Oceanografie

Oceanografia este stiinta nelimitata despre oceane, multi si interdisciplinara, beneficiind de un set
infinit de tehnici de lucru si de metode de analiza. Principalele ramuri sunt:
 oc. fizica → se ocupa cu studiul proprietatilor fizice ale apei (tº, densitate, culoare, transparenta,
turbiditate, conductibilitate electrica), dinamica maselor de apa si diferite tipuri de miscari (valuri, maree,
oscilatiile de nivel, curentii oceanici). Aceasta se mai ocupa si cu interactiunile ocean – atmosfera.
 oc. chimica → studiaza compozitia chimica a oceanelor, evolutia in timp a acestora si interactiunile din
cadrul bazinelor oceanice privite ca si sisteme chimice, precum si ciclurile biogeochimice (ex: regimul
azotului)
 geologia marina → se ocupa cu studierea sedimentelor si a structurii bazinelor oceanice. Aceasta ramura
debuteaza in sec XIX, odata cu expeditia Challenger (1872 – 1876) cand se recolteaza sedimente din toate
compartimentele importante ale Oceanului Planetar (OP).
 biologia marina → este cea mai veche ramura, intrucat analizele privind organismele marine s-au facut
inca din antichitate.

Subramuri:
- ecologie marina → s-a dezvoltat la mijlocul sec XX si are o analiza duala biotop – biocenoza
- geomorfologie marina → se ocupa cu studiul reliefului marin
a) costiera
b) submarina
Limita dintre cele doua este data de baza valurilor.

- paleoceanografia → disciplina cea mai tanara. Aceasta se ocupa cu intelegerea evolutiei trasaturilor fizice,
chimice, geologice, de relief ale OP de-a lungul erelor geologice.
- ingineria marina → se ocupa cu proiectarea, constructia si intretinerea diferitelor interventii antropice din
domeniul marii cu scopul combaterii problemelor de mediu, amenajarilor coastelor, dezvoltarii turismului.

Oceanul Planetar reprezinta totalitatea bazinelor oceanice, marilor mediterane si marilor marginale de pe
Terra, ocupand 70,8% din suprafata Planetei, cu un volum total de apa de 1370 mil km³, cu adancime medie
de 3790 m si avand peste jumatate din suprafata sa dezvoltata la adancimi cuprinse intre 4000 – 6000 m.

Subunitati:
1) Bazinele Oceanice → sunt bazine de mari dimensiuni care despart continentele, cu fundul grefat pe crusta
oceanica si secundar pe crusta continentala. Prezinta o circulatie sistematica a maselor de apa de forma
curentilor, sub controlul circulatiei generale atmosferice.

2) Marile Mediterane → sunt bazine marine de dimensiuni mici situate intre continente, ce comunica cu
oceanele prin stramtori. Mediteranele se suprapun peste contactele dintre placile tectonice, motiv pentru care
le este caracteristica instabilitatea tectonica manifestata prin cutremure si procese vulcanice.
Mediteranele prezinta o circulatie locala a apei, decuplata de la circulatia generala oceanica, influentata de
vanturile locale si de aportul de apa dulce al marilor sisteme fluviale.
Se deosebesc doua tipuri de mediterane:
- intercontinentale: Mediterana Europeana, Americana (M.Caraibelor si G.Mexic), Austral-Asiatica,
Marea Rosie si G.Persic
- intracontinentale: M.Baltica, G.Hudson, Bazinul Arctic – acesta prezinta caracteristici comune
atat bazinelor mediterane cat si celor oceanice.

1
3) Marile Marginale → sunt formate din bazine care comunica larg cu oceanele invecinate, prezinta o
circulatie a maselor de apa conectata la circulatia majora a oceanelor si sunt dezvoltate doar pe crusta
continentala la adancimi relativ mici (d < 200 m). Acestea se mai numesc si mari de şelf.
Ex: Marea Manecii, Nordului, Irlandei, Alba, Barents, Bering, Ohotsk, Japoniei, Galbena, Chinei de S si de E.

Marea Neagra este un bazin mediteranean semiînchis si de dimensiuni reduse (466.000 km²). Apare
frecvent gresit incadrata ca fiind o mare continentala sau marginala. Nu poate fi un astfel de bazin, deoarece:
- dpdv geologic, relieful este grefat atat pe crusta continentala cat si pe crusta oceanica
- dpdv geomorfologic prezinta margini continentale si campii abisale
- exista o comunicare libera intre acvatoriul euxinic si Mediterana, apoi Oceanul Atlantic.

Bazinele oceanice: structura, evolutie, relief

Primele informatii privind conturul Oceanului Atlantic apar in sec XVI, in timp ce M.Mediterana este
cartata inca din sec VI – VII I.Hr.
Teorii privind formarea bazinelor apar la sfarsitul Evului Mediu si in perioada moderna, dar mai degraba sub
forma unor proiectii fantastice.
A.Humboldt, in 1800 formuleaza prima teorie conform careia bazinul Atlantic s-a format prin
departarea Americilor de Europa si Africa.
In sec XX, Alfred Wegener (1915) emite teoria derivei continentelor, conform careia continentele actuale s-au
format prin separarea unui continent unic – Pangaea – care se afla inconjurat de un ocean unic – Phanthalasa.
Aceasta teorie lenta a cunoasterii reliefului oceanic se datoreaza tehnicilor de lucru neschimbate.
Odata cu introducerea tehnicii sondarii acustice (expeditia Meteor din 1925), datele batimetrice se vor
strange intr-un ritm foarte rapid, astfel incat in anii ’50 se obtine prima imagine de sinteza a reliefului
Oceanului Atlantic, M.Mediterane si mult mai general pentru Oceanul Pacific si Indian.
Aceasta realitate proaspat cunoscuta nu poate fi explicata prin teoriile clasice, astfel incat are loc un
salt important in geologie si geomorfologie.
Teoria formarii bazinelor oceanice apare odata cu formularea unei noi teorii privind relieful si evolutia Terrei
 teoria tectonicii globale (anii ’60) la care au contribuit hotarator, oceanografii de la Institutul National
“Woods Hole” (SUA).
Formarea bazinelor oceanice este explicata prin teoria expansiunii fundurilor oceanice. Concret,
deplasarea divergenta a placilor tectonice fata de rifturile din axa dorsalelor, induce o miscare continua si
uniforma de deplasare laterala de tip “covor rulant”.
In paralel, pe contactele convergente destructive dintre placile tectonice, se consuma crusta oceanica in
tendinta de inchidere a bazinelor oceanice. Oceanul Atlantic se afla in expansiune, iar Oceanul Pacific intr-un
proces de restrangere.
Vitezele de deplasare laterala a placilor (contacte divergente constructive intre placi) este de 2-5 cm/an
in Atlantic, 1-10 cm/an in Oceanul Indian si 5-15 cm/an in Pacific.

Relieful bazinelor oceanice

Identificarea si analiza formelor de relief, se face utilizand diferite seturi de criterii:
- morfografice → geometria formei de relief
- morfometrice → dimensiunea - || -
- morfodinamice → evolutia - || -
- morfotectonice si morfostructurale → formele mari de relief

Relieful Terrei se divide in 3 mari complexe morfologice care au acelasi rang:

o Continentele
o Marginile continentale
o Fundurile oceanice

2
1) Marginea continentala (termen propus de Wegener si combatut de Guttemberg, dar revine odata cu teoria
tectonicii globale) este relieful grefat pe crusta continentala, care racordeaza continentele cu bazinele
oceanice, cu un profil general convex – concave, cu dimensiuni de 10² - 10³ km si cu o evolutie perceptibila in
orizonturi de timp de 10 - 10 ani.

Tipuri de MC (margini continentale)

In functie de geneza si structura:
- pasive
- active

MC pasive deriva din contactele divergente constructive dintre placi. Acestea se caracterizeaza prin
extensiunea mare a unitatilor, care prezinta un profil bine dezvoltat si pante relativ mici.
Dupa criterii regionale, se disting 3 tipuri de MC pasive:
a) MC de tip neoformat este specifica Marii Rosii si G.Californiei, reprezentand procese tinere de
riftogeneza.
b) MC de tip Africana exprima MC cu aport redus de sedimente, care afecteaza intreaga morfologie. Se
intalneste in jurul Africii, Antarctidei, Groenlandei si S,V Australiei.
c) MC american, reprezentand coastele cu aport masiv de sedimente care dezvolta subunitati mai extinse.

MC active se suprapun contactelor convergente destructive dintre placile tectonice. Din acest motiv se
caracterizeaza printr-o intensitate mare a proceselor geodinamice exprimate prin subductii, seismicitate si
vulcanism.
Oceanul Pacific este inconjurat de MC active, exceptand limita sudica (MC pasiva). In functie de structura si
natura placilor aflate in contact, MC active prezinta doua subtipuri:
- andin → latura Estica a Oceanului Pacific. In acest caz, avem un contact dintre o placa oceanica si una
continentala, cea oceanica fiind subdusa de cea continentala. Aceasta este tipul de MC activa cea mai
dinamica.
- arc insular → latura Vestica a Oceanului Pacific, unde doua placi oceanice sunt intr-un contact compresiv,
rezultand prisme de acretie de tip “arc insular” si selfuri continentale extinse in spatele arcului insular, care
vor gazdui mări marginale.

3
Acretie / progradare → procese de acumulare (ridicare) dezvoltate pe verticala / orizontala.
4
Subunitatile MC
Considerand MC ca unitate de rang egal cu fundurile oceanice si continentele, in cadrul ei putem
deosebi cateva subunitati.

a) Versantul continental → subunitate de rangul I a MC de natura tectonica, cu pante de 3 –6º si latimi

20 – 100 km. Caracteristica semnificativa a versantilor continentali este data de dimensiuni. Energia de relief
este de 1500 – 3000 m. Morfologic, sunt diferente intre versantii MC pasive si MC active.
In cadrul versantului, pot fi prezente alte unitati de relief: platouri marginale, canioanele submarine si
alunecarile submarine.
▪ Platourile marginale sunt discontinuitati majore in profilul versantului sub forma unor trepte orizontale,
situate la adancimi intermediare. Cele mai importante platouri continentale sunt:
- Platoul Blake in largul coastelor Floridei
- Platoul Campbell in Estul Noii Zeelande

▪ Canioanele submarine sunt vai adanci, taiate in cadrul versantului pana sub muchia selfului, ea uneori
extinzandu-se si in cadrul acestuia. Profilul transversal al unui canion are forma literei “V” ascutit, cu
adancimea fragmentarii ce poate depasi 1000 m. Canioanele reprezinta principala retea de circulatie episodica
a sedimentelor, dinspre domeniul coastei spre cel abisal.

5
Geneza canioanelor:
- aparitia lor in fata gurilor de varsare ale marilor sisteme fluviale, presupunand un episod de evolutie
subaeriana, urmat de o transgresiune.
- prin modelarea exercitata de catre curentii turbiditici. Acest mecanism este cel mai intalnit. Curentii
de turbidite sunt compusi dintr-un amestec de apa, sedimente fine (argile…) si sedimente grosiere (nisip), care
se deplaseaza cu viteze mari pe axul canioanelor pentru intervale scurte de timp, urmate de intervale mari de
pasivitate. Acesti curenti sunt asemanatori cu avalansele. Drept rezultat, in capatul canioanelor submarine,
apar conuri abisale cu o structura stratificata si alternanta fin grosier.
(1 fathom = 1,8 m)
Canionul Monterey (California) cu dezvoltare spectaculoasa, extins pana in domeniul tarmului si cel mai
cunoscut din lume.

b) Glacisul continental → partea inferioara a MC, create prin acumularea sedimentelor provenite de pe
versantul continental. Are un profil general larg, concav, cu latimi de 50 – 200 km si o energie de relief
dezvoltata pe verticala de 300 – 1000 m.
Dupa diviziuni, distingem doua tipuri:
- glacisuri continentale simple

- g.c. compuse

6
Conurile abisale apar la capatul canioanelor submarine, fiind compuse din sedimentele antrenate de curentii
turbiditici. In cadrul lor, materialele se depun sortat. Cele mai mari conuri abisale corespund marilor sisteme
fluviale si se dezvolta nu doar in cadrul GC ci paraziteaza inclusiv versantul continental.

c) Coasta → subunitate a MC situata altimetric intre limita superioara a campiilor costiere (+ 50 - +100 m) si
ruptura de panta exprimata morfologic de muchia selfului (-180 m).
Coasta reprezinta domeniul definit de catre variatiile nivelului Oceanului Planetar in timpul
pliocenului si cuaternarului, astfel incat la transgresiuni, campiile costiere erau partial sau total acoperite cu
apa, iar in timpul regresiunilor, selful costier devenea partial sau total emers.
Profilul transversal al coastei are o forma convex – concava cu dimensiuni de ordinul sutelor de km (MC
pasive) sau de zeci de km (MC active) si o energie de relief de maxim 300 m.

▪ campiile costiere s-au format prin acumularea sedimentelor marine in timpul transgresiunilor
cuaternare si de la sfarsitul pliocenului, fiind compuse din silturi si nisipuri de origine marina, in alternanta cu
alte tipuri de sedimente (fluviale, glaciare).
Ele ocupa cca 5,7 mil km² (1% din suprafata Terrei). Cele mai extinse sunt: Campia Amazonului, C Golfului
(Mexic), a Americii de N, Siberiei; Delta Dunarii si Campia siretului Inferior.

▪ selful continental este o subunitate a coastei, de forma unei campii netede care inclina lent catre larg.
Pantele selfului sunt mai mici de 0,2º → campie monoclinala.
Limita inferioara a selfului continental se gaseste la -150…220 m, media fiind de -180 m → muchia
selfului. Muchia selfului are valori similare batimetric pe majoritatea coastelor Terrei, deoarece a fost
modelata (impusa) de catre nevelurile cele mai scazute atinse de Oc Planetar in timpul regresiunilor
cuaternare (-120…-180 m).
Limita superioara reprezinta contactul cu tarmul si este ilustrata de baza valului.
Selful se mai clasifica si dupa procesele existente in timpul regresiunilor:
- selfuri continentale glaciare (M. Nordului, M. Baltica)
- s.c. tropicale
- s.c. tectonizate si faliate
- s.c. periglaciare etc

▪ tarmul reprezinta unitatea cea mai dinamica a MC, cu o evolutie perceptibila in orizonturi de timp de
ordinul sutelor de ani si cu latimi de oridinul km-lor si zecilor de km.
Tarmul este definit spatial de domeniul de modelare al valorilor pe o coasta.
7
Limita superioara a tarmului este data de linia la care ajung cele mai inalte valuri de furtuna.
Limita inferioara se poate decela in functie de 3 criterii:
- dpdv hidrodinamic, limita este chiar baza valului
- dupa criteriul morfodinamic, limita va fi data de catre adancimea de inchidere

Adancimea de inchidere reprezinta adancimea pana la care au loc schimbari interanuale ale reliefului.
- criteriul morfologic: trecerea de la un tarm cu pante mici sau moderate, la o suprafata cvasiorizontala
(campie).

Diviziunile tarmurilor joase:

a) Conuri de rever – singurele forme de acumulare din domeniul subaerian, create de valuri in timpul
furtunilor, prin depunerea partiala a sedimentelor erodate in cadrul plajei si dunelor. Exista doua tipuri de
conuri de rever, dupa forma:
- tip evantai, cand valurile sparg cordonul de dune sporadic
- tip franje, cand valurile de furtuna depasesc cu usurinta pe supraf mari partea cea mai inalta a tarmului emers

8
b) Fordune (Fd) – cordonul de dune litorale situate in imediata vecinatate a plajei. Conditiile existente
fordunelor:
- existenta unui aport sedimentar (plajei uscate)
- regim eolian energetic, cu multe cazuri cand viteza vantului depaseste 6 m/s (viteza critica de antrenare a
nisipului).
- existenta unei suprafete cu rugozitate superioara plajei (mare) in general, determinata de vegetatia
colonizatoare a dunelor.
In cadrul fordunelor, apar si forme de eroziune, denumite depresiuni de deflaţie (blow-out):
- circulare
- şanţ
- pâlnie

c) Plaje – forma de relief creata de valuri, pe acumularile de sedimente neconsolidate din spatiul tarmului
emers. Se identifica cu zona de maturare a valurilor cuprinsa intre limita superioara atinsa la furtuni si limita
inferioara creata la retragerea fiecarui val pe fata plajei.

Bermele sunt diviziuni ale plajei, de forma unor trepte orizontale sau usor inclinate, create de valuri,
dar aflate in cea mai mare parte a timpului sub actiunea vantului care le remodeleaza. Deoarece pe majoritatea
tarmurilor exista mari diferente sezoniere dpdv al energiei valurilor si a nivelului local al marii, apar frecvent
doua unitati de berma: berma de iarna (mai inalta si aflata in pantă catre linia tarmului) si berma de vara
(constanta in sezonul cald, in contrapantă).

d) Faţa plajei – planul inclinat, continuu maturat de valuri; este forma de relief cea mai dinamica din tot
relieful emers.
Tarmul submers (TS) se extinde intre baza feţei plajei (FP) si adancimea de inchidere (pana la
contactul cu selful continental – SC). Profilul de echilibru al tarmului submers este unul concav, descris de
ecuatia y = a ∙ x2/3 (y = ax2/3), y = axb; b<1.

Pe tarmurile joase, in partea superioara a TS, acolo unde panta generala este ridicata, apar frecvent
bare si santuri. Barele si santurile compun zona de spargere a valurilor, cu valabilitate pe termen mediu (luni
si ani).

9
 Barele reprezinta sectoare de convergenta sedimentara si corespund aliniamentelor de spargere a
valurilor. Barele suporta deplasari cu tendinte diferite la scara sezoniera: in sezonul rece si dinamic, barele se
deplaseaza catre larg, iar in sezonul uscat, catre linia tarmului.

Pe tarmurile inalte nu apar dune decat ocazional, in schimb sunt prezente falezele.
Faleza este un versant litoral subaerian, creat sub actiunea valurilor si compus dintr-un sector activ, in baza
caruia se gaseste frecvent o firida (excavatiune creata de abrasiune). Faleze relicte – faleze modelate candva.

Elementele tarmului inalt cuprind martori de eroziune – stanci izolate de faleza si prinse in platforma de tarm.
Platforma de tarm este o suprafata cvasiorizontala (regim micromareic) sau inclinata (regim mezo si
macromareic), formata prin abraziune. Barierele litorale reprezinta tarmurile joase.
Barierele sunt principalele forme depozitionale ale coastelor dominate de valuri. Acestea pot fi
separate de continent printr-o laguna (insule bariera), pot inchide partial un estuar (bariere estuariene), pot fi
legate direct de continent (spit bariera) sau pot desparti complexe deltaice de acvatoriul marin (bariere
deltaice). Daca exista un alt caz, atunci acesta se numeste plaja bariera.
10
 Deltele mareice sunt formatiuni cu dimensiuni reduse (sub 1 km2 sau cativa km2), create prin spargerea
unei bariere litorale si depunerea sedimentelor in doua domenii:
- delta de flux (catre uscat)
- delta de reflux

Grindurile marine sunt foste linii de tarm (paleotarmuri), prezente in relieful campiilor deltaice,
lagunare sau costiere, sub forma unor creste de plaja relicte, inguste si prelungi.
Campurile marine (beach ridge plain) sunt campii nisipoase rezultate din alaturarea grindurilor
marine. Ex: Letea, Caraorman, Saraturile, Chituc, Saele si Periteaşca.
Terasele marine sunt foste platforme de tarm ajunse datorita proceselor tectonice, oscilatiilor climatice
sau progradarii liniei tarmului, in interiorul continentului pe o pozitie suspendata fata de nivelul actual al marii

Swash – miscarea valurilor pe fata plajei dintr-o panza ascendenta

Tombolo – bariera care asigura legatura dintre o fosta insula si continent.

Panta plajei si inaltimea bermei sunt determinate de catre:

- granulometria sedimentelor → panta plajei creste odata cu dimensiunea granulelor de nisip
- inaltimea valurilor → panta descreste odata cu inaltimea valurilor
- inaltimea mareelor → gradientul descreste odata cu inaltimea mareelor

11
Evolutia ciclica a plajelor
Morfologia plajelor cuprinde in general schimbari sezoniere:
a) Furtunile cauzeaza transportul sedimentelor catre larg si implicit formarea barelor submerse.
b) Conditiile de calm marin (energie marina joasa) impun deplasarea sedimentelor dinspre larg catre plaja,
avand drept rezultat formarea reverelor fetei plajei din a caror juxtapunere rezulta bermele de plaja
(furtuna/hubal, bara submersa/berma de plaja si profil de iarna/vara).
Principalii factori de control ai morfologiei plajei sunt:
- valurile
- mareele
- curentii de tarm
- dimensiunea medie a sedimentelor
Raportul dintre acesti factori sta la baza clasificarii hidrodinamice a tarmurilor.
RTR = MSR / Hb
MSR – inaltimea mareelor
Hb – inaltimea valurilor

Exista 3 tipuri majore de tarm:

a) Tarmuri reflective → le corepsund plajele inalte si inclinate; tarm jos si relativ abrupt.
→ apar pe tarmurile compuse din nisipuri grosiere si pietrisuri (ex: Vama Veche)
In cazul lor, valurile se sparg pe fata plajei.
Scarp de plaja / sau in dune = ruptura de panta cu profil vertical (inclinat), taiat in plaja/dune de catre valuri,
curenti de tarm sau vant.
Tarmurile reflective se caracterizeaza prin sedimente grosiere (nisipuri grosiere si pietris), panta mare,
dezvoltare redusa pe orizontala a subunitatilor tarmului. In domeniul submers, barele lipsesc, astfel incat
valurile se sparg direct pe fata plajei. Ex: Vama Veche, 2 Mai

b) Tarmurile disipative:
- sunt compuse din sedimente fine
- in planul reliefului avem subunitati extinse (berme, fordune)
- in tarmul submers sunt prezente barele submerse (ex: tarmul Mamaia, Sf. Gheorghe)
- zona de spargere a valurilor este foarte lata
- curentii de tarm (curentii indusi de valuri)

c) Tarmuri intermediare:
- nisipuri medii (0,2 – 0,5 mm)
- morfologie cu complexitate medie, in care este prezenta o singura bara submersa
- plaje moderat inclinate (pante medii).

Tarmuri ultradisipative:
- panta deosebit de mica (ex: tarmul Sulina)

12
Tarmuri cu terasa de maree joasa
Aceste tarmuri sunt specifice regiunilor mezo si macromareice. In timpul refluxului, acest tarm se
comporta disipativ, pe cand la flux devine tarm reflectiv.
Evolutia fordunelor determina in timp (sute de ani) aparitia unor morfotipuri secundare:
- dune parabolice (climat temperat) si balcane (climat arid)
- depresiuni de deflatie si campuri de deflatie (taiate la nivelul piezometric mediu)
Dunele parabolice au forma de U, cu capetele crestei ancorate de vegetatie si cu tendinta de a se alungi in timp

Valurile. Forma, tipuri de spargere

Exista cateva tipuri, in functie de tipul genetic:
- valurile de vant, sunt o expresie a repartitiei diferite pe suprafata pamantului a energiei solare
- seismice (tsunami)
- mareele (valuri cu perioada ff lunga) t = 24h 50min
- seisele
- capilare (L < 1,7 cm) datorate tensiunii superficiale a apei, care propaga orice tip de unda pe suprafata apei.

Valurile de vant
a) Elemente morfometrice → inaltime, lungime, perioada (H, L, T)
Teoretic, valurile oceanice sunt reduse la valuri simetrice cu profil sinusoidal.

b) Factori de control:
- viteza vantului
- perioada de timp a vantului
- Fetch-ul (intinderea suprafetei de apa pe care actioneaza vantul).
Cele mai inalte valuri de vant se intalnesc in regiunile temperate si subpolare, datorita permanentei
vanturilor de Vest. Valurile cele mai mici se intalnesc in regiunea ecuatoriala („zona calmelor ecuatoriale”)
Cele mai inalte valuri de furtuna se produc in apropierea coastei Africii de Sud, datorita interactiunii
dintre valurile ordinare si curentul Agulhas. Inaltimea maxima masurata este de 18 – 20 m.
13
Se mai folosesc ca si notiuni, inaltimea semnificativa si perioada semnificativa (Hs = H1/3) → media
aritmetica a celei mai inalte treimi din totalul valurilor.
Pe coasta romaneasca, inaltimea valurilor este de 1 m.

Deplasarea particulelor de apa la trecerea valurilor

Valurile si energia lor se propaga unidirectional, dar particulele de apa descriu o miscare circulara fara
a induce si o deplasare neta. Diametrul miscarii orbitale a particulelor de apa descreste odata cu adancimea.
La o anume adancime sub suprafata marii, miscarea apei devine insignifianta: este baza valului.
Baza valului poate fi definita altimetric de o adancime a apei mai mica de ½ din lungimea valului (L/2
sau 0,5 L). Valurile nu pot afecta relieful submers sub aceasta adancime.
Particulele de apa descriu o traiectorie orbitala: circulara in larg, si elipsoidala in apele de tarm.

La suprafata apei, particulele descriu miscari orbitale deschise, permitand un transport de apa numit
driftul Stokes. Acest proces este principalul tip de transfer energetic care sta la baza formarii curentilor
oceanici de suprafata.

Tipuri de acvatorii marine

- adanci (largi, ape de larg)
- intermediare ape de tarm
ape de tarm
- superficiale
Valurile se masoara cu traductori de presiune (senzori). fs > 1 Hz
Hula marina → valurile propagate in afara zonei de generare si actiune eoliana. Hula presupune o
sortare a valurilor dupa lungime (perioada), deoarece valurile mari calatoresc mai repede.

14
Exista o tendinta de regularizare a valurilor. Primul set de valuri este reprezentat de valuri cu lungime,
inaltime si perioada mare, pretabile pentru surf. Valurile de hula au perioade de 8 – 12 secunde.
Wave run-up → limita pana la care ajung valurile; se exprima pe orizontala dar si altimetric. In
Romania, wave run-up este de 1, 6 m.

La suprafata oceanului, distributia temperaturii (tº) este zonala, cu izoterme E – V. In apropierea

coastei, curentii sunt difractati / redirectionati, iar izotermele sunt deviate catre N sau S, dupa directia
curentilor.
Tº la suprafata marii (SST) descreste de la 25-28ºC la 0-2ºC in Oceanul Arctic si in apropierea
Antarcticii.

Distributia temperaturii pe verticala

Sub suprafata marii, coloana de apa poate fi divizata in 3 zone in functie de regimul termic:
- zona superficiala (0 – 50 m adancime)
- termoclina (200 – 500 m, strat in care tº descreste rapid)
- zona profunda (500 – 1000 – 5000 m, tº se schimba foarte incet)
La latitudini mici, tº la suprafata este de 20-25ºC, la 500m 8ºC, la 1000 m 5ºC, iar la 4000 m 2ºC.

15
Circulatia Langmuir
Temperatura la suprafata este relativ constanta, datorita dinamicii orizontale de amestec (valurile si
curentii) si a unui foarte lent transfer de caldura spre stratul de termoclina. Acest transfer este de 0,5 – 3 cm/zi.
Alt mecanism care poate influenta grosimea orizontului de amestec este reprezentat de circulatia Langmuir
Celulele langmuir sunt vizibile prin producerea numeroaselor linii sau benzi de spuma la suprafata
lacurilor sau a marilor. Ele sunt aliniate concordant cu directia vantului, fiind spatiate la 2 – 25 m pe lacuri si
5 – 300 m pe mare.
In zona de downwelling se intalnesc viteze de ordinul cm/s. Aceaste zone sunt concentrate in benzi,
ocupand 1/3 din latimea celulei, in timp ce miscarea ascendenta este mai raspandita la viteze mai mici.
Viteza orizontala este maxima in benzile convergente (10 cm/s), iar viteza de coborare = 1/3 din viteza pe
orizontala.
Celulele Langmuir se formeaza doar in prezenta valurilor de vant.

Distributia salinitatii
Salinitatea reprezinta suma totala a materialelor solide dizolvate in apa; se exprima in grade/oo.
34,7/00 – salinitatea medie a oceanului planetar.
Clorinitatea – cantitatea totala de clor exprimata in grade/litru
Salinitatea si clorinitatea se afla in raport constant. S‰ = 1,80655 Cl

Factori care contribuie la cresterea salinitatii:

- evaporatie
- ingheţ
- advectia apelor sarate
- amestecul vertical de ape sarate

Factori care contribuie la scaderea salinitatii:

- aportul fluvial de pe continent
- precipitatii
- topirea ghetarilor si a ghetii
- advectia apelor dulci
- amestecul vertical cu ape dulci

Sursele de saruri sunt de origine continentala si oceanica.

a) Surse continentale: rocile (meteorizatie), colurile, izvoarele minerale, materia vulcanica. Majoritatea
acestora sunt transportate in mare de catre fluvii. Fluviile transporta in oceanul planetar ~ 3 mld tone saruri/an
b) Surse de origine submarina: rifturi si vulcani submarini activi (izvoare + eruptii)

Repartitia salinitatii la suprafata

La suprafata, salinitatea prezinta un spectru larg de variatie: 5 promile in Gloful Botnic si 40 promile
in Marea Rosie si Golful Persic.
Distributia salinitatii la suprafata oceanului planetar are caracter zonal:
a) Apele zonelor ecuatoriale si temperate
Precipitatiile exced evaporatia iar salinitatea are valori moderate: 33 – 34 promile
b) Apele zonale tropicale si subtropicale
Evaporatia depaseste precipitatiile si salinitatea atinge valori mai mari de 36 promile.
Atlantic – 37; Pacific – 35-35,5; Oceanul Indian – 36-36,5.
c) Zonele boreale si australe – au cea mai scazuta salinitate: <34 promile in apropierea Antarcticii si >34
promile in Oceanul Arctic.

16
Temperatura si salinitatea in Marea Neagra
Temperatura apei la suprafata imprumuta din caracteristicile tº aerului: diferente mici vara intre E si V
sau N si S (21,5º in NV si 23º in S, SE), si diferente mari iarna (1,2º NV si 7-10º in centru si E).
Temperatura medie al suprafata masoara 13 - 14º in coltul NV extrem, 14º in NV, 14-15º in centru, 15-16,5º
in E => crestere spre E. Temperatura apei in profil vertical prezinta o stratificatie specifica Marii Negre.
In bazinul adanc al Marii Negre, vara se inregistreaza:
- stratul de amestec situat intre suprafata si 10-12 m adancime, cu diferente intre suprafata si limita inferioara
de 1 – 1,5ºC
- stratul termoclinei sezoniere, intre 10 – 40,5 m adancime, 12 - 14ºC
Sub termoclina
- stratul intermediar rece (SIR), intre 40-50 – 125-150 m adancime.
Exista o corelatie intre variabilitatea SIR si tº de suprafata din timpul iernii, de unde rezulta extinderea si
existenta ciclurilor de incalzire – racire la adancimi mari, dincolo de stratul de amestec.
- stratul profund: temperatura creste de la 7-8º la 150 m, la 8,8º la 1300 – 1500 m, apoi ramane constanta la
8-9º pana pe fund.
Iarna, in stratul de amestec, tº scade la 2 pana la 8ºC, ceea ce conduce la aparitia unei inversiuni de tº
in stratele de deasupra SIR-ului.
Distributia tº pe verticala specifica Marii Negre se individualizeaza prin:
- prezenta SIRului
- lipsa unei termocline permanente
- apele profunde sunt mai calde decata apele de la aceeasi adancime din oceanul planetar.

Salinitatea apei
Salinitatea medie anuala la suprafata variaza intre un minim de 14,5 promile sin apele costiere din
dreptul Deltei Dunarii, si un maxim de 20,5 promile in partea centrala a bazinului, rezultand astfel o medie de
17,5 – 18,2 promile.
Pe litoralul deltaic, salinitatea scade pana la 5-8 promile in apele mai putin adanci de 50 m.
Salinitatea medie anuala cunoaste variatii mai mici decat la suprafata: min = 15,5 promile in dreptul Deltei,
max = 18,3 in partea central-sudica.
Variatia salinitatii pe verticala in bazinul adanc urmeaza o traiectorie diferita de restul oceanului
planetar, prin extensiunea larga a haloclinei. Profilul vertical al distributiei salinitatii prezinta 3 etaje:
- stratul de amestec (0 – 30 m adancime), media salinitatii = 18 – 18,25 promile
- haloclina (-30...-200 m), salinitatea creste de la 18,25 la 21,5 promile
- stratele intermediar si profund (>200 m), salinitatea creste foarte lent, pana la 22,5 promile

Spargerea valurilor
Exista 3 tipuri majore de spargere, conditionate de panta tarmului submers is secundar de perioada
valurilor:
a) Prin împroşcare (spilling) – este o spargere incompleta a valului inregistrata pe tarmurile cu panta redusa.
Valul se pregateste din timp pentru spargere si se sparge doar varful crestei, care se deplaseaza mai rapid
decat restul valului. Sunt specifice tarmurilor ultradisipative.

b) Prin plonjare (plunging) – apar pe tarmurile cu pante medii. Este tipul cel mai frecvent intalnit, iar
spargerea este completa, valul atingand un profil arcuit surplombat.
Valurile de hula pot provoca spargeri prin plonjare. Sunt specifice tarmurilor intermediare.

c) Prin colapsare (surging) – apare pe tarmurile cu panta foarte ridicata, acolo unde valurile nu au timp sa-si
pregateasca spargerea. Acest tip se gaseste chiar pe fata plajei.
Sunt specifice anumitor forme de tarmuri reflective.
Spargerea este un proces fundamental pentru formarea curentilor de tarm, deoarece miscarea orbitala a
particulelor de apa se transforma intr-una de translatie lineara.
17
Curentii de tarm
Se formeaza in zona de spargere a valurilor si sunt de 3 tipuri:
1) curenti longitudinali de tarm – CLT – (drifturi de tarm)
CLT apar in lungul liniei tarmului, se pot dezvolta pe distante mari (zeci – sute de km), fiind intrerupti
doar de obstacole (porturi, diguri) proeminente, precum capuri.
CLT se formeaza prin spargerea valurilor sub un unghi fata de linia tarmului. Unghiul de spargere are de
obicei valori reduse (3 - 20º), dar curentii rezultati mobilizeaza volume mari de apa si sedimente.
Ex: pe tarmul Sf Gheorghe, CLT orientat N-S, transporta 1,5 mil m3 sedimente/an, iar perechea lui, adica CLT
orientat in directia S-N, tranpsorta 0,5 mil m3/an, rezultatnd un transport net de cca 1 mil m3/an sedimente de
la N la S.

18
 CLT induc o tendinta de uniformizare a morfologiei in profil longitudinal. Ex: sedimentele sunt
transportate pe distante mari dinspre ariile-sursa (gura de varsare, zona de eroziune).

2) curentii de tip rip – sunt orientati transversal pe linia tarmului, catre larg. Apar datorita supraincarcarii cu
apa a acvatoriului de tarm. In zona de spargere, sunt procese de wave setup.
Intre primul aliniament de spargere al valurilor si linia tarmului, nivelul local al marii este mai ridicat
decat nivelul general al marii (in larg) → wave setup. Aceasta supraincarcare cu apa a zonei de spargere se
datoreaza trecerii de la miscarea orbitala la cea de translatie lineara. Amplitudinea wave setup depinde de Ho
si Hb (inaltimea valurilor).

Curentii rip sunt o consecinta a ridicarii nivelului local al marii din zona de spargere si reprezinta o
cale de echilibrare a nivelului marii, ei transportand apa din zona de spargere catre larg. Sunt frecventi si
puternici in timpul furtunilor, atunci cand procesul de wave setup este intens. Pentru inotatori, cea mai
periculoasa perioada o reprezinta sfarsitul furtunilor.

Convergenta si divergenta valurilor

Atunci cand conturul liniei tarmului este neregulat, refractia valurilor poate genera o variatie in energia
valurilor de-a lungul coastei. Convergenta valurilor sau concentratia ortogonalelor se produce pe capuri
marine, in timp ce divergenta sau disiparea ortogonalelor are loc in golfuri.
In consecinta, capurile marine beneficiaza de un climat diferit al valurilor, cu inaltimi mai mari decat
sectoarele lineare, si mai ales sectoarele concave.

19
 Refractia valurilor → procesul de schimbare a directiei valurilor in tendinta de a deveni paralele cu
linia tarmului. Practic, refractia valurilor reprezinta o rotire a acestora; ea reduce valoarea unghiului dintre
creasta valului si linia tarmului.
Refractia valurilor reprezinta in acelasi timp, o disipare a energiei acestora, care este cu atat mai mare cu cat
unghiul dintre creasta valurilor si linia tarmului, este mai mare.
Cele mai periculoase furtuni sunt cele orientate perpendicular (directia vanului si a valurilor) sau sub
unghiuri mici fata de linia tarmului.

Difractia valurilor → schimbarea directiei de propagare a valurilor si a orientarii crestei valurilor,

datorita interceptarii unui obstacol (bancuri submerse, capuri marine, diguri, porturi s.a.)

Formarea tsunamilor
Tsunamii sunt valuri cu perioada lunga si amplitudine mica in apa adanca. Inaltimea lor creste
semnificativ odata cu intrarea in acvatoriul putin adanc, atingand inaltimi devastatoare. Tsunami calatoresc cu
viteze foarte mari si pot traversa oceanele intr-o singura zi. Acestia sunt generati prin:
- deplasarea placilor tectonice
- alunecari submarine
- activitate vulcanica
- asteroizi
- explozii submarine
Primul element al unui tsunami care intalneste zona costiera, este chiar şanţul valului, motiv pentru
care pentru un interval de timp scurt (minute), nivelul local al marii cunoaste o scadere de 0,5 – 2 m, dupa
care vine valul propriu-zis.
Indiferent de adancimea bazinului oceanic traversat de tsunami, pentru valuri, acest acvatoriu se va comporta
ca si unul superficial.
In domeniul abisal (3000 – 6000 m), viteza unui tsunami este foarte ridicata:150 – 250 m/s,
500-700 km/h.

20
Mareele
Mareele reprezinta un val global care inconjoara Planeta cu o perioada de 12h si 25 min → val mareic global.
Forta de generare a mareelor este data de atractia gravitationala exercitata de luna si soare asupra masei de apa
oceanice. Practic, forta de atractie a lunii este de doua ori mai puternica decat cea a soarelui.
F = g(m1 ∙ m2) / r2
F – forta gravitationala
g – acceleratia gravitationala
m1 – masa Terrei
m2 – masa Soarelui
r – distanta dintre Pamant si Luna/Soare

25h 50min → durata unei zile lunare, necesara ca un punct de pe Pamant sa ramana sub acelasi unghi
fata de Luna.
In realitate, Pamantul nu poate sa se roteasca liber in cadrul elipsei mareice, datorita fortelor de frecare
si prezentei continentelor. „Valul mareic” global este astfel spart intr-un mare numar de sisteme mareice
regionale. Aceste sisteme sunt afectate de forta Coriolis, luand nastere sistemele amfidromice in cadrul carora
mareele descriu o miscare circulara in jurul punctelor amfidromice. Inaltimea mareelor are cele mai mici
valori in punctul amfidromic si creste odata cu departarea de el.
In functie de fazele lunii, mareele prezinta amplitudini (inaltimi) diferite:
- maree de sizigii → maree cu amplitudinile cele mai mari care se produc atunci cand Luna, Soarele si
Pamantul sunt relativ colineare (aliniate).
- maree de cvadratura → maree cu amplitudini reduse, inregistrate atunci cand sistemele Pamant – Luna
si Pamant – Soare formeaza unghiuri de ~ 90º (Luna se afla in primul/ultimul patrar).

Dupa perioada, mareele se clasifica in:

- maree semidiurne (T = 12h si 25 min) → tipul dominant pe Terra
- m diurne (T = 24 h si 50 min)
- mixte
21
Inaltimea mareelor in domeniul costier depinde de:
- batimetrie
- latimea şelfului continental
- geometria coastei
Astfel, cu cat coasta este mai sinuasa si apare efectul de palnie (Marea Manecii, G Fundy – cele mai
mari mare din lume), cu atat mareele sunt mai inalte.
Cele mai mari inaltimi din lume se produc in Golful Fundy (12 m in timpul mareelor se sizigii) si in Europa,
Golful Mount Saint Michael (15 m)
In functie de amplitudinea mareica, coastele se clasifica in:
- coaste micromareice (valuri de 0 – 2 m)
- c mezomareice (2 – 4 m)
- macromareice (4 – 8 m)
- megatidale (> 8 m)

Nu am scris toate formulele, pentru ca nu stiu sa introduc fracţii !

22