Bianca IVĂNESCU

Cristina LUNGU Adina GRĂDINARU

BOTANICĂ
FARMACEUTICĂ.
Morfologia și anatomia plantelor

Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iaşi

2021
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
IVĂNESCU, BIANCA
Botanică farmaceutică. Morfologia și anatomia plantelor / Bianca
Ivănescu, Cristina Lungu, Adina Grădinaru. - Iaşi : Editura Gr.T. Popa, 2021
ISBN 978-606-544-xxx+x

I. Ivănescu, Bianca
II. Lungu, Cristina
III. Grădinaru, Adina

61

Referenţi ştiinţifici:
Prof. Univ. Dr. Anca Miron
U.M.F. "Grigore T. Popa" Iași

Conf. Univ. Dr. Ana Clara Aprotosoaie

U.M.F. "Grigore T. Popa" Iași

Coperta: Doru Hobjilă

Tehnoredactare computerizată: Pericle Docan

Editura „Gr. T. Popa”

Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi
Str. Universităţii nr. 16

Editura „Gr. T. Popa”este acreditată de CNCSIS - Consiliul Naţional al

Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorilor şi Editurii „Gr. T.

Popa" Iaşi. Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată sau transmisă prin nici
un mijloc, electronic sau mecanic, inclusiv fotocopiere, fără permisiunea scrisă din
partea autorilor sau a editurii.

Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie

"Grigore T. Popa" Iaşi
str. Universităţii nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 301678
 CUPRINS

APARATURĂ ŞI INSTRUMENTAR DE LABORATOR ...................................... 7

CAPITOLUL 1. CITOLOGIE VEGETALĂ .......................................................... 13
1.1. STUDIUL CELULEI VEGETALE .............................................................. 13
1.2. PLASTIDOMUL CELULAR....................................................................... 16
1.2.1. Cloroplastele .......................................................................................... 16
1.2.2. Cromoplastele ........................................................................................ 17
1.2.3. Leucoplastele ......................................................................................... 18
1.3. INCLUZIUNI ERGASTICE ........................................................................ 19
1.3.1. Incluziuni ergastice solide cristaline - Cristalele minerale .................... 20
1.3.2. Incluziuni ergastice solide amorfe - Grăuncioarele de amidon ............. 23
1.4. PERETELE CELULAR ............................................................................... 25
1.4.1. Peretele celular primar ........................................................................... 26
1.4.2. Modificări secundare ale peretelui celular ............................................. 27
1.5. DIVIZIUNEA CELULARĂ......................................................................... 30
CAPITOLUL 2. HISTOLOGIE VEGETALĂ ........................................................ 35
2.1. ŢESUTURI PROTECTOARE (DE APĂRARE) ......................................... 35
2.1.1. Țesuturi protectoare primare - Epiderma ............................................... 35
2.1.2. Perii tectori (trichomii) .......................................................................... 38
2.1.2.1. Perii tectori unicelulari ................................................................... 39
2.1.2.2. Perii tectori pluricelulari ................................................................. 41
2.1.3. Țesuturi protectoare secundare - Peridermul ......................................... 44
2.2. ȚESUTURI TROFICE ................................................................................. 45
2.2.1. Țesuturi asimilatoare (clorenchimuri) ................................................... 46
2.2.2. Țesuturi de depozitare a substanțelor de rezervă ................................... 48
2.2.3. Țesuturi aerifere (aerenchimuri) ............................................................ 49

3
 2.3. ȚESUTURI MECANICE ............................................................................. 50
2.3.1. Colenchimul .......................................................................................... 51
2.3.2. Sclerenchimul ........................................................................................ 53
2.4. ȚESUTURI CONDUCĂTOARE ................................................................. 56
2.4.1. Țesutul conducător lemnos .................................................................... 56
2.4.2. Țesutul conducător liberian ................................................................... 57
2.5. ȚESUTURI SECRETOARE ........................................................................ 62
2.5.1. Țesuturi secretoare interne cu secreție intracelulară .............................. 63
2.5.2. Țesuturi secretoare interne cu secreție intercelulară .............................. 64
2.5.3. Țesuturi secretoare externe .................................................................... 67
CAPITOLUL 3. ORGANOGRAFIA ...................................................................... 70
3.1. STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII ................................................. 70
3.2. STRUCTURA PRIMARĂ A TULPINII ..................................................... 75
3.2.1. Structura tulpinii la Pteridofite .............................................................. 76
3.2.2. Structura primară a tulpinii la Dicotiledonate - Ranunculus sp. (piciorul
cocoşului) ........................................................................................................ 78
3.2.3. Structura primară a tulpinii la Monocotiledonate - Zea mays (porumb) 80
3.3. STRUCTURA SECUNDARĂ A TULPINII ............................................... 81
3.4. ANATOMIA LIMBULUI FOLIAR ............................................................ 85
3.4.1. Structura limbului foliar la Gimnosperme ............................................. 85
3.4.2. Structura limbului foliar la Angiosperme .............................................. 87
3.5. MORFOLOGIA FRUNZEI .......................................................................... 91
3.6. ORGANE DE REPRODUCERE ............................................................... 103
3.6.1. Floarea ................................................................................................. 103
3.6.1.1. Anatomia elementelor florale ....................................................... 105
3.6.1.2. Formule florale ............................................................................. 108
3.6.1.3. Inflorescențe ................................................................................. 113
3.6.2. Fructul.................................................................................................. 118
3.6.2.1. Anatomia fructului ........................................................................ 119

4
 3.6.2.2. Morfologia fructului ..................................................................... 121
3.6.3. Sămânţa ............................................................................................... 132
3.6.3.1. Anatomia seminței ........................................................................ 132
3.6.3.2. Morfologia seminței ..................................................................... 133
DICȚIONAR DE TERMENI ................................................................................ 137
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................... 148

5
 APARATURĂ ŞI INSTRUMENTAR DE LABORATOR

Studiul morfologic şi anatomic al plantelor necesită atât observații

macroscopice, cât şi microscopice. Pentru a observa detaliile morfologice şi
structurale ale plantelor care nu pot fi observate cu ochiul liber, se folosesc
instrumente optice care au proprietatea de a mări: lupa, stereomicroscopul,
microscopul optic (fotonic).
Lupa este alcătuită dintr-o lentilă convergentă cu ajutorul căreia se
obține o imagine virtuală, mărită şi dreaptă. Pentru observație se aşează obiectul
de analizat între lentilă şi focarul ei. Lentilele lupei sunt cuprinse într-o
armatură metalică prevăzută cu mâner, pe armătură fiind înscrisă puterea de
mărire a lupei (ex: 3x, 10x). Lupa este uşor de manevrat şi utilă mai ales la
ierborizat.

MICROSCOPUL OPTIC (FOTONIC) DE LABORATOR

Permite formarea unor imagini mărite, virtuale şi răsturnate a obiectelor

foarte mici (1-2 microni), invizibile cu ochiul liber.
Microscopul optic se poate prezenta sub două tipuri: monocular (un
ocular) şi binocular (două oculare).
Microscopul binocular se compune din trei părți:
- partea mecanică;
- partea optică;
- sistemul de iluminare.

7
PARTEA MECANICĂ
- Piciorul (talpa sau stativul) microscopului are în general formă
dreptunghiulară şi este constituită dintr-un metal greu pentru a conferi
stabilitate aparatului. La partea posterioară prezintă un orificiu prin care se
introduce dispozitivul de iluminare artificială (bec de 5-6 V). În interior, există
un sistem de lentile convergente care focalizează fasciculul luminos provenit de
la sursa de lumină către oglindă ce îl va reflecta sub un anumit unghi către
preparatul microscopic. Unghiul de reflexie al oglinzii poate fi reglat cu ajutorul
a două şuruburi situate în partea anterioară a tălpii. Lateral, talpa prezintă un
şurub dințat care face posibilă introducerea sau scoaterea unui filtru mat din
dreptul becului de incandescență. În partea anterior-superioară talpa mai
prezintă un orificiu închis cu geam de sticlă transparentă care permite
fasciculului luminos reflectat de oglindă să ajungă la preparat.
- Coloana (mânerul) suportă tubul microscopului formând totodată şi mânerul
cu ajutorul căruia deplasăm microscopul. Pe coloană se articulează toate
celelalte elemente ale aparatului. Coloana este mobilă pe verticală, putând fi
deplasată cu un pas mare cu ajutorul macrovizei sau cu un pas mic cu ajutorul
microvizei.
- Măsuța port-obiect (platina) este situată în partea anterioară a piciorului; are
formă pătrată şi este prevăzută în partea centrală cu un orificiu oval prin care
trece fasciculul de lumină spre preparat. Este formată din două plăci, dintre care
cea superioară este mobilă, putându-se deplasa prin intermediul a două şuruburi
de cremaliere (situate în partea dreapta-jos a măsuței) care îi imprimă o mişcare
latero-laterală (şurub inferior) şi antero-posterioară (şurub superior). Măsuța
este prevăzută cu două cleme metalice (dintre care una cu braț mobil) reglate cu
ajutorul unor şuruburi, între care se fixează lama port-obiect.
- Tubul microscopului susține sistemul optic propriu-zis; are formă cilindrică şi
poartă la partea superioară ocularele, iar la cea inferioară fixează obiectivele
prin intermediul revorverului.
- Revorverul este o piesă formată din două plăci mecanice rotunde, dintre care
una solidară cu tubul, alta mobilă, prevăzută cu cinci orificii în care se
înşurubează obiectivele. Prin rotirea acestuia se aduc succesiv în axul optic
obiectivele dorite.
- Macroviza (şurub macrometric) este un şurub pereche situat pe coloana
microscopului ce serveşte la deplasarea acesteia în plan vertical, cu un pas
mare, sesizabil cu ochiul liber. Ea permite fixarea imaginii în focar. Se foloseşte
doar la obiectivele 6x, 10x.

8
- Microviza (şurub micrometric) este un un şurub pereche situat pe coloana
microscopului ce serveşte la deplasarea acesteia în plant vertical, cu un pas mic,
insesizabil cu ochiul liber. Este folosită pentru clarificarea imaginii. La
obiectivele 20x, 40x se va folosi doar microviza.
- Şurubul condensorului este situat în partea dreaptă a coloanei şi permite
deplasarea pe verticală a condesorului.

PARTEA OPTICĂ
- Obiectivul este partea cea mai importantă a microscopului, deoarece mărirea
şi calitatea imaginii este dată de el. Se prezintă sub forma unui tub metalic
cilindric în care sunt fixate mai multe lentile convergente. Lentila inferioară se
numeşte lentilă frontală, iar distanța dintre aceasta şi obiectul de cercetat se
numeşte distanță frontală. Distanța frontală este cu atât mai mică cu cât puterea
de mărirea a obiectivului este mai mare. Obiectivele au putere de mărire
diferită, marcată pe tub: cele cu putere de mărire slabă sunt denumite „mici”
(6x, 10x), iar cele cu putere de mărire mai mare se numesc „mari” (20x, 40x,
100x). Pentru un examen general al preparatului şi centrarea imaginii se
folosesc obiectivele mici, după care succesiv se aduc în axul optic obiectivele
mai mari.
- Ocularul este alcătuit dintr-un sistem de lentile convergente montate într-o
armătură metalică tubulară pe care este înscrisă puterea de mărire (10x).
Ocularul se introduce în partea superioară a tubului microscopului şi reprezintă
partea prin care se priveşte cu ochiul.
 Grosismentul (puterea de mărire a microscopului) este egal cu
produsul dintre puterea de mărire a obiectivului şi cea a ocularului.

SISTEMUL DE ILUMINARE este situat sub măsuța microscopului şi se

compune din:
- Sursa de lumină formată dintr-un bec cu incandescență care este alimentat
prin intermediul unui transformator.
- Oglinda este inclusă în talpa microscopului şi este mobilă în jurul a două axe
având rolul de a reflecta lumina proiectând-o pe lentilele condensatorului.
- Condensatorul (condensorul) este alcătuit dintr-un sistem de lentile
convergente cu rolul de a concentra fasciculul de lumină asupra preparatului.
- Diafragma (iris) este un dispozitiv cuplat cu condensatorul şi plasat sub
acesta; este prevăzută cu o manetă situată lateral prin manevrarea căreia se

9
lărgeşte sau se restrânge deschiderea centrală permițând unei cantități mai mari
sau mai mici de lumină să treacă spre condensator.

INSTRUMENTAR DE LABORATOR

 Briciul anatomic este instrumentul metalic cel mai frecvent folosit pentru
secționarea manuală a organelor vegetale. Este alcătuit dintr-un mâner
flexibil şi o lamă care are o față plană şi alta uşor concavă.

10
 Bisturiul este alcătuit din lamă şi mâner fix. Cu ajutorul lui se fragmentează
materialul vegetal mai dur până la dimensiuni care să permită secționarea
lui.

 Pensa anatomică se utilizează pentru desprinderea epidermei frunzelor,

prelevarea secțiunilor fine şi a unor fragmente foarte mici de organe
vegetale.

 Ace de disecție (simple şi spatulate) servesc la transportul secțiunilor din

sticla de ceas cu apă pe lama port-obiect.

 Cristalizorul şi sticla de ceas sunt recipiente folosite pentru culegerea şi

prelucrarea secțiunilor.

11
 Lama port-obiect este un fragment de sticlă aplatizat, de formă
dreptunghiulară, cu marginile şlefuite.
 Lamela este un obiect din sticlă foarte subțire, fragilă, de formă pătrată, de
diferite dimensiuni. Ea acoperă preparatele fixe şi temporare.

 Microtomul manual este format dintr-un cilindru metalic în care se

introduce obiectul de secționat, prevăzut la un capăt cu o masă pe care se
sprijină lama briciului şi în partea cealaltă cu un şurub cu care se reglează
grosimea secțiunii.

 Placa de cercetare este formată din sticlă, are formă dreptunghiulară şi este
prevăzută cu două jumătăți diferit colorate: una albă pentru prelucrarea
preparatelor colorate şi una neagră pentru preparatele albe şi
semitransparente.
 Măduva de soc este folosită pentru fixarea organelor subțiri, ca frunzele
sau petalele, în vederea secționării.

12
 CAPITOLUL 1. CITOLOGIE VEGETALĂ
1.1. STUDIUL CELULEI VEGETALE

Celula vegetală reprezintă unitatea morfologică, structurală şi

fiziologică a organismelor procariote şi eucariote. Procariotele nu au nucleu
diferențiat, materialul lor genetic fiind liber în citoplasmă. Eucariotele au
nucleu structurat, delimitat de membrana nucleară care închide materialul
genetic. Celulele vegetale sunt eucariote.
Toate celulele eucariote sunt alcătuite din membrană plasmatică
(plasmalemă), nucleu și citoplasmă în care sunt incluse organitele
citoplasmatice: mitocondrii, ribozomi, dictiozomi (aparatul Golgi), reticul
endoplasmatic, lizozomi, peroxizomi etc. Spre deosebire de celula animală,
celula vegetală prezintă în plus perete celular, vacuole și plastide (cloroplaste,
leucoplaste, cromoplaste).
Constituenții celulari se clasifică în biologic activi (protoplasma sau
protoplastul) și inerți (paraplasma). Paraplasma cuprinde peretele celular,
incluziunile ergastice lichide (vacuolele și sucul vacuolar, uleiurile) și
incluziunile ergastice solide (granule de amidon și aleuronă, cristale de oxalat
de calciu). Protoplasma include membrana plasmatică, nucleul, citoplasma și
organitele celulare incluse în aceasta: mitocondrii, ribozomi, plastide, aparatul
Golgi, reticulul endoplasmatic, peroxizomii.

13
 Celula vegetală din epiderma internă a bulbului de
Allium cepa (ceapă)

Pentru observarea la microscopul optic a celulei vegetale se va folosi

bulbul de ceapă de la care se va desprinde epiderma superioară a frunzelor
cărnoase.
Pregătirea preparatului:
- se secționează longitudinal bulbul de ceapă şi se desfac frunzele;
- se desprinde epiderma superioară cu ajutorul unei pense de pe fața concavă a
frunzelor cărnoase;
- se aşează epiderma pe jumătatea neagră a plăcii de cercetare şi se taie în
fragmente mici;
- se aplică 1-2 picături de apă pe lamă şi cu ajutorul acului spatulat se transferă
un fragment de epidermă pe lamă;
- fragmentul trebuie etalat corespunzător pe lamă (încrețirea lui împiedică
observarea corectă a preparatului);
- se aplică lamela;
- preparatul astfel obținut se examinează la toate obiectivele.
Examinarea microscopică:
O privire de ansamblu cu ajutorul obiectivului mic permite observarea
unor celule relativ mari, de formă mai mult sau mai puțin dreptunghiulară,
strâns unite între ele (fig. 1.1). Cu ajutorul obiectivului 10x se pot distinge:
peretele celular, nucleul, citoplasma transparentă şi incoloră.
La obiectivul 40x, celulele apar mai mari şi se distinge mai bine peretele
scheletic. La locul de unire a trei sau mai multe celule se pot observa spații
intercelulare (meaturi), de formă triunghiulară (fig. 1.2). În peretele celular se
disting punctuațiuni (pori) care sunt mici porțiuni de perete rămas neîngroşat.
Prin pori trec filamente de citoplasmă numite plasmodesme, care fac legătura
între celule.
În celulele tinere se poate observa nucleul poziționat central şi de formă
sferică, iar în cele mature nucleul este situat marginal şi are formă lenticulară.
Poziția nucleului în celulele mature este determinată de prezența unei singure
vacuole de dimensiuni mari şi a presiunii exercitate de aceasta asupra
citoplasmei şi organitelor celulare înglobate în ea.

14
 Fig. 1.1. Celula vegetală la Allium cepa

Fig. 1.2. Celula vegetală la Allium cepa - schiţă[1]

(v - vacuolă; ci - citoplasmă; lm - lamela mijlocie; p - pori; n - nucleu; nc - nucleoli;
npl - nucleoplasmă; si - spaţiu intercelular)

15
 1.2. PLASTIDOMUL CELULAR

Plastidele sunt organite vii, citoplasmatice, specifice celulelor vegetale,

în care se acumulează pigmenți asimilatori sau substanțe de rezervă. Totalitatea
plastidelor formează plastidomul celular. După pigmenții pe care îi conțin se
împart în:
 cloroplaste (plastide verzi)
 cromoplaste (plastide colorate)
 leucoplaste (plastide incolore) care pot fi: amiloplaste (acumulează
amidon), oleoplaste (acumulează ulei gras), proteoplaste (acumulează
substanţe proteice)

1.2.1. Cloroplastele
Sunt plastide verzi caracteristice plantelor, prezente în toate organele
verzi care conțin ca şi pigmenți asimilatori clorofilele. Ele au rol în procesul de
fotosinteză (asimilație clorofiliană).
La plantele superioare cloroplastele sunt de dimensiuni mici şi în număr
mare în celulă (aprox. 50/celulă). La plantele inferioare se numesc cromatofori;
au dimensiuni mari, forme diferite şi sunt câte 1-2 într-o celulă.

Observarea cloroplastelor şi a ciclozei în frunza de

Elodea canadensis (ciuma apelor)

Pregătirea preparatului:
- se rupe o frunză de pe tulpina de Elodea canadensis;
- se montează frunza pe lamă în apă distilată şi se acoperă cu lamela.
Examinarea microscopică:
Elodea canadensis este o plantă acvatică, cu frunze liniare mici şi
formate, în grosime, doar din două straturi de celule. Din acest motiv
cloroplastele pot fi observate la microscop ca atare, prin transparență, fără a fi
necesară secționarea. Se observă celule de formă dreptunghiular-alungită la care
se poate distinge peretele celular, nucleul şi numeroase cloroplaste de formă
sferică sau lenticulară, situate în citoplasmă (fig. 1.3).
În unele celule, îndeosebi în cele situate de-a lungul nervurii mediane, se
poate observa mişcarea cloroplastelor. Aceasta este o deplasare pasivă,
deoarece citoplasma este cea care se mişcă, antrenând şi ceilalți constituenți

16
celulari. Mişcarea citoplasmei poartă numele de cicloză şi poate fi de două
feluri: mişcare de rotație şi de circulație.
Mişcarea de rotație este caracteristică pentru celulele mature cu o
singură vacuolă mare, situată central, unde deplasarea citoplasmei se face de-a
lungul pereților celulari, în jurul vacuolei, într-o singură direcție.
Mişcarea de circulație are loc în celulele cu mai multe vacuole unde
deplasarea citoplasmei se face în jurul fiecărei vacuole, sensurile de mişcare
fiind diferite.
Sub influența unui excitant (căldura) mişcarea este accelerată.

Fig. 1.3. Cloroplaste în frunza de Elodea canadensis[2]

1.2.2. Cromoplastele
Sunt plastide a căror culoare variază între galben şi portocaliu-roşu,
datorită pigmenților carotenoidici pe care îi conțin, carotina şi xantofila.
Materiale necesare:
- mezocarpul fructului de gogoşar (Capsicum annuum var. grossum);
- rădăcină de morcov (Daucus carota ssp. sativus) - partea periferică;
- mezocarpul fructelor de măceş (Rosa canina).
Pregătirea preparatelor:
- se fac secțiuni transversale prin materialele specificate cu ajutorul
microtomului de mână şi a briciului anatomic;
- se montează secțiunile pe lamă în apă distilată şi se acoperă cu lamela.
Examinarea microscopică:
În secțiunile prin gogoşar se observă celule de formă poligonală, cu
numeroase cromoplaste de culoare roşie şi formă eliptică sau rotundă (fig. 1.4).
17
 În secțiunile prin morcov se observă celule de formă poliedrică, mai
mult sau mai puțin dreptunghiulare, în care se află cromoplaste de dimensiuni
mai mari şi de culoare portocalie. Forma cromoplastelor este variată:
prismatică, aciculară, neregulată sau mănunchiuri de cristale aciculare (fig. 1.5).
În secțiunile prin măceş se observă celule de formă poligonală cu un
număr mare de cromoplaste de culoare roşie-portocalie, de formă lenticulară.

Fig. 1.4. Cromoplaste în fructul Fig. 1.5. Cromoplaste în rădăcina de

de Capsicum annuum var. Daucus carota ssp. sativus[3]
grossum

1.2.3. Leucoplastele
Sunt plastide incolore lipsite de pigmenți asimilatori care se găsesc de
regulă în organele subterane ale plantelor, în semințe şi în organele aeriene
puțin expuse luminii.
Leucoplastele în care se acumulează amidonul de rezervă sunt numite
amiloplaste, cele care depozitează substanțe proteice se numesc proteoplaste
(aleuronoplaste), iar cele care depozitează picături de ulei se numesc oleoplaste.
Observarea leucoplastelor în epiderma inferioară a frunzei de
Zebrina pendula (atârnătoare)

Pregătirea preparatelor:
- pe fața inferioară a frunzei de Zebrina pendula se face o incizie superficială cu
vârful lamei;
- cu ajutorul pensei se prinde epiderma inferioară şi se desprinde un fragment;

18
- fragmentul de epidermă se montează pe lamă în apă şi se acoperă cu lamela.
Preparatul obținut trebuie să fie transparent şi să nu conțină fragmente
de țesut asimilator (verde).

Examinarea microscopică:
La microscop, cu obiectivul mic, se observă celule epidermice de formă
poligonală. Printre aceste celule se găsesc stomate alcătuite din două celule
reniforme aşezate față în față, între care se află o deschidere numită ostiolă.
Stomatele conțin numeroase cloroplaste şi prin urmare sunt verzi. În jurul
celulelor stomatice se găsesc patru celule anexe; cele de sus şi jos sunt mari, iar
cele laterale sunt mai mici. În interiorul celulelor anexă şi îndeosebi în jurul
nucleului se observă nişte formațiuni mici, sferice, strălucitoare, care sunt
leucoplastele (fig. 1.6).

Fig. 1.6. Leucoplaste în frunza de Zebrina pendula

1.3. INCLUZIUNI ERGASTICE

Reprezintă formațiuni moarte, figurate, din citoplasmă sau vacuolă, care

iau naştere prin activitatea citoplasmei. Pot fi substanțe de rezervă sau produşi
de excreție.
După starea de agregare pot fi lichide sau solide (amorfe sau cristaline).
Cele mai frecvente incluziuni din celula vegetală sunt: grăuncioarele de amidon,
inulina, aleurona, picăturile de ulei şi cristalele minerale.

19
 1.3.1. Incluziuni ergastice solide cristaline - Cristalele minerale

Cristalele minerale sunt săruri (oxalat de calciu, carbonat de calciu)

rezultate în urma neutralizării acizilor organici sau minerali. Cristalizarea
acestor săruri se face în diferite sisteme şi forme. Se găsesc ca incluziuni inerte,
de obicei în vacuole. Cele mai răspândite în regnul vegetal sunt cele de oxalat
de calciu. Cristalele minerale se pot găsi în organele plantelor sub diferite forme:
cristale simple, macle, druze (ursine), rafidii, nisip oxalic cristalin. Ele
reprezintă caractere microscopice importante în determinarea produselor
vegetale medicinale şi a speciilor.
Pentru observarea la microscop a cristalelor de oxalat de calciu se vor
folosi preparate fixe montate într-o masă glicero-gelatinoasă. Se are în vedere
ca lama să fie poziţionată corect la microscop, cu lamela şi eticheta în partea
superioară.

a) Observarea cristalelor simple şi maclelor la Allium sativum

(usturoi)

Preparatul fix s-a obținut din frunzele externe uscate ale bulbului de
usturoi. La microscop se observă celule de formă dreptunghiulară sau poliedrică
în care se găsesc cristale incolore şi strălucitoare. Ele pot fi simple (izolate) de
formă poliedrică, paralelipipedică, cubică etc. sau macle (formate din două
cristale suprapuse în forma literei X sau sub formă de cruce) (fig. 1.7).

Fig. 1.7. Cristale simple şi macle la Allium sativum (usturoi)

20
 b) Observarea druzelor (ursinelor) în rădăcina de
Saponaria officinalis (săpunariță)
Preparatul fix s-a obținut prin secționarea transversală a rădăcinii de
săpunariță. La microscop se observă în măduvă şi în parenchimul cortical celule
de formă poligonală, în interiorul cărora se disting formațiuni cu aspect de
rozetă, rezultate din întretăierea unui număr mare de cristale simple. La
suprafață apar numeroase vârfuri ascuțite, fiind asemenea unor ghemuşoare
țepoase, numite druze sau ursine (fig. 1.8).

Fig. 1.8. Druze în rădăcina de Saponaria officinalis (săpunariţă)

Se mai pot observa druze în frunzele şi rădăcina de Althaea officinalis

(nalbă mare), frunzele de Datura stramonium (ciumăfaie), pețiolul de Begonia
rex (begonie), tulpina de Tilia sp. (tei).

c) Observarea rafidelor în frunza de Aloe arborescens (aloe, sabur)

Preparatul fix s-a obținut prin secționarea longitudinală a frunzei de aloe.
La microscop, în mezofilul frunzei, se observă mănunchiuri de cristale aciculare
lungi, ascuțite la ambele capete, numite rafide, învelite într-o substanță
mucilaginoasă (fig. 1.9).

21
 Fig. 1.9. Rafide în frunza de Aloe sp.
d) Observarea nisipului cristalin în frunza de Atropa belladonna
(mătrăgună)

Preparatul fix s-a obținut prin fierberea frunzei de mătrăgună în hidroxid de

sodiu 8%, etapă urmată de montarea fragmentelor pe lamă. La microscop se
observă nervurile frunzei cu aspect spiralat, celule epidermice cu pereții
ondulați şi celule rotunde din țesutul asimilator. Printre acestea se observă
formațiuni sferice, închise la culoare (maro sau negre) care reprezintă
aglomerări de microcristale de oxalat de calciu (saci cu nisip oxalic). Cristalele
sunt foarte fine, cu aspect de nisip şi nu pot fi observate individual (fig. 1.10).

Fig. 1.10. Nisip cristalin în frunza de

Atropa belladonna (mătrăgună)

22
 1.3.2. Incluziuni ergastice solide amorfe - Grăuncioarele de amidon

Amidonul este o substanță de rezervă foarte răspândită în regnul vegetal,

în endospermul semințelor, tuberculi, rizomi. Este un polizaharid rezultat prin
polimerizarea glucozei prin legături 1-4 şi 1-6. Este format din două părți,
amiloza şi amilopectina, în raport de 1:3. Reacția specifică de punere în
evidență a amidonului este colorarea cu iod în iodură de potasiu (soluție Lugol),
care colorează amiloza în albastru şi amilopectina în violaceu.
Amidonul se depozitează în celulele vegetale sub formă de granule de
diverse forme şi dimensiuni. Forma şi dimensiunea granulelor variază de la
plantă la plantă şi reprezintă un caracter de specificitate care poate fi utilizat în
diagnoza microscopică a produselor vegetale. În structura unui grăuncior de
amidon se pot distinge hilul şi striaţiunile.
Hilul reprezintă punctul de geneză al granulei de amidon şi se observă
sub forma unui punct mai refringent. Ca poziţie poate fi situat central sau
excentric. În funcție de prezența unui hil sau a mai multora, granula de amidon
poate fi simplă sau compusă. Granulele semicompuse se formează atunci când
în jurul unui granul compus se depun noi straturi comune.
Striațiunile apar datorită gradului de refringență diferit al straturilor de
amidon; cele mai hidratate apar întunecate, iar cele mai puțin hidratate apar
strălucitoare. Striaţiunile circumscriu întotdeauna hilul și, în funcție de poziția
acestuia, pot fi concentrice sau excentrice.

Observarea granulelor de amidon

Materiale necesare: tuberculi de cartof (Solanum tuberosum), cariopse

de grâu (Triticum aestivum), cariopse de porumb (Zea mays), seminţe de fasole
(Phaseolus vulgaris).
Pregătirea preparatului:
- materialul de observat se taie cu un bisturiu;
-cu acul spatulat se rade puțin material de pe suprafața secțiunii și se pune pe
lamă în apă distilată;
- produsul se omogenizează bine pentru a evita suprapunerea granulelor de
amidon;
- pentru o mai bună vizualizare a preparatului, se aplică o picătură de soluție
Lugol pe lamă;

23
- se acoperă cu lamela.
Examinarea microscopică:
 Amylum Solani (amidonul de cartof) (fig. 1.11 )
- formă: sferice (granule tinere) sau ovale (granule mature)
- hilul: vizibil, centric (granule tinere) sau excentric (granule mature)
- striațiuni: vizibile.
La microscop se pot observa şi granule compuse (formate din 2-3
granule simple cu hil propriu care se alătură, dar şi granule semicompuse (în
jurul unui granul compus se depun noi straturi comune). Prin adăugarea de
soluţie Lugol se observă cum granulele de amidon se colorează în albastru-
violaceu.
 Amylum Tritici (amidonul de grâu) (fig. 1.12)
- formă: circulară (văzute din profil au formă lenticulară)
- dimensiunea: granule mari și mici
- hilul: greu vizibil, situat central
- striațiuni: nu sunt vizibile.
 Amylum Maydis (amidonul de porumb) (fig. 1.13)
- formă: poliedrică (în albumenul sticlos) și ovale sau rotunde (în albumenul
făinos)
- dimensiunea: granule mari (în albumenul sticlos) și granule mici (în
albumenul făinos)
- hilul: vizibil, situat central, de formă stelată sau liniară
- striațiuni: nu sunt vizibile.
 Amylum Phaseoli (amidonul de fasole)(fig. 1.14)
- formă: oval-eliptică
- hilul: vizibil, situat central, alungit ramificat
- striațiuni: vizibile, concentrice.

24
 Fig. 1.11. Amylum Solani[4] Fig. 1.12. Amylum Tritici[4]

Fig. 1.13. Amylum Maydis[5] Fig. 1.14. Amylum Phaseoli

1.4. PERETELE CELULAR

Peretele celular este învelişul scheletic care determină forma celulei,

îndeplinind funcția de protecție. El reprezintă un component inert, caracteristic
celulelor vegetale, nefiind întâlnit la celula animală. Este un produs elaborat de
citoplasmă, constituind o membrană suplimentară, de natură pecto-celulozică,
formată din trei straturi. În ordinea apariției lor (în sens centripet) acestea sunt:
lamela mediană, peretele primar şi peretele secundar.
Lamela mediană este de natură pectică, înconjoară celulele legându-le,
iar la locul de întâlnire a mai multor celule determină formarea spațiilor
intercelulare (meaturi).
Peretele primar este propriu fiecărei celule şi este de natură celulozică.

25
 Peretele secundar provine din îngroşarea peretelui primar prin
impregnarea cu diferite substanțe.

1.4.1. Peretele celular primar

Observarea peretelui celular în parenchimul medular al tulpinii de

Sambucus nigra (soc)

Pregătirea preparatului:
- se foloseşte măduvă recoltată din ramurile tinere de Sambucus nigra (soc);
- se fac secțiuni transversale prin măduva de soc cu ajutorul briciului anatomic
şi microtomului manual;
- se colectează secțiunile în cristalizorul cu apă;
- fiecare secţiune se montează pe lamă cu 1-2 picături de apă şi se acoperă cu
lamela.

Examinarea microscopică:
La microscop cu obiectivul mic se observă celule izodiametrice de
formă poliedric-rotunjită. Interiorul celulelor este lipsit de conținut deoarece
țesutul este mort, de aceea se disting bine pereții celulari. Peretele este străbătut
din loc în loc de pori sau punctuațiuni, care sunt mici porțiuni din perete
rămas neîngroşat. Porii se pot observa atât pe pereții laterali sub formă de
canalicule foarte fine, dar şi din față sub forma unor perforații circulare (fig
1.15). Prin pori, în timpul vieții celulei trec filamente de citoplasmă numite
plasmodesme, care fac legătura între celule.

Fig. 1.15. Peretele celular la Sambucus nigra (soc)

26
 1.4.2. Modificări secundare ale peretelui celular

În cursul dezvoltării celulare, peretele scheletic poate suferi modificări

secundare prin impregnarea cu diferite substanțe elaborate de protoplast,
ducând la formarea unui perete secundar. Aceste modificări pot fi: cutinizarea,
suberificarea, lignificarea, mineralizarea, cerificarea și gelificarea.
Cutinizarea reprezintă impregnarea peretelui celular cu cutină,
substanță de natură lipidică, puțin permeabilă pentru apă și gaze. Cutinizarea se
întâlnește la pereții externi ai celulelor epidermice, care vin în contact cu mediul
extern. Cutina în exces difuzează în stare lichidă prin membrană la suprafața
celulelor și în contact cu aerul se solidifică, formând un strat continuu numit
cuticulă (fig. 1.16). Cuticula se întâlnește frecvent în cazul celulelor epidermice
care vin în contact cu mediul extern, având rol de protecție și fiind întreruptă în
dreptul stomatelor.

Fig. 1.16. Cutinizarea în frunza de Clivia miniata (crin)

Suberificarea este procesul de impregnare a peretelui celular cu

suberină. Suberina este compusă dintr-un complex de acizi grași: acidul suberic,
felonic, floemic etc. Pereții celulari impregnați cu suberină devin elastici și
impermeabili la apă și gaze, ceea ce duce la moartea celulelor. În cazul
suberificării, impregnarea se realizează pe toți pereții celulari, spre deosebire de
cutinizare unde doar pereții externi ai celulelor epidermice se impregnează cu
cutină. Suberificarea afectează, de regulă, mai multe straturi de celule, nu doar
pe cel extern. Straturile de celule cu pereții suberificați alcătuiesc țesutul numit
suber sau plută. Suberul ia naștere din stratul generator numit felogen. După
exfolierea epidermei, suberul rămâne țesutul de apărare.

27
 Observarea suberificării în tulpina de Sambucus nigra (soc)

Pregătirea preparatului:
- se folosesc ramuri tinere de Sambucus nigra (soc) sau de Viburnum opulus
(călin), păstrate în etanol 70% v/v;
- se fierb ramurile în apă cu glicerină;
- se fac secțiuni transversale prin ramurile de soc cu ajutorul briciului anatomic
şi microtomului manual;
- se colectează secțiunile în cristalizorul cu apă;
- se montează pe lamă cu 1-2 picături de apă şi se acoperă cu lamela;
- pentru o mai bună observare, se pot colora secțiunile cu verde de iod, când
pereții suberificați vor căpăta culoarea verde.

Examinarea microscopică:
La microscop se observă mai multe straturi de celule de formă
dreptunghiulară, cu pereții îngroșați și suberificați. Celulele sunt strâns unite
între ele, lipsite de spaţii intercelulare. Conținutul este mort, de aceea la
microscop pereții se văd mai mult sau mai puțin ondulați. Se observă că celulele
care formează suberul sunt dispuse în șiruri radiale așa cum iau naștere din
felogen, prin diviziuni tangențiale ale acestuia (fig. 1.17).

Fig. 1.17. Suberificarea în ramurile tinere de Viburnum opulus (călin)

Lignificarea este procesul prin care pereții celulari se impregnează cu

lignină, un complex de substanțe aromatice. Această modificare este
caracteristică pentru țesuturile conducătoare și mecanice de la plantele

28
superioare. Pereţii lignificaţi pot fi puşi în evidență prin reacția cu fluoroglucină
clorhidrică, când apare o colorație roșie-vișinie.

Observarea sclereidelor în fructul de Pirus sativa (păr)

În pulpa fructului de păr se găsesc din loc în loc niște noduli, alcătuiți
din celule pietroase (sclereide).

Pregătirea preparatului:
- se secţionează cu bisturiul fructul de păr;
- cu ajutorul spatulei se scot nodulii din pulpa fructului de păr;
- se așează pe lamă și se sfărâmă cu ajutorul unui ac spatulat până se desfac
celulele;
- se pune o picătură de fluoroglucină clorhidrică și se acoperă cu lamela;
- după 1-2 minute celulele pietroase se vor colora în roșu;

Examinarea microscopică:
La microscop se pot vedea numeroase celule de formă poligonală,
colorate în roşu-vişiniu. Se alege o porţiune de preparat bine etalată în care se
va putea examina cu obiectivul 40x o singură celulă pietroasă (fig. 1.18). Se
observă că aceasta prezintă pereții mult îngroșați, iar lumenul este redus. În
grosimea pereților se disting straturi concentrice de lignină prin depunere
centripetă. Pereții celulari sunt străbătuți de canalicule fine, drepte sau
ramificate, care realizează comunicarea celulelor. Canaliculele au ca punct de
plecare porii din peretele primar care prin depunerea ligninei și îngroșarea
peretelui devin canalicule.

Fig. 1.18. Celulă pietroasă în fructul de Pirus sativa (păr)[6]

29
 Mineralizarea constă în impregnarea pereților celulari cu diferite
substanțe minerale: bioxidul de siliciu, carbonatul de calciu, precum şi unele
metale (Fe, Mn). Calcifierea peretelui cu carbonat de calciu se întâlneşte la perii
tectori din familia Brassicaceae, Urticaceae, Boraginaceae, Cucurbitaceae. O
mineralizare locală a peretelui celular o constituie cistoliții care pot fi observați
în frunza de Ficus elastica (fig. 1.19).

Fig. 1.19. Cistolit în frunza de Ficus elastica

Impregnarea peretelui celular cu SiO2 se întâlneşte la familiile

Equisetaceae, Poaceae, Cyperaceae. Mineralizarea se produce mai ales la
peretele celulelor epidermice ale organelor aeriene care devin aspre, tăioase,
asigurând rezistența plantelor.
1.5. DIVIZIUNEA CELULARĂ

Diviziunea celulară este un proces biologic care asigură succesiunea

neîntreruptă a generaţiilor de celule. Diviziunea celulară poate fi: directă
(nucleul se divide fără modificări structurale) sau indirectă (nucleul suferă
importante modificări structurale).

Diviziunea indirectă
Este cea mai răspândită formă de diviziune, atât în regnul vegetal, cât şi
în cel animal. Se numeşte cariokineză (gr. karyon = nucleu, kinesis = mișcare)
datorită mişcărilor şi figurilor caracteristice observate în nucleu. Se poate
observa în celulele din țesuturile organelor aflate în plină activitate de creştere

30
(vârfuri vegetative de la rădăcina sau tulpina de ceapă, usturoi, bob, fasole, grâu,
secară etc.).
Diviziunea cariokinetică este de două feluri:
- cariokineza tipică (ecvațională sau mitoza)
- cariokineza allotipică (reducțională sau meioza)
Mitoza este diviziunea în urma căreia din celula mamă diploidă (2n
cromozomi) rezultă două celule diploide, cu aceeaşi garnitură cromozomială cât
a avut şi celula mamă. Garnitura cromozomială (numărul de cromozomi, 2n)
este diferit în funcție de specie și constant la o anumită specie (de ex. la Allium
cepa 2n = 16, la Secale cereale 2n = 14).
Mitoza se întâlneşte la toate celulele somatice (vegetative) şi anume, la
țesuturile meristematice ale unui organism. Denumirea de mitoză derivă de la
cuvântul grec mitos (filament) datorită aspectului filamentos pe care îl prezintă
nucleul celulei în timpul diviziunii.
Meioza este divizunea în urma căreia din celula mamă diploidă (2n
cromozomi) se obțin patru celule fiice haploide (n cromozomi) prin două
diviziuni succesive. Meioza are loc în celulele mamă ale gameților şi sporilor.
În cadrul lucrărilor practice se va studia mitoza în meristemul radicular
de la Allium cepa.
Desfăşurarea mitozei este continuă, dar pentru studiul ei se disting patru
faze: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza. Stadiul dintre două diviziuni
succesive este stadiul de interfază.
Interfaza
- este perioada cea mai lungă a ciclului celular;
- în această perioadă celula se pregăteşte de diviziune prin: sinteză de material
genetic (dublarea cantității de ADN), de proteine structurale şi funcționale, de
ATP (adenozintrifosfat) etc;
- celula apare mărită ca volum, nucleul se observă foarte clar, ca de altfel şi
nucleolii, iar cromatina prezintă un aspect difuz.
Profaza
- este etapa cea mai lungă a cariokinezei;
- devin vizibili cromozomii (sub formă de bastonaş sau litere L, V, Y) în urma
procesului de spiralizare şi condensare a filamentelor de cromatină. Fiecare
cromozom este alcătuit din două părți identice, numite cromatide surori, unite la
nivelul centromerului.
- dispare membrana nucleară, dispar nucleolii, nucleoplasma se contopeşte cu
citoplasma formând mixoplasma;

31
- apare fusul de diviziune; acesta este format din fibre de natură proteică care
se dispun de la un pol la altul al celulei cu rol în dispunerea şi deplasarea
corectă a cromozomilor.
Metafaza
- cromozomii se dispun ordonat la ecuatorul fusului de diviziune formând placa
ecuatorială;
- cromozomii se dispun cu centromerul de fibrele fusului şi brațele orientate în
diverse poziții;
- în ultimul stadiu al acestei etape centromerul se divide, dar cele două
cromatide surori ale fiecărui cromozom rămân încă strâns unite între ele, încât
acesta apare ca un singur corp.
Anafaza
- are loc migrarea cromatidelor (devenite acum cromozomi fii) din fiecare
cromozom; o cromatidă migrează către unul din polii fusului de diviziune, iar
cealaltă către polul opus. Se asigură astfel repartizarea în mod egal calitativ şi
cantitativ a materialului genetic între cele două celule fiice;
- cromozomii fii migrează cu centromerul înainte spre cei doi poli, iar brațele
spre partea ecuatorială.
Telofaza
- cromozomii fii ajunşi la poli se despiralizează treptat, se hidratează şi conturul
lor dispare;
- fusul de diviziune se dezorganizează la poli, dar se măreşte numărul de
filamente în partea ecuatorială rămânând o zonă sub formă de butoiaş numită
fragmoplast;
- apar nucleolii, membranele nucleare şi se formează cei doi nuclei fii.
După diviziunea nucleului, mitoza se continuă cu formarea peretelui
despărţitor între celulele fiice rezultate, etapă cunoscută sub denumirea de
citodiereză (citokineză).
Citodiereza (citokineza) este procesul în care are loc diviziunea
citoplasmei şi succede cariokineza. Fenomenul se desfăşoară prin diferențierea
unui perete celular care va împărți celula mamă în două celule fiice.
La fragmoplast se ataşează ribozomi, traiecte ale reticulului
endoplasmatic şi vezicule golgiene. Din conținutul veziculelor se formează
lamela mijlocie a peretelui celular, iar din membrana acestora rezultă
plasmalema. De o parte şi alta a lamelei mijlocii, fiecare protoplast îşi
elaborează peretele propriu, care este peretele primar celulozic.

32
 Observarea mitozei în meristemul radicular de Allium cepa (ceapă)

Material necesar:
- se folosesc preparate fixe cu secțiuni longitudinale prin meristemul radicular
de Allium cepa (ceapă), colorate cu hematoxilină şi eozină. Zona supusă
analizei va fi zona apicală (vârful rădăcinii) (fig. 1.20);
Examinarea microscopică:
-se vor observa şiruri de celule meristematice pătrate sau dreptunghiulare, cu
pereții subțiri celulozici, fără spații intercelulare, cu citoplasma abundentă şi
nucleul de dimensiuni mari situat central. Datorită colorării, citoplasma apare
roz, iar nucleul şi cromozomii violet;
-se pot distinge celule aflate în interfază sau în diverse stadii ale mitozei (fig.
1.21-1.22).

Fig. 1.20. Meristemul radicular de Allium cepa

Fig. 1.21. Fazele mitozei: A. Profaza; B. Metafaza; C. Anafaza;

D. Telofaza[7]

33
Fig. 1.22. Fazele mitozei: A. Profaza; B. Metafaza; C. Anafaza;D.
Telofaza

34
 CAPITOLUL 2. HISTOLOGIE VEGETALĂ

În cadrul capitolului de histologie vegetală se vor studia ţesuturile

vegetale.
Ţesuturile sunt grupări de celule care au aceeaşi origine, formă,
structură şi îndeplinesc aceeaşi funcţie. Clasificarea ţesuturilor se poate face
după mai multe criterii: forma celulelor, gradul de diferenţiere al celulelor,
origine, după localizarea lor în corpul plantei, după funcţia pe care o
îndeplinesc etc.

2.1. ŢESUTURI PROTECTOARE (DE APĂRARE)

Țesuturile de apărare învelesc organele plantelor şi asigură protecția

împotriva acțiunii agenților externi dăunători din aer, apă şi sol. După origine,
țesuturile protectoare sunt de două feluri: țesuturi primare care iau naştere din
activitatea meristemelor primare şi anume din protoderm; țesuturi secundare
provenite din activitatea meristemului secundar numit felogen.
Dintre țesuturile protectoare de origine primară fac parte: epiderma,
rizoderma, exoderma şi piloriza. Țesutul protector de origine secundară este
suberul.

2.1.1. Țesuturi protectoare primare - Epiderma

Epiderma este țesutul protector care înveleşte organele aeriene ale

plantelor cu structură primară. Componentele epidermei sunt: celulele
epidermice şi formațiunile epidermice (stomatele şi perii).
Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule vii strâns unite
între ele, fără spații intercelulare. Excepțional poate fi pluristratificată la
frunzele de Ficus elastica (ficus), Nerium oleander (leandru) etc.
Forma celulelor epidermice văzute de față este poligonală, având pereții
laterali drepți, uşor curbați sau ondulați. Conținutul celulelor epidermice adulte
constă din citoplasmă redusă la un strat subțire, parietal, în care se află nucleul,
iar în rest se găseşte o vacuolă mare, centrală. Celulele epidermice nu conțin

35
cloroplaste. În mod excepțional, le întâlnim la unele plante de umbră: Ficaria
verna (grâuşor), unele ferigi şi unele plante acvatice submerse.

Stomatele sunt formațiuni epidermice întâlnite pe toate organele aeriene

ale plantelor (în special în frunze, mai rar în flori). Lipsesc la rădăcini, organele
aeriene ale unor saprofite lipsite de clorofilă şi în organele submerse ale
plantelor acvatice. Ele au rolul de a regla schimburile gazoase dintre plantă şi
mediu în respirație şi fotosinteză, dar şi de a elimina vaporii de apă în procesul
transpirației, realizând astfel protecția împotriva supraîncălzirii.
O stomată este alcătuită din două celule reniforme dispuse cu
concanvitățile față în față, delimitând un orificiu numit ostiolă. Dedesubtul
stomatei se află o cameră substomatică în care se acumulează aerul.
Spre deosebire de celulele epidermice, stomatele conțin cloroplaste.
Celulele care înconjoară stomata şi care îşi modifică în general forma şi
dimensiunile se numesc celule anexe.
Stomatele pot fi distribuite diferit, dar în mod obişnuit ele se găsesc pe
ambele epiderme, caz în care frunza se numeşte bistomatică (amfistomatică).
Când stomatele se află numai pe fața superioară se numeşte epistomatică, iar
când se găsesc numai pe cea inferioară se numeşte hipostomatică. Obişnuit, pe
epiderma inferioară numărul stomatelor este mai mare.
În cadrul lucrărilor practice se vor observa diferite epiderme şi stomate.
Aspectul morfologic al celulelor şi formaţiunilor epidermice reprezintă
caractere microscopice importante în determinarea produselor vegetale
medicinale şi a speciilor.
Plantele superioare din cele două clase (Monocotiledonate şi
Dicotiledonate) prezintă o dispoziţie diferită a celulelor epidermice. Astfel, în
frunzele plantelor monocotiledonate celulele epidermice sunt alungite în
direcția axului longitudinal al frunzei, iar dispoziţia stomatelor este ordonată. În
schimb, frunzele plantelor dicotiledonate prezintă celulele epidermice cu pereţii
sinuoşi, iar stomatele sunt dispuse dezorganizat.

36
 Observarea epidermei şi stomatelor în frunză

Materiale necesare:
- se folosesc frunze de Iris germanica (stânjenel), Zea mays (porumb), Dianthus
sp. (garoafă), Solanum nigrum (zârnă);
Pregătirea preparatului:
- pe fața inferioară a frunzei se face o incizie superficială cu vârful lamei, iar cu
ajutorul pensei se prinde epiderma şi se desprinde un fragment;
- fragmentul de epidermă se montează pe lamă în apă şi se acoperă cu lamela.
Preparatul obținut trebuie să fie transparent şi să nu conțină fragmente
de țesut asimilator (verde).
Examinare microscopică:
Iris germanica
În epiderma văzută de față se observă celule epidermice de formă
romboidală, alungite în direcția axului longitudinal al frunzei, fără spații
intercelulare. Stomatele sunt dispuse ordonat, la locul de contact al pereților
transversali ai celulelor epidermice. Această dispunere ordonată a stomatelor
este caracteristică pentru plantele monocotiledonate. Stomatele sunt dispuse sub
nivelul celulelor epidermice şi din acest motiv se disting puţin mai greu. Astfel,
este necesară coborârea uşoară a microvizei după ce s-a obținut imaginea clară
a celulelor epidermice (fig. 2.1).
Dianthus sp.
Celulele epidermice sunt de formă dreptunghiular-alungită în sensul
creşterii principale a organului, iar printre acestea unele celule sunt scurte.
Pereții sunt ușor ondulați (fig. 2.2). Stomatele sunt dispuse ordonat.
Zea mays
Celulele epidermice se află orientate paralel cu nervurile frunzei, sunt
dreptunghiulare şi de dimensiuni variate, lungi şi scurte. Pereții laterali ai
celulelor epidermice sunt ondulați, ceea ce asigură o legătură puternică a
celulelor (fig. 2.3). În plus, peretele celular este mineralizat prin impregnare cu
bioxid de siliciu, ceea ce conferă duritate și rezistență epidermei.
Stomatele sunt orientate ca şi celulele epidermice în lungul axului
frunzei, fiind formate din două celule în formă de halteră. Această formă se
datorează îngroşării neuniforme a pereților celulari. Astfel, peretele ventral
(spre ostiolă) precum şi pereții care delimitează capetele dilatate ale celulelor
sunt subțiri, iar peretele dorsal este mult îngroşat. Când celulele stomatice se
găsesc în stare de turgescență capetele lor se umflă, pereții dorsali îngroşați se

37
îndepărtează în lături trăgând după ei şi pereții ventrali subțiri, determinând
astfel deschiderea stomatei. De o parte şi alta a celulelor stomatice se găseşte
câte o celulă anexă mare de formă triunghiulară.
Solanum nigrum
Celulele epidermice se caracterizează prin ondularea puternică a
pereților laterali (fig. 2.4). De asemenea, se observă stomate și peri tectori.

Fig. 2.1. Epidermă şi stomate la Fig. 2.2. Epidermă şi stomate la

Iris germanica Dianthus sp.

Fig. 2.3. Epidermă şi stomate la Fig. 2.4. Epidermă şi stomate la

Zea mays Solanum nigrum

2.1.2. Perii tectori (trichomii)

Se găsesc pe organele aeriene ale plantelor (frunze, flori, fructe, semințe)
şi adeseori constituie caractere de specificitate. Au rol de apărare a organelor
împotriva insolației, a transpirației excesive, contra pierderii de căldură,
atacurilor din partea animalelor etc.

38
 Forma, dimensiunea, dispoziția şi alcătuirea perilor protectori reprezintă
caractere de specificitate utilizate în diagnoza microscopică a produselor
vegetale medicinale şi a speciilor de plante medicinale.
Perii tectori iau naştere prin evaginarea pereților externi ai celulelor
epidermice aşa cum este cazul la perii unicelulari sau prin diviziuni repetate ale
unor celule epidermice la perii pluricelulari.
În structura unui păr se poate distinge o parte bazală numită picior care
se inseră printre celulele epidermice şi o parte terminală numită corp cu forme
diferite (ascuţit, arcuat, dilatat). În stadiu tânăr, celulele care formează perii sunt
vii, iar la maturitate de regulă sunt moarte. Aceştia conţin aer ceea ce conferă
organului pe care se află perii un aspect strălucitor.
După numărul celulelor care intră în alcătuirea lor, perii se pot clasifica
în peri tectori unicelulari şi pluricelulari.

2.1.2.1. Perii tectori unicelulari

a) Peri tectori unicelulari în frunza de Ranunculus sp. (piciorul cocoşului)

Se folosesc preparate fixe, cu fragmente din epiderma frunzei de
Ranunculus sp. (piciorul cocoșului) sau Malva silvestris (nalbă). Printre celulele
epidermice se văd perii unicelulari lungi, de dimensiuni diferite, drepți sau
arcuați (fig. 2.5).

Fig. 2.5. Peri tectori unicelulari la Ranuculus sp.

b) Peri tectori unicelulari în frunza de Humulus lupulus (hamei)

Se folosesc preparate fixe cu secțiuni transversale prin frunzele de

hamei. Perii sunt arcuați, cristolitici, adică la partea bazală sunt impregnați cu
carbonat de calciu (fig. 2.6). Au o parte bazală dilatată, inserată printre celulele

39
epidermei și un vârf ascuțit și încovoiat, agățător. Frunzele de hamei sunt aspre
la pipăit datorită perilor tectori.

Fig. 2.6. Păr tector unicelular în frunza de Humulus lupulus

c) Peri tectori unicelulari stelați în frunza de Capsella bursa pastoris

(traista ciobanului)

Se folosesc preparate fixe cu fragmente de frunză de traista ciobanului.

La microscop, se observă peri tectori unicelulari de formă stelată sau ramificată,
cu mai multe brațe. Brațele părului sunt dispuse paralel cu suprafața limbului
foliar (paralel cu suprafața epidermei) (fig. 2.7).

Fig. 2.7. Peri tectori unicelulari stelați la Capsella bursa pastoris

40
 d) Peri tectori unicelulari urticanți în frunza de Urtica dioica (urzică)

Se examinează preparate fixe cu fragmente din epiderma inferioară de

pe nervurile frunzelor tinere. Se pot observa două tipuri de peri: peri tectori
subulați (mai dilatați la bază şi înguşti spre vârf) de dimensiuni mici şi peri
urticanți de dimensiuni mari (fig. 2.8).
Forma părului urticant este conică cu baza dilatată care se îngustează
treptat; vârful are forma unei mici gămălii înclinate lateral. Baza părului
urticant este cuprinsă într-un suport pluricelular sub formă de cupă ce se ridică
deasupra nivelului epidermei. Conținutul părului în stare tânără constă din
citoplasmă, nucleu şi numeroase vacuole care la maturitate confluează şi
formează o vacuolă mare în sucul căreia se găsesc substanțe iritante. Pereții
părului urticant sunt mineralizați cu carbonat de calciu în partea bazală şi cu
dioxid de siliciu la vârf, ceea ce îi face să fie deosebit de casanți. La cea mai
mică atingere a părului umflătura sferică se rupe rămânând vârful cu secțiunea
oblică asemănătoare unui ac de seringă. Prin vârful părului se varsă conținutul
vacuolar ce produce senzația caracteristică de urzicare.

Fig. 2.8. Peri tectori urticanți la Urtica dioica

2.1.2.2. Perii tectori pluricelulari

Aceşti peri provin prin diviziunea unor celule epidermice inițiale. După
alcătuire pot fi de mai multe tipuri: uniseriați, ramificați, stelați etc.

41
 a) Peri tectori pluricelulari uniseriați în frunza de Pelargonium zonale
(muşcată)

Se folosesc frunze de muşcată din care se secționează un fragment de pe

margine. Se montează în apă distilată şi se examinează la microscop (fig. 2.9).
La microscop se observă numeroşi peri pluricelulari uniseriați, cilindrici,
cu vârful ascuțit. Ei sunt de dimensiuni diferite, putând fi mai lungi sau mai
scurți. Printre aceştia se găsesc şi peri secretori.

Fig. 2.9. Peri tectori uniseriați în frunza de Pelargonium zonale

b) Peri tectori pluricelulari ramificați în frunza de Verbascum sp.

(lumânărică)

Se folosesc preparate fixe cu secțiuni transversale prin frunză. Se vor

urmări perii pluricelulari, formați dintr-un ax principal cu mai multe celule
alungite puse cap la cap, numite celule axiale. La locul de unire a acestor celule
se găsesc ramificații dispuse în verticil, iar terminal un smoc de ramificații, de
unde şi aspectul de arboraş. Fiecare terminație este unicelulară şi se termină cu
un vârf ascuțit. Celulele care alcătuiesc părul sunt moarte, în interior conțin aer
ceea ce le imprimă aspectul cenuşiu (fig. 2.10). Frunzele de lumânărică au un
aspect catifelat și o culoare argintie datorită învelișului gros de peri tectori de pe
suprafață, în special cea inferioară.

42
 Fig. 2.10. Peri tectori pluricelulari în frunza de Verbascum sp.

c) Peri tectori stelați în frunza de Elaeagnus angustifolia

(salcie mirositoare)

Salcia mirositoare este un arbust spinos, cu frunze alungit-lanceolate,

argintii pe fața inferioară. Acest aspect se datorează abundenței perilor care sunt
morți, plini de aer.
Se folosesc preparate fixe obținute prin răzuirea perilor de pe suprafața
frunzelor. Se observă peri tectori pluricelulari în formă de stea formați dintr-un
picior pluricelular şi corpul din celule dispuse radiar (fig. 2.11). Celulele radiale
sunt lungi, ascuțite la capăt, libere între ele sau concrescute lateral până la
jumătate sau în întregime.

Fig. 2.11. Peri tectori stelați în frunza de Elaeagnus angustifolia

43
 2.1.3. Țesuturi protectoare secundare - Peridermul

Suberul este un țesut de apărare care ia naştere din meristemul secundar

numit felogen. Suberul înveleşte diferite organe aeriene şi subterane ale
plantelor ca rădăcina, tulpina. Formațiunile structurale în care întâlnim suber
sunt peridermul şi ritidomul.
Suberul înlocuieşte epiderma la plantele perene lemnoase şi multe
ierboase şi îndeplineşte acelaşi rol de apărare contra acțiunii nefavorabile a
agenților externi. Deoarece epiderma şi exoderma nu pot ține pasul cu creşterea
în grosime a organelor axiale, ele se rup şi se exfoliază, iar locul lor este luat de
suber.
Felogenul este un strat generator subero-felodermic în care celulele
cresc radiar şi se divid tangențial generând celule la ambele fețe. Straturile de
celule de la exterior prin suberificarea peretelui celular formează suberul, iar
cele de la interior, la care membrana rămâne subțire, celulozică, alcătuiesc
felodermul. Complexul constituit din suber, felogen, feloderm se numeşte
periderm.

Peridermul în ramura de Sambucus nigra (soc) şi

Viburnum opulus (călin)

Pregătirea preparatului:
- se folosesc ramuri tinere de Sambucus nigra (soc) sau de Viburnum opulus
(călin), păstrate în etanol 70% v/v;
- se fierb ramurile în apă cu glicerină;
- se fac secțiuni transversale prin ramurile de soc cu ajutorul briciului anatomic
şi microtomului manual;
- se colectează secțiunile în cristalizorul cu apă;
- se montează pe lamă cu 1-2 picături de apă şi se acoperă cu lamela;
- pentru o mai bună observare, se pot colora secțiunile cu verde de iod, când
pereții suberificați vor căpăta culoarea verde.
Examinarea microscopică:
Suberul este format din câteva straturi de celule cu următoarele
caractere (fig. 2.12):
- forma celulelor este dreptunghiulară, strâns unite între ele;
- celulele sunt dispuse unele sub altele în şiruri radiale, aşa cum au luat naştere
din felogen;
44
- pereții sunt îngroşați şi suberificați prin depunerea de suberină;
- prin formarea suberului, epiderma se rupe şi cade treptat, astfel încât în
secțiune se mai pot vedea fragmente de epidermă.
Felogenul este format din celule alungite tangențial, cu un conținut
citoplasmatic bogat şi pereții subțiri, celulozici.
Felodermul este un țesut parenchimatic cortical sau scoarța secundară.
Celulele sunt vii, au formă ovală, semicirculară, cu pereții celulozici. Primele
straturi de celule alcătuiesc un țesut mecanic, şi anume un colenchim tangențial,
prin depuneri de celuloză pe pereții tangențiali (interni și externi).

Fig. 2.12. Periderm în ramura de Viburnum opulus

2.2. ȚESUTURI TROFICE

Țesuturile trofice sunt țesuturi vii, alcătuite din celule parenchimatice cu

conținut citoplasmatic bogat şi pereții subțiri, de natură celulozică. În general
acestea umplu spațiile dintre celelalte țesuturi. Între celule se găsesc adesea
spații intercelulare de mărimi şi forme diferite, uneori alcătuind cavități sau
canale.
Acest tip de țesuturi poate fi regăsit sub mai multe denumiri:
- țesuturi trofice pentru că îndeplinesc diverse roluri în nutriția şi metabolismul
organelor vegetale;
- țesuturi fundamentale pentru că ocupă cel mai mare volum din structura
plantelor;

45
- țesuturi parenchimatice pentru că sunt alcătuite din celule izodiametrice
(parenchimatice).
După funcția pe care o îndeplinesc pot fi clasificate în: țesuturi
absorbante, asimilatoare, de depozitarea a materiilor de rezervă, țesuturi aerifere,
acvifere.

2.2.1. Țesuturi asimilatoare (clorenchimuri)

Sunt țesuturi parenchimatice alcătuite din celule bogate în cloroplaste,

cu rol în fotosinteză. Pereții sunt subţiri, celulozici, iar între celule se găsesc
spații aerifere necesare schimburilor de gaze. Ţesuturile asimilatoare se găsesc
mai ales la nivelul frunzelor, dar şi în tulpinile verzi, ierboase, ramurile tinere,
fructele crude etc.
Poziția acestui țesut este la periferia organului sub epidermă, deoarece
cloroplastele se formează şi funcționează în prezența luminii.
Țesuturile asimilatoare din frunză sunt:
a. Țesutul palisadic – alcătuit din 1-2 straturi de celule de formă cilindrică
dispuse perpendicular pe suprafața epidermei. Între ele se găsesc spații aerifere
mici sau lipsesc. Deoarece conține un număr mare de cloroplaste, acest țesut
este specializat în procesul de fotosinteză.
Localizare: sub epiderma superioară la frunzele de tip dorsi-ventral sau
sub ambele epiderme la frunzele de tip ecvifacial.
b. Țesutul lacunos este alcătuit din celule parenchimatice, de formă rotundă,
ovală, poligonal-rotunjită. Pereții sunt subțiri, celulozici. Între celule se află
spații intercelulare mari, aerifere, uneori lacune. Rolul în fotosinteză este mai
mic datorită numărului redus de cloroplaste. În schimb, datorită spațiilor
intercelulare mari are rol în respirația şi transpirația plantelor.
Localizare: între țesutul palisadic şi epiderma inferioară la frunzele de
tip dorsi-ventral sau la mijlocul frunzei delimitat de țesutul palisadic la frunzele
cu structură ecvifacială.

a) Ţesutul asimilator în frunza de Pinus silvestris (pin)

Se folosesc preparate fixe cu secțiuni transversale prin frunza de Pinus

silvestris (pin).
Frunza de pin prezintă un tip special de țesut asimilator numit septat
sau „cu brațe”, specific coniferelor. Este alcătuit din celule asimilatoare de

46
formă caracteristică, poligonal-tubulară, la care pereții se invaginează formând
cute (septuri). Astfel se măreşte suprafața mezofilului şi un număr mai mare de
cloroplaste se pot aşeza în jurul pereților. Forma aciculară a frunzei determină o
suprafață redusă a limbului foliar ceea ce reduce transpirația excesivă, dar prin
celulele cu brațe se realizează compensarea necesară în procesul de fotosinteză
(fig. 2.13).

Fig. 2.13. Țesut asimilator septat în frunza de Pinus silvestris

b) Ţesutul asimilator în frunzele de Syringa vulgaris (liliac) şi

Chrysanthemum sp. (crizantemă)

Pentru exemplificarea ţesutului asimilator se folosesc preparate fixe,

secțiuni transversale ale frunzelor de Syringa vulgaris (liliac) şi
Chyrsanthemum sp. (crizantemă).
Structurile care se observă în preparate sunt: epiderma superioară și
inferioară, ambele alcătuite dintr-un singur strat de celule strâns unite între ele,
și mezofilul diferențiat în țesut palisadic spre fața superioară și țesut lacunos
spre cea inferioară. În frunza de liliac (fig. 2.14) se disting două straturi de
celule palisadice dispuse perpendicular pe epidermă, față de un singur strat de
palisadă în frunza de crizantemă (fig. 2.15). Sub palisadă se observă țesutul
lacunos, alcătuit din mai multe straturi de celule de formă ovală sau neregulată,
între care rămân spații mari aerifere.

47
 Fig. 2.14.Țesut asimilator în frunza de Syringa vulgaris

Fig. 2.15. Țesut asimilator în frunza de Chyrsanthemum sp.

2.2.2. Țesuturi de depozitare a substanțelor de rezervă

Aceste țesuturi depozitează substanțe organice cu rol nutritiv în viața
plantelor (glucide, lipide), dar şi alte substanțe (heterozide, alcaloizi, taninuri,
răşini, uleiuri volatile etc). Parenchimul de depozitare se poate găsi în diferite
organe ca: tulpina tuberizată (gulie), tulpini subterane (rizomii la lăcrămioară,
bulbii la ceapă, tuberculii la cartof), în rădăcini tuberizate (morcov), în fructe,
semințe etc.

48
 Parenchimul de depozitare în tuberculul de Solanum tuberosum (cartof)

Pregătirea preparatului:
- se fac secțiuni transversale cât mai subțiri prin tuberculul de cartof;
- se montează pe lamă cu 1-2 picături de apă şi se acoperă cu lamela;
- pentru o mai bună observare, se pot colora secțiunile cu soluție Lugol.
Examinarea microscopică:
Se observă celule poligonale de dimensiuni mari, cu pereții subțiri,
celulozici. În interiorul celulelor se observă granule de amidon de formă ovală
sau rotundă cu hil şi striaţiuni care se colorează în albastru-violet cu soluție
Lugol (fig. 2.16).

Fig. 2.16. Țesut de depozitare în tuberculul de Solanum tuberosum

2.2.3. Țesuturi aerifere (aerenchimuri)

Sunt țesuturi în care se acumulează aer, ele caracterizând organele

plantelor acvatice şi de mlaştină. Sunt formate dintr-un țesut parenchimatic
lacunos, formând un adevărat sistem de canale sau lacune aerifere care străbat
întregul corp al plantei. Ele facilitează schimburile gazoase şi micşorează
greutatea specifică a corpului plantei, permiţând plutirea la suprafaţa apei sau
menţinerea în poziţie verticală; astfel, absorbția în țesutul clorofilian a unei
cantități corespunzătoare de energie solară este mult îmbunătăţită.
Totodată, prin formarea spațiilor aerifere, se creează posibilitatea
acumulării de aer, constituindu-se o atmosferă internă a plantei necesară
desfăşurării proceselor fiziologice ca respirație, fotosinteză ş.a.

49
 Țesutul aerifer în tulpina de Juncus effusus (rugină, pipirig)

Examinarea microscopică: se folosesc preparate fixe cu secțiuni

transversale prin tulpina de Juncus effusus. Se analizează măduva tulpinii (zona
centrală).
Măduva este alcătuită din celule în formă de stea cu brațele dispuse
radiar (fig. 2.17). Prin unirea brațelor se creează spații intercelulare mari de
formă triunghiulară sau tetrangulară în care se acumulează aerul. Celulele sunt
lipsite de conținut, au pereții lateral groşi pentru a asigura rezistență şi pereții
transversali de contact subțiri. Datorită formei celulelor, țesutul se mai numeşte
parenchim stelat.

Fig. 2.17. Țesut aerifer în tulpina de Juncus effusus

2.3. ȚESUTURI MECANICE

Țesuturile mecanice sau de susținere sunt țesuturi specializate care
conferă rezistența plantelor la acțiunea nefavorabilă a factorilor de mediu
externi (vânt, ploaie etc.), precum și a greutății organelor proprii (frunze, flori,
fructe etc.).
Soliditatea mecanică a organelor este asigurată în primul rând de
turgescența celulelor vii, într-o oarecare măsură de țesutul conducător lemnos,
dar mai ales de țesuturile mecanice. Acestea prin calitățile și arhitectonica lor
determină, pe lângă rezistența mecanică, elasticitatea și flexibilitatea, adică
opunerea la rupere, la îndoire etc.

50
 Celulele care alcătuiesc un țesut mecanic se numesc stereide, iar
totalitatea lor constituie stereomul sau scheletul plantei. Celulele sunt unite
între ele, în general fără meaturi, cu pereții îngroșați. După conținut, modul de
îngroșare a pereților celulari și natura îngroșărilor, țesutul mecanic este de două
tipuri: colenchim și sclerenchim.

2.3.1. Colenchimul

Colenchimul este alcătuit din celule vii, prozenchimatice, cu pereții

neuniform îngroșați cu celuloză. Forma celulelor este alungită, prismatică, și
uneori conțin cloroplaste. Colenchimul este localizat sub epidermă. În tulpină și
în pețiol poate avea formă de cilindru sau cordoane dispuse în dreptul coastelor.
În limbul foliar se poate afla la fața inferioară a fasciculelor conducătoare sau la
ambele părți.
După modul de îngroșare a pereților celulari colenchimul poate fi:
a) colenchim angular, când îngroșările se produc la colțurile celulelor;
b) colenchim tangențial, tabelar sau lamelar, când îngroșările au loc numai la
pereții tangențiali (interni și externi).

a) Colenchimul angular în tulpina de Lamium album (urzică moartă albă)

Pregătirea preparatului:
- se folosesc preparate fixe obținute prin secționarea transversală a tulpinii de
urzică moartă și colorarea cu roșu carmin (reactiv pentru celuloză).
Examinarea microscopică:
La obiectivul mic se observă conturul tetragonal al secțiunii
(caracteristic pentru tulpinile plantelor din familia Lamiaceae), cu proeminențe
la colțuri, acestea fiind zonele unde este localizat colenchimul (fig. 2.18).
Epiderma este unistratificată, sub ea se găsește scoarța, iar în cilindrul central se
află fasciculele conducătoare libero-lemnoase dispuse pe un cerc, mai mari la
colțuri și mai mici între acestea.
La obiectiv mare, se vor observa în colțurile tulpinii, sub epidermă,
cordoane de colenchim angular, asemenea unor stâlpi care asigură rezistența
organului. Celulele colenchimatice sunt alungite, dar în secțiune transversală,
au formă poligonală, cu pereții celulozici îngroșați puternic numai la colțuri.
Prin locurile rămase neîngroșate poate avea loc schimbul de substanțe dintre
celule. Din alăturarea colțurilor provenite de la patru celule învecinate rezultă
51
îngroșări de formă pătrată la nivelul cărora mai poate fi sesizat conturul fin al
pereților primari, în formă de cruce. La partea internă se distinge lumenul
celulelor, mult micșorat din cauza depunerilor centripete de celuloză.

Fig. 2.18. Colenchim angular în tulpina de Lamium album

b) Colenchimul tabelar în pețiolul frunzei de Asarum europaeum (pochivnic)

Pregătirea preparatului:
- se folosesc preparate fixe obținute prin secționarea transversală a pețiolului
frunzei de pochivnic și colorarea cu roșu carmin (reactiv pentru celuloză).
Examinarea microscopică:
La obiectivul mic se observă conturul eliptic al secțiunii, cu o ușoară
invaginație la partea superioară. În parenchimul fundamental se găsesc trei
fascicule conducătoare libero-lemnoase dispuse în semicerc (fig. 2.19).
La obiectiv mare se observă epiderma unistratificată sub care se găsește
zona de colenchim tangențial, alcătuită din 3-4 straturi de celule de formă
dreptunghiular-pătratică (fig. 2.19). Pereții tangențiali (interni și externi) ai
celulelor sunt puternic îngroșați, iar cei radiali subțiri. Conținutul celulelor este
viu, în el se pot afla cloroplaste, iar între celule uneori se formează meaturi.

52
 Fig. 2.19. Colenchim tangențial în pețiolul de Asarum europaeum

2.3.2. Sclerenchimul

Sclerenchimul este un țesut mecanic format din celule moarte, cu pereții

uniform îngroșați cu lignină. Celulele sunt strâns unite între ele, fără spații
intercelulare și, datorită pereților mult îngroșați, lumenul este redus; îngroșarea
are loc centripet. În funcție de structura celulelor componente, sclerenchimul
poate fi:
a) sclerenchimul scleros, alcătuit din celule izodiametrice numite sclereide,
care îndeplinesc un rol mecanic local. Sclereidele sau ”celulele pietroase” se pot
găsi în grupuri mici, formând așa-numiții ”noduli”, ca în unele fructe (gutui,
pere), în tegumentul semințelor la unele leguminoase sau sub formă de celule
izolate, numite idioblaste, ca în frunzele de ceai;
b) sclerenchimul fibros, alcătuit din celule prozenchimatice, fusiforme, cu
capetele ascuțite, având contur poligonal în secțiune transversală. Acestea sunt
numite fibre de sclerenchim. După locul pe care îl ocupă în plantă, acestea pot
fi:
- fibre corticale, când se găsesc în scoarță;
- fibre periciclice, care iau naștere în periciclu;
- fibre liberiene, când se află în țesutul liberian;
- fibre lemnoase sau libriform, când însoțesc vasele de lemn.

După modul de dispunere a fibrelor, sclerenchimul poate apărea sub formă

de:
 cilindru (sau manșon în secțiune transversală), ca în tuplina de Asparagus
officinalis (umbra iepurelui, sparanghel);
 cordoane izolate în tulpina de Linum usitatissimum (in);

53
 scut, când însoțește un fascicul conducător, iar în secțiuni transversale în
formă de arc. Aceste arcuri se pot afla atât la fața liberiană, cât și la cea
lemnoasă a fasciculului, ca la Ranunculus sp. (piciorul-cocoșului) sau numai
la una din părți. Când cele două arcuri se unesc formează teci care
înconjoară fasciculul, ca la tulpina de Zea mays (porumb).
Fibrele de liber se pot dispune în fascicule sau mănunchiuri, când
alcătuiesc ”fibre textile”, ca în tulpina de tei (Tilia cordata). Fibrele de lemn
participă la alcătuirea lemnului secundar, formând țesuturi masive de
sclerenchim, la cele mai multe plante lemnoase sau ierboase perene.

Sclerenchimul scleros în pulpa fructului de Pirus sativa (păr)

Sclereidele au fost observate la „Modificări secundare ale peretelui

celular - Lignificarea”.

Sclerenchimul fibros în tulpina de Asparagus officinalis (sparanghel, umbra

iepurelui)

Pregătirea preparatului:
- se folosesc preparate fixe obținute prin secționarea transversală a tulpinii de
Asparagus officinalis și dubla colorare cu roșu carmin (reactiv pentru celuloză)
și verde iod (reactiv pentru lignină);
- pentru observarea fibrelor de sclerenchim se folosesc și preparate fixe obținute
prin secționarea longitudinală a scoarței de stejar (Quercus robur).

Examinarea microscopică:
La obiectivul mic, în secțiunea transversală, se observă conturul circular
al secțiunii, cu mai multe creste (fig. 2.20a). Țesutul sclerenchimatic este situat
în zona corticală, sub forma unui cordon circular ce înconjoară tulpina ca un
manșon pluristratificat, fiind evident prin culoarea verde a pereților celulari.
La obiectiv mare, în secțiune transversală, se observă celule cu contur
poligonal (penta- sau hexagonal), cu pereții uniform și foarte puternic îngroșați
cu lignină (fig. 2.20b). În partea centrală a celulelor se poate distinge lumenul
de dimensiuni foarte mici, chiar punctiform. În grosimea pereților se pot
observa canalicule fine care corespund de la o celulă la alta.

54
 În secțiunea longitudinală se pot observa fibrele de sclerenchim sub
forma unor celule prozenchimatice lungi, cu capetele ascuțite, prin care se
angrenează, fără spații intercelulare (fig. 2.21).
Fibrele de sclerenchim din scoarța de stejar prezintă și o teacă cristalină
în care se pot observa cristale simple de oxalat de calciu.

Fig. 2.20a. Sclerenchim în tulpina de Asparagus officinalis

(secțiune transversală)

Fig. 2.20b. Detaliu sclerenchim în secţiune transversală

55
 Fig. 2.21. Fibre de sclerenchim în scoarța de Quercus robur
(secțiune longitudinală)

2.4. ȚESUTURI CONDUCĂTOARE

Țesuturile conducătoare sunt întâlnite numai în cazul plantelor

superioare denumite şi plante vasculare. Ele asigură circulația sevei în plantă şi
sunt de două tipuri:
- țesut conducător lemnos - conduce seva brută (apa cu sărurile minerale) în
sens ascendent, de la rădăcină la toate organele asimilatoare;
- țesut conducător liberian - conduce seva elaborată (conține substanțe
organice elaborate în fotosinteză) în sens descendent, de la frunze şi alte organe
asimilatoare spre toate organele consumatoare sau țesuturi de depozitare.
Țesuturile conducătoare sunt țesuturi complexe, alcătuite din elemente
conducătoare propriu-zise însoțite de elemente parenchimatice sau mecanice.
Acestea formează un sistem conducător unic, sub formă de fasciule
conducătoare, răspândite în întreg corpul plantei.

2.4.1. Țesutul conducător lemnos

Ţesutul conducător lemnos este alcătuit din:

 vase lemnoase (trahee sau traheide) - elemente moarte în formă de
tuburi, fără conținut, cu pereții laterali îngroşați cu lignină ceea ce asigură
rezistența şi menținerea vasului deschis la apăsarea exercitată de țesuturile
vecine; îngroşările sunt de diferite tipuri: inelate, spiralate, reticulate, punctate.
56
Primele vase care se formează, de calibru mic, se numesc vase de protoxilem,
iar vasele de calibru mare se numesc vase de metaxilem;
• traheele (vase perfecte) sunt alcătuite din celule prozenchimatice
aşezate cap la cap la care pereții despărțitori dispar, astfel încât circulația sevei
brute se face uşor.
• traheidele (vase imperfecte) sunt formate din celule alungite la care
pereții transversali nu dispar, de aceea seva brută circulă mai greu. Se înâlnesc
la plante mai puțin evoluate (ferigi, gimnosperme).
 parenchim lemnos - format din celule alungite, dispuse între vasele
lemnoase, paralel cu acestea; prezintă pereții subțiri, celulozici şi constituie
elementele vii ale țesutului lemnos;
 fibre lemnoase reprezentate de celule prozenchimatice, moarte, cu rol
mecanic.
Cele trei elemente se grupează şi formează fascicule. Când fasciculul
este alcătuit din vase, parenchim lemnos şi fibre lemnoase se numeşte XILEM,
iar când fibrele lipsesc se numeşte HADROM. Xilemul caracterizează structura
secundară a organelor, iar hadromul cea primară.

2.4.2. Țesutul conducător liberian

Țesutul conducător liberian este alcătuit din:

 vase liberiene (tuburi ciuruite) - formate din celule prozenchimatice
vii dispuse cap la cap, la care pereții transversali nu dispar, dar prezintă
perforații; din acest motiv se numesc plăci ciuruite, iar întreaga celulă se
numeşte tub ciuruit;
 celule anexe - sunt situate de o parte şi de alta a vaselor liberiene, fiind
mai reduse ca dimensiune față de acestea; au rol trofic pentru tuburile ciuruite;
 parenchim liberian - format din celule vii, puțin alungite, cu pereți
celulozici, bogate în amidon, lipide şi proteine; are rol de depozitare;
 fibre liberiene - reprezintă elementul mecanic din țesutul liberian şi
sunt constituite din celule prozenchimatice, de obicei ascuțite la capete. Sunt
elemente moarte.
La asocierea celor patru elemente se formează fascicule liberiene. Când
fasciculul conține toate elementele se numeşte FLOEM şi caracterizează
structura secundară, iar dacă fibrele lipsesc se numeşte LEPTOM.

57
 În structura rădăcinii fasiculele sunt simple, liberiene şi lemnoase. În
structura celorlalte organe fasciculele conducătoare sunt mixte, libero-lemnoase.
După dispunerea liberului față de lemn, fasciculele libero-lemnoase pot fi de
mai multe feluri:
- fascicule colaterale – prezintă zona de țesut lemnos şi cea de țesut liberian
alăturate;
- fascicule bicolaterale – alcătuite din două zone de liber între care se află o
zonă de lemn;
- fascicule concentrice – se caracterizează prin orientarea concentrică a
lemnului şi liberului. Dacă lemnul se află în centru şi este înconjurat de liber se
numeşte fascicul hadrocentric, iar când liberul este central se numeşte
leptocentric.
După prezența/absența procambiului fasciculele pot fi închise (nu au
procambiu) şi deschise (prezintă procambiu).

a) Fascicule conducătoare în tulpina de Ranunculus sp.

(piciorul cocoşului) - tipul Dicotiledonat

Material necesar
- preparate fixe cu secțiuni transversale prin tulpina de Ranunculus sp. (piciorul
cocoşului).
Examinare microscopică
În secțiunea transversală prin tulpină se observă în cilindrul central
fascicule conducătoare libero-lemnoase dispuse ordonat, pe un singur cerc (fig.
2.22). Ele sunt de tip colateral deschis, cu liberul spre exteriorul organului şi
lemnul la interior (întotdeauna în cazul tulpinii țesutul lemnos este dispus spre
interior şi liberul spre exterior). Fiecare fascicul este protejat de două arcuri de
sclerenchim, unul spre interior şi celălalt spre exterior.
Țesutul conducător liberian este format din: vase liberiene de formă
poligonală, celule anexe, care se diferențiază de tuburile ciuruite prin diametrul
mai mic şi parenchim liberian (fig. 2.23).
Cambiul este alcătuit din 3-4 straturi de celule meristematice, turtite
tangențial şi dispuse în serii radiare, având pereții foarte subțiri, celulozici.
Țesutul conducător lemnos este alcătuit din vase lemnoase şi
parenchim lemnos. Se pot distinge două tipuri de vase: de protoxilem, dispuse
spre interior, cu diametru mic şi cu îngroşări inelate şi spiralate şi vase de
metaxilem cu diametru mare, dispuse spre exterior, în vecinătatea cambiului;

58
ele au îngroşări reticulate şi punctate. Celulele parenchimului lemnos sunt de
formă poligonală, de dimensiune mai mici decât vasele lemnoase, cu pereții
subțiri celulozici.
Arcurile de sclerenchim sunt formate din celule sclerenchimatice cu
contur poligonal şi cu pereții îngroşați puternic cu lignină. Arcul din vecinătatea
liberului este mai dezvoltat, iar cel din vecinătatea lemnului este format doar
din 2-3 straturi de celule. Arcurile nu vin în contact, fiind întrerupte în dreptul
cambiului.

Fig. 2.22. Dispoziția fasiculelelor libero-lemnoase în tulpina de

Ranunculus sp.

Fig. 2.23. Detaliu fascicul conducător libero-lemnos în tulpina de

Ranunculus sp.

59
 b) Fascicule conducătoare în tulpina de Zea mays (porumb) -
tipul Monocotiledonat

În cazul tulpinii la Monocotiledonate, fasciculele libero-lemnoase sunt

de tip colateral închis şi sunt dispuse neregulat (fig. 2.24). Ele sunt de
dimensiuni mari şi mici. Fiecare fascicul este înconjurat de o teacă mecanică de
sclerenchim.
Țesutul conducător liberian este format din vase liberiene cu un contur
poligonal, celule anexe şi parenchim liberian.
Țesutul conducător lemnos este alcătuit din vase lemnoase şi parenchim
lemnos. Vasele de lemn sunt caracteristice prin orientarea lor sub forma literei
„V” (fig. 2.25). Astfel, în vârful V-ului se găsesc unul sau două vase de
protoxilem, în vecinătatea cărora se află o lacună provenită din ruperea şi
dizolvarea unor vase de protoxilem şi a unor celule parenchimatice. De o parte
şi de alta a protoxilemului, în brațele V-ului se găsesc două vase de metaxilem.
Vasele sunt înconjurate de celule de parenchim lemnos cu pereții subțiri,
celulozici.

Fig. 2.24. Dispoziția fasiculelelor libero-lemnoase în tulpina de Zea mays

60
 Fig. 2.25. Detaliu fascicul conducător libero-lemnos în tulpina de Zea mays

Alte tipuri de fascicule conducătoare libero-lemnoase

Fig. 2.26. Fascicul conducător libero-lemnos de tip hadrocentric în rizomul de

Polypodium vulgare (feriguţă)

61
 Fig. 2.27. Fascicul conducător libero-lemnos de tip leptocentric în rizomul de
Convallaria majalis (lăcrămioare)

Fig. 2.28. Fascicul conducător libero-lemnos de tip bicolateral deschis în

tulpina de Cucurbita pepo (dovleac)

2.5. ȚESUTURI SECRETOARE

Țesutul secretor este format din celule specializate vii, cu o structură

anatomică caracteristică care au proprietatea de a secreta anumite substanțe
organice: uleiuri volatile, alcaloizi, taninuri, rezine etc.
După locul unde se varsă secreția substanțelor elaborate, se împart în:
- țesuturi secretoare externe - substanțele sunt secretate la exteriorul plantei:
peri glandulari, papile secretoare, peri digestivi, nectarii, hidatode;

62
- țesuturi secretoare interne - substanțele sunt fie păstrate în celula secretoare
(secreție intracelulară - celule secretoare izolate, laticifere), fie se acumulează
într-un spațiu intercelular care nu are legătură cu mediul extern (secreție
intercelulară - buzunare şi canale secretoare).

2.5.1. Țesuturi secretoare interne cu secreție intracelulară

a) Celule secretoare izolate în frunza de Laurus nobilis (dafin)

Material necesar: preparate fixe cu secțiuni transversale prin frunza de

Laurus nobilis (dafin) sau Peumus boldus (boldo).
În secțiunea transversală prin frunza de dafin se observă cele două
epiderme, superioară şi inferioară între care se află mezofilul (fig. 2.29). În
acest țesut, din loc în loc se găsesc celule mai mari, de formă aproape sferică,
lipsite de cloroplaste în care se acumulează uleiurile volatile. Substanțele
sintetizate sunt puse în libertate prin ruperea peretelui celulei secretoare.

Fig. 2.29a. Celule secretoare izolate Fig. 2.29b. Celule secretoare izolate
în frunza de Laurus nobilis în frunza de Peumus boldus

b) Laticifere în rădăcina de Taraxacum officinale (păpădie)

Laticiferele sunt structuri secretoare tubuloase care conduc în corpul

plantei un lichid alb sau colorat numit latex. Laticiferele pot fi:
- celule izolate, mult alungite, ramificate şi cu mulți nuclei - laticifere
nearticulate la Euphorbia cyparissias (laptele câinelui);

63
- vase provenite din celule suprapuse la care pereții transversali dispar –
laticifere articulate. Acestea pot fi neramificate la Chelidonium majus
(rostopască) sau ramificate la Taraxacum officinale (păpădie).
Material necesar: preparate fixe cu secțiuni longitudinale prin rădăcina
de Taraxacum officinale (păpădie), colorate cu verde de iod sau Sudan III.
În parenchimul fundamental se observă nişte tuburi ramificate în formă
de rețea (fig. 2.30). Citoplasma redusă se găseşte de-a lungul pereților şi conține
numeroşi nuclei. Restul canalului este ocupat de un suc alb-lăptos, care este
latexul. Latexul se colorează în portocaliu prin tratarea cu Sudan III sau verde
prin colorarea cu verde de iod.

Fig. 2.30. Laticifere în rădăcina de Taraxacum officinale

2.5.2. Țesuturi secretoare interne cu secreție intercelulară

a) Buzunare secretoare în frunza de Citrus limonium (lămâi)

Material necesar: preparate fixe cu secțiuni transversale prin frunza de

Citrus limonium.
În secțiunea transversală prin frunza de lămâi se observă cele două
epiderme, superioară şi inferioară între care se află mezofilul. Mezofilul este
format din țesut palisadic (1-2 straturi de celule) şi țesutul lacunos cu spații

64
mari intercelulare. În mezofil se găsesc buzunarele secretoare care au aspectul
unor cavități sferice, transparente (fig. 2.31). Ele sunt alcătuite dintr-un strat de
celule secretoare, cu pereții celulozici, fini. Uleiurile volatile secretate difuzează
prin peretele celular şi se acumulează în cavitatea buzunarului. Buzunarul
secretor ia naştere prin ruperea pereților unor celule din mezofil.

Fig. 2.31. Buzunar secretor în frunza de Citrus sp.

Buzunarele secretoare se mai pot observa şi în alte preparate: coaja

fructului de citrice, frunza de eucalipt, sunătoare etc. La sunătoare, în frunza
privită prin transparență în dreptul unei surse de lumină se pot distinge
buzunarele secretoare sub forma unor puncte mici, sferice, transparente, de
unde şi denumirea în latină a speciei - Hypericum perforatum (sunătoare) (fig.
2.32).

Fig. 2.32. Frunză de Hypericum perforatum (sunătoare)

65
 b) Canale secretoare în frunza de Pinus silvestris (pin)

Material necesar: preparate fixe cu secțiuni transversale prin frunza de

pin.
Conturul frunzei are formă semicirculară. Se disting următoarele țesuturi:
epidermă, hipodermă (țesut cu rol mecanic), mezofilul alcătuit din țesut
asimilator septat şi două fasicule conducătoare libero-lemnoase delimitate de
endoderm. În mezofil se disting canale rezinifere. Acestea sunt tuburi lungi care
în secțiune transversală apar de formă circulară. Un canal secretor este format
dintr-un strat de celule secretoare mici cu peretele subțire şi conținut
citoplasmatic bogat care secretă răşini ce se acumulează în cavitatea canalului.
La exteriorul canalului se găseşte un manşon mecanic de sclerenchim care
protejează celulele secretoare şi împiedică turtirea canalului la presiunea
exercitată de celulele mezofilului (fig. 2.33).
Canalele secretoare se pot observa şi în alte preparate: fructele
Apiaceelor (fenicul, anason, chimen, coriandru).

Fig. 2.33. Canal rezinifer în frunza de Pinus silvestris

66
 2.5.3. Țesuturi secretoare externe

a) Papilele secretoare sunt celule epidermice de formă conică care

secretă uleiuri volatile şi dau aspectul catifelat al petalelor. Uleiul volatil
difuzează prin peretele papilelor şi răspândeşte mirosul specific al florilor
parfumate.
Papile secretoare în petala de Rosa canina (măceş)

Material necesar: preparate fixe cu secțiuni transversale prin petala de

Rosa canina (măceş) şi preparate temporare superficiale în petala de Viola
tricolor (trei frați pătați).
Secțiunea transversală prin petala de Rosa canina prezintă o epidermă
superioară formată din papile secretoare. Acestea au formă conică caracteristică
(fig. 2.34).

Fig. 2.34. Papile secretoare în secțiunea transversală prin petala de

Rosa canina

b) Perii secretori sunt formațiuni epidermice care au una sau mai multe
celule secretoare.

Peri secretori în frunza de Pelargonium zonale (muşcată)

Material necesar: se folosesc frunze de muşcată din care se secționează

un fragment de pe margine. Se montează în apă distilată şi se examinează la
microscop.
În cazul frunzei de muşcată, un păr secretor este alcătuit din (fig. 2.35):

67
- bază (țâțână) unicelulară situată între celulele epidermice;
- piciorul pluricelular format din 2-3 celule care descresc în dimensiune spre
vârf;
- celulă secretoare de formă mai mult sau mai puțin sferică acoperită de o
cuticulă. Uleiul volatil secretat de aceasta se acumulează între peretele celular şi
cuticulă pe care o bombează, iar prin difuziune sau la ruperea cuticulei se
răspândeşte în mediul extern.

Fig. 2.35. Păr secretor în frunza de Pelargonium zonale

Peri secretori în frunza de Mentha piperita (mentă)

Material necesar: preparat superficial şi secțiuni transversale prin

frunza de mentă.
În secțiunea transversală prin frunză se observă din loc în loc mici
depresiuni epidermice în care se găsesc perii secretori. În cazul frunzei de
mentă, un păr este format dintr-o celulă bazală situată între celulele epidermice,
un picior unicelular scurt şi partea secretoare alcătuită din 8 celule. Acestea se
dispun într-un singur plan, încât observate din profil părul apare format numai
din 4 celule secretoare (fig. 2.36). Ele sunt acoperite de o cuticulă comună.
Produsele de secreție se acumulează între peretele extern al celulelor secretoare
şi cuticulă care se bombează, iar prin difuziune sau la ruperea cuticulei se
răspândesc în mediul extern.
În preparatul superficial prin frunza de mentă perii au aspect circular, în
mijloc se observă piciorul părului şi cele 8 celule secretoare acoperite de
cuticula comună (fig. 2.37).

68
Fig. 2.36. Păr secretor în frunza de Mentha piperita - secțiune transversală[13]

Fig. 2.37. Păr secretor în frunza de Mentha piperita - preparat superficial

69
 CAPITOLUL 3. ORGANOGRAFIA

Organografia studiază morfologia, structura, dezvoltarea ontogenetică a

organelor plantelor, precum şi adaptările lor la mediul extern.

3.1. STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII

Rădăcina este organul plantelor superioare care creşte de regulă în

pământ având ca funcții specific fixarea plantei în sol şi absorbția apei cu
sărurile minerale (seva brută).
Structura primară este caracteristică rădăcinilor tinere, în primele faze
de dezvoltare. În cadrul ei există numai țesuturi primare ce rezultă din
activitatea unor meristeme primare (protodermul dă naştere la rizodermă,
periblemul la scoarță, pleromul generează cilindrul central). Strucura primară
este unica întâlnită, indiferent de vârsta plantei la: Pteridofite (ferigi),
Monocotiledonate şi unele Dicotiledonate ierboase.

Structura primară a rădăcinii la Ranunculus sp. - tipul Dicotiledonat

Materiale necesare: se folosesc preparate fixe cu secțiuni transversale

prin rădăcina de Ranunculus sp. (piciorul cocoşului).
În secțiunea transversală prin rădăcină se observă trei zone principale
(fig. 3.1a):
- rizoderma
- scoarța
- cilindrul central.
La exterior, rizoderma are rol de absorbție şi apărare. Este formată
dintr-un strat de celule parenchimatice vii, strâns unite între ele, cu pereții
subțiri, celulozici. Nu prezintă cuticulă şi stomate, iar unele celule se transformă
în peri absorbanți.
Scoarța ocupă cea mai mare parte din organ, fiind formată din trei zone:
- exoderma (cutisul) este situată imediat sub rizodermă; este formată din 1-2
straturi de celule de formă poliedrică, fără meaturi, cu pereții celulari îngroşați

70
cu suberină, formând suberul primar care are rol de protecție după distrugerea
rizodermei;
- mezoderma (parenchim cortical) reprezintă zona cea mai groasă a scoarței;
este formată din mai multe straturi de celule vii, parenchimatice, de formă oval-
rotunjită, cu pereții subțiri celulozici şi cu spații intercelulare. La partea externă
celulele sunt mai mici, către mijlocul zonei ele cresc în dimensiune, iar spre
partea internă descresc în dimensiune încât se găsesc celule tot mai mici. În
interiorul celulelor pot fi observate granule de amidon, depozitate ca materie de
rezervă.
- endoderma reprezintă cel mai profund strat al scoarței; este alcătuită din celule
vii, dispuse regulat, cu aspect de cilindru, iar în secțiune transversală are formă
de inel. Pe pereții laterali ai celulelor se observă nişte îngroşări de formă
lenticulară, suberificate, numite punctele sau îngroşările lui Caspary. O celulă
endodermică văzută în spațiu prezintă pe linia mediană a pereților laterali,
externi şi interni o bandă îngroşată şi suberificată ce înconjoară celula, numită
banda lui Caspary. În secțiune transversală aceasta apare sub forma punctelor
lenticulare. Prin aceasta celulele sunt strâns legate între ele protejând țesuturile
de la interior. Totodată este restrânsă circulația sevei brute. În dreptul
fasciculelor lemnoase se găsesc celule care nu prezintă asemenea modificări, cu
pereții subțiri celulozici, numite celule de trecere sau pasaj pe unde se face
trecerea sevei brute de la scoarță spre vasele de lemn.
Cilindrul central este mai redus decât scoarța. Periciclul este primul
strat al cilindrului central, fiind format dintr-un strat de celule parenchimatice,
de formă poliderică, strâns unite între ele, dispuse în alternanță cu celulele
endodermului. În parenchimul fundamental se găsesc fascicule conducătoare
lemnoase în alternanță cu cele liberiene, caracter specific rădăcinii. Ele sunt de
regulă în număr de 5 fascicule lemnoase şi 5 fascicule liberiene (structură
pentarhă) (fig. 3.1b). Unele rădăcini au structură tetrarhă (cu câte 4 fascicule de
fiecare tip) sau chiar triarhă (cu câte 3 fascicule de fiecare tip). Fasciculele de
lemn sunt alcătuite din vase de protoxilem, metaxilem şi parenchim lemnos.
Vasele de protoxilem sunt dispuse spre periciclu, iar cele de metaxilem ajung
până la centrul secțiunii, încât măduva lipseşte. Printre vase se găseşte
parenchim lemnos.
Fasciculele liberiene sunt formate din vase de protofloem situate spre
exterior care se continuă cu vase de metafloem spre interior. Vasele sunt
însoțite de celule anexe şi uneori de parenchim liberian.

71
 Între fasciculele lemnoase şi liberiene se găsesc raze medulare
constituite din țesut parenchimatic.

Fig. 3.1. Structura primară a rădăcinii la Ranunculus sp.

a) imagine de ansamblu;
b) detaliu cilindru central[8]
(1-liber; 2-celule de pasaj; 3-vas de protoxilem; 4-vas de metaxilem)
Structura primară a rădăcinii la Iris germanica - tipul Monocotiledonat

72
 Materiale necesare: se folosesc preparate fixe cu secțiuni transversale
prin rădăcina de Iris germanica (stânjenel).
În secțiunea transversală a rădăcinii se disting, ca şi în cazul
dicotiledonatelor, trei zone: rizoderma, scoarța, cilindrul central (fig. 3.2).
Rizoderma este formată dintr-un singur strat de celule parenchimatice,
vii, strâns unite între ele, cu pereții subțiri, celulozici, printre care se găsesc peri
absorbanți.
În scoarță se diferențiază exoderma constituită din 2-4 straturi de
celule de formă poligonală, strâns unite între ele, cu pereții suberificați. Scoarța
mijlocie - mezoderma este zona cea mai dezvoltată formată dintr-un parenchim
cortical cu celulele mari, care descresc ca diametru, atât spre exterior cât şi spre
interior. Ele sunt vii, de formă ovoidă sau poligonal-rotunjită, cu pereții subțiri,
celulozici, bogate în granule de amidon. Între celule se găsesc spații mari
intercelulare.
Endoderma (stratul intern al scoarței) este formată din celule strâns
unite între ele, de formă poliedrică, dispuse ordonat. Pereții interni şi radiari ai
celulelor prezintă îngroşări cu suberină în forma literei U, iar pereții externi
rămân celulozici. Celulele situate în dreptul vaselor de lemn nu prezintă pereți
îngroşați, aceştia rămânând subțiri, celulozici. Aceste celule se numesc celule
de pasaj prin care circulă seva brută.
Cilindrul central cuprinde:
- periciclu unistratificat, format din celule poliedrice strâns unite între ele,
cu pereții subțiri şi celulozici, care alternează cu celulele endodermului.
- țesutul conducător este reprezentat de fascicule conducătoare simple de
lemn în alternanță cu cele de liber, în număr de 8-11 din fiecare (fig. 3.3).
Fasciculele conducătoare lemnoase sunt diferențiate în protoxilem, dispuse în
vecinătatea periciclului şi metaxilem, dispuse în partea centrală a cilindrului
central. Se pot observa şi puține celule de parenchim lemnos. Fasciculele
conducătoare liberiene sunt formate din vase de protofloem (spre exterior) şi
metafloem (spre interior), celule anexe şi parenchim liberian.
- razele medulare primare sunt alcătuite din celule parenchimatice
alungite în sens radiar, dispuse între fasciculele conducătoare
- parenchimul medular ocupă partea centrală a rădăcinii, fiind alcătuit din
celule parenchimatice la rădăcinile tinere; la rădăcinile mature este complet
lignificat.

73
 La rădăcină, dezvoltarea liberului şi a lemnului se face centripet:
primele vase formate, de protoxilem şi protofloem, se află la periferie, iar vasele
formate mai târziu, cele de metaxilem şi metafloem sunt localizate spre centrul
rădăcinii.

Fig. 3.2. Structura primară a rădăcinii la Iris germanica - schiță[1]

(1-păr absorbant; 2-rizoderma; 3-exoderma; 4-mezoderma; 5-celulă de pasaj; 6-
endoderma; 7-periciclu; 8-vas de protoxilem; 9-vas de metaxilem; 10-liber;
11-măduva)

74
 Fig. 3.3. Structura primară a rădăcinii la Iris germanica -
detaliu cilindru central

3.2. STRUCTURA PRIMARĂ A TULPINII

Tulpina este organul plantelor superioare care creşte de jos în sus

(geotropism negativ) având rolul de a susține organele de asimiliație (frunze,
ramuri), organele de reproducere (flori, fructe) şi rolul de conducere a
substanțelor nutritive (seva brută şi elaborată).
În unele cazuri poate îndeplini şi alte funcții ca cea de asimilație,
depozitare de substanțe de rezervă, înmulțire vegetativă etc.
În alcătuirea internă a tulpinii se deosebeşte o structură primară şi una
secundară. Structura primară se întâlneşte la toate plantele în primele stadii de
dezvoltare, iar la Monocotiledonate, Dicotiledonatele ierboase şi Pteridofite
reprezintă singura structură întâlnită. Structura primară apare datorită activității
meristemelor primare, ceea ce determină creşterea în lungime. Structura
secundară rezultă din activitatea cambiului şi a felogenului ducând la creşterea
în grosime.
O tulpină cu structură primară prezintă, de la exterior spre centrul
tulpinii trei zone anatomice: epiderma, scoarța şi cilindrul central.

75
 3.2.1. Structura tulpinii la Pteridofite

a) Equisetum arvense (coada calului)

Material necesar: secțiuni transversale prin internodul unei tulpini

sterile.
Conturul secțiunii este circular, prezintă uşoare coaste şi valecule (fig.
3.4). Epiderma este unistratificată, acoperită de o cuticulă groasă, iar celulele
au peretele mineralizat cu SiO2.
Scoarța este alcătuită dintr-o zonă externă şi una internă. Scoarță
externă îngustă este formată dintr-un țesut mecanic aflat în dreptul coastelor.
Sub țesutul mecanic se găseşte un țesut asimilator format din celule alungite
dispuse perpendicular pe epidermă, asemănător unui țesut palisadic. Scoarța
internă dezvoltată este constituită dintr-un parenchim cortical cu celule mari,
pereți celulozici subțiri şi spații intercelulare de mărimi diferite. Unele spații se
conturează sub formă de canalicule (lacune corticale) dispuse radiar în dreptul
valeculelor. Stratul cel mai intern al scoarței este endoderma.
În cilindrul central se diferențiază primul strat - periciclu - care se
continuă cu parenchimul fundamental, iar în centru se află o lacună medulară
mare. Fasciculele conducătoare libero-lemnoase se dispun în cerc în dreptul
coastelor, imediat sub periciclu. Liberul se găseşte la fața externă a fasciculului
şi apare ca un masiv celular, având la limita internă 1-2 vase de protoxilem. În
fiecare fascicul se găseşte câte o lacună fasciculară formată prin ruperea vaselor
de metaxilem şi a parenchimului lemnos.
Structura tulpinii, caracterizată prin numeroase lacune aerifere, se
datorează faptului că speciile de Equisetum cresc în locuri cu umiditate mare, de
unde se poate aprecia influența condițiilor de mediu asupra structurii organelor.

76
 Fig. 3.4. Structura tulpinii la Equisetum arvense
(1-epidermă; 2-țesut mecanic; 3-parenchim cortical; 4-periciclu;
5-parenchim fundamental; 6-lacună vasculară; 7-lacună medulară;
8-lacună corticală)

b) Polypodium vulgare (feriguţă, iarbă dulce)

Secţiunea transversală prin rizom are un contur circular, prezentând la

exterior o epidermă ale cărei celule sunt încărcate cu amidon. Urmează un
parenchim general ale cărui celule sunt rotunjite, cu pereţii uşor îngroşaţi şi
prezentând canalicule. În celulele parenchimului se depozitează amidon.
Fasciculele conducătoare libero-lemnoase sunt dispuse în acest
parenchim pe un cerc şi prezintă structură hadrocentrică, cu periciclu şi
endodermă proprie (fig. 3.5). Pereţii laterali ai celulelor endodermei sunt
îngroşaţi caracteristic (punctele lui Caspary), iar celulele sunt mult mai mari
comparativ cu cele ale periciclului. Deci, rizomul în ansamblu prezintă structură
polistelică, cu mai mulți cilindri centrali.

77
 Fig. 3.5. Structura rizomului la Polypodium vulgare

3.2.2. Structura primară a tulpinii la Dicotiledonate - Ranunculus sp.

(piciorul cocoşului)

Analizând o secțiune transversală prin tulpina de Ranunculus sp. se

disting de la exterior spre interior următoarele zone: epiderma, scoarța şi
cilindrul central (fig. 3.6). Conturul secțiunii transversale este circular.
Epiderma este formată dintr-un singur strat de celule de formă
dreptunghiular-pătratică strâns unite între ele. Pereții interni şi laterali sunt
subțiri celulozici, iar peretele extern uşor bombat şi îngroşat acoperit de o
cuticulă subțire. Din loc în loc se găsesc stomate şi peri tectori unicelulari.
Scoarța pluristratificată constă dintr-un parenchim cu celule de formă
sferică, ovală, cu pereții subțiri celulozici şi cu spații intercelulare de diferite
mărimi (fig. 3.7). Celulele din straturile periferice conțin cloroplaste, ceea ce dă
culoare verzuie a tulpinii şi indică participarea acesteia la procesul fotosintezei.
Scoarța se întinde până la nivelul fasciculelor conducătoare deoarece nu se
distinge o endodermă evidentă.
Cilindrul central nu începe cu un periciclu tipic, limita sa este
considerată o linie imaginară care uneşte extremitățile fasciculelor conducătoare.
Fasciculele conducătoare sunt de tip colateral deschis, unele mai mari, caulinare
şi unele mai mici, foliare, separate între ele de raze medulare largi,
parenchimatic-celulozice. Liberul este dispus către exteriorul organului, iar
lemnul spre interior; între ele se diferențiază procambiul.
Liberul este format din: vase liberiene, celule anexe şi parenchim
liberian. Lemnul este alcătuit din vase lemnoase şi parenchim lemnos.

78
Fasciculele sunt întărite prin calote de sclerenchim la extremități, cea din
dreptul liberului fiind mai groasă.
Măduva este parenchimatică şi se resoarbe parțial formând o lacună
aeriferă centrală.

Fig. 3.6. Structura primară a tulpinii la Ranunculus sp. -

imagine de ansamblu

Fig. 3.7. Structura primară a tulpinii la Ranunculus sp. - detaliu

(1-epidermă; 2-scoarță; 3-fascicul conducător libero-lemnos)

79
 3.2.3. Structura primară a tulpinii la Monocotiledonate - Zea mays
(porumb)

Se folosesc secțiuni transversale prin internodul tulpinii de porumb.

Epiderma este formată dintr-un singur strat de celule mici cu pereții
impregnați cu SiO2, cei externi fiind bombați şi cutinizați. Printre celulele
epidermice se observă stomate (fig. 3.8).
Scoarța este alcătuită din hipodermă, formată din 2-3 straturi de celule
cu pereții puternic lignificați care înconjoară tulpina ca un inel întrerupt în
dreptul stomatelor, unde se află țesut parenchimatic. Urmează scoarța propriu-
zisă, mult redusă în comparație cu cilindrul central.
Cilindrul central este foarte bine dezvoltat, format dintr-un parenchim
fundamental cu celule de dimensiuni mari, având pereții subțiri celulozici și
prezentând spații intercelulare. În parenchim se găsesc fasciculele conducătoare
libero-lemnoase de tip colateral închis dispuse neregulat. Fiecare fascicul este
înconjurat de o teacă mecanică de sclerenchim.
Liberul este format din vase liberiene, celule anexe şi parenchim liberian.
Lemnul este alcătuit din vase lemnoase şi parenchim lemnos. Vasele de
lemn sunt caracteristice prin orientarea lor sub forma literei „V” cu deschiderea
spre liber. La tulpină, dezvoltarea liberului este centripetă, iar dezvoltarea
lemnului este centrifugă.

Fig. 3.8. Structura primară a tulpinii la Zea mays

(1-epidermă; 2-hipodermă; 3-parenchim fundamental)

80
 3.3. STRUCTURA SECUNDARĂ A TULPINII

Structura secundară apare ca urmare a funcționării meristemelor

secundare şi se evidențiază prin creşterea în grosime a tulpinii. Țesuturile
secundare rezultate din activitatea acestor meristeme secundare se suprapun
peste cele primare şi transformă structura primară în structură secundară.
Meristemele secundare sau zonele generatoare sunt:
- cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă;
- felogenul sau zona generatoare subero-felodermică.
Cambiul se formează la nivelul cilindrului central. Prin activitatea sa se
formează lemn secundar spre interior şi liber secundar spre exterior. Cambiul
produce şi celule parenchimatice alungite în sens radiar care constituie razele
medulare secundare şi care străbat, în sens radiar, atât lemnul cât şi liberul
secundar. Prin activitatea cambiului, cilindrul central creşte în grosime.
Activitatea cambiului este periodică - în climatul nostru începe să funcționeze
primăvara şi îşi întrerupe activitatea toamna.
Felogenul se găseşte întotdeauna la exteriorul cambiului. Prin
funcționarea sa, generează suber secundar spre exterior şi feloderm spre interior.
Suberul, felogenul şi felodermul formează peridermul.

Structura secundară a tulpinii la Tilia cordata (tei pucios)

Material necesar: ramuri tinere de 2-3 ani prin care se fac secțiuni
transversale la nivelul unui internod.
Examinare microscopică:
Se disting următoarele zone: epidermă, scoarță şi cilindrul central (fig.
3.9).
Epiderma este unistratificată, pe cale de exfoliere datorită creşterii în
grosime a tulpinii. Este un țesut format din celule cu pereții externi bombați şi
cutinizați.
Scoarța este formată din suber secundar, felogen, feloderm, scoarță
primară şi endodermă.
Suberul se formează sub epidermă şi este generat de felogen. Este un
țesut format din mai multe straturi de celule dispuse radiar, fără spații
intercelulare. Pereții celulari sunt îngroşați şi impregnați cu suberină devenind
impermeabili pentru apă şi gaze, fapt pentru care celulele sunt moarte.

81
Comunicația țesuturilor vii interioare cu mediul extern se face prin nişte
formațiuni care se găsesc în suber, numite lenticele. Acestea înlocuiesc
stomatele din epiderma exfoliată.
Felogenul se găseşte la baza suberului. Este un țesut meristematic
secundar ce generează spre exterior suber secundar şi spre interior feloderm.
Este unistratificat, format din celule vii de formă eliptică, turtite tangențial, cu
pereții subțiri şi celulozici, ce are proprietatea de a se divide mereu, generând
noi elemente, alternativ pe ambele fețe.
Felodermul prezintă primele de straturi de celule uşor colenchimatizate
(colenchim tabular), iar celelalte straturi sunt formate din celule parenchimatice,
cu pereți subțiri celulozici, cu spații intercelulare. Este generat de felogen spre
interiorul scoarței.
Scoarța primară a fost împinsă spre interior de către cea secundară, cu
care se învecinează. Este formată din celule parenchimatice (parenchim cortical)
cu druze de oxalat de calciu.
Endoderma (teaca amiliferă) este ultimul strat al scoarței, formată dintr-
un singur strat de celule parenchimatice, cu pereții subțiri, celulozici, strâns
unite între ele şi care conțin grăuncioare de amidon.
Cilindrul central este format din: periciclu, liber primar, țesutul
liberian secundar, cambiu, țesutul lemnos secundar, lemn primar, raze
medulare şi parenchim medular.
Periciclu este prima zonă din cilindrul central, formată din 2-3 straturi
de celule, fiind mai greu de indentificat. El este sclerificat în dreptul liberului
secundar şi parenchimatic în dreptul parenchimului de dilatare.
Țesutul liberian secundar are aspectul unor trapeze cu baza mare spre
interior şi baza mică spre exterior (fig. 3.10). În structura sa se observă prezența
a două tipuri de zone orizontale, diferit colorate, care alternează. Unele din ele
reprezintă fibrele liberiene, formate din celule de formă poligonală cu pereții
puternic îngroşați cu lignină. Ele îndeplinesc un rol mecanic şi formează liberul
tare. Celelalte zone sunt formate din tuburi ciuruite, celule anexe şi parenchim
liberian, reprezentate de celule care au formă ovală sau poligonală cu pereții
subțiri, celulozici. Acestea formează liberul moale.
Țesutul liberian primar este împins spre exterior de către liberul
secundar şi poate fi diferențiat față de acesta numai prin poziția sa.
Razele medulare secundare iau naştere din cambiu, străbat liberul şi
lemnul, iar după structură sunt de două tipuri:

82
-razele medulare secundare lungi se compun din razele liberiene sau
parenchimul de dilatare (între trapezele de liber), care se continuă prin 2-3 şiruri
de celule în zona lemnului până la măduvă; parenchimul de dilatare se poate
observa între trapezele de liber secundar. Este alcătuit din celule izodiametrice
care conțin amidon, taninuri, druze. De asemenea, se mai găsesc celule cu
mucilagii.
- razele medulare secundare scurte străbat doar parțial liberul şi lemnul,
necuprinzând în totalitate ambele zone, ca razele lungi.
Cambiul este alcătuit din celule de formă dreptunghiulară, turtite
tangențial, dispuse în câteva serii radiare. Cambiul produce spre interior lemn
secundar şi spre exterior liber secundar. De asemenea, generază raze medulare.
Lemnul secundar este alcătuit din vase lemnoase, parenchim lemnos şi
numeroase fibre lemnoase, cu lumenul mic şi pereții puternic îngroşați. O
caracteristică a lemnului secundar este dispunerea lui în inele concentrice
anuale. Această zonare anuală rezultă din dispunerea alternativă a vaselor de
lemn cu lumen mare cu cele de dimensiuni mici. Vasele cu lumen mare apar
primăvara când seva brută este abundentă şi se numesc vase de primăvară, iar
cele cu lumenul mic apar toamna împreună cu fibrele lemnoase şi formează
vasele de toamnă. Din această zonare anuală a inelelor de lemn se deduce
vârsta tulpinii, respectiv a plantei la arborii din climatul temperat. Astfel, o
tulpină de tei de trei ani are o succesiune de trei inele anuale de creştere, cel din
anul întâi fiind dispus spre centrul tulpinii, iar cel din al treilea an este plasat în
vecinătatea cambiului.
Spre partea internă a lemnului secundar se găseşte lemnul primar,
format din vase lemnoase cu lumenul mic şi pereții îngroşați cu lignină.
Parenchimul medular se găseşte în partea centrală a tulpinii şi este
format din celule mari, parenchimatice care conțin amidon, taninuri, druze.

83
 Fig. 3.9. Structura secundară a tulpinii la Tilia sp. (1 an) -
imagine de ansamblu

Fig. 3.10. Structura secundară a tulpinii de Tilia sp.[1]

(1-epidermă, 2-suber; 3-felogen; 4-feloderm; 5-scoarța primară; 6-endoderma;
7-periciclu; 8-liber secundar; 9-liber tare; 10-liber moale; 11-parenchim de dilatare; 12-cambiu;
13-raze medulare secundare lungi; 14-raze medulare secundare scurte; 15-lemn secundar; 16-
lemn de toamnă; 17-lemn de primăvară; 18-lemn primar;
19-parenchim medular)

84
 3.4. ANATOMIA LIMBULUI FOLIAR

Frunza este un organ lateral prin care se realizează procesul de

fotosinteză, schimbul de gaze şi transpirația.
În structura limbului foliar se diferențiază, în general, următoarele părți:
epiderma superioară, epiderma inferioară, mezofilul (țesutul dintre cele
două epiderme) şi fasciculele conducătoare libero-lemnoase. Acestea sunt o
continuare a celor din tulpină, fiind orientate cu lemnul spre epiderma
superioară şi cu liberul spre epiderma inferioară.

3.4.1. Structura limbului foliar la Gimnosperme

Anatomia limbului foliar la Pinus silvestris (pin)

Material necesar: secțiuni transversale prin frunza de Pinus silvestris.

Secțiunea are formă semicirculară, partea plană fiind fața superioară a
frunzei, iar cea convexă fața inferioară (fig. 3.11). Epiderma este alcătuită din
celule relativ mari, cu pereții puternic îngroşați şi lignificați, încât lumenul este
redus. Acesta are aspectul literei X sau H datorită celor patru canalicule care
pornesc din cele patru colțuri ale celulei spre lumen. Epiderma este acoperită de
o pătură groasă de cuticulă. Stomatele se găsesc sub nivelul celulelor
epidermice, încât deasupra se formează o cameră suprastomatică, iar sub nivelul
lor se află o cameră substomatică. Dedesubtul epidermei se găseşte 1 strat, iar la
colțuri 2-3 straturi de celule cu membranele îngroşate şi lignificate care
alcătuiesc hipoderma, cu rol mecanic.
Mezofilul este format din celule caracteristice numite celule cu brațe
sau septate alcătuind un țesut asimilator septat. Forma celulelor este poligonală
şi sunt bogate în cloroplaste. Pereții se invaginează formând pliuri interne care
duc la mărirea suprafeței asimilatoare, la formarea spațiilor intercelulare şi la
creşterea rezistenței mecanice. În mezofil se găsesc canale rezinifere, numărul
lor fiind caracteristic speciei de pin. La Pinus silvestris sunt 5-12 canale
rezinifere.
Frunza are o singură nervură alcătuită din două fascicule conducătoare
libero-lemnoase aşezate într-un țesut de transfuzie şi care sunt înconjurate de o
endodermă. Endoderma este unistratificată, celulele având pereții radiari
lignificați. Fasciculele sunt de tip colateral deschis, cu lemnul orientat spre fața

85
superioară, iar liberul spre cea inferioară. Lemnul se compune din traheide şi
parenchim lemnos, iar liberul din tuburi ciuruite şi parenchim liberian (fig.
3.12a).
Țesutul de transfuzie este alcătuit din două tipuri de celule: celule
parenchimatice vii fără cloroplaste şi celule traheidale cu punctuațiuni areolate,
constituind un țesut de legătură între fasciculele conducătoare şi mezofil (fig.
3.12b). La partea liberiană se află o bandă de celule sclerenchimatice.
Structura frunzei este de tip omogen deoarece mezofilul este alcătuit din
țesut asimilator septat pe ambele fețe.

Fig. 3.11. Anatomia frunzei la Pinus sp. - imagine de ansamblu

Fig. 3.12. Frunza la Pinus sp.: a) detaliu nervură mediană;

b) detaliu ţesut de transfuzie
(1-endodermă; 2-lemn; 3-liber; 4-sclerenchim)

86
 3.4.2. Structura limbului foliar la Angiosperme

Anatomia limbului foliar la Chrysanthemum sp. (crizantemă) şi

Syringa vulgaris (liliac)

Material necesar: secțiuni transversale prin frunzele de crizantemă şi

liliac.
Frunzele celor două specii au o poziție orizontală pe tulpină, de aceea
sunt inegal luminate pe cele două fețe. Datorită acestui fapt, frunza are o
structură bifacială dorsi-ventrală.
În secțiune transversală, în dreptul nervurii mediane, pe fața inferioară
se observă o proeminență, în cazul ambelor preparate (fig. 3.13, 3.15). În plus,
la crizantemă, se observă o mică proeminență și pe fața superioară, precum și
peri tectori pluricelulari sub forma literei „T” pe ambele epiderme.
Epiderma superioară este alcătuită dintr-un strat de celule
dreptunghiular-pătratice, cu pereții exteriori uşor bombați şi îngroşați, acoperiți
de cuticulă, fără cloroplaste; printre ele se găsesc stomatele. Epiderma
inferioară se deosebeşte de cea superioară prin celulele mai mici cu pereții
externi mai puțin îngroşați şi cuticula subțire.
Mezofilul este heterogen asimetric, diferențiat în țesut palisadic situat
sub epiderma superioară şi țesut lacunos sub epiderma inferioară. Țesutul
palisadic este format dintr-un strat (crizantemă) sau două straturi (liliac) de
celule alungite, alăturate sau cu spații intercelulare mici (fig. 3.14a, fig. 3.15).
Țesutul lacunos se compune din 4-5 straturi de celule parenchimatice de formă
ovală sau altă formă, având mai puține cloroplaste decât celulele palisadice.
Datorită numărului diferit de cloroplaste din cele două țesuturi, fața superioară a
frunzelor este de culoare verde închis, iar cea inferioară verde deschis.
Țesutul conducător este alcătuit din fascicule libero-lemnoase înglobate
în mezofil care determină formarea nervurilor. La mijlocul frunzei se găseşte
fasciculul cel mai mare, respectiv nervura cea mai evidentă (principală), iar
lateral fasciculele mai mici. Lemnul este format din vase lemnoase şi celule de
parenchim, iar liberul din tuburi ciuruite şi celule anexe. Lemnul este orientat
spre fața superioară a frunzei, iar liberul spre cea inferioară (fig. 3.14b).
Fasciculele sunt înconjurate de celule parenchimatice, lipsite de cloroplaste. În
nervura mediană sub cele două epiderme se găsesc două zone mecanice de
colenchim angular.

87
 Fig. 3.13. Anatomia frunzei la Chrysanthemum sp. - imagine de ansamblu

Fig. 3.14. Anatomia limbului foliar la Chrysanthemum sp.: a) detaliu mezofil

b) detaliu nervură mediană cu fascicul conducător

Fig. 3.15. Anatomia limbului foliar la Syringa vulgaris-

a)detaliu mezofil, b) detaliu nervură mediană

88
 Structura limbului foliar la Dianthus sp. (garoafă)

Poziția frunzei pe tulpină este verticală, de aceea ambele fețe sunt

luminate aproape egal de razele solare. Acest lucru determină o structură
ecvifacială a frunzei. Această structură se caracterizează prin aceea că limbul
frunzei prezintă sub fiecare epidermă țesut palisadic, iar la mijloc prezintă țesut
lacunos, cu celule izodiametrice. Cele două fețe sunt asemănătoare ca structură,
doar orientarea liberului şi a lemnului ne ajută să precizăm care este fața
superioară şi care este cea inferioară (lemnul este orientat spre epiderma
superioară, iar liberul spre epiderma inferioară) (fig. 3.16).
Epiderma superioară şi cea inferioară prezintă aceleaşi caractere.
Celulele au pereții externi îngroşați şi acoperiți cu o pătură groasă de cuticulă
denivelată, dințată. Stomatele sunt alcătuite din celule mici care se găsesc sub
nivelul pereților interni ai celulelor epidermice.
Mezofilul este heterogen simetric. Atât sub epiderma superioară, cât şi
sub cea inferioară se află câte un țesut palisadic compus din 2-3 straturi de
celule alungite dispuse perpendicular pe epidermă, strâns unite între ele şi
bogate în cloroplaste. Între cele două țesuturi palisadice se găseşte un
parenchim format din 3-4 straturi de celule mari cu spații intercelulare şi puține
cloroplaste, formând țesutul lacunos. Unele celule din mezofil conțin cristale de
oxalate de calciu sub formă de druze.
Nervurile sunt formate din fascicule libero-lemnoase, cele mai mari
fiind înconjurate la fața inferioară de câte un arc gros de sclerenchim, iar cele
mai mici de câte o teacă de celule parenchimatice, lipsite de cloroplaste (fig.
3.17).

Fig. 3.16. Anatomia limbului foliar la Dianthus sp. - imagine de ansamblu

89
 Fig. 3.17. Anatomia limbului foliar la Dianthus sp. -
detaliu nervură principală
(1-druze; 2-lemn; 3-liber; 4-sclerenchim)

Structura limbului foliar la Zea mays (porumb)

Epiderma superioară şi inferioară sunt formate din celule inegale ca

formă şi dimensiune, având peretele extern bombat, impregnat cu bioxid de
siliciu şi acoperit de o pătură de cuticulă. Stomatele sunt de tip halteriform.
În epiderma superioară, din loc în loc se găsesc celule mari în formă de
butoiaş, grupate câte 3-4, situate în dreptul fasciculelor laterale. Celulele au
pereții subțiri, celulozici, cu rol de acumulare şi reținere a apei, numite celule
buliforme. În timp de secetă acestea pierd apa, îşi micşorează volumul, ceea ce
determină răsucirea frunzei spre fața superioară în formă de uluc. Astfel, se
creează o atmosferă bogată în vapori de apă, ceea ce încetineşte ritmul
transpirației. Sub epidermă se observă uneori coaste de sclerenchim. Epiderma
inferioară este lipsită de celule buliforme.
Mezofilul este de tip omogen, nediferențiat în țesut palisadic şi lacunos,
alcătuit din celule izodiametrice care conțin cloroplaste.
Fasciculele conducătoare sunt de două tipuri: mari şi mici, alcătuind
nervurile paralele caracteristice familiei Poaceae. Fasciculele mari, principale,
sunt de tip colateral închis asemănătoare celor din tulpină. Lemnul este format
din două vase de metaxilem şi 1-2 vase de protoxilem împlântate într-un
parenchim lemnos. Liberul constă din tuburi ciuruite şi celule anexe.
Fasciculele sunt înconjurate de o teacă mecanică, sclerenchimatică. Fasciculele
90
mici sunt formate din vase de lemn şi tuburi ciuruite, înconjurate de o teacă de
celule parenchimatice. În dreptul fasciculelor conducătoare până în epidermă se
găsesc cordoane de sclerenchim care dau rezistență nervurilor (fig. 3.18).
Structura frunzei este de tip omogen, deoarece între cele două epiderme
se află un parenchim clorofilian, cu celule de mărime şi formă aproape identică.

Fig. 3.18. Anatomia limbului foliar la Zea mays

3.5. MORFOLOGIA FRUNZEI

Frunza este un organ vegetativ inserat lateral pe tulpină şi ramuri, în

general lățit, cu creştere limitată şi durată scurtă de viață. Prezintă o structură
dorsiventrală având două fețe: fața superioară care se numeşte adaxială sau
ventrală şi fața inferioară, abaxială sau dorsală. Funcţiile principale sunt:
fotosinteza, respiraţia şi transpiraţia. O frunză completă este alcătuită din:
lamină (limb), peţiol şi teacă (vagină) (fig. 3.19).
Frunzele cărora le lipsesc una sau două din părțile componente se
numesc incomplete. Frunzele lipsite de teacă şi pețiol se numesc sesile, iar
limbul se inseră direct pe tulpină.
După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de
frunze: simple şi compuse.
Frunzele simple au lamina formată dintr-un singur segment.
Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente
numite foliole, prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un ax comun

91
numit rahis. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I, II sau de ordin mai
înalt.

Fig. 3.19. Structura unei frunze

(a-lamina; b-nervura principală; c-pețiol; d-teaca)

Lamina

Lamina, partea principală a frunzei, este foarte variabilă ca formă; în

descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-
un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut.

FORMA LAMINEI poate fi (fig. 3.20):

 aciculară, limbul este rigid, îngust şi ascuțit la vârf ca un ac

(caracteristic coniferelor, ex: Pinus silvestris - pin);
 circulară/orbiculară, formă asemănătoare unui cerc (Pirus piraster -
păr pădureț);
 cordată/cordiformă, de forma inimii, cu vârful în sus (Syringa vulgaris
- liliac, Tilia cordata - tei pucios);
 cuneată/cuneiformă, lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Crataegus
monogyna - păducel, Spiraea ulmifolia - cununiță);
 deltoidă, de forma literei greceşti delta “Δ” (Populus nigra - plop);
 eliptică, limbul este asemănător unei elipse (Fagus sylvatica - fag,
Plantago media - pătlagină moale);

92
 ensiformă, în formă de sabie cu marginile paralele şi vârful ascuțit (Iris
germanica - stânjenel, Gladiolus sp. - gladiolă);
 falcată, în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum - urechea
iepurelui, Eucalyptus globulus - eucalipt);
 fistuloasă, goală la interior (Allium cepa - ceapa);
 hastată, lamina are forma unui vârf de lance, la bază cu doi lobi
orientaţi lateral (Rumex acetosella - măcriş, Convolvulus arvensis - volbură);
 lanceolată, lamina de 3-4 ori mai lungă decât lată, cu aspect de lance
(Plantago lanceolata - pătlagină îngustă);
 liniară, lungimea laminei depăşeşte de peste 5 ori lăţimea, iar marginile
sunt paralele (fam. Poaceae: Triticum aestivum - grâu, Zea mays - porumb etc.,
Galanthus nivalis - ghiocel);
 obovată, de forma unui ou inversat, cu partea mai lată în treimea
superioară (Prunus domestica - prun, Corylus avellana - alun);
 ovată, de forma unui ou (Pirus communis - păr, Evonymus europaea -
salbă moale);
 ovat-lanceolată, lamina de două ori mai lungă decât lată, ascuțită la vâf
şi bază (Salix alba - salcie);
 reniformă, în formă de rinichi, baza limbului fiind adâncită profund
(Asarum europaeum - pochivnic);
 romboidală, de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula -
mesteacăn);
 sagitată, de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia - săgeata
apei);
 spatulată, de forma unei spatule (Bellis perennis - bănuței);
 subulată, baza limbului este îngustă, rigidă şi se subțiază la vârf, fiind
țepoasă (Juniperus communis - ienupăr);
 triunghiulară, în formă de triunghi (Atriplex patula - lobodă);
 scutată, în formă de scut (Colocasia esculenta – urechea elefantului,
Rumex scutatus - măcriș franțuzesc);
 setacee, adică lungă, rigidă şi foarte subţire (Festuca sp. – păiuș, Nardus
stricta - țăpoșică).

93
 Fig. 3.20. Tipuri morfologice de Frunze - forma laminei[9]
1 - circulară (orbiculară); 2 - romboidală; 3 - reniformă; 4 - triunghiulară;
5 - eliptică; 6 - ovată; 7 - obovată; 8 - cordată (cordiformă); 9 - deltoidă; 10 - lanceolată;
11 - ovat-lanceolată; 12 - sagitată; 13 - scutată; 14 - cuneată; 15 - falcată; 16 -
spatulată; 17 - hastată; 18 - liniară; 19 - ensiformă; 20 - setacee;
21 - cilindrică, plină; 22 - fistuloasă.

BAZA LAMINEI poate fi (fig. 3.21):

 acută sau ascuţită (Salix alba - salcie);

 asimetrică sau inegală (Ulmus sp. - ulm);
 auriculată (Nicotiana tabacum - tutun, Nicotiana alata - regina nopții);
 cordată (Viola odorata - toporaşi, Syringa vulgaris - liliac);
 cuneată (Crataegus monogyna - păducel, Spiraea ulmifolia - cununiță);
 dilatată (Sonchus oleraceus - susai);
 hastată (Rumex acetosella - măcriş, Convolvulus arvensis - volbură);
 reniformă (Asarum europaeum - pochivnic);
94
 rotundă (Pirus piraster - păr pădureț);
 sagitată (Sagittaria sagittifolia - săgeata apei).

Fig. 3.21. Forma bazei laminei[9]

1 - rotundă; 2 - cordată; 3 - sagitată; 4 - hastată; 5 - reniformă; 6 - cuneată;
7 - atenuată; 8 - acută (ascuţită); 9 - dilatată; 10 - auriculată; 11 - inegală (asimetrică)

VÂRFUL LAMINEI poate fi (fig. 3.22):

 acuminat - vârf lung, ascuţit şi cu marginile concave (Padus racemosa -
mălin, Urtica dioica - urzică vie);
 acut sau ascuțit - vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe
(Salix alba - salcie);
 cuspidat - lung şi îngust (Verbascum phlomoides - lumânărică);
 emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa - anin, Abies alba - brad);
 mucronat - brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia sepium -
măzăriche);
 obcordat - ca o inimă cu baza în sus (Oxalis acetosella- măcrişul
iepurelui);
 obtuz, neascuţit (Viscum album - vâsc);
 retezat sau trunchiat (Coronilla varia - coronişte);
 rotund (Cotinus coggygria - scumpie);
 spinos - terminat cu un spin (Eryngium campestre - scai).

95
 Fig. 3.22.Vârful laminei (formă)[9]
1-acut; 2-acuminat; 3-obtuz; 4-rotund; 5-retezat; 6-emarginat; 7-obcordat;
8-cuspidat; 9-mucronat; 10-spinos

MARGINEA LAMINEI poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de

forme şi profunzimi diferite.
La frunzele cu marginea întreagă, aceasta poate fi: netedă (Syringa
vulgaris - liliac, Asarum europaeum - pochivnic), ondulată (Reseda lutea-
rechie), aspră sau scabră (fam. Poaceae şi fam. Cyperaceae), ciliată (Fagus
sylvatica - fag, frunze tinere), încreţită (Rumex crispus - ştevie), involută -
răsucită spre faţa superioară (Festuca sp. - păiuş, Poa alpina -firuță), revolută -
răsucită spre faţa inferioară (Primula officinalis - ciuboțica cucului, Vaccinium
vitis-idaea - merişor de munte).

Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi (fig. 3.23):

 dinţată - cu dinţi ascuţiţi dispuşi perpendicular pe limbul foliar (Corylus

avellana - alun, Urtica urens - urzicuță, Viburnum lantana - dârmoz);
 serată - cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici,
ascuţite (Urtica dioica - urzică vie, Padus racemosa - mălin, Salix alba -
salcie);
 crenată - cu dinţi mici şi rotunjiţi (Glechoma hederacea - rotungioară,
Viola tricolor - trei frați pătați);
 sinuată/ondulată - cu dinţii mari şi rotunjiți (Populus tremula - plop
tremurător).
Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază:
margine dublu-dinţată/bidentată (Petasites hybridus - captalan), margine
dublu-serată (Betula pendula - mesteacăn, Carpinus betulus - carpen), margine
dublu-crenată/bicrenată (Salvia pratensis - salvie de câmp) etc.

96
 Fig. 3.23. Marginea laminei[9]
1 - întreagă; 2 - dinţată; 3 - serată; 4 - crenată; 5 - sinuată

Nervațiunea limbului foliar

Nervațiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul

laminei foliare.
a) nervaţiune penată - lamina prezintă o nervură mediană din care se
desprind nervuri laterale, secundare şi de alte ordine, de o parte şi de alta la
diferite niveluri, având aspect de pană. Este un tip de nervaţiune întâlnit la
majoritatea Dicotiledonatelor (Fagus sylvatica - fag, Populus nigra - plop
negru, Quercus robur - stejar);
b) nervaţiune palmată (digitată) - toate nervurile pornesc dintr-un punct
situat la baza laminei, ca degetele de la o mână; nervurile laterale se
dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană. (Acer platanoides - paltin de
câmp, Acer pseudoplatanus - paltin de munte, Hedera helix - iederă,
Cannabis sativa - cânepă, Ricinus communis - ricin);
c) nervaţiune paralelă - nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful
laminei. Reprezintă tipul de nervaţiune prezent la cele mai multe
Monocotiledonate;
d) nervaţiune arcuată - nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul
laminei şi converg spre baza acesteia. Reprezintă tipul de nervaţiune prezent
la Dicotiledonate (Gentiana lutea - ghințură galbenă, Plantago media -
pătlagină moale) şi Monocotiledonate (Convallaria majalis - lăcrămioare,
Polygonatum odoratum - pecetea lui Solomon).
e) nervațiune pedată – diviziunile limbului seamănă cu un picior de pasăre
(Ranunculus pedatus – piciorul cocoşului).

97
 Fig. 3.24. Nervaţiunea frunzei[9]
1-penată; 2, 3-palmată; 4-paralelă; 5, 6-arcuată; 7-pedată

Marginea laminei cu incizii mari (adânci)

În funcție de tipul de nervație (penat sau palmat) se deosebesc frunze
penat-incizate şi palmat-incizate.
După adâncimea inciziilor, frunzele penate şi palmate pot fi (fig. 3.25):
• LOBATE = inciziile nu depăşesc ¼ din distanța de la centrul frunzei
până la marginea ei;
• FIDATE = inciziile ating ¼, dar nu ajung la ½ din jumătatea limbului
foliar;
• PARTITE =inciziile ajung la ½ din distanța dintre centrul şi marginea
frunzei;
• SECTATE = inciziile ajung până la centrul frunzei.

98
 Fig. 3.25. Marginea laminei cu incizii profunde[9]
1-frunză penat-lobată; 2-frunză penat-fidată; 3-frunză penat-partită; 4-frunză penat-
sectată; 5-frunză palmat-lobată; 6-frunză palmat-fidată; 7-frunză palmat-partită;
8-frunză palmat-sectată

FRUNZE PENATE
• penat-lobate: Quercus robur (stejar), Quercus petraea (gorun)
• penat-fidate : Sorbus torminalis (scoruş)
• penat-partite: Capsella bursa pastoris (traista ciobanului)
• penat-sectate: Valeriana officinalis (odolean)

FRUNZE PALMATE
• palmat-lobate: Hedera helix (iederă)
• palmat-fidate: Ricinus communis (ricin), Acer platanoides (arțar, paltin
de câmp)
• palmat-partite: Ranunculus acer (piciorul cocoşului), Leonurus cardiaca
(talpa gâştii)
• palmat-sectate: Cannabis sativa (cânepă)

99
 Lobii pot prezenta la rândul lor incizii, formându-se astfel frunze
bipenat-partite, bipenat-sectate, tripenat-sectate etc.
Alte exemple de frunze cu limbul divizat neregulat:
- frunza runcinată - lamina prezintă lobi inegali şi dispuşi neregulat. Ex.:
Taraxacum officinale - păpădie (frunză penat-fidată, cu dinţi de formă
neregulată îndreptaţi spre baza laminei);
- frunza lirată - frunză penat-fidată, partită sau sectată, cu lobul terminal
mult mai mare decât cei laterali, care sunt din ce în ce mai mici cu cât se
apropie de bază. Ex.: Brassica napus - nap.

Fig. 3.26. Frunze cu incizii profunde[9]

1-frunză bipenat-partită; 2-frunză bipenat-sectată; 3-frunză tripenat-sectată;
4-frunză runcinată; 5-frunză lirată

FRUNZE COMPUSE

Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente

numite foliole, prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un ax comun
numit rahis. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I, II sau de ordin mai
înalt. În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai
multe tipuri de frunze compuse (fig. 3.27).

100
 1. Frunze penat-compuse - foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale
rahisului.
- frunze imparipenat-compuse - cu număr impar de foliole, datorită
foliolei terminale nepereche (Robinia pseudacacia - salcâm, Rosa canina -
măceş, Juglans regia - nuc);
- frunze paripenat-compuse - foliola terminală nu există sau este
transfomată în cârcel (Lathyrus tuberosus - orăştică, Pisum sativum - mazăre,
Gleditschia triacanthos - glădiță, Ceratonia siliqua - roşcov);
2. Frunze palmat-compuse - foliolele (de obicei număr impar) sunt
prinse aproximativ în acelaşi punct la capătul peţiolului: frunze
trifoliolate/trifoliate (Trifolium repens - trifoi alb, Melilotus officinalis -
sulfină), frunze cu 5-9 foliole (Aesculus hippocastanum - castan sălbatic).

Fig. 3.27. Frunze compuse[9]

1-frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia - scoruş; 2, 3, 4- frunze paripenat
compuse la Lathyrus sp.; 5, 6-frunze palmat compuse, trifoliate la Lotus corniculatus
(5) şi Trifolium sp. (6)

DISPOZIȚIA FRUNZELOR PE TULPINĂ

În funcție de numărul frunzelor care se inseră la un nod şi de poziția lor,

există mai multe tipuri de dispoziție a frunzelor pe tulpină (fig. 3.28):

- dispoziţia alternă (în spirală) - la fiecare nod tulpinal se inseră alternativ de

o parte şi de alta a tulpinii o singură frunză; reprezintă dispoziţia cel mai
frecvent întâlnită;

101
- dispoziţia opusă - la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze, dispuse
de o parte şi de alta a tulpinii. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au
frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de
frunzele nodului superior sau inferior. Acest tip de dispoziţie se numeşte
decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină; frunzele de la un nod
superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. Dispoziţia decusată este
întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae, Lamiaceae,
Caryophyllaceae, Scrophulariaceae ş.a.;
- dispoziţia verticilată - la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe
frunze echidistante. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la Juniperus
communis - ienupăr şi numeroase Angiosperme (Galium verum - sânziene
galbene, Lysimachia vulgaris - gălbinele, Paris quadrifolia– dalac ş.a.);
- rozetă de frunze bazale - la unele plante (Bellis perennis - bănuței, Capsella
bursa-pastoris - traista ciobanului, Taraxacum officinale - păpădie,
Primula officinalis - ciuboțica cucului) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii,
în rozetă;
- dispoziția fasciculată - frunzele sunt dispuse în smocuri (Larix decidua -
lariță).

Fig. 3.28. Dispoziţia frunzelor pe tulpină[9]

1-dispoziţie alternă; 2-dispoziţie opusă; 3-dispoziţie verticilată;
4-rozetă de frunze bazale

102
 3.6. ORGANE DE REPRODUCERE

3.6.1. Floarea

Floarea reprezintă o ramură scurtă (brahiblast) cu creştere limitată şi

frunze metamorfozate care asigură reproducerea, formarea fructului şi a
seminței.
Floarea la Angiosperme este alcătuită dintr-un peduncul, receptacul,
învelişurile florale (sepale şi petale) şi aparatul reproducător (stamine şi
carpele).
Pedunculul floral are rolul de a susține floarea şi apoi fructul. Când
lipseşte, florile se numesc sesile.
Receptaculul este porțiunea terminală a pedicelului floral pe care se
inseră elementele învelişurilor florale şi componentele sexuale ale florii.
Sepalele alcătuiesc învelişul extern al florii, au rol protector şi de
asimilație clorofiliană când sunt verzi. Totalitatea lor alcătuiesc caliciul.
Caliciul poate fi:
- dialisepal – atunci când sepalele sunt libere
- gamosepal – atunci când sepalele sunt unite
Petalele formează al doilea înveliş floral, iar totalitatea lor formează
corola. Ele au rol protector şi de a atrage insectele. Petalele pot fi libere (corolă
dialipetală) sau unite (corolă gamopetală).
După simetrie, corola poate fi (fig. 3.29):
-actinomorfă (simetrie radiară) - elementele florale au aceeaşi formă şi
mărime, putându-se duce mai multe planuri de simetrie;
- zigomorfă (simetrie bilaterală) - unul sau mai multe elemente florale diferă
de celelalte, putându-se duce un singur plan de simetrie.

Fig. 3.29. Simetria corolei: a) simetrie radiară - floare actinomorfă[10];

b) simetrie bilaterală - floare zigomorfă[11]
103
 Învelişul floral diferențiat în caliciu şi corolă se numeşte periant. Când
elementele învelişului floral nu sunt diferențiate (sunt toate colorate sau toate
verzi) se numesc tepale, iar totalitatea lor formează perigonul. Florile lipsite de
înveliş floral se numesc nude.
Aparatul reproducător este alcătuit din androceu (totalitatea staminelor)
şi gineceu (totalitatea carpelelor).
Staminele reprezintă organele sexuale bărbăteşti din floare. O stamină
este alcătuită din: filament, conectiv şi anteră. Filamentul reprezintă partea
sterilă din stamină, este codița sau pețiolul acesteia. De obicei este lung,
cilindric şi filiform, iar partea sa superioară corespunde limbului foliar şi poartă
numele de conectiv. Antera este partea terminală, fertilă a staminei în care se
produc grăuncioarele de polen, situată de o parte şi de alta a conectivului.
Staminele pot fi unite într-un singur mănunchi la nivelul filamentelor
(androceu monadelf), în două mănunchiuri (androceu diadelf), în trei sau mai
multe mănunchiuri (triadelf, poliadelf). Când staminele sunt unite la nivelul
anterelor, androceul se numeşte sinanter. Când filamentele staminelor au
lungimi diferite, androceul poate fi didinam (două stamine au filamentele lungi
şi două scurte), tetradinam (două stamine cu filamentele scurte şi patru lungi).
Gineceul este format din una sau mai multe carpele (monocarpelar,
bicarpelar, tricarpelar, pluricarpelar) şi reprezintă organul reproducător feminin
al florii. Fiecare carpelă este diferențiată în ovar, stil şi stigmat. Ovarul este
partea bazală, umflată a carepelei în care se găsesc ovulele. Stilul este o
prelungire subțire, cilindrică a ovarului. Stigmatul este o formațiune terminală a
stilului cu suprafață papiloasă care secretă substanțe zaharate, lipicioase, cu rol
de reținere a polenului.
După raportul dintre carpele, acestea pot fi libere (gineceu apocarp) sau
concrescute (gineceu sincarp/cenocarp).
După poziția gineceului față de celelalte elemente ale florii, gineceul
poate fi (fig. 3.30):
- superior - este situat deasupra locului de inserție a celorlalte elemente
florale (floarea este hipogină);
- inferior - este situat sub locul de inserție a celorlalte elemente florale
(floare este epigină);
- semiinferior - prezintă ovarul afundat parțial în receptacul, elementele
florale sunt fixate de jur împrejurul ovarului (floarea este perigină).

104
 Fig. 3.30. Tipuri de flori în funcţie de poziţia gineceului[12]:
a) floare hipogină; b) floare perigină; c) floare epigină

Când pe aceeaşi plantă apar atât flori cu stile scurte, cât şi cu stile lungi
fenomenul poartă numele de heterostilie.
Florile care posedă ambele organe sexuale (stamine şi carpele) se
numesc hermafrodite sau bisexuate. Când florile au numai organe de
reproducere mascule sau numai femele se numesc unisexuate.

3.6.1.1. Anatomia elementelor florale

Anatomia petalei din floarea de Rosa canina (măceş)

În structura unei petale de măceş analizată în secțiune transversală se

diferențiază cele două epiderme care mărginesc mezofilul străbătut de
fasciculele conducătoare libero-lemnoase (fig. 3.31).
Epiderma superioară este alcătuită din papile secretoare, de formă
conică, cu peretele extern bombat, care dau aspectul catifelat al petalelor.
Papilele conțin uleiuri volatile ce conferă mirosul florii, precum şi antociani.
Epiderma inferioară are structura obişnuită a unei frunze.
Mezofilul omogen constă din celule de formă poligonal-rotunjită cu
pereții subțiri, lipsite de cloroplaste. Ele conțin în vacuolă antociani care dau
culoarea caracteristică petalelor. Din loc în loc se află câte un fascicul
conducător libero-lemnos corespunzător nervurilor petalei. Ele sunt orientate cu
lemnul spre fața superioară şi liberul spre cea inferioară.

105
 Fig. 3.31. Anatomia petalei la Rosa canina
(1-papile secretoare; 2-mezofil; 3-fascicul conducător libero-lemnos;
4-epiderma inferioară)

Anatomia anterei la Lilium candidum (crin)

Conturul secțiunii transversale are o formă oval-alungită şi este întrerupt

de 3 şanțuri (fig. 3.32):
- unul median intern care separă antera în două jumătăți simetrice numite loje
(teci), legate între ele prin intermediul conectivului; fiecare lojă este formată din
2 saci polinici în care se găsesc grăuncioarele de polen;
- două şanțuri laterale mai mici, care corespund cu delimitarea sacilor polinici
şi locul de deschidere a anterei.
În stadiu tânăr, sacii polinici din aceeaşi lojă sunt despărțiți printr-un
perete format din celule cu membranele subțiri. La maturitate peretele dispare,
iar cei doi saci polinici ai fiecărei loje comunică între ei, antera devenind
biloculară.
În partea mediană a secțiunii se găseşte conectivul format dintr-un țesut
parenchimatic în care se găseşte un singur fasicul conducător libero-lemnos, cu
lemnul orientat spre interior şi liberul spre exterior, ca în tulpină.
Peretele anterei este pluristratificat:
- la exterior se găseşte epiderma (exoteciu) unistratificată fiind alcătuită din
celule mai mult sau mai puțin izodiametrice, fără stomate; în dreptul şanțurilor
laterale se află celule cu mucilagii care datorită gelificării ajută la deschiderea
anterei;
- sub epidermă se diferențiază stratul mecanic alcătuit din celule mari, alungite,
la care pereții laterali prezintă îngroşări sub formă de benzi longitudinale,
lignificate; pereții externi sunt subțiri şi celulozici. Stratul mecanic este

106
întrerupt în dreptul şanțurilor laterale şi datorită îngroşărilor neuniforme ale
pereților celulari are rol în deschiderea anterei;
- țesutul tranzitoriu este pluristratificat fiind alcătuit din mai multe straturi de
celule parenchimatice mici, bogate în substanțe de rezervă;
- lojile anterei sunt căptuşte de un țesut nutritiv numit strat tapet, prezent
numai la antera tânără. Este alcătuit din celule mari, polinucleate, bogate în
materii nutritive. Rolul acestui strat este de a hrăni grăuncioarele de polen, iar la
maturitatea polenului acest strat se dezorganizează, rămânând numai fragmente
de celule.
Țesutul mecanic, țesutul tranzitoriu şi stratul tapet formează endoteciul.

Fig. 3.32. Antera la Lilium candidum[13]

(1-conectiv; 2-şanț median lateral; 3-şanț median intern)

Anatomia ovarului la Lilium candidum (crin)

La Lilium candidum ovarul este tricarpelar. Cele trei carpele sunt

concrescute pe margini şi o parte din suprafața lor (ovar sincarp), delimitând în
interior trei cavități numite loje ovariene (ovar trilocular) (fig. 3.33).
În conturul secțiunii se observă locul de concreştere a carpelelor prin
prezența a trei şanțuri mai dezvoltate, iar în dreptul regiunii mediane a fiecărei
carpele se mai distinge un şanț mai mic. În fiecare lojă se află câte două ovule
răsturnate situate în centrul ovarului. Regiunea din pereții ovarului de care se
prind cele două ovule poartă numele de regiune placentară.

107
 Structura carpelei este asemănătoare unei frunze, deoarece constă dintr-
o epidermă externă, unistratificată şi una internă; între cele două epiderme se
evidențiază un țesut parenchimatic cu cloroplaste în care sunt înglobate nouă
fascicule libero-lemnoase.
Fasciculele conducătoare mediane mari, în număr de trei, se găsesc
pe linia mediană a carpelelor cu liberul spre exterior şi lemnul spre interior;
fasciculele conducătoare placentare/ axilare în număr de şase sunt dispuse
câte două de o parte şi de alta a liniei de sudură a carpelelor. Fasciculele au o
orientare inversă față de cele precedente, adică lemnul la exterior şi liberul la
interior. Aceasta arată modul cum s-au transformat frunzele în carpele şi cum au
luat naştere lojele organului, prin răsucirea lor spre epiderma internă, de-a
lungul axului median, concrescând prin marginile lor. Se mai pot observa trei
fascicule conducătoare laterale mari, situate pe linia de sutură a feței
carpelelor, provenind din concreşterea carpelelor vecine, unite.

Fig. 3.33. Anatomia ovarului la Lilium candidum

3.6.1.2. Formule florale

Formula florală reprezintă organizarea florii redată prin semne

convenționale, litere şi cifre.

108
 Semne convenționale
∗ simetrie radiară, floare actinomorfă
·|· simetrie bilaterală, floare zigomorfă

floare hermafrodită (bisexuată)

floare unisexuată femeiască
floare unisexuată bărbătească
( ) concreşterea elementelor dintr-un verticil
[ ] concreşterea a două verticile
∞ - număr mare de elemente florale pe un verticil

Litere
K - caliciu; C-corolă; P-perigon; A-androceu; G-gineceu
Numere- însoțesc literele sub formă de indici şi arată numărul
componentelor dintr-un verticil.
Poziția gineceului
G superior
G inferior
G− semiinferior
Dacă elementele florale de acelaşi tip sunt aşezate pe mai multe verticile
se foloseşte semnul + între elementele fiecărui verticil.

1. Adonis vernalis - ruşcuța de primăvară, fam. Ranunculaceae (fig. 3.34)

∗K5 C10-20 A∞ G∞

Fig. 3.34. Adonis vernalis[14]

109
 Exemplu explicație formulă florală: floare hermafrodită, cu simetrie
radiară; caliciu alcătuit din 5 sepale libere, corola din 10-20 petale libere
galben-aurii, androceu din numeroase stamine libere şi gineceu cu numeroase
carpele libere, ovar superior.

2. Rosa canina - măceş, fam. Rosaceae (fig. 3.35)

∗K5 C5 A5+5+5 G∞

Fig. 3.35. Floarea la Rosa canina

3. Robinia pseudacacia (salcâm) - fam. Fabaceae (fig. 3.36)

·|· K (5) C5 A(9)+1G1

papilionată diadelf

Fig. 3.36. Floarea la Fabaceae[15]

110
4. Malva silvestris - nalbă, fam. Malvaceae (fig. 3.37)

∗K(5)+3 C5 A(∞)G(∞)
monadelf

Fig. 3.37. Floarea la Malva silvestris

5. Primula officinalis - ciuboțica cucului, fam. Primulaceae (fig. 3.38)

∗K(5) [C(5) A5] G(5)

heterostilie

Fig. 3.38. Floarea la Primula officinalis

111
 6. Lamium album - urzică moartă albă, fam. Lamiaceae (fig. 3.39)

·|· K(5)[C(2)+(3)A2+2]G(2)
bilabiată didinam

Fig. 3.39. Floarea la Lamium album[16]

7. Taraxacum officinale (păpădie) - Fam. Asteraceae (fig. 3.40)

·|· K∞ [C(5) A(5)] G(2)

papus ligulată sinanterie

Fig. 3.40. Floarea ligulată la Taraxacum officinale[17]

112
8. Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă), fam. Liliaceae (fig. 3.41)

∗P3+3A3+3G3

Fig. 3.41. Floarea la Colchicum autumnale[18]

9. Galanthus nivalis (ghiocel) - Fam. Amaryllidaceae (fig. 3.42)

∗P3+3 A 3+3 G(3)

Fig. 3.42. Floarea la Galanthus nivalis[19]

3.6.1.3. Inflorescențe
Aşezarea florilor pe tulpină şi ramuri este caracteristică pentru anumite
specii, genuri şi familii. Ansamblul alcătuit din pedunculul floral principal şi
ramificațiile acestuia care poartă în partea lor terminală câte o floare, se
numeşte inflorescență. După modul de ramificare a axelor purtătoare de flori,
inflorescențele se grupează în două categorii: racemoase (nedefinite,

113
monopodiale) şi cimoase (definite, simpodiale). Inflorescențele pot fi: simple şi
compuse.

I. Inflorescențe racemoase (monopodiale) sunt foarte asemănătoare cu

tipul de ramificație monopodială de la tulpină. Se caracterizează prin:
- creşterea nelimitată a axului inflorescenţei;
- florile se dezvoltă începând de la bază spre vârf (ascendent) sau de la
marginea inflorescenţei spre centrul ei (centripet).

Inflorescențe racemoase simple

 RACEMUL prezintă o axă principală pe care se prind altern, la
diferite niveluri, pedunculii florali, începând de la baza axei către
vârf.
Exemple: Capsella bursa pastoris (traista ciobanului),
Robinia pseudacacia (salcâm), Verbascum sp. (lumânărică),
Berberis vulgaris (dracilă).
Racem unilateral - florile sunt dispuse pe aceeaşi latură a axului
inflorescenței.
Exemple: Convallaria majalis (lăcrămioare), Digitalis purpurea
(degetar roşu), Aconitum napellus (omag).

 CORIMBUL - pedunculii florali pornesc de la

niveluri diferite, dar se scurtează treptat pe măsură ce se
apropie de vârful inflorescenței, astfel că florile ajung la
acelaşi nivel (pedunculii inferiori sunt mai lungi decât cei
superiori)
Exemple: Prunus padus (mălin), Spiraea vanhouttei (cununiță).

 SPICUL prezintă axa principală cu numeroase flori

sesile sau scurt pedicelate, fiecare floare fiind protejată la bază de
câte o bractee.
Exemple: Plantago major (pătlagină mare).

 SPADIXUL este o inflorescență asemănătoare cu spicul,

prezintă axa principală puternic îngroşată şi cărnoasă, pe care se
inseră flori sesile, adesea unisexuate. Inflorescența este de obicei
însoțită de o bractee mare numită spată.

114
 Exemple: Arum maculatum (rodul pământului), Calla sp., Acorus
calamus (obligeană), Zea mays - inflorescența femelă (știulete, cocean) care
este protejată de pănuşi.

 AMENTUL este un spic unisexuat, cu axa principală

flexibilă şi pendentă.
Exemple: Salix alba (salcie albă), Populus nigra (plop
negru), Betula pendula (mesteacăn), Juglans regia (nuc),
Corylus avellana (alun), Alnus glutinosa (arin negru), Quercus
robur (stejar).

 UMBELA este inflorescența la care pedunculii

florilor pleacă de la acelaşi nivel, au lungimi egale şi toate
florile ajung la aceeaşi înălțime. La baza pedunculilor florali
se află nişte bractei care alcătuiesc involucrul.
Exemple: Primula officinalis (ciuboțica cucului),
Cornus mas (corn), Allium cepa (ceapă).

 CAPITULUL este o inflorescență globuloasă sau

ovoidă, cu un ax principal scurt, îngroşat, de formă conică,
sferică sau ovoidală pe care se află numeroase flori sesile sau
scurt pedunculate. Uneori este prevăzut cu involucru.
Exemple: Eryngium planum (scai vânăt), Echinops sp.
(rostogol), Chamomilla recutita (muşețel).

 CALATIDIUL (antodiul) prezintă un receptacul lățit, turtit ca un disc,

pe care sunt inserate florile sesile; la exterior este înconjurat de un involucru
bine dezvoltat. Este o inflorescență caracteristică familiei Asteraceae
(Helianthus annuus - floarea soarelui, Taraxacum
officinale - păpădie, Calendula officinalis - gălbenele,
Cichorium intybus - cicoare, Centaurea cyanus - albăstrele,
Bellis perennis - bănuței).

115
 II. Inflorescenţe cimoase (simpodiale) se aseamănă mult cu tipul de
ramificație simpodială de la tulpină. Se caracterizează prin:
- creşterea definită a axului inflorescenţei;
- florile se dezvoltă de la vârf spre bază (descendent) sau de la centru
spre margine (centrifug);
- pedunculul se termină cu o floare  nu creşte mai departe, iar de sub
nivelul florii terminale iau naştere pedunculi de ord. I, de pe aceştia pedunculi
de ord. II ş.a.m.d.
În funcție de numărul pedunculilor secundari de pe axa principală se
întâlnesc următoarele tipuri de inflorescențe cimoase: monocaziul, dicaziul,
pleiocaziul.

1. Monocaziul sau cima unipară: pedunculul se termină cu o floare astfel

că el nu creşte mai departe, iar de sub nivelul florii terminale ia naştere un
singur pedicel de ordinul I, de pe acesta un singur pedicel de ordinul II ş.a.m.d.
Monocaziul se prezintă sub mai multe forme:
 cincinul (cima scorpioidă) - ramurile florifere apar
unilateral, în acelaşi sens, dar în planuri diferite
(exemple: plante din familia Boraginaceae:
Symphytum officinale - tătăneasă, Pulmonaria
officinalis - mierea ursului, Borago officinale - limba
mielului).

 drepaniul (cima în seceră) - ramurile florifere se

dezvoltă în acelaşi plan şi în acelaşi sens sau
direcție (exemple: plante din familia Juncaceae).

 ripidiul (cima în evantai): axele florale se

dezvoltă în acelaşi plan, dar alternativ spre
stânga şi dreapta. Exemplu: Iris germanica
- stânjenel;

 bostrixul (cima elicoidală): axele florale se

dezvoltă pe mai multe planuri, fiind aşezate
pe o linie elicoidală (răsucită), alternativ
spre dreapta sau spre stânga. Exemplu:
Gladiolus imbricatus (săbiuțe).

116
2. Dicaziul (cima bipară) - prima axă floriferă se
termină cu o floare, apoi de la primul nod pornesc două
ramuri secundare ce se termină tot cu o floare, fiecare
având la bază câte o bractee. Această bifurcare se poate
repeta, rezultând dicaziul. Exemple: plante din familia
Caryophyllaceae (Gypsophilla paniculata - floarea
miresei, Stellaria holostea - iarbă moale), fam. Gentianaceae (Centaurium
umbellatum - fierea pământului).
3. Pleiocaziul (cima multipară) este alcătuită dintr-un
ax florifer principal care se termină cu o floare. În
partea sa imediat inferioară, de la primul nod, pornesc
cel puțin trei axe secundare dispuse în verticil, fiecare
cu bracteea sa. Această ramificație se poate repeta în
acelaşi mod pentru fiecare ramură secundară.
Exemple: Euphorbia cyparissias (laptele câinelui).

INFLORESCENȚE COMPUSE

Inflorescențele compuse sunt alcătuite din inflorescențe simple, unde

sistemul de ramificație se repetă de două sau mai multe ori. Aceste inflorescențe
pot fi de două feluri: homotactice şi heterotactice.
Inflorescențele compuse homotactice sunt asocieri de inflorescențe
simple de acelaşi tip.
- racem compus: rezultă din gruparea mai multor raceme simple. Exemple: Vitis
vinifera - vița de vie, Clematis vitalba - curpen de pădure;
- spic compus: alcătuit dintr-un număr de spice simple numite spiculețe dispuse
alternativ pe o axă comună numită rahis, la noduri, având la bază bractei numite
glume. Exemple: Triticum aestivum - grâu;
- corimb compus: inflorescență alcătuită din mai multe corimbe simple; prezintă
o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor
sub formă de corimb. Exemple: Crataegus monogyna - păducel, Sorbus
aucuparia - scoruş de munte;
- calatidiu compus - Leontopodium alpinum - floare de colți;
- umbela compusă este inflorescența specifică plantelor din familia Apiaceae şi
rezultă din gruparea umbelulelor (umbele simple). Axa principală, la baza
căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc involucrul se ramifică sub formă
de umbelă. Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule

117
la baza cărora se găseşte un involucel format din totalitatea bracteelor. Uneori
involucrul şi involucelul lipsesc. Exemple: Carum carvi (chimion), Pimpinella
anisum (anason), Foeniculum vulgare (fenicul), Coriandrum sativum
(coriandru).

panicul racem compus spic compus umbelă compusă

capitul compus corimb compus calatidiu compus

Inflorescențele compuse heterotactice sunt asocieri de inflorescențe

simple de diferite tipuri:
- racem de umbele: axa principală se ramifică sub formă de racem, iar axele
secundare se ramifică sub formă de umbelă. Ex: Hedera helix - iederă;
- corimb de calatidii: pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează
un corimb, iar axele secundare se ramifică tot sub formă de corimb şi poartă
terminal câte un calatidiu. Ex: Achillea millefolium - coada şoricelului;
- panicul (racem de spice): inflorescență compusă din spiculețe lung
pedunculate, caracteristică pentru reprezentanții familiei Poaceae (Avena sativa
- ovăz, Oryza sativa - orez);
- panicul din calatidii - Artemisia absinthium (pelin).

3.6.2. Fructul

Fructul este organul care conține semințele şi se formează din ovar în

urma fecundării. Pereții dezvoltați ai ovarului care formează fructul (pericarpul)
se diferențiază în trei părți: epicarp (exocarp), mezocarp, endocarp.
118
 Exocarpul reprezintă partea a pericarpului care provine din epiderma
externă a ovarului. În general este subțire şi are un rol protector.
Mezocarpul reprezintă zona mijlocie a pericarpului, provine din
parenchimul ovarian. Are rol în depozitarea substanțelor de rezervă şi
constituie, la majoritatea fructelor comestibile, partea lor cărnoasă. La unele
fructe el devine uscat, lignificat sau fibros.
Endocarpul reprezintă zona internă a pericarpului şi rezultă din
epiderma internă a ovarului. La majoritatea fructelor el este subțire, cornos sau
membranos. Uneori este sclerificat şi înveleşte sămânța.

3.6.2.1. Anatomia fructului

Anatomia fructului la Foeniculum vulgare (fenicul), fam. Apiaceae

Pericarpul este constituit dintr-un epicarp (epiderma externă) cu celule

mici, pătrate, un mezocarp format din celule parenchimatice de formă ovală sau
poliedrică, cu meaturi, în care se află şase canale secretoare (bandlete) plasate
în dreptul valeculelor (două pe fața comisurală şi patru pe fața convexă).
Fiecare canal este înconjurat de un strat de celule mici, cu pereții îngroşați, care
reprezintă țesutul pigmentar (de culoare brună în preparatul proaspăt). Tot în
mezocarp, în dreptul coastelor se gasesc fasciculele conducatoare libero-
lemnoase însoțite la bază de celule reticulate. Lemnul are formă de pişcot, iar
liberul este dispus de o parte şi de alta a lemnului (fig. 3.43).
Endocarpul (epiderma interna) este constituit din celule înguste tabulare,
cu pereții uşor sclerificați. Endocarpul delimitează endospermul format din
celule parenchimatice de forma poligonală, bogate în grăuncioare de aleuronă,
picături de ulei şi druze mici de oxalat de calciu.

Fig. 3.43. Anatomia fructului la Foeniculum vulgare

(1-lemn; 2-liber; 3-celule reticulate; 4-canal secretor)

119
 Anatomia fructului la Citrus sp.

În cazul fructului, partea principală o reprezintă pericarpul, care se

diferenţiază în epicarp, mezocarp şi endocarp. Dintre aceste straturi, epicarpul
şi endocarpul rămân subţiri, iar mezocarpul poate lua o dezvoltare mare
acumulând în el substanţe de rezervă și constituind la majoritatea fructelor
comestibile partea cărnoasă a lor.
Excepţie de la această regulă o prezintă fructele de citrice (portocale,
lămâi, grepfrut) la care endocarpul devine partea cărnoasă, comestibilă. În acest
caz, celulele epidermei interne a carpelei dau naştere unor excrescenţe cu
aspectul unor mici burdufuri, în care se acumulează substanţele de rezervă. Ele
devin cărnoase şi constituie partea comestibilă a fructului. Epicarpul (coaja)
acestor fructe este format din mai multe straturi de celule.
Cât priveşte mezocarpul de la aceste fructe, el se diferenţiază în două
ţesuturi parenchimatice distincte - unul intern, lacunos şi de culoare albă care se
numeşte albedo şi unul compact, extern, de culoare galbenă, în care sunt
cuprinse numeroase buzunare secretoare, numit flavedo (fig. 3.44).

Fig. 3.44. Anatomia fructului la Citrus sp.

120
 3.6.2.2. Morfologia fructului

Fructul se formează, de obicei, prin transformarea ovarului. Ţinând

seama de numărul florilor din care iau naştere fructele, de felul gineceului
precum şi de participarea altor elemente florale la formarea fructelor, acestea se
clasifică în:
- fructe simple - provin dintr-un gineceu monocarpelar sau policarpelar sincarp
(cu carpele concrescute);
- fructe multiple - provin dintr-un gineceu policarpelar apocarp (cu carpele
libere);
- fructe compuse - provin dintr-o inflorescenţă;
- fructe false - la formarea lor, alături de gineceu, iau parte şi alte elemente ale
florii (de exemplu receptaculul).
Alte criterii de clasificare iau în considerare consistenţa fructelor (uscate
sau cărnoase) şi dacă se deschid sau nu la maturitate (dehiscente sau
indehiscente).

I. FRUCTE SIMPLE

1. Fructe simple cărnoase indehiscente

 Baca provine dintr-un gineceu monocarpelar sau policarpelar sincarp.
Epicarpul este subţire, pielos (cutinizat sau cerificat), membranos, mezocarpul
cărnos, endocarpul nu se poate deosebi de mezocarp. De obicei conţine mai
multe seminţe. Exemple: Vitis vinifera (vița de vie), Atropa belladonna
(mătragună), Vaccinium myrtillus (afin), Convallaria majalis (lăcrămioare),
Strychnos nux-vomica (turta lupului), Solanum lycopersicum (tomate, roşii)
(fig. 3.45).

Fig. 3.45. Baca la Vitis vinifera şi Vaccinium myrtillus[20]

121
 Varietăţi ale bacei (fructe baciforme)
 melonida - epicarpul apare sub formă de coajă tare, mezocarpul este
cărnos şi zemos, iar endocarpul este zemos şi are seminţele dispersate în el.
Exemple: Citrullus vulgaris (pepene verde, lubeniță, harbuz), Cucumis
sativus (castravete);
 peponida - epicarpul este rigid, mezocarpul este cărnos, iar endocarpul
este fibros, în el fiind împrăştiate seminţele. Exemple: Cucurbita pepo
(dovleac), Cucumis melo (pepene galben), Musa paradisiaca (banan);
 hesperida - mezocarpul este relativ subţire, iar partea cărnoasă este
reprezentată de endocarpul membranos. Este fructul specific citricelor.
Exemple: Citrus aurantium (portocal), Citrus limonium (lămâi).

Fig. 3.46. Melonida la Citrullus vulgaris și peponida la Cucumis melo

 Drupa provine dintr-un gineceu monocarpelar sau policarpelar.

Epicarpul este subţire, pielos, mezocarpul este cărnos, în general, iar endocarpul
este lemnos, sclerificat şi protejează sămânţa. Exemple: Prunus domestica
(prun), Cerasus avium (cireş), Amygdalus communis (migdal), Armeniaca
vulgaris (cais) (fig. 3.47).

Fig. 3.47. Drupa la Armeniaca vulgaris și Prunus domestica

122
 2. Fructe simple cărnoase dehiscente
Exemple: Aesculus hippocastanum (castan sălbatic), Juglans regia
(nuc) (fig. 3.48), Impatiens noli-tangere (slăbănog).

Fig. 3.48. Fructe cărnoase dehiscente la Aesculus hippocastanum şi

Juglans regia[21]

3. Fructe simple uscate indehiscente - au pericarpul uscat şi nu se deschid

la maturitate. Conţin, în general, o singură sămânţă.
 Achena prezintă pericarpul îngust membranos de care sămânţa este prinsă
pe o zonă restrânsă, aproape punctiformă, până la maturitatea sa, moment în
care sămânţa se desprinde şi devine liberă în interiorul cavităţii fructului.
Exemple: Helianthus annuus (floarea soarelui) (fig. 3.49), Cannabis sativa
(cânepă), precum şi fructele multor Asteraceae și Cyperaceae (fig. 3.50).
 Cariopsa prezintă un pericarp membranos concrescut cu sămânţa. Este
fructul specific plantelor din fam. Poaceae: Triticum vulgare (grâu), Hordeum
vulgare (orz), Avena sativa (ovăz), Zea mays (porumb) (fig. 3.51).
 Cremocarpul (diachena) provine dintr-un gineceu bicarpelar, care la
maturitate se desface în două fructe parțiale numite mericarpe susținute de un
picioruş comun - carpofor. Ex: plante din familia Apiaceae (coriandru, fenicul,
anason, chimion) (fig. 3.52).
 Samara reprezintă o variantă de achenă la care pericarpul pielos se
prelungeşte lateral sub formă de apendici asemănători unor aripioare
membranoase.
- monosamara prezintă o singura aripă (Ulmus campestris - ulm, Fraxinus
excelsior - frasin) (fig. 3.53);
- disamara prezintă două aripi laterale (Acer campestre - jugastru, arțar, Acer
platanoides - paltin de camp) (fig. 3.54).

123
 Nuca reprezintă este o variantă a achenei. Prezintă pericarpul sclerificat şi
sămânţa liberă în interior, neconcrescută cu endocarpul. Nuca poate fi însoţită
de hipsofilele concrescute şi transformate într-o cupă membranoasă sau
lemnoasă. Exemple: Quercus robur (stejar) (fig. 3.55), Fagus silvatica (fag),
Corylus avellana (alun).
 Nucula este o nucă de dimensiuni mai mici, cu pericarpul mai subțire,
specifică plantelor din familia Tiliaceae. În cazul speciilor din familiile
Boraginaceae şi Lamiaceae, ea se formează datorită unor pereţi suplimentari
care apar în ovar în perioada de dezvoltare şi maturizarea a fructului, astfel că în
loc de două se formează patru fructe mai mici denumite nucule. Exemple: Tilia
cordata (tei pucios) (fig. 3.56).
 Păstaia indehiscentă provine dintr-un gineceu monocarpelar. Epicarpul
este alcătuit din celule lignificate, mezocarpul este uscat şi fibros, iar
endocarpul sclerificat. Fructul conţine în interior mai multe seminţe. Exemple:
Ceratonia siliqua (roşcove) (fig. 3.57), Arachis hypogaea (alune de pământ,
arahide, alune americane), Glycyrrhiza glabra (lemn dulce).
 Lomenta este un fruct uscat asemănător cu păstaia, dar e gâtuit transversal
în mai multe segmente, fiecare cu câte o sămânță. Exemple: Raphanus
raphanistrum (ridiche salbatică), Sophora japonica (salcâm japonez) (fig. 3.58).

Fig. 3.49. Achena de Fig. 3.50. Achenă cu papus la

Helianthus annuus[22] Cynara scolymus

124
 Fig. 3.51. Cariopse la Triticum Fig. 3.52. Cremocarp la
vulgare Foeniculum vulgare

Fig. 3.53. Monosamara la Fraxinus Fig. 3.54. Disamara la

excelsior Acer platanoides

Fig. 3.55. Nuca la Fig. 3.56. Nucula la Tilia cordata

Quercus robur

125
 Fig. 3.57. Pastaie indehiscentă la Fig. 3.58. Lomenta la
Ceratonia siliqua[23] Sophora japonica

4. Fructe simple uscate dehiscente

 Păstaia dehiscentă provine dintr-un ovar unicarpelar cu ovulele dispuse

marginal şi parietal şi se deschide de-a lungul a două linii: cea a suturii carpelei
şi alta a nervurii mediane rezultând două valve; seminţele se inseră pe peretele
fructului. Exemple: Phaseolus vulgaris (fasole), Cytisus laburnum (salcâm
galben), Robinia pseudacacia (salcâm) (fig. 3.59).
 Folicula provine tot dintr-un ovar unicarpelar, dar se deschide după o
singură linie, cea a suturii carpelelor. Exemple: unele plante din familia
Ranunculaceae (Consolida regalis - nemţişori de câmp, Paeonia sp. - bujor)
(fig. 3.60).
 Silicva provine dintr-un ovar bicarpelar cu carpelele unite prin marginile
lor; cu timpul, în interiorul acestuia se formează un perete despărţitor numit sept
de care se prind seminţele. Se deschide de jos în sus. Exemple: Fam.
Brassicaceae - Sinapis alba (muştar), Brassica oleracea (varză), Cheiranthus
cheiri (micşunele ruginite), Erysimum cheiranthoides (micsandre) (fig. 3.61).
 Silicula este o variantă a silicvei; axul transversal este aproape la fel de
mare ca şi cel longitudinal sau chiar mai mare. Exemple: Capsella bursa-
pastoris (traista ciobanului), Armoracia rusticana (hrean) (fig. 3.62).
 Capsula este cel mai răspândit fruct uscat dehiscent. Provine dintr-un
gineceu pluricarpelar sincarp. După modul de deschidere există mai multe tipuri
de capsule:
- valvicidă (se deschide prin valve); acestea la rândul lor se clasifică în:
 capsulă septicidă se deschide de-a lungul liniei de sutură a carpelelor (fig.
3.63); Exemple: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă);

126
 capsula loculicidă se deschide de-a lungul nervurilor mediane ale carpelelor
(fig. 3.64). Exemple: Tulipa gesneriana (lalea), Gossypium herbaceum
(bumbac);
 capsula septifragă se deschide atat de-a lungul liniei de sutură a carpelelor,
dar şi de-a lungul nevurilor mediane ale carpelelor. Exemple: Datura
stramonium (ciumăfaie) (fig. 3.65).
- poricidă (se deschide prin pori); Exemple: Papaver somniferum (mac de
grădină), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (fig. 3.66);
- capsula cu căpăcel (pixida) se deschide printr-un căpăcel; Exemple:
Hyoscyamus niger (maselariță), Plantago major (pătlagină mare) (fig. 3.67).

Fig. 3.59. Pastaie dehiscentă la Fig. 3.60. Folicula la

Phaseolus vulgaris Consolida regalis[24]

Fig. 3.61. Silicva la Fig. 3.62. Silicula la

Brassica oleracea[25] Capsella bursa pastoris

127
Fig. 3.63.Capsula septicida la Fig. 3.64. Secțiune transversală prin
Aristolochia ringens[26] capsula loculicidă (a) şi
septicidă (b)[27]

Fig. 3.65. Capsula septifragă la Fig. 3.66. Pixida la

Datura stramonium Hyoscyamus niger

Fig. 3.67. Capsula poricidă la Papaver somniferum

128
 II. FRUCTE MULTIPLE

 Polidrupa este fruct cărnos ce provine din mici drupe reunite pe acelaşi
receptacul conic; Exemple: Rubus idaeus (zmeur), Rubus caesius (mur) (fig.
3.68).
 Poliachena este formată din mai multe achene prinse pe un receptacul uscat
(genul Potentilla) sau cărnos  fruct fals (Fragaria vesca - fragi, Fragaria
moschata - căpşuni) (fig. 3.69).
 Polinucula este specifică unor plante din familia Ranunculaceae (Exemple:
Ranunculus repens - piciorul cocoşului).
 Polifolicula este specifică unor plante din familia Ranunculaceae
(Helleborus purpurascens - spânz) (fig. 3.70).

Fig. 3.68. Polidrupa la Fig. 3.69. Poliachena la

Rubus idaeus Fragaria moschata

Fig. 3.70. Polifolicula la Aconitum napellus

129
 III. FRUCTE COMPUSE

 Conul (strobilul) - la formarea lui participă şi bracteele şi axa

inflorescenţei. Exemple: Humulus lupulus (hamei) (fig. 3.71).
 Soroza - la formarea sa participă şi învelişurile florale - Morus alba (dud)
sau axa inflorescenţei (Ananas sativus - ananas). În cazul fructului de dud,
soroza provine din inflorescenta femelă spiciformă. După fecundație ovarul
fiecărei flori femele se transformă într-o achenă, iar periantul devine acrescent,
cărnos, bogat în substanțe nutritive.
 Sicona are aspect de urnă piriformă, cărnoasă, care provine din
metamorfozarea axei inflorescenței. În interiorul ei se găsesc adevăratele fructe
- achene; Exemple: Ficus carica (smochin) (fig. 3.72).
 Glomerulul - învelişurile florale se lignifică, concresc, devin persistente şi
închid în interior fructele propriu-zise (achene); Exemple: Beta vulgaris
(sfecla).

Fig. 3.71. Conul (strobilul) la Fig. 3.72. Sicona la Ficus carica[28]

Humulus lupulus

IV. FRUCTE FALSE

Fructele false nu se dezvoltă din ovar, ci din alte elemente florale.

 Galbula provine din trei solzi care se unesc între ei şi devin cărnoşi. Este
caracteristică pentru Juniperus communis (ienupăr) - o gimnospermă din familia
Cupressaceae (fig. 3.73).
 Boaba falsă este întâlnită la fructul de la Rosa canina (măceş) la care
receptaculul floral dă naştere unui fruct fals ca o urnă care închide în interiorul
ei adevăratele fructe (fig. 3.74).

130
 Poama - este un fruct fals ce rezulta dintr-un ovar inferior pluricarpelar
apocarpic. Partea cărnoasă provine din receptaculul ce înconjoară ca o cupă
ovarul. Cele cinci loje seminale sclerificate provin din pereții ovarului.
Exemple: măr, păr, gutui (fig. 3.75).

Fig. 3.73. Galbula la Juniperus Fig. 3.74. Boaba falsă la Rosa

communis[29] canina

Fig. 3.75. Poama la Malus domestica și Pyrus communis

131
 3.6.3. Sămânţa

3.6.3.1. Anatomia seminței

Sămânța reprezintă organul principal de înmulțire la plantele cu flori şi
provine din ovul în urma fecundării. Ea poate fi închisă în fruct (Angiospermae)
sau liberă (Gymnospermae). Din punct de vedere anatomic o sămânța este
formată din tegument, albumen (endosperm secundar) şi embrion.
Tegumentul seminal este un înveliş cu rol protector şi îşi are originea
în integumentele ovulului. În general, integumentul extern al ovulului se
îngroaşă şi dă naştere țesutului extern numit testa, iar integumentul intern al
ovulului se transformă în țesutul numit tegma (tegmen).
Albumenul (endospermul secundar) este un țesut de depozitare al
substanțelor de rezervă şi îşi are originea în zigotul accesoriu. În funcție de
substanțele de rezervă pe care le depozitează, albumentul poate fi: amidonos,
oleaginos (uleios) şi aleuronic (conține proteine). În funcție de prezența sau
absența endospermului, semințele se clasifică în albuminate (prezintă la
maturitate albumen) şi exalbuminate (sunt lipsite la maturitate de albumen).
Embrionul reprezintă partea cea mai importantă a seminței. Este
alcătuit din radiculă, tulpiniță (tigela, hipocotil) şi gemulă (muguraş).

Anatomia seminței la Linum usitatissimum (in)

În secțiune transversală, sămânța de in prezintă la exterior tegumentul

seminal diferențiat în testa şi tegmen. Testa este alcătuită dintr-o epidermă ale
cărei celule prezintă plăci suprapuse de mucilag (fig. 3.76). În prezența apei
mucilagul se hidratează şi se transform în gel care rupe peretele celular. Sub
epidermă se află 2-3 straturi de celule parenchimatice bogate în amidon.

132
 Fig. 3.76. Anatomia seminţei la Linum usitatissimum[30]
(1-epidermă; 2-parenchim; 3-ţesut mecanic; 4-celule strivite; 5-ţesut pigmentar;
6-albumen; 7-cotiledon)

A doua zonă a tegumentului seminal este reprezentată de tegmen.

Acesta prezintă un strat de celule mici puternic sclerificate, alungite,
dreptunghiulare dispuse perpendicular pe epidermă. Sub acesta se găsesc câteva
straturi de celule strivite, urmate de țesutul pigmentar caracteristic care conține
pigmenții roşii responsabili de culoarea tegumentului.
Albumenul este format din celule poliedrice care conțin aleuronă şi
picături de ulei. Acesta înconjoară embrionul şi reprezintă albumenul oleaginos.

3.6.3.2. Morfologia seminței

Din punct de vedere morfologic semințele prezintă anumite

particularități care permit caracterizarea lor, dar şi identificarea speciei de la
care provin. Aceste caractere fac referire la formă, dimensiuni, culoare,
suprafață, prezența anexelor tegumentului seminal.
Astfel, în funcție de formă, semințele pot fi:

133
- sferice: Sinapis alba (muştar alb), Pisum sativum (mazăre);
- lenticulare: Linum usitatissimum (in);
- reniforme: Phaseolus vulgaris (fasole);
- ovoide: Cucurbita pepo (dovleac).
După dimensiune, semințele se clasifică astfel:
- foarte mici (familia Orchidaceae);
- mici (1-2 mm): Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă), plante din
familiile Brassicaceae, Solanaceae;
- mijlocii (3-5 mm): Vitis vinifera (vița de vie);
- mari (câțiva cm): Phaseolus vulgaris (fasole), Ricinus communis (ricin),
Aesculus hippocastanum (castan sălbatic), Coffea arabica (cafea);
- foarte mari (cântăresc cateva kg): Lodoicea maldivica (cocosul de mare),
Cocos nucifera (cocotier).
După culoare, semințele sunt în general unicolore, dar pot fi şi
marmorate (mozaicate) cum sunt cele de la Ricinus communis (ricin) sau
Phaseolus vulgaris (fasole). Culoarea este dată de pigmenții pe care îi conține
tegumentul seminal.
Suprafața semințelor poate fi:
- lucioasă: Linum usitatissimum (in);
- mată: Sinapis nigra (muştar negru);
- rugoasă: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă);
- catifelată (datorită perilor): Strychnos nux-vomica (turta lupului), Gossypium
herbaceum (bumbac), Salix alba (salcie), Populus nigra (plop).

Impresiuni ale tegumentului seminal

• Hilul = cicatrice corespunzătoare locului de prindere a ovulului de

funicul. Are aspect de butonieră (Phaseolus vulgaris - fasole), pată mare
albicioasă (Aesculus hippocastanum - castan porcesc), sau protuberanţă
albicioasă (Sinapis nigra - muştar negru).
• Funiculul lasă şi el o impresiune a cărei forma şi poziție depinde de
poziția funiculului față de ovul - rafa. Se prezintă sub forma unei
proeminenţe alungite care se întinde de la hil spre micropil în cazul
ovulelor anatrope (Ricinus communis - ricin, Strychnos nux vomica -
turta lupului, Pisum sativum - mazăre).

134
 Anexe ale tegumentului seminal

• Arilul este o formațiune cărnoasă ce provine din dezvoltarea bazei

funiculului (fig. 3.77). Exemple: semințele de Taxus baccata (tisă),
Myristica fragrans (nucşoară).
• Arilodul este un înveliş cărnos, de obicei roşu, care se formează în jurul
micropilului. Exemple: Evonymus europaea (salbă moale).
• Carunculul este o forma de arilod redus la un mic neg ce astupă
micropilul (fig. 3.78). Exemple: Ricinus communis (ricin), plante din
familiile Papaveraceae, Euphorbiaceae, Violaceae.
• Strofiola reprezintă o expansiune cărnoasă, bogată în ulei, dispusă în
zona rafei şi se întâlneşte la semințele de Chelidonium majus
(rostopască) unde are o culoare albă și se observă pe o latură a
seminţelor negre și lucioase (fig. 3.78).

Fig. 3.77. Semințe cu aril la Fig. 3.78. Semințe cu rafă şi caruncul

Taxus baccata[31] la Ricinus communis

Fig. 3.79. Strofiola în semințele de Chelidonium majus

135
 DICȚIONAR DE TERMENI

A circumscrie = a trasa un cerc care să treacă prin toate colțurile unui poligon
A focaliza = a regla un instrument optic, în cazul nostru microscopul, astfel
încât imaginea să fie văzută clar
Abaxial = faţa inferioară a unei frunze, opusă axei (tulpinii) pe care se află
inserată, de obicei de un verde mai deschis decât faţa superioară sau adaxială
Acid gras = acid carboxilic cu catena lungă, saturat sau nesaturat, care intra în
compoziția lipidelor
Adaxial = faţa superioară a unei frunze orientată spre axa (tulpina) pe care se
află inserată; de obicei de un verde mai închis decât faţa inferioară sau abaxială
Aerifer = care poartă, care conduce aerul
Albumen = Endosperm = component al seminţelor la angiosperme, format
dintr-un parenchim în care sunt depozitate substanţe nutritive utilizate de
embrion după germinarea seminţei
Amorf = (despre substanțe) care nu au o structură organizată, regulată
Anatomic = referitor la anatomie
Angiosperme = Magnoliofite = Antofite = grup de spermatofite (plante cu
semințe) cu semințele închise în fructe, răspândite pe tot globul. Sunt
reprezentate de plantele cu flori.
Angular = în formă de unghi sau care prezintă unghiuri
Anterior = care este așezat în partea de dinainte
Articulat = despre tulpini, cu noduri și internoduri
Bicolateral = dispus pe ambele laturi (ex. floem dispus pe ambele laturi, de o
parte şi de alta a xilemului la Cucurbita pepo). a. deschis - la care între
fasciculul liberian extern şi cel lemnos se interpune un strat de celule cambiale
care generează un ţesut lemnos şi liberian secundar. b. închis - unde lipseşte
stratul de celule cambiale.
Bistomatic = Amfistomatic = despre frunze – cu stomate în epiderma de pe
ambele fețe (ex. la stânjenel)
Cambiu = țesut meristematic secundar care generează la exterior țesut liberian
secundar, iar la interior lemn secundar, pe care le intercalează între țesuturile
primare, determinând creșterea secundară în grosime a tulpinii și a rădăcinii.

137
Este numit și zonă generatoare libero-lemnoasă și este situat între țesutul
lemnos și cel liberian primar.
Canal rezinifer = tip de țesut secretor de formă tubuloasă care produce și/sau
conține rășini
Canalicul = structură sub forma de tub foarte subțire care serveste drept cale de
comunicare a celulelor, prin care trec plasmodesmele
Caracter de specificitate = însuțire a plantei care o face să fie ușor de identificat
Caractere microscopice = însușiri anatomice, vizibile doar microscopic, ale
plantelor, care faciliteaza identificarea produse vegetale
Cariokineză = diviziunea nucleului unei celule în timpul mitozei; mod de
înmulțire a celulelor vii caracterizat prin transformări în structura nucleului,
care se divide indirect; mitoză (gr. karyon= nucleu și kinesis = mișcare)
Cariopsă = fructul caracteristic al plantelor din familia Poaceae, caracterizat
prin prezența unui pericarp membranos, concrescut cu sămânța
Axial = care se refera la o axă, care se afla pe o axă
Celule somatice = celulele corpului vegetal cu excepția celor sexuale
Celule stomatice = cele două celule care alcătuiesc stomata
Celuloza = compus organic polizaharidic format prin legarea liniară a sute sau
mii unități de glucoză care intră în alcătuirea pereților celulari ai plantelor
Celulozic = care conține celuloză
Centrifug = care tinde să se îndepărteze de centru
Centripet = care tinde să se apropie de centru
Centromer = porțiune a cromozomului în care cele două cromatide surori sunt
unite. Este regiunea prin care cromozomul se atașează de firele fusului de
diviziune. În funcție de poziția lui, cromozomii se împart în metacentrici,
submetacentrici, acrocentrici și telocentrici.
Cicloză = mișcarea citoplasmei în interiorul celulei; curent citoplasmatic
Cilindru central = Stel = porțiunea centrală a structurii anatomice a rădăcinii și
tulpinii plantelor vasculare, care cuprinde periciclul, țesutul vascular și măduva
Cistolit = incluziune celulară masivă, de obicei de carbonat de calciu, formată
într-o matrice de celuloză în celule epidermice, de obicei în frunzele unor plante
(ex. la ficus, cânepă)
Citodiereză = Citochineză = diviziunea citoplasmei unei celule mamă în celule
fiică după diviziunea nucleului
Colateral = care are tangență cu ceva; (despre fascicule conducătoare) care sunt
alcătuite din țesut lemnos și țesut liberian care sunt alăturate, se ating

138
Colenchim = tip de țesut mecanic (de susținere) din organele tinere, în curs de
creștere, ale plantelor, format din celule vii, alungite, cu pereți inegal îngroșați
cu celuloză
Concentric = dispus circular în jurul unui punct central
Convergent = care se îndreaptă către un singur punct sau tinde spre o singură
direcție
Cortical = referitor la scoarță (cortex)
Cremalieră = bară dințată care se angrenează cu o roată dințată servind la
transformarea mișcării de rotație în mișcare de translație
Cristalin (adj.) = limpede, transparent, caracteristic cristalului
Cromatide = fiecare dintre cele două segmente rezultate prin diviziunea
longitudinală a unui cromozom, în cursul mitozei sau meiozei, și care ulterior se
separă total pentru a da naștere cromozomilor fii
Cuticulă = strat ceros găsit la suprafața epidermei fructelor, frunzelor și
tulpinilor tinere, format prin impregnarea peretelui extern al celulelor
epidermice cu cutină și ceară. E întrerupt doar la nivelul stomatelor și
lenticelelor și are rolul de a preveni pierderea excesivă de apă.
Dicotiledonate = clasă de angiosperme compusă din specii al căror embrion
prezintă două cotiledoane
Dorsal = care se află în regiunea posterioară (a unei ființe sau a unui organ)
Ecvațional = distribuirea egală a materialului genetic între celulele fiice
Ecvifacial = Izofacial = (despre frunze) care are structura internă asemănătoare
atât spre fața superioară, cât și spre cea inferioară a laminei (ex. la garofiță -
Dianthus carthsianorum).
Eliptic = în formă de elipsă
Endoderma = stratul intern al scoarței prezent în structura anatomica a rădacinii
și a tulpinii, situat la limita dintre scoarță și cilindrul central. Are aspectul unui
cilindru alcătuit din celule compacte cu pereții îngroșați cu substanțe hidrofobe
astfel încât reglează mișcarea apei, ionilor și hormonilor în/din țesutul vascular.
Endosperm = Albumen = țesut care se află în vecinătatea embrionului în care se
depozitează substanțele necesare creșterii și dezvoltării acestuia.
Epistomatic = (despre frunze) cu stomate doar pe epiderma superioară, aspect
caracteristic plantelor acvatice cu frunze plutitoare
Evaginare = protruzia (ieșirea) din membrană, teacă sau înveliș a unui organ
sau a unei structuri
Excentric = aici, care se află în afara centrului unei forme/figuri
Excitant = substanță care stimulează capacitatea funcțională a organismului

139
Exoderma = țesut primar de apărare caracteristic structurii anatomice a rădăcinii,
formată prin suberificarea primelor 2-4 straturi de celule externe ale scoarței
(suber primar)
Fascicul = grup format din mai multe elemente de același fel, așezate într-un
mănunchi; (botanic) țesut conducător format din țesut lemnos și țesut liberian.
Felogen = țesut meristematic secundar care dă naștere suberului spre exterior și
felodermului spre interior, toate cele trei formând țesutul de apărare numit
periderm.
Fibros = compus din fibre (formațiuni anatomice de formă alungită care
alcătuiesc unele țesuturi)
Filament = 1. Formațiune celulară cu aspect de fir lung și subțire (ex. filamente
de actină și miozină, filamente de cromatină). 2. Parte a staminei sub forma
unui pedicel care susține antera. 3. Celule algale sau fungice unite cap la cap.
Filamentos = format din filamente, cu aspect de filament
Floem = Liber = țesut conducător liberian care transportă seva elaborată de la
frunze spre celelalte organe ale plantei. E format din vase liberiene (tuburi
ciuruite), celule anexe, parenchim liberian și fibre liberiene.
Fotosinteză = proces fiziologic prin care plantele verzi sintetizează substanțe
organice necesare nutriției din substanțe anorganice și apă, în prezența luminii
absorbite de clorofile
Fragmoplast = structură celulară despărțitoare, compusă din resturile fusului de
diviziune și citoplasma asociată, formată perpendicular pe planul de diviziune
celulară între polii celor doi nuclei-fiică dintr-o celulă aflată în mitoză și care
servește ca suport pentru placa de diviziune și formarea unui nou perete celular
Fus de diviziune = Fus nuclear = structură celulară formată din filamente de
microtubuli întinse între cei doi poli ai unei celule eucariote în timpul mitozei
sau meiozei, de-a lungul cărora se separă perechile de cromozomi
Galbulă = fruct fals, con modificat, format din solzi carpelari, cărnoși și
concrescuți; întâlnit la Cupressaceae (ex. ienupăr - Juniperus communis)
Gamet = celulă sexuală haploidă, la animale sau plante, care, prin fecundarea
alteia, de sex opus, dă naștere unui zigot diploid din care se va dezvolta un nou
organism
Geotropism = Gravitropism = tropism (tendință de orientare) determinat de
forța de gravitație a Pământului (în general rădăcina prezintă geotropism pozitiv,
iar tulpina geotropism negativ)
Gimnosperme = grup de spermatofite (plante cu semințe) cu ovulele necuprinse
într-un ovar și cu semințele neînchise în fructe (ex. conifere)

140
Granulă = particulă solidă de mici dimensiuni
Hadrocentric = (despre fascicule conducătoare) care prezintă țesut lemnos în
centru, înconjurat de liber
Hadrom = țesut lemnos format din vase lemnoase și parenchim liberian, fibrele
lemnoase lipsind
Haploid = celule, țesuturi sau organisme în nucleele cărora există un singur set
de cromozomi (n) (ex. gameții sunt celule haploide)
Heterodiametric = Anizodiametric = (despre celule) care au diametrul
longitudinal de cel puțin patru ori mai mare decât celelalte două dimensiuni
Heterogen = de natură sau de origine diferită, (despre un întreg) compus din
elemente diferite
Hil = 1. Punctul de geneză a granulei de amidon. 2. Cicatrice aflată pe învelișul
seminței, în locul în care funiculul se inseră pe corpul ovulului.
Hipodermă = strat de celule cu pereții îngroșați situat imediat sub epiderma
frunzelor sau a tulpinii, cu rol mecanic
Hipostomatic = (despre frunze) cu stomate doar pe epiderma inferioară
Idioblaste = celulă vegetală izolată, fără clorofilă, diferită de celulele învecinate,
care poate conține diferite substanțe precum ulei, gume, cristale de oxalat de
calciu etc.
Ierborizare = operațiunea de colectare a plantelor pentru studiu
Impregnare = a se îmbiba cu o substanță în vederea creșterii rezistenței, a
impermeabilizării etc.
Indehiscent = (despre fructe sau corpuri fructifere) care nu se deschide spontan
la maturitate pentru a elibera semințele sau sporii
Inert = nemișcat, fără viață
Îngroșările lui Caspary = benzile lui Caspary = benzi formate în special din
suberină depuse în pereții celulari radiali și transverși ai endodermului rădăcinii
plantelor vasculare, care previn curgerea pasivă de apă și substanțe minerale în
și din stelul central. Apa cu substanțele minerale este pompată prin celule
specializate, numite celule de pasaj. În secțiune transversală, aceste benzi au
aspectul unor îngroșări de formă lenticulară ai pereților laterali, numite și
punctele lui Caspary după botanistul german Robert Caspary care le-a descris.
Inhibitor = care inhibă, (despre substanțe) care poate încetini sau inhiba un
proces fiziologic, chimic, patologic etc.
Intercelular = situat între celule unui țesut
Intracelular = situat în interiorul unei celule

141
Invaginare = întoarcerea unei porțiuni de organ, țesut sau celulă spre interior,
aîntr-o cută proprie
Izodiametric = (despre celule) cu diametrul constant, cele trei axe sunt egale sau
aproximativ egale
Înmulțire vegetativă = înmulțire care se bazează pe capacitarea plantelor de a
forma un individ nou dintr-un organ vegetativ (tuberculi, bulbi, rizomi),
fragment de organ (butaș) sau chiar părți din țesut sau celulă. Plantele rezultate
în urma acestui proces seamană perfect cu planta mamă. Este o înmulțire
asexuată, fără implicarea organelor de reproducere.
Lacună = spațiu gol în interiorul unui corp, al unei structuri
Lacunos = ce prezintă spații goale
Latex = lichid vâscos secretat de structuri specializate din corpul unor plante.
Este adesea lăptos, de unde și numele (ex. la păpădie, arbore de cauciuc), dar
poate fi colorat (ex. la rostopască).
Lenticele = pori mici de formă eliptică de pe tulpinile și ramurile plantelor
lemnoase care permit respirația țesuturilor interne. Sunt omoloage stomatelor
din epidermă.
Lenticular = în formă de lentilă
Leptocentric = (despre fascinule conducătoare) care prezintă țesut liberian în
centru, înconjurat de lemn
Leptom = țesut liberian alcătuit din vase liberiene (tuburi ciuruite), celule anexe,
parenchim liberian, fără fibre liberiene
Liber = țesut liberian, floem
Longitudinal = (despre secțiuni) se obține prin secționarea pe lungime a
materialului vegetal
Lumen = spațiul din interiorul unui organ tubulos (vas de sânge, intestin) sau
din interiorul unei celule și care este înconjurat de perete celular
Macroscopic = care se poate observa cu ochiul liber
Manșon = (botanic) țesut de formă inelară/cilindrică care înconjoară altă
structură (ex. manșon de sclerenhim)
Meat = Spațiu intercelular = spațiul dintre celule
Meristem = țesut de diviziune format din celule care se divid continuu, mici, cu
pereți celulozici subțiri, fără spații intercelulare și cu conținut citoplasmatic
bogat
Metaxilem = vase de lemn de calibru mare
Mezocarp = partea mijlocie și cea mai dezvoltată din structura unui fruct

142
Mezoderma = zona mijlocie cea mai voluminoasă a scoarței din structura
anatomică a rădăcinii
Mezofil = țesut situat între epiderma superioară și epiderma inferioară a unei
frunze, format din celule parenchimatice care conțin clorofilă
Microscop optic = aparat cu ajutorul căruia este posibilă formarea unor imagini
mărite, virtuale ale unor obiecte foarte mici, invizibile cu ochiul liber
Microscopic = vizibil doar cu ajutorul microscopului
Migrare = a se deplasa într-o anumită direcție sub acțiunea a diferiți factori
Mișcare pasivă = mișcare involuntară a unui anumit subiect, imprimată de
mediul înconjurător care se mișcă
Monocotiledonate = clasă de angiosperme al căror embrion prezintă un singur
cotiledon
Morfologic = privitor la forma și structura organismelor (gr. morphe = formă,
logos = studiu)
Mucilaginos = cu consistență cleioasă, de mucilagiu; asemănător cu mucilagiul;
vâscos
Mucilagiu = substanță vâscoasă din celulele unor plante alcătuită din
polizaharide puternic hidratate; are proprietăți terapeutice, fiind emolientă
Nervură = fiecare dintre ramificațiile vaselor conducătoare de sevă din structura
unei frunze
Nervura mediană = principala structură ce conține țesut conducător din frunza
penată care este mai mare și se află în partea din mijloc a acesteia
Organite celulare = componente celulare specializate localizate în citoplasmă,
care îndeplinesc funcții specifice, unele dintre ele posedând o membrană
proprie (lat. organella = organ/instrument mic)
Ostiolă = deschiderea dintre două celule stomatice pe unde are loc schimbul de
gaze și vapori de apă dintre plante și mediu
Palisadă = 1. Tip de fortificație din vechime alcătuit din pari groși și lungi
înfipți în pământ, legați strâns între ei prin crengi, frânghii sau bare ușoare. 2.
Țesut cu celule alungite, drepte, strâns unite una lângă alta (de obicei cu referire
la țesutul palisadic din mezofilul frunzei).
Palisadic = care ține de palisadă (ex. țesut palisadic)
Parenchim = țesut format din celule izodiametrice, cu pereți subțiri celulozici și
cu spații intercelulare; are rol în absorbție, fotosinteză sau depozitare
Parenchimatic = care se referă la sau aparține parenchimului (ex. celulă, țesut).
Parietal = care se referă la peretele unei cavități, dispus pe peretele unui organ
(ex. placentație parietală în care ovulele sunt fixate de peretele ovarului)

143
Pectic = care ține de pectină sau conține pectină
Pectină = complex polizaharidic prezent în peretele celulelor vegetale, mai
exact în lamela mediană și în peretele primar, acționând ca un liant; prin
amestecare cu apă și prin fierbere, formează gelatine, fiind folosiți în industria
alimentară, farmaceutică și în cosmetică
Periderm = țesut de apărare secundar format din suber la exterior, felogen, și
respectiv feloderm
Pețiol = partea a funzei care susține limbul și prin care frunza se prinde de
tulpină sau de ramuri; codiță
Pigment = substanță organică colorată produsă de unele celule vegetale sau
animale
Pigment asimilator = pigment care intevine în procesul de fotosinteză (ex.
clorofilă)
Piloriza = Caliptră = Scufie = țesut care protejează vârful rădăcinii format din
mai multe straturi de celule parenchimatice, vii; are formă de coif sau degetar
Plasmodesmă = fir subțire de citoplasmă care traversează porii peretelui celular
asigurând comunicarea neîntreruptă între citoplasmele celulelor vecine
Poligon = suprafață plană marginită de linii drepte, numite laturi
Poligonal = de forma unui poligon
Polimerizare = proces de combinare chimică a mai multor monomeri, rezultând
structuri sub formă de lanț, numite polimeri
Polistelie = prezența mai multor cilindri centrali/steluri într-o structură (ex.
rizomul ferigilor)
Polizaharide = substanțe organice complexe, macromoleculare, cu structură
filiformă sau ramificată, formate prin condensarea unui număr mare de
molecule de monozaharide (glucoza, fructoza)
Posterior = care este situat înapoi sau în spate
Preparat microscopic = (botanic) fragment vegetal sau secțiune prin anumite
țesuturi sau organe vegetale, destinat a fi examinat la micrscop
Prismatic = în formă de prismă (poliedru cu două fețe egale și paralele și cu
celelalte fețe în formă de paralelogram)
Procambiu = țesut meristematic primar care generează țesuturile conducătoare
primare (liber și lemn)
Protoderm = meristem primar care generează rizoderma și epiderma
Protoxilem = vase tinere de lemn de calibru mic
Prozenchimatic = (despre țesut) format din celule
anizodiametrice/heterodiametrice

144
Punctiform = în formă de punct
Punctuațiune = formațiune cu aspect de punct (ex. porii din peretele celular)
Radial (radiar) = care pleacă dintr-un centru ca razele unui cerc; așezat, dispus
în formă de raze
Reducțional = de reducție (faptul de a reduce), referitor la aceasta
Reflexie = fenomen de reîntoarcere a undelor electromagnetice (inclusiv a
luminii, a sunetului, a radiațiilor corpusculare etc.) în mediul din care au venit
atunci când cad pe suprafața altui mediu
Regn = cea mai mare categorie sistematică din clasificarea lumii vii; unitate
taxonomică care încadrează toate încrengăturile care s-au desprins dintr-un
strămoș comun
Reniform = în formă de rinichi
Ritidom = stratul extern al scoarței arborilor bătrâni, alcătuit dintr-o succesiune
de straturi de periderm, în principal din țesuturi moarte
Rizoderma = țesut situat la exteriorul rădăcinii primare, format dintr-un singur
strat de celule parenchimatice, strâns unite între ele, unele transformate în
perișori absorbanți; are rol de absorbție a apei și a sărurilor minerale
Rizom = tulpină subterană cu aspect asemănător rădăcinii, uneori cu frunze
rudimentare și rădăcini adventive, care servește la depozitarea substanțelor de
rezervă și ca organ de înmulțire vegetativă (ex. la stânjenel, pir, valeriană,
lăcrămioară)
Rozetă = obiect de formă rotundă/discoidală; (botanică) aranjament circular și
radial al frunzelor la baza tulpinii (ex. la păpădie - Taraxacum officinale)
Saprofit = organism care se hrănește cu substanțe organice produse de alte
organisme moarte, aflate în descompunere
Sclereide = celulă moartă cu pereții puternic îngroșați, impregnați cu lignină,
care intră în componența țesutului mecanic numit sclerenchim scleros
Sclerenchim = țesut mecanic de susținere a organelor mature ale plantelor,
format din celule moarte, strâns unite între ele, fără spații intercelulare, cu
pereții îngroșați cu lignină
Scleros = (despre țesuturi) îngroșat, fibros, de consistență tare (ex. țesutul
mecanic compus din celule cu pereții puternic lignificați, numite sclereide)
Secțiune = (botanic) porțiune tăiată dintr-un organ vegetal, de obicei utilizată
pentru examinerea microscopică
Sept = perete despărțitor între două cavități (ex. peretele membranos care
desparte ovarul sau fructul în loje)
Septat = care prezintă septuri

145
Somatic = referitor la corp (gr. soma = corp)
Spermatofită = plantă care produce semințe. Spermatofitele cuprind
angiospermele și gimnospermele.
Spiralizare = procesul de a forma o spirală, de a se așeza sub această formă (ex.
răsucirea spirală a unui cromozom în timpul mitozei)
Spor = formațiune reproducătoare, de obicei unicelulară, capabilă să producă
prin diviziuni celulare succesive un organism adult complet fără a fuziona cu o
altă celulă
Stel = Cilindru central
Stereide = celulă cu pereții îngroșați care face perte din stereom
Stereom = totalitatea țesuturilor mecanice din corpul unei plante, formate din
celule cu pereți îngroșați
Stereomicroscop = variantă a microscopului optic cu o putere de mărire mai
mică, care redă imaginile în relief (tridimensional), destinat a fi utilizat la
identificarea speciilor vegetale
Striațiuni = dungi fine, paralele care se află pe suprafața unui corp, scoase în
relief, săpate în adâncime sau care se detașează pe un fond de culoare diferită
Suber = Plută = țesut secundar de apărare multistratificat specific plantelor
lemnoase, format din celule moarte, turtite, fără spații intercelulare, cu pereții
impregnați cu suberină
Submers = subacvatic, scufundat în apă
Tangențial = care este tangent, se atinge cu ceva
Trahee = vas de lemn evoluat, deschis, format din celule cilindrice suprapuse la
care pereții transversali despărțitori au dispărut, formând astfel un tub continuu
prin care circulația sevei brute se face ușor
Traheidă = vas de lemn imperfect, închis, formate din celule cilindrice
suprapuse, cu capete ascuțite sau rotunjite, unite și articulate unele de altele prin
pereți transversali despărțitori, mai mult sau mai puțin oblici. Traheidele se
întâlnesc la pteridofite, gimnosperme și unele angiosperme mai primitive,
conducerea sevei brute făcându-se mai greu prin ele.
Traiect = distanță între două puncte determinate; drum de la un loc la altul;
traseu; traiectorie
Transversal = perpendicular pe lungimea unui corp, a unei suprafețe
Tubercul = Tuber = tulpină subterană umflată cu rol de depozitare a
substanțelor de rezervă și uneori de înmulțire vegetativă (ex. cartof)

146
Turgescență = Turgor = stare fiziologică normală, de hidratare optimă a celulei
vegetale. Reprezintă umflarea celule vegetale, din cauza apei care a pătruns în
interiorul ei, fapt care creează elasticitatea și rigiditatea plantei.
Uniseriat = compus dintr-un singur șir vertical de celule
Vegetativ = care se referă la organe sau părți ale plantelor altele decât cele
implicate în reproducerea sexuată
Ventral = situat pe partea anterioară internă, adaxială a unui organ (ex. fața
inferioară a frunzei)
Verticil = Ciclu = aranjament circular a trei sau mai multe elemente similare (ex.
ramificații, frunze, stamine etc.) în jurul unui ax
Xilem = Lemn = țesut conducător lemnos care transportă seva brută în sens
ascendent de la rădăcini spre frunze la plantele vasculare. E format din vase
lemnoase, parenchim lemnos și fibre lemnoase.

147
 BIBLIOGRAFIE

1. Andrei M, Anghel I, Popescu I, Stoica E. Lucrări practice de biologie

vegetală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
2. Andrei M, Predan GMI. Practicum de morfologia şi anatomia plantelor. Ed.
Ştiinţelor Agricole, Bucureşti, 2003.
3. Crang R, Lyons-Sobasky S, Wise R. Plant Anatomy. Springer Nature
Switzerland AG, 2018.
4. Crişan G, Ştefănescu C. Botanică farmaceutică - lucrări practice. Ed.
Medicală Universitară Iuliu Haţieganu, Cluj Napoca, 2005.
5. Dickinson WC. Integrative Plant Anatomy, Harcourt Academic Press, San
Diego, 2000.
6. Ghiuru E. Lucrări practice de botanică farmaceutică, Litografia UMF, Iaşi,
1984.
7. Hohmann B, Reger G, Stahl-Biskup E. Mikroscopische
Drogenmonographien der deutschprachigen Arzneibücher. Wissenschaftliche
Verlagsgesselscaft, Stuttgart, 2001.
8. Ivănescu B, Lungu C. Biologie vegetală farmaceutică. Editura ”Gr T Popa”
UMF Iași, 2015.
9. Levine JS, Miller KR. Biology - Discovering Life, D.C. Heath and Company,
1991.
10. Lüttge U, Kluge M, Bauer G. Botanique. Tec&Doc, Paris, 1996.
11. Oroian S, Curticăpean M. Botanică farmaceutică. Îndrumător de lucrări
practice, vol. I., Ed. Ale, Tg. Mureş, 2009.
12. Palade M, Dinu M, Stamanichi M, Teodorescu CD. Botanică farmaceutică -
lucrări practice, vol I., Ed. Tehnoplast Company, Bucureşti, 2000.
13. Palade M. Botanică farmaceutică, vol. I. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1997.
14. Popovici L, Moruzi C, Toma I. Atlas botanic. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2002.
15. Popovici I, Lupuleasa D, Ochiuz L. Dicționar farmaceutic, ediția a III a,
Polirom, Iași, 2014
16. Purves WK, Orians GH. Life-the science of biology. Sinauer Associates Inc.,
1987.

149
17. Evert RF, Eichorn SE. Biology of Plants. 8th Edition. W H Freeman and Co
Publishers, New York, 2013.
18. Reece JB, Urry LA, Cain ML, Wasserman SA, Minorski PV, Jackson RB.
Campbell Biology. 9th edition, Benjamin Cumings, 2011.
19. Sârbu I, Ştefan N, Oprea A. Plante vasculare din România. Determinator
ilustrat de teren. Ed. Victor B Victor, Bucureşti, 2013.
20. Schooley J. Introduction to Botany. Delmar Publishers, New York, 1997.
21. Stern KR, Bidlack JE, Jansky SH. Introductory Plant Biology. 11th edition.
McGraw Hill, New York, 2008.
22. Tamaş M, Hodişan V. Caiet de lucrări practice de botanică farmaceutică.
Ed. IMF Cluj, 1990.
23. Tiţă I. Botanică farmaceutică. Ed. Sitech, Craiova, 2008.
24. Toma C, Rugină R. Anatomia plantelor medicinale. Atlas. Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1998.
25. Toma C, Niţă M. Celula vegetală, ediţia a III-a. Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi,
2000.
26. Toma C. Histologie vegetală. Ed. Junimea, Iaşi, 2000.
27. Upton R, Graff A, Jolliffe G, Länger R, Williamson E. American Herbal
Pharmacopoeia. Botanical pharmacognosy - Microscopical characterization of
botanical medicines. CRC Press, New York, 2011.
28. Váczy C. Dicționar botanic poliglot, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1980
29. http://www.jocuridecuvinte.ro/Botanica/Botanica-A.htm
30. https://dexonline.ro/

150
Nr. figură Indicaţie bibliografică
Fig. 1.2, 1. Ghiuru E. Lucrări practice de botanică farmaceutică, Litografia UMF,
3.2, 3.10 Iaşi,1984
Fig. 1.3 2.http://cfb.unh.edu/phycokey/Choices/Anomalous_Items/Aquatic_macrophyt
es/submerged_leaves/ELODEA/Elodea_Image_page.html
Fig. 1.5 3.http://botit.botany.wisc.edu/Resources/Botany/Plant%20Cell/Plastids/Chrom
oplasts/Carrot%20tissue/Carrot%20composite.jpg.html
Fig. 1.11, 4. http://nurulfajrymaulida.blogspot.ro/2013/02/catatan-praktikum-
1.12 farmakognosi-1.html
Fig. 1.13 5. http://teknologifarmasiamylum.blogspot.ro/2014/10/amylum.html

Fig. 1.18 6. https://www.studyblue.com/notes/note/n/bot-420/deck/5183066

Fig. 1.21 7. http://www.ohio.edu/people/braselto/readings/sex_reproduction.html
Fig. 3.1b 8. https://www.flickr.com/photos/plantdiversity/6330305192
Fig. 3.20- 9. http://ebooks.unibuc.ro/biologie/asarbufinal/613.htm
3.28
Fig. 3.29a 10.http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_index_enciclopedic_
botanicActinomorf.html
Fig. 3.29b 11. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Viola_Tricolor.jpg
Fig. 3.30 12. http://www.bio.miami.edu/dana/226/226F09_22print.html
Fig. 3.32 13. https://www.studyblue.com/notes/note/n/bio-203l-study-guide-2013-14-
council/deck/11092114
Fig. 3.34 14. http://www.flickriver.com/photos/26181971@N07/5589133991/
Fig. 3.36 15. https://en.wikipedia.org/wiki/Fabaceae
Fig. 3.39 16. http://www.uniprot.org/taxonomy/53159
Fig. 3.40 17. https://en.wikipedia.org/wiki/Taraxacum_officinale
Fig. 3.41 18. http://curriculum.toxicology.wikispaces.net/Colchicum+autumnale
Fig. 3.42 19. http://www.philipcarr-gomm.com/imbolc-festival-goddess/
Fig. 3.45 20. http://www.tacethno.com/herbals-all/vaccinium-myrtillus-bilberry-
fruit.html
https://www.99roots.com/en/plants/common-grape-p35401
Fig. 3.48 21. https://ro.wikipedia.org/wiki/Castan_s%C4%83lbatic
https://en.wikipedia.org/wiki/Walnut
Fig. 3.49 22. http://www.mdidea.com/products/proper/proper04001.html

Fig. 3.57 23. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Carobs.JPG

Fig. 3.60 24. https://www.flickr.com/photos/pancrat/936322340
Fig. 3.61 25. http://eb11.co.uk/index.php?p=CRUCIFERAE38622-h.htm
Fig. 3.63 26. https://www.flickr.com/photos/tom_ranker/6140879093
Fig. 3.64 27. http://eflora.library.usyd.edu.au/glossary/image/capsule
Fig. 3.72 28. http://www.aliexpress.com/item/Mix-minimum-order-5-Free-Shipping-
Ficus-carica-Seeds-1-Pack-6-Seeds-Common-Fig-Rare/1963855417.html
Fig. 3.73 29. https://en.wikipedia.org/wiki/Juniper_berry

151
Fig. 3.75 30. http://semmelweis.hu/farmakognozia/files/2014/02/carbohydrates.pdf
Fig. 3.76 31.https://en.wikipedia.org/wiki/Taxus_baccata#/media/File:Taxus_baccata_
MHNT.jpg

152