
40,2°C. Iarna se ajunge la o
diferenţă de 67°C în emisfera
nordică şi 74°C în cea sudică.
În înălţime, temperatura descreşte
de la ecuator la poli, în timp ce în
troposfera superioară şi tropopauză
aceasta descreşte de la poli spre
ecuator.
Distribuţia temporală a temperaturii aerului
• La nivel anual, în funcţie de mărimea amplitudinilor termice
anuale şi de intervalul producerii temperaturilor extreme,
există patru tipuri de regim anual:
• tipul ecuatorial caracterizat prin două maxime la echinoxii şi
două minime la solstiţii şi amplitudini termice reduse (1°C
deasupra oceanelor şi 5-10°C deasupra continentelor);
• tipul tropical prezintă un maxim după solstiţiul de vară, un
minim după solstiţiul de iarnă şi amplitudini termice mai mari
decât în cazul tipului anterior (5°C deasupra oceanelor şi 20°C
deasupra uscatului);
• tipul temperat prezintă un maxim după solstiţiul de vară, un
minim după solstiţiul de iarnă şi amplitudini termice mari (10-
15°C deasupra regiunilor oceanice, 40-50°C deasupra celor
continentale şi chiar mai mult în arealele depresionare din
regiunile subpolare);
• tipul polar înregistrează un maxim în august şi un minim în
martie şi amplitudini termice mari.
• La nivel diurn, variaţia temperaturii aerului
este indusă de variaţia intensităţii radiaţiei
solare şi a radiaţiei efective. Cea mai redusă
valoare a temperaturii în cursul unei zile se
înregistrează înainte de răsărit, iar valoarea
maximă la orele 14-15 vara şi 13-14 iarna.
• În zonele intertropicale, amplitudinile termice
diurne sunt relativ constante tot anul (cca.
12°C, excepţie zonele deşertice unde se pot
atinge şi câteva zeci de grade C); în zonele
temperate valoarea amplitudinii este de cca.
8-9°C, în timp ce în zonele polare numai pe
parcursul verii apar amplitudini de 3-4°C.
Oscilaţiile termice diurne se resimt până
la 1,5-2 km pe timpul verii şi numai până
la 0,5 km iarna, deasupra acestor înălţimi
maximul şi minimul producându-se la
aceleaşi ore ca şi în apropierea suprafeţei
terestre.
Pe lângă variaţiile periodice, se
înregistrează şi o serie de variaţii
neperiodice, care sunt generate de mai
mulţi factori – pulsaţiile fluxurilor
radiative, neomogenitatea distribuţiei
teritoriale a temperaturii, ritmicitatea
proceselor atmosferice etc. (oscilaţii cu
durate de câteva zile) şi procesele la scară
globală, induse de cauze cosmice (oscilaţii
de lungă durată).
4. Transportul căldurii în procesul evaporaţiei
• Conform calculelor făcute de M. I. Budiko, din
totalul de 110 Kcal absorbite anual de fiecare
cm2 al suprafeţei terestre, 46 Kcal/cm2 (42%)
sunt consumate în procesul de evaporaţie.
• Pentru topirea fiecărui gram de gheaţă la
temperatura de 0°C se consumă 677 cal, pentru
evaporarea fiecărui gram de apă la aceeaşi
temperatură 597 cal şi 580 cal pentru un gram
de apă la temperatura de 30°C.
• Aceasta joacă un rol extrem de important în
procesul transportului de căldură dintre
suprafaţa terestră şi aerul de deasupra deoarece
vaporii de apă înmagazinează căldură latentă de
evaporare, care ulterior este eliberată în urma
condensării la diferite niveluri în atmosferă.
 5. Transportul căldurii în procesul
topirii gheţii şi zăpezii
• Topirea gheţii şi a zăpezii se face cu
consum ridicat de căldură. Astfel,
conform calculelor efectuate de V.
Sumskii, în perioada de topire parţială
sau totală a stratului de zăpadă, în
emisfera nordică, unde acesta acoperă o
suprafaţă de cca. 37 mil. km2, se
consumă zilnic 350 cal/cm2, aceasta
fiind şi cauza pentru care temperatura
aerului nu depăşeşte cu mult valoarea de
0°C.
 6. Transportul căldurii în procesul
(re)încălzirii precipitaţiilor

• Acest consum de căldură prezintă o

oarecare importanţă numai în pădurile
tropicale, unde precipitaţiile totalizează
în medie 11 m pe zi. Acestea ajung la
suprafaţa solului la temperatura de 15°C
şi sunt încălzite până la 27°C
(temperatura medie a solului), această
încălzire consumând 1,2 cal/cm2/zi.
7. Transportul căldurii în procesele biologice

• Pentru constituirea substanţei vii,

organismele consumă energie. Pe de altă
parte, se şi eliberează energie prin procesele
de putrefacţie, descompunere şi respiraţie.
Astfel, valorile sunt doar orientative,
neexistând calcule detaliate (în Danemarca,
regnul vegetal consumă în medie 2
cal/cm2/zi, în pădurile tropicale dese se
consumă 3,3 cal/cm2/zi; s-a estimat la cca. 4
cal/cm2/zi cedarea de căldură datorată
oamenilor şi animalelor cu sânge cald dintr-
un oraş englezesc de mari dimensiuni).
 Bilanţul caloric al suprafeţei
terestre

Ecuaţia bilanţului caloric este:

• Bc = B - (Ts + Ta + Tv + Tg + Tp
+ Tb)
• Bc = B - (Ts + Ta + Tv)
• Bc = B - (Ta + Tv)
Evaporarea. Umezeala aerului.
Condensarea
 Evaporarea reprezintă
trecerea apei din stare
lichidă în stare gazoasă.
Acest proces se desfăşoară
la suprafaţa apei în
momentul în care
moleculele apei ating
viteze suficient de mari
pentru a învinge rezistenţa
peliculei de apă şi a
pătrunde în aerul de
deasupra.
 Evaporarea se menţine
atât cât numărul
moleculelor care părăseşte
masa de lichid este mai
mare decât al celor care
revin în acesta.
Evaporarea depinde de două
tipuri de factori:
• condiţiile atmosferice (deficit Rn Radiatia neta
de umezeală, viteza vântului,
coeficientul turbulenţei,
presiunea atmosferică,
radiaţia solară globală, u Advectia
radiaţia atmosferei etc.)
• condiţiile fizice ale suprafeţei E Evaporarea

evaporante (temperatura,
concentraţia soluţiei,
conductibilitatea calorică,
mişcările apei, structura şi
umezeala solului, vegetaţia,
prezenţa zăpezii şi a gheţii
etc.).
 Pe lângă evaporarea fizică care
se produce la suprafaţa apei
sau a suprafeţelor de teren care
conţin apă, în natură se
produce şi o evaporare
fiziologică denumită şi
transpiraţia plantelor, care
depinde nu numai de factorii
anteriori, ci şi de
particularităţile fiziologice ale
plantelor.
 Astfel, prin evapotranspiraţie
se înţelege procesul pierderii
apei de pe o suprafaţă
continentală oarecare prin
ambele procese – evaporaţie şi
transpiraţie (C. W.
Thornthwaite).
 Evapotranspiraţia reală prezintă valori maxime în regiunile
intertropicale şi minime în cele polare. Desigur, minime
azonale se înregistrează şi în regiunile deşertice.
 Per total, la nivelul suprafeţei terestre se evaporă anual
518.600 km3 de apă, 447.900 km3 de la suprafaţa mărilor şi
oceanelor (86%) şi numai 70.700 km3 de pe continente
(14%). Cantităţile evaporate de emisfera sudică sunt mai
mari decât cele evaporate de cea nordică, ca urmare a
predominării suprafeţelor acvatice, mai ales între ecuator şi
latitudinea de 35°.
 Vaporii de apă pătrund în atmosferă şi se răspândesc prin
difuziune, turbulenţă, convecţie şi advecţie şi prin
condensare, ei revin la suprafaţa terestră sub formă de
precipitaţii. Conform datelor lui C. W. Thornthwaite, circa
80% din precipitaţiile căzute pe continente se evaporă direct
de la suprafaţa acestora şi numai restul de 20% se scurg în
oceane.
 a) Tensiunea (forţa elastică) a vaporilor de apă este presiunea
parţială exercitată de vaporii de apă din atmosferă în cadrul
presiunii generale a atmosferei. Se notează cu „e” şi se măsoară
în mm coloană de mercur sau milibari (mb). Tensiunea „e” a
vaporilor de apă rămâne neschimbată dacă temperatura aerului
nu se modifică. Ea devine maximă în cazul în care aerul aflat la
o anumită temperatură este saturat cu vapori de apă. În această
situaţie poartă numele de tensiune maximă sau de saturaţie şi se
notează cu litera „E”.
 b) Umezeala absolută este cantitatea de vapori aflată într-un
volum de aer, la o temperatură oarecare. Se notează cu „a” şi se
exprimă în g/m3. Dacă o cantitate de vapori de apă saturează un
volum de aer la o anumită temperatură, umezeala absolută este
maximă sau de saturaţie şi se notează cu „A”.
 c) Umezeala relativă „R” este definită de raportul dintre
tensiunea actuală a vaporilor de apă şi tensiunea maximă a
vaporilor, considerate la aceeaşi temperatură din momentul
determinării.
 d) Umezeala specifică este cantitatea vaporilor de apă
cuprinsă într-un kg de aer umed. Se notează „s”, iar cea
maximă sau de saturaţie cu „S” cu şi se exprimă în g/kg.
 e) Temperatura punctului de rouă indică temperatura la
care vaporii de apă dintr-un volum de aer determină
saturaţia acestuia, ceea ce înseamnă că scăderea
temperaturii va provoca condensarea vaporilor, iar excesul
vaporilor va duce la formarea punctelor de rouă.
 f) Deficitul higrometric este diferenţa termică (t-t’) dintre
valorile indicate de termometrul uscat (t) şi termometrul
umezit (t’) ale unui psihrometru.
 g) Deficitul de saturaţie reprezintă diferenţa dintre
tensiunea de saturaţie (maximă) a vaporilor de apă (E) şi
tensiunea reală (măsurată la un moment dat) (e).
 Există regiuni pe Glob unde evaporaţia este mai mare decât
precipitaţiile căzute, dar şi regiuni unde proporţia este inversă.
În urma cercetărilor întreprinse de unii cercetători, precum M.
I. Budiko, a rezultat ca la nivelul tuturor continentelor
evaporaţia este mai mare decât scurgerea, proporţia acesteia
fiind maximă în continentele semiaride cu suprafeţe mari –
Africa şi Australia.
 Fiind dependentă de temperatură, evaporarea este maximă în
cursul zilei (creşte temperatura aerului, creşte şi deficitul de
saturaţie), intensitatea sa ridicată fiind favorizată şi de
creşterea vitezei vântului şi a schimbului turbulent. În cursul
anului, cele mai mari valori ale intensităţii evaporării se
înregistrează în iunie-iulie, iar cele mai reduse în decembrie-
ianuarie (dependenţa de temperatură).
Variaţia latitudinală a umezelii aerului
 Tensiunea vaporilor de apă descreşte continuu dinspre zona
ecuatorială către poli, aceasta fiind mai redusă vară şi mai intensă
iarna.
 În ceea ce priveşte umezeala relativă, distribuţia acesteia este mai
complicată. Acestea sunt mai mari în zona ecuatorială ca urmare a
cantităţii mari de vapori de apă din aer. În regiunile tropicale aride
datorită presiunii şi temperaturii ridicate, a evaporaţiei reduse,
umezeala relativă prezintă valori reduse. Din regiunile temperate
spre cele polare aceasta creşte continuu, mai ales iarna, ca urmare a
scăderii temperaturii aerului.
 De-a lungul paralelelor, atât tensiunea vaporilor de apă, cât şi
umezeala relativă prezintă valori mai mari deasupra mărilor şi
oceanelor decât deasupra uscatului. În cadrul continentelor, se
înregistrează variaţii ample, valorile fiind maxime în zona
intertropicală acoperită de păduri dese şi mlaştini şi minime în
regiunile deşertice.
Variaţia umezelii aerului pe verticală
 Tensiunea vaporilor de apă scade cu altitudinea mai rapid
decât presiunea atmosferică. Astfel, la 1 km înălţime,
aceasta este de două ori mai mică decât la suprafaţa terestră,
iar la 5 km de 10 ori (la latitudini medii aceasta este sub 10
mb la nivelul solului şi 0,1 mb la 8-9 km înălţime).
 Acelaşi tipar îl prezintă şi umezeala absolută, ca şi umezeala
relativă, a cărei scădere însă nu este omogenă în spaţiu şi
nici regulată în timp. În troposfera inferioară (2-3 km),
umezeala relativă variază de la vară la iarnă şi de la zi la
noapte. Vara, pe timpul zilei, umezeala relativă este mai
mică la suprafaţa terestră, crescând cu înălţimea (maximul
la 1,5-2,5 km unde se formează nori). Iarna, şi noaptea şi
ziua, şi vara, numai noaptea, umezeala relativă este mai
mare la suprafaţa terestră şi scade rapid cu înălţimea.
 Regimul diurn al tensiunii vaporilor de apă şi umezelii
absolute depinzând de suprafaţa activă este diferenţiat în
două tipuri: oceanic şi continental.
 Tipul oceanic de evoluţie diurnă a tensiunii vaporilor de apă
prezintă o variaţie simplă, similară celei a temperaturii –
maximul în primele ore ale după amiezii, minimul înainte de
răsărit, şi apare când evaporarea este intensă şi schimbul de
aer vertical este insignifiant. De asemenea, acest tip se
întâlneşte şi deasupra suprafeţelor continentale toamna şi
iarna.
 Tipul continental de evoluţie diurnă a tensiunii vaporilor de
apă, caracteristic uscatului pe timpul verii, prezintă două
maxime – în intervalele 8-9 şi 20-21 şi două minime –
înainte de răsărit şi între orele 15-16. Pe măsură ce se urcă în
înălţime, curba devine simplă, iar la 2-3 km amplitudinea sa
dispare.
Umezeala relativă,
la nivel diurn,
descrie o curbă
inversă celei a
temperaturii aerului.
Maximul se
produce dimineaţa,
înainte de răsărit,
deasupra uscatului,
iar minimul în http://www.heidorn.info/keith/weather/elements/humidity.htm
primele ore ale
după amiezii. Pe
litoral şi deasupra
suprafeţelor
acvatice, maximul
se înregistrează în
intervalul 14-15,
când se intensifică
şi briza de zi.

http://stream1.cmatc.cn/pub/comet/FireWeather/S290Unit5TemperatureandRelativeHumidity
Relationships/comet/fire/s290/unit5/media/graphics/hygro_therm.jpg
http://stream1.cmatc.cn/pub/comet/FireWeather/S290Unit5TemperatureandRelativeHumidityRel
ationships/comet/fire/s290/unit5/print.htm#z4_0
http://stream1.cmatc.cn/pub/comet/FireWeather/S290Unit5TemperatureandRelativeHumidityRel
ationships/comet/fire/s290/unit5/print.htm#z4_0
http://stream1.cmatc.cn/pub/comet/FireWeather/S
290Unit5TemperatureandRelativeHumidityRelati
onships/comet/fire/s290/unit5/print.htm#z4_0
 La nivel anual, tensiunea vaporilor de apă şi umezeala absolută
prezintă o curbă similară celei a temperaturii, în timp ce
umezeala relativă o curbă inversă.
 Tensiunea vaporilor de apă şi umezeala relativă înregistrează un
maxim în luna iulie şi un minim în ianuarie sau februarie (la
latitudini medii, cea mai mare valoare medie lunară este de 12-
18 mb, iar cea mai mică de 2-3 mb).
 Umezeala relativă prezintă un maxim în ianuarie şi un minim în
iulie (la latitudini medii, se ating 80-90% în luna de maxim şi
60-70% în cea de minim). O regiune atipică este cea musonică,
unde maximul corespunde anotimpului vara, deoarece musonul
bate dinspre ocean şi aduce mari cantităţi de vapori de apă, şi
minimul anotimpului iarna, când acesta bate dinspre continent.
Pe măsură ce se urcă în troposferă, variaţiile anuale ale umezelii
aerului scad, dispărând în troposfera superioară.
 Condensarea reprezintă trecerea
apei din stare gazoasă în stare
lichidă. În cazul în care vaporii de
apă trec direct în stare solidă,
procesul se numeşte sublimare,
chiar dacă aceasta desemna iniţial
procesul invers de trecere din faza
solidă în cea gazoasă.
 Pentru a se produce condensarea,
este necesar să se întrunească
două condiţii – suprasaturaţia
aerului în vapori de apă şi
prezenţa unor nuclee de
condensare.
 Aer
Apa
Zi umedă

Zi uscata
Suprasaturaţia unui
volum de aer se poate
realiza pe două căi –
scăderea temperaturii
până la punctul de rouă
sau sub acesta; creşterea
cantităţii de vapori de
apă până când tensiunea
reală atinge sau
depăşeşte tensiunea de
saturaţie. În cele mai
multe situaţii, aerul
devine saturat cu vapori
de apă prin scăderea
temperaturii până la
https://weatherstreet.com/weatherquestions/What_is_condensat
temperatura punctului de ion.htm
rouă.
Răcirea aerului se produce ca urmare a mai multor cauze,
fiind diferenţiată în funcţie de acestea.
 Răcirea radiativă se produce mai ales în nopţile senine şi
calme şi reprezintă procesul de pierdere a căldurii prin
emisia de radiaţii calorice. Prin condensare apare rouă,
brumă, ceaţă radiativă subţire şi nori stratiformi.
 Răcirea advectivă este indusă de deplasarea unor mase de
aer mai rece peste suprafeţe acoperite anterior de aer mai
cald. Determină ceţuri advective.
 Răcirea adiabatică are loc în timpul mişcărilor
convective ascendente ca urmare a destinderii provocate
de scăderea presiunii şi creşterea volumului aerului în
mişcare. Determină condensări puternice care duc la
formarea majorităţii norilor.
 Răcirea prin amestecul a două mase de aer cu
temperaturi diferite determină condensări care dau
naştere la ceţurile de amestec.
  Condensarea se produce în natură la valori care depăşesc cu
puţin procentul de 100% al umezelii relative datorită
prezenţei în atmosferă a particulelor solide şi lichide numite
nuclee de condensare. Acestea sunt de fapt cristale de săruri
higroscopice provenite prin pulverizarea picăturilor fine de
apă de la crestele valurilor, suspensii minerale – particule de
sol şi rocă, suspensii organice – spori, polen,
microorganisme etc.

http://waterresourcesconservation.blogspot.com/2013/04/relationship-between-condensation-and.html
 Nucleele solubile sunt reprezentate de cristalele de clorură de
natriu, clorură de magneziu, acid sulfuric, acid clorhidric etc. În
cazul în care apa condensează în jurul unui nucleu de clorură de
natriu de exemplu, îl dizolvă şi picătura germen este o soluţie
salină, condensare putându-se realiza şi la valori ale umezelii
relative de 78% deoarece tensiunea de saturaţie deasupra
soluţiilor saline este mai redusă decât deasupra apei pure. Pe
măsură ce picătura creşte, chiar dacă salinitatea scade, tensiunea
de saturaţie se diminuează ca urmare a micşorării curburii
picăturilor.
 Nucleele de condensare insolubile prezintă un rol mai puţin
important în formarea picăturilor germen.
• Sublimarea necesită şi ea prezenţa
unor nuclee de sublimare, cele mai
active fiind cristalele de cuarţ care
favorizează procesul chiar înainte de
a se atinge valoarea de 100% a
umezelii relative. Cristalele de
gheaţă cresc mai uşor deoarece
tensiunea de saturaţie este mai mică
deasupra gheţii decât deasupra apei.
APA ÎN ATMOSFERĂ
 Condensarea la nivelul
suprafeţei terestre
• Roua este depunerea pe suprafaţa
solului sau a unor obiecte a unor
picături fine de apă generate de
condensarea vaporilor conţinuţi în
aerul de deasupra. Aceasta apare
de obicei în nopţile senine şi
calme de vara, în unele cazuri
chiar şi seara sau dimineaţa, când
suprafaţa de depunere se răceşte
radiativ până sub punctul de rouă.
Este mai abundentă pe suprafeţele
orizontale descoperite – iarbă,
frunze, scânduri etc. Roua nu se
produce niciodată când
temperatura aerului şi a suprafeţei
solului este sub 0°C.
• Bruma reprezintă depunerea
pe suprafaţa solului sau a
unor obiecte situate pe acesta
a unor cristale de gheaţă
(solzi, pene, evantaie, ace) de
culoare albicioasă. Se
produce în nopţile senine,
reci şi calme, primăvara,
toamna şi iarna, prin
sublimarea vaporilor de apă
pe suprafeţele superioare
puţin înclinate – acoperişuri,
scânduri, frunze etc. sau de
culoare închisă – ogoare etc.,
cu temperaturi sub 0°C (cele
mai frecvente depuneri au loc
la temperaturi de -2 … -3°C).
Este favorizată de timpul
calm sau cu vânt slab, senin
şi umed, în unele cazuri
depunerile de brumă putând
atinge chiar şi 5 mm grosime.
• Chiciura moale, denumită şi
chiciură cristalină sau pufoasă,
este o depunere de granule de
gheaţă albicioasă, în multe
situaţii cu ramificaţii cu aspect
de ghirlande, ciucuri, frunze etc.,
care se scutură la cea mai mică
atingere sau la viteze ale
vântului mai mari de 5 m/s.
Sublimarea se produce cu
precădere pe obiectele subţiri
(diametre sub 5 cm), de genul
ramurilor sau firelor, în condiţii
de timp calm sau cu vânt slab, cu
ceaţă sau aer ceţos şi temperaturi
scăzute, cele mai favorabile din
acest punct de vedere fiind cele
de sub -15°C (la -30°C, chiciura
moale se poate forma şi în
absenţa ceţii sau aerului ceţos, în
timp ce la temperaturi mai mari
de -2°C, aceasta lipseşte în
majoritatea cazurilor).
• Chiciura tare reprezintă o depunere de
gheaţă granulară de culoare albă-mată, cu
aspect iniţial de măzăriche sau zăpadă,
care ulterior devine compactă şi
sticloasă. Este caracteristică zilelor cu
temperaturi de -2 … -7°C, vânt puternic
şi timp ceţos. Picăturile de apă
suprarăcită îngheaţă rapid pe arborii
subţiri sau pe conductorii aerieni şi astfel
acestea îşi menţin forma. Depunerea de
gheaţă creşte pe măsură ce viteza
vântului creşte, în zonele montane
grosimea putând ajunge şi la 100 cm. De
asemenea, pe obiectele pe care vântul
suflă perpendicular, depunerea are
grosimi mai mari spre vârf şi mai mici la
bază (viteza vântului creşte cu înălţimea).
Pe conductorii aerieni, chiciura tare poate
ajunge la diametre de 20-30 cm, sau
chiar 60 cm, ceea ce înseamnă o greutate
suplimentară de 50 kg pentru fiecare
metru de conductor. Din această cauză,
chiciura tare este extrem de periculoasă
atât pentru liniile de înaltă tensiune,
liniile telefonice, cât şi pentru pomi.
• Poleiul reprezintă o depunere de gheaţă
transparentă şi omogenă pe suprafeţe cu
temperaturi de 0°C sau foarte apropiate de
aceasta (0,1 … -1°C, rar la -10°C şi extrem de
rar la -16°C). Se formează prin îngheţarea
picăturilor suprarăcite de ploaie sau burniţă.
Există situaţii când picăturile nu sunt
suprarăcite, dar acestea îngheaţă la atingerea
solului sau obiectelor de pe sol care au
temperaturi negative. Poate atinge grosimi de
câţiva centimetrii ducând la distrugerea
pomilor fructiferi şi a conductorilor aerieni.
 Condensarea în păturile
inferioare ale atmosferei
• Aerul ceţos reprezintă suspensia
din pătura inferioară a troposferei a
unor picături microscopice de apă,
cristale de gheaţă sau ambele, care
reduce vizibilitatea între 1 şi 10
km. Acesta permite vizualizarea
norilor, chiar dacă transparenţa
atmosferei este relativ redusă. De
obicei, precede sau succede ceaţa.
• Ceaţa reprezintă suspensia din pătura inferioară a
troposferei a unor picături microscopice de apă, cristale
de gheaţă sau ambele, care reduce vizibilitatea orizontală
la sub 1 km. Ceaţa prezintă o structură şi caracteristici
microfizice similare norilor. Este alcătuită exclusiv din
picături de apă când temperatura punctului de rouă este
pozitivă, din picături de apă suprarăcite şi cristale de
gheaţă la temperaturi între 0 şi -40°C şi numai din
cristale de gheaţă la temperaturi sub -40°C.
• Picăturile pot avea raze cuprinse între 1 şi 60 μ la
temperaturi pozitive şi sub 5 μ la temperaturi negative.
De asemenea, numărul de picături este de 50-100 / cm3
în cazul ceţii slabe şi de 500-600 /cm3 în cazul ceţii
dense.
• Pentru a se forma ceaţă este necesar ca aerul din
apropierea suprafeţei terestre să ajungă la suprasaturaţie.
Aceasta se poate realiza fie prin creşterea cantităţii de
vapori de apă, fie prin scăderea temperaturii aerului până
sub punctul de rouă, fie pe ambele căi simultan.
Ceaţa din interiorul aceleiaşi
mase de aer
Ceaţa formată prin creşterea cantităţii de vapori de apă din aer
apare de obicei când de pe suprafaţa evaporantă se ridică o
mare cantitate de vapori de apă şi pătrunde în aerul mai rece
de deasupra unde condensează. Se mai numeşte şi ceaţă de
evaporare.
Ceaţa formată prin răcirea aerului se subdivide, la rândul său,
în mai multe tipuri conform cauzelor răcirii:
• Ceaţa de radiaţie.
• Ceaţa de advecție.
• Ceaţa advectiv-radiativă apare ca urmare a acţiunii
conjugate a proceselor radiative şi advective.
• Ceaţa de amestec.
• Ceaţa adiabatică.
Ceaţa formată prin sporirea concentraţiei nucleelor de
condensare este caracteristică marilor aglomerări urbane sau
zonelor industriale. Se mai numeşte şi ceaţă urbană sau
ceaţă industrială.
 Ceaţa de evaporare apare îndeosebi iarna. Poate fi:
ceaţă de mare, ceaţă de lac, ceaţă de mlaștină etc.

https://weathertogether.net/weather-101/the- https://www.wmdt.com/2021/01/different-
different-types-of-fog/ types-of-fog/
 Ceaţa de radiaţie – tipic continentală. Se produce
ca urmare a răcirii radiative nocturne, adică în
condiţii de inversiune termică. Este frecventă
noaptea şi iarna, în condiţii de calm atmosferic sau
vânt slab (sub 2 m/s).

https://weathertogether.net/weather-101/the- https://www.weather.gov/safety/fog-radiation
different-types-of-fog/
 Ceaţa de advecţie – apare în interiorul maselor de aer cald
şi umed la deplasarea acestora peste suprafeţe vaste cu
temperaturi mai coborâte, dar şi în masele de aer rece care
se deplasează peste suprafeţe mai calde. Se subdivide în:
ceaţa aerului tropical, ceaţa musonică, ceaţa mărilor
arctice, ceaţa mărilor temperate.

https://www.weather.gov/source/zhu/ZHU_Train https://www.weather.gov/safety/fog-advection
ing_Page/fog_stuff/forecasting_fog/FORECAST
ING_FOG.htm
Ceaţa de amestec apare ca urmare a amestecului unor volume de
aer cu temperaturi şi umezeli diferite, amestec care duce la
suprasaturație. Este tipică litoralelor – ceaţa litorală şi regiunilor
oceanice unde se întâlnesc curenţii calzi cu cei reci – ceaţa
marină.

https://insideclimatenews.org/news/10102021/coastal
-fog-global-warming/
 Ceaţa adiabatică apare în urma mişcărilor ascendente
lente ale aerul pe pantele munţilor. Aerul se răceşte pin
destindere adiabatică până sub punctul de rouă.

https://apollo.nvu.vsc.edu/classes/met130/notes/c https://www.treehugger.com/types-fog-you-
hapter5/upslope_fog3.html didnt-know-had-names-4869285
 Ceaţa frontală apare în zonele de separaţie a
maselor de aer cu caracteristici diferite. După
poziţia sa faţă de linia frontului, aceasta poate
fi: prefrontală, legată de linia frontului,
postfrontală.

https://www.britannica.com/science/fog https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Frontal_fo
g_in_Stockholm_2015_06.jpg
 Pâcla se aseamănă cu ceaţa, dar prezintă deosebiri de origine şi
structură. Este un fenomen litometeorologic format prin
spulberarea de pe sol, prin erupţii vulcanice, incendii sau emisii
industriale, a unor mari cantităţi de particule uscate, care plutind în
atmosferă reducând vizibilitatea până la distanţe cuprinse între 1 şi
10 km. Aerul are o culoare gălbuie. Este favorizată de inversiunile
termice şi de stabilitatea aerului. În funcţie de stratificarea termică
şi de poziţie, pâcla poate fi joasă / locală sau de înălţime.

India, octombrie (stânga),

noiembrie (dreapta) 2019
https://www.bbc.com/news/world-asia-
22935068
 Condensarea în atmosfera
liberă – norii
• Norii reprezintă sisteme coloidale formate din
produse de condensare – picături de apă sau
sublimare – cristale de gheaţă sau din ambele, aflate
în suspensie în atmosferă, la înălţime, care nu au
contact direct cu suprafaţa terestră. Şi în cazul
formării norilor, este necesar să se întrunească cele
două condiţii – suprasaturaţie şi prezenţa nucleelor
de condensare.
• Suprasaturaţia este posibilă prin răcirea aerului, care
se produce prin destindere adiabatică, ca urmare a
mişcărilor convective ascendente, generate de cauze
termice şi dinamice, prin emisie radiativă, prin
amestecul volumelor de aer cu temperaturi diferite.
Dintre cele trei modalităţi de răcire, cea mai
importantă este destinderea adiabatică, urmată de
răcirea radiativă.
Într-un nor, dezvoltarea verticală şi structura
microfizică depind de existenţa celor patru
niveluri caracteristice din atmosferă –
nivelul de condensare, nivelul suprafeţei
izotermice de 0°C, nivelul suprafeţei
izotermice de -40°C şi nivelul convecţiei.
Nivelul de condensare (C) se identifică în
general cu baza norului şi reprezintă de
fapt înălţimea la care temperatura aerului
devine egală cu temperatura punctului de
rouă, tensiunea reală a vaporilor de apă
devine egală cu tensiunea de saturaţie, iar
umezeala relativă atinge punctul de 100%.
Deasupra acestui nivel, temperatura
aerului este mai mică decât cea a
punctului de rouă, tensiunea reală este mai
mare decât cea de saturaţie, iar umezeala
relativă depăşeşte punctul de 100%.
Nivelul suprafeţei izotermice de 0°C poate fi
situat sub nivelul de condensare atunci
când temperatura punctului de rouă este
negativă şi deasupra de acesta, dacă
temperatura punctului de rouă este http://www.atmo.arizona.edu/students/coursel
pozitivă. În cazul în care nivelul de inks/spring13/atmo589/ATMO489_online/lec
condensare este situat sub acela al ture_10/supp_lect_cold_clouds/cold_clouds.h
suprafeţei izotermice de 0°C, între cele tml
două, norul este alcătuit din picături fine
de apă şi cristale de gheaţă, rare, în curs de
topire.
Nivelul suprafeţei izotermice de -
40°C mai este numit şi nivelul
nucleelor de gheaţă deoarece mai
sus de acesta, norii sunt alcătuiţi
aproape în exclusivitate din
cristale de gheaţă, în timp ce între
cele două niveluri, norul prezintă o
structură microfizică mixtă,
predominând însă picăturile
suprarăcite – între nivelul de 0°C
şi cel de -10°C, numai o picătură
dintr-un milion este îngheţată;
între -10°C şi -30°C o picătură la o
mie, după acest prag, ponderea
picăturilor îngheţate crescând
rapid.
Nivelul convecţiei (K) reprezintă
înălţimea până la care ajung
curenţii de aer ascendenţi şi, în
general, acesta corespunde părţii http://www.atmo.arizona.edu/students/courselinks/spr
superioare a norilor. ing13/atmo589/ATMO489_online/lecture_10/supp_l
ect_cold_clouds/cold_clouds.html
 Clasificarea norilor
• Prima clasificare a norilor a fost elaborată de
un farmacist englez, Luke Howard, pe baza
criteriului morfologic. Acesta împărţea norii în
genuri şi specii, iar denumirile lor în latină
redau principalele caracteristici formale.
Această clasificare a fost îmbunătăţită, la
criteriul formal adăugându-se criterii de geneză
şi evoluţie a norilor, de înălţime, de fenomene
meteorologice etc.
• Astfel, a apărut Atlasul Internaţional al
Norilor, elaborat de O.M.M., ultima ediţie în
1956, unde norii erau grupaţi în 4 familii, 10
genuri, 26 de specii şi 31 de varietăţi.
https://www.weather.gov/source/zhu/ZHU_Training_Page/clouds/cloud_development/clouds.htm
 Familia norilor superiori
 Cuprinde genurile: Cirrus,
Cirrocumulus, Cirrostratus.
 Se dezvoltă la înălţimi diferite în
funcţie de latitudine: zona
intertropicală – 6-18 km; zona
temperată – 5-13 km; zona polară –
3-8 km)
CIRRUS
CIRROCUMULUS
CIRROSTRATUS
 Familia norilor mijlocii
• Cuprinde genurile: Altocumulus,
Altostratus.
• Se dezvoltă la altitudini diferite:
zona intertropicală – 2-8 km; zona
temperată – 2-7 km; zona polară –
2-4 km.
ALTOCUMULUS
Altocumulus lenticularis
ALTOSTRATUS
 Familia norilor inferiori
 Se dezvoltă la altitudini diferite:
zona intertropicală – 0-2 km; zona
temperată – 0-2 km; zona polară –
0-2 km;
 Cuprinde genurile: Nimbostratus,
Stratocumulus, Stratus.
NIMBOSTRATUS
STRATOCUMULUS
STRATUS
Familia norilor de dezvoltare
verticală
 Se dezvoltă la altitudini diferite:
zona intertropicală – 0-18 km; zona
temperată – 0-13 km; zona polară –
0-8 km).
 Cuprinde genurile: Cumulus,
Cumulonimbus.
CUMULUS
CUMULONIMBUS
 Norii de tip mammatus: apar în cazul Cirrus,
Cirrocumulus, Altocumulus, Altostratus,
Stratocumulus și Cumulonimbus.

Cirrus spissatus mamma Altocumulus stratiformis opacus

mamma
Altostratus opacus undulatus Stratocumulus stratiformis
mamma opacus mamma cumulogenitus
Cu,ulonimbus mammatus
Craiova, 2010
 Clasificarea pe baza
structurii microfizice
• Norii formaţi din cristale de gheaţă se dezvoltă deasupra
suprafeţei izotermice de -40°C, adică la înălţimi de peste
6000 m, prin sublimarea vaporilor de apă – Cirrus,
Cirrocumulus, Cirrostratus şi vârfurile norilor Cumulus,
Cumulonimbus şi Altostratus. Prezintă transparenţă
ridicată deoarece numărul particulelor de gheaţă care îi
alcătuiesc este mic.
• Norii formaţi din picături de apă se dezvoltă sub nivelul
suprafeţei izotermice de 0°C, între înălţimea de 3000 m
şi nivelul condensării. Aici sunt incluse total sau parţial
Stratocumulus, Stratus, Altocumulus, Cumulus.
• Norii cu structură microfizică mixtă sunt dezvoltaţi între
suprafeţele izotermice de 0 şi -40°C, care includ parţial
sau total norii Cumulus, Cumulonimbus, Nimbostratus,
Altocumulus, Altostratus. Din aceşti nori cad şi cele mai
mari cantităţi de precipitaţii (mai ales din norii
Nimbostratus şi Cumulonimbus).
 Clasificarea bazată pe
criteriul genetic
• Norii de convecţie termică apar ca urmare a încălzirii puternice a
stratului de aer inferior, care intră în mişcare ascendentă. Procesele
de condensare şi sublimare se produc ca urmare a răcirii aerului prin
destindere adiabatică. Ei au o dezvoltare verticală cu atât mai mare
cu cât nivelul convecţiei este situat mai sus faţă de nivelul
condensării – Cumulus humilis, mai slab dezvoltaţi pe verticală,
Cumulus congestus şi Cumulonimbus amplu dezvoltaţi pe verticală.
• Norii de convecţie dinamică pot fi nori orografici şi nori frontali.
• Norii de undă se formează datorită mişcărilor ondulatorii induse de
cauze diferite. Acestea pot apărea la limita straturilor de inversiune.
La partea superioară a undelor, mişcarea ascendentă favorizează
formarea norilor, iar la cea inferioară, descendenţa favorizează
dispariţia lor. În această categorie por intra norii Altocumulus,
Stratocumulus, cu aspect de benzi paralele sau altocumulus,
Stratocumulus şi Cirrostratus cu elemente asemănătoare cu dalele
dispuse în şiruri care se întretaie. Mişcările ondulatorii pot apărea şi
la deplasarea aerului peste lanţurile montane.
• Norii de turbulenţă se formează sub stratul de inversiune, când
masele de aer umed, oceanic pătrund deasupra uscatului – Stratus,
Stratocumulus, cu grosimi reduse şi suprafeţe superioare ondulate.
• Norii de radiaţie apar iarna şi toamna ca urmare a răcirii radiative
nocturne a aerului de sub stratul de inversiune, în cazul în care
conţinutul în vapori de apă şi suspensii este mare.
PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE
• Precipitaţiile atmosferice sunt particule de apă,
în stare lichidă sau solidă, care cad din nori şi
ating suprafaţa terestră. Pentru a ajunge la
suprafaţa terestră, este necesar ca picătura de apă
să aibă o greutate suficient de mare pentru a
învinge forţa curenţilor ascendenţi. Aşadar,
viteza de cădere a acestora este direct
proporţională cu dimensiunea lor (o picătură
mare de ploaie are o viteză de cădere de 8,9 m/s;
o picătură de burniţă 1,5 m/s).
• Iniţial, picăturile de apă au dimensiuni foarte
mici, astfel că ele plutesc.
• Creşterea picăturilor până la dimensiuni suficient
de mari, care să le permită să învingă forţa
curenţilor ascendenţi, se face fie prin
coalescenţă, fie prin condensare şi sublimare.
 • Coalescenţa este creşterea
Sursa:
http://www.shodor.org/os411/courses/
411c/module07/unit03/droplet.html
picăturilor prin unire. Ca
urmare a vitezelor diferite
de cădere, a forţelor de
atracţie dintre particulele
cu sarcini diferite şi a
mişcărilor convective,
picăturile se ciocnesc, în
felul acesta unindu-se.
Dintre cele trei moduri de
creştere a picăturilor,
numai ultimul este
semnificativ, mai ales în
cazul norilor cu structură
mixtă, caracterizaţi de
mişcări turbulente intense.
• Condensarea sau sublimarea reprezintă principalul
proces de creştere a picăturilor de apă. Dacă norul
este alcătuit numai din picături de apă sau numai
din cristale de gheaţă, el reprezintă un sistem
coloidal stabil şi creşterea picăturilor se face foarte
greu sau deloc. Dacă, în nor apa este în ambele
stări de agregare, norul este un sistem coloidal
instabil.
• În aceşti nori, se produce un transfer de vapori
permanent. Tensiunea de saturaţie este mai mică
deasupra gheţii decât deasupra apei şi deficitul de
saturaţie de accentuează în jurul picăturilor care se
evaporă ajutând astfel la creşterea cristalelor de
gheaţă. Acest proces se numeşte „efect Bergeron”.
• Aşadar, cel puţin în zonele temperate, orice ploaie
importantă cantitativ este la început zăpadă, chiar
pe timpul verii, fulgii topindu-se în drum spre
suprafaţa terestră datorită temperaturilor ridicate
ale stratului de aer situat între baza norului şi
aceasta.
 Clasificarea precipitaţiilor
1. Criteriul genetic
Precipitaţiile termoconvective
Precipitaţiile frontale
Precipitaţiile orografice

Gray, DM (1973) Handbook on the Principles of Hydrology. Water Information

Center, PortWashington, New York
2. Criteriul sinoptic
Precipitaţii din interiorul aceleiași mase de aer;
Precipitaţii de la contactul a două mase de aer.

3. Criteriul duratei şi intensităţii

Precipitaţiile generale caracteristice norilor frontului
cald – Nimbostratus şi Altostratus, care au durate
mari, intensităţi medii şi cad pe suprafeţe extinse.
Aversele cad mai ales din norii Cumulonimbus, au
durate mici, intensităţi mari şi cad pe suprafeţe
reduse.
Burniţele cad din norii inferiori – Stratus,
Stratocumulus, care apar în interiorul maselor de aer
stabil. Au intensităţi foarte reduse fiind formaţi din
picături foarte fine de apă.
 4. Criteriul stării de agregare
• Precipitaţii lichide;
• Precipitaţii solide;
• Precipitaţii mixte.
 Precipitaţiile lichide
• Ploaia reprezintă o
precipitaţie formată din
picături de apă care au
un diametru mai mare
de 0,5 mm. se observă
clar în timpul căderii.
Norii din care aceasta
provine de regulă sunt
cei aparţinând genului
Nimbostratus, mai rar
Altostratus şi
Stratocumulus.
• Aversa de ploaie este alcătuită din picături mari de ploaie, care
provin din norii Cumulonimbus şi în unele cazuri din Cumulus. Prezintă
început şi sfârşit brusc, intensitate foarte mare şi durată scurtă. În
general, cantitatea de apă rezultată este mare. Frecvent, acestea sunt
însoţite de descărcări electrice şi grindină.

https://www.istockphoto.com/search/2/image?page=3
&phrase=torrential%20rain
 • Ploaia care îngheaţă este alcătuită din picături
de apă cu temperaturi mai mici de 0°C, care
îngheaţă la contactul cu solul sau obiectele de pe
sol formând poleiul.

https://www.indiatimes.com/trending/environment/ru
ssia-vladivostok-photos-freak-ice-storm-after-
https://www.weather.gov/rnk/Measure_Icing freezing-rain-528316.html?picid=2042101
 • Burniţa este formată din
https://www.westmeathindependent.ie/2021/
09/15/cloudy-day-with-outbreaks-of-rain-
and-drizzle/
picături foarte fine de apă, cu
diametre sub 0,5 mm şi viteză
redusă de cădere. De
asemenea, vizibilitatea
orizontală scade foarte mult,
umezeşte uniform suprafeţele
uscate pe care cade şi nu
produce cercuri mişcătoare pe
suprafeţele acvatice netede.
Provine întotdeauna sin norii
Stratus.

• Burniţa care îngheaţă

este alcătuită din picături
suprarăcite care dau naştere
poleiului la contactul cu solul.

https://www.reddit.com/r/pics/comments/ejr
uv5/freezing_drizzle_for_3_days_straight/
 Precipitaţiile solide
Ninsoarea este alcătuită
din cristale de gheaţă
care cad sub formă de
fulgi de diferite
dimensiuni. De obicei,
cade din norii
Nimbostratus, mai rar
din Altostratus.
Stratocumulus şi
https://edition.cnn.com/2021/01/23/weather/lack- Stratus.
of-northern-snow-polar-vortex/index.html

Aversa de ninsoare,
la fel ca aversa de
ploaie, are început şi
sfârşit brusc, durată
scurtă, înregistrează
schimbări bruşte de
intensitate. Fulgii de
zăpadă sunt mari şi cad
din norii
Cumulonimbus.
https://mynews4.com/news/local/snowstorm-
blanketing-northern-nevada-closes-schools-interstate
Măzărichea moale este constituită din grăunţe albe şi opace
de gheaţă, de formă sferică sau conică, cu diametre între 2
şi 5 mm. Cele mai multe granule de măzăriche ricoşează la
contactul cu solul şi apoi se sfărâmă. Provin din norii
Cumulonimbus la temperaturi apropiate de 0°C.

https://www.dreamstime.com/snow-pellets-graupel-soft-hail-ground-form-precipitation-
falls-winter-storms-has-shape-small-white-balls-grass-image213834504
Măzărichea tare este formată din
granule transparente de gheaţă, de
formă sferică, neregulată sau conică,
cu diametre sub 5 mm. Aceasta
provine din granulele de zăpadă sau
măzăriche moale, stratul de gheaţă
transparent fiind format fie prin
îngheţarea picăturilor de apă
interceptate în timpul căderii, fie prin
îngheţarea apei rezultate din propria
topire pe suprafaţa lor. Nu se sfărâmă
la cădere, provine din norii
Cumulonimbus şi este însoţită
întotdeauna de ploaie. Se produce mai
ales primăvara şi toamna la
temperaturi mai mari de 0°C.
Zăpada grăunţoasă este formată din granule
albe şi opace de gheaţă, plate şi alungite, cu
diametre sub 1 mm. Este generată de norii
Stratus, iar în timpul căderii se acoperă cu un
strat opac care pare ca urmare a îngheţării
picăturilor suprarăcite.
Granulele de gheaţă reprezintă granule de
gheaţă transparentă sau translucidă, de formă
sferică sau neregulată, cu diametre de 1-5 mm.
Acestea iau naştere ca urmare a îngheţării unor
picături de apă în cădere spre suprafaţa terestră,
în unele cazuri, în interiorul învelişului de
gheaţă apa rămânând neîngheţată. Provin din
norii Nimbostratus şi Altostratus.
• Grindina este alcătuită din granule sau fragmente de gheaţă, cu
diametre variabile (5-50 mm sau chiar mai mult). Granulele de
gheaţă sunt, în general, alcătuite dintr-un nucleu mat, înconjurat
de un strat transparent sau o alternanţă de straturi mate şi
transparente. Grindina se formează prin îngheţarea apei
suprarăcite din partea mediană a norilor Cumulonimbus pe
granulele de măzăriche moale.

Estimarea diametrului
grindinei, Tripoli,
Libia. Imagine de dr.
Mateusz Taszarek

https://www.severe-
weather.eu/global-
weather/large-giant-hail-
libya-mk/
https://www.severe-weather.eu/global-weather/large-giant-hail-libya-mk/
Învelişul de gheaţă mat se depune în momentul în care greutatea
granulelor de grindină nu este suficient de mare pentru a învinge forţa
curenţilor ascendenţi, care astfel le transportă la înălţime unde papa
sublimează pe suprafaţa lor. Astfel, în funcţie de numărul de straturi
transparente şi opace se poate vedea de câte ori granula respectivă a fost
transportată din partea mediană a norului în partea superioară şi invers.
Grindina se produce mai ales vara, când temperatura ridicată favorizează
convecţia termică şi formarea norilor de mare dezvoltare verticală.

https://www.britannica.com/
• Acele de gheaţă sunt formate din
cristale de gheaţă, sub formă de
ace, coloane, lamele, neramificate.
Sunt foarte subţiri şi plutesc în
atmosferă. Pot să apară şi pe timp
senin la temperaturi foarte scăzute.
 Precipitaţiile mixte
Lapoviţa este formată dintr-un amestec
de picături de apă şi fulgi de zăpadă care
cad la suprafaţa terestră la temperaturi
apropiate de 0°C.
Aversa de lapoviţă provine din norii
Cumulonimbus, are început şi sfârşit
brusc, durată redusă şi prezintă
schimbări de intensitate rapide.
 Distribuţia teritorială a
precipitaţiilor
Precipitaţiile atmosferice prezintă ample variaţii de la o
regiune la alta, ele depinzând de o serie de factori,
precum cei care influenţează mişcările verticale din
atmosferă şi cei legaţi de natura aerului. Datorită
influenţei acestor factori, cantităţile de precipitaţii
sunt mari în zona ecuatorială, scad în cele tropicale,
cresc din nou în cele temperate şi apoi iarăşi scad
continuu către zonele polare, unde sunt extrem de
reduse. Bineînţeles, în cuprinsul zonelor amintite pot
apărea maxime sau minime azonale – cantităţile
ridicate din Asia sudică, datorită musonilor, şi, la
polul opus, cantităţile extrem de reduse din zonele
temperate – Asia Centrală, America de Nord şi de
Sud etc., ca urmare a depărtării faţă de ocean şi a
barierelor orografice.
 Cent
imet
rii
Inci

Latitudinea
Distribuţia temporală a precipitaţiilor
Variaţia anuală a precipitaţiilor
atmosferice este strâns legată de
zonele climatice şi de caracteristicile
suprafeţei active. Astfel, există mai
multe tipuri de regimuri anuale.
• Tipul ecuatorial este caracterizat de
ploi abundente în tot cursul anului, de
natură termoconvectivă. Chiar dacă
distribuţia anuală este relativ
constantă, se pot observa totuşi două
maxime, în perioada celor două
echinoxii, iar pe măsură ce creşte
distanţa faţă de ecuator, se conturează
şi două minime.
Fort Portal, Uganda (0.60°N; 30.30°E ) 1481, 5 mm

250

200

150

100

50

0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
• Tipul tropical se caracterizează
printr-o singură perioadă
ploioasă de câteva luni, centrată
pe solstiţiul de vară, în restul
anului predominând aerul
tropical uscat adus de alizee şi
deci seceta.
 Bathurst (Gambia) (13.45°N 16.39°W) 831,3 mm

350

300

250

200

150

100

50

0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
• Tipul deşertic prezintă cantităţi sub
250 mm pe an, care cad neregulat –
se pot înregistra ploi la un interval de
câţiva ani. Reducerea drastică a
precipitaţiilor este datorată
predominării regimului anticiclonic
în zona subtropicală şi a inversiunilor
termice în zonele alizeelor.
Bagdad (Irak) (33.22°N 44.20°E) 156,8 mm

250

200

150

100

50

0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Tipul temperat este diferenţiat în trei subtipuri
– oceanic, continental, mediteranean.
• Subtipul oceanic caracterizează şi regiunile
litorale ale continentelor; prezintă
precipitaţii bogate tot timpul anului,
maximul fiind înregistrat iarna, iar minimul
în a doua jumătate a verii şi prima jumătate
a toamnei.
• Subtipul continental prezintă cantităţi
relativ reduse de precipitaţii, maximul
producându-se la sfârşitul primăverii,
începutul verii, iar minimul la iarna.
• Subtipul mediteranean este propriu
ţărmurilor vestice ale continentelor (35-45°
în ambele emisfere); prezintă un maxim
iarna şi un minim vara.
Stornoway (Marea Britanie) (58.22°N 6.30°W )
1132,8 mm

250

200

150

100

50

0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Kiev (Ucraina) (50.40°N 30.40°E) 597,1 mm

250

200

150

100

50

0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
 Roma (Italia) (41.80°N 12.60°E) 792,3 mm

250

200

150

100

50

0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
• Tipul musonic apare în Asia de
Sud, Sud – Est şi Est, unde cad
ploi abundente în semestrul
cald, când musonul bate dinspre
ocean şi este secetă în semestrul
rece, când musonul bate dinspre
uscat spre ocean.
Bombay (India) (18.89°N 72.80°E) 1917,5 mm

700

600

500

400

300

200

100

0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Variaţia diurnă a precipitaţiilor
atmosferice prezintă un tip continental şi
unul oceanic.
• Tipul continental – maxim principal
după-amiaza, când mişcările convective
sunt intense şi minim principal la miezul
nopţii.
• Tipul oceanic prezintă valori maxime
noaptea, când suprafaţa acvatică este
mai caldă şi favorizează mişcările
ascendente, şi valori minime ziua, când
temperatura mai scăzută a apei nu
favorizează mişcările ascendente.
 PRESIUNEA
ATMOSFERICĂ
• Presiunea atmosferică reprezintă forţa cu învelişul
gazos al Pământului apasă asupra unităţii de suprafaţă.
În meteorologie, presiunea atmosferică este definită ca
greutatea coloanei de aer cu secţiunea de 1 cm2 şi
înălţimea egală cu distanţa dintre suprafaţa considerată
şi limita superioară a atmosferei.
• E. Toricelli în 1643 a fost primul care a pus în evidenţă
presiunea atmosferică. Presiunea atmosferică normală
este presiunea unei coloane de mercur cu înălţimea de
760 mm, la temperatura de 0°C, la latitudinea de 45° şi
la nivelul de 0 m exercitată pe o suprafaţă de 1 cm2.
Aşadar, presiunea atmosferică normală are următoarea
valoare: p = 76 cm Hg = 760 mm Hg = 760 torr =
1013,25 mb.
• Pentru exprimarea cantitativă a presiunii aerului, în
meteorologie se foloseşte ca unitate de măsură barya
sau torrul: 1 barye = 1 dyne/cm2 = 1,01972 x 10-6
kgf/cm2 (S. Ciulache, p. 209). În practică, se utilizează
multiplii baryiei, adică barul şi milibarul (1 milibar =
1000 baryi).
Distribuţia în spaţiu a presiunii atmosferice
În plan vertical, presiunea
atmosferică scade cu înălţimea
deoarece scade şi greutatea
coloanei de aer care apasă pe
suprafaţa terestră. Scăderea nu se
produce însă proporţional cu
înălţimea deoarece densitatea
aerului nu este uniformă.
Astfel, ca urmare a densităţii mai
mari din stratele inferioare ale
atmosferei, presiunea scade mai
rapid în cuprinsul acestora
comparativ cu stratele mai înalte,
cu densitate mai mică. Calcularea
presiunii atmosferice în orice
punct, situat mai sus sau mai jos
decât nivelul de 0 m (nivelul mării) Diferența de presiune în plan vertical
se poate face cu ajutorul formulei Sursa: https://www.weather.gov/jetstream/pressure
lui Babinet.
• În plan orizontal, presiunea variază mult mai
amplu decât în plan vertical. Pentru analizarea
acestui parametru se utilizează hărţile cu
izobare – liniile care unesc puncte de egală
presiune, hărţi realizate pentru diferite niveluri.
Izobarele, trasate de regulă din 5 în 5 mb, scot
în evidenţă relieful baric, în cadrul căruia se
pot distinge ca forme ciclonul, anticiclonul,
talvegul depresionar, culoarul depresionar,
dorsala anticiclonică, şaua barică, punctul
hiperbolic şi câmpul de presiune uniformă
 • Ciclonul mai este cunoscut şi sub denumirea de depresiune sau
minim baric şi reprezintă principala formă depresionară a reliefului
baric. Presiunea atmosferică creşte dinspre centrul, unde este
minimă, spre periferii, ciclonul fiind marcat de una sau mai multe
izobare închise.
Deplasarea aerului în sens invers
acelor de ceasornic

Divergenţă

1000
1005
Vânt
1010
D

Forţa lui Coriolis

Convergenţă

Circulația aerului în ciclon

Sursa: https://www.mountwashington.org/experience-the-weather/observer-comments.aspx?id=8091
NASA image by Jesse Allen, Earth Observatory.
Image interpretation provided by Dave Santek
and Jeff Key, University of Wisconsin-Madison
 Circulația aerului în ciclon și anticiclon în cele două emisfere (plan orizontal)
https://laulima.hawaii.edu/access/content/group/dbd544e4-dcdd-4631-b8ad-
3304985e1be2/book/chapter_4/motion.htm
Furtunile extratropicale periculoase se îndreaptă spre Irlanda,
Marea Britanie și Insulele Feroe cu forță de uragan, martie 2021
https://www.severe-weather.eu/europe-weather/north-atlantic-nao-index-storm-mk/
Intensificarea rapidă a ambelor furtuni
Vânturile vor bate puternice cu rafale locale cu forță de uragan peste
Insulele Feroe.
 • Anticiclonul, denumit şi maxim barometric,
este principala formă pozitivă a reliefului baric,
în cadrul său presiunea atmosferică scăzând
dinspre centrul (maximă) către periferii. Este
evidenţiat de una sau mai multe izobare
închise.

Forţa
gradientului
baric

Vânt

Deplasarea aerul în sensul acelor

de ceasornic
 M

D
Dorsală Configurația
D
Şa barică reliefului baric
Talveg Sursa: Ciulache, 2002

https://www.climate-policy-
watcher.org/hydrology/biophysi
cal-dimensions-of-drought-in-
south-africa.html
Talvegul depresionar reprezintă o
formă negativă secundară pusă în
evidenţă de izobare deschise legate de
un ciclon. Presiunea scade dinspre
periferii spre axa talvegului, care
desparte în cele mai multe cazuri mase
de aer cu însuşiri fizice diferite. în
partea centrală, de-a lungul axei, se
formează nori şi cad precipitaţii
deoarece apar curenţi ascendenţi.
Dorsala anticiclonică este o formă
secundară, pozitivă a reliefului baric. Este
scoasă în evidenţă de izobare deschise
legate de un anticiclon. Presiunea
atmosferică descreşte dinspre axa dorsalei
către periferii. Predominând curenţii
descendenţi este favorizat timpul senin.

https://www.severe-
weather.eu/mcd/pattern-change-coming-
stable-anticyclone-over-cntrl-e-europe-
deep-lows-and-troughs-for-w-europe/
• Culoarul depresionar este tot o formă
negativă şi alungită a reliefului baric.
Prezintă lăţimi mai mari decât talvegul
extinzându-se pe distanţe de mii de km.
În cele mai multe cazuri culoarele
depresionare unesc două depresiuni.
• Şaua barometrică este o formă
complexă a reliefului baric care apar
când doi cicloni sau două talveguri şi
doi anticicloni sau două dorsale sunt
dispuşi alternativ în prelungirea a două
diagonale (S. Ciulache, p. 219).
• Câmpul de presiune uniformă sau
mlaştina barometrică este o formă
plană a reliefului baric, cu valori
omogene ale presiunii atmosferice.
• La nivelul Globului terestru, presiunea atmosferică
prezintă un caracter zonal, fiind dependentă de factorii
termici şi dinamici.
• Astfel, dacă presiunea ar fi omogen distribuită la
suprafaţa terestră (nivelul mării), de o parte şi de alta a
ecuatorului termic s-ar extinde zona ecuatorială de
minimă presiune, iar la nord şi la sud de aceasta
presiunea ar creşte constant până la latitudinile de 30-
35°N şi S unde apar zonele subtropicale de maximă
presiune.
• Spre poli se înregistrează o nouă scădere a presiunii
până în zonele subpolare de presiune coborâtă şi apoi o
nouă creştere până în zonele polare de presiune ridicată
(A). Aceasta este distribuţia idealizată a presiunii
atmosferice redusă la nivelul mări.
• În realitate însă, aceste brâuri de presiune nu sunt
uniform distribuite (B). Iarna formaţiunile anticiclonice
se intensifică pe continente şi slăbesc deasupra
oceanelor, iar vara, ciclonii se intensifică pe oceane şi
slăbesc pe continente.
 Maxim polar

A B
Maxim polar

Maxime subtropicale

Minima ecuatorială Minima ecuatorială

Maxime subtropicale

Sursa: http://earth.usc.edu/geol150/weather/images/msl_jan.gif
 Presiunea la nivelul mării (mb) în luna ianuarie

Sursa: http://earth.usc.edu/geol150/weather/images/msl_jan.gif
 Presiunea la nivelul mării (mb) în luna iulie

Sursa: http://earth.usc.edu/geol150/weather/images/msl_jan.gif
 Distribuţia în timp a
presiunii atmosferice
Din categoria variaţiilor regulate sau periodice
se produc variaţii anuale şi variaţii diurne.
• Variaţia anuală a presiunii atmosferice este
indusă de variaţia temperaturii aerului, dar şi
de caracteristicile suprafeţei terestre.
Latitudinal, presiunea nu înregistrează variaţii
notabile în cursul anului în regiunea
ecuatorială, unde şi temperatura aerului este
relativ constantă. În schimb, la latitudini mai
mari, se pot observa trei tipuri de variaţii:
continental, oceanic şi polar.
• Tipul continental prezintă un
minim vara, când se înregistrează
puternice mişcări ascendente de
natură termoconvectivă şi un
maxim iarna, când predomină
mişcările descendente.
• Tipul oceanic este opus celui
continental, în sensul că maximul
principal se înregistrează vara şi
minimul principal la sfârşitul
toamnei, la acestea adăugându-se
şi un maxim secundar iarna şi un
minim secundar primăvara.
• Tipul polar prezintă tot două
minime (în ianuarie şi iulie) şi
două maxime (în aprilie şi
noiembrie).
• Aceste variaţii anuale sunt
prezente în toată troposfera, în
timp ce la altitudini mai mari
evoluţia presiunii atmosferice se
inversează comparativ cu situaţia
caracteristică în straturile de aer
inferioare.

https://www.weather-atlas.com/
• Variaţia diurnă a presiunii atmosfericei.
Amplitudinile diurne scad continuu de la
ecuator, de la 3 mb la 0,75 mb în regiunile
temperate şi la valori extrem de reduse în
regiunile polare (S. Ciulache, p. 223). Regimul
diurn al presiunii atmosferice se caracterizează
prin prezenţa a două minime (primul la ora 4,
mai slab, şi altul la ora 16, mai accentuat) şi
două maxime (la ora 10 şi la ora 22). Minimul
de la ora 16 este indus de încălzirea aerului, iar
maximul de la ora 22 de răcirea acestuia.
Celălalt minim şi maxim sunt generate de
cauze extraterestre – atracţia gravitaţională a
Lunii şi Soarelui (mareea atmosferică) (S.
Ciulache, p. 223).
• Variaţiile neperiodice ale presiunii atmosferice sunt generate de
variaţiile termice şi mai ales de schimbările în circulaţia aerului.
Presiunea variază în general între 1050 mb şi 950 mb, dar au existat
cazuri când aceste valori au fost cu mult depăşite. Astfel, cea mai
ridicată valoare, pentru altitudini de peste 750 m, 1089,1 mb, s-a
înregistrat la data de 30 decembrie 2004, în localitatea Tosontsengel,
Mongolia (https://wmo.asu.edu/content/highest-sea-lvl-air-pressure-
above-700m).
• Pentru altitudini mai mici de 750 m, recordul este deţinut de localitatea
Agata (Siberia, Rusia): 1083,8 mb la data de 31 decembrie 1968 (S.
Ciulache, p. 225; https://wmo.asu.edu/content/world-meteorological-
organization-global-weather-climate-extremes-archive).
• Cea mai coborâtă valoare, 870 mb, s-a înregistrat în timpul taifunului
Tip, la data de 12 octombrie 1979, în Pacificul de Vest
(https://wmo.asu.edu/content/world-meteorological-organization-global-
weather-climate-extremes-archive); pentru Oceanul Atlantic, minima
este de 882 mb, această valoare fiind înregistrată la data de 19 octombrie
2005 în timpul uraganului Wilma
(http://en.wikipedia.org/wiki/Atmospheric_pressure).
• Mai importante decât variaţiile neperiodice ample sunt variaţiile
interdiurne, care, de regulă, sunt cuprinse între 1 şi 10 mb (1 mb în
regiunile tropicale, 3 mb în regiunile subtropicale, 7 mb în regiunile
temperate şi 10 mb în regiunile subpolare). Există situaţii când aceste
variaţii pot să atingă 30-50 mb (iarna), respectiv 15-20 mb (vara) (S.
Ciulache, p. 225).
MIŞCĂRILE ORIZONTALE
ALE AERULUI
• Procesul de formare a vântului. Ca urmare a
diferenţelor de presiune pe orizontală, în
tendinţa de egalare, au loc deplasări orizontale
ale maselor de aer.
• Aceste deplasări orizontale, adică advecţia
aerului, din regiunile cu presiune ridicată spre
regiunile cu presiune coborâtă poartă
denumirea de vânt.
• La rândul lor, diferenţele de presiune pe
direcţie orizontală sunt induse de o serie de
cauze termice şi dinamice (Gh. Pop, p. 183).
 Forţele care acţionează asupra vântului
• Forţa gradientului baric orizontal.
Direcţia perpendiculară pe izobare, de-a
lungul căreia presiunea scade mai rapid în
direcţie orizontală se numeşte direcţia
gradientului baric orizontal.
• Gradientul baric orizontal reprezintă
valoarea scăderii presiunii atmosferice pe
unitatea de distanţă, în direcţie
perpendiculară pe izobare, spre presiunea
mai coborâtă (Gh. Pop, p. 185).
• Prezintă mare importanţă practică deoarece
în funcţie de valorile sale se realizează Forţa gradientului baric
deplasarea aerului. Particulele de aer încep orizontal
să se deplaseze în direcţia gradientului Sursa:
baric orizontal datorită acceleraţiei http://ww2010.atmos.uiuc.edu/(Gl)/w
transmise de forţa gradientului baric. whlpr/pressure_gradient.rxml?hret=/g
• O dată cu începerea mişcării, asupra masei uides/mtr/fw/grad.rxml
de aer acţionează şi alte forţe care duc la
modificare vitezei de mişcare şi a direcţiei:
forţa de deviaţie şi forţa centrifugă.
 Polul Nord

Ecuator

Forţa lui Coriolis (forţa

Pământul în absenţa rotaţiei
Ţinta de deviaţie) este forţa care
Polul Nord
acţionează asupra oricărui
corp aflat în mişcare pe
sau deasupra de suprafaţa
terestră şi îl abate de la
direcţia iniţială de
Ecuator
deplasare spre dreapta în
emisfera nordică şi spre
Pământul în mişcare Ţinta
stânga în emisfera sudică.
Rotaţia

Forţa lui Coriolis

The Atmosphere, 8th edition, Lutgens and Tarbuck, 8th edition,
2001 (http://www.ux1.eiu.edu/~cfjps/1400/pressure_wind.html)
• Această forţă este generată de mişcare de rotaţie a Pământului. Valoarea forţei de
deviaţie depinde de distanţa faţă de ecuator şi de viteză de deplasare a corpului în
mişcare.
• Astfel, cu cât ne îndepărtăm de ecuator, cu atât deviaţia este mai puternică, de
asemenea, cu cât viteza de deplasare a corpului este mai mare, cu atât deviaţia este
mai puternică.
 D

Forţa gradientului baric

orizontal
Forţa de frecare. Această forţă
acţionează în sens contrar cu
Vântul
mişcarea aerului, în sensul că
tinde să reducă viteza mişcării.
Forţa lui Coriolis
Această forţă ia naştere ca
M urmare a frecării moleculelor de
Vântul la înălţime (lipsa frecării) aer cu suprafaţa terestră. Pe
verticală, frecare se transmite şi
D
în interiorul masei de aer prin
Forţa gradientului baric mişcare moleculară sau prin
viscozitate, însă în atmosferă,
orizontal

Vântul
schimburile dintre straturi se
realizează mult mai eficient prin
mişcări turbulente sau
Frecarea Forţa lui Coriolis convective, acest fenomen de
M
schimb fiind cunoscut sub
numele de frecare externă sau
Vântul la suprafaţă (în prezenţa frecării)
frecare virtuală.
În straturile de aer inferioare
Efectul forţei de frecare asupra vântului la forţa de frecare este mult mai
înălţime şi la suprafaţa terestră puternică decât la înălţime unde
The Atmosphere, 8th edition, Lutgens and Tarbuck, devine nulă (600-1000 m) (Gh.
8th edition, 2001 Pop, p. 191).
(http://www.ux1.eiu.edu/~cfjps/1400/pressure_wind.h
tml)
• Forţa centrifugă apare în plan orizontal când particulele de aer se
deplasează pe traiectorii curbilinii.
• Aceasta este direct proporţională cu pătratul vitezei particulelor în
mişcare şi invers proporţională cu raza de curbură a traiectoriei acestora.
• În ciclonii şi anticiclonii de la latitudini medii, forţa centrifugă este mult
mai mică decât forţa de deviaţie indusă de rotaţia Pământului, în schimb
valorile acesteia sunt mult mai mari în cazul ciclonilor tropicali (S.
Ciulache, p. 237).

Forțele care acționează asupra

vântului (ciclonul tropical)

Sursa:
http://www.hurricanescience.org
/gallery/
 Vântul de gradient şi vântul geostrofic
• În straturile atmosferice înalte, la peste 1000 m, unde forţa de frecare este nulă,
singurele forţe care acţionează asupra aerului sunt gradientul baric şi forţa de
deviaţie sau de abatere indusă de rotaţia Pământului.
• În cazul în care mişcarea aerului este determinată numai de cele două forţe
amintite şi devine staţionară prin echilibrarea lor, vântul bate paralel cu izobarele
curbilinii, iar direcţia lui închide un unghi drept cu gradientul. Acest vânt poartă
denumirea de vânt de gradient. Dacă izobarele sunt paralele şi rectilinii, vântul se
numeşte vânt geostrofic.

Vântul de gradient în ciclon Vântul de gradient în anticiclon

Sursa:
http://ww2010.atmos.uiuc.edu/(Gl)/wwhlpr/geostrophic.rxml?hret=/guides/mtr/fw/grad.rxml
 Un volum de aer, inițial în
repaus, se va deplasa dinspre
zona de presiune ridicată către
cea de presiune scăzută din
cauza forței gradientului baric
orizontal (FGBO). Cu toate
acestea, pe măsură ce acel
Vântul geostrofic volum de aer începe să se
deplaseze, este deviat de forța
Sursa: Coriolis la dreapta în emisfera
http://ww2010.atmos.uiuc.edu/(Gl)/wwhlpr/geostrophic.rxml?hret=/guide nordică (la stânga în emisfera
s/mtr/fw/grad.rxml
sudică). Pe măsură ce vântul
câștigă viteză, deviația crește
până când forța Coriolis este
egală cu forța gradientului de
presiune. În acest moment,
vântul va sufla paralel cu
izobarele.
 Elementele caracteristice ale vântului
• Direcţia vântului se stabileşte în funcţie de
punctul cardinal dinspre care bate. În
practică, se foloseşte Roza vânturilor, cu
cele 16 sectoare cardinale sau rumburi
cardinale. Direcţia vântului înregistrează o
serie de variaţii diurne şi anuale.
• La nivel diurn, oscilaţiile sunt influenţate
de caracteristicile suprafeţei active, în
primul rând. Astfel, în largul mării, vântul
se roteşte în sensul acelor de ceasornic,
adică bate la ora 20 dinspre nord, la 4-5
dinspre est, la 9 dinspre sud şi la 16
dinspre vest (S. Ciulache, p. 246). În
regiunile litorale şi montane, direcţia
vântului se schimbă în funcţie de răcirea
sau încălzirea diferitelor suprafeţe (brizele
litorale şi montane).
• La nivel anual, direcţia vântului este https://www.sasquatchstation.com/
determinată de circulaţia generală a Wind.php
atmosferei şi de factorii fizico-geografici
locali, înregistrând astfel ample oscilaţi de
la o regiune la alta.
 Intensitatea sau
presiunea vântului
este direct
proporţională cu
viteza vântului şi redă
presiunea exercitată
de vânt asupra
obiectelor aflate pe
direcţia sa de
deplasare.

Viteza vântului se
exprimă în m/s sau în
km/oră şi arată
distanţa parcursă de
vânt în unitatea de
timp. Viteza vântului
înregistrează oscilaţii
diurne şi anuale.

Sursa: https://www.science-sparks.com/what-is-the-beaufort-scale/
• Variaţia diurnă a vitezei vântului din stratul de aer (0-50 m iarna şi 0-
100 m vara) inferior o urmăreşte pe cea a temperaturii aerului,
înregistrând un minim noaptea şi un maxim după-amiaza.
• La înălţime mai mare decât cea menţionată, situaţia este inversă.
Variaţia anuală depinde de particularităţile sezoniere ale climei şi de
influenţele locale. Astfel, în interiorul continentelor din emisfera
nordică, viteza este minimă iarna, deoarece predomină regimul
anticiclonic şi maximă vara când se intensifică şi activitatea
ciclonică. Pe litoral, situaţia este inversă, în sensul că viteza este
minimă vara, când contrastele termobarice se atenuează, şi maximă
iarna (S. Ciulache, p. 246).
• Pe lângă aceste variaţii periodice, atât direcţia, cât şi viteza vântului
înregistrează o serie de variaţii neperiodice. Cele mai mari viteze, de
exemplu sunt înregistrate în cadrul ciclonilor tropicali. Pentru uscat,
cea mai mare viteză înregistrată este de 103,4 m/s sau 372 km/oră, în
data de 12 aprilie 1934, la Mount Washington. Pentru zonele insulare
în cazul ciclonilor tropicali, cea mai mare viteză s-a înregistrat în
data de 10 aprilie 1996, 113,2 m/s sau 407,5 km/oră, Insula Barrow,
Australia (https://wmo.asu.edu/content/world-meteorological-
organization-global-weather-climate-extremes-archive).
• .
• Durata vântului reprezintă intervalul de timp în care
vântul bate. În funcţie de durată, vânturile sunt:
temporare, permanente, de scurtă durată, de lungă
durată.
• Structura vântului. Mişcarea aerului nu este uniformă şi
constantă. Ea suferă numeroase modificări de viteză şi
direcţie. Astfel, s-au determinat trei tipuri de mişcare:
laminară, turbulentă şi în rafale.

https://esfsciencenew.wordpress.com/2012/10/26/turbulent-flow-and-
viscosity/
- Mişcarea laminară reprezintă o deplasare uniformă a
aerului în direcţie orizontală sau cvasiorizontală.
Prezintă viteze moderate şi se produce cu precădere
deasupra suprafeţelor lipsite de denivelări, precum
întinderile de apă sau câmpiile.

- Mişcarea turbulentă prezintă variaţii mari de direcţie

https://esfsciencenew.wordpress.com/2012/10/26/turbulent-flow-and-
viscosity/
şi viteză a particulelor de aer. Turbulenţa se exprimă de
obicei prin raportul dintre amplitudinea vitezei (viteza
maximă minus viteza minimă) şi viteza medie, ale
cărui valori sunt cuprinse între 0 şi 2 (cresc la amiază
şi vara şi scad noaptea şi iarna) (S. Ciulache, p. 245).
- Mişcarea în rafale este caracterizată de variaţii ample
ale vitezei în intervale scurte de timp.

https://www.freepik.com/
 Clasificarea vânturilor
• În funcţie de frecvenţă: vânturi
permanente, periodice şi neregulate.
• În funcţie de zonele asupra cărora
acţionează vânturile: vânturi generale şi
vânturi locale
• În funcţie de altitudinea la care se
resimt: vânturi de suprafaţă, vânturi de
altitudine şi vânturi catabatice (curenţi
ascendenţi şi descendenţi).
 Vânturile locale
În funcţie de cauzele care le generează,
vânturile locale se împart în două
categorii:
• vânturi generate de contrastele de
temperatură şi presiune: brizele de mare
şi de uscat;
• vânturi generate de acţiunea de barare şi
transformare a vânturilor circulaţiei
generale a atmosferei, de orografie:
föhnul şi bora.
 Brizele de mare şi de uscat

• Acestea se dezvoltă în
regiunile litorale, pe
ţărmul mărilor, dar şi
pe ţărmurile lacurilor.
Direcţia acestora
alternează de la zi la
noapte. Sunt generate
de diferenţa de
temperatură şi presiune
a aerului de deasupra
uscatului şi a mării,
indusă de modul diferit
de încălzire a celor
două suprafeţe.

https://quizizz.com/admin/presentation/5f550
484658e62001b3f5fc2/let-s-take-a-look-on-
the-chapter-weather-and-climate
 Brizele de munte şi de vale
• Apar în regiunile
montane. Ziua, versanţii
se încălzesc mai mult
decât fundul văilor şi
aerul se deplasează
ascendent dinspre văi spre
culmi, formându-se briza
de vale care bate de la ora
9 dimineaţa până la
apusul soarelui.

• Noaptea, fenomenul este

invers, adică aerul se
răceşte mai rapid pe
versanţi şi devenind mai
dens se scurge de pe
versanţi spre axa văii şi în
lungul văii formând briza
de munte, care bate până
la răsăritul Soarelui. În
altitudine apare un curent
de sens contrar, mult mai
slab, numit antibriză.
Sursa: www.atmosphere.mpg.de/media/archive
 Föhnul
• Föhnul este un vânt descendent, adică
catabatic, cald şi uscat, care bate dinspre
culmile muntoase spre văi, de-a lungul
versanţilor. Principalele caracteristici
meteorologice ale acestui vânt sunt
temperatura ridicată şi umiditatea relativă
redusă. Astfel, în timpul mişcării
ascendente pe versant, aerul se răceşte
după gradientul adiabatic uscat (1°C la
100 m) până în momentul în care devine
saturat.
• De la acest nivel el continuă să se răcească
după gradientul adiabatic umed (<1°C la
100 m).
• Apar nori şi cad precipitaţii şi aerul pierde
progresiv din rezerva de vapori de apă.
Vântul depăşeşte culmea şi antrenează
masele de aer într-o mişcare descendentă
pe versanţii opuşi unde aerul se încălzeşte
prin compresiune adiabatică conform
gradientului adiabatic uscat. Din această
cauză norii se destramă prin evaporare şi
https://www.weatherbell.com/newsletter-1-10-2012-b umezeala relativă scade.
• Föhnul a fost pentru prima dată
observat şi descris în Alpii
Elveţiei, unde se înregistrează un
număr mediu de zile cu föhn de
30-40 şi chiar 80. În Cauzaz, la
Tbilisi sunt în medie 45 de zile
cu föhn, iar la Kutaisi 114 (Gh.
Pop, pag. 169).
• Vânturi de tip föhn se
înregistrează în multe areale de
pe Glob: Chinook la poalele
estice ale Munţilor Cordilieri, pe
ţărmurile Groenlandei, în Anzii
din America de Sud, unde se
numeşte Zonda, în munţii din
Asia Centrală etc. În ţara noastră,
apare un vânt de tip föhn în
depresiunile Făgăraş şi Sibiu,
unde se numeşte vântul mare, în
bazinele depresionare
intracarpatice de pe Valea
Mureşului şi a Oltului superior, la
curbura externă a Carpaţilor în
culoarul depresionar Câmpia
Turzii – Alba Iulia – Deva etc.
 Bora
• Bora este tot un vânt catabatic, dar spre deosebire de
föhn, masele de aer descendente pe panta versanţilor
rămân mai reci decât aerul mediului în care ajung.
Dintre condiţiile generale care determină apariţia borei,
prezenţa unui lanţ muntos în apropierea litoralului, care
se interpune între uscatul mai rece şi marea mai caldă
este esenţială. De asemenea, gradientul baric trebuie să
fie orientat dinspre uscat spre mare.
• Aerul rece se acumulează treptat în spatele lanţului
muntos până la nivelul culmilor şi apoi se prăbuşeşte pe
versantul opus spre litoral atingând viteze de 40-60 m/s.
Picăturile suprarăcite spulberate din creasta valurilor
îngheaţă rapid pe instalaţiile portuare provocând pagube
mari. Dintre regiunile tipice de formare a borei se
remarcă ţărmul dalmatic al Mării Adriatice, ţărmul
caucazian al Mării Negre în regiunea Novorossiisk,
ţărmul Lacului Baikal, ţărmul vestic al Insulei Novoia
Zemlea.
• Tot în categoria vânturilor catabatice reci intră şi
Mistralul, care bate iarna şi primăvara dinspre Masivul
Central Francez pe Valea Rhonului spre regiunea joasă a
litoralului mediteranean.
Masele de aer
• O masă de aer reprezintă un volum
uriaş de aer, care prezintă caracteristici
termice şi de umezeală similare în plan
orizontal.
• Factorul cheie în apariţia şi dezvoltarea
maselor de aer este suprafaţa terestră
subiacentă, care prezintă proprietăţi
fizice specifice ce se transmit aerului
cu care aceasta intră în contact, dacă
acesta staţionează o perioadă suficientă
de timp
Clasificare maselor de aer
• Criteriul termic: calde şi
reci
• Criteriul termodinamic:
stabile şi instabile • Calde
Temperatură
• Criteriul geografic: • Reci
arctic şi antarctic, polar
sau temperat, tropical,
ecuatorial, primele trei • Umede
Umiditate
categorii având şi două • Uscate
subtipuri – oceanic sau
marin şi continental
 Tipuri de mase de aer – criteriul geografic

Sursa: https://ownyourweather.com/tag/continental-tropical/
Tipul de masă de Temperatura Umezeala caracteristică
aer caracteristică
Arctic sau Antarctic Extrem de rece, format la poli. Foarte uscat datorită temperaturilor
(A sau AA) foarte scăzute.

Polar continental Foarte rece, format deasupra Foarte uscat datorită frigului şi faptului
(cP) regiunilor sub-polare. că se formează deasupra uscatului.

Polar maritim Rece datorită latitudinii mari, dar Moderat umed datorită temperaturilor
(mP) nu extrem de rece datorită nu foarte ridicate, dar nu uscat
influenţei moderatoare a precum cel polar continental
apei şi a curenţilor oceanici datorită evaporării de la suprafaţa
calzi de la aceste latitudini. apei.
Tropical continental Foarte cald datorită zonei Uscat datorită faptului că se formează
(cT) latitudinale de formare. deasupra uscatului

Tropical maritim Foarte cald datorită zonei Foarte umed deoarece se formează
(Tm) latitudinale de formare. deasupra suprafeţelor acvatice
tropicale.
Ecuatorial Cald. Extrem de umed. Nu există diferenţe
(E) între aerul continental şi maritim
deoarece cea mai mare parte a
suprafeţelor terestre este acoperită
de păduri ecuatoriale.
 A

cP
mP
Masele de
aer care
afectează
Europa
mT cT
 Aerul arctic
 Aerul arctic (A). Bazinul arctic si Antarctica
sunt dominate de centri de mare presiune
quasipermanenţi care favorizează formarea
unor mase de aer foarte rece şi stabil, cu
gradienţi termici verticali mari.
 Aerul arctic se caracterizează prin inversiuni de
temperatură puternice, umezeală specifică mică
şi umezeală relativă mare.
 Astfel, acesta favorizează apariţia ceţurilor şi a
norilor joşi. Transparenţa sa este foarte
ridicată, vizibilitatea orizontală putând ajunge
şi la 100 km în cazul în care nu există surse de
praf.
Arctic
 • Aerul arctic continental
(cA) pătrunde în Europa
dinspre mările Kara şi
Barents.
• Este transparent, uscat şi
foarte rece şi, pe timpul
iernii, favorizează
producerea unor temperaturi
extrem de scăzute şi a
ceţurilor de radiaţie. Pe
verticală, nu prezintă
grosimi foarte mari.
• Vara, este un aer predominat
uscat care generează vreme
frumoasă pe continent.
• Pe măsură ce se deplasează
spre sud, poate deveni
https://www.severe-weather.eu/europe-weather/arctic-cold-blast-frost-snow-mk/ instabil favorizând
producerea de ploi
torenţiale.
 Aerul arctic maritim (mA), iarna, vine pe continentul
european dinspre Groenlanda şi Arhipelagul Spitzberg.
Este mai cald decât cel continental deoarece se mai încălzeşte
la traversarea Mării Norvegiei.
Fiind mai cald şi mai umed, devine şi instabil şi generează
precipitaţii abundente pe coasta nord-vestică a continentului,
dar vizibilitatea este în general bună.
Vara, aceste mase de aer sunt foarte puţin extinse pe verticală
şi pe măsură ce se deplasează spre sud dinspre regiunea de
formare se transformă în aer polar maritim.

https://sites.google.com/site/catalaocml/home/atmosfera
 Aerul polar
• Aerul polar (P) se
formează de fapt în
zonele temperate, atât
continentale, cât şi
oceanice. Prezintă
însuşiri diferite în
funcţie de anotimp – în
semestrul rece acestea
se apropie de cele ale
aerului arctic, iar în cel
cald de cele ale aerului
tropical.
 Continental polar, cP
Aerul polar continental (cP) se formează în
regiunile continentale dominate de centrii barici
de mare presiune, precum cei din Canada sau
Siberia.
Iarna, aceste regiuni sunt acoperite de gheaţă
şi zăpadă şi ca urmare a temperaturilor scăzute
şi a absenţei organismelor acvatice, şi umezeala
specifică este foarte scăzută.
Este foarte stabil, iar atunci când provine din
aerul arctic favorizează timpul senin şi geros,
iar când provine din cel polar marin, norii
Stratus şi ceţuri dense.
 Vara, se formează în
anticiclonii din Eurasia,
este foarte cald,
temperatura sa
apropiindu-se de cea a
aerului tropical, şi
prezintă o oarecare
instabilitate, care poate
https://sites.google.com/site/catalaocml/home/atmosfera genera averse izolate.
 Visible bird breath

© Robert F. Bukaty/AP Photos

 Maritime polar, mP
Aerul polar marin (mP) se formează în
general deasupra mărilor de la latitudinea
de 60° N şi S.
Iarna, în Europa, acesta vine dinspre vest,
dinspre Canada fiind la origini aer polar
continental, dar care se transformă la
traversarea Oceanului Atlantic.

https://sites.google.com/site/catalaocml/home/atmosfera
 Iarna, ajungând pe
continentul mai rece
generează precipitaţii
abundente şi determină
o oarecare încălzire.
Vara, se formează în
nordul Atlanticului şi
duce la scăderea
temperaturii pe
continent, fiind mai rece
Satellite image of snow across eastern U.S. şi la producerea de
Courtesy of NASA Earth Observatory and MODIS Rapid Response Team
precipitaţii însemnate
at NASA GSFC cantitativ ca urmare a
marii sale instabilităţi.
 Aerul tropical

• Aerul tropical (T) este legat genetic

de anticiclonii subtropicali şi se
caracterizează prin temperaturi
ridicate şi stabilitatea mare.
Continental tropical, cT
Aerul tropical continental
(cT) se formează în regiunile
deşertice din zonele tropicale
(Africa, Arabia, Australia), dar şi
în Peninsula Balcanică, Asia
Mică, sud-estul Rusiei, Asia
Centrală etc.
Iarna, pe continentul european,
pătrunde dinspre Africa de Nord,
dar atunci când ajunge în Europa
Centrală diferă cu foarte puţin de
aerul tropical maritim.
În general, aceste mase de aer
sunt mai frecvente deasupra
Europei de Sud.
 • Vara, aerul tropical continental care pătrunde în Europa
se formează deasupra Africii, Asiei Mici şi sudului
Peninsulei Balcanice. Este uscat şi cald, precum şi
instabil, deoarece pe măsură ce se deplasează spre nord
conţinutul de umezeală creşte, ceea ce duce şi la
creşterea instabilităţii convective.
• Favorizează încălziri excesive având temperaturi ridicate
şi, de obicei, generează averse de ploaie. De asemenea,
ţinând cont de zonele de formare, prezintă transparenţă
mai redusă decât celelalte tipuri de mase de aer.

https://sites.google.com/site/catalaocml/home/atmosfera
 Maritim tropical, mT
• Aerul tropical maritim (mT) se formează
deasupra mărilor tropicale, dominate de un
brâu de mare presiune tot timpul anului. Iarna,
în Europa, aerul tropical marin ajunge dinspre
nord-vest, prin intermediul dorsalei
Anticiclonului Azorelor.

https://sites.google.com/site/catalaocml/home/atmosfera
Este cald, umed, dar foarte
stabil, generând numai
burniţe şi ceţuri. Este masa de
aer cu cel mai mare conţinut
de umezeală care ajunge pe
continentul european la
latitudini medii.
La traversarea Mării
Mediterane, acesta se
comportă ca o masă de aer
rece, deoarece temperatura
apei este puţin mai ridicată
decât a aerului. Se pot forma
curenţi de convecţie suficient
de puternici pentru a forma
nori cumulus, dar mult prea
slabi pentru a genera ploi
torenţiale.
 Aerul ecuatorial
• Aerul ecuatorial (E) se formează în zona
ecuatorială, neexistând deosebiri notabile
între cel format pe continente şi cel format
pe ocean. Este un aer cald, foarte umed şi
instabil. Ca urmare a insolaţiei puternice şi
a convergenţei alizeelor din ambele
emisfere, acest aer instabil şi umed
prezintă şi mare extindere verticală.
Modificarea maselor de aer
 Fronturile
atmosferice
 Formarea fronturilor
atmosferice
• Frontul atmosferic reprezintă o zonă de separaţie
din două sau mai multe mase de aer cu proprietăţi
diferite.
• Procesul de formare a fronturilor atmosferice
poartă numele de frontogeneză; acesta este
condiţionat de existenţa unor curenţi de aer de
sens contrar, care duc la apropierea maselor de
aer. Din această cauză, fronturile apar numai în
formaţiunile barice caracterizate de convergenţă –
ciclon, talveg depresionar, şa barică pe axa de
comprimare. Există şi situaţii când apariţia
fronturilor este determinată de deplasarea pe
aceeaşi direcţie a două mase de aer, dar cu viteze
diferite, sau, când acestea apar chiar în cadrul
aceleiaşi mase de aer dacă există contraste
termice orizontale puternice.
 Clasificarea fronturilor
atmosferice
1. Dimensiuni şi dinamism:
• Fronturi principale – acestea separă
mase de aer de origini diferite;
• Fronturile secundare separă mase de aer
de aceeaşi origine, dar cu caracteristici
fizice diferite. Cele mai frecvente apar în
masele de aer polar, unde diferenţele de
temperatură şi umezeală dintre cele
continentale şi marine sunt accentuate;
• Fronturi de altitudine.
2. Direcţia de deplasare:
A. Fronturile simple.
Fronturile calde.
• Se dezvoltă în cazul în care o masă de aer cald,
cu o viteză mai mare de deplasare, ajunge o
masă de aer rece şi alunecă ascendent pe
suprafaţa frontală astfel formată. Înclinarea
frontului este redusă, între 1 şi 10°.
• În general, frontul cald este un anafront, numai
în cazuri excepţionale, când masa deoarece
prefrontală se retrage mai repede, iar aerul cald
alunecă descendent, frontul cald putându-se
transforma, complet sau parţial în catafront, în
acest caz, el transformându-se într-o simplă
suprafaţă de inversiune termică datorită
disipării sistemului noros de precipitaţii
 Aer cald stabil

CI

CS

AS

NS
0°C AS

ST

200 100 0 100 200 300 500

400 600

CB

CS CI
Aer cald
instabil
AS

NS

0°C

NS
ST

200 100 0 100 200 300 500

400 600

Secţiune verticală printr-un front cald cu aer stabil şi instabil

Sursa: Ciulache, 2002
• Apariţia norilor
Cirrus cu 24-48
ore înainte de
începerea
precipitaţiilor
• Pe măsură ce aerul
cald este forţat să se
ridice, condensarea se
intensifică formând
nori cirrostratus
• Norii Altostratus se
formează ca urmare a
condensării masive
produse deasupra masei
de aer rece.
• Ultinul gen de nor
format este
Nimbostratus
• “nimbo” = “ploaie”
• Fronturile reci apar în cazul în care o
masă de aer rece, cu o viteză de deplasare
mai mare, înlocuieşte o masă de aer cald,
pe care o dislocă spre înălţime. În general,
fronturile reci sunt anafronturi pe partea
anterioară, în timp ce la partea superioară
acestea pot deveni şi catafronturi. Astfel,
toate fenomenele meteorologice
caracteristice se dezvoltă pe o suprafaţă
destul de redusă şi îngustă, care însoţeşte
linia frontului.
 • Fronturile reci de ordinul
I au viteze mai mici de
CI
deplasare şi sunt
Cumulonimbus
CS anafronturi. Aerul cald
este dislocat brusc spre
6 km
înălţime fiind antrenat într-
o mişcare convectivă
forţată. Aerul aflat în
AC
mişcare ascendentă se
NS răceşte adiabatic şi se
formează nori
Aer rece Cumulonimbus din care
700 km
cad precipitaţii abundente,
sub formă de aversă, care
cad în faţa liniei frontului,
cu descărcări electrice şi
vijelii.
Norii caracteristici sunt Nimbostratus şi Altostratus din
care cad precipitaţii generalizate şi liniştite; în unele
cazuri, se pot forma şi nori Cirrostratus, care încheie
sistemul noros. Norii sunt dispuşi în ordine inversă faţă
de frontul cald.
O altă deosebire comparativ cu acesta este lăţimea zonei
de precipitaţii – 100-150 km, rar 300 km, şi situarea
acesteia în spatele liniei frontului.
• Fronturile reci de ordinul II au viteze mari de deplasare şi
sunt anafronturi în sectorul anterior şi catafronturi în
sectorul posterior.
• Astfel, se formează nori Cumulonimbus din care cad
precipitaţii sub formă de aversă, cu descărcări electrice şi
vijelii. Viteza mare a aerului cald din altitudine determină
descendenţa sa în partea posterioară, superioară a frontului,
unde acesta se transformă în catafront.
• Astfel, sistemul noros este foarte îngust (50-200 km.
• De asemenea, ca urmare a mişcărilor ondulatorii din aerul
cald, se pot forma nori Altocumulus lenticularis la nivelul
deformării sistemului noros, care pot să preceadă linia
frontului la cca. 200 km, prevenind apropierea frontului cu
2-6 ore (Gh. Pop, p. 184).
• Precipitaţiile cad pe o lăţime de numai 10-20 km, dispusă în
faţa liniei frontului, datorită deformării sistemului noros
prin vântul de altitudine.
• Fenomenele meteorologice sunt mult mai violente decât în
cazul frontului rece de ordinul I.
6 KM
CI

CS

0°C

CB

Aer rece Aer cald

700 km
B. Fronturi complexe separă mai mult de două
mase de aer.
• Frontul oclus de tip cald se formează când aerul
rece din spatele frontului rece, cu deplasare mai
rapidă, este mai puţin rece decât aerul rece din
faţa frontului cald, pe care îl ajunge din urmă.
• Astfel, frontul rece posterior alunecă ascendent
peste frontul cald anterior. Sistemele noroase se
unesc.
• În general, norii frontului cald sunt dispuşi pe mai
multe niveluri. Din aceştia pot să cadă, mai ales
la început, precipitaţii cu durată mare sau chiar
sub formă de averse. Frontului oclus cald de la
sol îi corespunde un front rece superior, situat în
faţa celui dintâi. Acesta reprezintă linia de
joncţiune a celor trei mase de aer cu temperaturi
diferite. Pe măsură ce frontul evoluează,
sistemele noroase ale celor două fronturi se
despart.
 Aer cald
CB

CI

Aer mai puţin rece

NS
Aer mai rece

SC / ST

Front oclus cald Front rece superior

http://www.free-online-private-pilot-ground-school.com/images/occluded-
front.gif
• Frontul oclus de tip rece apare când aerul rece
din spatele frontului rece, cu deplasare mai
rapidă, este mai rece şi mai dens decât aerul rece
din faţa frontului cald, pe care îl ajunge din urmă.
• Astfel, frontul rece posterior dislocă spre înălţime
frontul cald anterior. Sistemul noros format prin
unirea celor două sisteme caracteristice frontului
rece, respectiv cald, este extrem de complex.
• Sub nivelul sistemului noros al frontului cald se
dezvoltă nori Cumulonimbus, care însă au o
înălţime limitată de suprafaţa de inversiune a
frontului.
• Pe măsură ce frontul oclus se dezvoltă, frontului
rece de la sol îi corespunde un front cald superior,
situat în spatele celui dintâi. Treptat, sistemele
noroase se separă, recompunându-se parţial în
cazul frontului cald superior şi aproape integral în
cazul frontului oclus rece de la sol.
 AC Aer cald
CI

AS
Aer rece

NS
Aer mai puţin rece
SC
SC

Front cald superior Front oclus rece

 Nr. Denumirea Semnul Notarea pe harta
Culoarea
crt. frontului convenţional sinoptică

Front albastru
1 cvasistaţionar roşu

2 Front cald roşu

Front oclus cu
3 caracter cald
violet

Front cald în
4 roşu
altitudine

5 Front rece albastru

Front oclus cu
6 caracter rece
violet

Front rece în
7 altitudine
albastru

Linie de
instabilitate
8 sau front rece
albastru
secundar

Front
9 roşu
intertropical

Front oclus
10 roşu
fără precizare
 CICLONII
Caracteristici
• Diametrul variază în limite ample, de la 200-300 km, cât are în cazul
unui ciclon slab dezvoltat, până la 3000 km, în cazul ciclonilor amplu
dezvoltaţi. cei mai mulţi cicloni însă nu depăşesc diametrul de 1000
km. Presiunea în partea centrală sau adâncimea ciclonului este de
regulă de 1000-970 mb.
• Mişcările aerului sunt ascendente în plan vertical şi convergente în
plan orizontal. Astfel, în emisfera nordică, la suprafaţa terestră, aerul
se deplasează în sens invers acelor de ceasornic, de la periferie către
partea centrală.
• Temperatura este mai ridicată în sectorul cald şi mai redusă în cel
rece în cazul ciclonilor tineri, iar în cazul celor bine dezvoltaţi, aflaţi
spre sfârşitul ciclului lor de viaţă, temperatura este ceva mai uniform
distribuită.
• Norii şi precipitaţiile sunt legate în special de fronturile atmosferice,
ele corespunzând tipului şi intensităţii acestora.
• Ciclonii se deplasează în general de la vest la est, dar există situaţii
când deplasarea se produce de la nord la sud sau de la sud la nord şi
situaţii excepţionale când aceştia se deplasează de la est la vest, în
acest caz fiind numiţi cicloni retrograzi. În medie, ciclonii se
deplasează cu o viteză de 50 km/h (0 km/h la suprafaţă şi 50 km/h la
limita superioară).
 Formarea ciclonilor
• Ipoteza termică sau convectivă are la bază
încălzirea şi răcirea suprafeţei terestre. Astfel, se
presupunea că ciclonii se formează acolo unde
aerul se încălzeşte şi se ridică, în locul său
pătrunzând aerul mai rece din jur, realizându-se
astfel circulaţia convergentă caracteristică
ciclonilor. În cazul răcirii aerului, care se
producea cu precădere în regiunile continentale,
circulaţia anticiclonică caracteristică, divergentă
se realiza prin răspândirea aerului rece în plan
orizontal spre periferii.
• Teoria undelor a fost propusă de J. Bjerkness şi
H. Solberg în 1920 plecând de la ideea că ciclonii
se dezvoltă de-a lungul fronturilor principale,
care separă tipuri geografice de mase de aer, unde
apar mişcări ondulatorii care duc la deformarea
frontului. Naşterea ciclonilor nu poate avea loc în
cazul undelor stabile şi reversibile, cu amplitudini
mai mic de 1000 km, dar devine posibilă în cazul
undelor instabile şi ireversibile, cu amplitudine
mai mare de 1000 km.
 A. rece
• În stadiul A, aerul
A. rece
rece de află la nord
de linia frontului, iar
A
A. cald cel cald la sud, cel
A. rece
rece deplasându-se
după o componentă
A. cald
E

A. rece estică, iar cel cald

B A. cald
după o componentă
A. rece vestică.
A. rece
A. rece • În stadiul B, frontul
F
A. cald
apare puţin ondulat,
A. cald deoarece aerul cald
C
pătrunde în
A. rece A. rece
concavitatea undei şi
A. rece
începe să alunece
ascendent pe masa
D
A. cald
G
A. cald de aer rece.
Fazele dezvoltării ciclonului după J. Bjerknes
 • Dacă amplitudinea mişcării creşte, apare
ciclonul tânăr, stadiul C, conturat de cel
puţin două izobare. Aerul cald din
A. A.
regiunea caldă se deplasează mai repede
rece rece decât se retrage aerul rece din faţă,
formându-se astfel frontul cald anterior.
A A. Aerul rece pătrunde dinspre nord-vest şi
cald
A.
înlocuieşte aerul cald din sectorul cald,
rece E
A.
cald
formându-se astfel frontul rece posterior.
A. • În următorul stadiu (D), frontul rece
rece
A.
deplasându-se mai repede decât frontul
B
cald
A.
cald, îl ajunge din urmă şi sectorul cald se
A.
rece
rece îngustează.
A.
rece • Prin unirea frontului rece cu frontul cald,
F A.
cald
masa de aer cald este izolată (rămâne ca o
C
A.
cald
pungă în interiorul mase de aer rece).
A. A.
Acest stadiu (E) fiind cunoscut ca stadiul
rece rece de secluzie.
A. • Unirea fronturilor se face progresiv de la
rece
centru spre periferii, iar sectorul cald se
D
A.
cald G
A. desprinde de sol; la suprafaţa terestră
cald
Fazele dezvoltării ciclonului după J. Bjerknes
rămâne doar aerul rece din spatele
frontului rece şi cel rece din faţa frontului
cald, apărând un nou front – frontul oclus,
iar ciclonul se găseşte în stadiul de ocluzie
(Stadiul F).
• În anii ’30, cercetătorii ruşi H. P. Pogosian şi N. L.
Taborovski, au propus o nouă teorie – teoria advectivo-
dinamică. Conform acestei teorii, apariţia ciclonilor şi
anticiclonilor este indusă de acţiunea conjugată a factorului
advectiv (de transport) şi dinamic, aceştia apărând în
regiunile troposferei cu gradienţi termici orizontali mari. Ca
urmare a contrastelor termice mari din zonele frontale de
altitudine, la sol se dezvoltă cicloni şi anticicloni. Aşadar,
un ciclon sau un anticiclon se va deplasa astfel încât să nu
modifice valoarea presiunii din centrul formaţiunii barice
respective, aceasta fiind contribuţia factorului advectiv, în
timp ce apariţia, dezvoltarea şi stingerea acestora sunt
cauzate de influenţa elementului dinamic (C. Stoica, N.
Cristea, Meteorologie generală, p. 324).
 Clasificarea ciclonilor
După origine:
• cicloni locali se dezvoltă numai sub acţiunea regimului termic
al suprafeţei terestre;
• cicloni frontali iau naştere în lungul zonelor frontale din
troposfera mijlocie, unde se produc scăderi dinamice ale
presiunii.
După înălţime:
• cicloni joşi apar numai în troposfera inferioară, până la 2000-
2500 m (nu se identifică pe hărţile de topografie barică de 700
mb şi 500 mb), fiind cicloni locali sau membrii ai unei familii
de cicloni mobili, în stadiul iniţial de dezvoltare;
• ciclonii mijlocii se dezvoltă până la altitudini mai mari de 3000
m, dar la nivelul topografiei barice de 500 mb apar numai ca
talveguri; sunt termic asimetrici şi se deplasează cu viteze de
30-50 km/oră;
• cicloni înalţi prezintă mare dezvoltare verticală şi de regulă
sunt cicloni centrali, puţin mobili şi simetrici din punct de
vedere termic;
• cicloni la înălţime apar în straturile înalte ale troposferei.
După stadiul evoluţiei:
• cicloni tineri sau ideali sunt ciclonii aflaţi în stadiul
dezvoltării maxime, cu structură bine conturată;
• cicloni ocluşi sunt cei aflaţi în ultimul stadiu al evoluţiei.
După mişcare:
• cicloni mobili apar în zonele frontale principale şi au o
mişcare spre est, sud-est, nord-est, nord sau spre nord-vest,
vest şi sud-vest;
• cicloni staţionari sunt fie imobili, fie au o mişcare extrem
de lentă.
După localizarea geografică:
• cicloni extratropicali;
• cicloni tropicali.
 CICLONII TROPICALI
• Ciclonii tropicali se formează la latitudini de 5-20° şi
sunt diferiţi de cei extratropicali deoarece nu prezintă
fronturi atmosferice, presiunea în centrul lor este mai
scăzută comparativ cu aceştia şi dimensiunile sunt
mult mai mici (diametre de 200-500 km).
• Pentru formarea ciclonilor tropicali sunt necesare nişte
condiţii:
 suprafeţe oceanice vaste, cu temperaturi ridicate
(26,5°C), unde bineînţeles şi aerul este cald şi umed;
 valori suficient de mari ale forţei lui Coriolis, pentru a
determina mişcarea turbionară a aerului;
 lipsa unei componente verticale slabe în curentul de
bază;
 preexistenţa unei perturbaţii tropicale slabe care
activează ca sursă a viitorului ciclon;
 scurgerea aerului pe suprafaţa perturbaţiei (S.
Ciulache, Meteorologie şi Climatologie, p. 274).
  Ciclonii tropicali prezintă în partea
centrală un nucleu unde predomină
descendenţa aerului de unde rezultă
lipsa precipitaţiilor şi timpul calm
şi senin, cu temperaturi mai mari
cu 10-20°C comparativ cu aerul din
jur. Acest nucleu se numeşte ochiul
ciclonului. În jurul acestuia, se
dezvoltă un sistem noros amplu,
care atinge ca înălţime tropopauza,
benzile norilor ce se rotesc în
spirală având diametre şi de 300
km. La partea superioară, norii
formaţi din cristale de gheaţă ajung
până la 600-800 km de centrul
ciclonului.
 Ciclonii tropicali se deplasează
Sursa: https://www.britannica.com/science/climate-
spre vest, fiind deviaţi treptat spre
meteorology/Cyclones-and-anticyclones poli şi transformaţi în cicloni
extratropicali.
 La nivel terestru, se produc anual
circa 50-60 de cicloni tropicali,
75% dintre aceştia în emisfera
nordică.
https://www.brainkart
.com/article/Atmosph
eric-Disturbances-
(Cyclone-and-Anti-
Cyclone)_33820/
Direcţiile tipice de deplasare
a ciclonilor tropicali (roşu) şi
extratropicali (albastru). (Pe
baza datelor lui S. Pettersen, B.
Haurwitz, N. M. Austin, J.
Namias, M.J. Rubin şi J-H.
Chang.)
 Pagubele provocate de ciclonii tropicali de diferite categorii de
intensitate conform scării Saffir-Simpson
Sursa: www.sky-chaser.com/schurr.htm
 Imagine satelitară a unui ciclon
extratropical peste Marea Britanie
http://pressbooks-dev.oer.hawaii.edu/atmo/chapter/chapter-13-
extratropical-cyclones/

Imagine satelitară a unui ciclon

tropical – Golful Mexic
https://www.ncdc.noaa.gov/sotc/tropical-cyclones/200309
Formaţiuni barice depresionare
 ANTICILONII
Caracteristici.
• Diametrul variază între 300 km, în stadiul iniţial de formare, şi
3000 km sau chiar mai mult când se atinge maximul de
dezvoltare. Cei mai mulţi anticicloni nu depăşesc 1000 km în
diametru.
• Suprafaţa variază şi ea în limite largi, în funcţie de dimensiunea
anticiclonului, ajungând până la câteva milioane de km2.
• Presiunea la centru oscilează între 1020 şi 1030 mb, în cazurile
excepţionale atingând 1060 mb în regiunile intertropicale şi 1080
mb în regiunile extratropicale.
• Mişcarea aerului, pe verticală, este descendentă în partea centrală
şi uşor ascendentă la periferii, în plan orizontal, la suprafaţa
terestră, în emisfera nordică, fiind de la centru spre periferii, în
sensul acelor de ceasornic, iar în emisfera sudică în sensul acelor
de ceasornic.
• Temperatura este mai coborâtă în partea estică datorită
predominării vânturilor de nord şi mai ridicată în vest, ca urmare a
predominării vânturilor din sud.
• Nebulozitatea şi precipitaţiile sunt condiţionate de umezeala şi de
stabilitatea aerului, anticiclonii fiind lipsiţi de fronturi atmosferice.
• Deplasarea se produce cu precădere de la nord-vest spre sud-est,
dar şi de la nord spre sud, remarcându-se o mobilitate mai mică
decât a ciclonilor.
 Formarea anticiclonilor
• Ipotezele despre formarea anticiclonilor sunt
comune cu cele legate de formarea ciclonilor.
• Conformei primei dintre aceste ipoteze, ipoteza
termică, anticiclonii se formează deasupra
regiunilor reci ale Globului datorită predominării
mişcării descendente a aerului.
• Cea de-a doua ipoteză, teoria undelor, nu explică
într-o mai mare măsură formarea anticiclonilor.
• Cea mai plauzibilă teorie este teoria advectivo-
dinamică care arată că anticiclonii apar acolo
unde are loc creşterea dinamică a presiunii
atmosferice. Astfel spus, dacă în câmpul
curenţilor atmosferici de la înălţime (la nivelul de
5,5 km corespunzând hărţii TA a suprafeţei
izobarice de 500 mb) se produce o convergenţă,
la suprafaţa terestră ia naştere un anticiclon.
 Clasificarea anticiclonilor
• După origine:
– anticicloni termici: formarea lor este cu precădere legată
de răcirea suprafeţei continentale în perioada rece a anului
(Anticiclonul Siberian, Anticiclonul Canadian);
– anticicloni dinamici: formarea lor este legată de cauze
dinamice, în această categorie încadrându-se mai ales
anticiclonii subtropicali.
• După înălţime:
– anticicloni joşi: au dezvoltare verticală redusă, numai în
troposfera inferioară;
– anticicloni la înălţime: apar numai în straturile înalte ale
troposferei;
– anticicloni înalţi: prezintă dezvoltare verticală mare, sunt
calzi, nu foarte mobili, iar în partea centrală de desfăşoară
mişcări descendente intense.
• După temperatură:
– anticicloni calzi: prezintă temperaturi mai ridicate decât
aerul din troposfera înconjurătoare şi sunt amplu dezvoltaţi
pe verticală;
– anticicloni reci: se dezvoltă numai în troposfera inferioară
în aerul rece.
• După mişcare:
– anticicloni mobili: se deplasează de la vest la est în
alternanţă cu ciclonii; apar la latitudini medii;
– anticicloni staţionari: au deplasare foarte lentă, pot
staţiona vreme îndelungată deasupra unei regiuni, în
această categorie intrând anticiclonii subtropicali
oceanici şi cei continentali formaţi iarna.
• După poziţia în serie:
– anticicloni iniţiali;
– anticicloni finali.
• După localizarea geografică:
– anticicloni arctici şi antarctici;
– anticicloni din zona temperată;
– anticicloni subtropicali.
 Vremea în cicloni
• Ciclonii prezintă o structură asimetrică, în sensul că în partea
sudică se află un sector cald, mai puţin extins, în timp ce în partea
nordică se regăseşte un sector rece, mult mai extins decât cel cald.
În partea de sud-est, între cele două sectoare este un cald anterior,
iar în partea sud-vestică, un front rece posterior. Cele două
fronturi se unesc în partea centrală a ciclonului, în punctul de
convergenţă.
• Starea vremii diferă în funcţie de situarea punctului de observaţie
comparativ cu punctul de convergenţă al ciclonului.
• Astfel, dacă punctul de convergenţă este situat la sud de cel de
observaţie (secţiunea A … A’), suprafaţa frontală nu atinge
suprafaţa terestră, la sol deplasându-se numai aerul rece al
sectorului rece, aerul cald fiind la înălţime. Vântul suflă dinspre
sud-est şi est şi apoi, la trecerea punctului de convergenţă, se
roteşte şi bate dinspre nord şi nord-vest, ducând şi la scăderea
temperaturii. Se succed norii frontului cald (Ci, Cs, As, Ns) din
nimbostratus căzând precipitaţii generalizate, moderate ca
intensitate, dar de lungă durată.
• Dacă punctul de convergenţă trece pe la nord de punctul de
observaţie (secţiunea B … B’), există trei etape sau faze
importante: trecerea frontului cald, trecerea sectorului cald,
trecerea frontului rece.
• Trecerea frontului cald este precedată de vânturi dinspre
sud-vest şi apoi dinspre sud şi de norii ci, Cs, As, şi Ns, din
ultimele două genuri căzând precipitaţii generalizate. De
asemenea, temperatura aerului creşte treptat şi presiunea
atmosferică scade.
• Trecerea sectorului cald. Precipitaţiile se opresc, se
înseninează parţial sau total, iar vântul bate dinspre vest şi
sud-vest. Există situaţii când în timpul verii se pot forma
nori cumuliformi din care cad averse. Iarna, predomină
norii stratiformi din care cad doar burniţe.
• Trecerea frontului rece este precedată de apariţia norilor
Cirrocumulus, Cs, As, care provin din destrămarea norilor
Cumulonimbus dezvoltaţi în faţa frontului şi pe linia
frontului. Aceştia generează averse puternice însoţite de
descărcări electrice şi căderi de grindină. Presiunea
atmosferică scade rapid; înapoia liniei frontului,
temperatura scade, presiunea creşte, iar vântul bate dinspre
vest – nord-vest. O dată cu destrămarea sistemului noros al
frontului rece, se înseninează. (S. Ciulache, Meteorologie şi
Climatologie, p. 271-273).
 Ciclon extratropical peste Golful Hudson, 10 august 2016
https://earthobservatory.nasa.gov/images/88566/extratropical-cyclone-over-hudson-bay
 Vremea în anticicloni
În general, ca urmare a descendenţei aerului în partea centrală a
anticiclonilor, vremea este senină, indiferent de anotimp. Există
însă şi cazuri când cad precipitaţii slabe, mai ales burniţe, în
semestrul rece, iar în semestrul cald averse, pe timp de zi, dacă
umezeala este suficient de mare pentru a duce la formarea norilor
cumuliformi.
Starea vremii este însă diferită la periferiile anticiclonilor, adică la
contactul cu periferiile ciclonilor învecinaţi.
• În partea estică, anticiclonul se învecinează cu partea vestică,
posterioară a ciclonului. Aici apar nori cumuliformi sau
stratiformi a căror cantitate scade spre centrul său, ca urmare a
creşterii stabilităţii masei de aer.
• În partea sudică, mărginită de cea nordică a ciclonului, pot apărea
nori Cirrus, Cirrostratus şi chiar Altostratus şi Nimbostratus.
• În partea vestică, învecinată cu cea estică, anterioară a ciclonului,
apar nori Cirrus şi Cirrostratus, urmaţi de nori cumuliformi;
presiunea scade, marcând apropierea frontului cald.
• În partea nordică, la contact cu partea sudică a ciclonului, apar
nori stratiformi compacţi în semestrul rece şi predomină timpul
senin, deasupra continentelor în semestrul cald.