Costache Biogeografie 1995

COSTACHE NICOLAE ,
BIOGEOGRAFIE
EDITURA UNIVERSITAlU BUCUREŞTI,

1995 1
BIB LIO TEC A CEN TRA LA
UNI VJ!; RSlT ARA
Bucureşti
https://biblioteca-digitala.ro / https://unibuc.ro
COSTACHE NICOLAE
BIOGEOGRAFIE
EDITURA UNIVERSITĂTII BUCURESTI

199 5 ' . '
I
Referenţi ştiinţifici: Prof. dr. ION MARIN
Conf. dr. EMIL VESPREMEANU
llillftstca C.trali Ullfurallerl Cercet. pr. II dr. NEDELCU GEORGE
- .~U~IPŞJJ
Cota . 6 3
/ll __'J, ,2 !f
lnve,1~ 'ffB_XJJ,•·::~~:
...
Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universităţii Bucureşti.

Orice reproducere sau traducere, fie şi parţială, precum şi
contrafacerile de orice tip intră sub incidenţa Codului Penal.
ISBN: 973-9160-99-9
CU.PRINS
PREFAT,l .................... , ..... ~ ... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
INTR.ODUCERE . ....... . : .. .. .. ..... , . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

Obiectul fÎ definiţia biogţ0grafi.ei_ locul în ştiinţele geografice fÎ relaţille cu alte ştiinţe . 9
A. FACTORII BIOTICI ŞI ABIOTICI. . ... .......... . .. .. .. .. . . ....... .... .. 10

1. Factorii abiotici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . • . . . . • . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.1. Factorii climatici . .... ........ ..... , . . . . . . . . . . . . . . • . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.1.1. Temperatura fÎ rolul ei 1n viaţa plantelorşi animalelor . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.1.2. Lumina fÎ importanţa sa în viaţa plantelor fÎ animalelor . . . . . . . . . • . . . . . • 14
1.13. Apa şi influenţa ei asupra plantelor fÎ animalelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
1.1.4. Rolu.I vântului în viaţa.plantelor şi animalelor ... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
1.2. Factorii edafici .....•. ....... ... : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
1.2. t. Solu.I şi rolu.I său în lumea vicţuitoarclor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . • . . . . . . 28
13. Factorii orografici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
1.3 .1. Importanţa altitudinii, expoziţiei etc. în distn1>uţia plantelor şi animalelor 33
2. Factorii biotici (relaţii întR organislDe) . . . . . . . . . . . . . • . • . . . . . . . • • . . . . . . . . . . . 35
2.1. Biotop, biocenozl. biogeoccnozl, ecosistem . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ... . . . . . . .. 38
3. Eleinente de corologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
3.1. Modul de diseminare a organismelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
3.2. Arealul biogeografic, tipuri de ~ e . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
B. DOMENIILE DE VIAŢĂ ALE GLOBULUI TERESTRU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

1. Domeniul de viaţi acvatic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . • . . . . . . . . . . . . . . . . . . ·48
1.1. Domeniul de viaţi ale apelor curgi.tom: ....... . ............. .. . . ~ ... ·. . . . 48
1.2. Domeniul de viaţă al lacurilor, bălţilor, mlaştinilor şi al rooei litorale ...... .-. -: Sl
1.3. Domeniul de viaţă al apelor dia mări şi oceane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
1.3 .1. Condiţiile fizice şi chimice ale mediului marin . . . . . . • . . . . . . . . . • . . . . . . . . 70
1.3.2. Vegetaţia mirii .. .. ... .... ............ .............. , . . . . . . . . 78
1.3.3. Aoimalele dia apele ocean.ice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82
2. Domeniul de viaţi tcrestiu • . . . • . . . • . . . . . . . • • • • • . . . . . • . . . . . . . . . .. . . • . • . • . . 92
2. 1. Vegetaţia şi fauoa de tundră . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
2.2. Vegetaţia şi animalele dia WDele aride . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
23. Savanele .......... . . . ...... .............. .. ............ '. . . . . . . . 101
2.4. Stepele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
2.S. Vegetaţia de pădure . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
2.5.1. Pldma ccuatoriall . . ... .. . ... : .. . ....... ·........ ............. 110
3
2.S .2. Pldurea musoni<:l . . • . • • • • . . . . . . . . . . . • • . . • • • . • . • . . • . • . • • • • . • . • 114
2 .S.3 . Pădurea temperat1 ume<ll . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11S
2.5.4. Pădurea cu frunze căzltoan: ..... : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
2.5.S. Pădurea de conifere (boreală) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
2.5.6 . Pădurea semperviriscentl de esenţe tari (pădurea xerofilă) . . . . . . . . . . . . . . 123
3. Domeniul de viaţă subteran . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126
C. REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE GLOBULUI TERESTRU . . . . . . . . . . . . . . . . . 130

1. Regiunea Hola.rctică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130
1.1. Subregiunea Arctică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
1.2. Subregiunea Euro-Siberiană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
1.3. Subregiunea Chino-Japoneză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
1.4. Subregiunea Pontico-Central Asiatică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
1.5 . Subregiunea Mediteraneeană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136
1.6. Subregiunea Macaroneziană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
1.7 . Subregiunea Nord Africană-Indiană de Pustiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
1.8. Subregiunea Nord-Americană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
2. Regiunea Neotropicală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
2.1. Subregiunea Braziliană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142
2.2. Subregiunea Chiliano-Patagoneză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
2.3 . Subregiunea Central-Americană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
2.4. Subregiunea Antilelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ISO
3. Regiunea Africano-Malgaşă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1S 1
3.1. Subregiunea Vest-Africană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
3.2. Subregiunea Est-Africană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
3.3. Subregiunea Capului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
3.4. Subregiunea Malgaşă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
4. Regiunea lndo-Malayeză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154
4.1. Subregiunea Indiană ...... ; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154
4.2. Subregiunea Malayeză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156
5. Regiunea Australiană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
5.1. Subregiunea Australiană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159
5.2. Subregiunea Noii Guinee . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161
5.3. Subregiunea Insulelor Sulawesi şi Moluce . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161
5.4. Subregiunea Noii Zeelande şi a Insulelor Apropiate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161
6. Regiunea Polineziană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
7. Regiunea Antarctică ..................... •. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164
REGIONAREA BIOGEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI (VEGETATIA ŞI ANIMALELE) ... 166
Consideraţii asupra cercetărilor privitoare la flora şi fauna şi regionarea biogeografică a

României . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
1.1. Provincia Carpato -Dacică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
1.2. Provincia Panonică . . ...... : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172
1.3. Provincia Pontică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172
1.4. Provincia Mediteraneeană ........ . .... . .......... '. .. . . . . . . . . . . . . . . . . 173
I. VEGETATIA ŞI FAUNA TERESTRĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174
4
1.1 . Vegetaţia şi fauna câmpiilor ... ... . ......... _. ........ . . .... . ..... .. . 174
I. 1.1 . V egetaµa ~ fauna stepelor şi silvostcpclor .................... 179
1.1.2. Vegetaţia şi fauna pădurilor de câmpie . . . ... . . . .. . .. ............ . 186
1.2. Vegetaţia şi fauna deaiurilor '1 podişurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
1.2.1 . Vegetaţia şi fauna etajului stejarului din regiunea de deal şi podiş . . . . . . . . 189
1.3. Vegctatia din etaJul montan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .... . 194
1.3.l. Vegetaţia şi fauna etajulw de ftgete . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..... . 199
1.3 .2. Vegetaţia şi fauna etajului coniferelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .... . 202
1.3 .3. Vegetaţia şi fauna etajului alpin .... ... ... . ... ......... ... ...... . . 207
1.4. Vegetaţia şi fauna azonală . . . . . . . . . . . . . . . . . . ....... . . . ... .. .. .. .... . 212
1.4.l. " Vegetaţia şi fauna luncilor, bllţilor li m.laţinilor ................... . 213
1.4.2. Fauna lacurilor litorale .. ... ............ . .... . ... .......... ... . 220
Vegetaţia fi fauna apelor curgltoare ...................................... _.. 222
. ŞI.
Vegetaţia '· "-·-"...:: ~ . . • . •· • . • • • . . • . • • • • • • • .-. . • • • • • • • . • .
u.una din hmca fi. Delta 1.1u.w1uJ 231
Vegetaţia şi fauna din Marea Neagră ....................................... . 249
Influenţa antropici asupra mediului . . . . ..... ........................ .. .... . 253
Bibliografe .. · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · 271
5
PREFAŢA
Epoca noastrd, epocă de interferenţă, a tuturor domeniilor ltiinţei şi culturii,

include din ce în ce mai mult în preocupdri mediul geografic, cu deosebire
segmentul care are în studiu lumea viţ!ţuitoarelor în complexitatea sa.
Astfel că biogeografia al cărui obiect ştiut, ~i propune printre altele sd
constate, să compare şi să evalueze tot ce poatefi inclus în acest extrem de dinamic
sistem şi care poate constitui un punct de plecare în abordările ulterioare.
Ea se adresează în principal stuc!enţilor dar şi celor care includ în
preocupările lor componente ale biosferei, oferindu-se ca un instrument de iniţiere
p punere în tenul
INTRODUCERE
OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA BIOGEOGRAFIEI, LOCUL 1N ŞTIINŢELE

GEOGRAFICE ŞI RELAŢIILE CU ALTE ŞTIINŢE
Biogeografia este ştiinţa care ~tudiazl răspândirea animalelor, plantelor
izolate şi a asociaţiilor vegetale pe suprafaţa Globului, precum şi relaţiile lor cu
mediul înconjurător.
După Lcmee (1967), Biogeografia este ştiinţa care se ocupă cu repartiţia
plantelor şi animalelor de la suprafaţa Plmântului, cu cauzele şi modificlrile sale
datorate elementelor geografice şi biologice.
Scopul final al biogeografiei constă în a llmuri rolul tuturor cauzelor ce
condiţionează răspândirea vieţuitoarelor şi. totodată, în a m,tabili evoluţia repartiţiei
lor în timp şi spaţiu.
Biogeografia cuprinde doul mari ramuri: fitogeografia sau geografia plantelor
şi zoogeografia sau geografia animalelor.
- Fitogeografia a aplrut din dorinţa de a se cunoaşte componenţa florei unei
ţări sau a unui ţinut, precum şi din necesitatea de a se stabili rezervele de matrie
primă vegetală de pe un teritoriu cercetat
- Zoogeografia, stabileşte modul de ocupare, de către animale a spaţiilor în
care ele există azi, în lumina evoluţiei lor în timp. .
În concluzie, biogeografia, este o ştiinţă geografică, deoarece pe suprafaţa
globului terstru, plantele şi animalele, sunt răspândite pe regiuni, în raport cu
factorii climatici, cu altitudinea şi cu condiţii! de sol la care sunt adaptate.
Biogeografia studiază un mare număr de probleme din care trei sunt prioritare:
ecologia, corologia şi biocenologia
Ecologia, pentru unii, înseamnă ştiinţa interrelaţiilor dintre organisme şi
mediul lor de viaţă abiotic şi biotic, pentru alţii, ecologia reprezintă ştiinţa
reamenajării şi conservării mediului natural. E. Odum (1959) numeşte ecologia
.,biologia medială" (biologia mediului de viaţă), iar R. Margaleff (1963) considera
ecologia ca „ biologia ecosistemelor".
Ecologia apare deci, ca o ştiinţă de sinteză ce se preocupă prin excelenţă de_
oncxiunile ce apar între organisme şi mediul lor de viaţă alcătuit din ansamblul
factorilor c:ristmţi în locul dat, pn:cum şi de; sttuctura, faocţia fi productm1atea
sistmlclor biologice SllpllliDdi~iduale (populaţie fi biocenoze).
Ecologia este o ştiinţi intcdtlciplmarl fnJosind date fi metode elaborate de
numeroase al~ discipline: Studiul mediului de Yia(jl nccesitl ,:unoştinţe de fizici,
chimie, climatologic, meteorologie, pedologie, z.oologie, botanică, anatomie,
. genetici, fiziologic, hiogeogta&: etc. Pentru aprecieri cantitative cu privire la
biomasi, la ratele de aeştcrc, la fluctuaţiile IllJlm%ice ale vieţuitoarelor, ecologul
m:bwe si aplic:cDCJţiuni dr- rnaternatid şi în special~ statistic-A; evaluarea complexă
a fimcţionării sistemelor biologice se sprijină pe utiliz.area metodelor cioemetice.
în natură toate vicţuitoardc îşi desfăşoară procesele lor biologice sub influenţa
mediului înconjurător. Datorită acţiunii exercitate de factorii mediului natural,
organismele se dezvoltă şi se transformă continuu contribuind astfel la importante
mutaţii în calitatea mediului. Trebuie amintit faptul că toate procesele biologice
nu se pot realiza în bune condiţiuni decât în cadrul unor „limite" care sunt specifice
pentru fiecare factor în parte. Se apreciază faptul că fiecare factor fizic luat în
parte să aibă mi rol dominant sau rol secundar, rol activ sau rnai puţin activ, să
acţioneze favorabil sau nefavorabil. -Oe exemplu, pentru plantele megaterme,
factorul temperatură poate juca un rol determinant în dezvoltarea lor. Se ştie că
existenţa acestor plante este legată, de menţinerea unor temperaturi mai mari de
20·c. Adică există o limită maximă şi rniroroă, exemplu icrele de scrumbie pot
supravieţui o durată mai mare de timp la temperatura de 40°C. După fecundarea
lor, însă, el se dezvoltă la temperatura de 15"C. Activitatea muştei (M"usca
4D•atict1) creşte odată cu temperatura către 40"C. Condiţiile optime de activitate
le are însă între 15 şi 28°C. .
Totuşi trebuie să avem în vedere faptul că întotdeairna eatensiunea geografică
a organismelor rezultă din influenţa combinată a tumror factorilor mediului natu-
ral.. Aşadar, condiţiile de existenţă şi dezvoltare a vieţuitoarelor sunt în ftmcţie de
mediul în care trtiesc. Pe suprafaţa pământului distingem: mediul acvatic marin,
lacustru, cu ape curgătoare, mediul terestni cu nuanţă aridă, umedă., cn relief
fi'agmenw., cu constin:qic geologică variatl sau uniformi, mediu subte ran.
mediu antropic.
A. FACTORU ABIOTICI ŞI BIOTICI
în natura, plamcle şi animalele îşi des~oara ciclul lor biologic sub 'acţiunea
complexă a mediului . adică sub acţiunea combinată a factorilor ecologici.
Factorii ecologici aparţin la două categorii principale: abiotici sau fiz:ici şi
biotici sau biologici. ·
10
1. FACTORU ABIOTICI
Factorii abiotici sunt acei factori care ţin de natura fizică. Ei sunt: factori
climatici (temperatura aerului şi a solului, lumina, precipitaţiile, atmosfera); factorii
edafici, se referă la sol (texturi, compoziţia chimică a solului, aciditatea etc.),
factorii orografici, prezintă aspectele reliefului (altitudinea, expunerea, adăpostul).
Factorii biotici sau biologici sunt acei mctori care ţin de natura vie a plantelor,
raporturile acestora între ele cu animalele şi cu omul, influenţa omului asupra
lumii vegetale şi animalele etc.
•
1.1. Factorii dimadd
1.1.1. TEMPERATURA ŞI ROLUL EI lN VIAŢA PLANTELOR ŞI ANIMALELOR.
Temperatura este de o mare importanţă pentru viaţa plantelor şi animalelor.

Principalele procese de creştere şi dezvoltare a plantelor şi animalelor au loc în
anumite condiţii de temperatură a aerului şi solului. De exemplu, germinarea
seminţelor nu este posibilă la temperaturi mai mici de o·c, deoarece este nevoie
de apă lichidă pentru îmbibaţia seminţelor şi pentru activitatea fermenţilor. Pentru
animale temperatura atmosferică condiţionează în mare măsură existenţa lor şi
acţionează asupra repartiţiei acestora pe suprafaţa pământului. Este ştiut că
temperatura variază în cursul a 24 de ore (de la zi la noapte) şi în succesiunea
anotimpurilor ('m cursul anului), ceea ce a flcut ca viaţa organismelor să se adapteze
în limitele unor temperaturi maxime şi minime. între aceste două extreme există
şi o temperatură optimă în care organismele pot să-şi desfăşoare activitatea în cele
mai bune condiţiuni.
întreaga desfăşurare a vieţii plantelor este sub influenţa temperaturii începând
cu germinaţia, creşterea, toate procesele de nutriţie şi până la maturaţia seminţelor.
Toată activitatea fiziologică a plantelor este condiţionată de factorul termic.
Coborârea temperatwi.i sub o·c poate avea consecinţe funeste asupra plantei,
în anumite perioade de dezvoltare, nu numai prin faptul că apa din sol îngheaţă şi
nu poate fi absorbită, ci şi prin schimbări în interiorul corpului, în sucwile celulare,
care peste o anumită limită pot fi ireversibile şi atunci părţi din corp sau întregi,
organismul poate fi omorât şi pierdut.
Răspândirea unui număr de specii este influenţat de mersul general al
temperaturi~ iar limita arealului lor coincide cu anumite linii izoterme, în care
temperatura medie anuală sau sezonieră înregistrează_ aceleaşi valori.
c:itc::n:i1i o influmţA nm:latoarc sau atmuaml asupra tcmpc:raturii mediului ambiant.
comparabili într-<> anumită mlsurl cu influenţa oceanică. AceastA acţiune de a
domolii c:xtrcmcle şi variaţiile bruşte are cfc::ctc cu atât mai evidente cu cât stratele
vegetatici sunt mai multe. mai numeroase şi mai dese. Cine nu cmioaşte influ:nţa
răcontoare a pidurii în timpul arşiţei de vară, sau calmul din interiorul ei în :imp
ce afară suflă vânturile aspre de iarnă.
Ţinând cont de efectele favorabile ale vegetaţiei mai ales arborescente se
crea7.ă fâşii de păduri în lmigul apelor curgătoare şi în jurul izvoarelor, perdele,
paru.ăpczi pe lângă căile ferate şi zone verzi, precum şi scuanni pentru odihnă şi
agrement în interiorul sau în jurul oraşelor cu mari aglomerari de populaţie.
Efc::ctcle extrem de nefavorabile au asupra vegetaţiei depresimiile sau văile
lipsite de cir.=ulaţie a aerului. în care se acumulează în anumite perioade aer rece,
stagnant. Minima acestor depresiuni este întotdeauna mai coborâtă de cât a
regiunilor înconjurătoare, ele fiind adeseori bântuite de gerurile târzii, astfel încât •
chiar speciile cele mai robuste au creştere redusă şi cu numeroase ramuri scurte,
iar cc1e sensibile de obicei pier. Astfel de depresiuni de vânt bântuite de geruri se
pot întâlni mai ales în regiunea de deal şi mmite, şi smit cmioscute sub numele de
70găuri de ger" sau „gropi de ger". De asemenea, unele specii de plante care cresc
la altinJrlini mari şi cu temperaturi scăzute au căpătat miele adaptAri ca de exemplu:
rezistenţa la frig, care este determinată de creşterea procesului de deshidratare a
plantelor, precum şi de creşterea presiunii osmatice care favorizează acumularea
mior însemnate cantităţi de glucide solubile. Dintre speciile de plante rezistente la
frig putem aminti: răchitele (Oxicoccos palustris) şi merişorul (Vaccinium
Mtis-idaea). Coniferele (bradul. molidul, pinul) din regiunile temperat-continentale
şi din regi.miile arctice îşi păstrează frunzele tot timpul anului rezistând la cele mai
j ~ temperaturi. Tuberculii de cartofi nu sunt plantaţi decât în lunile martie~aprilie,
iar porumbul este semănat în aprilie pentru că aceste plante nu suportA îngheţul
(temperatura solului trebuie să fie pentru amândouă înjur de to•c).
De asemenea miele funcţii ca: transpiraţia, respiraţia, absorbţia apei şi •
asernilaţia clorofiliană nu auloc decât daci! temperatura este suficient de ridicatl.
Plantele care cresc în regiunile ecuatoriale sunt adaptate la temperaturi
constante (22-24"C). Aşa smit palmierii, bananieru etc. .
Temperatura solului influenţca7.ă în primul rând asupra activităţii de absmbţie
a rădăcinii. Toamna, când la latitudinile temperate şi nordice tempera.tura aerului
şi a solului scade mult, începe căderea frunzelor. Prin temperaturile scizrute ale
aerului şi ale solului se explică faptul că tundra, cu toată cantitatea s:a mică de
precipitaţii anuale (200-300 mm) se caracterizea7.ă vara printr..o umiditate e:xcesivă
12
deoarece evaporarea apei de către sol şi de către plante este mică; în consecinţl
apa stagnează la suprafaţa tundrei.
Cu toate că temperaturile sunt scăzute în ţinuturile !lldic:e, plantele vegeteazi
bine chiar la polul frigului, la V erhoiansk în Iacuţia, există câteva sute de specii
de plante cu flori. Pe imensul spaţiu al Groenlandei aproape complet acoperit de o
calotă de gheaţă s-au găsit la ţărm circa 400 specii de plante cu flori.
S-a constatat că în timpul iernii nu atât temperatura scăzută este vătămătoare
pentru plante, ci evaporaţia excesivă, sub influenţa vânturilor uscate de iarnă. Din
această cauză celulele şi ţesuturile plantelor pierd o parte din cantitatea de apă
necesară şi în felul acesta sunt supuse pieirii. întâi se usucă crengile .şi părţile
plantelor neacoperite de zăpadă. Dar nu toţi copacii pierd apa, în chipul acesta, în
cantităţi egale, pe aceeaşi suprafaţă de tulpină şi de ramuri. Astfel, copacii ca
arţarul, aninul, fagul, carpenul, pierd apa într-o cantitate mai mare decât coniferele.
Aşa se explică de ce limita nordică a esenţelor de foioase, nu se întinde prea
departe spre nord şi rămâne mult mai la sud decât cea a pădurilor de conifere.
Pentru fiecare plantă şi pentru fiecare fază de dezvoltare a acesteia există
temperaturi minime, maxime şi optime. Plantele din regiunile tropicale nu suportă
uneori scăderi de temperatură nici până la 1 o·.
Aiborele de cacao la această
temperatură suferă foarte mult. Grupa imensă de bacterii termofile îşi încep
activitatea vitală la temperatura de 45-SS"C; unele alge, dar mai ales unele bacterii,
trăiesc normal în izvoare fierbinţi (până la 70°C).
Există deci limite de temperatură care nu pot fi depăşite. Aceasta face ca pe
suprafaţa pământului să se înşire de la ecuator spre poli, diferite limiţe de vegetaţie.
După cerinţele lor de căldură, plantele au fost împărţite în 4 categorii:
megaterme (adaptate la o temperatură constantă mai mare de +20"C) exemplu
palmierii, bananierii; mesoterme (adaptate la temperaturi cuprinse între+ 1s·c şi
o·
+ 20 •C (exemplu, măslinul); microterme (de temperaturi cuprinse între şi+ 15"C;
exemple: coniferele; hekistoterme (adaptate la temperaturi foarte scăzute sub O"C)
exemple: plantele polare şi alpine.
Temperatura atmosferică condiţionează în mare măsură existenţa animalelor
terestre. Ex i stă specii de animale care suportă cu uşurinţă unele variaţii de
temperatură pentru care fapt au fost denumite euriterme (de la _euros - larg şi
thermos - căldură), animale capabile să suporte temperaturi foarte ridicate şi foarte
scăzute ; de exemplu vrabia, suportă temperaturi cuprinse între -30"C şi 37°C; alte
specii mai amintim: ursul, căprioara, lupul, puma etc., altele se numescstenoteime
(de la stenos - îngust şi thermos - căldură) acele organisme care suportă variaţii
mici şi foarte precise de temperatură. Viermele de mătase se dezvoltă în stadiul
larvar numai în limitele termice optime cuprinse între 20-23"C, la fel maimuţa, .
foca, păstrăvul nu suportă oscilaţiile termice.
I •
••J
1n raport cu reacţiile la modificarea temperaturii gruplm animalele i11:
- poidiloten,ee - la care temperatura corpului se schimbi odată cu variaţiile
temperaturii externe, ridicându-se exagerat sau sct:zfind foarte mult (mai ales în
timpul hibernaţiei sau estivaţiei) aşa cum se întâmpll la insecte, peşti. amfibieni,
reptile, unele mamifere şi chiar plslri);
- laa,,eotenne care au temperatura interni a corpului aproape constantă
indiferent de variaţiile mediului ambiant (majoritatea plslrilor şi mamiferelor).
La speciile de animale cu un areal foarte larg s-a observat o creştere a taliei
~elor sau a subspeciilor care, triiesc în regiuni cu climat rece în raport cu cele de
climat cald, astfel şoimii cllltori din tundra Eurasiei sunt mai mari ca cei din Iran
sau Asia Mică. De asemenea penajul pisărilor este mai dens la numeroase specii
din regiunile boreale (piţigoi, cocoş de munte).
Temperatura joacă rol esenţial atât asupra repartiţiei cât şi a supravieţuirii 1
animalelor. La mamifere adaptarea la frig este realizată într-un mare număr de
cazuri prin creşterea numărului de peri, odată cu năpârlirea, de exemplu la iepmi
există 200-300 de fire (cmp înainte de năpârlire şi 400-700 de fire/cmp după
năpârlire). Unele animale în timpul verilor călduroase cad într-o amorţeală,
fenomenul numindu-se „estivare", iar altele în sezonul rece duc o viaţă latentă,
fenomen ce este cunoscut sub numele de ,,lnl>emare".
1.1.l. LUMINA ŞI IMPORTANŢA SA tN VIAŢA PLANTELOR ŞI ANIMALELOR
Energia radiantă solară se· revarsă asupra vieţuitoarelor nu numai sub formă
de căldura, ci şi sub formă de lumină. Intensitatea luminii diferă în cmsul zilei de
unghiul de incidenţă al rozelor solare, de succesiunea celor 4 anotimpuri şi de
altitudine,şi latitudine.
Intensitatea şi cantitatea luminii mai este influenţată de puritatea şi gradul de I
nebulozitate al atmosferei.
Pentru plantele verzi, lumina, factorul fotic, are o importanţă primordială;
crescute în absenţa ei plantele nu formează clorofilă; nu înverzesc, cresc lung1 ,
plăpânde şi palide, iar până la urmă, pier. în lumina de intensitate scăzută
fotosinteza este redusă şi nu poate produce substanţele necesare creşterii plantei,
înfloririi şi fructificării. ·
Plantele se împart în specii de zi lungă şi specii de zi scurtă. Speciile de zi
lungă s-au dezvoltat la latitudinile nordice, în care lumina diurnă solară are o
durată cu atât mai mare cu cât ne apropiem de pol, ajungând până &teolo încât
soarele nu coboară sub orizont, nu apune în lunile de vară. Pţantele de zi lUJI1gă nu
fructifică dacă sunt cultivate la latitudine mai mică, în sud Plantele de: zi scurtă
14
S\1Dt originare din regiunile sudice; ele nu fructifică dacă sunt crescute la nord
(sau expermental) în condiţii de zi lungă.
Când razele solare nu sunt reţinute de nici un obstacol, asupra plantelor cade
lumina directă. Dacă lumina este redusă prin absorbţia selectivă din partea gazelor,
sau a suferit o dispersiune sub acţiunea vaporilor de apă din atmosfera, sau a
reflexiunii datorate mArilor, asupra plantelor ajunge săricită, în anumite
radiaţii şi difuză.
Cantitatea şi intensitatea cu care cade lumina asupra plantelor mai este
influenţată şi de alte cauze, ca de exemplu: înălţimea Soarelui deasupra ori7.ontului
şi chiar de înclinaţia pantei, razele perpendiculare luminează mai puternic decât
cele oblice. Durata lungimii zilei inflaenţează, de asemenea, intensitatea lmninii.
1n acea.,tă privinţl, verile polare sunt mai puternic Juminate decât cele de la ecuator,
în schimb sunt mai puţin calde.
Totuşi, această luminozitate puternică compensează nmnai în mică măsura
deficitul de cllduri şi de aceea mJinlrul. speciilor de plante scade cu cât se înaintea7.I
de la ecuator spre pol. Cele existente în climatul polar sunt atât de bine adaptate,
încât înfloresc şi fructifici.
Speciile, care îşi întind arealul spre nord în.sens latitudinal, cu atât au cerinţe
mai mari de lumini.
Astfel, arţarul (A.cer plidt,noida) care la Viena are un minimum de lumină
necesar la 1/55 din lumina totală a staţiunii (luminozitate relativă), mcă în
Norvegia la Hamar la 1/37, la Drontheim la 1/28, iar la Tromso la 1/5 din lumina
totală a staţiunii.
Creşterea cerinţelor de lumină a plantelor pe măsura ce înaintează spre nord
este pusă în legătură şi cu scăderea intensităţii absolute a lmninii în aceeaşi direcţie.
Prin intensitatea absolută se înţelege durata de timp, exprimati în secunde, necesară
unei hârtii sensibile expusă la lumină pentru a obţine tonul culorii martorului.
Aceasta se exprimă sub formă de fracţie, cu secundele la numitor (exemplu: 1/4
arată că virarea se produce în patru secunde). ·
Expoziţia suprafeţei terenului influenţează intcmitatea luminoasă. Pe versanţii
sudici, ce primesc totdeauna mai multă lumini, cresc la noi. în regiunile mai
joase, speciile de stejar, iar mai sus, mesteacănul, pinul, iar pe cei nordici, care
sunt mai slab luminaţi, pot creşte fagul, bradul, molidul etc.
Cu privire la necesităţile de lumină, plantele se împart în mod arbitrar în
două categorii: heliofile sau plante iubitoare de lumină şi ombroji/e (sciafile),
plante iubitoare de umbră. Plantele cu cerinţe de luminozitate ridicată cresc în
grupwi într-un singur strat de vegetaţie, iar dacă participă la constituirea grupărilor,
de plante cu mai multe strate de vegetaţie, întotdeauna ele se află în stratul supe- ·
rior. Plantele ombrofile cresc în stratele inferioare ale grupărilot cu mai multe
15
strate. ele se mai află pe pantele nordice, prin văile strâmte, în chei, crăpătw'i
de stânci etc.
Asocierea plantelor din stratele inferioare cu gropari de arbori este legată şi
de intensitatea h.nninii ce ajunge până la ele; în mestecănişuri. cu exemplare rare
şi solul lmninat, cresc graminee şi specii cu cerinţe de lumină ridicate; în flgete,
care sunt umbroase, cresc muşchi, ferigi şi specii ombrofile cu flori.
1n pădurile cu frunze căzătoare din climatul temperat, ca în ţara noa.mă, o
serie întreagă de plante au ritmul vegetativ în funcţie de variaţiile intensităţii
luminoase. Plante ca ghioceii (Galantlua niwulis), vioreaua cu două frunze (Scilla
bijoiu,), brebenei (Corydalis), toporaşii (Viola) înfloresc timpuriu primăvara,
înainte de înfrunzirea completă a pădurii . Perioada scurtă de primăvară le ajunge
pentru asimilaţie şi maturaţia fructelor, iar la dezvoltarea completă a frunzişului
arborilor intră în repaus cu rezervele acumulate în organele subterane.
Lumina este indispensabilă pentru majoritatea organismelor, excepţii de la
această regulă fiind puţine (animalele cavernicole, cele abisale etc.).
Lumina acţionează asupra organismelor prin intensitate, lungime de undă şi
dmată. ln funcţie de aceasta, animalele îşi desfăşoară activitatea, primesc o anumită
coloraţie, se orientează în spaţiul aerian şi terestru, are loc migraţia pbărilor,
reproducerea etc.
S-a constatat că, în cele mai multe cazuri, animalele ati tendinţa de a copia
culoarea mediului în care trăiesc, fenomen ce este cunoscut sub denumirea de
homocromu.·Ziua, culorile mediului înconjmător sunt reflectate asupra celulelor
pigmentative de pe pielea animalelor demmrite cromatofire, imprimându-le culoarea
mediului respectiv. Acestui lucru se datoreşte culoarea albă a animalelor din zona
polară sau din munţii înalţi acoperiţi cu zăpezi permanente: ca exemple putem
aminti ursul polar (Thalassarctos maritimus), cucuveaua încălţată (Nyctea n)'ctea).
1n mediul forestier, unde predomină culoarea verde, fauna şi în special păsarile
care populează această zonă, capătă culoarea verde; exemplu: diferite specii de
papagali. 1n regiunile stepice şi deşertice, animalele prezintă culori închise, cenuşii
sau bnme. Aşa este vulpea de pustiu (Fennecus t.erda), cioara cenuşie şi cioara
neagră (Corvus).
Animalele cavernicole se depigmentează devenind incolore sau albicioase,
organele olfactive regresează. iar cele tactile se dezvoltă. Acest lucru se remarcă,
în special, la unele insecte cavernicole care nu suportă lumina. .
în general, lumina exercită o acţiune directă asupra animalelor, în special
prin radiaţiile infraroşii şi ultraviolete, acestea din urmă contribuind la formarea
vitaminei „D" la nivelul pielii. Dar, influenţa indirectă a razelor luminoase este
16
Influenţa dintre temperatură şi covorul vegetal este reciprocă. Vegetaţia mult mai
mare, determinând alternanţa zilei şi a nopţii şi, prin urmare, fazele de activitate şi
de repaus, deci, ritmul metabolismului cotidian. _
Tot datorită luminii, unele animale se orientează în spaţiu, de exemplu.
animalele c3I"e-şi des~oară activitatea în timpul zilei se orientează după direcţia
luminii. în acest caz, se pare că păsările îşi descoperă cuibul datorită direcţiei
soarelui pe bolta cerească. Există animale care activează numai în timpul zilei, ele
constituind grupa animalelor diurne, altele acţionează numai noaptea, ele formând
grupa animalelor nocturne (huhurezul, liliecii). ·
Lumina exercită o acţiune importantă asupra zooplanctonului marin, care
efectuează migraţii verticale de la zi la noapte; seara se apropie de suprafaţa apei,
apoi ziua coboară până la o anumită profunzime. În regiunile arctice, când hnnina
este constantă timp de 24 de ore, zooplanctonul nu migrează. Această deplasare
se explică probabil prin reactj.a organismelor planctonice la intensitatea luminii.
Ele devin fotopozitive la lumină atenuată şi fotonegative la lumină puternică.
Icrele de păstrăvi, care sunt de obicei îngropate în substrat, se dezvoltă mai lent la
lumină (o întârziere de 4/5 zile), în vreme ce icrele de cambulă, păstrugă,
scrumbie, în condiţii de menţinere la umbră îşi încetinesc dezvoltarea cu 1-2 zile
(Namnov, 1931). _
La păsări, lumina joacă un rol determinant pentru speciile din climat temperat
şi subarctic, influenţând reproducerea la apropierea primăverii. Creşterea duratei
zilei influenţează, prin intermediul ochilor, creierul, unde stimulii S\Dlt înregistraţi,
declanşând activitatea hipofizei, ai cărei hormoni acţionează asupra
glandelor sexuale.
Ritmul nictemeral ( de la niktos - noapte şi hemera - zi) reprezintă alternanţa
regulată a perioadelor de activitate şi de repaus la animale care depinde, de
asemenea, de lumină. La rozătoare mici s-a constatat lipsa WlUÎ ritm nictemeral,
activitatea lor se desflşoară fuă o anumită regularitate în cursul a 24 de ore.
1.1.3. PRECIPITAŢIILE ŞI INFLUENŢA LOR

ASUPRA PLANTELOR ŞI ANIMALELOR
Importanţa fiziologică a apei este enormă. Apa este principalul element

constirutiv al fiinţelor vii.
Pentru plante este un factor indispensabil atât pentru absorbţia din sol şi
transportul substanţelor nutritive, cât şi pentru îndeplinirea Wlei întregi serii de
reacţii chimice complexe, legate de procesele de metabolism. Cantităţile de apă
necesare plantei sunt mult mai mari decât ceea ce consun-iă sau foloseşte în sintezele
organice, deoarece soluţiile care circulă în plantă SWlt foarte diluate, întrucât
concentraţiile puternice ar vătăma citoplasma. Apa neconsumată devine însă un-
prisos ce se elimină prin procesul fiziologic de transpiraţie, prin care se reglează
17
în acelaş i timp temperatura organelor verzi de plante, ferindu-le de
efectele insolaţiei.
Apa constituie un element de bază pentru plante şi anitn4'le, întrucât prin
circulaţi.a pe care o realizează la suprafaţa pământului se încarcă cu o serie de
săruri (sodiu, potasiu, calciu, fier, fosfat).
Plantele prezintă, în raport cu factorul hidric, cele mai evidente şi mai
numeroase modificări atât în înfăţişarea externă, cât şi în structura anatomică,
uneori ajungând la interesante adaptări ecologice.
Cea mai mare parte a apei mobilizată de plante provine din precipitaţii, se
infiltrează în sol, de unde este absorbită prin rădăcini. Pe suprafaţa globului,
cantitatea de apă căzută anual sub formă de precipitaţii este foarte variabilă. Sunt
ţinurun tropicale, bunăoară ca acelea din Asia sud-estică, în care precipitaţiile
anuale se ridică la I O.OOO mm, ceea ce permite dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante,
cu păduri întinse pururea verzi, iama lipsind cu desăvârşire din acele locuri. în
alte regiuni din contră, cantităţile de precipitaţii anuale scad la 100 mm sau
ex cepţional şi mai-puţin, ca de exemplu, în sudul Africii, în pustiul Narmb, iar în
Insulele Canare scăzând până aproape de O. Astfel de regiuni sunt stăpânite de
deşerturi, dar plantele nu lipsesc total din cuprinsul lor.
Cantitatea precipitaţiilor anuale variază şi pe suprafeţe restrânse, aşa cWll
este cazul ţării noastre, unde în regiunile de munte poate creşte până la 1 OOO mm
anual (local chiar mai mult), ceea ce permite dezvoltarea pădurilor întinse, pe
când în regiunile joase, în stepă, să scadă la 400 mm anual şi chiar mai puţin,
având ca urmare lipsa plantelor lemnoase, aproape totală şi dezvoltarea câmpurilo1
cu ierburi, astăzi înlocuite în II'la.re parte cu plante de cultură.
Hotărâtoare pentru desfăşurarea vieţii plantelor este însă, nu atât cantitate;
totală de precipitaţii anuale, ci mai ales repartiţia lor. Astfel, vegetaţia plantelor se
desfăşoară cel mai bine în perioada umedă, cu condiţia ca temperatun
să nu se.adă sub o·c.
Repartiţi a precipitaţiilor anuale pe anotimpuri în mod inegal dă naştere h
climate diferite.
Clim::ttlJI mediteraneean în care vara este lungă şi caldă, lipsită de ploi, l
favorizat dezvoltarea ,unei vegetaţii cu frunze persistente, groase şi pieloase d
fol osesc umezeala din cursul toamnei şi începutul primăverii.
Climatul atlantic, caracterizat printr-un regim de ploi, ce asigură umiditaU
suficientă în tot cursul anului, însă cu o creştere în intensitate în perioadi
septembrie-noi embrie, găzduieşte plante sensibile la uscăciune îndelung ată
Format sub acest climat, laurul (I/ex aquifo/ium) ajunge până în ţara noastră~
versantul vestic al Munţilor Apuseni.
18
Fig. 1. Răspândirea naturală a filgului (Fagus silvatica)
Cu totul altul este regimul ploilor în climatul medio-european, a cărui maximă

coincide cu hmile mai, iunie şi începutul lunii iulie.
Oricum ar fi repartiţia anuală a ploilor şi felul lor de a cădea, influenţează
direct sau indirect climatul, solwile şi vegetaţia regiunii şi indirect asupra
vegetaţieL
Sub influenţa climatului medio-european, unele specii ca gorunul (Quercus
petraea), fagul (Fagus silvatica), bradul (Abies alba), laricele (Larix europea) şi
altele nu înaintează în Europa mai spre răsărit de Carpaţi (Fig. 1) sau, în orice caz,
nu depăşesc domeniul lor de influenţă (fagul nu trece peste Nistru).
Crestele mtmtoase joacă W1eori rol important în repartiţia umidităţii, provocând
contraste accentuate între vegetaţia versantuh1_i expus vânturilor umede, cu
umezeală abundentă şi cel opus cu puţine precipitaţii. Versantul nordic al Istriţei
dinspre Munţii Buzăului adăposteşte păduri de fag sau fag cu stejar, pe când cel
sudic, sub influenţa Bărăganului, are numai formaţiuni ierboase stqrice. .
O repartiţie mai mult sau mai puţin uniformă a precipitaţiilor în c ~ anului,
la tropice, are ca urmare dezvoltarea unei vegetaţii arborescente cu·ftimzişul per-
manent verde, cu cambiul în activitate tot timpul anului. Deci, cu un lemn cu
creştere continuă, lipsit de inele anuale. La aceleaşi latitudini, în alte părţi, o
repartiţie inegală a precipitaţiilor detennină perioade lungi şi continue ploioase,
în care arborii şi celelalte plante îşi desfăşoară din plin activitatea vegetală, alternând
19
cu perioade de secetă, în care fnmzisul verde piere. iar vegetaţia intri în repaus.
Lc:mnuJ arborilor este format din inele anuale ca şi la noi., deşi în aceste condiţii
nu c:xistl iarnă.
Caracterul deşerturilor extreme. cu ariditate excesivă. este dat de cantitatea
foarte redusă şi neregulată de precipitaţii atmosferice. condiţii în care numai puţine
specii S\lllt adaptate la uscăciune, prin seminţe rezistente, bulbL rădăcini foarte
adânci Sl mai ales pnntr--0 desfăşurare foarte scurtă şi grăbită după ploaie a vegetaţiei
ior. Sub o formă atenuată şi cu adaptarea la 'llll ritm regulat de vegetaţie apar şi la
noi in câmpie, în stepa ·Bărăganului, îndeosebi primăvara, numeroase plante cu
organe subterane persistente (Gagea, Ornithogalum). Alături de ele apar însă
tmeie pianre anuaie cu viaţă efemeră cum este flămânzica (Draba vema), albind
suprafeţele inierbate, dar care în timp de 2-3 săptămâni îşi încheie ciclul de viaţă.,
intrând în repaus cu seminţele mature.
Zăpalla este 'llll factor ecologic cc poate exercita o acţiune favorabilă asupra
pianteior. prin rezerva de apă înmagazinată în sol la topire, prin ecranul protector
ce-l formeu.ă iama contra vânturilor uscate şi a gerurilor vătămătoare, dar şi
defavorabil prin degradarea solului şi strivirea vegetaţiei de către avalanşe.
O acţi\llle păgubitoare asupra plantelor lemnoase mai exercită apa sub formă
de chiciură sau promoroacă depusă pe ramuri în cantităţi mari. Ea provoacă ruperea
ramurilor sau asfixierea mugurilor, căderea lor, sterilitatea etc.
La altitudini mari, 7.ăpada se acumuleu.ă în coveţi de zăpadă, în care se
stabilesc anumite asociaţii de plante. Dintre acestea, mai obişnuită este în Carpaţi
asociaţia de salcie pitică (Salix herbacea). în Munţii Rodnei, prin coveţile de
z.ăpadă. se poate întâlni asociaţii de Silene nivalis, Ranunculus crenatus şi
Soldanella montana var. minor.
P~le cu ecologie legată de acumulările de zăpadă, care îşi încep dezvoltarea
sub influenţa apei reci provenită din topirea ei. se numesc „chinofile".
Adaptările morfologice şi anatomice în raport cu wniditatea se răsfrânge mai
ales asupra organelor de tntnspiraţie şi asupra economiei de apă. Adi~ plantele·
S\lll.t specializate peno:u a realiza întreţinerea unui echilibru între aprovizionarea şi I
eliminarea apei, păstrând regimul hidric cel mai favorabil, în condiţiile de mediu
în care se află. Toate modificările morfologice sau anatomice ale organelor plante1,
susceptibile să influenţeze desfăşurarea transpiraţiei, se mnnesc „hidromorfoze''.
Ţinând seama de gradul de umiditate a mediului în care trăiesc plantele şi de
adaptările lor la acest regim de apă. se împart în·
- hidrofite: plante acvatice. De exemplu: săgeata apei (Sagitaria), ciuma
băltii (Elode4) etc. ;
20
- higrofite sau de umezeală multă; exemplu: plante de primăvaăr din pădurile
umede temperate ca: rodul pământului (Arum), sau din ţinuturile ecuatoriale ca
Begonia, Colocasia şi bananierul (Musa); .
- mezofite: plante care trăiesc în condiţii de umiditate mijlocie. Exemple:
graminee de raneţe de luncă, ~um sunt coada vulpii (Alopecurus pratensis), iarba
câmpului (Agrostis vulgaris) şi plante de pădure umede temperate, cum S\lllt
făgetele, gorunetele etc.;
- xerofite: plante de locuri uscate (secetoase) şi aride, exemple: plante de
stepă, ca Stipa şi de pustiu, ca saxauluL.
Hidrofitele. Acţiunea apei determină metamorfoze importante asupra
plantelor, atât sub raport morfologic, cât şi anatomic. Plantele acvatice prin
diversitatea modificărilor formei frunzelor ilustrează influenţa mediului hidric.
Frunzele cufimdate sub apă sunt mai înguste sau profi.md divizate (Ceratophylum,
Ranunculus), pe când cele aeriene au altă înfăţişare. La ,;lgeata apei (Sagittaria
sagittifolia), frunzele submerse sunt înguste ca nişte panglici, cele aeriene au
forma sagitală, iar cele care plutesc la suprafaţa apei sunt cordiforme sau reniforme.
Modificări profi.mde se produc şi în structura anatomică a plantelor acvatice,
ca o consecinţă a densităţii apei mai mari decât a aerului şi a abundenţei sale ca
element nutritiv. Ţesuturile mecanice sunt foarte mult reduse, dar, în schimb
ţesuturile lacunare, aerenchimurile, iau dezvoltare mare, pentru a asigura plutirea.
Epiderma organelor submerse nu este cutinizată aproape deloc, putându-se face
absorbţia apei şi a sărurilor minerale prin toată suprafaţa lor, ceea ce a determinat
reducerea vaselor conducătoare şi a perilor absorbanţi.
Fnmzele care plutesc la suprafaţa apei au stomate pe faţa superioară, fiindcă
pe cea inferioară nu ar putea asigura intensitatea necesară schimbului de gaze.
Unele plante acvatice sunt foarte sensibile la uscăciune, când sunt scoase ditt
apă se deshidratează repede, se ofilesc ireversibil, iar reintroduse în apă nu-şi 'mai
revin, ci pier repede.
Higrofitele cresc în condiţii de umiditate excesivă: în văile râurilor, prin fâivţe
umede şi prin păduri din regiunile umede din zonele temperate şi tropicale.
Presiunea osmotică la aceste plante este mică ( egală în medie cu 8-12 atmosfere).
Fiind asigurate cu mnezeală, ele nu prezintă caractere de adaptare pentru a împiedica
evaporarea. Dimpotrivă, stomatele lor nu se închid, sunt dispuse pe ambele feţe
ale frunzei; frunzele s\IDt mari, glabre, cuticula lor este subţire. Cilindrul central
este slab dezvoltat; vasele conducătoare sunt puţine, tulpinele sunt înalte, fragede,
sistemul radicular este superficial şi puţin ramificat. Exemple: bananierul, colocasia,
rodul pământului.
La multe plante există şi unele adoptări speciale, ca de exemplu: vârfurile.
frunzelor sunt prelungite şi subţiate, fiind răsucite în chip de jghiaburi prin care se
21
sc~e apa la distanţi. cum este cazul la Ficas k•g11leasis; suprafaţa
frunzelor prczintl zbârcituri care mirese' suprafaţa de transpiraţie, . cum este
cazul la Bqol!U&
Mezofue. Plantele care trăiesc pe soluri cu umezeală suficientă se numesc
mezofite. Eie ahsotb apa cu aJutorul rădăcinilor a căror putere de sugere a apei
este cietc:mllnată de presnmea osmotică a celulelor din corpul lor. În cadrul grupei,
c1e nu mamfestă toate aceleasi exigenţe faţă de umezeală, unele înclină spre medii
cu nuanţe umede. mezohidrofite. altele spre uscăciune mai pronunţată mezoxerofite.
Presiunea osmoncă a plantelor mezofite oscilează între 9 şi 15 atmosfere.
Vegetaţia mezofită în climatul nostru este reprezentată prin pădurile de foioase.
făneţ.e, păşuni etc. Ca exemple de plante lemnoase mezofitice de la noi din ţară se
menţ1onează: fagul (Fagus silvatica), stejarul pedunculat (Quercus robur), teiul
argmuu (/"ilia tomentosa Monch), teiul pucios (Ii/ia cordata Mill), alunul
ICoryius avelona), frasinul (Fracxinus acelsior), carpenul (Carpinus betulus),
rar dintre erbacee: măcrişul iepuresc (Oxalis acetosella), vinariţa (Asperula
otlortllll), păiuşul (Festuca sulcata) etc.
Mezofitele au frunze de dimensiuni mijlocii sau mari şi nu posedă adaptări
specifice contra transpiraţiei, deoarece au la dispoziţia lor apa din precipitaţii în
toate lunile anului în care vegetează.
Xerofite. Plantele care trăiesc într-un mediu cu umiditate scăzută se numesc
xerofite. Deficitul de umiditate a mediului xerofitic este permanent, în tot cursul
anului, sau sezonier, numai în anumite anotimpuri.
Adaptările plantelor la xerofitism se mnnesc xeromotfoze. Din punct de vedere
morfologic şi anatomic, xeroniorfozele se manifestă în două direcţii, dar efectul
fiziologic este acelaşi: asigurarea unei aprovizionări cât mai bune cu apă,
conservarea ei ca re7.CIVă si folosirea cit mai economică.
în prima categorie x~orfică intră plantele heur~rojite a căror rădăcini
se ahmgesc mult şi se ramifică abundent. pentru a absorbi apa puţină de la mari
adâncimi din pământ. Tensiunea osmotică la sugere a celulelor rădăcinilor lor se
urcă la mai multe zeci de atmosfere, uneori trece peste 100 (ajunge chiar la 200),
ceea ce le permite aprovizi~ cu api dintr-un sal uscat chiar şi în perioadele
de secetă. În mma unei transpiraţii puternice în timpul secetei, plantele xerofite
pot pierde apa temporar până la 50%. Datorită unor adaptări fiziologice, în astfel
de condiţii. coloidele din celulele lor, prin deshidratare, se transformă în gel; a
cărui forţă de reţinere a apei este mai mare şi în modul acesta străbat perioada de
timp uscată şi nefavorabilă.
Apa absorbită este reţinută printr-<> serie de adaptări care împiedică transpiraţia,
cum ar fi: cuticula epidermei groasă şi adeseori acoperită cu un strat de ceară,
stomatele prin care plantele elimină cele mai mari cantităţi de apă, sunt protejate
22
prin adâncirea sub epidermă, prin strate de peri deşi, albi sau cenuşti care le acoperă
cu un strat de pâslă, creind \lll spaţiu izolat de acţl\lllea directă a razelor solare.
însuşi numărul de stomate este mai mic pe Wlitatea de suprafaţă, iar fnmzele sum
reduse ca dimensiuni şi capabile de răsucire . Uneori frunzele sau ramurile se
transformă în spini. La \lllele plante de stepă. reducerea aparatului foliar poate
merge la dispariţia completă a frunzelor, ~imilaţia făcându-se prin ramurile subţin
şi lungi (virigate) ca nişte nuieluşe, C\llll este bunăoară la planta saxaul (Halaxylon
hammodendron).
A doua categorie xeromorfică de .plante este reprezentată prin speciile
suculente sau grase, numeroase mai ales între Cactaceele şi Euforbeoceele de la
tropice. Corpul acestora creşte mare fi voluminos, lipsit de frunze, dar verde în
întregime, având însuşirea de a înmagazina în ţesuturi cantităţi enorme, adevărate
rezervoare de apă. Fnmzele acestora sunt reduse la forme de solzi mici, bnmii,
uneori la spini şi nu mai joacă niciun rol de transpiraţie, care se produce numai
printr-o suprafaţă limitat! la covorul verde. Sistemul radicelor al suculentelor este
superficial, cu capacitatea de absorbţie redusă, dar în schimb au substanţe care
dizolvate în sucwile celulare reţin cu putere apa şi o cedează greu prin transpiraţie.
Plantele xerofile se împart în mai multe tipuri: xerofite, hemixerofite,
hedatojile, oxilofite şi pshichrojitL ·
- Plante xerofite. Rezistă la temperaturi ridicate, sunt de talie mică, iar frumele
sunt aspre. Cresc în regimrile de stepă şi de pustiu. Exemple: unele specii de pelin
(Artemisia glauca, Ârtemisia campestris), lumânărica (Verbascum thapeus),
specii de colilie (Stipa penlUlla, Stipa capilala).
- Planuk hemixerofite. Sunt plante de locuri uscate, care au un sistem
·cular foarte lung, ajungând până la adâncimea apelor subterane şi caracterizate
din această cauză prin transpiraţie intensă ce le ajută să evite supraîncălzi.rea
~ o r (rezistenţa lor la temperaturi ridicate este cu mult mai mică decât a
erofi.telor adevărate) . Presillllea osmotică din celulele acestor plante este ridicată.
xemple din acest tip ·de plante amintim: jaleşul (Salvia dumetorum), lucerna
benă (Metliugo falcata), specii de eucalipt etc.
Plante hultltojite. Sunt plante care elimină apa nu în stare de vapori, ca în
_ obişnuit al transpiraţiei. ci în formă de picături lichide (gutaţie), care sunt
liminate prin stomate speciale numite hidatode. Hidatodele se găsesc la
extremitatea frunzelor sau pe dinţăturile marginale ale limbului frunzelor,
· ar picăturile de apă care apar în dreptul acestor hidatode seamănă cu nişte
picături de rouă.
Fenomenul gutaţiei se întâlneşte la plantele care crersc în locurile wnede .
• (pajişti de l\lllcă), ca de exemplu calcea de baltă (Cllltha palllStris) sau la arborii
23
pădurilor ecuatoriale, \Dlde aerul este saturat de umezeall. Frunzele acestor copaci.
elimină continuu picături de apă, chiar în plin soare.
- Planteh oxilofiu sau oxijitek, cresc în regiunile cu soluri acide, turboase.
Aceste plante nu pot fo losi întreaga cantitate de apă, datorită unor săruri toxice.
Plantele din această categorie suferă de uscăciune fizioiogică.
Adaptările plantelor oxilofite sunt următoarele: pâslă deasă de peri pe faţa
inferi oară a frunzelor fLedum , S a/ix repens), strat de ceară pe ambele feţe ale
frunzei (J, 'accinium uliginosum), frunze pieloase (Yaccinium vitis idaea, Ledum
palustre), frunze ericoide - anemorfe (Ericatetralix, Caluna vulgaris), ori plante
cu frunze le muchiate aris, Acorus - în mlaştini).
- Plante psichrcofite. Sunt plantele ce sunt adoptate să consume apa rece din
solurile pajiştilor alpine şi ale ţinuturi.lor circumpolare.
Plantele psichrofite alpine pot îngheţa în unele nopţi friguroase de vară,
continuându-şi mai departe ciclul lor biologic. Aceste plante posedă unele adaptări :·
frunzele sunt înguste şi răsucite (graminee ca Poa alpina, Festuca supina etc.),l
strat de ceară şi peri de frunze şi flori (Leontopodium alpinum),, altele cresc sub
formă de perniţe (Silene acaulis) şi rozetă.
Apa este principalul element constitutiv al fiinţelor vii. I
La animale, ciclul apei cuprinde două faze: l
- o fază de absorbţie, în care la batracienii şi moluştele terestre, apa este luată
din atmosferă; în corpul animalelor marine apa pătnmde din me diul ambiant; la
mamifere şi păsări terestre, absorbţia apei se face odată cu adăpa sau cu ingerarea
alimentelor mai puţin apoase; .
- o fază de expulz.are a apei prin; transpiraţie, respiraţie, secreţia glandelor
sudoripare, urină etc.
În regiunile foarte secetoase, sunt unele animale care consumă o cantitate
foarte mi~ă de apă, preluată de cele mai multe ori din plantele cu care se hrănesc.
Putem da ca exemplu o serie de mamifere rozătoare, păsări şi reptile din
regiunile de pustiu: dromaderul, bactriana, pot să nu bea apă timp destul de
îndelungat şi se pare cli gpa cuprinsă în hrana lor vegetală le ajunge.
O şopârlă australiană (Molloch horridus), cu corpul acoperit de spini şi care
se hrăneşte cu furnici, are însuşirea de a absorbi apa şi umezeala prin pielea .sa
aspră. Sunt şi unele animale care pot trăi fără apă pe perioade de secetă prelung ită.
Aceste organisme intră într-o stare latentă de moarte aparc:1~~. denumită stare de
anabioză. Putem da ca exemplu'Tardigradele, care în stare de anabioză, devin ca
nişte ghemuleţe, cu aspect uscat, ce pot fi transportate de vânt la mari distanţe.
Imediat ce întâlnesc medii umede, revin la viaţă.
24
Conform nevoilor de api se disting în mediul terestru, animale higrofite
(care au nevoie -de-o cantitate mărită de apă), xerofile (cu cerinţe reduse faţă de
apă) şi maohigroflle (care necesită cantităţi moderate de apă).
De asemen.ea, ploile îndelungate şi abundente provoacă pieirea în masă a
păsărilor mici şi a multor nevertelr.ate. Microtinde sunt animale relativ puţin
mobile pentru care galeriile subtcrane joacă un rol de adăposturi permanente. Ele
pier într-o mare măsură~ în timpul ploilor torenţiale, cât şi în perioada polei urilor.
Umiditatea aerului ·şi precipitaţiile, ca principale condiţii ale schimbului hidric,
influenţează' repartiţia geografică a aninµtlelor.
Zăp.ada - Pentru speciile ce iernează în sol sau la suprafaţa acestuia, 7.Apada,
joacă rolul unui termoizolator. \
Animalele care rămân active în timpul iemil au fost împărţite în d,inofobe şi
chionoflle. Prim.ele duc o viaţă supranivală, ia,r celelalte, o viaţă subnivală. între
ele, pot exista specii cJr.io,,e,qo,e (rezistente la zâpadă),
Grin4ina - are o acţiune directă a;,upra vertebratelor pe care le poate omorî.
S-au văzut berze care au pierit în urma averselor de grindină. în Canada, au pierit
datorită grindinii în anul 1953, aproximativ 150.000 de raţe sălbatice.
1.1.4. ROLUL VÂNTULUI tN VIAŢA PLANTEWR ŞI ANIMALEWR
Acţiunea atmoşfcrii:S.-~ exercită asupra plantelor şi animalelor prin compoziţia

aerului şi prin curenţii de\1er, cunoscut sub formă de vânt. Compoziţia aerului în
mod permanent este puţin variabilă; numai în vecinătatea unor instalaţii industriale,
care emană gaze cu vapori de sulf sau de alte substanţe toxice, plantele şi animalele
suferă de acţiuni nefavorabile. Vântul duce la uniformizarea temperaturii şi a
umezelii aerului, la antrenarea particulelor fine de nisip şi la erodarea prin forţă,
dând naştere la o serie de forme de relief curioase.
Vântul mai are de asemenea un rol însemnat la diseminarea pasivă a unor
plante şi întâmplător la unele specii de animale inferioare.
Vânturile dominante şi puternice, au acţiune evidentă asupra plantelor de
talie mare; la marginea pădurilor din aceste zone curentul de aer deformează arborii
înclinându-i pe direcţia generală a vântului.
Sunt numeroase specii ale căror spori, seminţe sau fructe se răspândesc prin
intermediul vântului, prezentând adaptări caracteristice la acest mod de dispersiune.
Pentru altele, polenizarea este imposibilă în absenţa curenţilor de aer, cum este
cazul la fag, mesteacăn, la cele mai multe plante din câmpurile deschise şi din
turbării, care swt anemofile (Gramineele, Ciperaceele etc.) pe când cele erbacee
din păduri şi tufişuri. sunt entomofile.
2.:.
Sub rapor. fiziologic. vântunie exercită o influentă un.portantă asupra
transptraţ1ei plantei. activând-o prin aceea că indepărtează dm JWUÎ ei aerul saturat
de vapon. Pnn intensificarea transpiraţ1e1. vânturile contribuie la creşterea
uscăC1uni1 atmosferice ş1 la accentuarea adaptărilor xerofitice ale plantelor.
Vânturiie cu caracter uscat de lungă durată deshidratează puternic ţesuturile
accelerând dezvoltarea, grăbesc maturizarea plantei, înflorirea şi fructificarea.
Ele împiedică adeseori creşterea organelor tinere: mugurii şi bobocii florari
cad. frunzele tinere pier, iar seminţele tinere trec repede la maturaţie, rămânând
SCCI sau cu puţiue rezerve pentru embrioni.
Efectele fiziologice directe sau indirecte sunt mai complexe şi multiple,
depimând de natura termică a vânturilor calde sau reci, de starea lor de llllliditate
(uscare sau mnede). Vânturile umede şi calde exercită o acţiune favorabilă
asupra plantelor. Regiunile pe unde trec astfel de vânturi. sunt acoperite cu o
vegetaţie luxuriantă. Aşa este, de exemplu, vegetaţia Indiei de V est, a lndochinei,
care se găsesc în decursul câtorva luni sub acţiunea musonului de sud-vest.
Dimpotrivă.. dacă vântul este uscat şi fierbinte, el usucă totul în calea sa, lucru ce
se observă în pustiurile din Asia Centrală şi din Africa.
Efectul mecanic nefavorabil al vântului se remarcă asupra coroanei arborilor
sau a copacilor izolaţi, care datorită presiunii este înclinată în direcţia vântului
(Fig.2). Pe crestele montane expuse, arborii izolaţi uneori formea7.ă o coroană
mrilatc:rală ca un drapel (Fig.3), ramurile din faţa vântului sunt împiedicate să
crească sau pier chiar din muguri, rămânând munai cele mai adăpostite oarecum,
din partea opusă.
►
Ir:\
(~ lj
r 'J
kttt~..-- r_ ~
1 () 1
r
r>,,.S
0 .
~;JJ ~rifJ (?vtn("(" ?'1_)
· ( .JJc% r~ nn" / 2 ~)
{IJ:/ f{t,1 (c 0JX) 9

.) c 1,,.~:;::; CJ
)) V
~
Y&~_,1j_,;(j·-
f-<~~r-l
J~--f:,~;;)
C
r'~~
uV~
Fig. 2. Curbarea arborilor pc direciia vânturilor dominante.
26
La înălţimi man. pe ID\Dlţl, vegetaţia
1emnoasă se diminuează treptat, pădurea se '
opreste la o anumită limită. fiind
reprezentată prin mchvizl piperniciţi. iar mai
sus. nu cresc decât arbuştii ramifr:aţi
abundent, întinşi la suprafaţa solului, ca
i enupărul (Juniperus nana), smârdarul
(Rhododendron), afinul (Vaccinium
myrtillus) şi sălciile pitice, care în modul
acesta se adăpostesc sub zăpadă contra
viscolelelor de iarnă. ~
Acţi\Dle nefastă o au uneori curenţii de

aer sub forma \Dl.Or vânturi furtunoase asupra Fig. 3. Specii de conifere cu ramurile rupte
pădurilor din regiunile montane de pe aflate în bătaia vântului~ sub formă de
st
anumiţi versanţi, provocând distrugerea eag.
pădurii prin doborâturi de vânt pe suprafeţe considerabile. Dintre copaci, suferă
mult de pe urma acestei acţiuni molidul, deoarece are o rădăcină trasantă,
superficială, el fiind uşor smuls din pământ cu rădăcină. Furtuna poate pricinui
mari pagube, aşa cum a fost cazul la noi în Munţii Bucegi în anul 1960, când au
fost doborâţi la pământ circa I Omii metri cubi de molizi şi alte răşinoase.
Din cercetările efectuate s-a constatat că molidul este mai mult smuls şi
dezrădăcinat, decât bradul, care se frânge la tulpină. Pinul îşi întinge rădăcinile
adânc în sol„ ceea ce face ca să fie frânt de vânt şi doborât.
Rezistă foarte bine la acţiunea vânturilor puternice stejarii, lor smulgându-le
frunzele şi unele rammi subţiri, tulpina rămânând intactă.
Pădurea constituită din esenţe rezistente la uscăciune şi desrădăcinare
de către vânt, este mult mai rezistentă împotriva acestuia do11:10Iindu-l şi
făcându-l mai umed.
Pe terenurile nisipoase şi pe litoralul maritim, vântul transportă
nisipurile formând dune, care pot fi fixate cu vegetaţie, stopând astfel în b\Dlll
parte eroziunea eoliană.
Vântul are numeroase efecte asupra animalelor, mai ales regiunile unde suflă
în permanenţă şi pe direcţie dominantă.
La animalele terestre, vântul in.fluenţează schimburile termice şi hidrice, prin
intensificarea evaporaţiei şi accentuarea pierderii căldmii. Pentru animalele
zburătoare, vântul reprezintă o piedică sau un sprijin în zbor. Numeroase specii de
insecte de altitudine înaltă au aripile de talie redusă, aceasta fiind probabil o :.daptare
la acţitmea vânturilor ce sunt foarte puternice la înălţimi. Animalele cu simţ
olfactiv dezvoltat sunt ajutate de mişcarea acrului în căutarea hranei şi pentru
salvarea de duşmani .
De caracterul activităţii eoliene depinde repartiţia geografică şi staţională a
unei serii de specii. în regiunile cu vânturi constante şi puternice, componenţa
specifică a zburătoarelor este săracă. acolo se menţin de obicei organismele
bune zburătoare .
Vântul joacă un rol însemnat în migraţia lăcustei (Locusta migratoria).
Deplasările acesteia se efectuează în zona de presiune ridicată, în zona minimului
barometric. unde cad maximum de precipitaţii. Răspândirea multor insecte şi
păianjeni este determinată de vânt (nemochorie).
în locurile bătute de vânt, păsările îşi fac cuiburile adăpostite (folosind
accidentele de teren. desişurile ierboase etc.), \llleori amenajează dispozitive
protectoare având forma unor pereţi alcătuiţi din pietricele etc. în acest mod ·
vântul se dovedeşte a fi în numeroase cazuri o importantă condiţie de existenţă a
animalelor terestre.
1.2. Factorii edafici
1.2.1. SOLUL ŞI ROLUL SĂU 1N LUMEA VIEŢUITOARELOR
Solul este substratul pe care sunt fixate plantele; el ia naştere sub acţiunea lor
şi a factorilor annosferici. Planta îşi adânceşte rădăcinile în sol şi îşi extrage cu
ajutorul lor sărurile minerale necesare nutriţiei . Solul formează cuvertura
superficială a litosferei, rezultlită din interacţiunea complexă dintre factorii
atmosferici. covorul vegetal şi rocă. Putem spune că solul este un corp natural cu
însuşirioe fertilitate, format prin acţiunea îndelungată a vieţuitoarelor (plante cu
clorofilă, animale, microorganisme) şi a factorilor climatici asupra materialului
miner.al al rocilgr, de la suprafaţa uscatului. Complexul de factori pedo-genetici ·
mai cuprinde lDl.eori şi apa freatică, apoi relieful, care modifică natura (sau valorile)
şi acţiunile factorilor ~ergetici, în special a factorilor căldură şi umiditate, şi -
totdeauna - timpul, a cărui curgere este necesară pentru acumularea
efectelor proceselor de solificare. ln interpretarea strictă, relieful şi timpul nu pot
fi considerate factori propriu-zişi cu acţiune directă, ci condiţii ale procesui.ui de
palo-geneză. în sfârşit în evoluţia solului intervine - deseori foarte puternic -
omul care modifică în moduri şi cu intensităţi foarte variate, valorile şi acţi\Dl.ile
complexului de factori pedogenetici (Fig.4.).
28
Fig. 4. Principalii factori ce intervin în fonnarea solului: clima, roca pareotali,
înclinaţia terenului şi organismele (După OLIVER S., 1972).
Unii cercetători au numit solul stratul viu al scoarţei terestre. Acest nume
i s-a dat pentru două motive:
- Solul se află într-un proces de transformare continuu ca un organism viu.
pe când roca mamă îşi conservă compoziţia fizică şi chimică constantă, perioade
îndelungate de timp.
- Solul găzduieşte un număr mare de organisme vii mai ales bacterii, ciuperci
şi animale inferioare (apoi viermi, moluşte şi chiar mamifere), care trăiesc în
stratele superficiale sau în profunzime.
Solmile se caracterizează prin structura fizică, conţinutul de substanţe chimice,
temperatură şi drept consecinţă a acestora, prin cantitatea de apă din sol, aerisirea
şi reacţia chimică, datorită concentraţiei de ioni de hidrogen.
Majoritatea plantelor au nevoie de sol atât pentru fixarea lor pe pământ, prin
rădăcini, cât şi pentru absorbţia substanţelor minerale din sol, de care au nevoie
pentru hrană.
Pentru a se fixa mai solid în sol, plantele au o serie de adaptări; astfel, plantele
de mlaştină din ţinuturil e tropicale şi asociaţiile de magrove, au rădăcinile
adventive, dezvoltate pieziş în partea de jos a tulpinii, fixând astfel mai bine planta
în solul instabil.
Un rol important în procesele de nutriţie minerală a plantei îl are humusul. El
ia naştere din toaste resturile vegetale căzute la pământ, provenite din tulpini,
ramuri şi frunze. fructe şi rădăcini superficiale acumulate an de an. Bacteriile
aerobe. bacteriile anaerobe şi ciupercile distrug cu ajutorul exoenzimelor, aceast:\
2'1
substanţă organică moartă pentru a obţine energie şi hrană. Condiţiile de umidit.ate,
temperatura şi natura mineralogică a substratului influenţează calităţile humusului
şi cu deosebire reacţia lui chimică. Toate felurile de humus se caracterizează prin
ordinea organică, prin natura lor coloidală şi prin puterea de reţinere a apei. Din
punct de vedere chimic, humusul este un complex de enzime, acizi (humici) şi
substanţe organice puţin cunoscute. ··
în regiunile de câmpie, de la noi, temperatura medie este ridicată, aerisirea
bună, şi în prezenţa calciului se formează cantităţi relativ mici de humus neutru
sau uşor bazic, foane favorabil creşterii plantelor şi culturilor vegetale. În mod
natural, pe aceste soluri cresc paji.şti bogate, cu ierburi sau păduri de foioase.
Din contră. în alte regiuni cu climat umed şi rece, cum sunt cele de altitudini
mari. la munte, sărurile de calciu uşor solubile sunt spălate în profunzime,
descompunerea resturilor organice se face greu şi incomplet, humusul se
îngrămădeşte în cantităţi mari. în astfel de locuri se formează humus acid, pe care
cresc puţine plante herbacee, formând păşuni sărace, sau arbuşti scunzi. Regiunile
montane înalte şi alpine, de obicei au humus acid la suprafaţa solului, pe care
cresc plante ca: păiuşul (Festuca), părul porcului (Nardus stricta), rogozul tufos
(Carex curvula), afinul (Vaccinium myrtillus), smirdarul (Rhododendron) etc.
Pe solurile slar acide din regiunile mai joase, pot creşte păduri de foioase,
deoarece rădăcinile arborilor pătrund în adâncime, prin stratele în care au fost
depuse sărurile spălate de la suprafaţă şi care nu mai sunt acide.
Materialul din care ia naştere humusul are importanţă pentru reacţia
acestuia. în acelaşi loc şi pe acelaşi substrat, în pădurea de molid se formează
humus acid (Ph - 3,8), pe când sub ulmul de munte (Ulmus scabra) un humus
uşor bazic (pH - 7,3 ).
Reacţia chimică acidă sau bazică a solului şi a humusului este determinată de
concentraţia de ioni de hidrogen (pH-ul), pH (H - ioni de hidrogen şi OH - ioni
de oxidl'il).
Un sol sau o soluţie este acidă când conţine ioni de hidrogen în exces, care
dau pH-ului o valoare mai mică de 7. Aciditatea este cu atât mai puternică cu cât
pH-ul este mai mic (pâna la 1). Soluri.le sau soluţiile bazice conţin ioni de oxidril
în exces care dau pH-ului o valoare mai mare, de la 7 până la 14. Dacă într-o
soluţie ionii de hidrogen şi ionii de oxidril sunt egali, ca număr, reacţia ei este
neutră., valoarea exprimată în pH - 7.
Reacţia solului are mare influenţă asupra dezvoltării plantelor, unele sunt
adaptate la viaţa pe soluri acide, iar altele, pe soluri bazice, odată cu schimbarea
pH-ului ele dispar înlocuite de altele. Cea mai mare parte dintre plante şi asociaţiile
de plante suportă oscilaţia pH-ului între anumite limite, adică au o amplitudine
ecologică mare faţă de concentraţia în ioni de hidrogen.
30
Existl soluri care datorită proceselor biochimice din sânul lor se mc:oţin în
condiţiile de climă date cu un pH aproape invariabil, datorită substanţelor cu
însuşirea de a neutraliza cauza variaţiei. Proprietatea aceasta se nmneşte taa,ponare
şi se îndeplineşte prin acizi slabi, baze slabe, săruri electrolite amfotere. argila,
humusul şi alte substanţe coloidale. l!nele asociaţii de plante exercită de asemenea
o acţÎ\me de tampon.are asupra solului.
în fimcţie de constituţia chimică a solurilor, de reacţia ionică, precmn şi de
structrura şi de textura lor, plantele se împart în : plante legate de reacţia chimică
a solului a pH-ului, plante legate de strucţura şi textura acestuia şi plante legate de
concentraţia şi conţinutul de săruri a solului.
Pl ante legate de reacţia ionică s~ împart în: oxijile. neutrofile şi bazoflk.
- Plante oxifile, preferă solurile acide, cu un pH de 6,7. De obicei aceste
plante cresc pe soluri cu pH - mai mic de 7 (5,5-6,5). Pe aceste soluri cresc: afinul
(Vaccinium myrtillus), roua cerului (Drosera rotundifolia), merişorul (Vaa:ini,,,,.
vites idaea) etc.
- Plante neutrofile, preferă solurile cu reacţie neutră în care pH-ul este egală
cu 7. Din categoria neutro filelor sau celor puţin bazifile fac parte plantele calcifile
ca de exemplu: păiuşul brumăriu (Festuca glauca), vioreaua de grohot (Viola
jooi), viţa de vie, nucul etc.
-Plante bar.ifile, cresc pe soluri alcaline, în care pH-ul este mai mare de 7.
1n această categorie intră majoritatea plantelor de stepă, semi-pustiu şi pustiu;
păpădia (Taraxacum officinale), stejarul pufos (Quercus pubescens).
Pe solurile sărate sau sărăturate, cum se mai numesc, vegetează plante cu
adaptări specifice la aceste condiţii, numite halofite (iubitoare de săruri). După
caracterele morfologice halofitele aparţin plantelor suculente, fiind înzestrate cu
ţesuturi în care se acumulează apa. Sucurile celulare ale halofitelor posedă în
concentraţie mare clorură de sodiu, care le ridică presiunea osmotică până Ia•JSO
de atmosfere, putând absorbi în modul acesta apa. Rădăcinile lor S\lllt în contact
cu soluţii conţinând sare în proporţie de 2-5%, din care trebuie să-şi absoarbă apa
de care au nevoie. Numai printr-o forţă de absorbţie superioară presiunii omnotice
a soluţiilor din sol, pot absorbi apa necesară.
Halofitele transpiră mult, iar în perioadele de ploi, absorb apă multă, diluând
concentraţia sărurilor din interior.
Unele familii sunt remarcabile prin speciile numeroase de halofite. Indeosebi
Chenopodiaceele au acest renume: Salicornia herbacea, Suaeda maritifflll, Obione
verrucifera. Vegetaţia lemnoasă lipseşte în terenurile sărate, singurul arbust din
strarurile climatice ale Câmpiei Române este Tamarix ramossissima, care formează
pâlcuri de tufişuri, dar şi acestea numai pe acele soluri în care concentraţia wurilor .
este mai slabă.
Plantele cc cresc pe terenurile din vecinătatea aşezărilor omeneşti, din locurile
llllde se anmcă gunoaie sau se acumulează gunoi de grajd se n\llllesc nitrojile. Ele
cresc pe soluri bogate în nitraţi şi nitriţi, au cerinţe mari de azot, iar ca ecologie se
apropie de halofile. Ele se mai numesc şi plante ruderale: urzica (Urâca dioica),
ştevia (Rumex alpinus), bozul (Sambucus ebulus) etc.
Unele plante cresc numai pe soluri care prezintă o concentraţie foarte redusă
de săruri. Dacă din anumite motive creşte concentraţia de săruri, plantele dispar.
Această categorie se numeşte glicofile. În această grupă intră o serie de plante de
cultură cum ar fi: sfecla de zahăr (Beta rubra), bumbacul (Gossypium), curmalul
(Phonix dactylifera) etc.
În regiunile de mW1te, humusul bazic ia naştere numai pe calcare, pe stânci
calcaroase şi în locurile în care apa se scurge uşor.
Toate solurile cu conţinut solubil în cantitate de cel puţin 2-3% sunt numite
soluri calcicole sau calcaroase. Stmt anumite specii numite calcifile, care pretind
pentru dezvoltarea lor soluri bogate în calcar, cu reacţie bazică.
Printre plantele calcifile se află Salix relusa, floarea de colţ (Leontopodium
lllpinum).
în funcţie de textura solului se întâlnesc trei categorii de plante: Psamojite
sau arenacee care cresc pe soluri nisipoase şi pe nisipuri ca: Dianthus arenarius,
Kochia arenaria etc. Psamofitele prezintă adaptări biologice în raport cu
transpiraţia şi cu mobilitatea suportului. Astfel, pentru micşorarea transpiraţiei, în
condiţiile mediului în care trăiesc, ele au caractere xerofile ca: reducerea frunzelor
si
'
forma lor ascuţită, iar legat .de mobilitatea suportului, ele prezintă adaptări de
apărare împotriva valurilor ~e nisip, având însuşirea de a da muguri mai sus, iar
rădăcinile lor se întind la suprafaţa nisipului. Dintre aceste specii cităm : varza de
mare (Cra,nbe maritima), pătlăgeaua de nisip (Plantago indica), garofiţa de nisip
(DianthrH arenarius) etc.
Pe ·solurile pietroase sau bogate în bolovăniş şi în pietriş, cresc anumite specii
de plante: litojitek preferă stâncăriile, bolovănişurile, grohotişurile. Aşa este cazul
licitenilor şi algelor: hasmofitele, cresc în crăpăturile stâncilor, ele au radăcinile
lungi care pătnmd printre pietre unde se adună puţin humus. în această categorie
intră muschii li lichenii.
îns~irea tmor plante de a creşte pe anumite soluri cu conţinut de diferite
substanţe are importanţă ştiinţifică şi practică, căci în baza ei sunt considerate ca
plante indicatoare. Astfel, speciile de afin (Vaccinium), muşchii de baltă
(Sphagnum) ca şi plantele calcifuge, indică aciditatea ridicată din sol, din contră
speciile care cresc pe calcare de regulă arată o reacţie bazică.
Solul are o mare importanţă în dezvoltarea animalel~r, atât prin vegetaţia
ierboasă şi lemnoasă care creşte pe el, cât şi prin structura lui fizică. De exemplu,
32
unele ierbivore străbat distanţe foarte lungi pentru a consuma plante halofile,
suculente:, în vederea completării de clorură de natriu. De asemenea, din cauza
lipsei de iod din apă şi din plantele pe care animalele le consumă, se pot produce
tulburări fiziologice cunoscute sub numele de gută.
După structura fizică a solului unde îşi desffişoară activitatea, animalele
se împart:
- A111imale geobionte - trăiesc în subteran pe solurile cu structura cea mai
tare; exemple: viermi. protozoare. Dintre mamifere putem aminti: cârtiţa europeană,
cârtiţa africană, cârtiţa marsupială şi unele specii de orbeţi (Spalax).
- Ainimale geoftle - sunt animalele care trăiesc numai o parte din timp în
subteran.. Îşi fac galerii sub pământ, iar hrana şi-o procură de la suprafaţă. Aşa
este:lăsnmul de mal (Riparia riparia), pesclruşul albastru (Ale,edo atthis), şoarecele
de câmp (Mu:rotus arvater), nevăstuica (Mustela nwalis) etc.
- Animale petrobiante - îşi duc viaţa pe soluri foarte dure, stâncoase. Din
acestea putem aminti unele şopârle (Alsophilax pipiens) şi (Agama bibroni).
1.3. Factorii orografld
Altitudinea şi accidentele de relief, expoziţia înclinaţia, sunt factori cu influenţă

profimdA asupra staţiunii. Intensitatea factorilor climatici, depinde în primul rând
de relief şi dintre acestea reamintim umiditatea, luminozitatea şi insolaţia, cu
diferenţe mari pe versantul nordic faţă de cel sudic. Insolaţia puternică pe versanţul
sudic face ca acesta să se încălzească puternic şi să devină tot mai uscat, pe când
versantul nordic mai slab luminat este mai răcoros şi mai umed.
1.3.1. IMPORTANŢA ALTITUDIND, EXPOZIŢIEI ETC„ 1N DISTRIBUŢIA

PLANTELOR ŞI ANIMALELOR
Altitudinea joacă un rol evident în distribuţia plantelor, fiind corelată în

numeroase cazuri şi cu temperatura, structura solului etc. Altitudini diferite crează
condiţii climatice diferire, ceea ce este evident când cineva urcă de la câmpie la
munte, chiar în Carpaţi, care nu sunt dintre cei mai înalţi munţi (Maximum 2544
m. Vârful Moldoveanu în Munţii Făgăraş),
Cu toată căldura permanentă de la Ecuator (altitudine 6000 m), în Africa, pe
muntele Kenia (altitudine 5200 m) şi pe Kilimandjaro (altitudine 6010 m), se află
gheţari iar la nivelul zăpezilor eterne în jos, vegetaţia alpină este urmată de pădmi
de conifere şi de alte etaje de vegetaţie care se succed până la poale.
Munţii în toate continentele şi în toate zonele au o floră formată din specii
proprii, numită aerofttică, adaptată condiţiilor aspre de altitudine mare, caracterizată
prin plante cu creştere scundă, alipite de pământ (prostrate), cu forme de rozete .
sau grupate în buchete dese ca smocul de peri (cespitoase).
33
ln funcţie de hmgimea ic:mii şi de acţiunea negativă a zăpe'zii plmtele din
etajul alpin îşi scurtează foarte mult ciclul lor anual (creşterea şi reproducerea).
De asemenea aceste plante sunt foarte rezistente la insolaţie, au numărul crescut
de stomate, pereţii celulari sunt îngroşaţi iar pilozitatea este crescută.
Tol eranţa relativă la temperatură joasă se explică printr-o adaptare a
metabolismului.
Odată cu creşterea altitudinii. temperatura medie anuală scade, în ţinutmile
extratropicale cu 0,60"la fiecare 100 m şi în aceleşi timp durata perioadei de
vegetaţie se scurtează. Pentru Munţii Alpi. la 1OOO de metri altitudine pe teren
plan, durata mijlocie a perioadei de vegetaţie are 8-9 luni, dar până la 2400 m, ea
scade atât de mult încât ajunge la mai puţin de jumătate (aprox. 3, 1/2 luni).
Relieful prezintă variaţii de amplitudine mare, în cadrul cărora vegetaţia se
grupeaz.ă pe etaje sau regiuni diferite: una inferioară în care intră câmpiile, a doua
c'llinară sau deluroasă, a treia montană şi a patra, alpină. Toate aceste variaţii cu -
diferenţe mari de altitudine formează macrorelieful. De el se deosebeşte
rmcrorelieful format din muşuroaie, mici depresiuni. cărări de vite, wme de vite
etc. Variaţiile de relief mijlociu, între cele două, formează mezorelieful.
Expoziţia este orientarea pantei faţă de punctele cardinale. Prin diferenţele
pe care le provoacă expoziţia în intensitatea factorilor climatici. determină o ridicare
a limitelor etajelor de vegetaţie pe versanţii sudici şi o coborâre a lor pe cei
nordici. Limita superioară a pădurilor este adeseori pe versantul nordic cu
200-300 m mai coborâtă decât cel vestic.
Expresia populari „faţa" şi „dosul", înţelese ca două climate distincte,
concentreaz.ă observaţii care sunt aplicate practic la culturile agricole. Pe „faţa"se
cultivă cereale, care au nevoie de multă căldwi şi lumină, pe când, ,,dosul" este
păstrat mai mult cu păduri şi fâneţe. Pe unul din versanţii unei creste muntoase,
vânturile pot fi puternice şi vegetaţia suferă de uscăciune, pe când celălalt este
adăpostit, iar ploile pot fi abundente.
lnclinarea pantei se măsoară în grade faţă de orizontală. Ea influenţează vitei.a
de scurgere a apei pe pantă şi în regiunile mnede va favoriza dezvoltarea vegetaţiei, •
pe când în cele uscate o va dezavantaja
Fixarea plantelor pe o coastă râpoasă şi acoperirea acesteia cu vegetaţie se
produce într-o perioadă de timp mai scurtă în regiunile cu precipitaţii abundente
decât în regiunile sărace în precipitaţii din câmpie. ·
Gradul de înclinare a pantei, în mare parte, depinde de natura şi duritatea
rocii. care implică un anumit gen de dezagregare. Masivele de granit dau naştere
la pante cu înclinare puternică, putând să ajungă la 45°. Rocile uşor friabile,
gresiile, conglomeratele se macină uşor, iar pantele care se pot forma nu depăşesc
30° înclinare. ·
34
lncălzirea unei pante pe care radiaţiile solare cad perpendicular este foarte
puternică, datorită cantităţii de energie calorică iradiată pe aceeaşi suprafaţă în
unitate de timp. Energia primită este mult mai mare ~ând razele ajung perpen-
dicular pe ea decât atunci când o ating oblig. în cazul din urmă, aceeaşi cantitate
de energie din insolaţie se revarsă pe o suprafaţă mult mai mare, ceea ce o
diminuează la anulare. Pe o pantă dosnică, cu suprafaţa paralelă cu înclinaţia
razelor solare, insolaţia este redusă la o cantitate minimă, suprafaţa respectivă
aflându-se în umbră permanentă.
Relieful influenţează umiditatea atmosferică. Astfel văile în timpul verii sunt
totdea\L"la mai umede, ferite de curenţi de aer, iar apa evaporată în atmosferă
stagnează timp mai îndelungat. Culmile şi crestele munţilor, în locurile deschise,
câmpiile întinse, ca şi podişurile, sunt terenuri în care curenţii de aer nu întâlnesc
obstacole, ceea ce face ca umiditatea atmosferică să fie redusă, iar transpiraţia
plantelor puternică.
Altitudinea joacă un rol esenţial în repartiţia speciilor. Dacă modificările nu
sunt decât puţin aparente în etajul mon~ ele devin foarte vizibile în etajul alpin,
Wl<ie se constată o reducere considerabilă a faunei de vertebrate, care nu cuprinde
decât specii adaptate la condiţiile fizice ale mediului: capra neagră, muflonul, caii
de munte în Europa, iakul în Asia etc.
Insectele de altitudine înaltă stmt din punct de vedere biologic profund
modificate; durata stadiului larvar este mult preltmgită în raport cu nivelul puţin
ridicat al temperaturii.
, INTRE ORGANISME)
2. FACTORII BIOTICI (RELATU
Prin factorii biotici se înţelege totalitatea relaţiilor ce se crează intre

organismele vii. Aceste relaţii exprimă raporturi de interdependenţă şi de influenţă
reciprocă între plante şi asociaţiile acestora, între animale şi plante şi între societatea
omenească şi mediul ambiant. Raporturile dintre organisme pot fi favorabile ca
cele ale cooperării iar altele nefavorabile ca în cazul competiţiei.
De asemenea, factorii biotici se mai manifestă prin relaţii de tip mutual, tk
comensalism, prădiid11ne, parazitism.
Relaţiile dintre organisme sunt multiple şi, diverse. Se întâlnesc acţiuni de
interdependenţă dintre plante şi animale şi dintre animale şi plante. De exemplu,
florile unor plante sunt polenizate prin intermediul unor păsări. Aşa este cazul la
cactuşii columbieni (Cereus) unde polenizarea se face cu ajutorul unor specii de
colibri (llypurophila buffoni). Plantele care sunt polenizate cu ajutorul păsărilor.
se numesc plante ornitofile. Sunt însă unele specii de animele care participă şi la
35
procesul de fecundare a unor plante. Ca urmare, între acestea se stabilesc legături
intime, care în unele situaţii se reflectă chiar în morfologia respectivelor organisme.
De exemplu, corpul bondarului (Bambus) are forma florii de omeag (Aconitum),
mijlocind astfel fecundaţia. Plantele polenizate cu ajutorul insectelor se numesc
plante entomofile. Mai sunt cazuri când unele plante sunt fecundate cu ajutorul
unor moluşte sau chiar de către lilieci. Acestea alcătuiesc grupa plantelor malacofile
şi respectiv grupa plantelor cheiropterofile. Din categoria plantelor
malocofile amintim vanilia sălbatică (Heliotropium eu:-opaeum), polenizată de
către o moluscă.
în gama relaţiilor dintre plante şi animale se pot menţiona situaţii când unele
specii de animale devin primejdioase pentru existenţa plantelor. De exemplu,
furnicile tăietoare de frunze, pot distruge suprafeţe întinse de portocali, cafea,
trandafiri etc. Se mai întâlnesc cazuri când indivizii unor specii devin pradă sau
hrană pentru indivizii altor specii care sunt prădători sau consumatori. Aceşti
consumatori pot fi: fitofagi, zoofagi şi omnivori.
- organismele fitofage sunt ierbivorele (mamifere, insecte), frugivore (păsări
ca sturzul şi forfecuţa) precwn şi nectorivore (papagali, colibri).
- organismele zoofage sunt consumatoare de animale vii. Se hrănesc fie cu
insecte (ariciul, cârtiţa) şi sunt animele insectivore, fie că sunt animale carnivore
(lupul, râsul, vulpea, tigrul, uliul) etc.
- organismele omnivore s_e hrănesc şi cu came şi cu plante (ursul. corbul).
- organismele :,oofoce în care intră unele plante insectivore sau carnivore.
Această grupă poartă numele de plante fitovore. Ca exemplu poate fi dat iarba
fiarelor (Drosera rotunmfolia) care creşte în turbării. Frunzele aceste plante prezintă
peri glanduloşi ce secretă o substanţă vâscoasă asemănătoare cu picăturile de rouă.
Insectele venind în contact cu această substanţă rămân lipsite de frunze unde se
descompun în substanţe proteice şi apoi sunt resorbite de celulele frunzei.
În sfera organismelor, pe lângă raporturile ce se crează între plante şi animale
se mai manifestă şi aLte forme de relaţii cum ar fi: competiţia, comensalismul,
simbioza şi parazitismul.
Competiţia se caracterizează prin lupta ce se dă între plante pentru ocuparea
s r aţiului şi pentru hrană . Competiţia se transformă de cele mai multe ori în
concurenţă. Astfel, există o concurenţă pentru lumină, unde speciile cu creşterea
mai rapidă elimină din jurul lor pe cele ce cresc mai încet. De exemplu Cirsium
arvense, are o creştere mai rapidă decât a plantelor din jur.
36
Plantele de talie mare influenţează foarte mult pe cele vecine de talie mică,
pe care le umbresc. Se vede uşor, că plantele de sub arbori dacă sunt expuse la
lumină şi căldură, cresc foarte repede.
La animale, un caz de concurenţă, pentru hrană este cel dintre stti.dia europeană
(Ostrea edulis) şi melcul (Crepidula formicata) din Marea Nordului. Ambele se
hrănesc cu plancton, dar Crepidula întrece în consum stti.diile, încât acestora nu le
mai rămâne hrană şi mor.
Comensalismul - Presupune raporturi de ajutor reciproc între diferite
organisme pentru a consuma o anumită sursă de hrană în comun. De cele mai
multe ori însă numai unul beneficiază ,de ea fără a dăuna celuilalt De la fo.nna de
comensolism se trece uşor la parazitism. Un caz de cooperare din domeniul plantelor
îl putem da pe cel al lianelor, care se servesc de plantele superioare nwnai ca
suport. Din lumea animalelor putem să ne referim la unele specii care sunt
tolerate în spaţiul altora, unde găsesc mediu favorabil de climă, hrană şi apă.
Aşa este cazul animalelor care trăi esc în jurul caselor, greierele {Grillus
domestica), şoarecele (Mus musculus), păianjenul (Tegenaria domestica), musca
(Musca domestica).
Simbioza. Reprezintă tipul de relaţii dintre două specii care convieţuiesc
împreună ş i au avantaje reciproce. Simbioza poate fi realizată între o specie de
plante şi una de animale între două specii de plante sau între două specii diferite
de animale.
Simbioza dintre plante şi animale poate fi exemplificată între o specie de
furnici (Cecropia ungulata) care îşi procură hrana din frunzele şi ramurile unor
plante. Pe de altă parte aceste plante sunt apărate împotriva furnicilor tăietoare de
frunze . Simbioza dintre două specii de plante diferite se întâlneşte între unele
specii de copaci (anin, molid) şi ciuperci (micoriza). Ciuperca se fixează în scoarţă
rădăcinilor arborilor, unde sintetizează anumite substanţe nutritive pe care ie
transmite şi plantei gazdă, iar rădăcinile le oferă la rândul lor glucide.
Simbioza dintre două animale poate fi făcută între un răcuşor (Eupagurus
prideauxi) care poartă de obicei şi o actinie. Răculeţul agită tot. timpul apa de
unde actinia îşi obţine hrana din care consumă şi răculeţul realizându-se astfel un
avantaj reciproc.
Parazitismul, presupune un tip de relaţii între două organisme vii, în care
una din părţi este avantajoasă prin consumul de hrană de pe urma celeilalte, ară
însă să o distrugă.
37
Repartiţia unui parazit este deci legată de cea a plantei care-i serveşte
drept gazdă. Spre exemplu, repartiţia vâscului de stejar (Loront/1111
europae11s) este legată de cea a stejarului; rugina grâului (Pucdnu, grominu)
este legată de culturile de grâu, iar mana viţei de vie (Plasmoparo viticola) de
culturile viţei de vie.
2.1. Biotop, biocenod, biogeocenozi, ecosistem
Biotopul (habitat) reprezintă porţiunea de mediu în care îşi duc viaţa

organismele vii. El este un sistem abiotic, constituit clin elemente ale litosferei
(sol, relief) aie hidrosferei şi atmosferei (temperatură, lumină şi precipitaţii).
Biotopul este influenţat în cea mai mare parte de climatul locului, de exemplu, •
climat de câmpie, de dealuri, de munte etc.
Clima influenţea7.ă foarte mult organismele vii, prin gradul de reflectare al
luminii, absorbţia energiei radiante în substrat, temperaturile din diferite părţi ale
acestui substrat. Prin distribuţia vânturilor, a precipitaţiilor, a umidităţii în diferite
locmi etc.
Biocenoza - reprezintă totalitatea vieţuitoarelor, atât plante cât şi animale ce
populează \lll anumit biotop şi se adaptează la condiţiile acestuia. Se constituie o
biocenoză numai atunci când organismele de pe biotop swt legate între ele prin
conexiuni multilaterale şi stabile de-a lungul unei oarecare durate de timp, numai
atunci când ele alcătuiesc un sistem automat de reglare şi reacţionează în genere
uniform faţă de biotop (B. Strungen, 1965).
Formarea biocenozei, a combinaţiilor de specii, este determinată de
proprietăţile biotopului. Acţiunea produce o selecţie naturală eliminând din
combinaţie unele specii şi îngăduie pătrunderea şi supravieţuirea altora în .
combinaţia respectivă. Aceasta face ca într-un biotop să nu se poată insta la
decât o singură biocenoză alcătuit ă din specii care pot supravieţui şi se
pot dezvolta numai în condiţiile de existenţă respective. Astfel, în pustiu ~e
instalează o biocenoză alcătuită numai din specii adaptate la condiţi ile de
uscăci une a deşertului.
Ocuparea de noi teritorii se produce acolo unde organismele ajung într-o
regiune în care acţiunea de împotrivire a biocenozei existente a fost anulată sau
într-o regiune lipsită .de specii wde nu există concurenţă cu alte organisme.
38
F armarea bioceno:zelor în aceste regiuni se realizează treptat ca rezultat al
influenţelor reciproce dintre plante, animale şi mediu.
Biogeocenou,, t!COSistem - este un imens laborator. în care se acumulează şi
se sintetizează substanţa vie şi energia. Substanţa vie este alcătuită din totalitatea
plantelor, animalelor, ciupercilor, bacteriilor, substanţa organică şi toţi componenţii
peisajului geografic de pe un anumit teritoriu (structura geologică, orografică,
edafică, hidrografică, căldw-a, hnnina, gazele din atmosferă etc.).
Biogeocenoza este alcătuită din două părţi: biotopul sau habitatul, adică locul
unde se dezvoltă viaţa{biotopul de câmpie, de deal, de munte etc.) şi din biocenoze,
adică din comunitatea de viaţă sau asbciaţie de viaţă.
3. ELEMENTE DE COROLOGIE
3.1. Modul de disemnare a organismelor
După maturaţia fructelor şi a seminţelor, necesităţile de ordin biologic

determină împrăştierea lor pe distanţe cât mai mari înjuml plantei din care provin.
Acţiunea de dispersare a seminţelor şi fructelor se numeşte diseminare. La fructele
dehiscente se împrăştie numai seminţele pe când la cele nedehiscente se desprinde
fructul în întregime.
Plantele posedă organe specializate, reprezentând adaptări particulare produse
în cursul evoluţiei lor la diseminarea prin mijloace proprii sau prin factorii mediului
înconjurător. După caracterele diseminării, plantele se pot împărţi în: anemohore,
zoohore, hidrohore şi autohore.
Plantek anemohor~ Sunt plantele adaptate la diseminarea prin intermediul
vântului (Fig. 5). Adaptările la răspândirea prin vânt sunt multiple. Orhideele au
seminţele foarte mici şi uşoare, uşor transportabile de vânt. Numeroase composee
au pe fructe o egretă de papus, iar sălciile, plopii, speciile de Epilobium au pe
seminţe smocuri de perişori care uşurează transportul de către vânt. Altele au
seminţele şi fructele dotate cu un fel de umbreluţe, paraşute sau aripioare, care le
ajută să plutească mult în aer şi să străbată distanţe foarte mari. Din această categorie
de plante amintim păpădia (Taruxacum officinale), salcia (Salix alba), platanul
(Platanus occidentalis), carpenul (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus campestris),
mesteacănul (Betu/a W!TUCOSII).
39
~
C
Q...
/fR
, I
Fig. 5. Fructe şi seminţe anemohore de: 1. Begonia frasinifolia, a. sămânţa; 2.

ulm; 3. mesteacln; 4. păllmidl; S. odokm (valeriana); 6. acabiosa; 7. păpădie.
în câmpie, plante caAmerantus albus şi chiurlanul (Salsaola leali) (ultimul

cunoscut şi la noi în Bărăgan sub demnnirea de ciulini sau „căruţa drogului") sunt
desprinse toamna sau iama din pământ şi rostogolite pe mari distanţe împreună cu
fructele care se desfac şi cad
Plantele zoohore reprezintă forma de împrăştiere a seminţelor şi a fructelor
de către animale. În această situaţie,
. .
unele seminţe si fructe, prezintă diferite sisteme
de fixare, cum ar fi cârlige sau peri încovoiaţi cu ajutorul cărora se agaţă de blana
sau părul animalelor şi transportate la mari distanţe. Alteori fructele unor plante
fiind cărnoase şi suculente sunt mâncate de animale şi mai ales de păsări, trec prin
tubul digestiv fără să fie digerate şi în modul acesta ajung departe de planta de
origine, iar alte specii de animale, cum sunt micile rozătoare, aduc în ascunzătorile
lor şi în galerii, plasate la dife.ite distan;e, nuci, alune, ghindă, jir etc. Acestea
dacă nu sunt consumate, cu timpul sub influenţa unor condiţii favorabile pot să ·
g cm1iuozc. De nscmonca unele plante care se polenizează prin insecte, plisări,
acarieni, păienjeni et~. în majoritatea lor nu sunt în stare să fructifice şi să se
reproducă decât prin intervenţia acestor animale. Animalele fac serviciul c,ie
intermediari, ca agenţi de transport ai polenului, în căutarea nectarului pentru
hrană. La plantele respective s-au produs însă modificări în floare de aşa natură
încât pentru a ajunge la nectar, animalul trebuie să atingă neapărat staminele şi
stigmatul (Fig. 6).
Plantele senresc ca hrană pentru toate animalele erbivore, ele fiind de altfel
unica sursă de bază producătoare de materie organică şi odată cu ea de energie
40
Fig. 6. Fructe zoohore de: I. lipitoare; 2. limba câinelui; 3. Piciorul cocoşului;
4. turiţă; S. careţi; 6. păduchele; 7. ciulini; 8. cerenţel; 9. brusture.
necesară întreţinerii vieţii .. Spre a nu fi nimicite integral de erbivore şi spre a

ajunge la fructificare numeroase plante au mijloace de apărare, între care spini.
ţepi, sau substanţe cu gust iute, amar, cu miros puternic şi respingător, acide sau
toxice . Numărul mare d e alcaloizi din plante sunt nu numai produse de
metabolismul sau rezerve nutritive, ci joacă şi un rol de apărare contra erbivorelor.
Vătămările provocate plantelor de diverse animale fitofage, dar mai ales de
insecte, sunt numeroase şi \llleori foarte puternice. Nu rare sunt cazurile când
păduri întregi de quercinee S\lllt defoliate de larvele fluturelui Lymantrua dispar.
Plante hidrohcre. Plantele acvatice, ca şi cele de pe marginea bălţilor şi a
râurilor, pot fi diseminate prin curenţii de apă. Se numesc hidrohore toate plantele
la care seminţele sau fructele se răspândesc duse de apă. Adaptarea esenţială a
acestora la hidrohorie constă în formarea ţesuturilor lacunare aerifere indispensabile
plutirii . Ele însoţesc sămânţa sau fructul şi-l menţin la suprafaţă. Pa calea aceasta
se răsp ândesc fructele de cucută de baltă (Ciucuta virosa) de cornaci (Trapa
natans), rogoaze (Carex) nuca de cocos (Cocos nucifera), care plutind pe apă
aj ung la distanţe mari faţă de locul de provenienţă (Fig. 7). ·
Fructele aripate de anin (Alnus glutinosa), seminţele cu puf de salcie şi de
plop, deşi adaptate la plutirea prin vânt, când ajung în apă sunt transportate şi
depuse în nisipul fin şi umed în care germinează cu uşurinţă.
Omul -este şi d un factor din ce în ce mai activ, de diseminare aorgcurismelor
vii. Influenţa sa în acest domeniu se realizează fie prin acţiuni volum.are, fie .
prin acţiuni involuntare. Plantele de cultură, omul le-.a transportat, dintr-un ţinut
, într-altul încl din timpuri
străvechi,
astfel încât astăzi,
unora abia li se mai poate
cunoaşte originea geografică,
&ffe aşasunt grâul, fasolea, meiul.

Altele au fost aduse în timpurile
1 mai recente din Lumea Nouă ca:
porumbul, cartoful, tutunul,
salcâmul etc. Alături de acestea
s-au răspândit numeroase
Fig. 7. Fru<:te hidrohore de: 1. cucută de baltă; 2. rogo~ buruieni aduse involuntar
3. nuci de cocos in secţiune longitudinal!; 4. cornaci. împreun.ă cu seminţele sau cu
diferite obiecte. Adeseori găsind condiţii favorabile în noua patrie, în care au

ajuns întâmplător se răspândesc cu o repeziciune extraordinară, fie prin culturi
(ÂlfSarantus albus), fie în staţiuni naturale ca bât:rânişul (Erigeron cantulensis),
ciuma apelor (Elodea canadensis).
Tot dintre acţiunile involuntare pe care omul le-a făcut în sensul diseminării
unor plante şi animalt>, menţionăm odată cu aducerea seminţelor de in în Dakota
a fost introdus şi ciulinele de stepă (Salsola pestifera) şi pelinul (Artemisia
tridentata). De asemenea, şobolanul negru (Rattus rattus) din Europa a fost dus
cu corăbiile în America unde, încetul cu încetul, a înlocuit şobolanul
sud-american (Sig,,,adon).
Plante autohore. Unele plante au în structura fructului ţesuturi mecanice
susceptibile să provoace tensiuni prin care se pot desface singure cu atâta putere
încât aruncă seminţele ca printr-o mică explozie. Toate plantele care au posibilitatea
de a împrăştia singure seminţele, se nurn~c autohore. Distanţa la care pla.:itek
autohore împrăştie seminţele autohore nu este prea marea, variind între I şi 5
metri. Exemple de plante autohore sunt leguminoasele cu păstăi dehiscente (Vicia,
Caragana) apoi Oxalis, Geranium etc .
. Păstăile leguminoaselor din îaneţe aruncă seminţele prin răsucirea bruscă a
valvelor, însoţită de o pocnitură declanşată de simpla atingere în trecere prin iarbă
a omului, a unui animal sau la atingerea cu ierburile fa bătaia vântului. Fructele
coapte de slăbănog (lmpatiens nobi tangere) sau de canale (lmpatiens balsamina)
se desfac, se răsucesc cu putere împroşcând seminţele (Fig. 8).
Diseminarea plesnitoarei (Ecballium elaterium) o Curcubitacee sudică,
răspândită şi la noi în Dobrogea se produce prin turgescenţa fructelor mature.
Fructul ia forma unui castravecior păros, în care substanţele suculente din interior
ajung să aibă o presiune atât de mare, încât la simpla atingere se desprinde de
peduncul la locul de inserţie, cu aruncarea exploziyă a seminţelor la
2-3 (10) m distanţă.
42
I
I t I
'\~,,,~4
':,n~ ij ~
:';,, . ~
~ i~
'. ..,~;:.t
,
. ~ ...
~
--~
,.
,,,_
. ·,
Fig. 8. Fructe autohtone de: 1. măcriş iepuresc; 2. Plesnito~; 3. Sllbănog.
DISEMINAREA ANIMALELOR
în comparaţie cu plantele, animalele au o mare capacitate de diseminare prin

mijloace proprii. De exemplu, dintre animalele terestre, vulpea, lupul, lăcusta
călătoare, liliecii, străbat întinse suprafeţe geografice, iar dintre speciile acvatice
balenele şi delfinii parcurg distanţe marine imense. Păsările care zboară cu viteze
foarte mari se răspândesc repede, mărindu-şi astfel arealul de dezvoltare.
Migraţia păsărilor. Se ştie :ă în zonele temperată şi rece, înainte de a începe
sezonul rece, o parte din păsări ~igrează către regiunile mai calde, reîntorcându-
se primăvara. Sunt însă şi păsări care au o rezistenţă mai mare la frig, ele cuibăresc
aici rămânând astfel tot timpul anului Deci putem spune că există păsări sedentare
şi păsări călătoare sau migratoare. Din cercetările efectuate, migraţia păsrilor este
determinată de condiţiile de climă, hrană şi reproducere.
Păsările migratoare în general îşi păstrează aceleaşi regiuni şi aceleaşi
căi de zbor.
Periuada de migraţie a păsărilor depinde de distanţa ce trebuie străbătută. De
exemplu, rândunica de mare (Sterna părădisea) străbate peste 34 de mii de km de
la locul de cuibărit care este în Peninsula Labrador şi până în insulele din apropierea
Antarctidei unde îniemează. La fel şi ploierul auriu american care migrează din
nordul Canadei şi din Alaska până în pampasurile argentiniene unde iernează, -
străbate distanţe foarte mari,, înjur de 6000 km.
43
Toate aceste pbări care au de parcurs distanţe apreciabile, migraţii se reafu.ea7.ă
mai timpuriu.
în general migraţiile au un caracter periodic, însă sunt şi animale care migrează
neperiodic. Aşa este cazul la lemingi (Lemmus lem,nus), rozătoare mici ce trăiesc
în tundra Norvegiei. Suediei şi Siberiei, când în unii ani se înmulţesc foarte mult,
migrează din lipsă de hrană, pierind în masă în călătoria lor.
Migraţii efectuează şi unele specii de peşti, care trăiesc în apele dulcicole şi
marine. Din apele dulci mreana (Barbus fluvatilis) şi păstrăvul (Salmo fario),
migrează toamna pe râuri de la vărsare către izvoare pentru a depune icrele. De
asemenea, scrumbia albastră (Scomber scombrus) trece primăvara din Marea
Mediterană în Marea Neagră pentru că aici întâlneşte o hrană mai variată şi mai
abundentă, iar toamna se reîntoarce pentru reproducere. Pălămida (Sarda sarda)
trăieşte vara în Marea Neagră, unde găseşte o cantitate mai variată şi mai bogată
de hrană, iar iarna se reîntoarce în Marea Mediterană.
Migraţii se mai produc la peşt~ anadromi (potamotoci) adică peştii care trăiesc
în apele marine şi se reproduc în apele dulci de pe continent şi la peştii catadromi
(tallasotoci) care trăiesc în apele dulci iar reproducerea se face în mediul marin.
Din prima categorie amintim somnul (Salmo sa/ar) care trece toamna din apele
oceanice în apele dulci (Sena, Elba, Rin, Loara) pentru reproducere. La fel şi
scrumbia de Dunăre (Caspialosa pontica) migrează din Marea Neagră în Dunăre
pentru a-şi depune icrele. La aceasta se mai adaugă morunul (Huso huso), nisetrul
(Acipenser guldenstâedti), păstruga (Acipenser stelattas).
Din categoria peştilor catod.romi (tallasotici) care trăiesc în apele dulci şi se
reproduc în mediul marin amintim anghila (Anguilla anguilla).
3.2. Arealul biogeografic, tipuri de areale

,
Noţiunea de areal biogeografic. Indivizii unei specii oarecare sunt răspândiţi

în spaţiu pe o anumită suprafaţă; au o anumită extensiune geografică. Colonizarea
acestei regiuni de către specie este rezultanta a două grupe de factori. Pe de o parte
procesul activ de înmulţire şi dispersiune a plantei, pe de alta, caracterul limitativ
al factorilor mediului. Răspândirea actuală a speciilor este prin unnare rezultatul
unui proces istoric. Suprafaţa de pământ pe care se întinde şi trăieşte o specie, un
gen, o familie sau altă unitate sistematică se numeşte areal sau arie dt! răspândire
geografică. Întinderea de pământ pe care o colonizează şi trăieşte o unitate
sistematică reprezintă arealul ei ..
Orice specie ia naştere într-un singur punct pe suprafaţa terestră sau acvatică.
Punctul unde ia naştere o specie se numeşte „centru biogenetic" sau „fitogenetic"
în cazul plantelor şi „zoogenetic" în cazul animalelor.
44
Indivizii speciilor de plante şi animale prin diseminare pasivă şi activă, se
răspândesc din centrul biogenetic, spre exterior, cu scopul de a-şi mări arealul de
existenţă. în ftmcţie de condiţiile mediului a capacităţii de înmulţire şi răspândire,
unele specii îşi mAresc arealul, altele şi-l micşorează.
Repartiţia indivizilor unor specii în cadrul arealului poate fi uniformă sau
neegală, neregulată. Când condiţiile de viaţă sunt uniforme şi favorabile, densitatea
indivizilor dintr-un areal este uniformă, probabil ceva mai mare în centrul bio-
genetic. Sunt însă şi cazuri când densitatea maximă a indivizilor unei specii de pe
un areal biogeografic nu se află în centrul biogenetic. ci undeva la periferia lui.
Acest fenomen se explică prin prez.enţa unor obstacole pe care le-a întâlnit indivizii
speciilor respective în diseminarea lor (Fig. 9).
Distribuţia
populaţiilor din
cuprinsul unui areal
depinde în cea mai
mare parte de
capacitatea speciei de a
se adapta la varietatea
mediului natural, adică
de a se adapta la
valenţa ecologică a
speciei.
După valenţa
ecologică speciile se
împart în două grupe:
euribionte cu valenţe
ecologice mari şi
stenobiante cu valenţe
ecologice restrânse.
Din grupa euribion-
telor fac parte: iarba
albastră (Lolinia
coerula), care se
dezvoltă foarte bine de
la câmpie până în zona
alpină . Iar dintre
B
animale menţionăm Fig. 9. A . Areal cu densitatea indivizilor dintr-o anumită specie
lupul, vulpea, vrabia uniform repartiz.ată; B. Areal cu densitatea cea mai mare a
indivizilor, situat în faţa unui obstacol (Partea haşurată).
etc., care trăiesc în
45
condiţii variate, adică le întâlnim în pădure, stepă, semideşert etc. Din grupa
stenobiontelor amintim speciile cu areal restrâns; floarea de colţ (Leontopodium
alpini11m) care p referă stâncile montane calcaroase, roua cerului (Drosera
rot11ndifolla) specifică mlaştinilor de tundră; capra neagră (Rupicapra rupicapra)
care trăieşte în zona alpini.
După mărimea. forma şi caracterul limitelor lor se deosebesc următoarele
tipuri de areale: cosmopolite, endemice, continui, iiscontinui, în /âJii,
circumterestre şi vicariante.
1. Are.ale cosmopolite. Plantele cu un areal foarte întins răspândite pe toate
continentele; aşa cum sunt: trestia (Phrag,nites communis), păpădia (Taraxacu111
vulgare), urzica (Urtica dioica) etc.
Areale endemice. Sunt plantele care au un areal restrâns. Acest areal poate
să se reducă la câţiva kilometri pătraţi sau chiar la câţiva metri pătraţi. De exemplu,
gura leului (Linaria minoccensis) creşte numai pe câţiva metri pătraţi în insula
Menorica din Arhipelagul Balearelor, lotusul caspic (Melumbi11m caspic11m) îl
întâlnim numai în Georgia, Pinul lui Stanchevici (Pinus stan/cevici) care creşte
numai în câteva locuri din Crimeea etc.
Are.ale continui sunt arealele a căror suprafaţă ocupată de specia respectivă
prezintă un tot ·.mitar. Majoritatea speciilor de plante au areale continui. Exemplu,
arealul eucaliptului în regiunea australiană.
Arule discontinui. Faţă de cele continui, arealele discontinui sunt fragmentate
şi pot să se afle răspândite, unele faţă de altele la distanţe mai mari sau mai mici.
Ca exemplu poate fi dat arealul nucului (Juglans regia) în stare sălbatică se
întâlneşte în Extremul Orient, în Asia, mijlocie şi partea de sud a Statelor Unite
ale Americii, arealul magnoliei (Magnolia). Cuprinde câteva teritorii foarte
îndepărtate \Dlele de altele (fig. 1O). Vegetează în China de Sud, sud.estul Braziliei.
Fig. JO. Arealul diacontinuu al magnoliei: 1. Puncte fosile; 2. Arealul actual.
46
Peninsula Malacca şi pe ţărmul atlantic al S.U.A. Dintre animale amintim: Capra
neagră (Rupica rupicapra) care are un areal discontinuu fiind întâlnit în Pirinei,
Alpi, Carpaţi, Alpii Dinarici, Munţii Pontici, Taunus, şi Caucaz (fig. 11 ), găinuşa
p olară (Lagopus lagopus), frecventă în zona de tundră. euroasiatică, în
munţii Alpi şi Pirinei.
Arealele discontinui au rezultat fie prin divizarea unui areal mai mare
continuu, în areale mai mici, discontinui, fie prin străpungerea unui obstacol
fizico-geografic, unde a luat naştere la început un areal mai mic, iar cu timpul s-a
mărit (depăşindu-l pe cel din care a provenit).
Areale in fâşii. Se întind sub forma unor fâşii (zone) înguste de lungimi
diferite. Putem da exemplu plantele ae se întâlnesc în luncile apelor cw-gătoare :
captalanul (Petasites spurius), săpunariţa (Saponaria officinalis), guşa
ponnnbelului tătărise (Silene tatarica) etc.
Areale circumterestre. Sunt suprafeţele terestre sau oceanice cuprinse între
anumite limite de latitudine. Se disting: arealul Circumpolar boreal, care ocupă
suprafaţa terestră şi acvatică din jurul cercului polar. Plante cu asemenea răspândire
amintim rogozul arctic (Carex lapponica) iar dintre animale iepurele arctic (Lepus
timidus) şi vulpea polară (Alopex lagopus); arealul pantropical ocupă teritoriile
dintre tropice (între 30° latitudine nordică şi sudică) . Din această grupă putem da
ca exemplu unele fanerogame cum sunt ochantaceele.
Fig. 11. Arealul

discontinuu al
caprei negre.
4t
ÂIWlk ~ Prin vicariere se înţelege substituiICa unor plante sau
animale de pe o anumită suprafaţa cu altele. dar apropiate din punct de vedere
sistematic. De exemplu, cioara cenuşie (Corvus cornu) din Europa Centrală şi
Estică este înlocuită în Siberia Centrală şi V estică şi în Europa de V est prin cioara
neagră (Corvr,s corone), jderul comun din Europa (Mana martes) este substinrit
în Siberia prin zibelina (Martes zil,ellina), arealul molidului com\lll (Picea ucelsa)
care vegeteaz.ă în Europa centrală. este înlocuit în Siberia cu molidul siberian
(Pica obovata) sau molidul alb (Picea alba) care se întâlneşte în estul S.U.A
este substituit de Picea engelmanni din vest, Abies balsamea din estul
S. U.A este înlocuit de către Abia casiocarpa din vest.
B. DOMENIILE DE VIATĂ ALE GLOBULUI TERESTRU

'
Principalele medii de viaţă de la suprafaţa Pământului sunt: acvatic,
trrestru şi subteran.
1. DOMENIUL DE VIAŢĂ ACVATIC
Domeniul acvatic, ocupă cea mai mare parte din suprafaţa terestră, şi arc ca
suport condiţii ecologice foarte variate.
Domeniul acvatic în fimcţie de locul de desflşurare se împarte în domeniul
apelor continentale, marine şi oceanice.
1.1. Domeniul de viaţi al apelor continentale

Flora şi fauna apelor terestre este influenţată de salinitatea apelor, de
temperatură, de dinamica apelor.
Salinitatea, când salinitatea este de până la I g/1, anmci apele sunt consi-
derate dulci, cele cu salinitate între 1 şi 24, 7 g/1 intră în grupa apelor salmastre, iar
ccl.c eu salinitate între 24, 7 şi 3 7 g/1. sunt considerate sărate.
Temperatura. Răspândirea animalelor şi plantelor în apele continentale
depinde în mare măsum de temperatură. Temperatura.variază în funcţie de bazinele
acvatice terestre. De exemplu: în apele cw-gătoare, temperatura diferă în profil
transversal şi longitudinal, iar în adâncime, temperatura este în general uniformă,
având cam aceiaşi valoare cu a aerului înconjurător.
Regimul şi temperatura bazinelor lacustre continentale din diferite zone
climatice, se poate împărţi d!.Ipii specificul organismelor în trei tipuri de lacuri:
lacuri calde a căror temperatură este întotdeauna peste 4 ·; lacuri temperate, cu ape
48
care iama, temperatura nu scade sub +4"C, iar vara creşte la peste +4"C şi lacuri
reci, a căror temperatură, nu depăşeşte niciodată +4 ·c.
1n ţinuturile temperate când suprafuţa apei îngheaţă, iar cea de pe fimd rlmâne
neîngheţată (+4 ·q, viaţa este din ce în ce mai redusă în timpul iernii, ea rezumându-
se la câţiva peşti, puţin placton (mai ales copepozi) şi moluşte (limnala).
Restul animalelor pătnmd cât mai adânc în nămol (scoici, unii peşti) sau
pier, după ce şi-a depus germenii de rezistenţă.
Sub gheaţă oxigenul se reduce considerabil din cauza oxidarii materialelor
organice aduse de râu din zonele mai friabile, ceea ce a flcut ca mulţi peşti să
piară din cauza lipsei de oxigen.
Dinamica apelor. La apele curgkoare, vite7.a cursului, apei are un mare rol
în dezvoltarea unor specii de plante şi animale prin împrospătarea şi îmbogăţirea
continuă a cantităţi i de oxigen. Animalele care trăiesc în apele cu un curs repede,
au căpătat unele adaptări speciale pentru a rezista la viteza mare a apei, în special
pentru a nu fi smulse şi deplasate de apă în aval. Aceste animale se mnnesc reofile,
iar din această grupă putem aminti peştii care sunt foarte buni înnotători. De
exemplu, păstrăvul , arc partea inferioară a corpului tmtită, permiţându-i astfel să
se ascundă sub pietre. Se mai întâlnesc cazuri când o serie de animale pentru a
rezista la dinamica apelor, se fixează de substrat cu ajutorul unor ventuze sau
cârlige, Aşa este cazul la larvele unor distere (Pericoma) care au ventuze
medio-ventrale cu ajutorul cărora se lipesc de stratul pietros.
FLORA ŞI FAUNA APELOR CURGĂTOARE
Flora şi fauna bazinelor intracontinentale este mult mai săracă în grupe şi

specii decât cea a Oceanului Planetar. ·
Compoziţia floristică şi faunistică a apelor curgătoare se realizează în fimcţie
de viteza curentului de apă, de substratul albiei minore, de proprietăţile fizice şi
chimice ale apelor etc. Flora şi fauna apelor curgătoare mai depinde de zonele de
relief pe care le străbat, de debitul acestor ape şi de specificul fiecărui sector al
bazinului fluviatil în parte.
Flora şi fauna irt,oarelor reci. Cuprinde animale ubicviste, unele specii
endemice sau stenoterme (Crenobia alpina, Bitinella etc.), considerate ca relicte
glaciare, rude ale speciilor alpino-boreale. Aceste animale s-au adaptat la apa
izvoarelor reci, cu temperatmi aproximativ constante, alimentate din pânzele
de apă subterană.
Flora 1i fauna din cursul superior al apelor curgătoare. Apele străbat în •
general unităţi accidentate, muntoase, cu pante ale albiei minore IJUl!1, cu scurgere
49
permanentă şi constantă, cu viteza apei crescută, temperatura scăzută şi apa
bine oxigenată.
Flora are caracter rebiont ( este săracă în general. Aici cresc alge şi bacterii
cu aspect filiform (Cladophora glomerata). 1n partea superioară a apelor
curgătoare se întâlnesc şi câteva plante cu flori ca de exemplu: piciorul cocoşului
(Ranuncu/us), rogoaze (Carex), broscăriţa (Potomogetum).
Animale întâlnite aici sunt cele reobiante şi reofile, care prezintă o ~erie de
adaptări ce reuşesc să învingă curentul apei. Dintre acestea amintim larvele de
efemeride (Rhitrogena semicolorata) plecoptere (Perla Nem11ra) Coleoptere
(Helmis) etc., iar dintre peşti, mai reprezentativi sunt: păstrăvul (Salmo trutta
fario) ce formează domeniul salmonidelor. Este împărţit de mulţi biogeografi în
două subzone: subzona păstrăvului şi subzona lipanului.
în subzona păstrăvului trăiesc împreună cu acesta şi două ciprinide şi anume:
boişteanul (Phoxinus phoxinus) şi zglăvoacea (Cottus gobio). în subzona lipanului
trăieşte frecvent lipanul (Thymalus thymalus), lostriţa (Hucho hucho), zvârluga
(Cobitis taenia) şi cleanul (Squalius cephalus).
La contactul dintre cursul superior şi cel mijlociu se întâlneşte boiştealiiil şi
zglăvoacea din subzona păstrăvului şi mreana vărgată (Barbus pete11yi) şi grindelw
(Nemachilus barbatulus) din cursul mijlociu.
Flora şi fauna din cursul mijlociu al apelor curgătoare. în cursul mijloci~
râurile, străbat de obicei regiuni deluroase şi de podiş, unde panta scade, viteza
apei se reduce, iar curentul apei devine mai domol. în acest sector, organismele
reobiante, se reduc, crescând însă cele reofile. Aici se disting două faciesuri: de
fund şi de suprafaţă. în faciesul 'de fund, nămolul şi detritusul sunt bogate în larve,
viermi şi moluşte, ce servesc ca .:.~post şi hr.ma unor peşti adesea, cu mustiţi,
înotători mediocri sau care se târăsc pe fund, ca somnul, linul, ţiparul.
În fa~iesul de suprafaţă se dezvoltă zona mrenei cu subzona grindelului ş-i
subzona·mihalţului . În subzona grindelului trăieşte mreana vărgată, grindelul şi
cleanul care coboară din subzona lipanului. Subzona mihalţului este populată de
mreană (Barbus jluviatiliş), scobarul (Chondrostoma nasus) şi mihalţul
(Lota vulgarls).
Dintre plante în acest sector întâlnim piciorul cocoşului (Ranunculus
jluviatilis), coada mânzului (Hippuris vulgaris), ciuma apelor (Elodea canadensi~)
şi broscariţa (Potamogeton).
Flora şi fauna din cursul inferior al apelor curgătoare. În cursul inferior
râurile străbat regiuni joase de · câmpie, cu pantă redusă, cu un curs puternic
mear.drat, cu temperaturi ridicate vara şi cu o viteză redusă a curentului de apă.
Sectorul inferior al râuy;Jor se ca.racterizează printr-o floră bogată mai ales acolo
unde viteza apei este redusă şi adâncimea mare. Aici cresc o serie de plante
50
submerse (brldi.ş, broscariţă) şi plutitoare (nuferi, cornaci). Pe lunci, vegetaţia
este repre7.entată din esenţe lemnoase moi, cunoscute la noi sub numele de zăvoaie .
Dintre acestea amintim: sălciile (Salbe), aninii (Alnus), _plopii (Populus). Tot pe
lunci se mai întâlnesc păduri amestecate, formate din esenţe tari ca de exemplu:
stejar, frasin, ulm, sub care vegetează şi o serie de subarbuşti: cornul ,
singerul, socul etc.
Fauna sectorului inferior al râurilor este şi ea bogată şi variată. în sectoarele
cu pantă mai accentuată şi cu un curent de apă mai activ, întâlnim subzona plătjcii ,
iar acolo unde curgerea apei este mai liniştită, se dezvoltă subzona crapului.
Subzona plăticii este dominată de plătică (Abramis brama) în care trăieşte bibanul
(Perca fluvi11tilis) şi ţiparul (Misgurnus fosilis), iar în subzona crapului, trăieşte
crapul (Cyprinus carpio), linul (Tmca tinca), ştiuca (Silurus glanis), babuşca
(Leuciscus rutilus), carasul (Carassâu vulgaris) etc.
.
1.2. Domeniul de viati al lacurilor si blltilor. . .
Din punct de vedere geologic, majoritatea bazinelor cu apă dulce stătătoare,
sunt relativ tinere.
Bălţile temporare au o existenţă de câteva săptămâni sau luni .
Lacurile pot dura zeci, sute de mii de ani, de pildă lacul Baikal, datează din epoca
glaciară. Ecosistemele de apă stătătoare se modifică cu atât mai repede, cu cât
sunt mai mici.
Varietatea speciilor în asociaţiile de apă dulce e în general redusă şi numeroşii
taxoni (specii, genuri, familii) sunt răspândiţi pc o largă arie continentală şi chiar
pe mai multe continente.
Pentru repartiţia organismelor din lacuri, importantă este împărţirea acestora
în zone sau regiuni naturale. Există astfel: o zonă a malului sau litorală şi o zonă
de adânc sau pro/undată.
Viaţa din zona litondă
Partea adesea înm~tinată a zonei malulu~ poartă, de regulă. pâlcuri de sălcii,

anini şi o centură de plante de mlaştină, cum s1mt: stuful (trestia), papura şi piririgul.
Către larg urmează plantele cu frunze plutitoare, ca: nuferi, broscăriţa, ce se pot
coborî până la 3-4 m adâncime. Unnează apoi plantele submerse, ·1a care organele
de asimilaţie nu se mai află lângă sau pe faţa apei; aşa sunt brădişul. cosorul.
ciuma apei, muşchiul de apă, toate putând coborî până la 6-7 m. În lacurile alpine,
transparente, cel mai jos coboară muşchiul-de-Îantână (Fontinalis). Lăţimea .
centurii vegetale a malului depinde de transparenţa apei.
51
Deoarece condiţiile de viaţă sunt diferite, atât în sens vertical cât şi mimntal şi
supuse în timpul anului unor variaţii puternice, litoralul adăposteşte biocenoze
foarte difente . Tăria valurilor impune apariţia unor învelişuri protectoare.
si faţă de oscilaţiile termice, diurne şi sezonale, organismele litorale trebuie să fie
bme adaptate.
· Apa. datorită agitaţiei continue, este aici bogată în oxigen. Intensitatea
puternică a luminii permite plantelor o vie activitate asimilatoare, iar animalelor
le produce o pigmentare accentuată.
în litoral se produce maxima cantitate de materie organică.
Biocenozele malului sunt relativ bine delimitate. în zonele de maximă izbire
a valurilor trăiesc alături de foarte multe diatomee, animale - în condiţii
asemănătoare celor din pârâurile de mmite - torentuos şi cu fund dur. Ele prezintă
aceleaşi adaptări: turtirea dorso-ventrală, mărirea suprafeţei adezive, prelungirea
1cioruşelor în plan orizontal, fixarea prin ventuze, căsuţe dure etc. Mai spre adânc,
în apa liniştită, organismele nu mai posedă aşa de mari suprafeţe adezive, ca în
zona agitată a malului. Ele au fie codiţe gelatinoase, ca diatomeele (Gomphonema,
Cymbella), fie pedunculi ca Vorticella. Infuzorii şi rotiferele aderă pe diferite
substraturi. Algele filamentoase poartă discuri adezive sau pernuţe gelatinoase.
Printre plantele acvatice superioare se găsesc spongieri, brizoare şi colonii ale
ciliantlui Ophrydium, colorat în verde.
Caracteristic pentru locuitorii zonei submerse litorale este frecventa culoare
verde, scheletul, foarte delicat, marea mobilitate, predominanţa respiraţiei acvatice
şi lipsa acelor organisme care - ca să respire - trebuie să urce la faţa apei. Centura
vegetală din zona malului este totdeauna cea a marilor depozite de calcar, zona de
cal cificări biogene.
Organismele epibionte îşi schimbă componenţa în dreptul zonei saltului
termic, fiind influenţate de lumina mai slabă şi de temperatura mai scăzută de
aici. Acolo unde lumina scade mult, algele verzi cedează locul algel or brune şi
roşii. Acea.,ta pentru că plantele pot folosi numai acele lungimi de undă din radi aţia
solară care sunt absorbite de pij!lllenţii cromatoforilor lor şi care sunt culorile
spectrale complimentare propriului lor pigment, cromatoforii verzi folosesc mai
bine lumina roşie, cei•bruni şi roşii, radiaţiile scurte verzi. De aceea, sublitoralul
lacurilor adânci adăposteşte diverse genuri de alge brune şi roşii .
Limita inferioară a vegetaţiei acvatice marchează limita inferioară a litoralului.
Dar pentru ca limita unde coboară vegetaţia acvatică depinde de transparenţa apei
şi de natura fundului, întinderea în adâncime a litoralului este foarte variată: în
lacurile alpine, cu apă limpede, el poate atinge 20 m, pe când în lacurile eutrofe
numai 3-7 m.
52
Condiţiile de viaţă din litoral, după cum am arătat mai sus, se caracterizează
printr-o apă foarte agitată şi mari variaţii de temperatură . Bogăţiei de
vegetaţie îi corespunde o bogăţie de animale, ca şi un belşug de resturi organice
produse pe lac.
Luate izolat, condiţiile biologice din litoral variază mult, ceea ce face ca
acest biotop să cuprindă câţiva alţi biotopi secundari, fiecare din biocenoza proprie.
Aceste biocenoze sunt hotărâte - în primul rând - de plantele acvatice care, la
rându-le atârnă direct de factorii fizici şi chimici ai mediului.
Vegetaţia zonei litorale se poate .grupa în: Plante emerse: centura de
stuf sau stufărişul; Plante plutitoare: centura de nuferi, plutniţa şi broscăriţa;
Plante submerse: ,,buruiana" pescarilor- Plante emerse - stufărişul (Phragmiteturn)
şi animalele din el.
Prin mersul evoluţiei lor, prin alcătuirea şi modul lor de trai, plantele acvatice
superioare ocupă un loc aparte faţă de restul vegetaţiei din ape. în timp ce întreaga
microfloră, împreună cu algele mai mari, sunt adevărate produse aie apei, pe care
în timpul fitogeniei n-au părăsit-o niciodată, plantele acvatice superioare pot fi
considerate ca nişte fugari de pe uscat; sunt deci organisme secundar adaptate la
viaţa acvatică. În cursul evoluţiei, strămoşii lor părăsind apa, au devenit aerieni;
mai târziu, unii membrii ai seriei adap~te la viaţa aeriană au revenit la mediul de
viaţă primar la apă. În această adaptare regresivă s-au păstrat totuşi multe caractere
imprimate de viaţa aeriană. De aceea, aceste forme reprezintă oarecum nişte
avanposturi de-ale florei terestre în domeniul apelor.
Plantele în cursul vieţii lor au suferit o serie de adaptări: Cuticula şi toate
celelalte formaţiuni, care împiedică transpiraţia, sunt reduse, ca inutile; organele
plutitoare (tulpini, frunze) sunt conformate astfel ca să reziste la tras, nu la îndoit,
de aceea fascicolele de vase, ca şi ţesuturile de sprijin nu sunt aşezate periferic, ca
în tulpina plantelor terestre, ci central ca la rădăcină. De asemenea, stomatele
lipsesc pe organele submerse ale plantei, găsindu-se numai pe faţa superioară a
frunzelor plutitoare. Spre a compensa alimentarea slabă cu oxigen, pe care-l iau
numai solvit, plantele acvatice superioare şi-au dezvoltat enorm aerenchimul
intercelular: Canalicule pline cu aer străbat întreaga plantă ducând aer în special
rădăcinii înfiptă în mâlul sărac în oxigen.
Pornind de la uscat spre apă, pe malul lacului sau bălţii se întâlnesc toate
formele şi gradele de adaptări amintite. Acolo unde solul este adesea inundat sau
măcar umed în permanenţă, încep plantele de mlaştină helofitele. Ele se deosebesc
de cele terestre prin aceea că rădăcina lor, înfiptă într-un sol sărac în oxigen, are
sistemul intercelular bine dezvoltat. În schimb, ţesuturile de sprijin sunt aşezate
încă periferic, tijele acestor plante fiind silite să se înconvoaie după vânt, ·
în toate direcţiile.
53
Cel mai departe în api înaintem stuful (Phrop,ita) şi pipirigul (Sdrpm).
La adâncimi de peste 1 m. plantele de mlaştini înaintează mai rar şi izolat; ele
sunt aici înlocuite prin plante cu frunze plutitoare, ca, de pildă: nuflrul alb, cel
galben, plutniţa sau plutica (Nymphoules sau Limnanthemum) şi o specie de
broscăriţă (Potamgeton natans).
La adâncimi de peste trei matri găsim plante care fie că nu mai au rădăcini
înfipte în ftmdul apei şi au devenit astfel complet plutitoare, fie că s-au cufundat
în apă cu toate organele de asimilaţie. ducând o viaţă complet acvatică (plante
submerse). Exemple din primul caz: lintiţa (Len,na), peştişoara (Salvinia); din al
doilea caz: cosorul (Ceratophyllu,n), brădişul sau peniţa. (Myriophyllum), ciuma
apei (Elodea) şi diverse specii de broscăriţă (Potamogeton). Ultimele coboară
până la 6-7 m adâncime µnde lumina scăzută le împiedică dezvoltarea; şi mai jos
coboară unele specii de muşchi; în unele lacuri alpine muşchiu)-de-f'antână
(Fontinalis) ajunge până la 20 m.
Plantele acvatice oferă unor animale putinţa de a-şi continua sub apă viaţa
lor primitiv aeriană. Aşa este cazul larvelor de insecte, deci animale aeriene cu
dezvoltarea în apă. Ca „parazite respiratorii" pe plante acvatice trăiesc larvele şi
pupele de DolUICÎII, gândac cu strălucire me_ţalică, întâlnit pe stuf ca şi pe frunz.ele
plutitoare de nuflr ori broscăriţă. De asemenea, trăiesc în mezofilul frunzelor
plutitoare multe larve de tânţari, din genul Cric«opus, care-şi sapă galerii, mâncând
ţesuturile frunzei.
Stufărişul Phragmitetwll, se dezvoltă în locurile mai adăpostite ale malurilor
ferite de vânturi şi de valuri mari. Stuful este primul pionier car~, luptând cu
valurile, favoriz.ează treptata împotmolirea malului, tijele dese de stuf reţin mâlul
adus de valuri, iar rizomii lui îl fixează şi pentru că influenţa valurilor se simte
puţin în _stuÎariş, aerisirea mâlului depus este aproape nulă; lipsa oxigenului pro-
duce aici procese de putrefacţie şi degajări de metan.
în stufăriş, planta dominantă este stuful (Phragmites communis) graminee
robustă. vivace şi foarte înaltă; fascicolele de vase găsindu-se la periferie, imediat
sub scoarţă, tulpina se poate încovoia în toate direcţiile fără să se rupă; frunzele
late şi foarte elastice rezistă bine la atacul vântului şi al ploii (Fig. 12).
Ghiolurile adânci ale Deltei se caracteri7.ează, de la prima vedere, prin formaţia
vegetală munită plaur, proprie acestei regiuni. Format din încâlcirea rizomilor şi
rădăcinilor de stuf, plaurul se prezintă ca o pâslă groasă, uneori de 90-100 cm, cu
ochiuri umplute de mâl, resturi fine de plante etc. Printre stufări ş mai cresc tufe de
ferigi, stânjenei galbeni şi Nu-mă-uita albastru. în apa de sub plaur de grosimi
variate după nivelul revărsărilor Dunării nu trăiesc peşti, datorită gazelor ce o
54
infectează. Numai către
margini. peştii găsesc vara o api
mai rece. în care se refugim.
Pe plaur, stuful este
asociat cu alte câteva plante. ca:
feriga-de-plaur, Dryopteris
(Nephrodiu,n), Thelypteris,
tătâneasa (Symphytu,n), jaleşul
de apă (Stachys palutstris),
lăsnicior (Solanum . dul-
camora), cupa-vacii (Calys-
tegia sepium), isma (Mentha),
nu~mă-uita (Myosotis) etc.
Aceste plante cad după primul
ger. când rămân în picioare
numai tijele înalte de stuf; atunci
începe perioada favorabilă
recoltării stufului de plaur,
extinsă din noiembrie până în
martie.
Alte plante întâlnite cu
stufal sunt: papura, (Typha), cu
cele două specii: latifolia şi
angustifolia. Inflorescenţa, ca o
măciulie cilindrică, cafenie, se Fig. 12. Stuf (trestie); alături inflorescenţa.
desface în smocuri, lânoase,
când este coaptă, din care seminţele s\lllt luate de vânt. Pipirigu~ (Sdrpus lacusÎris),
însoţeşte adesea stuful, înaintând mai mult ca acesta spre largul bălţilor. Tulpina
lui cilindrică, înaltă până la 2 m, de culoare verde deschis, groasă cam de I cm,
este lipsită de frunze. Planta matură neavând frimze, asimilaţia se face prin scoarţa
verde a frunzei. În ape adânci dă frunze submerse, delicate, care iau gazele solvite
în apă. Seminţele de pipirig încolţesc numai în apă, fapt care arată că această
plantă este „mai acvatică" decât stuful. Comune sunt iarba-mlaştinii (Juncus
effusus) şi mana-apei (Elyceria aquatica) (Fig. 13). .
În apele noastre se mai găsesc, pe lângă Scirpus lacustris şi următoarele
specii de pipirig: Scirpus Tabernaemontani, cu tulpina subţire (5 mm), de
culoare verde albăstruie, răspândită mai mult în iazuri şi heleştee; are tulpina
tot cilindrică ca şi S. lacustris, cu tulpina triunghiulară în secţiune, când este ·
55
Fig, JJ . Pipirigul Scirpus lacustm. F ,:. 14. Iarba mlaştinii, Juncus effusus.
verde, sunt speciileSchpus maritimus, din unele ape stagnante şiScirpus triqueter
de pe fundul râurilor.
Plantele emerse ei'late până acum alcătuiesc „flora dură" a apelor, formata rn
cea mai mare parte din stuf Aceasta, atunci când este prea dezvoltată şi alcâtuieşte
masive puternice aşezate pe malurile puţin adânci ale lacurilor şi bălţilor, este
dăunătoare tuturor apelor ce se exploatează piscicol. Părţile inferioare ale acestor
plante sunt puternic silicificate şi de aceea nu pot fom1a toamna târziu, când cad
pe fundul apei, doborâte de ploi sau fummi un hun m.11 Jetritic; din resturile lor ia
naştere un depozit celulozic, foarte greu putrescibil, deci nefolositor. Ca prim
pro 1.,s din descompunerea acestor resturi vegetale rezultă pentasonele, combinaţii
56
c}:rimice care oferi mi mediu prielnic dezvoltlrii bacteriilor dcnitrificante, aşa de
vltJmltoare. Din aceste motive, stuful nu prezintă, sub raport piscicol, decât o
valoare redusl şi anume nmnai daci nu-i prea des. Când este tare des şi fonnea7.ă
masive putcrnicc, atunci pe lângă faptul ci wnbreşte apa, dar opreşte aerul şi
clldura solari să pltnmdl pe locul pe care îl ocupă, slricind astfel o porţiWle
înseamnati din zona malului, care este cea mai productivă zonă a oriclrei ape. Pe
scurt: stuful ia apei lumina şi aerul, solului elementele nutritive, iar păşunilor
hrana. De aceea, stufurile dese nu sunt regiuni productive din pwtct de vedere
pesclre$C. La lacurile mari, centura de stuf aduce oarecare servicii, apărând malurile
de valuri puternice, care le-ar distruge. Dar neajunsul principal al florei dure este
el, prin acumµlarea _ pe fi.md a resturilor celulozice greu putrescibile, se grăbeşte
t:-:msformarca apelor ·în uscături, lacurile îşi pierd treptat din adâncime, devin
bălţi, acestea mlaştini, smârcuri şi - la unnă - teren mocirlos, fără valoare.
tn marginea dinspre uscat a centurii de stuf a bălţilor şi lacurilor se mai
întâlnesc unnltoarele plante: rogozul (Carex) cu tulpină de un metru, triunghiulara
şi cu frunze liniare; spede comuriă este Carex riparia apoi rugina sau iarba mlaştinii
(Juncus effusus) (fig. 14), plantă comună cu tulpina netedă, verde şi fără frunze
şi cu inflorescenţă aşezată lateral; mana-apei (Glyceria), graminee cu panicului
foarte mare şi desfăcut, cu foarte multe spiculeţe la specia cea mai comună Glycuio
oquatico (fig. 15) şi cu panicul mult mai mic la G. jluitans, întâlnită prin şan~
mocirle etc.; ţip irigul (He!eocharis), plantă aurie, cu tija fără frunze, cu un singur
spicule ţ floral; specie comună Heleocharis palustris; apoi coda-calului, numire
populara dau ta două plante asemănătoare la prima vedere, dar foarte deosebite
genetic: criptogama vasculară Equisetum şi fanerogama Hippuris.
Toate plante'.e citate până acum, se caracterizează prin faptul el au nmnai
baza tulpinei în apă. Uneori, ,,mai mult cufundate în apă" decât acestea, dar având
florile şi majoritatea frunzelor deasupra apei, sunt amfifitele. Astfel de piruite,
fixate pe funduri mâloase, sunt: limba-broaştei (A.lisma plontago) cu frunze
baziliare ovale, cu 3-5 nervuri, lung peţiolate şi cu mici flori rozacee; săgeata apei
(Sagittaria sagittifolill) cu flori unisexuate şi frunze baziliare sagitate. Alte amfifite:
buzduganul sau capul-ariciului (Sparga11i11111 ramosum), cu inflorescenţa
globuloasă şi tulpină ramificată; crinul-de-baltă sau răeaţa (Butomus u,nbelatus),
plantă înaltă, cu înveliş floral simplu. Mai sunt : cucuta-de-apă (Cicuta
virosa), c;tâujcnelul galben (Iris pseudacorus), cosiţelul (Sium latifoli11,,,),
năsturelul-de-baltă (Nasturcium), diverse specii de piciorul cocoşului
(Ranunculus) menta de apă ,'A-fenta aquatica) tătăneasa (Symphytum oj]icinak),
troscotul (Polygonum), trifoiaşul (Menyanthes trifoliata) etc.
Stuflrişul des oferă păsărilor locuri ideale pentru cuiburile lor. Cu puţin mai .
înălţate deasupra apei sunt cuiburile simple de: lişiţe, raţe, chirghite ş i
57
Fig. 15. Mana apei (Glyceria aquarica).
buhai-de-baltă. Numai lăcarul (Acrocephal/us arindinaceus) îşi are cuib clădit

cu măie~trie, împletit din fire de iarbă întinse între câteva tije subţiri şi apropiate
între ele. Din cauza aceasta, cuibul - agăţat solid de aceste tije - rămâne orizontal
chiar şi pe vreme de furtună, când tulpinde stufului se apleacă în toate părţi le.
Plante plutitoare (Nupharetum) şi fauna ce adăpostesc.
în locurile mai d~site şi cu apă mică este împărăţia plantelor plutitoare, care
fac trecerea către plantele complet submerse. Puţine dintre ele au devenit complet
libere - pluritoare - pierzând orice legătură cu fundul ; majoritatea au rizomi în
mâl, luând hrana şi fixându-se îri acelaşi timp prin rădăc ~ni . Cu aerul stau direct în
legătură prin intermediul frunzelor plutitoare care mijlocesc schimbul de gaze.
Aceste frunze plutitoare au totdeauna marginea continuă necrestată, şi sunt tari,
pieloase. Faţa superioară este ferită de picăturile de ploaie, care o lovesc în plin,
58
printr-o cuticulă groasă; fiecare picătură se rostogoleşte pe stratul de ceară care
acoperă această faţă a frunzei .
Frunzele plutesc datorită spaţiilor cu aer din interior. în raport direct cu
intensitatea puternică a luminii, s-a dezvoltat ţesutul palisadic al frunzei. Cum
este şi firesc, stomatelc - care la plan.ele de uscat se află pe partea inferioară a
frunzei - la frunzele plutitoare se găsesc pe faţa superioară, prevăzute cu anumite
dispozitive împotriva pătrunderii de corpuri străine şi apă. Codiţa frunzei are
proprietatea să-şi regleze creşterea după adâncimea apei, de aceea, limbul pluteşte
mereu pe suprafaţa apei. Variaţiile de nivel sunt deci egalizate de planta însuşi.
Legătura permanentă cu fimdul lacului sau bălţii creează o dependenţă a plantelor
de felul şi adâncimea acestui fimd. 1
Cele mai mari şi mai frumoase plante plutitoare sunt nuflirul alb (Nymphaea
alba) şi cel galben (Nuphar luteum), care coboară la adâncimi de 4-5 m. Ambele
au frunze lucioase, tari parcă ar fi de piele, în interior cu largi spaţii aeriene.
Nufărul tânăr trăieşte la început cu totul în apă; are fnmzele subţiri şi fragede,
fără cuticulă şi stomate, ca să poată lua gazele necesare direct din mediul
înconjurător. În apele prea adânci, se întâmplă uneori ca nufărul să nu dea foi
plutitoare; asemenea nuferi total submersi, se caracterizează prin fhmze creţe, ca
de salată.
Alte Nyrnphaeacee din apele noastre: Nymphea lotus (Var. thermalis), găsită
numai în pârâul Peţea, cu apă caldă, de lângă Oradea şi în lacul Băilor Victoria
(Crişana). Aceasta se caracterizează prin marginea dinţată a frunzelor; floarea
complet deschisă măsoară 12-16 cm şi este uşor parfumată. l'ot acolo s-au
aclimatizat şi speciile exotice Nelumbo nucifera (aceasta în Cişmigiu şi în lacul
Snagov) şi Vu:toria Crudana.
Obişnuit, între plantele din Nupharetum distingem două grupe:
- plante cu frunze plutitoare, fixate pe rădăcini, din care în afară de nuferi
mai cresc: plutniţa sau plutica (Nymphoedes pe/tata sau Limnanthemum
nymphaeoides); troscotul-de-apă (Pholygonum amphibium), ciulinii (Trapa
natans); piciorul-cocoşului-de-apă, cu flori albe (R.enunculus aquatilis); broscariţa
(Potamogeton natans);
- p lante cu frunze plutitoare, nefixate prin rădăcini; iarba broaştelor
(llidrocharis morsus ranae); lintiţa (Lemna: L trisuka, L minor, L poly"hiZII,
L gibba, L arrhiza); pestişoara (Salvinia), apoi diverse alge verzi filamentoase,
formând ca o vată mucilaginoasă la faţa apei (Zygnema, Spirogyra).
Plantele plutitoare fixate prin rădăcini prezintă interesante tranziţii de la viaţa
aeriană la cea acvatică. Astfel, alături de frunzele plutitoare, ele au şi frunze complet .
submerse, de regulă fin incizate care - ca aspect şi fimcţiune - sunt aidoma celor
59
submerse. Dar pe când plantele submerse nu pot fi mutate pe uscat, şi nici cele de
uscat nu rezistă la un înec de durată, plantele plutitoare se pot adapta la variaţiile
de nivel ale apei, modificându-şi frunzele. Exemplul tipic îl oferă transformarea
frunzelor de Betrachium aquatile.
·Animalele din „Nupharetum ". Pentru că multe dintre aceste animale se
întâlnesc şi în zona plantelor submerse, amintim aici numai pe cele în strânsă
legătură cu nuferii şi plantele din tovărăşia lor.
Se înţeiege că frunza de nufăr, stând la limita dintre două medii diferite -
aerul şi apa - are propria ei asociaţie de animale. Pe faţa superioară a frunzei stau
nur:i.eroşi pureci verzi (Aphis n_vmphaeae). Printre gândaci care mănâncă frunza
nurarului cităm pe Donacia crassipes, cu strălucire metalică verde-albastră. Tot
pe faţa superioară a frunzei stau la pândă diverşi păianjeni (din genurile Dolomedes,
Pirata ş.a.) se odihnesc numeroase muşte, bondari, libelule etc., majoritatea căzând
pradă broaştelor care preferă şederea pe frunzele de nufăr.
Faţa inferioară a frunzei de nufăr adăposteşte alte asociaţii interesante.
Frecvente sunt grămezile gelatinoase cu ouăle melcilor de apă: în cordoane groase
de (Limnaea) mai subţiri (de Bythinia) sau grămăjoare rotunde şi turtite (de
Planorbis). Şiruri arcuite de mici liniuţe sunt ouăle unor libelule (Agrion). Nu
lipsesc nici larvele de fluturi; dedesubtul găurilor rotunde, unde frunza a fost
mâncată, stă omida de Nympliula nymphaeata, într-o căsuţă făcută din două ovale
de frunză, lipite pe margini. Amintim în fine, discurile verzi, mari de 1-2 mm, ale
algei verzi Coleochaete scutaia, prezente aproape totdeauna pe faţa inferioară a
frunzei, a1>oi, micul gasteropod Ancylus lacustris .
Plante submerse (,.,buruiana•~ şi animalele din ele.
Totalitatea plantelor complet submen:e, alcătuieşte flora moale a apele, numită

,.buruiană" de către pescarii noştri.
Condiţiile de viaţă unde se dezvoltă „buruiana" sunt următoarele : a) lumina
scade în intensitate către adânc; şi pentru că orie~ plantă verde depinde de lumină,
domeniul plantelor submerse este limitat; el se întinde - în lacurile eutrofe - c~
până la 7 m;
b) Slaba conductibilitate a apei pentru căldură face ca apa să se încălzească
mai greu; de aceea, primăvara începe sub &pă mai târziu ca pe uscat. Pe de altă
parte, apa se menţine caldă până toamna târziu. Variaţiile termice, care ating plantele
de uscat, sunt aici mult mai slabe; de aceea, majoritatea plantelor submerse sunt
perene; c) spre deosebire de plantele aeriene, cele submerse; iau gazele necesare
60
asimilaţiei în stare solvitl. ln timp ce cantitatea de col ce le stă la îndemână
este cam aceeaşi ca şi în aer, în schimb, oxigenul este mult mai puţin. Faptul nu
are mare însemnltate pentru respiraţia plantelor submerse, pentru că ele folosesc
la respiraţie oxigenul produs în asimilaţie şi pe care, în parte, il înmagazinează în
ţesuturile lor; d) bioxidul de carbon exi&tent nu ajunge, în mod normal, la asimilaţie.
Dar plantele submerse mai dispun de o sursă de C01; este bicarbonatul de calciu
din apă. Majoritatea plantelor din buruiană, îndeosebi feluritele soiuri de broscăriţă
(paşă) brădişul şi corosul au vara târziu, frunzele încrustate cu calcar. Acesta provine
tocmai din bicaroonatul de calciu al ape,i, la descompunerea căruia rezultă CO1,
folosit în asimilaţie; e) în comparaţie cu sărurile nutritive din sol, cele solvite în
apă sunt foarte diluate. Puţine plante Sllbmerse iau aceste sftruri tot prin intermediul
rădăcinii din mâl; majoritatea lor îşi iau sărurile, ca şi gazele solvite, pe cale
osmotică, direct din apă. Pentru asta este nevoie ca organele respective să aibă
suprafaţă mare, fapt care se realizează prin aceea că frunzele sunt incizate
şi foarte fine.
Plantele submerse servesc ca suporturi pe care se fixează elementele de
biodermă (vegetală sau animală). Ele oferă şi locuri bune de reproducere şi
ascWlZÎŞUI'Î pentru peşti şi ·pentru mulţimea organismelor inferioare ce le servesc
acestora ca hrană.
Toamna când mor şi cad la furul, corpul moale al acestor plante se descomplllle
uşor, fără a produce gaze toxice şi astfel ele redau apei elemente nutritive luate la
început din apă.
Majoritatea plantelor submerse au rădăcini în mâlul fim.dului şi se ·ridică
către suprafaţă, pe care însă n-o străbat decât organele florare. Cele mai comune
plante submerse sunt: diversele specii de broscăriţă sau paşă, Potamogeton
(Potamogeton crispus, P. pectinatus, P. Pus11lus, P. filiformis, P. perfolilltlls,
P. lucens, P. gramineus); piciorul-cocoşului (Ranculus divaricatus); peniţa sau
brăd işul (Myriophyllum); cosorul (Ceratophyllum); Hottonia; muşchiol-de
Îantână (Fontinalis) rizacul sau foarfeca bălţii (Stratiotes aloides) etc.
Foarte comune în apele stagnante sau lin curgătoare sunt cele două specii de
Miriophyllum, numite popular brădiş, peniţa, vâsc-de-apă sau mălura bălţiL
Tulpina lungă şi subţire poartă multe frunze pectinat-penate, dispuse în verticile:
M.spicatum, cu tulpina roşietică, cam de 3 m lungime, are fnmzele dispuse câte 4
în verticile. La M. verticillatum, cu tulpmă verde-brunie, de peste 4 m, verticilele
conţin 5-6 frunze.
Ambele specii participă activ la decalcificarea biogenică a apei.
În apele calde ale pârâului Peţea (Bihor) a fost aclimatizată specia.
Proserpinaa,ida.
6t
Alte plante submerse întâlnite în bălţile luncilor şi Deltei Dunarii sunt vijoaica
§aY ~ârmuliţa (Vallisneria spiralis) şi ciuma bălţii (Elode.a canallensis).
În ape stagnante sau lin curgătoare, ca si în lacuri salmastre, întâlnim inariţa,
NPjas, cu speciile marina şi minor. Sunt plante mici, cu tulpini subţiri, ramificate
şi cu frunze liniare, dinţate, opuse, rigide.
Răspândită plantă plutitoare în masa apei este cosorul (Ceratophyllum) cu
ipeciile C.submersum şi C. demersum.
Destul de des se întâlneşte în unele ape stagnante, cu fundul foarte mâlos,
,um sunt ghiolurile Deltei, otrăţelul-de-apă (Utricularia vulgaris). Frunz.ele subţiri
5unt puternic divizate şi prevăzute cu numeroase utricule, vezicule de mărimea
bobului de mei şi care servesc drept capcane ce prind diverse m ici animale de apă.
Corpul acestora este digerat de sucurile secretate de perişorii glanduloşi ce căptuşesc
peretele utricului şi apoi absorbite de aceiaşi perişori . Prin această particularitate,
Utricularia este o plantă „carnivoră" . O găsim şi în bălţile Brăilei, în Oltenia,
Caldăruşani, Greaca etc.
Mai rară ca aceasta, tot în unele ape din Deltă, se găseşte altă „carnivoră",
Aldro••anda vesiculosa, înrudită de aproape cu roua-cerului (Drosera), plantă
terestră din turbăriile cu Sphagnwn sau tinoave. Mică plantă perenă, submersă,
multiarticulată, fără rădăcini, pluteşte aproape de faţa apei, pe marginea plaurului.
Fnmzele, dispuse în verticile, au peţiolul lăţit, iar limbul rotunjit, bine separat de
peţioi şi îndoit la mijloc de-a lungul nervurii mediane. În dreptul acestuia, cele
două jumătăţi ale limbului formează un unghi cam de 60', în apropierea lui se află
n1,1meroşi perişori senzitivi şi glande digestive. Când o rmnmtă vietate d.:: apă
atmge perişorii, cele două jumătăţi ale limbului se apropie una de alta, lăsând în
interior numai un spaţiu mic, în care vietatea - după ce moare - este complet
di gerată, afară de părţile chitonose. O frunză care a făcut deja această operaţie nu
o ma i repetă; ea rămâne închisă şi se ofileşte. Înmulţirea şi iernarea
aldrovaridei se face pe cale vegetativă, prin muguri de iarnă (turioni) ovali şi lungi
de câţiva milimetri.
Buruiana apei, când este dezvoltată exagerat, nu numai că îngreunează
pescuit:ul, dar împiedică peştii să se dezvolte în voie, deoarece opreşte lumina şi
căldura să pătrundă în apă şi pe fund. De aceea, bine privită în apele stagnante
când este dezvoltată moderat, buruiana trebuie combătută îndată ce prinde a lua
proporţii mari.
La fel şi plantele cu frunze plutitoare, nuferi şi plutniţă, care dau un anumit
pitoresc bălţilor, pot deveni dăunătoare atunci când se înmulţesc peste măsură . Cu
frunzele lor late, ele umbresc puternic fundul bălţilor, unde apa se menţine mai
rece şi prin asta îşi pierde din fertilitate. Una din cele mai dăunătoare plante acvatice
este Trapa n14t4r,j (ciulinul de baltă), mult răspândită la noi în bălţile Greaca,
Borcea etc. ·
62
Prezenţa câtorva specii de plante submerse poate da indicaţii asupra amunitor
însuşiri ale apei în care apar. Astfel„ trosCOIU! (Pofyg,onum) şi cosiţelul (Sium) se
întâlnesc în ape puţin mocirloase; cucuta de apă (Cicuta.virosa), în ape slab acide.
în fruntea tuturor plantelor submerse~ ca intensitate de asimilaţie şi producere de
oxigen, stă Elodea canadensis, întâlnită şi la noi în unele bălţi dunărene, dar
numai în exemplare femele. Ea prosperă în ape cu fundul bogat în calciu şi potasiu
şi dispare îndată ce aceste substanţe sunt sleite. RizacuI şi cosarul, mult dezvoltate
în ghiolurile Deltei, se întâlnesc în bălţi puţin adânci, cu tendinţa de mâlire, dar cu
bune condiţii de viaţă pentru unii peşti . ciprinizi. Bune indicatoare de condiţii
biologice favorabile penţru apele pescăreşti din ţara noastră stmt: brădişul sau
peniţa (Myriophyllum) şi diversele specii de Potamogeton din bălţile Dunării.
Animalele din buruiană. în desişul buruienii, lumea animală este mai bogată
decât în orice altă parte a locului; lucrul este explicabil: aici organismele găsesc
adăpost şi hrană din belşug. Unele din ele stau fixate pe plante, altele se târăsc pe
ele, altele înoată în apă.
Pe mâlul fundului, ca şi pe buruiană, trăiesc mulţi melci de apă, toţi prevăzuţi
cu o cochilie în care se retrag la primejdie. Calcarul îl iau din apă, ca bicarbonat
de calciu, şi-l secretă apoi mantaua lor iarăşi sub formă de carbonat. Cochilia
creşte repede primăvara, astfel încât după numărul inelelor de creştere li se poate
cunoaşte vârsta.
Gasteropodele de apă dulce se grupează astfel::
1. Cochilia fără opercul: Pulmonale;
2. Cochilia cu opercul: Branhiale.
Pulmonalele, melci cu respiraţie aeriană, au peretele superior al camerei
paleale transformat în organ respirator. Animalul urcă în răstimpuri la suprafaţa
apei şi îşi încarcă plămânul cu aer (prin pneumostom) şi apoi coboară iarăşi spre
fund; aşa fac P/anorbide/e. Dar, planorbidele mici nu ies la suprafaţa apei, ci
respiră oxigen din bulele minuscule de aer ce se află pe vegetaţia submersă. Alte
pulmonate pot respira aerul din apă prin mantaua foarte vascularizată în interiorul
camerei paleale, deci au un fel de respiraţie cutanee. Aşa este la Limnaeide, care
trăiesc în bălţile şi iazurile mai adânci; ele nu urcă la suprafaţă decât când apa din
adânc nu mai are suficieut oxigen.
Branhiatele respiră printr-o branhieî11 formă de pană sau pieptene. Ele trăiesc
mai mult pe fund, la IJdâncirne mai mare-în comparaţie cu pulmonatele pe care le
găsim aproape de s ~ apei. · .
Intre pulmonate, tel ffiai cunoscut este genul Limnea, cu cochilia înaltă (peste
3 cm), sucită în spirală; comună este specia Lstagnalis cu vârful foarte înalt. În
lacuri mai mari trăieşte Radix auricularia cu spirele mai strânse ca l~, Limnta
stagnalis, dar cu deschiderea mai mare decât înălţimea spirelor. R.ovata prefera
apele curgătoare, chiar cele montane.
~ cu scoica spira1ati într-un iângurplan, arc doul specii: P.pllo,orbis,
cu peretele cochiliei tare, gllbui sau cafeniu, şi P. caruudll!. cu peretele subţire şi
o creastă bine vizibili. Alte Planorbide: Spin,Ji,u,, cu cochilia mai mici decât la
Planorlris şi tare turtită; Sep,ottiu llitiâ, cu cochilia şi mai mică, se înmulţeşte
în bălţile cu multă buruiană din Ardeal; Ânlliger crista are cochilia cea mai mică
(2-3 mm), netedă sau cu coaste.
În grupa a doua a branbiatelor, intră melci care trăiesc mai cu seamă pe
mâlul din fimdul apei; cochilia este prevăzută totdeauna cu un opercul. Aşa sunt:
Vnyon,s (Palullina) cu mai multe specii, cu cochilia până la 4 cm; Bythinia
tmtaculata comună, cu cochilia cam de 1 cm; Valvau,, mai scundă, cu cochilia
sub 1 cm şi cu căpăcelul rotund, des spiralat; Neritint, (1'heodo.D1$), cu cochilia
până la 1 cm, groasă, aproape nespiralată în formă de luntre, fin reticulată; ultima
se găseşte îndeosebi pe pietre, în zona bătută de valuri mari, ca şi în unele ape
curgătoare (Dunărea şi afluenţii ei).
în lacurile şi bălţile mai adânci se întâlnesc adesea speciile de Vmpanu,
V. vmptu'IIS, V./IISCÎllta, cu cochilia c:onicl sau în formă de turn, împodobită şi
cu trei dungi cafenii. Prima specie este mai umflată ca a doua
Valvata se înmulţeşte la noi în două specii: V.cristata, discoidală şi
V.pi&cbudi&, cu cochiha rotunjită, conică.
De asemenea, trăiesc foarte mulţi gândaci de apă cum sunt: Noterus
clt,•icDmi&, ucopl,iJ-,,,, Cybister latui,,.,,,.gi1111lis, Bidasus şi Dytiscus
~ (acesta, cam de 3 an, negru-măsliniu, are o chmgl galbenă pe margini);
Colyabdo.t,ac,u (galben), ambii carnivori. Apoi lly,lrOIIS, llytlroplayb,s (negru
1,5 cm), Hy4rol,i,ls (cafeniu închis, 0,7 cm), toţi trei fitofagi.
Ca şi gândacii acvatici, ploşniţele-de-api sau ~ • acvatice rămân
legate toată vi.aţa de mediul acvatic. Aripile lor nu se modifică, în schimb picioarele
şi respiraţia prezintă adaptiri la această viaţă. Au UD plisc tipic pentru înţepat şi
supt (Fig. 16).
Glsindu-se în toate apele,
dar în cele cu multă buruiană,
prezentăm aici câteva
exemplare:
Fugăii care „fug" a.learg_ă
cu repeziciune, parei pati-
nează pe suprafaţa_ apei,
unii au, alţii n-au aripi.
Hydro•dl'W (Lb,,nobates), cu
forml a.lungită, dar subţire,
Fig. 16. Plo,niţa ele api (Macrocorixa gcoffroyi).
64
înaintează sărind cu ajutorul a 4
picioare. Ambele genuri se
întâlnesc rar în domeniul plantelor
-
submerse, mai des în zona malului
la apă mică (Fig. 17).
Adevăratele heteroptere
acvatice trăiesc permanent în apă.
Comune sunt Plea şi Naucoris.
Lungă şi subţire este Ramura (3-4
I =-
-
~J-~ -
cm), la care prima pereche de
~l.:,-=~~
picioare serveşte la apucat prada. ~~......:~~~-~=-- -
Scorpionul de apă, Nepa cinerea,
de culoare brună, cu corpul turtit
şi lăţit (2-3 cm); Naucoris, cu
aspect de ploşniţă, turtită şi de
formă ovală; Corixa, cu picioarele
ca nişte vâsle perfecte, este cea mai
comună, întâlnindu-se în toate Fig. 17· Pe faţa apei, fugii (Gerris); in apă Nepa şi
Notonecta.
apele, chiar şi în cele acide. Pe
spate - înoată, Notonecta (lungă până la 1,5 cm) şi Plea (numai de 2-3 cm).
Ambele sunt foarte vorace, înţepându-şi prada, pe care apoi o sug. Plea apare
adesea în număr mare.
Larvele insectelor acvatice. Relativ la lumea insectelor, merită subliniat faptul
că numai puţine larve acvatice dau insecte (imagines) de apă; majoritatea larvelor
acvatice produc insecte aeriene. Aceste iarve. sunt astfel conformate, încât nu
totdeauna putem spune - de la prima vedere - căror insecte aparţin. E vorba de
următoarele grupe: ·
Larve fără aripi:
- cu trei perechi de picioruşe toracice, fără picioruşe false în regiunea anală;
larve de gândaci: Coleoptera.
- în afară de picioruşele toracice, abdomenul cu picioruşe false în regiunea
anală; larve ascunse în căsuţe : Carabeţi (Trichoptera).
- fără picioruşe toracice articulate; viermiforme sau cu picioruşele false în
regiunea anală; larve de muşte şi ţânţari (Diptera).
Larve cu un început de aripi:
- fără branhii traheene pe segmentele abdominale; cu mască (organ apucător):
larve de libelule (Odonata)
- cu branhii traheene pe laturile segmentelor abdominale: larve de efemere
(Ephemeroptera).
65
Dintre iarvel e de
~~
coleoptere (gândaci). ceie de
A.cilias $1 de Hytlro,u sunt
greoaie Şl SC târăsc încet_;
cea de Dytisc•s. mai
V1oa1e. înoată cu aJutorul
• ,.\1
picioruşelor păroase şi a
cozii, cu care loveşte apa
lateral. Toate respiră aer
din atmosferă. Mult mai
subţire este larva de
Gyri11•s, prevăzută cu
bronhii trabeene . stă
Fig /8 P}ea ID.JDUllSSIIDa. F,g. /9 . Larvi de Acilrul mai mult în mâl şi pe sub
sukanu. pietre . Toate larvele
g:ândac ii or de apă sunt răpitoare, atacând mormoloci, peştişori etc.
(Fig. 18). (Fig. 19).
Fiecare pescar cu midiţa cmioaste „carabeţii• pe care-i foloseşte cu nadă;
Sllllt larvele de tnchoptere. scoase din căsuţa lor. Forma acestor căsuţe şi. în
special. materialul de construcţie Sllllt foarte variate: speciile de LimnophylllS
folosesc resturi de vegetaţie. bucăţi de stuf, dar şi mici cochilii de Pumorbu;
Phryganea grandis taie
dm fnmze bucăţele egale, pe
care apoi le îm preună
sprralat. rezultând o căsută
ca un coif. În bălţ il e
dunărene . ca şi i n apele
de lac. mai întâlnite sunt
speciile genurilor Setodes,
LtMnophylus, Oecet,s,
Triaen odes, Economus
(Fig. 20).
Şi frumoasele libelule
(odonate) îşi petrec tineretea
în apă . Larvele lor se
recunosc usor. după organul
cu care-si apucă prada, organ
numn mască. Larva stă Fig. 20. Larvl de Dyticus aracă un mormoloc.
66
11emişcat.ă pe furul, acoperită de mâl şi de alge; îndată ce a 7.ărit prada, masca -
care până atunci era invizibilă - ~ proiectată cu repeziciune înainte; ea apucă
victima, trăgând-o în dreptul mandibulelor cu vârfurile ascuţite. Larvele de hl,elule
sunt foarte vorace, atacând orice, de la mica efemeridă ·până la puii de peşti.
Câteva genuri - Agrwn, Lestes, Calloptoix - posedă bronhii traheene, sub
forma a trei foiţe la capătul cmpului.
în apă trăieşte şi un păianjen adevărat, Agryoneta aquatica. Respiră aer
atmosferic, pe care - ca şi gândacii de apă - îl ia de la faţa apei şi-l duce în adânc.
Aerul aderă în mulţimea de perişori păfoşi ce acoperă abdomenul animalului;
pentru că tot aici se deschid stigmele, aprovizionarea cu aer se poate face în orice
moment Când provizia de aer s-a viqiat, păianjenul o depărtează cu picioruşele,
apoi se urcă la faţa apei, pe un fir tors dinainte, îşi scoate vârful abdomenului afară
din apă; noua provizie de aer curat ajunge pe o zi-două.
De regulă, însă, păianjenul vine mult mai rar la suprafaţă, deoarece are o
mare rezervă de aer în „clopotul de scafandru", pe care şi-l ţese singur, fixându-l
pe una din ierburile din apă. Rezerva de aer din el ajunge pe 2-3 săptămâni. Aici
stă el la pândă, având numai abdomenul în căsuţă, restul corpului fiind în apă; aici
îşi trage prada - de obicei ,... Ase/lus - pe care după ce a parali7.at-o cu o toxină
transmisă prin muşcătură, o suge în tihnă; aici năpârleşte păianjenul, aici depune
ouăle şi se dezvoltă puii în primele zile; tot aici iemeaz.ă dacă nu s-a refugiat
într-o cochilie goală de melc. Răpitor foarte lacom, Agryroneta atacă şi puii de
peşti. Se întâlnesc în apele stagnante sau lent curgătoare, bogate în
vegetaţie submersă. _
Crustac«le sunt animale exclusiv acvatice, găsindu-se în toate zonele lacului,
de la litoralul bogat în vegetaţie până în pelagial. Uriaşii în lumea crustaceelor
sunt: amfipodele, cu specii de: Ga,nmarus. Corophium, Niphargus, Sinure/Ja
etc. şi isopodul Ase/Jus aquaticus, primele trăind în apa mai curată dintre ierburile
submerse, al doilea mai mult pe fund.
Pe luciul apei şi în apropiere trăiesc şi o serie de vertebrate, animale cu
respiraţie aeriană. Pe primul loc sunt păsările cu viaţa legată în întregime de apă.
între păsările de apă, cele mai cunoscute sunt stârcii, nelipsiţi din preajma
vreunei ape stătătoare. Caracteristic la stârci este faptul că, în zbor, nu ţin gâtul
întins ca alte păsări, ci tras îndărăt lângă corp, în forma literei S. Dintre aceştia
amintim stârcul mare sau grănicerul (Ardea cinerea). Prin cantităţile de peşte ce
consumă, stârcul mare aduce destulă pagubă pescuitului.
La bălţile cu malurile împădmite, nelipsiţi sunt stârcii de noapte (Nycticorax).
Puţin mai mari ca ciorile, cu pieptul alb, spatele cenuşiu şi negru, cu un moţ
lung în creştet, aceste păsări umplu uneori sălciile uscate din apropierea .
gardurilor pescăreşti.
67
Frumos este stârcul alb, nwnit şi egreta. La noi sunt două specii: stârcul alb mare
(A.rdftl alba) şi stârcul alb mic (Ardeola ganetta), ambii declaraţi „monumente
ale naturii„
Frumos colorată este pasărea de apă Alcedo ispida, pescăruşul albastru sau
..Ivan pescarul". Mic cât o vrabie, cu picioare scurte, penele numai verzi şi albastre,
cu câteva pete azurii. Nu ştie să înoate; în schimb sare pe apă ca o minge.
O pasăre care-şi trădează prezenţa prin mugetul caracteristic este buhaiul-de-
bal tă (Botaurus stel/aris). Lopătarul (Plata/ea) are pliscul negru, lăţit ca o lopată.
Viaţa din adâncul lacurilor
Zona de adânc, profundalul, prezentă numai în adevăratele lacuri, nu şi în

bălţi sau iazuri, cuprinde fundurile mâloase, lipsite de vegetaţie mai jos de sub litoral
Condiţiile de viaţă din lacurile eutrofe se deosebesc fundamental de cele din
:acurile oligotrofe. Totuşi, ambele tipuri de lacuri au câteva caractere comune în
zona profundalului. Acestea sunt: temperatura joasă, de aceea pe fund trăiesc
organisme stenoterme-reci; apa este aproape imobilă; lipsa luminii, care exclude
ex istenţa plantelor autotrofe şi explică şi lipsa animalelor care depind, într-un fel
oarecare, de plantele verzi.
Prin pătrunderea oxigenului, materiile organice din mâl se mineralizează,
adi că se descompun până la elemente finale anorganice. În lipsa oxigenului, adică
în condiţii anaerobe, se produce mâlul de putrefacţie, colorat în negru prin sulfura
de fier. În aceasta, descompunerea nu merge până la faza finală, ci se opreşte la
faze intermediare (metan, de pildă).
Fauna fundului este influenţată hotărâtor în răspândirea ei de conţinutul în
oxigen al păturii inferioare de apă. Parte din această faună este legată de temperaturi
joase, constante; aşa sunt relictele glaciare întâlnite în unele lacuri ca Mysis relicta
şi Pontoperia affinis.
Sără ci a oxigenului, în special în timpul stagnaţiei de vară, face o severă selecţie
a speciilor, permiţând existenţa numai a celor ce se mulţumesc cu foarte mici
cantităţi de oxigen. De aceea, unele grupe de animale, ca spongierii, lipitorile,
gândacii ş1 ploşniţele de apă, lipsesc complet din adâncul lacurilor eutrofe. Viaţa
de aici se caracterizează prin numărul mic al speciilor, dar şi prin cel mare al
indivizilor, datorită abundenţei hranei . După origine, fauna de fund provine din
cea litorală, adaptată la viaţă pe fundurile mâloase.
Benrosul cuprinde organismele ce populează fundul apelor, de la fundurile'
puţin adânci ale zonei litorale până la cele adânci ale profundului sau foarte adânci,
abisale (peste 600 m). De aici, marea varietate a organismelor bentonice, diferite
după nivelul, conformaţia şi natura fundului ce le serveşte drept habitat. abia 0,2/
68
Fig. 21. Animale de mâl de lacuri de tip Tanytarsus: 1. Lanterbornia coracina;
2. Sergcntia, căsuţa; 3. Tubifex, viermele de mii.
Organismele bentonice sunt dependente de un substrat solid, fie că stau pe

el, fie că se hrănesc cu vietăţi de pe el.
Bentosul cuprinde forme sesile (sau fixate), vagile (sau mobile) şi nectonice.
Sesile sunt toate plantele, dar şi unele animale (spongieri, autozoare); vagile sunt
animale care se târăsc pe fund: unele nematode, moluştele (Sphaerium corneum)
şi Bythinia tentaculata, ostrocodul Candona.
În grosimea stratului de mâl, viaţa depinde de prezenţa oxigenului. De aceea,
chiar şi în sedimentele afânate găsim organisme superioare numai până la adâncimea
de 20 cm. La afănarea mâlului, deci la pătrunderea apei cu oxigen, contribuie
multe organisme din mâl, de pildă, viermii Tubifex, care-şi flutură mereu o
extremitate a corpului, cealaltă fiind vârâtă în mâl (Fig. 21 ), precum şi unele larve
de chironomide, care-şi fac căsuţe tubulare ce ies la suprafaţa mâlului.
Animalele fundurilor mâloase sunt sau pelofage (consumatoare de mâl) sau
carnivore, ultimile hrănindu-se cu primele.
La zona de contact dintre apă şi mâl se află mari aglomerări de bacterii,
precum şi majoritatea protozoarelor. Aici se află „laboratorul" cu milioane şi
milioane de „laboranţi" prin a căror muncă chimismul apei este puternic
influenţat continuu.
1.3. Domeniul de viaţă al apelor din mări şi oceane

Spre deosebire de apele interioare studiate de limnologie, apa în care condiţiile
de viaţă sunt foarte variate, în mediul marin domneşte o mare uniformitate a
condiţiilor biologice. Faptul este explicabil: faţă de apele interioare, care ocupă
69
1O din suprafaţa Pământului., mările s1 oceanele, reprezintă ceva contimm în timp
şispatiu. Ele formează un tot interdependent care ocupă cam 711 O din întreaga
suprafaţă a Globului terestru.
Apele manne nu sunt influenţate de uscaturi1e vecine, ci dimpotrivă, ele
hotărăsc clima acestora.
Oceanul este considerat leagăJtul vieţii; acolo trebuie să fi apărut
pnmele vietăţi.
1n apele marine. fauna este extrem de variată, fiind reprezentate aproape toate
clasele de animale. Numai două lipsesc: miriapodele şi batracienii. Cea mai mare
parte a vieţii vegetale şi animale a planetei noastre s-a dezvoltat în apa oceanelor.
Se apreciază că 69% din organismele vii au apărut şi s-au dezvoltat în apa mărilor
şi 6% în apele dulci continentale. Restul de 25% reprezintă viaţa apărută şi
dezvoltată pe uscat.
1.3.1. CONDIŢIILE
FIZICE ŞI CHIMICE ALE MEDIDLUI MARIN.
CARACTERELE FIZICE ALE MEDIULUI MARIN
Temperatura apelor marine. Printre proprietăţile fizice, temperatura este cea

mai importantă, ea constituind una dintre caracteristicile mediului marin. mediu
ale cărui varietăţi sWJ.t foarte sensibile la schimbările termice. Cel mai elocvent
exemplu al legăblrii strânse dintre temperatura apei şi organismele care o populeaz.ă
îl oferă coralii constructori de recife şi care nu se găsesc decât în apele tropicale,
calde. unde apa nu coboară niciodată sub 20·. Adesea se văd plutind pe suprafaţa
mării mulţi peşti omorâţi de venirea bruscă a unor ape cu altă temperatură decât
cea normală pentru ei.
Cu excepţia unor ţinuturi polare unde se întâlneşte o stratificaţie termică
neobişnuită cunoscută sub numele de mezotermie, în cea mai marc parte a
Oceanului Planetar este prezentă stratificaţia termică directă, adică temperatura
apei scade în raport cu adâncimea. De exemplu. în Oceanul Atlantic, la Ecuator,
s-au înregistrat următoarele temperaturi : la O m 26",4 C; la 200 m 12,3"C;
la 600 m 5,2"C; la 1000 rn 4,2"C. 1ar la 2000 m 3,s·c.
La tropice, tot în apele
Oceanului Atlanti , la suprafaţă. temperatura medie a apei este de 20, I 'C,
la 200 m de 17"C. la 600 m de 12, 1"C. la 1OOO m de 8.9"C, iar la 2000 m de 4,6"C
(Fig. 22, 23). .
în apele polare. se constată fenomenul de mezotermie, fenomen cc este explicat
prin prezenţa unui strat de apă mai cald situat între două stranui de apă mai rece.
Un profil batimetric în Oceanul Înghetat se prezintă astfel: un strat rece de
circa 200 m cu temperanui pe verticală de la -1 SC până la 0"C; urmează un alt
strat mai gros şi mai cald. de circa 700 m, unde temperatura variază între o· şi
2·c. rar de la adâncimea de 900 m.. urmează al treilea strat, ceva mai rece, unde
70
Fig. 22. Distribuţia salinităţii şi 34,2 34,3 34,4 34,S 34,6 34,7 %o
temperatura apei pe verticală în
apele tropicale (11 °13 'N şi 15 2
126"21 'E) dupl sondajul efectuat
în anul 1951 de vasul danez
m
100
--------- .,-- ... .._
Tem eratura
Galathea. soo
1000
2000
3000
4000
5000
6000
7000
8000
9000
9864
li
400
600
800
1000
1200
14
. Fig. 23. A. Stratificaţia termici dircct1
în apele ecuatoriale ale Oceanului Atlan-
1600 . tic (1°01 'S - 30°V); B. Stratifi,caţia
termici dircctl cu apele tropicale ale
~00 Oceanului Atlantic (30"S6'N - 2r56'v).
2(XX)
temperatura apei scade odată cu adâncimea, înregistrând valori termice negative

cuprinse între 0'C şi 0,9"C (Fig. 24).
ln foncţie de legătura pe care o are Oceanul Planetar şi în funcţie de aşe7.area
geografică, temperatura mărilor pe verticală prezintă unele particularităţi: mările
care au legătură directă cu apa oceanelor, temperatura lor pe-verticală nu se
deosebeşte de cea a oceanului. Temperatura la aceste mări pe verticală, o are
stratificaţie termică directă, adică valorile lor termice scad cu adâncimea (Marea
Nordului, Marea Chinei de Est etc.).
Acolo \lllde mmile sunt separate de Oceanul Planetar prin praguri submarine,.
apa prezintă o stratificaţie termică deosebită. De exemplu, în strâmtoarea Gibral
71
tar, temperatura apei în
-3° -20
Marea Mediterană scade de
m la suprafaţa (22·q până la
adâncimea pragului (350 m)
500
unde ajunge la valoarea de
10CQ 12, re, temperatură ce se
menţine în dreptul pragului
i până la adâncimea de
1~o~ .;_
I
_______.........jl------l---+----; ~
1000-2000 m) . Din cele
2f1"'
uu~
I
1 _ __...,__ _-'----+---+--+----, _~<'ti
~
arătate mai sus rezultă că în
'!))
strâmtoarea Gibraltar există
I ~ atât stratificaţie termică
250G ...--~--~----+--i----l
I is directă, până la 350 m), cât
~
-<..:, şi fenomenul de homotermie
1
3uGo ---l...--~----4---+---.....; ~ (12,TC).
~
În mările interioare
3500 .!-----L-~-+-----+----+---1~ din zona temperată,
temperatura apei la
suprafaţă, variază în funcţie
Fig. 24. Curba mezotennică a Oceanului îngheţat. de anotimpuri. De exemplu
în Marea Neagră,
temperatura variază după anotimpuri până la adâncimea de 70-80 rn. De la această

adâncime şi până la 200 m, temperatura înregistrează aceleaşi valori termice tot
timpul anului (7-8°C).
Animalele foarte sensibile la cele mai mici schimbări termice sunt
stenotermele; cele care pot supona variaţii mai mari sunt euriterme. Primele
trăiesc în zone mai restrânse, limitate la ape cu temperaturi puţin inferioare sau
superioare celei convenabile, dar pe care nu le pot depăşi . Euritemiele au areale
de răspândire foarte întinse. putând suporta variaţii termice ample. Maximum de
euritennie îl reprezintă animalele cosmopolite, găsite mai în toate mările, la
temperaturi foarte diferite. Majoritatea algelor fixate sunt de asemenea cosmopolite.
Animalele marine au temperatura puţin mai ridicată decât cea amediului ambiant,
ale cărui variaţii termice le resimt uşor; variaţiile bruşte le sunt fatale. .
Exemplu clasic de înrâurire a temperaturii asupra organismelor marine îl dau
vestitele pescării de lângă Terra Nova. Acolo curenţii reci ce coboară dinspre nord
- Curentul Labradorului şi cel al Groenlandei - întâlnesc o ramură a curentului
cald Golfstream plecat din Golful Mexic şi Marea Caraibilor. La întâlnirea celor
doi curenţi, miliarde de organisme mărunte mor, cele de ape reci ucise de curentul
cald şi invers. Rezultă acolo hrană extraordinar de bogată pentru peşti care se
72
grămădesc în cantităţi enonne, în special Gadidae, fiind euritermi, schimbările
termice ale apei nu-i stânjenesc prea mult.
Lumina este, de asemenea, un element de mare importanţă în dezvoltarea
vieţuitoarelor din apa mărilor şi oceanelor. ·
Din lumina ce cade pe faţa măril0r, o parte este reflectată, altă parte pătrunde
în apă. Partea reflectată variază cu înălţimea Soarelui, nebulozitatea cerului şi
starea mării la suprafaţă. Pe o zi senină, la o înălţime a Soarelui de 5· sWlt reflectate
2/5 din raze; când Soarele este la zenit, partea reflectată scade cam la l "30, îµ apă
intrând atunci cantitatea maximă de lumină.
Din lumina ce pătrunde în apă, o parte este absorbită alta difuzată. Primele
absorbite sunt razele roşii şi cele ul~ violete, cele verzi şi albastre pătrund mai
adânc. Ochiul nostru percepe lumina, într-o apă limpede, până la circa 500 m;
plăci fotografice sensibile arată însă că o anumită cantitate de lumină pătrunde
până la 1OOO m. Cea mai mare parte a apelor marine ne apare deci neagră-catren.
Cantitatea de lumină ce intră în apă depinde astfel de poziţia Soarelui; când
Soarele este jos - la răsărit şi la apus - o bună parte din razele lui nu pot pătrunde
în apă; ziua este deci mai scurtă în apă decât pe uscat. Valurile, prin conţinutul lor
în bule de aer (care dau apei culoarea lăptoasă), pun şi ele piedică pătrunderii
luminii; de aceea, în mări - unde salinitatea favorizează producerea spumei
valurilor - intră mai puţină lumină ca în apele dulci.
Culoarea mării. Culoarea verde-turbure din zona şelfului provine din
combinaţia luminii albastre reflectate cu pigmenţii galbeni ce se află în mare
cantitate în apropierea ţărmului şi care provin din descompunerea algelor brune.
Această apă tulbure trece spre larg în una verde-albăstruie, apoi albastră-verzuie
şi în fine, în una curat albastră, cea din largul mării sau oceanului.
Mările nordice sunt mult mai puţin rransparente ca cele sudice. Cauzele:
marea bogăţie a lor în plancton şi putinţa crescută de plutire a suspensiilor (graţie
temperaturii mai joase a apei superficiale). În Mediterană, la Napoli, până la 130
m pătrunde încă suficientă lumină ca să mai crească unele alge; în Marea Nordului
algele se opresc la adâncimi de 15-45 m (Helgoland).
Cea mai mare valoare observată pentru transparenţa apelor marine a fost de
66 m, în Marea Sargasselor.
Caracterele chimice ale mediului marin
Organismele marine trăiesc într-o apă mult mai rece şi mai sărată decât cea
în care le-au trăit strămoşii.
- Salinitatea medie a oceanelor este de 34 .35%. Varietăţile în salinitate se
explică prin aportul de ape dulci (datorită râurilor ploilor şi topirii gheţurilor polare).
73
cât şi creşterii concentraţiei datorită evaporarii. lntr-adevlr, în mlrile închise şi cu
o putc:mică evapo1me. salinitatea urcă până la 40%o (Marea Roşie); în marile polare
cu bogate precipitaţii. ca şi în cele ce primesc mulţi afluenţi salinitatea coboară
până la 4%o (Marea Baltică). Marea Neagră - deşi aproape complet închisă - are,
datorită marii cantităţi de apă dulce adusă de afluenţi, salinitatea redusă în medie
I 7%o, ceea ce îi dă caracterul de „mare salmastră" .
împreună cu hidrogenul şi oxigenul său, apa marini se compune din 13
elemente principale (componenţi principali sau majori) allturi de~ alte elemente
apar numai ca „urme" (componenţi minori sau oligoelemente), Daci pe acestea
din UIIIIB analiu chimică nu reuşeşte totdeauna să le descqpere, 'CU atât mai puţin
să le dozeze cantitatea, dovadă despre prezenţa lor este faptul că se gfisesc concen-
trate în unele plante şi animale marine. lntr-adevlr, p1anctonul este mai bogat
decât apa marină în cupru, argint, aur, radium, uranimn. Iodul şi bromul se
acumulează în unele alge, calciul în cochilii, carapace şi oase, cuprul în •
hemocianină, fierul în hemoglobinl vertebratelor, siliciul în cisutele diatomeelor
şi spiculele spongierilor, arsenicul în homari, vanadium. în sângele câtorva
ascidii şi holoturi.
Componenţi majori sau principali sunt ac:ei coqri a clror greutate depişesc
1O mg la 1 kg de api marini. Aşa sunt; c i ~ sodiul, sulfaţii (SOJ, magneziul,
calciul, potasiul, bicarbonaţii, bromul, stnmţiul şi acidul baric.
Din punct de vedere fiziologic, elementele însemnate sunt mmltoarele
(exprimate la metrul cub de apă marină, cu salinitatea 3S%o): Na 1O7S kg,
Cl 19,3 kg; Mg 1,3 kg; S 900 g; Ca 416 g; K.390 g; 0 2 90 g; C 28 g; Brom SS g;
Bor 5 g; F 1,4 g.
Important pentru înţelegerea apei marine ca sistem fizico-chimic este faptul
că, în această apă, cantitatea echivalentă a cationilor (Na, K., Mg, Ca, Sr) este mai
mare ca cea a anionilor (Cl. Br, F, Sulfat, Bicarbonat, Acid baric). Această însuşire
constituie „alcalinitatea" apei marine; datorită ci, apa marini prezintă reacţie
alcalini (normal pH - 8,2) şi o mare putere de tamponare. 1n opoziţie deci cu
organismele dulcicole, cele marine trăiesc într-un mediu foarte uniform în .
privinţa pH-ului.
Printre oligoelementele sau componenţii minori ai apei marine, sunt unii
care, flră să aibă cea.mai mică influenţă asupra salinităţii şi densităţii, exercită
totuşi o influenţă considerabilă asupra economiei oceanelor. Aşa sunt siliciul,
nitraţii şi fosfaţii, ultimile două săruri nutritive interesând în cel mai înalt grad
oceanografia biologică. Cantitatea de nitraţi şi de fosfaţi conţinută în apele marine
variază de la un loc la altul; aceştia sunt mai abundenţi în adânc decât la suprafaţă,
idem în regiunile polare faţă de alte regiuni oceanice. Deşi nu depăşesc 0,5 g la
I OOO kg apă, aceşti corpi ating în total cantităţi considerabile, datorită vohnnului
imens al oceanelor. ·
74
ln apele oceanice cu salinitate de 35%o sărurile marine swt solvite în
următoarele proporţii:
NaCl 80% adică circa 28,00 g/1

MgC½ 10% adică circa 3,50 g/1
MgSO4 4,6% adică circa 1,60 g/1
CaSO4 3,4% adică circa 1,20 g/1
Săruri de K 2,0% adică circa 0,70 g/1
35,00 g/1
Siliciu
Iod urme
Brom
Argint
Elementele aflate în cantităţi infime - iodul, bromul, floral, argintul etc. - au

mare însemnătate biologică, unele organisme putându-le extrage din apă şi reţine
în corpul lor, iodul este acumulat în ţesuturile algelor mari, îndeosebi de Fusc,u
şi Laminaria.
Interesantă este comparaţia procesului de săruri din apele marine faţă de cele
din apele fluviale
Clor Sulfaţi Carbonaţi
ape marine 90 9 0,2
ape fluviale 7 13 80
Cea mai sărată apă este cea din primii 500 m ai zonelor tropicale şi
subtropical~. zone cu slabe precipitaţii, dar cu intensă evaporare. Oscilaţiile
salinităţii se resimt mai bine în apa superficială; sub 100 m ele sunt foarte slabe.
Mişcările apelor marine şi influenţa lor asupra organismelor. Stratele
superficiale sunt supuse sau mişcărilor neregulate - valurilor - produse de
mişcările aerului, sau celor provocate de vânturile regulate (alizeele, de
pildă) curenţii marini - sau, în fine, mişcările periodice produse de atracţia lunii şi
a Soarelui - maree.
Ondulaţiile superficiale lungi, care înaintează încet şi slab reliefate, formea7.l
hula; în faţa ei, vietăţile gingaşe se adăpostesc coborând câţiva metri mai jos de
suprafaţa agitată. La vânt mai puternic se formează valurile, ce se rostogolesc pe
mal sau a căror creastă se sparge în larg; în faţa lor, animalele marine se asCl.Dld,
unele coborând spre adânc (cele pelagice), altele refugiindu-se în crăi,ăturile .
ţărmului sau retrăgându-se în propriile lor căsuţe (cele litorale).
Mirimca valurilor depinde de tlria vântului şi de adâncimea mirii, fiind
direct proporţionali cu 8CQISta. Obişnuit valurile au 1-2 m înAlţime; cele mai mari
înregistrate sunt cele de la Capul Horn (15 m). Viteza de propagare a valurilor
poate atinge 45 km/h. în adânc, influenţa valurilor pare a fi null sub 50 m.
Pe plaja de la haz.a malului înalt (falt2e) plajă nlscutl tocmai din izbirea
continuă a ţărmului, se află smnedienie de vietlţi euriterme şi eurihaline, precum
·şi acele plante şi animale ce pot fi luate pe uscat în timpul flixului, fllră să
sufere prea mult. .
Pe ţărmurile stâncoase bătute de valuri, puţine oqpmisme pot rezista condiţiilor
de existenţă foarte grele. Se face aici o foarte severă selecţie: toate vietăţile ce nu
se pot fixa solid de suport sunt spălate la primele valuri de furtună. Nu rămân
decât formele adaptate la aceste condiţii, puţine specii dar foarte numeroşi indivizi.
Neavând concurenţi tlin alte grupe de animale, ei abundă şi stăpânesc efectiv mari
suprafeţe de stânci. Tipici reprez.entanţi ai acestor forme swit crustaceele On-ipide,
cu genurile B""6nm şi Chtamal„s, care alcătuiesc colonii imense în mna bătută
de valuri putând rămâne mai mult timp pe uscat Mai jos de Cirripede se află
bancurile de midii (Mytilus), moluşte ce nu pot sta în aer mai mult de o zi. Mytilus
cât şi Cirripidele citate au nevoie de o apă foarte agitată, fixându-se decât în locuri
expuse din plin valurilor.
Şi wiele alge s-au adaptat acestor grele condiţii ecologice: m1ele par a fi
turtite pe stânci ca nişte cruste (Lithothamniun) altele au fixatori rezistenţi
(La,ninaria, Macrocystis).
De asemenea, recifele coraligene din apele calde de cel puţin 20· au nevoie
să fie mereu spălate de valuri; acestea le asigurăm numai o bună oxigenare, dar le
eliberea7.ă totodată de suspensiile fine ce ar putea acoperi polipii atât de gingaşi .
în rezumat, valurile au mare influenţă asupra componenţei faunei litorale,
provocând. adaptări speciale, organismelor ce le pot înfrunta. Unele specii sunt
solid fixate de suport; cele din regiunile nisipoase se pot vârâ adânc în nisip sau
sunt înarmate cu apendice solide, coaste reliefate, pereţi groşi, ce le măresc
rezistenţa şi stabilitatea. Fauna aceasta se caracterizează prin dispariţia totală a
vieţuitoarelor delicate, şi slab apărate. Animalele şi plantele amintite exercită şi o
acţiune de protecţie asupra stâncilor, ferindu-le, în parte, de eroziunea
continuă a valurilor. '
Mareele, adică fluxul şi refluxul sunt mişcări periodice ale apelor mării,
datorită cărora nivelul acestor ape se ridică şi coboară alternativ de două ori în 24
de ore. Valul produs de maree se propagă de la răsărit la apus; el dă naştere - pe
\Dlele ţărmuri - la curenţi foarte puternici resimţiţi bine de-a lungul ţănmnilor
oceanice şi în golfurile mărilor larg deschise. ln estuarul Tamisei, denivelarea
dintre flux şi reflux, este de 6 m înălţime, iar în Golful FWldy (Noua Scoţie) ea
76
atinge 18 m. În Mediterană, denivelarea este câţiva decimetri, iar în Marea Neagră
numai de câţiva centimetri.
Curenţii produşi de maree răscolesc fundurile, deplasând bancuri enorme de
nisip. Asupra vietăţilor, efectele mareelor sunt foarte însemnate: curenţii produşi
aduc la ţărm ape curate din larg, care îr.locuiesc pe cele viciate de tot felul de gaze
şi materii organice în descompunere; apoi ele nivelează regulat şi periodic, termica
şi chimismul apelor din zona litorală. Pătrund şi pe gurile râurilor acestora; acolo
se creează estuare, nu delte. Regiunile litorale cu maree puternice sunt nefavorabiel
animalelor pelagice delicate, care ar fi izbite de stânci; aici numai planctonii nu
suf-eră. Se mai elimină încă din flora şi fauna litorală, toate formele care nu pot
rezista câteva ore pe uscat; aşa sunt - in general - stenoterrnele pe care diferenţa
de tempera~ră dintre aer şi apă, le ucide şi stenohalinele. Asupra organismelor
pelagice, mareele n-au nici o înrâurire importantă; asupra acestora curenţii marini
exercită o acţiune biologică mult mai puternică.
Curenţii marini sunt produşi de două fenomene mai însemnate: 1) vânturi
regulate (alizeele de pildă sau cele periodice (musonii) şi 2) diferenţa de nivel sau
densitate dintre două bazine marine învecinate. Curenţii din prima grupă sunt
asemenea unor fluvii calzi sau reci, ce pornesc din anumite zone ale Globului şi
ajung în altele. Dintre curenţii calzi, cei mai cunoscuţi sunt: Curentul Golfului
(Golfstream) în Atlantic şi Kuro-Şivo în Pacific; dintre cei reci, Curentul
Labradorului şi cel al Groenlandei racesc simţitor ţănnul răsăritean al Americii de
Nord, iar Oya-Şivo; Kamciatka şi Insulele Kurile.
Curenţii calzi iau naştere în zona intertropicală şi se răspândesc la suprafaţa
oceanului, ajungând în regiunile de formare a acestor curenţi, ies din adâncuri ape
reci, coborâte pe fund dinspre zonele polare; această circulaţie proftmdă echilibrează
pierderile apelor calde. Drumul curenţilor este hotărât de mai mulţi factori dintre
care rotaţia Pământului şi forma uscaturilor întâlnite sunt cei mai însemnaţi. Unii
curenţi urmează mereu aceiaşi direcţie; alţii, ca cei din Oceanul Indian, produşi de
musoni, îşi schimbă direcţia după anotimp.
Curenţii de suprafaţă nu au o influenţă directă asupra anfrrtafeTor de fund gau
de lângă ţărm. S-a amintit deja despre îngrămădirile de organisme pelagice în
zonele de contact ale unui curent cald cu unul rece, favorabile unui foarte intens
pescuit. Dar curenţii poartă cu ei o întreagă faună de animale pelagice, pe care le
împrăştie departe de local de origine. Multe pier în drum, stenotetmele în pri.q1Ul
rând; altele rezistă şi ajmrg în regiuni foarte îndepărtate şi foarte diferite. Miliarde
de lcptocefalii (pui de anghilă) sunt purtaţi pasiv de către Golfstream, din locul de
ecloziune (Ins. Bermude) către ţărmul Europei. Curenţii oceanici sunt importanţi
şi climatologic, influenţând clima uscăturilor pe care le scaldă.
77
Areal mai limitat au curenţii de q11b,e sau de ~ produşi mai
ales de diferenţa de salinitate ( deci densitate) ce poate exista între două mări unite
pnntr-o legătw'ă îngustă. Din bazinul cu apă mai îndulcită, porneşte un curent de
suprafaţă către bazinul cu apă mai sărat. deci mai grea; din ultimul ia naştere un
curent in sens contrar pe furul. Este cazul curenţilor de la Bosfor, între Marea
Neagră şi Marmara.
Afară de curenţii ce mişcă apa în sens orizontal mai S\Dlt curmţi l1Uticali,
ascendenţi şi descendenţi; aşa sunt curmţii de convecţie formaţi la finele iernii.
când apa răcită de la suprafaţă cade încet spre fund, fiind înlocuită de cea de
dedesubL Prin această „primenire" a apei, curenţii de convecţie fac posibilă
d e s ~ vieţii animalelor până la adâncurile unde ajung.
Curenţii ascendenţi bine individualizaţi există lângă ţărmul de vest al
Africii. unde vânrurile dominante (alizeele) mână mereu apa oceanului spre larg.
Spre a compensa denivelarea produsă, ies din adânc ape reci, încărcate cu săruri
nutritive - fosfaţi şi azonaţi - care produc marea dezvoltare a fitoplanctonului;
aceştia hrănesc un foarte bogat zooplancton, consumat de nenumăraţi peşti
(Sordina şi Merluccius). Corespunzător în Pacific la aceiaşi latirudine, creşte
bine o specie de Engralius cu care se hrănesc cormoranii, pelicanii şi alte păsări.
ale căror excremente Jau preţiosul gunoi, de pe insule şi ţărm.
U.2. VEGETAŢIA MĂRD
Viaţa plantelor mării este dominată aproape exclusiv de alge: forme fixate,
de toate mărimile, se întâlnesc~ bental; forme plutitoare, microscopice, în pelagial.
Singurele fanerogame marine de pe unele fundmi nisipoase-mâloase sunt Zoostera
şi Posidonia.
Algele din zona litorală, verzi, brune şi roşii, fixate pc diverse suporturi (pietre,
stânci, cpchilii de moluşte) îşi _iau hrana direct din apa înconjurătoare şi nu din
sol, apa care reprezintă - ca şi pentru mulţimea algelor planctonice, o soluţie
nutritivă naturală. în această soluţie, două substanţe au covârşitoare însemnătate
pcotru producţia organică marină. acidul fosforic şi combinaţiile azotului. Plantele
sintetizează albumine nmnai când au la dispoziţie, într-o formă accesibilă,
combinaţii de-ale ~ r două elemente. Şi pentru că animalele dispun numai de
al.bmninele produse de plante, înseamnă că întreaga desfăşurare a vieţii din mări
depinde de acidul fosforic şi combinaţiile azotului, prezente în apa din păturile de
la suprafaţă, suficient luminate de razele solare.
Principalii factori ecologici pentru dezvoltarea algelor marine sW1t: lumina,
căldura şi adâncimea fundului. Când lumina solară intră în apă, ea îşi schimbă nu
numai intensitatea - o parte fiind absorbită - dar şi combinaţia. Razele sunt
deviate din direcţia lor şi descompuse în cele şapte culori simple, componente. în
78
Aceste culori 1m suot la fel absmbitc de citre apă: partea dimre 1'0.1\1 a spectrului
este absorbită mai tare, chiar în pătura superficială, cam până la 2 ~ adâncime,
radiaţiile verzi şicele verzi-albăstrui pătnmd mai adânc, iar cele albastre şi violete
şi mai departe.
Algele marine verzi (Clorojicea) şi cele verzi albăstrui (Gyanoficea) prosperă
în apele superficiale, pe când cele cu cromatofori galbeni, bnmi (Phuofiaa) şi
roşii preferă lumina mai slabă a păturilor din adâncime; cel mai departe ajung
algele roşii (Rhodofiaa sau Floridt!a). Cantitatea de lumină ce in1Iă în apă depinde
de poziţia soarelui, iar algele se pot fixa cu atât mai adânc cu cât apa este mai
transparentă. lată adâncimile maxime la care s-au găsit alge fixate pe fimd: Napoli
130 m, Islanda 88 m, Insulele Foroe 60 m, Fiordul Oslo 45 m, Insula Helholand
1S-45 m. Deci, algele Mediteranei coboară până la o adâncime cam de trei ori mai
mare decât algele mmlor nordice.
Algele marine au şi ele anmnite areale de răspândire. Unele specii cele de
Ltuninaria, de pildă, populează numai mările reci, altele, ţărmurile Mediteranei,
altele ţărmurile apusene ale Europei. Cosmopolite sunt: Ulva lactuca,
Enteromorpha a,mpressa, Ceramium rubrum, Mac:rocystis, cu diversele lui
specii. se întâlneşte mult în apele antarctice, mai slab şi pe ţărmurile de vest, reci
şi temperate ale Americii. Probabil că bogăţia în substanţe nutritive a mărilor reci
este factorul care determină dimensiwile mărite ale talului algelor din mările
reci. În mările tropicale abwdă speciile de Sargassum; în marea cu acelaşi n\lllle,
specile Sargassum natans şi S. fluitans. Odată cu creşterea temperaturii algele
roşii domină. ca număr de specii asupra celor bnme.
Fitoplanctonul marin. Format din alge microscopice, fitoplanctonul reprezintă
- în mediul marin ca şi în cel dulcicol - haz.a primordială a vieţii. În mări şi oceane,
el constituie o imensă pajişte microscopică plutitoare care hrăneşte direct sau
indirect (prin intermediul bacteriilor), zooplanctonul. Este compus din Diatomee
mult dezvoltate în apele Antarcticii, Peridinee, Dinaflagelate şi Coccolitoforide
(flagelate calcaroase) în apele superficiale ale mărilor calde; Cianoficeele, tot în
mările calde, pot provoca aglomerări, colorând variat apa; astfel Trichodamhl•
erythraeum dă culoarea caracteristică Mării Roşii.
în general, fitoplanctonul mărilor calde este dominat de Coccolitoforide, cel
al mărilor reci de Diatomee.
Viaţa platformei continentale
Pe ţărmul stâncos se văd - la reflux - câteva benzi orizontale şi paralele

divers colorate. Ele reprezintă tocmai diversele orizonturi bionominale
ale ţărmului oceanic.
79
a. Cel mai sus este orizontul ci"ipedelor albe, de fapt orizontul subterestru,
în care abundă Ba/anus şi Chtamalus crustacee fixate, formând aglomeraţii mari
şi dese. Frecvent este şi melcul Patel/a vulgata, cu picior musculos puternic, ce ia
forma unei ventuze, cu care se fixează chiar pe suporturi netede.
b. Începutul zonei mareelor îl marchează pe pereţii stâncoşi cu Pelvetia
canaliculata, mică algă brună. La acelaşi nivel găsim limita superioară a midiilor
(Mytilus) , care fixate prin byssus, rezistă valurilor. Mytilus prezintă o ciudăţenie :
trăieşte atât pe stâncile intens bătute de valuri, cât şi în zonele mâloase de la gurile
râurilor sau golfurile.
Midiile au doi duşmani: melcul Purpura, care coboară uneori până la ele, şi
stelele-de-mare, care urcă din adânc ca să le atace. Cea mai comună stea de mare
este Asterias rubens, steaua-de-mare comună.
Printre balonide şi midii găsim didiţelul-de-mare, roşcat sau verzui,
Actinia equina.
în crăpăturile stâncilor trăieşte micul gasteropod Murex erinaceus.
c. Orizontul cu Fucus ocupă partea mijlocie a zonei mareelor. El rămâne
descoperit la reflux. Toate vietăţile nevăzute ascunse în tufele de Fucus se mişcă,
se târăsc, lunecă, sar în toate părţile, · fiecare mişcare contribuind cu o notă la
această ciudată simfonie.
Fucoceele se succed astfel: lângă tufele de Pelvetia, sus, apare sporadic Fucus
platycarpus, urmat masiv de Fucus vesiculosa. Mai în adânc apare F. serratus.
Ca melci întâlnim aici pe Littorina litorea şi L littoralis.
În zona mareelor cel mai des este întâlnit racul Diogene, Eupagurus
bernhardus, adăpostit într-o cochilie de melc. Pe cochilia unui Eupagurus se
fixează, de regulă, spongierul Ficulina, roşu sau galben, ori actinia Sagartia
parasitica (probabil aici este comensalism); alteori, Hydractinia, polip colonial.
Cel mai mare melc din zona mareelor este Buccinium undatum, cu un tub
respirator lung, foarte lacom, consumă cirripede, midii, dar şi cadavrele animalelor
marine. Între pietrele zonei facoceelor se ascund şi câţiva peştişori: specii mici de
Gobius apoi Pho/is gunnellus ce-şi pune icrele în scoici goale pe care le
păzeşte de duşmani.
d. Limită inferioară a zonei mareelor este marcată de nişte alge în formă de
şnur: Himanthalia /orea, fixate pe pietre printr-un picior, ca o ciupercă. Împre~ă
cu ea se află Chorda, struna mării, algă bună, în chip de sfori lungi.
e. Orizontul cu Laminaria se întrerupe între zona mareelor şi şelful
propriu-zis. Aceste mari alge brune formează desiş compact, acoperind stâncile şi
fundul până la adâncimea de 40 m. Cea mai mare este L saccharina, atinge 6 m.
Toate laminăriile conţin iod, având de aceea importanţă industrială (pentru
prepararea alginatelor). ·
80
işullaminariilor trăiesc: hidrozoare, brizoare, tunicieri, melcul Doris, peştele
yclopterus, crabul Carcinus, racul Galathea şi trei animale ce în permanenţă
uptă între ele: homarul. Sepia şi peştele sexpentiform Conger. De regulă, homarul
te învins de Sepia şi aceasta de Conger. Peşti comuni printre laminarii: labride
specii de Labrus şi Crenilabrus), apoi Se"anus cabrila şi lavracul (Marione
abrax).
Cam pe la 30 m adâncime treptat fauna zonei mareelor, este înlocuită cu
lta. Printre alge apare coralul de adâncime Gorgonia ve""cosa, apoi polipul
oralian, Caryophylla, ambele colorate în roz, roşu sau portocaliu. Printre ei înnoată
· e languste, cu antenele erecte şi cu abdomenul întins.
Viaţa pe fundurile nisipoase şi mâloase ale ţărmului oceanic. Aici domneşte
mare uniformitate, orizonturile binomice deosebindu-se greu între ele. Sus, există
zonă subterană, care rămâne în uscat la refluxul obişnuit, este dominată de o
floră de dune, cu garoafa de plajă, Armeria vulgaris. Pe nisip, alge rupte şi bucăţi
de iarbă-de-mare, aruncate de valuri, ca şi multe scoci goale.
Amfipodul Talitrus săltător face salturile de 1-2 m, mai ales în amurg. Mai
jos începe plaja submersă. Pe ea se văd găurile viermelui Arenicola marina,
tubicol lung de I 5-20 cm. Frecvent apare molusca Cardium edule, îngropată în
nisip . Tot la apă mică se ascund în nisip haloturii de genul Synapta. în băltoacele
rămase la reflux, printre valurile de nisip mişună creveta, Crangon vulg., capabilă
s ă suporte foarte mari diferenţe de temperatură. Tot aici trăieşte pietrişul Gobius
rninutus şi mult puet de pleuronectide (cambulă, limbă).
În partea inferioară a plajei submerse, care rămâne puţin timp în '1Scat,
nisipul este permanent umed şi lucios. Caracteristic aici este Dentalium vulgare,
cu scoica în formă de mic corn încovoiat şi deschis la ambele capete. Moluştele
pevin acum mai numeroase, diverse specii de Pecten, Topes, Venus, Tellina,
5olen. Ariciul-de-mare Echinocardium cordatum, stă cufundat în nisip caIÎl la
20 cm. Viermele Sabellaria, hmg de 2-3 cm îşi clădeşte din fire de nisip căsuţe
!Semenea unui fagure de miere.
Mai jos, pe nisipul uşor mâlit, ferit de curenţi mari, se întâlnesc pajiştile de
' arbă-de-mare (Zostera marină şi Z. nana), ocupând uneori suprafeţe mari.
Frunzele ierbii-de-mare reprezintă bune locuri de fixare pentru o bogată
:pi faună: spongierii Grantia şi Sycon, hidrozorul Campanularia, meduză fixată
Lucernaria, diverse ascidii. Pe nisip, trăiesc viermi cu tentacule Spirographis şi
;ei cu trompă (Phascolosoma). · .
În desişul pajiştilor de zostera înoată şerpi, cu ponta ca un ciorchine din
nai multe ouă mari gelatinoase. Ca peşti: bleniide, gobiide, labride, Scropaena.
Pe rizomii de zostera sunt fixate multe alge, unele brune, altele roşii, în desişul
:ărora mişună melcul Trochus şi pteropodul Aplysia, melc hermafrodit şi
>pistobranhiaţii Doris şi Eolis.
81
Fundurile mâloase se întâlnesc mai ales în dreptul gurii râurilor ce se varsl
direct în mare. La gurile acestora, cu un amestec de apă dulce şi sărată, bine
dezvoltate s\lllt algele verzi Ulva şi Entero•orpha, precum şi moluştele Mya
arenaria, cufimdată în mâl, cu sifonul lllllg până la 20 cm; TeDina, Scrobicularia,
Nassa; viermi irizaţi Nereis, apoi Aphrodite aculeata, cel mai mare vierme de pe
apele ţărmurilor eW"Opene, viermii tubicoli Spirographis şi Sabella. Ca actinii,
Cereus şiAnemonia sulcata; un crinoid roşu-purpmiu, cu braţe subţiri Comatu/a;
dintre crustacee: isopodul marinAnceus, cu remarcabil dimorfism sexual (femela
este numită Gnathia); amphipodul Corophiu111 volutator trăieşte în galerii în
formă de U, adânci de câţiva centimetri.
Pe fundurile mâloase ceva mai adânci, fa\llla este monotonă, dominată de
numeroase midii (Mytilus) şi stridii (Ostrea). Unele fundmi sunt acoperite de
alge calcaroase (Lithothamnium) ce le coloreau în roşu. violet. Animalele s\lllt,
în general, la fel colorate; echinide violete, melci roşii, paguri roşcaţi purtând pe
ei actinii roze; apoi puiet de Solu.. în mare număr se întâlneşte aici peştişorul
Lepwgaster, roşu şi argintiu.
Pe fundurile înalte ale mărilor calde, Vertillum îşi desffişoară polipii gingaşi,
iar pe sub stânci pândeşte Muraena.
1.3.3. ANIMALELE DIN APELE OCEANICE
Dincolo de marginea platformei continentale, oceanul adăposteşte două grupe

ecologice de animale: între suprafaţă şi fund, înoată şi plutesc animalele pelagice;
dedesupt sunt organismele de fund, bentrinice, care trăiesc sau în imediata apropiere
a suprafeţei despărţitoare dintre sedimente şi apa rece de fund. Viaţa pelagică o
constituie toate speciile pelagice, de la bacterii până la cel mai mare animal
actual, balena albastră, care atinge 33 m hmgime. Balene, delfini, foci, peşti
marini, cefalopode şi crevete, toate constituie nectonul; organisme superioare,
capabile să înoate, înfruntând valurile şi curenţii. Stadiile tinere ale peştilor,
cefalopodelor, crustaceelor, ca şi restul faunei, de la protozoare la meduze,
organisme cu mişcări reduse, aparţin planctonului. Grupa intennediară reprezintă
micronectonul, format din organisme mici, dar prevăzute cu puternică musculatură,
cu care înfruntă mişcările slabe ale apei; aşa sunt Mysidele, Eufaside/e etc.
Pelagialul - ca biotop - este fără maluri şi fără fund. Cuprinde două zone:
neritică, deasupra platformei continentale şi oceanică, deasupra zonei abisale. În
zona oceanică, flora şi fauna sunt formate din organisme pelagice în tot timpul
vieţii şi wriform răspândite pe mari întinderi. Adevărata formă pelagică este formată
din animale ce trăiesc aproape de faţa apei, cele indicate mai sus constituind
nectonul, micronectonul, precmn şi majoritatea planctonului animal, consumator
de fitoplancton.
82
Fauna batipelagicl populea7.ă largul mării, la adâncime; ea poate face deplasări
verticale însemnate, apropiindu-se de suprafaţă în timpul nopţii şi depărtându-se
odată cu lmnina zilei. Ea este foarte bogată în meduze, crevete roşii, moluşte,
cefalopode, peşti cu organe luminoase sau cu forme bizare, adesea de culoare
neagră; apoi felurite larve de animale pelagice.
Grupa cea mai nmneroasă de animale pelagice o constituie flră îndoială
copepodele: ele variază ca mărime între 0,3 şi 8 mm.
Cârdurile de Colanus jinmarchicus colorează în roşu apele Atlanticului nordic
şi ale Oceanului Arctic, datorită picăturilor de ulei ce conţin.
în nordul Atlanticului şi Pacificului ca şi în Antarctica trăiesc un fel de crevete
numite eufauside, majoritatea cu orgaae luminoase. Cea mai mare este E. superba
de circa 5 cm din apele antarctice.
În oceanele temperate şi calde, la minimum 5000 m trăiesc crevete roşii sau
cărămizii, fosforescente; speciile Notostomus şi Acanthephyra sunt lungi până
la 20 cm. Crevetele din genul Sergestes au antenele foarte lungi; sunt cele mai
rapide crevete din adânc.
Amfipodele trăiesc cam în primii 500 m, mai ales în apele reci nordice şi cele
antarctice. în adâncuri se află genul Cystosoma, cu corpul translucid ca cristalul.
Dintre Chetognate, Sagitta gazellae este cea mai mare până la 1O cm.
Majoritatea s\lllt incolore şi transparente, doar S. macrocephala, este roşie închis
sau pestriţă.
Anelidele şi nematodele S\lllt mai rare decât chetognatele. În apele adânci se
află anelidele din genul Tomopteris, lungi de 5-8 cm, cu parapode rozii.
Celenteratele pelagice sunt reprezentate de meduza Aglisca ignea, roşie ca
focul, Atola bairdii, bnmă cu diametrul de 6-7 cm; Periphylla periphylla cu un
diametru de cel puţin 25 cm.
TWlicienii au în pelagial 4 grupe: apedinculate, pirosome, salpe şi doliolide.
Foarte numeroase la suprafaţă sunt apedinculatele, întâlnite însă şi la 2000 m.
Majoritatea sunt mici, cam de I mm, cu o coadă turtită.
Speciile de Pyrosoma sunt tuniceri coloniali, frecvenţi în mările calde.
Pyrosomele strălucesc frumos, lumina venind de la grupa de celule situate pe
faringe. Salpele şi Doliolide/e prosperă în apele zonelor tropicale; numeroase la
suprafaţă, au fost scoase şi de la 2700-3000 m. Ambele sunt transportate, salpele
cilindrice, doliolidele în formă de butoiaşe.
ce
Protozoarele marine formează, prin cochiliile lor, sedimente acoperă circa
1/2 din suprafaţa fundurilor adânci. Mâlul cu globigerine e cel mai răspândit sedi-
ment al profundului şi acoperă mai mult de 45% din fundul oceanic. Mâlul cu
radiolari este cantonat aproape în întregime în zona ecuatorială a Pacificului.
F oraminiferele şi radiolarii plutesc până la 5000 m, dar sunt mai abundenţi în ·
primele 200 m.
83
Pe ftmdurile adânci ale Atlanticului, predomină ca sedimente cochiliile de
pteropode, moluşte, com\llle în primele 200-300 m adâncime din zonele calde.
Partea corespunzând piciorului oricărui melc este transformată într-o pereche de
aripi musculare, graţie cărora animalul înoată: Pteropodele fără scoică s\lllt carni-
vore, devorând formele cu scoică; aşa este Clione limacino, comună în Atalnticul
de Nord; este complet transparentă şi atinge 4 cm.
în mâlul cu pteropode, frecvente S\lllt cochiliile de Atlanta şi Carinaria;
formele respective s\lllt transparente şi aparţin altui grup de gasteropode pelagice
(heteropode). Prin forma corpului şi prin transparenţa lui, pteropodele constituie
cele mai frumoase vietăţi pelagice.
Cefalopodele sunt reprezentate prin decapode (Sepia şi Calmarul) şi octopode
(Caracatiţa şi Argonauta). Dimensiunile variază mult, între 2,3 cm şi l 5 cm
(Architeuthis). în jmul gurii au braţe puternice, prevăzute cu ventuze.
Speciile pelagice trăiesc între suprafaţă şi 3500 m adâncime. Multe specii de
adânc au organisme luminoase. Culoarea corpului este roşie închis sau purpurie.
Datorită marii viteze de înot, se prind foarte puţine cefalopode în pl asă.
Genurile Octopu:s, Opistoteuthis şi Ci"oteuthis trăiesc aproape de fund;
altele ca,japete/Ja, în păturile de apă mijlocii. Cirrothauma este singurul cefalopod
orb cunoscut; are ţesuturile gelatinoase, moi, aşa că se poate confunda cu o meduză .
Cele mai multe şi variate specii de peşti oceanici se află în zonele tropicale şi
subtropicale. Rechinii mari, toni, scrumbii albastre, sardine, înoată în apele de la
suprafaţă; printre speciile mici se remarcă peşti zburători (Exocoetus) care ies în
aer şi planează \Ul timp deasupra apei, scăpând astfel de urmărirea carnivorilor.
Ceva mai jos înoată numeroase specii de adânc, majoritatea prevăzute cu
organe luminoase. Aparţin familiilor: Gono:stomatide, Sternoptychide (peşti-se
cure) şi Myctophide (peşti-lanternă) . Din prima familie, comune sunt genurile
Cyclotho~e, Maurolicu:s şi Vindgue"ia; măsoară câţiva centimetri, au laturile
argintii şi fotofori, puncte luminoase, de-a lungul părţii abdominale. Peşti - secure
au corp înalt, foarte turtit lateral, irizat, cu multe organe luminoase pe marginea
infcmoară; cel mai c\llloscut este Argyropelecus gigas, de 6-9 cm, cu ochi
telescopici. Peştii- lanterna (Myctophide) nulsoarii circa J5 cm; au ochi mari, o rgane
luminoase perlate, trasând pe cap şi abdomen - desene proprii fiecărei specii; au
ochii de \Ul roşu aprins şi fotofori scânteietori. .
Apele calde oceanice, dintre 40° latitudine nordică şi sudică, pot fi consi-
derate cele mai mari zone de reproducere ale oceanului. De aici multe forme
larvare sunt răspândite prin cutenţii marini, superficiali, produş i de vânturile
constante sau de cele periodice. Larve răspândite de curenţi sunt cele de Angui/la,
cea europeană (A. anguilla) şi cea americană (A. rostrata). .
84
Bentosul de adânc se conturează bine sub 200-300 m, deci pe povârnişul
continental. Aici trăiesc numeroşi spongieri silicioşi (Hexactinellida), fixaţi prin
cârlige sau prin fire răsucite. Majoritatea măsoară 10-30 cm, dar unele specii
ajung la 1 m. Unul dintre cei mai frumoşi este Euplectella, coşuleţul Venerei, ca
un turn împletit dintr-o ţesătură fină de ace silicioase.
Mai adânc, tot pe povârnişul continental, trăiesc multe celenterate; penatulide,
gorgonii, corali, anemone-de-mare. Între ramurile gorgonilor fosforescente se
adăpostesc multe echinoderme şi moluşte. Coralii madrepori sunt frecvenţi pe
povârnişul continental; coloniile lor ~cate adăpostesc spongieri, gorgonii,
echinoderme, moluşte. Dintre anelide, numeroase sunt polichetele tubicole, cu
căsuţele din boabe de nisip şi scoici ~ pteropode.
Dintre crustacee au fost scoase din adânc cumacee, isopode, amfipodc,
decapode. Crabul japonez uriaş, Macrocheira kaempferi, măsoară 3 m între
vârfurile întinse ale cleştilor. Unele specii de crabi sunt oarbe sau cu ochi degeneraţi;
trăiesc agăţaţi de spongieri, celentarate, tunicieri.
Picnogonizii (păienjenii-de-mare) au picioarele foarte lungi şi foarte subţiri;
cele ale speciei Collosendeis colossea roşie, de pe la 2000 m, măsoară cam 60 cm
lungime; cu aceste „catalige" se târăsc pe suprafaţa mâlului.
Echinodernele sunt - cu excepţia câtorva holoturii pelagice - animale de
fund. Dintre crinoide, am văzut că speciile nepedunculate (Comatula, de pildă)
trăiesc în apă puţin adâncă a şelfului; speciile de adânc, foarte numeroase,
sunt pedunculate; unele s-au scos de la 8000 m. Holoturii s-au scos de pe funduri,
de 3000 m.
Dintre peşti, pe povârnişul continental se pescuiesc mai ales gadide şi
macrouride. Ultimile măsoară până la 1 m şi au capul mare, învelit într-o
carapace; au fost scoşi de la 5000 m, ca şi batiperoizii, peşti alungiţi, cu ochi
foarte mici şi cu unele radii ale înotătoarelor perchi, foarte alungite, probabil
devenite organe tactile. Peştele Jpnops este complet orb, iar Bothymicrops are
ochii foarte reduşi.
Sub 3000 m cunoaştem foarte puţin biotopii abisali ai oceanului, fiind părţile
cele mai puţin cunoscute ale Pământului.
Ultimele cercetări de oceanografie biologică arată că există şi o distribuţie
cromatică verticală a organismelor pelagice. Astfel, în Atlanticul de Nord au fost
identificate trei strate principale: o pătură superficială, groasă cam de 150 m, în
care domină organismele transparente şi cele albăstrui, împreună cu stadii tinere
ale diverselor animale; urmează apoi, cam între 105-500 rn, o zonă caracteristică
prin peşti argintii sau cenuşii, şi în fine, zona sub 500 m, conţinând peşti negri sau
de culoare închisă şi crevete roşii. Animalele din primul strat sunt hialine; aşa
sunt: sifonoforii, salpele, dolialidele, sagittelle, moluştele heteropode (A.talant14
85
UUÎIUlria) capepodele. Se admite că culoarea roşie, în zona cu puţină lumini,
ar face posibilă recunoaşterea animalelor. Poate să existe o corelaţie între
biohnniniscenţa animalelor de adânc şi dezvoltarea mult răspândită a pigmenţilor
roşii. în tot cazul. culoarea roşie apare ca o consecinţă a vieţii într-o lumină slabă.
Din foarte multe observaţii s-a putut şti că nwneroşi peşti şi nevertebrate fac
migraţii zilnice pe verticală. urcând spre suprafaţă după apusul Soarelui şi coborând
înainte de răsăritul lui. Este aproape sigur că sunt migraţii de hrană; animalele
w-că către suprafaţă ca să găsească mai multă hrană.
Animalele din mările polare
în Emisfera nordică, mările cele mai bogate în peşti sunt:

a. Partea de miază-noapte a Atlanticului, din sus de Terra Nova, inclusiv
Marea Nordului şi prelungirea ei către Oceanul Arctic;
b. Partea nord-vestică a Pacificului, inclusiv Marea Ohotsck, cam între
strâmtoarea Bering şi cele mai sudice insule japoneze (insulele Osumi).
Bogăţia acestor mări trebuie explicată prin două împrejurări hotărâtoare. întâi,
prin prezenţa în apa lor a unor cantităţi însemnate de substanţe nutritive aduse de
pe uscat de către râwi şi fluvii; în al doilea rând, printr-o permanentă producere de
materie vie, sub forma mono-şi plwicelulare, pe seama elementelor rezultate din
descompunerea materiilor azotoase moarte. Aceste materii, datorită mareelor, dar
în special căderii spre fund a apelor reci superficiale, înlocuite cu altele mai calde
din adânc, sunt neîncetat răscolite şi ţinute în suspensie până la totala lor
mineralizare . Acesta este ş.i cazul mărilor reci, care scaldă ţărm urile
continentului antarctic.
Este firesc ca aceste mări, aşa de bogate în peşti, să aibă şi cei mai caracteristici,
reprezentanţi ai mamiferelor acvatice readaptate aici - în zonele polare - mai bine
ca oricând la viaţa de apă.
între mamiferele acvatice din zonele polare, deosebim de la început două
grupe, unul de animale amfibii, altul, de forme pur marine.
În primul grup intră acele animale ce-şi duc viaţa atât în apă, cât şi pe uscat;
vânează aproape numai în apă, dar se odihnesc şi nasc puii pe uscat sau pe gheţuri.
Aşa sunt pinipedele, adică focele şi morsele. Tot în acest prim grup al amfibiilor,
ar trebui să punem şi 'ursul polar, element caracteristic litoralului şi gheţurilor
arctice, deşi după întreaga-i înfăţişare apare a fi animal de uscat. Pinipidele,
dimpotrivă, S\lllt bine adaptate traiului de apă, pe uscat părând a fi stinghere şi
nelalocul lor.
În grupa a doua, cuprind~ mamiferele curat marine, cetaceele; acestea -
asemenea peştilor - şi-au pierdut cu totul facultatea de a mai ieşi pe uscat, se
împerechează şi nasc puii tot în apă.
86
Pinipidele sunt carnivore acvatice având - se pare - strămoşi connmi cu urşii,
cu care puii câtorva specii seamănă la început, atunci când nu ştiu încă să înoate.
Puii multor specii au la început o blăniţă dintr-un fel de păr lânos şi creţ.
La pinipide, depunerile de grăsime sub piele, împlinesc fimcţii de tennoiml.are.
apără corpul împotriva vătămărilor mecanice şi micşorează greutatea
specifică a animalului.
La unele specii s-a constatat prezenţa unuia sau a doi saci aerieni, situaţi
subcutan şi care com\lllică cu traheea sau esofagul. Aerul din saci scade greutatea
specifică a corpului şi este posibil să fie folosit şi la respiraţie, în timpul
înotului sub apă.
Deşi pavilisrnul auditiv este redus~ pinipidele au auzul foarte fin. Bine dezvoltat
este şi mirosul; văzul mai puţin. Dentiţia este analoagă, în linii mari, cu cea a
carnivorelor terestre, din care desigur că provin.
Puţinele pinipide sunt: ,,bipolare.; focarul principal de răspândire pare însă a
fi - pentru toate - calota polară nordică.
Pinipedele îşi nasc puii într-o vizuină săpată în zăpadă. La început, puiul
este lung de vreo 60 cm şi acoperit cu un păr fin şi lânos, pe care-l pierde cam
într-o lună. Atunci el părăseşte culcuşul de omăt şi merge, întovărăşit de mama
lui, pe gheaţă şi la apă.
Prin combinarea câtorva reflexe, pinipedele pot să doarmă plutind la apă
mică. Din timp în timp, vin la suprafaţă cu ochii închişi, respiră, apoi se scufundă
iarăşi, pentru ca, după două minute, să apară din nou.
În genere, pinipedele respiră la fiecare două minute şi nu pot sta mai mult de
opt minute în apă. Se pot cuftmda până la peste 100 m adâncime, căci Nansen a
găsit în stomacul unei foce, cu creastă, peştele Sebastes norvegicus, care trăieşte
la 90-160 m.
Cea mai comună focă, întâlnită în Marea Nordului, Marea Baltică, dar spre
ţărmul Atlanticului septentrional, este Phoca vitulina. Puii îşi leapădă părul lânos
chiar în corpul matern. aşa că la naştere au culoarea normală - gălbuie-cenuşie - şi
coboară îndată la apă.
În Oceanul Îngheţat de Nord se întâlneşte adesea Nerpa sau foca pătată (Phoca
hispida), specie sedentară, mai mică, rareori depăşind 1,50 m.
Între speciile de larg, două sunt mai însemnate: 1. Phoca groenlandi~ lungă
de 2 m; este forma tipică migratoare, înoată în cârduri mari, condus!i de o căpetenie
ale cărei mişcări şi sărituri le imită fidel cârdul întreg. Puii au timp de 7 săptămâni,
o blăniţă albă, imaculată, cunoscută în comerţ sub numele de „Whitecoat";
2. Phoca-cu-creastă Cystophora cristala, caracterizată printr-o pungă de piele
deasupra frunţii şi nasului şi care - când animalul este înfuriat - se umflă cu aer- şi
apare ca o creastă voluminoasă deasupra capului. Lungă de 2,5 m este cea mai
puternică şi mai curajoasă focă din Oceanul Arctic.
87
Tot de larg este şi foca supranmnită Urs-de-mare (Callorlunus uninus), din
nordul pacificului. Masculii aj\lllg până la 2,5 m, femelele fiind mai mici.
Morsa (Odobaen11s rosman,s), are diametrul corpului de 3 m şi cântăreşte
circa I OOO kg. Se rec\llloaşte uşor după cei doi colţi puternici, fixaţi în falca de sus
şi încovoiaţi îndărăt; cu ei desprinde de pe fund animalele cu care se hrăneşte
(crustacee, moluşte, viermi}, dar se şi ajută să iasă pe gheţurile banchizei.
Dintre prinipedele existente în Oceanul Îngheţat de Nord şi mările anexe,
numai două genuri sunt reprezentate în regiunea continentului antarctic, fiecarţ:
prin câte o specie diferită din cele din Emisfera boreală. Este vorba de ursul-de
mare sudic (Ca/lorhinus australis) şi de foca-cu-coamă (Eumetopias byronia),1
ambele făcând. migraţii spre nord, odată cu curenţii oceanici reci.
Ursul-de-mare sudic urcă pe ţămmul răsăritean al Americii de Sud până în
dreptul lui Rio de Janeiro, pe cel apusean până în Insula Galapagos, deci până în
dreptul Ecuatorului. Se întâlneşte, de asemenea, şi pe ţărmul vestic al Africii, însă
mai rar lângă Australia.
Până în Galapagos urcă în cârduri şi foca-cu-coamă, animal majestuos,
măsurând până la 3 m lungime şi care populează în grupe imense ţărmurile
Patagoniei şi ale Ţării de Foe.
Cea mai impunătoare focă dintre toate câte există astăzi în mările şi oceanele
Globului, este, fără îndoială, aşa-numitul elefant-de-mare (Macrophinus leoninus);
femelele ajung până la 3,5 m lungime, iar masculii depăşesc 5 m, cântărind până
la 3000 kg. Mai de mult, elefanţii-de-mare erau răspândiţi în toate oceanele, cam
între 35-70° latitudine sudică; astăzi fiind vânaţi intens pentru untura lor, sunt
aproape de dispariţie.
Cel mai desăvârşit răpitor între pinipedele antarctice este leopardul marin,
(Hydrurga leptonix). Lungimea craniului şi măselele mari, puternice, dovedesc
caracterul .~e,_!!,Pitor. Corpul depăşeşte uneori 3,5 m lungime. Excelent înotător,
vânează fu ·afară de peşti păsări şi alte foci. În stomacul unui leopard marin s-au
găsit 18 pinguini de 60-80 cm, împreună cu resturile de pene ale altora.
ln Oceanul Arctic, ca şi în mările reci care scaldă ţărmurile Antarcticei,
balenele reprezintă uriaşii lumii, animale actuale.
Se ştie că cetaceele nu formează un ordin zoologic unitar, ci cuprind două
grupe cu origini şi caractere diferite; balene cu dinţi (Odontoc:ete), având 1-65
dinţi de fiecare falcă şi balene cu fanoane (Mystacocete), plăci comaşe lungi şi
relativ subţiri, înfipte pe marginea fălcilor. Ambele grupe provin dintr-un grup de
mamifere terestre, demult dispărute; datorită aceluiaşi mod de viaţă, ele au dobândit
- convergent - caractere asemănătoare. Sunt adevărate mamifere: respiră prin
plămâni şi nasc pui vii, pe care îi alăptează; fiecare organ intern seamănă în ceea
ce priveşte conformaţia, cu organul corespunzător al celorlalte mamifere. Viaţa în
88
mediul acvatic le-a impus însă şi o sumă de modificări corporale. Astfel, le-a
dispărut cu totul părul, urechea externă, gâtul şi picioarele posterioare, iar picioarele
anterioare s-au transformat în puternice înotătoare. Ca organe de echilibru le-a
apărut ca la peşti o înotătoare dorsală, iar ca organ propulsor, o înotătoare cod2lă,
aşezată orizontal. Ultima, proprie cetlceelor, provine din contopirea a două mari
cute de piele ale cozii purtate de strămoşi; acest organ permite viteze considerabile
cu care înoată; balenele adevărate cu circa 20 km/h, iar delfinii cu 30.
Normal, rămân sub apă fără să respire, 5-20 minute.
Nasul balenelor este numai organ respirator. Coloana de aburi ce se vede
ţâşnind până la 15 m înălţime din nările lor, relativ înguste, nu este apă, ci aer
expirat, ieşit sub presiune din plămâaj.. După direcţia şi tăria acestei coloane, se
pot recunoaşte de la distanţă diferitele soiuri de balene, la exemplarele mari,
expiraţia este însoţită de un zgomot caracteristic.
Dimensiunile uriaşe ale corpului sunt tot adaptări la viaţa acvatică. Numai
mediul dens al apei marine poate susţine asemenea mase de came. Cel mai mare
exemplar de balenă albastră (Balenoptera musculus) măsurat pânlt în prezent,
lung de 31 m; alta, vânată recent avea 27 m lungime şi cântăiţa• l~l 779 kg. ·
Aite edontocete sunt: caşalotul (Physeter catodon), care atinge)ungitnea de
21 m. Caşalotul străbate aproape toate mările - cu excepţia Oceanului Arctic - în
cârduri conduse de un mascul bătrân. .
În cete mari, până la 1OOO de indivizi, Globicephala melas, cu corpul rotund
ca o bilă, trăieşte mai ales în zonele nordice.
Importanţi pentru ţinuturile arctice sunt: beluha (Delphinapterus leucas),
până la 6 m., şi narvalul (Monodon monocerus), de aceeaşi m ~ ; la ultima
specie, animalele adulte poartă numai un dinte, care la mascul poate atinge 3 m.
Această ţepuşă, groasă la bază până la 6 cm, serveşte la scoaterea hranei de pe
fund (holoturi, peşti plaţi), dar şi la luptele dintre masculi.
Tot între odontocete trebuie puşi şi delfinii (dintre care avem şi noi trei speci·
în Marea Neagră); locuitori mai mult al mărilor calde şi temperate.
Pentru foarte multe soiuri de păsări, ţărmul mărilor polare reprezintă habitatul
obişnuit, care le oferă - permanent sau temporar - condiţii favorabile de clocit şi
odihnă. Hrana şi-o iau, ca şi pinidele, din marea apropiată, bogată în peşti, moluşte,
crustacee. În zona nordică, locurile de cuibărit sunt aşezate sus, pe stâncile
ţărmurilor şi insulele ce se ridică abrupt din mare şi unde vulpea şi ursul alb ,nu
pot ajunge. Acolo se cuibăresc tot felul de pescăruşi (laride), alciforme (cu genurile
Alea, Cepphus, Vria şi Fratercula), cufi.mdari (Plotus), apoi cormorani şi păsările
furtunii (Pufflnus, Fulmarus). Absenţa răpitoarelor patrupede pennite acestor
păsări să-şi facă cuiburile oriunde, pe orice petec de uscat neacoperit de zăpadă,
de pe ţărmurile joase şi netede.
. ~ constituie elementul caracteristic al peisajului antarctic, aşa după
cum ursul alb aparţine exclusiv decorului gheţUri.lor nordice. Sunt păsări
nezburătoare, dai-buni înotători şi admirabili cufundă~ care plonjează îndelung
şi adânc în apă. Ca să se poată cufunda lesne, ei trebuie să aibă corpul greu; oasele
lor nu-s pneumatice, iar sacii aerieni, care fac uşor corpul pescăruşilor şi al
pelicanilor. lipsesc cu totul.
Picioarele sunt fixate mult îndărătul corpului, ceea ce conferă acestUia poziţia
aproape verticală. Aripile sunt transformate în scurte lopeţi înotătoare, care în
timpul înotului fac 120-200 bătăi pe minut, rotindu-se uşor în articulaţia umărului.
De aceea. înoată cu mare viteză sub apă, cam cu I Om/s, viteză realizată numai de
puţine animale acvatice (în primul rând de leopardul marin, Hidrurga leptonpc, o
focă australă mare mâncătoare de pinguini.
Datorită vitezei cu care înoată sub apă, pinguinii fac în aer salturi uimitoare,
de 3 m lungime şi 1,60 m înălţime, ca să ajungă pe marginea gheţarilor sau pe
malurile înalte. Cu aceeaşi uşurinţă cu care sar în apă, ei se scufundă până la
17-18 m adâncime, ca să adune pietre pentrU facerea cuiburilor.
Dintre speciile de pinguini amintim pinguinul comun, din Ţara Adelia
(Pygoscelis adeliae) care populează ţărmul continentului antarctic şi pinguinul
imperial (Aptenodytes forsteri), ce trăiesc pe la 64 " latitudine sudică, unde zăpada
este veşnică, iar temperatwi.le coboară până la -50°C.
Mai bine o duc ping-linii care trăiesc ceva mai spre nont, cum sunt pinguinii
regali (Aptenodytes pata,3onica).
Ambele specii, pinguinul imperial şi cel regal, sunt cei mai mari pinguini,
atingând un metru înălţime .
Cel mai departe către nord ajung pmtaţi de curenţii reci ai oceanului ( curentul
Humboldt), pinguinii cu ochelari (Spheniscus), o specie dintre ei urcă până în
dreptul Aţricii de Sud-Vest, alta până în Insula Galapagos.
Stăpânii largului mărilor reci din Emisfera Sudică sunt albatroşi i
{Diomedea aulans). Ca mărime întrec lebedele; cântăresc 6-14 kg, iar distanţa
dintre vârfurile aripilor atinge 3-4,5 m. înoată admirabil şi - flră să atingă apa nici
cu vârfurile aripilor - se ridică odată cu valul şi coboară împreună cu el. Înfruntă
cele mai mari furtuni, dispreţuind parcă furia elementelor deslănţuite. Zborul lor
este mai mult o plu~ în care folosesc - ca nişte planl1 are - curenţii puternici de
aer. Abia dacă, odată la 5 sau 1O minute, se poate percepe o singură bătaie de
aripi; restul timpului planează continuu în aer. Cuibăresc îndeosebi în arhipelagurile
Auchland şi Campbell. Ca şi pinguinii care au duşman de moarte pasărea Slcua,
albatroşii au duşman un soi de pescăruş, Lestris antarcticus, care le mănâncă
ouăle sau puii.
90
ÂlliluJe .,MCUIIW" IIIIU'ÎIU
Cu excepţia batracienilor, în fiecare clasă de vertebrate se găsesc animale

care, părăsind domeniul terestru, s-au reîntors în domeniul marin, atrase probabil
de belşugul hranei. Forma superioară a acestei readaptm o întrupeaz.ă cetaceele,
balenele şi delfinii, care nu mai părăsesc deloc apa şi nasc puii în apă. Singma lor
adaptare la mediul aerian, care n-a putut fi modificat de viaţa acvatică, o constituie
respiraţia pulmonară.
Între păsări, pinguinii bat recordul în privinţa înotului şi plonjoanelor. Dar,
ouăle lor având nevoie mult timp de căldnra corpului matern - ca să se dezvolte .
pinguinii trebuie să vină pe uscat şi să clocească acolo. Iar puii au nevoie de 4-1 O
luni până când penajul lor, adaptat vi~ aeriene, îi înveleşte şi îmbracă perfect,
devenind complet impermeabil numai atunci pot cobora în apă odată cu părinţii.
Dintre reptile, două grupe• şerpii de mare şi broaştele ţestoase marine - au
redevenit animale marine, răspândite în mările calde ale pământului.
Şerpii de mare sunt înrudiţi de aproape cu viperele şi cu şerpii cu ochelari.
Măsoară cam 1 m lungime, rareori mai mult. Majoritatea trăiesc în apele ţărmurene
şi în mările puţin adânci dintre India şi Arhipelagul Malaez; alte specii trăiesc
între Australia şi Taiwan; Hydrus platurus este animal de larg, răspândit la est de
Capul Bunei Speranţe, în Oceanul Indian şi Oceanul Pacific.
Numai puţine specii mai au scutwile ventrale, cu ajutorul cărora şerpii de
uscat se târăsc pe pământ, şi nwnai acestea pot ieşi ocazional pe ţărm. Celelalte
specii, care nu mai au acele scuturi ventrale - ca şi balenele • sunt pierdute când
ajung pe uscat.
Broaştele ţestoase marine îşi depun ouăle în partea de sus a plajelor nisipoase,
unde nu ajunge niciodată fluxul, care ar îneca embrionii. Puii înoată imediat ce ies
din ouă, scormonesc nisipul, pentru a ieşi la lumină şi apoi să se îndrepte c;Jtre
întinsul albastru al mării. Drumul puilor, de la planjă până în apă, este plin de
primejdii: cad pradă păsărilor (tot felul de pescăruşi), crustaceelor şi peştilor. Din
12 exemplare urmărite la reflux pe „Marea barieră" australiană, în mersul lor spre
apă, n-a rămas niciunul în viaţă.
Se cunosc astăzi patru specii de broaşte ţestoase marine, dintre care trei în
Oceanul Indian şi una în Marea Caraibilor. Cea mai mare este Chelonia midas,
lungă de peste un metru şi cântăreşte peste 400 kg. Mai preţuită pentru plăcile
cornoase ale carapacei (prelucrate sub formă de baga) este Chdonia imbrictm,
(60-80 cm lungime).
Chlenienele marine provin, evident din cele terestre, probabil că s-au refugiat
în ocean în faţa primejdiei produse de apariţia primelor mamifere de uscat Labele
greoaie s-au transformat în înotătoare, cu care animalul se mişcă uşor în apă.
Broaştele ţestoase marine se hrănesc mai des cu vegetale, nu atât alge cât
plante rupte din maluri şi purtate de valuti, apoi cu moluşte, crustacee, ba chiar şi
cu spongieri (desigur, spre a profita de mulţimea viermilor din ei), apoi cu meduze
şi cu sifonofori. Se pare că au nevoie de foarte puţină hrană, cresc repede: la 4 ani
cântăresc cam 3 5 kg, la 1O ani, cam 100 kg. în afară de om, care le consumă ouăle
şi carnea, chelonienele marine mai sunt mâncate şi de rechini.
2. DOMENIUL DE VIATĂ TERESTRU

'
Faţă de domeniul acvatic, cel terestru ocupă o suprafaţă mult mai restrânsă,
însă cu o mare varietate a componentelor geografice (climă, relief, soluri) care au
influenţat şi influenţea7.ă în permanenţă răspândirea vieţuitoarelor pe suprafaţa
terestră a Globului. Dacă în domeniul acvatic şi mai ales în cel marin domneşte o
mare uniformitate a condiţiilor biologice, din care mai importante sunt compoziţia
chimică şi temperatura apei, în spaţiul terestru, elementele climatice cu manifestări
latitudinale şi altitudinale, au determinat în mare măsură, repartiţia zonală a
diferitelor specii de plante şi animale (Fig. 25).
Pe baz.a studiilor a numeroşi geografi, biologi, pedologi şi climatologi s-a
constatat că vieţuitoarele de la suprafaţa Globului, populează vaste teritorii sub
forma unor benzi orizontale, în mare parte paralele cu ecuatorul.
Dintre toate continentele, Africa dispune de o vegetaţie care urmăreşte cu
stricteţe zonele de latitudine climatică; în Europa şi Asia, această zonalitate este
dirijată de direcţiile de orientare ale lanţurilor muntoase, iar în Australia au o
formă în mare concentrică. în continentul nord american. zonalitatea vegetaţiei se
desfăşoară pe direcţia meridianelor, datorită marilor unităţi de relief şi în special a
catenelor muntoase, care sunt constituite din culmi paralele cu orientarea nord-
sud cantonate la periferiile vestice şi estice ale continentului.
în altitudine se foloseşte, pentru regiunile muntoase, termenul de etaj de
vegetaţie. în acest sens, sunt consemnate 4 etaje şi anume: etajul pădurilor de fag,
etajul pădurilor de molid, etajul subalpin şi etajul alpin.
hi cele ce urmează, vom prezenta asociaţiile vegetale şi animale rn funcţie de
distribuţia lor zonală de la poli şi ecuator, vegetaţia şi animalele din zona de
tundră, vegetaţia şi animalele din zonele aride; formaţiunile de vegetaţie ierboase;
tufişurile de ericacee; tufişurile cu fnmze aspre şi pădurile.
2.1. Veg~taţia fi fauna de tundră

Tundra ocupă suprafeţe întinse în Europa în lungul litoralului nordic, în
Peninsula Kola, Peninsula Kanin, nordul Câmpiei Est-Europene; în Asia se
întâlneşte în regiunea Siberiei nord-estice şi în Extremul Orient siberian; în America
92
REPARTl!U TIPURILOR De VECETAT,/E PE6LOB (d"pdScltiny•r, Uir,!trJ.e,-_,,·
4. W.l<ucl,/4'~
~/"7' '~
P.::":1
~.:J T~,....,_
1u,,...,
~ Poduri daroainooae W P.1dun ierofile
IA• "'I Pa duri llide IIIDf Pad.de foloase tropt1111
E:J Pod&Mi de foloase !Zfill Siepe cu tu~ri IIIIIll &Mme • pad-de fr>toast
· Iii Pocbi me dittl'Qlletne [IID Stepe tu atocl din Africa - Pdd.fropitole umede
,a Sl'!p, B flad.tubtruplCri'!"'-
l=:J Dmerhrt
- S!Mlne
a Pad.temiiervitl!smitw
\O
-Fig. 25. IUspîndirea tipurilor de vegetaţie pc Glob.
w
de Nord ocupă mare parte a Peninsulei Labrador, nordul Golfului Hudson,
nordul Peninsulei Alaska; în America de Sud se întâlneşte în sudul Podişului
Patagoniei, Insulele Ţara Focului, Insulele Malvine, Georgia de Sud, Sandwich
de Sud etc.
Tundra este o formaţiune vegetală alcănrită din asociaţii ierboase şi din tufişuri
scunde răspândite în nordul zonei boreale a pădurilor de conifere. Tot în cadrul
formaţiwrilor de tundră intră şi vegetaţia regiunilor muntoase din etajul alpin,
care se deosebeşte din punct de vedere floristic, după latitudinea locului.
T•ndra arctică apare în sudul deşertului arctic. Limita sudică coincide cu
izoterma de 1o· a lunii celei mai calde a anului: vegetaţia este sărăcăcioasă, fiind
reprezentată printr-un covor ierbos întrerupt. Se dezvoltă bine într-un regim cu
zile lungi de vară, în timpul cărora gheaţa din sol se topeşte doar pe un strat
subţire superficial. Solul îngheţat din orizonturile profunde rămâne impermeabil,
iar apa rezultată nu se poate infiltra. în consecinţă, vara vom găsi condiţii de _
mlaştină pe mari întinderi, cel puţin o scurtă perioadă de timp.
Plantele ierboase ale tundrei arctice sunt scunde şi în majoritate ierbacee,
deşi pe alocuri apar şi sălcii pitice (Salix herbacu, Salix lapponicum glauca),
anini pitici (Aln•s jn,ticosa), mesteceni pitici (Betula nana, Betula exilis), De
obicei, speciile de arbuşti vegetează în nordul arboretelor de răşinoase . Tundra
este dominată de un strat SC\llld de rogozuri, graminee, muşchi şi licheni. Specii
tipice sunt Carex bigelowi, Poa arctica, Eriophorum şi Cetraria nivalis.
Pe solmile calcaroase şi nisipoase cu umiditate redusă cresc foarte mulţi
licheni printre care amintim: lichenul renului (Cladonia rangi/erina, Cladonia
1,lpestris), lichenii islandezi (Cetrari11 11ivalis, Cetraria islandica).
Ericaceele sunt reprezentate de afin (Vaccinium uliginosum), merişor
(Vaccini•111 vitis-ulaea), CossUlfle tetragona şi Empetrum nigr•m. Variaţii
considerabile în alcătuirea tundrei sunt determinate de trecerea de la habitate wnede
la habitate bine drenate. O astfel de tundră este alcătuită din insuliţe conturate de
plante, separate între ele de apă.
în clima subarctică şi în condiţii de drenaj slab, regimul pedogenetic tinde .
catre gleizare. Martmea plantelor este parţial limitată de ruperea mecanica a
rădăcinilor în timpul perioadelor de îngheţ a stratului superficial de sol, ceea ce
face ca plantele să nu· aibă rădăcini adânci. Iarna, datorită vânturilor uscate şi a
acţiunii mecanice a zăpezii purtate de vânt, plantele aflate deasupra zăpezii
sunt deterioritatc.
Fauna tundrei arctice este reprezentată de un număr important de mamifere
şi păsări, care duc o viaţă în condiţii climatice destul de aspre.
Dintre mamifere amintim: 1.mml polar (Ursus ,naritimus), boul mascat (Ovibos
1"oschatus) întâlnit nwnai pe insulele din nordul Americii de Nord şi Groenlanda
94
(Fig. 25), renul european
(Rangifer tarandus),
renul groenlandez
(Rangifer
groenlandicus), iepurele
polar (Lepus timidus),
vulpea polară (Alopex
lagopus), popândăul de
tundră (Citelus 11ndu-
lat11s), dihorul polar
(Putorius nivalis),
lemingi (Lemmus)- cu
care se hrănesc mai ales
vulpile polare, marmota
(Marmota camtschaticll),
zibelina (Mustela
zibelina).
în tundră trăieşte şi o .
faună bogată de păsări,
numărul cel mai mare
fiind al alcidelor Fig. 26. IUspândirea actuali a boului moscat (Ovibos
(merguli), păsări bune moscatus).
înotătoare cu labele larg
palmate (Alea torda, Alle, Urla), dintre gâşte amintim: gâsca polară (Anser
caerulescens), gâsca cu obraz alb (Branta leucopsis), gâsca gulerată (Branta
bernicola), gâsca de semănătură (Anser fabalis). Păsările răpitoare sunt
reprezentate prin şorecarul încălţat (Buteo lagopus), şoimul călător (Falco
peregrinus), şoimul groenlandez (Falco rusticolus candicans), şoimul islandez
(Fa/co is/andicus), ciuful de zăpadă (Nyctua nycteea). Tundra mai este populată
de o serie de păsări caracteristice acestei reghmi: găinuşa polară (Lagopus lagopus),
presura de zăpadă (Posserina nivalis), rândunica de mare (Stema paradisaeti),
pescăruşul de mare (Larus hiperboreus), potârnichea de tundră (Lagopus m11tus).
La unele specii de animale, culoarea albă este specifică, aşa cum
este cazul la
ursul alb (Ursus maritimus). Alte specii care trăiesc tot timpul anului în tundră,
au iama culoarea albă (dimorfismul sezonier) ca în regiunile subarctice, ct1. aceleaşi
specii să aibă blana vara colorată. De exemplu, renii au iarna o culoare mai deschisă,
pe când vara este mai închisă.
ln legătură cu frigul, animalele prezintă unele adaptări C\Dll ar fi: blană deasă
şi fină care protejează animalele împotriva zăpezii, au un strat gros de grăsime rău
conducător termic şi care este folosit şi ca hrană în timpul perioadelor foarte reci
şi cu cantităţi mari de zăpadă.
T1111dra alpină. Flora şi fauna areală ( de munte înalt) are şi ea unele asemănări
cu cea din tundra arctică: înălţimea mică a plantelor (15-25 cm); perioadă scurtă
de vegetaţie; lipsa speciilor lemnoase de talie mare.
Din punct de vedere climatic există unele diferenţieri. Precipitaţiile cad în
cantităţi mai mari şi destul de des sub formă solidă. Temperatw'a medie scade cu
0,6· la fiecare 100 m înălţime (Carpaţii Meridionali). În general temperatura medie
anuală a zonei alpine se deosebeşte de la un lanţ muntos la altul. În Carpaţii
Meridionali la altitudinea de 2000 m se înregistrează o·c, iar la 2500 m . 2,6°C,
aerul se rarefiază în raport cu înălţimea, ceea ce face ca la altitudini foarte mari,
oxigenul să se reducă substanţial. influenţând viaţa animalelor, florile sunt viu
colorate, atrăgând astfel insectele pentru fecW1daţie; pentru reducerea transpiraţiei,
fnmz.ele sunt acoperite cu perişori, iar împotriva vânturilor au „roz.etc" sau „perniţe"
şi rădăcini puternice.
De Lattin (1967) consideră că în EW"Opa şi vestul Asiei s-ar putea distinge
trei centre de răspândire a florei şi faWlei alpine: unul corespunzător Alpilor şi
lanţurilor muntoase legate de aceştia (Pirinei, Apenini, Carpaţii, Balcanii), altul
al Caucazului şi munţilor din Iranul de Nord şi altul, în Pamir. Pentru America de
Nord, G. de Lattin, admite trei centre, toate în Munţii Stâncoşi; Munţii Appalaşi
S\lllt prea puţin înalţi pentru a avea un etaj alpin.
Printre speciile de plante răspândite în etajul alpin. pot fi amintite Pulsatila
alba, Dianthus glacilis, Saxifraga bryoides, firuţa (Poa minor, Poa alpina),
iarba câmpului (Agrosti.s alba, Agrostis n1pestris), ciperacee (Carex sempervirens,
Carex cucvula).
Vegetaţia de subarbuşti din zona alpină este formată din merişor (Vaccinium
vitis idaea), afin (Vaccinium myrtillus), ienupăr (Juniperus communis), salcia
pitică (Salix lterbacea).
Fauna alpină este reprezentată mai ales de familia Bovida. Caracteristică
este capra neagră (Rupicapra rupicapra) răspândită în majoritatea mun ţ ilor
Europei, Caucazului şi'Asiei Mici. în munţii din Asia Centrală şi parţial din Europa
sudică şi Africa de Nord, trăiesc specii de oi şi capre sălbatice din genurile Capra
şi Ovis (de exemplu Capra ibex în Alpi şi Pirinei; în cuaternar şi în Carpaţi). Alte
două specii de Ovis (dalii şi canadensis), precum şi ţapul alb (Oreamnos
mnericanus) ce populează zona alpină din Munţii Stâncoşi numărându-se printre
puţinele bovine din America de Nord. Între mamiferele alpine se numără specii
ale unor genuri, în primul rând, de stepă cum ar fi: marmota (Manu,ta m11n11ota) din
96
l_~pi, marmota cu cap negru (M. camtschatica) în Munţii Siberiei Orientale;
f· pruinos~ şi M. fl~vie~~er în Munţi_i_ Stâncoşi, o sp~ie de ~-o pâ~~i (Citellus
undulatus) m estul S1bene1, două specu de Ochotona m Munţu As1e1 Centrale si
~lte trei în Munţii Stâncoşi. Strămoşii acestora erau desigur animale de stepă, i~r
adaptarea lor s-a flicut probabil în Asia Centrală, unde există stepe reci de altitudine
şi podişuri înalte aride (de exemplu Tibetul), tranziţia între stepă şi golul
alpin făcându-se pe nesimţite, mai ales prin faptul că în multe regiuni nu se
interp\llle pădurea.
2.2. Vegetatia si animalele din zonele aride

' '
Zonele aride cuprind fonnaţiuni cfe plante xerofite rar răspândite, ce constituesc
un înveliş vegetal aproape neglijabil. în perioadele uscate (care predomină),
vegetaţia se compune din mici tufişuri spinoase sau cu frunze dure, plante suculente
(cactuşi sau ierburi dure). Pot exista numeroase specii de plante mici anuale, dar
acestea apar numai atunci când rarele dar bogatele ploi de aici, saturează solul.
Deşerturile tropicale continentale propriu-zise sunt extrem de aride şi au
temperaturi ale aerului şi solului foarte ridicate; deşerturile de la latitudini medii
(între 30 şi 35°) prezintă atât ariditate, cât şi un mare interval termic anual cu
valori extreme de iarnă; deşerturile tropicale de pe coastele vestice vădesc o
uniformitate remarcabilă şi o temperatură relativ scăzută, ca şi ceţuri de
coastă persistente.
Procesul pedogenetic dominant al deşerturilor uscate este salinizarea, care
provoacă apariţia eflorescenţelor de sare pe mari suprafeţe, unde pot supravieţui
doar plante halomotfe.
Flora deşerturilor variază mult dintr-o parte a Globului în alta.
În Europa, Africa şi Asia au existat mai multe centre de răspândire ale fi.orei
şi faunei de deşert, dintre care le amintim pe cele principale (Fig. 27).
Deşertul Saharei. În postglaciar, clima a devenit din ce în ce mai caldă şi mai
aridă în Sahara şi ţinuturile circurnmediteraneene, astfel încât flora şi fauna de
deşert şi semideşert a Saharei se extinde spre nord, ocupând tot mai mult refugiul
mediteranean, în care pădurile supravieţuiesc numai pe anumiţi versanţi ai munţilor
şi în alte locuri ferite.
Plantele caracteristice ale acestei regiuni sunt: ratemul (Raetama raeta),
ce vegekază pe ergurile de nisip, ca şi drinul (Aristida pungeus) şi cârcelul
(Ephedra alata).
Pe platourile de tipul hamadelor vegetează un număr redus de plante: saxaulul
pitic (llaloxylon scoparium) tufişuri de Zo/iko/eria arborescens. În albiile uscate
ale cursurilor de apă intermitente, creşte cătina (Tamarix) specii de arbuşti spinoşi ·
(Acacia, Lotus, Lycium aegytiacum) etc.
97
Fig. 27. Răspândirea zonelor aride pe Glob.
În oaze unde umiditatea este mai ridicată, vegetaţia este destul de bogată,
formată din cwmali (Phoenix dactylifera), acacia de gumă (Acacia seyal), leandrul
(Nerium oleander).
Deşerturile Namib şi Kalahari, se remarcă printr-o vegetaţie de tufişuri
xerofile ş_i plante cărnoase cu flori frumos colorate Acacia horida, A. girafae,
Mesembryanthemum calcareum. De asemenea, multe plante xerofile suculente
din genurile E11phorbia şi Aloe.
Deşertul Namib de pe coasta Africii de sud-vest, este cunoscut pentru ciudata
plantă tumboa (Weltwitschia mirabilis) cu frunze în fonnă de benzi ce pornesc
radial dintr-o tulpină scurtă care se continuă cu o rădociuă pivotantă ce pătrunde
adânc în sol.
Printre mamifere se numără o serie de antilope din genurile Gaze/la, Addax,
B uhalis, Oryx, vulpea fenec (Fennecus zerda), dromaderul sau cămila cu o singură
cocoaşă (Came/us dromedarius) râsul-de-deşert (Felix Caracal), măgarul sălbatic
(Equus asinus) pisica cu picioare negre (Felis nigripes), şioarecele săritor din
familia zapodidae iar dintre păsări amintim: găinuşa de pustiu (Pteroc/es orientalis),
hoitarul alb (Neophron percnopterus). Reptilele trăiesc de obicei pe nisipuri, dar
98
adesea se aftmdl pentru a scăpa de arşiţa solară. Aici, trăieşte broasca ţestoasă de
deşert (Testudo sukata), cobra egipteană (Naia haje), şopârla de deşert (Scincus
officinalis). Se întâlnesc şi specii aparţinând faunei de savană a regiunii etiopiene:
leul (Panthera leo), ghepardul (Acinonyx jubatus).
Deşerturile din Asia. Se întind aproape pe tot teritoriul Peninsulei Arabia
(Deşertul Marele Nefud, Micul Nefud, Rub al Khali), parte din Siria şi Iran şi în
nord-vestul Indiei (pustiul Thar).
Dintre elementele fitogeografice comune acestor refugii amintim: Stipa
tortilis, Panicum turgidum, Aristida pungens, Anabis orticu/ala, Sa/soia inermis,
Suaeda asphaltica, Artemisia herbaalba, Nitraria tride11tata, Zygophyllum
dumosum, Convolvulus spinosa, tufişuri de acacii etc.
Dintre mamifere, genurile Gazella, Bubalis, Oryx. Genetta, Hupestes,
Hystrix, Gerbillus, Dipodus, Meriones (ultimele trei aparţinând şoarecilor săritori
Zipodidae) sunt îndeosebi caracteristice acestor refugii, prea puţine specii ale
acestor genuri (cum ar fi Gazel/a şi Meriones) întâlnindu-se în celelalte refugii.
Există şi specii de semi-deşert cu o largă răspândire, din nord-vestul Indiei
până în Maroc (refugiul arab), de exemplu, Gazel/a dorcas, Felix caracal,
Acinonyx jubatus.
Deşerturile din America Nord se află în sud.vestul Statelor Unite şi în
podişurile mexicane. Sunt formate din semipustiurile Mohave-Sonora, Arizona,
Marele Bazin (S.U.A.) şi pustiurile Tamaulipan şi Chihuahua (Mexic).
În deşerturile Mohave-Sonora, Arizona, Chihua şi Tamaulipan, clima este
aspră. Precipitaţiile sunt cuprinse între 50 şi 150 mm. În deşerturile Mohave-
Sonora, din sud-vestul Statelor Unite sunt adesea mari şi pe alocuri, iau chiar un
aspect aproape asemănător regiunilor cu păduri. Specii bine cunoscute sunt: cactusul
uriaş (Carnegia gigantea), cactusul candelabru (Cereus giganteus). Tot aici cresc
agave (Agave americana) şi cactei mai mici (Opunţia imbricata, Opunţia
arborescens). Dintre arbuşti întâlniţi mai ales în deşertul Chihuahua sunt cei de
creozot (Larrea divaricata, Larrea tridentala) şi Da/ea spinosa.
Fauna deşerturilor din America de Nord· este reprezentată de: coiot (Canis
latrons), şoarecele neotoma (Neotoma a/bigu/a) care-şi sapă galerii în cactuşi şi
iepurele cu coadă neagră (Macrotolagus texensis). Dintre păsări mai frecventă
este ciocănitoarea californiană (Dryobates sca/aris cactophilus).
Deşerturile din America de Sud. Sunt localizate pe coasta Pacifică între 5'
şi 30' latitudine sudică. Această provincie include Deşertul Atacama, aşezat în
dreptul tropicului şi ţinuturile semiaride şi aride învecinate de la nord şi sud.
Clima este caracterizată printr-o scădere accentuată a precipitaţiilor, în special în
zona dintre 20-30° latitudine sudică, cu ploi medii anuale sub 1O mm.
99
La Antofagasta. media anuală a precipitaţiilor nu depăşeşte 12,7 mm. Masele d
aet. aduse de alizee au o stratificaţie stabilă, prin condensări se ajunge aici ce
mult până la faza de ceaţă. Ploile sunt o raritate. Amplitudinile termice anuale ş
diurne variază în general între 6°C (iama) şi I o·c (vara).
Deşertul Atacama (Costero-de coastă) este considerat cel mai arid. Vegetaţi
creşte mai ales pe marginea râurilor, speciile mai des întâlnite sunt: Taillandsi
purpurea, Sa/ix humboldtiana, Acacia macrantha şi plante de sărătur
(Sa/icornia ambiqua, Pospalum vaginatum).
Într"! 1500 şi 3000 m altitudine, pe versantul occidental al Anzilor la sud d
deşertul Costero se întinde deşertul Cardonales. Aici vegetaţia este formată di
cactee de talie mare, arborescente: Neoraimondia macrostibas, Trichocereu
peruvia11us şi arbuşti pitici Franseriafruticosa, Kaegeneckia lanceolata.
Fauna deşerturilor din America de Sud este reprezentată de unele specii d
răzătoare ca şoarecele de pustiu (A kodon) şi tuco-tuco (Ctenomys), specii d
carnivore: vulpea zorro (Dusicyon) vampirul desmodus (Desmodus rotundus).
Deşerturile din Australia. Speciile dominante sunt cele ierboase adaptate 1
un xerofilism excesiv, cunoscute sub numele de ierburi „arici" Triodia pungens
Spinifex puradoxus şi unele specii de arbuşti (Atriplex vesicaria, Kochia sedifolia).
Animalele caracteristice acestor deşerturi sunt câteva marsupiale: şobolanul
cangur (Caloprymnus campestris), câ1tiţa de deşert (Notoryctes typh lops).
Dintre păsări amintim: prigoarea australiană (Cosmaerops ornatus) şi pietrarul
(Saxicola moesta).
Deşerturile reci alpine. Aceste deşerturi sunt situate în partea superioară a
pajiştil or alpine; ele ocupă de ·obicei suprafeţe stâncoase, grohotişuri cu zăpezi
permanente.
Datorită condiţiilor de viaţă neprielnice, vegetaţia dominantă este formată
dintr-un număr redus de muşchi şi licheni.
Condiţiile de existenţă în golul alpin al munţilor sunt foarte grele: iarnă lungă,
temperatură coborâtă, vânt puternic etc. Deosebirea între tundră şi golul alpin,
constă în faptul că în cursul verii, la nord, nopţile sunt extrem de scurte (ceea ce
este favorabil vegetaţiei), pe când la munte, raportul dintre zi şi noapte, este
determinat de latitudine.
Deşerturile reci răspândite în Asia Centrală din care amintim: Gobi, Karakum,
Takla-Makan etc.
Vegetaţia este sărăcăcioasă, mai des se întâlnesc subarbuşti xerofiţi. Dintre
aceştia amintim: saxaulul alb (Ha/oxylon persicum), iar dintre speciile ierboase
cresc drinul (Arestida karelini), rogoz (Care.'C pliysodes), pelin (Artemisia
lercheana), specii de plante halofile (Anabasis salsa).
100
Fauna: antilopa cu guşă (Gazela guturos), cămila cu două cocoaşe (Camelus
bactrianus), manul (Felis manul), calul sălbatic mongol (Equus caballus
pnewalsldi), un gen şi o specie aparte de şoareci săritori (Brachiones pnewalskii),
popândăul (Citellus re/ictus). Din aceste regiuni provin şi numeroase păsări de
stepă dintre care unele şi-au extins arealul departe spre vest cum ar fi: ciocârlia
(Alauda arvensis), cucuveaua de nisip (Athene noctua bactriana), găinuşa de
pustiu (Pterocles alchata).
2.3. Savanele (Hemiduriherbisa)

Savana este un tip de vegetaţie constând din arbori rar răspândiţi, ce se înalţă
deasupra unui strat inferior, mai mult s~u mai puţin continuu, dominat de graminee.
Arborii îşi scutură frunzele în anotimpul secetos. Termenul de „savană" se aplică
cel mai adesea vegetaţiei întâlnite la latitudini tropicale şi subtropicale. Savana
tropicală este o reacţie la regimul tropical cu două anotimpuri: \lllul umed şi altul
uscat, în care epoca de secetă pronunţată, are temperaturi ceva mai răcăroase, cu o
perioadă de căldură intensă, chiar înaintea venirii ploilor. Temperaturile medii
anuale, oscilează între 18 şi 24 ·c, iar cantitatea medie de precipitaţii, variind în
funcţie de anotimpul ploios sau secetos. De obicei, precipitaţiile oscilează între
900 şi 1500 m (Fig. 28).
Savana africană este probabil cea mai renumită dintre savanele tropicale,
străbătând continentul de la est spre vest în două mari fâşii situate aproximativ
o·
de-a lungul paralelei de 1 latitudine nordică şi sudică şi legate în estul Africii
printr-o fâşie lată nord-sud. La latitudinile ecuatoriale, savana africană înlocuieşte
pădurea umedă din cauza aridităţii regiunilor înalte din Sudan, Kenya şi
Tanzania. Speciile caracteristice sunt salcâmii cu coroana aplatizată (A~cia
arabica, A. a/bida, A. giraffae) şi ierburile de înălţimi mai reduse (până la
1,5 m), Aristida şi Panicum.
Fig. 28. Repartiţia geografică a savanelor (după H. Elhai din R. Călinescu şi colab.)
101
Savana africană pe alocuri cupxinde şi palmieri, rezultatul fiind o „savană cu
palmieri". Aici creşte palmierul Borassusjlamberifera şi ierburi înalte, cu frunze
dure, grosiere, depăşind de regulă înălţimea omului şi ajungând uneori până
la 4 m deasupra solului.
Cea mai caracteristică savană africană este „savana cu baobabi", unde creşte
baobabul (Adansoni digitata) şi specii de graminee ce pot atinge 5 m înălţime.
Dintre aceste ierburi amintim: iarba elefanţilor (Penisetum purpureum), iarba
imperata (lmperata cylindrica), Andropogon /oveolatus, A. densijlorus,
Panicum turgidum.
În anotimpul uscat aceste ierburi formează o pătură gălbuie de paie foarte
inflamabile, supusă periodic incendiilor. Se consideră că arderea periodi„i a
ierburilor din sevane asigură menţinerea ranţţelor, împiedicând invazia pădurii.
Focul nu distruge părţile subterane ale plantelor, dar limitează dezvoltarea plantelor
lemnoase la câţiva indivizi din specii rezistente. Consumarea frunzişului de către
animale - proces care nimiceşte mulţi arbori tineri - este un alt factor de menţinere
a fâneţei împotriva pădurii.
Fauna savanei africane este dominată de ierbivore din care menţionăm: girafa
(Giraffa camelopardalis), antilopele, cu specii mai importante: kudu (Strepsiceros
strepsiceros) şi antilopa ellan (Taurotragus oryx), antilopa ogar dik-dik (Madoq11a
damarensis) zebrele (Hipptigris), bivolul negru (Bubalus caffer) , rinocerul
(Ceratotherium simum), rinocerul negru (Diceros bicornis).
Dintre carnivore amintim: leul (Panthera leo), leopardul (Panthera pardus),
ghepardul (Adnonyx jubatus), hiena (llyaena hyaena).
Savanele din America de Sud

La nord şi la sud, pădurile tropicale umede se luminează şi apar diferite tipuri
de savane; care se dezvoltă în funcţie de durata mai mare a anotimpului umed sau
a celui secetos. Savanele umede tipice se găsesc în ţinuturile umk sezonul ploios
ţine cel puţin 7-9 hmi. În bazinul t1uviului Orinoco şi partea de vest a P odişului
Guianelor, ele poartă denumirea „Ilanos", care reprezintă o asociaţie de graminee
perene, înalte până la 2 rn şi arbori rari. palmieri singuratici. Lianosu1i lc sunt
situate pe reliefuri joase de 100-150 m, cu drenaj activ al apelor şi cu precip itaţii
foarte bogate (1200-1300 mm pe an ). Vegetaţia este dominată de grami nee
(A ndropogon, Trachypogon), iar dintre arbori mai frecvent apar palmierii:
Mauritia jlexuosa, Maximiliana regia, Euterpe braseliana.
în Podişul Braziliei, până la râul Parana, se desfăşoară savanele numite
„campos" în condiţii de climă mai secetoasă, cu durata anotimpului secetos de
5-6 luni. Această asociaţie se caracterizează tot prin ierburi înalte, dar ele sunt
amestecate cu arbori scunzi răzleţi .
102
Asociaţiile vegetale ce ocupă platformele structurale şi care sunt formate din
puri de plante spinoase, amestecate cu copaci de 3-5 adaptaţi la secetă, în
te cu liJceria (Curate/la americana), Velloda glauca şi managaberia
aucornia speciosa) etc. poartă numele de „campos cerrados". Asociaţiile în
are predomină mimoza şi arbuşti spinoşi, sunt denwnite „campos mimosos".
In partea de est a Podişului Braziliei, predomină savanele cu ierburi înalte
are poartă denumirea de „campos limpos". Ele se usucă complet în anotimpul
ecetos, cu excepţia m
ciaţiilor xerofite de 48
ctuşi şi agave.
Multe specii îşi 32
leapădă frunzele în . 24
anotimpul secetos şi în 16
timpul lungilor 8
perioade de secetă.
Învelişul ierbos e for-
::~;;,~~~~ , : ~ ~ b
de ceară.
S a v a n e ~ ·
asemănătoare cu . 161 ~
~=:;:=~
bazinul Orinoco. Aici
•~~~QQ C
III
precipitaţiile sunt
1 foarte bogate ele
depăşind 1400-1500 •:~di'l.,u111uu1,,~,,,~- d
mm anual (Fig. 29).
Fauna savanelor
din America de Sud. în
savane, mamiferele
caracteristice sunt: m
tapirul american
(Tapirus terrestris),
furnicarul mijlociu
"1
8 •' .
1111ei111J111111•11·•41Ah1ltt1UJ1li!lilHll!1111i~ltUlll~JIJJIIJll1i1lle- .f
(Tamandua Fig. 29. Tipuri de savane din Uganda - Africa (după H. Elhai)
(din R. Călinescu şi colab.): a. pădurea savană; b. Savana
tetradactyla) ş1 împădurită; c. pădure rară; d. savană cu arbori (Combretum.
terminalia graminalia graminee); e. savana cu palmieri (borusus);
furnicarul pitic f. savană ierboaal edafici.
103
(Cyclopes ditlt,ctyla). Furnicarul cel mare (Myrmecophaga j•bata), a cărui
lungime atinge 2-5 m, trăieşte pe pământ şi este foarte răspândit în savane. Dintre
felide, forma cea mai reprezentativă e jaguarul (Panthera onca), apropiat de leopard
şi denumit de populaţie „el tigre"; o formă mai mică e ocelotul (Leopardus
pardalis); puma (Panthera concolor). Există câteva specii de vulpi, ca wlpea lui
Azara (Canis a'l,llrea), o formă de trecere între şacal şi vulpe, şi lupul-cu-coamă
(Chrysocyon brachyunu), cu picioare lungi, ca să poată privi prin ierburile înalte,
e ceva mai mic decât lupul nostru.
Din ordinul rozătoarelor sunt endemice, porcul-de-apă sau capibara
(Hydrochaerus capibara), cel mai mare dintre rozătoarele actuale; aguti
(Dasyprocta agud) etc. Porcul spinos sau cuandu (Coindu prehensilis), cu corpul
acoperit de spini.
Lmnea păsărilor este foarte variată. Cele mai reprezentative sunt: papagalul
ara (Ara spixi), nandul american (Rhea americana), tucanul (Ramphastus toco),
uliul harpia (Thrasaetus harpya), conda (Eunectes murinus), boa (Torpidun,s
torquatus) etc.
Savanele din Asia de Sud

Vegetaţia savanelor din Asia de Sud sintetizează în structura şi aspectul ei
existenţa celor două sezoane, unul ploios şi altul secetos. Apare ca tipică, dar şi cu
o largă răspândire în peninsulele India şi Indochina, ocupând o bună parte a
suprafeţelor acestora. Asociaţii de savană se mai întâlnesc în vestul Arabiei. Din
rândul speciilor componente nu lipsesc Termina/ia tomentosa, Acacia catechu,
Borassus flabeliformis, Buhinia racemosa. în India, ierburile sunt asociate cu
arbori din genul Shorea, iar în .Indochina cu bambuşi (Bampusa procerae).
Animalele care trăiesc în savanele asiatice sunt reduse ca număr. Mai
importante sunt: Antilopa cen,icapra, antilopa cu patru coame (Tetracerus
quadricornis), bivolul indian (Bubalus bubalus), rinocerul cu un corn (Rhinocerus
•nicornţs,. Dintre animalele carnivore amintim: ghepardul (Acinonyx jubatus),
tigrul bengalez (Panthera tigris) etc.
Sawinele din Australia

Ocupă suprafeţe întinse în nordul Australiei şi în bazinul fluviului Darling-
Murray. Aici se întâlnesc savane cu eucalipţi înalţi şi savane cu iarbă copac
(Xanho"haea), o liliacee arborescentă, nu prea înaltă, ce se termină cu un smoc
de frunze lungi, subţiri, ce-i dă aspectul de iarbă. Animalele ce populează regiunea
sunt, în general, marsupiale: cangurul roşu (Macropus ru/us). Păsările sunt
reprezentate de casuar (Casuarius casurius) şi de emul (Dromaius).
ln Statele Unite ale Americii şi anume în Texas există savana „masquite", iar
în sudul Floridei se află mica porţiune de savană tropicală - -Everglades. Aşezată
104
pe o formaţiune de calcar, câmpia Everglades, extrem de joasă şi netedă este
inundată în timpul ploilor de vari, devenind mlăştinoasă. Iama, regiunea suferi
de o uscăciune extremă. Cea mai mare parte a ţinutului este acoperit cu ciparacea
grosieră, Cladium effusum. Există şi arbuşti şi arbori rari - palmieri şi în punctele
mai înalte, pini.
Procesul pedogenetic cel mai strâns asociat cu savana tropicală este
lateritizarea, favorizată de temperaturile înalte asociate cu anotimpul ploios. To~
pe măsură ce savana înaintează spre latitudini superioare, \lllde apar tufişuri spinoase
şi, în final, fâneţe de stepă, lateritizarea este înlocuită de calcizare.
Tufişuri spinoase şi tufişuri tropicale, constau din arbori şi arbuşti xerofiţi
ce reacţionează la un regim climatic C\1 sezon uscat foarte lung şi cu sezon ploios
scurt, dar intens. Tufişurile spinoase (numite şi păduri spinoase) sunt alcătuite din
arbuşti lemnoşi şi denşi, de regulă cu spini pe care îi leapădă în mare măsură. Pot
fi găsiţi aici şi cactuşi. Stratul inferior de ierburi se compune din graminee şi
plante anuale care dispar, cele mai multe, în anotimpul uscat. în zonele mai aride,
stratul inferior poate fi alcătuit doar din smocuri de iarbă cu mari întinderi de
pământ lipsit de vegetaţie. Un exemplu de tufişuri spinoase ni-l oferă Catinga
din nord-estul Braziliei, compusă din specii de arbori cu caracter xerofitic, bine
adaptată la anotimpul secetos. Mulţi dintre ei îşi pierd frunz.ele în anotimpul secetos.
În sezonul ploios destul de scurt, catinga îşi schimbă înfăţişarea, copacii îmbracă
o coroană de frunze şi îşi dezvoltă organele de evaporaţie. în componenţa acestei
vegetaţii apar numeroase specii de mimoz.e. Se cunosc cazuri interesante de adaptare
la uscăciune. De exemplu, multe specii de bombacee au o scoaxţă poroasă, potrivită
pentru înmagazinarea apei şi tulpinilor îngroşate, în formă de butoi, care servesc
drept rezervoare de apă ca Chorisia crispijlora, Ca-vallineria arborea etc. Alte
specii formează mărăcinişuri sau sunt suculente, astfel cactuşii (Cereus, Opuntia)
şi Euphorbia. În câmpiile aluvionare mai umede, din zona „catinga" creşte
palmierul Copernicia cerifera, din frunzele căruia se obţine ceară şi din rădăcini
se extrag substanţe farmaceutice.
Un alt exemplu de tufişuri spinoase îl găsim în „domveld-ul" din partea de
sud a Africii.
Tufişurile tropicale formează o vegetaţie densă de arbuşti lemnoşi scunzi
care cresc în pâlcuri separate prin terenuri nude. Acest tip de tufişuri poate apărea
în porţiunile cu piatră, pietriş sau nisip din zona tufişurilor spinoase. _
Tufişurile spinoase şi tufişurile tropicale sunt formaţiuni care sunt incluse în
regimul climatic tropical cu două anotimpuri, unul umed şi altul uscat Ele se
întâlnesc în multe părţi ale lumii unde acest regim climatic trece în regim de
deşert tropical.
Solurile videsc influenţa aridităţii şi sunt supuse calcizării şi salini2'Arii în
locurile slab drenate. O mare parte a ţinuturilor acoperite cu aceste formaţii au
soluri brun-roşcate şi castanii roşcate (mediteraneene).
2.4. Stepele (aestiduriherbosa)
Stepele sunt formaţiuni alcătuite din ierburi scunde, distribuite rar şi care
tind să crească în smocuri. în stepe pot apărea mici arbori şi arbuşti rari, ca şi toate
formele de tranziţie spre vegetaţia de semideşert şi regiune lemnoasă. Suprafeţele
acoperite cu vegetaţie sunt reduse şi există mari porţiuni de teren lipsite de plante.
Stepele se dezvoltă în regiuni cu climat temperat, cu slabe precipitaţii în
timpul verii.
Vegetaţia are caractere xerofile, de adaptare contra secetei din timpul verii.
Tipică e dezvoltarea gramineelor, bine adaptate contra secetei, prin frunzele lor
înguste ce se pot răsuci.
Răspândirea pe Glob a vegetaţiei de stepă este foarte largă în raport cu
latitudinea, variind între e.cuator şi paralele de 55· latitudine nordică şi 45" latitudine
sudică. Stepele de la latitudini joase CQnStituie tranziţia de la vegetaţia climelor
tropicale cu două ano!.impuri, unul umed şi altul uscat, către cea a deşerturilor
aride. Stepele din nordul Africii fac trecerea de la clima mediteraneeană, cu pădurile
ei xerofile, la deşertul african. Stepele de la latitudini medii se asociază cu un
regim climatic continental semiarid, în care, cu tot maximul de ploi din vară,
evaporarea depăşeşte în medie precipitaţiile. ln aceste stepe, iernile sunt reci şi
uscate, iar verile calde sau foarte calde.
Solurile conţin \Dl mare excedent de carbonat de calciu precipitat şi sunt
foarte bogate în baze. Predominl solurile brune. Conţinutul în humus este relativ
mic datorită slabei dezvoltări a vegetaţiei.
Stepele ocupă suprafeţe întinse în mnele temperat continentale ale Europei,
Asiei, Americii de Nord şi Americii de Sud.
Stq,ele llilt Ellntsio
Se întind între ~ de Jos şi Siberia occidentală şi de aici până în Mon-

golia orientală sub forma wei benzi, însă mai înguste şi oarecum discontinuă î~
Siberia occidentală şi centrală, wde pădurea boreală ajunge direct în contact cu
zonele semiaride şi cu formaţiile vegetale ale munţilor Asiei Centrale. 1n Ungaria
poartă numele de „pustă", iar în ţara noastră, pe cea mai mare parte a suprafeţei se
numeşte „bărăgan".
Vegetaţia ierboasă care predomină stepele Europei este alcătuită din numeroase
specii de graminee şi alte ierburi: negara (Stipa capiUata), păiuşul (Fe.stuca
106
sulcata), obsiga (Andropogon ischemum). Primăvara apar numeroae plante
cu bulbi sau tuberculi cu flori viu colorate: lalele, zambile sălbatice, stânjenei,
părăsita-găinilor (Taraxacum scrotinum), păpădia (Taraxacum of]idnale), jaleşul
(Salvia pratensis). Des întâlnit în stepă este pelinul (Artemisia pontica) şi ghimpele
(Cirisium lanceolatum), pirul (Agrt>pyrum cristatum), Artemisia sericea,
Artemisia maritima.
În stepele din Asia cresc: Adonis wolgensis, Campanula sibirica, Artemisia
vulgaris, colilia siberiană (Stipa rubens).
Dintre animalele caracteristice amintim: antilopa saiga (Saiga tatarica),
tarpanul sau calul-sălbatic est-european (Equus cabalus gmalini), azi dispărut,
orbetele (Spalax microphtalmus), Meriones tamariscus), popândăi (Citellus
cite/lus C.suslica), hârciogul (Cricetus cricetus), dropia (Otis tarda), spurcaciul
(Otis tetNtX), iar dintre animalele care s-au extins dincolo din zona de stepă, mai
ales în urma înlocuirii pădurilor cu culturi agricole: şoarecele de câmp (Apodemus
agrarius), cel cu gât galben (A.flavicollis).
Reptilele sunt reprezentate în special de şopârle şi şerpi. Mai numeroase
sunt: agama cap de broască (Phrinocephalus mystaceus), şopârla verde (Lacerta
viridis), vipera comună (Vipera ursini). Dintre speciile de păsări amintim:
potârnichea (Perdix perdix), găinuşa de stepă (Syrrhaptes paradoxus), guguştiucul
(Streptopelia decacrata), turturica (Streptopelia turtur), vulturul de stepă (Aquila
nipalensis), şoimul rândunelelor (Falco subbuteo) etc.
Preriile din America de Nord
Regiunile preriilor americane sunt situate în zona dintre fluviul Mississippi

şi Munţii Stâncoşi, sau între aceştia şi Pacific.
Preria este alcătuită din ierburi înalte, dominante, şi subarbuşti. Arborii şi
arbuştii lipsesc aproape total, dar pot apărea în aceleaşi regiuni sub forma unor
petice de pădure sau îaşii lemnoase pe văi şi în alte forme depresionare. Ierburile
au rădăcini adânci, formând o pajişte continuă şi densă
Principalele regiuni cu prerii din America de Norei sunt Kansas în nord-est şi
Texas în sud. Din ele provine bogata floră şi faună a preriilor dintre Mississippi şi
Munţii Stâncoşi. Vegetaţia acestor prerii este alcătuită, îndeosebi; din graminee
ca Andr"nogon scoparius, Stipa spartea; Bouteloa curtipendula, Sporowbus
heterolepis, Koeleria cristala, Spartina pectinata; un subarbust caracteristic este
Rudbeckia nitida.
Fauna este reprezentată de numeroase specii de rozătoare din genul
Spermophilus, îndeaproape înrudite cu Citellus (popândăul) din stepele eur.matice,
apoi bizonul (Bison bison), iar în regiunea texană, Antiloclupa lllltel'ÎCtlNI {unicuJ
107
reprezentant actual al unei familii care a conţinut în miocen şi pliocen 12 genuri şi
care este intermediară între cervidee şi bovide).
Preriile cu ierburi înalte se asociază cu tipurile de climă continentală a
latitudinilor medii denumite subumede, adică cu acele zone climatice în care
evapotranspiraţia şi precipitaţiile medii anuale se echilibrează, variind între 500 şi
1000 mm. Vara temperaturile aerului şi solului sunt ridicate, astfel încât pe
terenurile înalte, umezeala din sol nu permite creşterea arborilor, iar sursele de
apă mai adânci, nu pot fi atinse de rădăcinile acestora.
în prezent, preriile cu ierburi înalte se transformătreptat în prerii, cu ierburi
scunde şi apoi în Îaneţe de stepă, paralel cu sporirea aridităţii.
Procesul pedogenetic asociat cu vegetaţia de prerie este cel de calcizare, care
duce la formarea solurilor cu profil de cernoziom şi de sol de prerie caracterizate
prin orizonturi A şi B groase, de culoare brun închis. Rădăcinile ierburilor pătrund
adânc în aceste soluri. Bazele aduse la suprafaţă prin creşterea plantelor sunt
eliberate şi restituite solului, reînnoind fertilitatea acestora.
Pampasurile din America de Sud

Stepele subtropicale, denumite „pampasuri", ocupă tot spaţiul dintre cursul
inferior al fluviului Parana şi râul Colorado (pampasurile umede) şi lanţurile
muntoase din vest, paralele, denumite „Sierre pampiene", ce se desfăşoară în
direcţia meridianelor (pampasurile uscate).
Asociaţiile vegetale ale pampasurilor au în componenţa lor, în exclusivitate,
graminee şi sunt apropiate de stepele temperate euroasiatice, cu deosebire că aici
perioada de vegetaţie durează tot cursul anului. Nu există un anotimp
umed pronunţat, iar ploile sunt repartizate neuniform, mai mult sub formă de
averse de.vară.
Pampasurile umede sunt bine drenate şi acoperite cu formaţiuni loessoide.
în centru se desfăşoară o serie de depresiuni alungite, ocupate de bălţi şi lacuri,
cuvetele lor fiind formate prin deflaţie ( .. banados"). Afară de aceste depresiuni,
doar văile părăsite prezintă o notă de varietate a reliefului.
Suprafaţa e alcătµită din aşa-numitele „formaţiuni de pampas" care cuprind
depozite cuaternare, o alternanţă de nisipuri, argile, marne mai fine şi mai grosiere,
formate în urma variaţiilor de climă caldă, uscată şi rece-umedă, confirmate şi
prin terasele fluviatile.
Clima este subtropicală cu caracter continental. Vara este, în general, foarte
clad; temperatura medfie a lunii ianuarie atinge la Buenos Aires 23,3 ·c. Iarna e
dulce, media lunii iulie e de 9,4·c (media anuală a temperaturii: 16,l ·q.
108
Iama. stratul de zăpadă are, de obicei, o grosime mică şi se topeşte repede.
Cu toate acestea, masele de aer rece (pamperos) invadează brusc dinspre regiunile
antarctice şi determină îngheţuri de scurtă durată, care constituie un mare pericol
pentru culturi.
Masele de aer atlantice cu caracter musonic, sunt antrenate de centrul minim
instalat în Câmpia Gran Chaco, vara aducând multă umezeală de pe ţărmul de
est - la Buenos Aires cad anual 942 mm, însă cantitatea precipitaţiilor scade pe
măsură ce se înaintează spre vest (550 mm). Cantitatea ploilor variază mult de la
an la an. Predomină ploile de vară. În vest, maximul ploilor are loc primăvara
(septembrie) şi la începutul toamnei (martie).
Vegetaţia caracteristică este stepa, care se compune din graminee de diferite
genuri. Specia cea mai des întâlnită este Stipa neesiana. Mai creşte: Slipa tenuis,
Stipa paposa, Poa ligularis, Me/ica brasi/iana, Paspalum dilatatum. Peisajul se
schimbă după sezon: în anotimpul secetos, stepa devine aridă, ierburile se usucă;
odată cu sporirea umidităţii, la începutul sezonului ploios, stepa înverzeşte. În est,
vegetaţia naturală a fost în mare parte înlocuită cu cereale şi se dezvoltă pe soluri
negre, foarte roditoare.
Pampasurile uscate se dezvoltă în vestul Pampasurilor mnede, pe un relief
muntos - ,,Sierre pampiene" - ce se disting net de pampasurile umede, nu numai
prin relief, dar şi prin toate caracterele fizico-geografice.
Clima este subtropicală, cu caractere continentale. în general. amplitudinile
termice sunt foarte mari. La Cordoba şi Mendoza se înregistrează
temperaturi maxime de vară, de obicei de peste 40°C; cele minime, din timpul
iernii însă, nu coboară prea mult sub o·, deşi lacurile din depresiwiile închise
câteodată îngheaţă. Însă, în general, iama este dulce. La est, precipitaţiile anuale
abia totalizează 300-350 mm, în depresiunile închise din vest se înregistrează
cantităţi şi mai scăzute, ce abia depăşesc 100 mm (la Mendoza 210 mm) şi cad
mai mult în lunile de iarnă.
Vegetaţia naturală are un aspect xerofitic şi reproduce caracterele climatului
semiarid. În zonele mai aride, vegetaţia este sărăcăcioasă, fiind compusă din
bascheţi de arbuşti xerofitici şi arbori adaptaţi la uscăciune: Prosopis alba şi
P. nigra, în amestec cu cactuşi şi mimoze.
Fauna stepelor ierb<'ase se compun mai des din rozătoare, în frunte cu vişcaşa.
mara, aguti etc. Printre mamifere, mai sunt caracteristice: cerbul pampasurilor
(Cervus compestris), guanacul, pisica pampasurilor (Felis pajeros), nevestuica
marsupială (Dide/phys azarae) etc.
Stepele din Africa

Sunt situate la limita dintre savană şi semideşerturi, şi cuprind plante ierboase
cu tufişuri ţepoase, dar şi acacii, copaci şi tufişuri care-şi modifică dimensiunile
frunzelor sau se acoperă cu perişori pentru a rezista la evapotranspiraţia puternică.
Se întâlneşte stepa cu Acacii (Sudan), stepa cu ierburi (în lungul Mediteranei),
stepa cu tufişuri (Somalia). Specia dominantă este gramineea alfa (Stipa
tenacissima). Mai creşte pelinul alb (Artemisia herba alba), rosmarinul
(Rosmarinus officinalis) etc.
În stepe, procesul pedogenetic dominant este calcizarea, cu salinizare pe
terenurile slab drenate. Solurile conţin un mare excedent de carbonat de calciu
precipitat şi sunt foarte bogate în baze. Predomină solurile brune ş1 cernoziomurile.
Conţinutul in humus este relativ mic datorită slabei dezvoltări a vegetaţiei. ·
2.5. Vegetaţia de pădure
2.S.1. PĂDUREA ECUATORIALĂ
Pădurea ecuatorială umedă se compune din arbori înalţi şi deşi, ale căror
coroane formează un frunziş continuu ce umbreşte puternic pământul şi straturile
inferioare. Frunzele sunt mari şi veşnic verzi; datorită acestui fapt, pădurea
ecuatorială umedă este adesea numită „pădure sernperviriscentă cu frunze late".
Coroanele arborilor tind să formeze 2-3 straturi, cel superior constând din
coroane izolate ce se înalţă până la 40 m şi ies în relief deasupra stratului următor
( 15-30 m), care este continuu. Al treilea strat, cel inferior, se compune din arbori
mici şi delicaţi, cu coroane înguste, înalţi de 5-15 m. Desimea pădurii este mărită
prin liane, plante lemnoase agăţătoare, având grosimi diferite, ce fac adesea dificilă
străbaterea acestor păduri. Se mai adaugă şi numeroase epifite (orhidee, unele
ferigi) ale căror rădăcini aeriene atârnă ca nişte smocuri de fire. Aceste plante se
ataşează de tnmchiul, ramurile şi frunzişul arborilor şi lianelor, folosindu-şi gaz.dele
doar ca !Ilijloc de susţinere fizică. Unele dintre epifite sunt plante gâtuitoare. Un
astfel de exemplu îl constituie smochinul gâtuitor (Ficus).
O trăsătură botanică deosebit de imi:;ortantă a pădurii ecuatoriale umede este
convieţuirea unui mare număr de specii vegetale. Se afirmă că pe aria unei mile ·
pătrate pot fi întâlnite până la 3000 de specii. Indivizii dintr-o anumită specie sunt
deci foarte îndepărtaţi, intre ei.
Pădurea ecuatorială umedă din America de Sud

Suprafaţacea mai mare (aproximativ 4,5 milioane kmp) este ocupată de
formaţiunea pădurilor ecuatoriale (selvas), care cuprinde nu numai întregul bazin
al fluviului Amazon şi versanţii podişurilor din jur, dar şi versanţii de est ai Anzilor,
până la 1300 m altitudine, iar pădurile galerii pătrund de-a lungul afluenţilor, în
11 O
Podişul Braziliei şi Guianelor. Deci, pădurile ecuatoriale umede constituie un
patrimoniu forestier imens mai mare decât oricare altul, pe Glob, fiind cea mai
veche şi cea mai întinsă formaţiune vegetală în America de Sud. păstrată din
terţiar. Arborii reprezentativi pentru pădurea umedă din valea Amazonului, de
pildă, sunt nucul brazilian (Berthollettia excelsa) şi capocul, o specie de Bombax.
Palmierii se prezintă cu specii foarte numeroase. Singur palmierul de cocos numără
36 de specii. Unele din ele au importanţă economică, aşa cum este palmierul de
panama (Carludovica palmata), are frunze fibroase din care se fac împletituri, iar
palmierul de fildeş (Phytelephas), din familia ciclantaceelor, are seminţe de tăria
fildeşului, din care se pot confecţiona. diferite obiecte. în această categorie intră şi
palmierul Mauritia, care este de asemenea pur american. Afară de palmieri, în
componenţa pădurii tropicale umede intră numeroase specii din alte familii de
plante, care au o însemnătate economică: nucul para (Bartholletia excelsa),
palisandrul (Dalbergia nigra), mahonul (Swietenia mahagoni), perambucul
(Caesalpinia echinata), cedrul sud-american (Cedrala brasilensis), zebrana
(Centrolobium robustum), arboraşul de cacao (Theodroma cacao), arborele de
cauciuc (Hevea brasilensis), arborele de balsam (Balsamum copaiferum) etc.
Pădurea ecuatorială este patria de origine a arahidelor (Arachis hypogaea), a
canacelor, a maniocului (Manihat utilissima) etc.
în zona inundată mai frecvent de Amazon, numită „igapo", se dezvoltă o
vegetaţie acvatică caracteristică, cu Victoria amatonica care are frunzele late,
dispuse pe suprafaţa apei, cu un diametru de 3 m.
Pădurile ecuatoriale umede ocupă o ~ie îngustă şi pe litoralul atlantic al
Podişului Braziliei, unde ele se dezvoltă sub influenţa alizeelor de sud-est,
aducătoare de umezeală multă. Azonal, astfel de păduri se întâlnesc şi pe litoralul
Pacificului de Nord, în Columbia si Ecuador.
Fauna. În pădurile tropicale s~perviruscente s-a dezvoltat o faună adaptată
la condiţiile arboricole, asemănătoare pădurilor congoleze. O mulţime de specii
de mami(ere care populează aceste păduri au coada prehensilă : maimuţe
urlătoare (Alouatta caraya), capuţinii (Cebus capudnus), cu o coamă caracteristică
pe cap; specia Hapale jacchus şi atelinele (Ateles), au membre foarte
lungi şi coadă lungă.
Pădrrrea tropicală e patria unei serii de genuri şi specii de edentate. Tatu-ul
(Pridontes giganteus) atinge aproape 1, 75 m. Din familia furnicarilor, tamandua
sau frunicarul mijlociu (Tamandua tetradactyla) şi furnicarul pitic (Cyclopes
didactylus) duc o viaţă arboricolă şi au o coadă prehensilă, în formf de cârlig.
Furnicarul cel mare (Myrmecophaga jubata), a cărei lungime atinge 2,5 m. Leneşii .
(Bradipodidele) se hrănesc cu frunze şi fructe şi rareori coboară pe pământ, ei duc
111
o viaţă arboricolă deplină. Există mai multe specii, ca Bradypus tridactylus,
B.didactylus. Formele de oposum au mărimi diferite, de la dimensiunile unui
şoarece până la acela a unei pisici.
Ordinul imparicopitatelor este reprezentat de tapirul american (Tapirus
te"estris). Dintre chiroptere, vampirii numără specii multe, cei din genul Desmodus
se alimentează cu lichide, din cauza esofagului lor foarte strâmt, iar specia
i ·amp_vrus spectrum se hrăneşte cu insecte şi fructe.
Felidele sunt reprezentate de jaguar (Panthera onca), ocelotul (Leopardus
pardalis), puma (Panthera concolor), denumit „leon", întâlnite, de obicei, la
marginea pădurilor ecuatoriale.
Printre mamiferele acvatice se numără inia (Inia amazonica), o specie de
de! fin de apă dulce şi lamantinul (Trichechus latirostis) care trăieşte pe ţărmurile
Atlanticului şi urcă mult în susul fluviilor.
Lumea păsărilor e foarte variată. Dintre papagali sunt reprezentative speciile ·
din genul Ara. Marea familie a colibrilor, cuprinde specii numeroase. Hozianul
(Opisthocomus hoatzin), e un tip foarte primitiv de pasăre, având gheare pe vârful
aripilor. Uliul harpia (Thras~etus harpyia) o pasăre foarte mare.
Aici trăiesc şi numeroase specii de şerpi gigantici, neveninoşi, din care cea
mai mare este anaconda (Eunectes murinus) şi şarpele boa (Boa constrictor).
Mai amintim caimanii, înrudiţi cu crocodilii, iguana (Iguana tuberculata) etc.
Pădurea ecuatorială din Africa

Se găseşte în bazinul fluviului Zair, Congo, sudul Nigeriei, Coasta de Fildeş
şio parte a Guineei Superioare. Pădurea se etajează având o mare varietate de
genuri şi specii. Numeroase sunt lianele cum ar fi (Landophia awariensis) şi
epifitele ~u dezvoltare mai mare a orhideelor (Bulbo phyllum). Printre familiile
de arbori cele mai răspândite sunt palmierii: palmierul de vin (Raphia vinifera),
palmierul de cocos (Cocos nucifera), toate importante din punct de vedere eco-
nomic. Mai creşte arborele de cafea (Caflea arabica şi C. /iberica); arboraşul .
cola (Cola nitida şi C. acuminata), din care se prepară „Coca-Cola", mahonul de
Senegal (Knaya senegalensis), arborele uriaş (Entandrophragma ango/ense),
arborele copac (Ceiba guineensis).
Fauna. În pădurea ecuatorială din Africa se întâlnesc în primul rând animale
arboricole: maimuţa Kima (Cercopithecus albogularis), mandrilul (Mandrillus
sphius), maimuţa husar (Erytrocebus patas), maimuţa deavol (Columbus satanas);
pavianul cu mantie (Papio hamadryas), pavianul pitic (Papio cynocephalus).
Păsările sunt dominate de papagali: papagalul jako (Psittacus erithacus),
papagalul cu colier (Palaeornis torquata). Alte păsări mai interesante amintim:
112
pasărea Turacus, cu un moţ pe cap, pasărea Misophaga (consumatoare de
banane), pasărea rinocer (Bycanistes cristatus), pasărea indicatoare de miere
andicator indicator).
În număr redus trăiesc ierbivorele şi carnivorele : hipopotamu l
pitic (Choeropsis liberiensis), elefantul african (Loxodonta africana), gorila
(Gorilla gorilla).
Pădurea ecuatorială din Asia

Se dezvoltă în condiţiile unei umidităţi foarte ridicate ocupând spaţii mari în
insulele Indoneziei, vestul peninsulei lndochina, nord-estul şi vestul Indiei,
sud-estul Chinei inclusiv insulele ale'acesteia de la latitudinea respectivă.
Clima ecuatorială umedă din aceste regiuni se caracterizează prin valori
termice ce se înscriu între 24-27"C cu amplitudine anuală de asemenea redusă .
Precipitaţiile sunt bogate cu medii anuale peste 2000 mm repartizate uniform tot
anul. Caracterul conectiv al acestora generează averse însoţite de furtuni . Apar
uneie diferenţieri în latitudine dar şi longitudine, în ceea ce priveşte existenţa şi
caracterul pluviometric al sezoanelor, distribuţia spaţială a ploilor, implicit a
cantităţilor căzute.
Astfel în India şi Indochina în cea mai mare parte, ploile cad în sezonul de
vară existând prin urmare şi un spaţiu uscat, o iarnă uscată .
În extremităţile vestice ale celor două peninsule, acolo unde înălţimile
muntoase, reprezintă bariere orografice în calea maselor de aer musonice există
doar un sistem scurt uscat.
Dintre speciile de plante cu o largă răspândire în pădurile ecuatorile umede
din Asia, amintim; palmieri (Phonix silvestris, Borassusjlambellifera), palmierul
de zahăr (Arenga saccharifera), bambusul (Bambus procera), ficusul de cauciuc
(Ficus elastica), arborele de pâine (Arctocarpus heterophyllus şi Arcto-carpus
integer) arbori cu lemnul foarte preţios (Cuveracaea serata), creşte în Singapore
~i este cunoscut şi sub numele de „mhanonul median"; alte specii de copaci cu
lemn preţios sunt: Mora exce/sa, Compasia excelsa. Des întâlnit este arborele de
camphor (Cinnamonum camphora) şi arborele de scorţişoară (Cinnamonum
zeylanicum).
Ca şi în celelalte regiuni de pe Glob cu păduri ecuatoriale umede şi în Asia
unde se dezvoltă acest tip de vegetaţie, ,,epifitele şi lianele" sunt nelipsite.
Fauna - este dominată de maimuţe: macacul negru (Macaca nemestrina),
orangutanul (Pongo pygmaeus), ursul buzat (Helarctos malayanus), vulpea
zburătoare (Pterops giganteus); câinele zburător (Pterops vampyrus).
113
Păsările S\Dlt şi ele foarte numeroase şi viu colorate ca de exemplu: păunul
asiatic (Ptlt'O cristJltla), salangana strălucitoare (Collocalia aculentă), pasărea
rinocer bicorn (Buaros bkornis) etc. Dintre ierbivoare menţionăm: bivolul ţap
(Anos depressicornis), ţapul de pădure nilgau (Boselaphus tragocamelus),
elefantul indian (Elaphus 11taximus), tapirul indian (Iapirus indicus), rinocerul
indian (Rhinocerus unicornis).
Tot aici mai trăieşte pantera neagră de Djawa şi pangolinul malayez (Manis
par11111anis javanica), mangusta mungo (Herpestes edwardsi), iar dintre reptile
amintim: pitonul uriaş (Phython mulurus), cobra (Naja hannah), şaq,ele cu
ochelari (Naja tripudiau etc.).
Pădurile ecuatoriale de pe Glob, constituiesc replica unui regim climatic uni-
form, cu căldură permanentă şi fără îngheţuri şi cu precipitaţii abundente, în toate
lunile anului (cu cel mult 1 până la 2 luni uscate). Bilanţul hidric anual se
caracterizează printr-un mare smplus de apă, astfel încât umezeala din sol este
suficientă în toate epocile, iar drenarea unor mari cantităţi de apă prin intermediul
râurilor contribuie la eliminarea continuă a bazelor si a silicei din solurile acestei
regiuni. în absenţa unui sezon rece sau uscat, plantei~ cresc pe toată durata anului.
Unele specii au sezoane când îşi pierd frunzele, datorită probabil unor mici
modificări smvenite în perioada de iluminare.
Variaţii de structură ale pădurii ecuatoriale umede putem întâlni în habitate
speciali7.ate sau acolo unde omul însuşi a tulburat evoluţia vegetaţiei. În zonele de
unde pădurea s-a retras fiind tăiată sau arsă (pentru agricultură sau construcţii de
drumwi), vegetaţia ce revine este sc\llldă şi densă, putând fi descrisă prin tennenul
de ,junglă" . Jungla constă dintr-o vegetaţie încâlcită de liane, tufişuri de bambus,
palmieri spinoşi şi tufişuri bogat ramificate, constituind o piedică de nestrăbătut
în contrast cu terenurile deschise din pădurile umede a stadiului de climax .
Solul pădurilor ecuatoriale umede este atât de puternic umbrit, încât frunzişul
se răreşte la nivelul inferior, dând pădurii un aspect deschis şi înlesnind străbarea
ei. Suprafaţa solului este acoperită cu o literă subţire . Rapiditatea acţiunii bacteriene
asupra variaţiei vegetale moarte împiedică acumularea humusului la suprafaţă şi
în profilul solului. Aceste condiţii caracterizează procesul pedogenetic de laterizare,
cu care este asociată pădurea umedă.
ln geografia plantelor, pădurea ecuatorială umedă, este reunită în aceeaşi
clasa de formaţie ou pădurea tropicală wnedli, deoarece asemAndriJe dintre ele
depăşesc cu mult deosebirile.
2.5.1. PĂDUREA MUSONICĂ
Prezintă o vegetaţie de arbori mai deschisă decât pădurea umedă ecuatorilă,

ceea ce reduce concurenţa copacilor pentru lumină şi asigură o dezvoltare mai
mare a vegetaţiei în straturile inferioare. Valorile maxime ale înălţimilor arborilor
variază între 12 şi 35 m, fiind mai mici decât în pădurea ecuatorială umedă. Găsim
aici numeroase specii de arbori, uneori 30-40, pe o porţiune limitată. Trunchiurile
114
sunt masive, iar scoarţa este adesea groasă şi aspră. Ramificarea arborilor începe
la un nivel relativ coborât formându-se coroane mari, rotunde. Trăsătura cea mai
importantă a pădurii musonice este probabil faptul că majoritatea speciilor de
arbori îşi pierd frunzele (existând deci nwneroase tropofite). Căderea frunzelor se
datoreşte stress-ului impus de lungul anotimp uscat din perioada în care soarele
are o poziţie coborâtă şi de temperaturi mai reci. ln anotimpul uscat pădurea
musonică capătă întrucâtva aspectul pe care-l au iarna pădurile cu frunze căzătoare
din zonele temperate. Unii autori denumesc pădurea musonică „pădure tropicală
cu frunze căzătoare", subliniind mai de grabă acest aspect decât regimul climatic.
Un arbore reprezentativ pentru pădurea musonică este teckul (Tectona
grandis). Are înălţimea de 30-40 m, are frunze mari care cad în perioada uscată a
anului. Lemnul său se foloseşte la co~trucţia de nave, datorită rezistenţei sale. În
afară de teck mai vegetează în pădurea musonică şi alte specii de plante ctnn ar fi:
Termina/ia tomentosa, Cossiaf,stula, sal (Shorea robusta).
Lianele şi epifitele sunt pe alocuri abundente în pădurea wnedă musonică,
dar mai puţine la număr şi mai mici decât în cea ecuatorială. Există de asemenea
un strat inferior dens de arbuşti. în locurile Wlde se formează vegetaţia după
despădurire, aceasta are de obicei aspectul de junglă. Pâlcurile de bambuşi şi
palmieri pitici, constituie Wl element important al vegetaţiei în pădurea de teck.
Aşa cum s-a mai arătat, pădurea musonică este o replică la regimul climatic
tropical, cu un hmg anotim cu precipitaţii bogate, ce alternează cu un anotimp
uscat, relativ răcoros. Aici precipitaţiile în sezonul umed s\lllt cuprinse între
750-1300 mm. iar în cel uscat în jur de 25 mm.
Aceste condiţii sunt foarte bine dezvoltate în clima musonică asiatică, dar nu
se limitează numai la această regi\llle.
Păduri musonice se găsesc probabil în Birmania de la pădurea tropicală wnedă
de pe litoral, spre interior, în Thailanda şi în Cambodgea. Mari întinderi de pădure
tropicală cu frunze căzătoare şi semi căzătoare apar şi în vestul Africii şi în America
Centrală şi de Sud lângă zonele de pădure umedă ecuatorială şi tropicală. .
Regiuni de pădure musonică sau tipuri înrudite se întâlnesc şi în Indonezia
(mai ales în insulele Djawa şi Celebes), în nordul Australiei şi în partea de vest a
insulei Madacascar.
Lateritizarea este regimul pedogenetic predominat al pădurilor musonice. în
ciuda anotimpului uscat, în anotimpul ploios şi cald se creează Wl surplus substanţial
de apă. Nu se formează humus. Procesul dominant este levigarea bazinelor şi
silicei.
2.S.3. PĂDUREA TEMPERAT UMEDĂ
Spre deosebire de pădurea ecuâtorială, pădurea temperat wnedă, are puţine

specii de arbori şi, implicit, mari populaţii de indivizi dintr-o singură specie. Arborii
nu au înălţimi prea mari; frunzele sunt mai mici şi mai pieloase, iar coronamentul .
este mai puţin dens.
115
Printre arborii caracteristici ai pădurilor temperat umede din sudul Japoniei şi
sud-estul Statelor Unite se numără stejarii veşnic verzi (cum ar fi Quercus
virginiana), pinii (Pinus palustris, Pinus caribaea) şi wrii membrii ai familiilor
laurului şi magnoliei (cum ar fi Magnolia grandijlora). Apar, de asemenea, multe
relicte mezoneozice (ex. arborele lalea).
O floră foarte diferită apare în pădurile temperate umede din Noua Zeelandă;
această floră se compune din ferigi arborescente mari, conifere înalte de tipul
Agathis australis, arborii Podocarpus purdicana şi fagi sudici cu fnmze mici
(Nothophagus /usca, N. solander). Un alt tip important de pădure temperată
umedă, cea din insulele Azore şi Canare, este pădurea de laur de Canare, care
odinioară (miocen) acoperea întreaga Europă.
Pădurea temperată umedă tinde să dezvolte un strat inferior bogat care poate
cuprinde ferigi arborescente, mici palmieri, o abundenţă de liane şi epifite, bambuşi,
tufişuri şi plante ierboase. La înălţimi mai mari, cu ceaţă şi nori persistenţi, se
remarcă prezenţa muşchilor pe tnmchiuri şi pe ramuri. Un exemplu de acumulare
de epfite la altitudine mică este „muşchiul spaniol" (Tillandsia usneoides) care
creşte pe stejarii ENngeJine, chiparoşii de baltă şi alţi arbori de pe ţărmul Golfului
Mexic, în partea de sud a Statelor Unite.
Pădurea temperată umedă este urmarea unui regim climatic uniform cu
amplitudine termică anuală mică sau moderată şi cu precipitaţii abundente şi bine
distribuite tot timpul anului. Condiţii de acest gen apar în trei zone geografice
total diferite: la altitudini superioare în regiunile ecuatoriale şi tropicale; de-a
lungul limitelor soclurilor continentale estice şi pe insulele din coridorul de
latitudine de 25· până la 35· sa~ 40° şi în regiunea coastelor vestice cuprinse între
35 şi 55° latitudine. ln prima dintre aceste zone efectul altitudinii (mai mare) se
constată în reducerea temperaturii şi a evaporaţiei şi, implicit, în sporirea cantităţii
de umezeală disponibilă pentru plante. Exemplu de astfel de păduri situate la
mare înălţime, găsim în Africa: la platoul Amhara din Etiopia, în regiunea Munţilor
Ruwen.zori, în zona lacului Tanganika, în Munţii din Camerun şi regiunile înalte
dinspre capătul nordic al lacului Nyasa. Exemple ilustrând cea de a doua zonă
(de•a lunJ?Ul limitelor soclurilor continentale estice) găsim în sud-estul S.U.A.,
sud-estul R.P.Chineze, sudul Japoniei, sud-estul Braziliei şi regiunile învecinate
din Paraguay şi Uruguay, zona sud estică a Republicii Sud-Africane şi sud-estul
Australiei. Aceste regiuni au toate o climă subtropicală umedă cu predominarea
maselor de aer tropical maritim. Cea de a treia zonă (de coastă vestică de la latitudini
medii) este bine reprezentată în sudul statului Chile şi în Noua Zeelandă, neapărând
însă în poziţii echivalente în emisfera nordică, -afară de cazul când am include aici
pădurile litorale de Sequoia şi de tsugăcedru de pe litoralul Pacificului. În ciuda
latitudinii relativ mari, aceste fâşii cu climat maritim au un regim uniform datorat
influenţei moderatoare exercitată de marele ocean sudic.
116
Pădurea temperată umedă se asociaz.ă cu două regiuni pedogenetice: !aterizarea
şi podzolirea. La latitudini inferioare, regimul caracteristic este cel de !aterizare,
cu stadii de tranziţii în care găsim atât !aterizarea, cât şi podzolire (soluri argilo-
iluviale intens şi profund debazificate), până la stadii de podzolire din regiunile
răcoroase de la latitudini superioare. În consecinţă acumularea de humus pe sol şi
în sol creşte cu latitudinea în pădurea temperată umedă, ajungând până la aboodenţă
în pădurile umede de climă răcoroasă din Chile şi Noua Zeelandă.
2.5.4. PĂDUREA CU FRUNZE CĂZĂTOARE
Este bine cunoscută ca tip reprezentativ în Europa de vest şi în estul Americii

de Nord. Ea este dominată de arbori înalţi, cu frunze late, care vara asigură un
coronament dens şi continuu, dar care îşi pierd toate frunzele în timpul iernii.
Straturile inferioare de arbori mici şi arbuşti sunt slab dezvoltate. Primăvara se
formează rapid un strat scund şi luxuriant de ierburi, care se reduce însă masiv
după ce arborii îşi dezvoltă frunzişul şi ajung să umbrească solul.
Acest tip de pădure este aproape în întregime limitat la zonele de latitudini
medii dm. emisfera nordică. Arborii cei mai des întâlniţi în pădurile de foioase din
sud--esUl!Jl En:ropei. din estul Asiei şi din estul Americii de sud (toate aflându-se
într-o arie cu climă continentală umedă) sunt în: Europa, ~tejar (Quercus robur),
Fig. 30. Răspândirea teiului pucios (f ilia cordata).
117
D
Fig. 31 . R.lspindira IDCll1CaClnului (Betula verucosa).
gorun (Quercus petraea), fag (Fag'.M silvatica). Stejarul creşte în amestec cu

frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Iflmusfoliacea), teiul pucios (Trlia cordata)
(fig. 30). teiul argintiu (l'ilia to•ento;Ja), teiul cu frunză mare (1ilia platyphyl/os),
carpen (Carpinus betulus), mesteacănul (Betula verucosa), (Fig. 31 ).
Speciile de arbuşti şi subarbuşti ce cresc în pădurile cu frunze căzătoare din
Europa sunt destul de variate şi neuniform repartizate. Dintre acestea amintim:
porumbarul (Prunus spinosa), păducelul (Crataegus monogyna), sângerul
(Cornus sanguinea), alunul (Coryllus avellana), socul (Sambucus
race111osa), dârmoxul (Viburn11m lantana), cătina albă (Hippophae
rhamnoides) etc. (Fi,e. 32).
Stratul ierbos este format din iarba moale (Ste/laria holostea), firuţa de
pădure (Poa nemora&), vinariţa (Asperula odorata), păişul de pădure (F estuca
silvatica) etc.
ln habitatele slab drenate, pădurea de foioase este alcătuită din arini (Alnus
glutinosa), sălcii (Salix alba), frasin (Fraxinus acelsior), ulm (Ulmus foliacea).
Fauna pădurilor de foioase europene este bogată şi variată. Dintre mamifere
amintim: căprioara (Capreolus capreolus), cerbul (Cervus elaphus), lupul (Canis
lupus), (Ursus arctos) - ursul, mistreţul (Sus sero/a) etc.
118
Fig. 32. Rlspândm carpenului (Carpinus betulus).
Majoritatea păsărilor îşi duc viaţa în desişurile de arbuşti, lizierele pădurilor

etc. Astfel sunt diferite silvi.i, sticlete, ciocănitoare verde (Picus viridis), mierla
(Turdus meru/a), grangurul (Orio/us oriolus), pupăza (Upupa epops) etc.
În estul Asiei cresc arborii: magnolia (Magnolia Kobus), arborele de catifea
(Phel/odendron amurense), stejari (Quercus mongolica) etc.
Fauna este formată din: cerbul pătat (Gervus nippon), câinele enot
(Nyctereutes procyonoides), tigrul de manciuria, aligator (Aligator sinensis),
salamandra uriaşă (Cryptobranchus-japonica).
În America de Nord (Pădurea appalaşiană) se extinde în principal pe direcţia
nord-sud la est de fluviul Mississippi, dar şi la vest. Aceste formaţii pluristratificate
acoperă întinsele suprafeţe ale Podişului Appalaşian, versantul occidental al
Munţilor Appalachi, precum şi podişuri şi câmpii din partea centrală a S.U.A.
Spre nord limita pădurilor de foioase depăşeşte paralela lacurilor Erie şi
Ontari,o, ajungând în vest până la prerie, iar în sud, până la pădurile de conifere
sud-atlantice. Ca elemente caracteristice apar Acer pennsy/vanicum, Acer
saccharinum, stejari (Quercus veJutina, Q. alba), arborele lalea (Liriodenderon
tulpifera) etc. (Fig. 33).
Fauna pădurilor cu frunze căzătoare din America de Nord este dominată de
cerbul de Virginia (Odocoileus virginianus), castorul (Castor canadensis), rasul
roşu (Lyr,x canadensis), ursul baribal, oposumul etc.
Pădurea verde vara, cu frunze căzătoare iama, este puternic influenţată de un
regim climatic continental, care, în acelaşi timp primeşte precipitaţii adecvate în
toate lunile anului. Există un ciclu distinct al temperaturilor, cu un anotimp rece
de iarnă şi altul cald vara. Precipitaţiile sunt pronunţat mai intense în lunile de •
119
Fig. JJ. Rllplndirea
pădurilor de foioase din
America de Nord (dupl
Brian Seddan).
vară, mai ales în estul Asiei, sporind deci tocmai în epoca când evapotranspiraţia
şi necesităţile de apă S\lllt mari.
Vara nu se înregistrează decât un mic deficit de apă, iar primăvara se
creează de regulă un smplus considerabil. În Asia estică, iarna este foarte uscată,
dar acest aspect se compensează cu frigul. Precipitaţiile sunt în general între 700
şi 1000 mm/an, iar temperatura medie variază între 13 şi 22·c.
Procesul pedogenetic asociat cu acest tip de pădure este podzolirea, însă o
podzolire moderată de verile calde şi umede. Solurile sunt, în consecinţă, din
grupa solurilor argiloiluviale. Spre latitudinile inferioare tendinţa de !aterizare,
creşte şi apar soluri argiloiluviale intens şi profund debazificate; spre interiorul
continentului notăm tendinţa de calcizare, pădurea de foioase extinzându-se în
regiunile cu soluri mai închise de raneaţă (soluri de prerie şi cernoziomuri). În
pădurile verzi, vara cu frunze căzătoare, solul este acoperit cu un strat de frunze
(litiera) ce conţine humus din abundenţă.
Deoarece regiunile cu asemenea păduri au fost bine populate timp de mult
secole, n-au mai răma_s aici decât puţini martori ai păduri i originare. Majoritatea
pădurilor existente sunt modificate de diferite operaţii silvicole. Mari întinderi de
pădure au cedat locul terenurilor agricole, aşezărilor şi şoselelor.
2.5.5. PĂDUREA DE CONIFERE (BOREALĂ)
Pădurea
de conifere este alcătuită mai ales din arbori conici cu trunchiuri
drepte şi ramuri relativ scurte şi cu frunze mici, subţiri în formă de ac. Aceşti
120
arbori sunt cunoscuţi sub denumirea de conifere. Fiind veşnic verde, această
pădure asigură umbrirea intensă şi contituă a terenului, astfel încât straturile
inferioare de vegetaţie s\Dlt rare sau absente, cu excepţia unui covor gros de muşchi
care apare sporadic. Speciile sunt puţine; regiuni întregi pot fi acoperite cu 1.D1a
sau două specii.
Pădurea de conifere predomină în două mari zone, \Dla situată în Eurasia, iar
cealaltă în America de Nord, care străbat continentele pe direcţia est-vest la
latitudinile de 45-75".
1n Europa, unde climatul este mai p~ţin excesiv, creşte mai frecvent molidul
european (Picea excelsa), molidul finlandez (Picea fennica), molidul siberian
(Picea obovata), pinul (Pinus silvasţris). ln Siberia, unde condiţiile climatice
sunt mai aspre, apar- în insule restrânse, mai ales pe valea Amurului, Picea
koraiensis (Fig. 34). ln partea asiaţică a acestei zone locul molidului este luat de
brad (Abies sibirica), zâmbrul (Pinus cembra) şi laricele (Larix sibirica,
L dahurica), care este cel mai rezistent la frig (Fig. 35).
1n Europa şi Asia întâlnim de asemenea în etajele montane laricele, 7.âmbrul
şi bradul.
Pădurile cu frunze aciculare din California şi provincia Britich Columbia
sunt deosebit de interesante. Aici într-un regim de precipitaţii abundente formate
pe pantele munţilor şi cu o mare umezeală a aerului se întâlnesc probabil cele mai
dense păduri de conifere, cu arborii cei mai mari din lume. Demni de a fi amintiţi
~ Area~I
~pinului
~Zenec:..i
L:...l Rnu~ aiNUtr"i:.
Fig. 34. Repartiţia pinului (Pin1111ilvestri.J) în Europa.
11!
Fig. 35. Rlspândirea molidului (Picea excelsa).
sunt codrii de Sequoia sempervirens, Sequoiadendron giganteum şi Pseudotsuga

taxi/o/ia. În aceste păduri unii arbori pot atinge înălţimi de peste I 00 m şi grosimi
de peste 20 m.
în Canada pădurile de conifere sunt alcătuite în cea mai mare parte din specii
de molid alb (Picea alba sau Picea glauca), molidul negru (Picea mariana),
bradul de balsam (Abies balsam.ea), tuia (Thuja ocddentalis), Picea nigra, plopul
tremurător (Populus tremula), mesteacăn (Betula papiriffera).
Fauna pădurilor de conifere din Europa şi Siberia (taigau siberiană): ursul
brun (Ursus arctos), zibelina (Martes zibellina), hermelina (Mustela erminea),
elanul (Atces a/ces), renul (Rangifer sibiricus), lupul (Canis lupus), wlpea
(Vulpes ·vulpes), râsul (Lynx lynx). Dintre păsări amintim: iemuca (Tetrastes
oonasia), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ciocănitoarea (Dryocopus
,nartius), mătăsarul (Bombycilla garullus).
în pildurilo veşnic verzi din America de Nord, trăieşte elanul ameri~an (Aicea
a..mericanus), ursul negru (Ursus americanus) cerbul canadian
(Cervus canadensis)~ renul (Rangifer caribou), castorul canadian (Castor
canadensis) etc.
Podzolirea - regimul pedogenetic al pădurilor cu frunze aciculare este
eonseci n ţa directă a regimului climatic continental cu o puternică influenţă polară.
kmile lungi şi reci, cu temperaturi foarte joase, cu veri scurte şi răcoroase înhibă
a,{;;tivi.tatea bacteriană şi permit acumularea masivă a materiei organice, mai ales
in tocun1e slab drenate. Deşi precipitaţiile sunt reduse în regiunile continentale,
lll https://biblioteca-digitala.ro / https://unibuc.ro

ele sunt foarte eficace în condiţii de climă rece. Pe coastele vestice ale Europei şi
Americii de Nord se manifestă faza răcoroasă a climatului marin de coastă vestică
şi un climat subarctic marin umed şi răcoros. Precipitaţiile sunt foarte bogate,
ceea ce combinat cu un regim termic răcoros dar uniform înlesneşte podzofuca.
Coniferele se dezvoltă pe soluri slab ~ide sau acide, rezultate în urma levigmi
(spălării) parţiale sau totale a bazelor.
2.5.6. PĂDUREA SEMPERVIRENTĂ DE ESENŢE TARI

(PĂDUREA XEROFILĂ)
Este alcătuită din arbori cu frunze mici, dure, pieloase. Arborii .s unt de
regulă strâmbi, cu ramuri joase şi S'coarţă groasă. Pădurea este rad ·în care
coronamentul dă o acoperire de numai 25-60%. Arborii şi arbuştii sunt veşnic
verzi, păstrându-şi frunzele neschimbate în ciuda unei secete anuale severe.
Stratificarea e puţin prommţată, deşi putem întâlni un strat de ierburi primăvara.
Acest tip de pădure se asociază strâns cu clima subtropicală cu ftll'.ă uscată
(mediteraneană) fiind deci limitat ca aşezare geografică mai ales la coastele
vestice între latitudinile de 30 şi 40-45° (Fig. 36). în ţinuturile mediteraneene
pădurea de esenţe tari constituie o îngustă fâşie periferică pe ţărmuri. Aici oondiţiile
climatice se caracterizează prin veri calde şi secetoase cu temperaturi medii în
luna iulie între 22 şi 28°C, iar în ianuarie între 5 şi 12°C. Precipitaţiile medii
anuale au valori cuprinse între 500 şi 700 mm cu frecvenţă mai mare ÎD timpul
iernii (Fig. 37).
Fig. 36. Răspândirea tufişurilor . de

ericacee (Erica scopania) după Fig. 37. Răspândirea stejarului de plută
Brian Seddan). (Quercus suber).
lL,
Fig. 38. R ăspân direa steJaruiui mereu verde (Quercus ilex) după P. Ozenda).
Pe ţărmurile Mării Mediterane vegetaţia lemnoasă se compune din arbori ca

stej arul de plută (Quercus suber), stejarul mereu verde (Quercus i/e.x) şi stejarul
de 1-:.cnncs (Quercus coccifera), pinul de Alep (Pinus halepensis), coconarul
(Pinus pinea). Pe ţărmul nordic al Mării Mediteraneene creşte cedrul de liban
(Cedrus libana tic.a) şi r,edrul de Atlas (Cedrus atlantic.a). În Munţii Atlas vegetează
bradul numidica (Abies 11umidica) (Fig. 38).
O specie larg răspândită în jurul mediteranei este măslinul (O/ea europaea)
şi roşcovul (Ceratonia siliqua) (Fig. 39).
Codrii luxurianţi de odinioară poartă amprenta activităţii umane exercitată
de secole asupra mediului natu~~ fiind reduşi la forma de păduri rare sau desfiinţaţi.
Fig. 39. Răspândirea măslinului (Olea europaea) (după N. V. Alehin).
124
Fig. 40. Distnbuţia cedrului de Atlas (cedrul atlantica) în nordul Africii
şi a cedrului de Liban (Cedrus libanatica) (după Brian Seddon).
în locul lor pe mari întinderi s-a format un tufăriş dens alcătuit din stejar şi.
specii arbustive veşnic verzi cum ar fi: leandrul (Nerium oleander), mirtul (Myrtus
communis) etc. Ericaceele sunt repr'1Zentate de Erica scoparia, Erica arborea,
iarba osului (Cistus tauricus). Tot aici pe suprafeţe întinse creşte castanul dulce
(Castanea vesca) şi platanul (Platanus orientalis) (Fig. 40).
Tufărişurile xerofite mediteraneene poartă diferite denumiri populare după
poziţia lor geografică.
Maquis-ul (denumire corsicană) este răspândit în toa,tă regiunea
mediteraneeană, în special în Corsica. El acoperă dealurile şi coastele litoralului
ce depăşesc în înălţime 400 m deasupra nivelului mării. Speciile de plante ce
compun această formaţiune stmt: măslinul sălbatic (Olea lapertini), mielăreaua
(Arbutus unedo), palmierul pitic (Chamerops humillis) etc.
Garriga, denumire întâlnită mai des în sudul Franţei. De obicei, formaţiunea
de garriga, se instalează în urma tăierii maquisului şi se prezintă sub forma unor
desişuri arbustive nu prea înalte, în care predomină stejarul de cârmiz (Quercus
coccifera). Tot aici mai creşte palmierul pitic (Chamaerops humilis), Erica
arborea, E. scoparia etc.
Frigana (denumire grecească) în componenţa căreia intră arbuşti cu ghimpi
şi ţepi adesea cu o formă sferică (Genista acanthoclada, Poterium spinosuin).
Este răspândită în Grecia de unde îi vine şi numele şi în Asia Mică.
Tomilarele (denumire spaniolă pentru cimbru) sunt nişte desişuri de arbuşti,
în care predomină unele plante aromate. Se întâlnesc tomilare cu predominarea
cimbrului (Thymus vulgaris), iar în altele cu predominarea rosmarinului
(Rosmarinus officinalis) din care se extrage uleiul de rosmarin.
Chaparral se întâlneşte în munţii de pe coasta Peninsulei California şi este
format din păduri şi tufişuri de arbuşti cu frunze semperviriscente, unde un rol
important îl joacă stejarii ce ajung la înălţimi de 25-30 m. Aşa este cazul stejarului
verde american (Quercus agrifolia) şi a stejarului pasania (PasanÎII densiflora).
O mare parte a vegetaţiei este tufăriş sau „pădure pitică", a cărei compoziţie
variază cu altitudinea şi gradul de expunere. Acest chaparral poate conţine liliac
12
sllbatic (Cetuu,tJ,,,s CIUlellt1a), man:nroita (Arctostaphylos), mahon de munte
(Cercociupus), ..stejar veninos" (Rlsus diversiloba) şi Quercus agri/olia.
Ma1toral. în Chile şi în regiunea Capului din Republica Sud-Africană, pădurea
este reprezentată prin tufărişuri asemănătoare maquis-ului, alcătuite totuşi dintr-o
floră foarte deosebită de cea din emisfera nordică. Aici cresc o serie de arbori ceva
mai îbalţi (Quillja saponaria) şi mnneroşi arbuşti de genul Boldo (Boldea boldus)
şi speciile Cri11odendro11 patagus, Crytocarya mammosa.
întinderi însemnate de pădure xerofilă, pădure rară şi tufărişuri găsim şi în
regiunile de sud-est, central-sudice şi sud-vestice ale Australiei; ele includ mai
multe specii de salcâm şi eucalipt. în Australia desişurile de arouşti cu frunza
aspră poartă denumirea de „scrub".
Regimul subtropical cu vară uscată (mediteranean) în care se dezvoltă pădurea
sempervirentă cu esenţe tari, impune un intens stress de mediu, deoarece anotimpul
secetos coincide cu o perioadă de temperaturi ridicate ale aerului, ceea ce face ca
vara să se înregistreze un mare deficit de apă. Prin contrast, iama blândă şi umedă
este foarte propice unei dezvoltări rapide a vegetaţiei .
Regimul pedogenetic este asociat cu semiariditatea - calcificare - şi duce la
apariţia unor soluri al căror orizont · B conţine carbonat de calciu precipitat.
O mare parte a regiunilor acoperite cu acest tip de vegetaţie, prezintă
soluri castaniu-roşcate , roşii de prerie şi brun-roşcate, iar în ţinuturile
mediteraneene, terra rossa.
3. DOMENIUL DE VIAŢĂ SUBTERAN
În mediul subteran, condiţiile de viaţă sunt deosebite faţă de cele

de la Supnlfaţă.
Pentru organismele ce populează acest mediu, însemnate sunt două
împrejurări: 1. înnmericul desăvârşit; 2. izolarea completă faţă de influenţele
climatice şi atmosferice externe, deci foarte slabe oscilaţii tennice. O consecinţă a
acc:storîmprejmări este şi puţinătatea hranei, fapt ce limitează numărul animalelor,
atât ca specii cât şi ca indivizi.
Lipsa de lumină 'împiedică existenţa plantelor verzi, creatoare de materie
organică. De aceea, animalele din apa subterană swit silite să se hrănească cu
substanţe organice aduse din alte părţi, în special de la suprafaţa pământului .
Hrana o constituie detritusul antrenat de apele de fisură, apoi resturi din
hrana liliecilor.
Fauna apelor subterane. Lumina este factorul care regleaz! întreaga răspândire
a organismelor. O urmare biologică a înnmericului total este lipsa de segmenţi,
126
observată la animalele cavernicole. Lătă~ul, Gammarus, galben-verzui în apele
de suprafaţă, este alb ca zăpada în cele din peşteri. Unele animale de ape subterane,
odată aduse la lumina zilei, îşi dezvoltă pigmenţii; aşa se întâmplă cu Proteru
anguineus din celebra peşteră Postumia (Costojna). O altă urmare a întunericului
o constituie regresul, până la atrofie, al ochiilor. Fără ochi şi complet alb este
amfipodul Nipharg,,s, răcuşorul de peşteri, des întâlnit şi în făntâni. Dispariţia
ochilor la organismele din peşteri este compensată printr-o dezvoltare însemnată
a organelor tactile şi a simţului chimic.
Datorită sărăciei de hrană, în apele subterane trăiesc numai organisme ce
consumă detritus sau ciuperci; pe seama acestora se brnnesc puţinele carnivore
existente. Tot sărăciei de hrană trebuie; atribuită şi mărimea relativ redusă a acestor
organisme; excepţie face Proteus care poate depăşi 20 cm.
Având o temperatură joasă, apa subterană nu poate fi locuită decât de animale
de apă rece, ce nu pot suferi o încălzire a apei (organisme stenoterme-reci).
Adevăratele animale de apă subterapă sunt de regulă, mici, adesea oarbe,
albe, sfioase de lumină şi stenoterme-reci.
Organismele cavernicole se pot împărţi în 3 grupe. Unele troglobionte sau
troglobiile, sunt caracteristice numai pentru bioceno7.a apei subterane. Cele care
se găsesc şi în alte biocenoze, dar găsesc bune condiţii de viaţă şi în apa subterană,
sunt troglojilele, adică prietenii acestui biotop. în fine, organismele răzleţite din
al te biocenoze apar ca „oaspeţi" ca intruşi în acest mediu; acestea S\Dlt trogloxenek.
S-a spus deja că în apa subterană lipsesc plantele cu clorofilă. Sporadic pot
trăi în ele unele alge albastre, verzi şi silicoase, schimbându-se nutriţia normală
autotrofă în una eterotrofă. în apele subterane din peşterile Europei se află îndeosebi
viermi, microcrustacee şi melci.
În apele potabile, trăiesc de obicei unnătoarele troglobii: ostracodul Cândona
zschokkei, copepodele- Cydops teros. Mai este întâlnit răcuşorul de ape subterane
Niphargus aquilex. fără ochi, cu două perechi de antene. Preferă temperaturi
joase, totuşi apare şi în izvoare cu apă până la 24 ·c.
Fauna solurilor. Foarte multe animale terestre amenajează la suprafaţa solului
cuiburi şi adăposturi pentru îngrijirea puilor sau pentru a se apllra de fenom.._;.
fizice nefavorabile.
Numărul speciilor şi îndeosebi numărul indivizilor animali legaţi constant
sau temporar de sol considerat ca mediu de trai depăşeşte nUIDMUl animal~lor
terestre. Populaţia solului este deosebit de numeroasă în acele locuri în care solul
este bogat în substanţe trofice, organice şi minerale. Astfel, pe un hectar de pământ
arabil neîngrăşat au fost calculate 12 milioane de nevertebrate, în timp ce pe sectorul
vecin îngrăşat numărul lor s-a ridicat la 36 milioane.
12'i
Influenţa animalelor asupra pedogenezei. Dacă principalele particularităţi
ale procesului pedogenetic sunt determinate de caracterul rocii mamă, de regimul
termic al regiunii şi de învelişul ei vegetal, o influenţă acceleratoare sau încetinitoare
considerabilă, iar uneori chiar o influenţă modificatoare, exercită asupra acestui
proces fauna solului.
Animalele care trăiesc în sol îl afăneaz.ă, îi modifică structura, fisurarea, aeraţia,
amestecă diferite straturi şi introduc în sol diferite substanţe organice (resturi de
hrană, excremente etc.). Ele contribuie la creşterea abundenţei microflorei solului
şi la accelerarea descompunerii microbiene a substanţelor. Ca urmare, se modifică
chimismul şi regimul hidrotermic al solurilor. În sf'arşit folosirea suprafeţei solului
pentru locomoţie şi cătarea de hrană de către animalele terestre, exercită de
asemenea o influenţă asupra pedogenezei, deoarece modifică învelişul vegetal şi
straturile superioare ale solului.
Darwin a arătat rolul uriaş al râmelor. Potrivit observaţiilor acestuia, râmele
aduc în fiecare an la suprafaţa solului un strat de microziom gros de o jumătate de
centimetru. Străbătând solul prin galeriile lor, râmele contribuie la repartiţia mai
uniformă a humusului şi fac să crească aeraţia solului.
Furnicile, care amenajează cuiburi de pământ cu galerii adânci sunt capabile
ca în decurs de 8-1 O ani să răstoarne un strat de pământ cu o grosime de 15 cm.
Unele specii de furnici braziliene construiesc cuiburi terestre până la 30 m lungime,
late de 6 m şi cu o înălţime de până la jumătate metru. Galeriile lor subterane
pătrund în sol până la 4 m.
În regiunile de semideşert şi deşert procesul pedogenetic este mult influenţat
de activitatea termitelor. Acestea modifică fisurarea, aeraţia şi regimul termic al
sectoarelor răscolite . Aducând la suprafaţă straturile sanalizate, termitele contribuie
la sărăturarea straturilor superficiale a solurilor. De aceea, muşuroaiele termitelor
sunt fie.lipsite de vegetaţie, fie populate de plante halofite.
Activitatea săpătoare a vertebratelor şi îndeosebi a rozătoarelo r este la fel de
însemnată pontn.l pedogeneză. Orizonturile cuprinse în această activitate ating pc
alocuri grosimea de 6 m (o adâncime limită a viziunilor de marmote), dar sunt
limitate în esenţă la un strat de 1-2 m. În numeroase regiuni de stepă şi semideşert
muşuroaiele de Citellus pygmaeus sunt situate la o distc1nţă de numai câţiva metri
unul de celălalt (peste 1OOO de muşuroaie la hectar), iar înălţimea lor are 1-2 m în
diametru şi 0,2-0,8 m înălţime . Viziunile de iarnă ale popândăilor ajung până la
adâncimea de 2 m. Dacă există în apropiere straturi sărăturate, aducerea lor la
suprafaţă contribuie la salinizarea solurilor. În alte cazuri, îmbogăţirea în calcar a
muşuroaielor şi un drenaj mai bun al acestora sunt însoţite de desalinizarea solului
128
vizuina rozătmului şi adâncirea orizontului de efervescenţă. Ca urmare, solul
acoperă de plante de tip mai puţin halofil. Caracterul de mozaic al învelişului
egetal din semideşerturile complexe se datoreşte în mare măsură activităţii
· clor săpătoare, îndeosebi rozătoarelor.
ln deşert exercită o uriaşă influenţă asupra solului şi învelişului vegetal
tivitatea săpătoare a speciei Rlaombomys opilnus care amenajează vizuini
lexe ce se întind uneori pe o suprafaţă de un hectar şi chiar mai mult. ln văile
i râpele din deşerturile argiloase nordice aceste vizuini formează uneori un lanţ
eîntrerupt Amendarea cu excremente face să crească conţinutul în humus al
olului, fapt care, însoţit de aîanarea şi lichidarea vegetaţiei iniţiale (pelin,
alu:ornia), duce la apariţia în aceste sectoare a \lllor specii de plante caracteristice
ăşunilor şi denumite „ruderale" (Chenopodium, Lepidium perfoliatum,
isymbrium sophiae şi multe altele). Pe solurile uşoare nisipoase şi
risipo-argiloase, pământul scos afară din vizuini este luat de vânt, fapt care duce
a formarea în locul vizuinii a \lllor depresiuni de deflaţie în care, datorită retenţiei
~ezii şi scurgerii apelor provenite din ploi şi topirea z.ăpezilor, încep să crească
ubuşti (Euraţia, Calligonum etc.), saxoulul (Ha/oxylon sp.) şi o serie de plante
.erboase. Toate acestea îmbogăţesc învelişul vegetal al deşerturilor. Şobolanul
nare de nisip (RJ,o,,.bo111ys opimiu) face să crească conţinutul în subtanţe al
,olului nu nmnai prin amendarea acestuia cu fecale şi urină, ci şi prin umplerea
~aleriilor şi camerelor subterane cu plante (rezerve de hrană). Mărimea acestor
-ezerve în regiunea Aral se ridică toamna în diferite colonii până la 50 kg şi chiar
~ mult, în decursul iernii ele fiind consumate nmnai în parte de către animale.
Microtinele şi alte rozătoare mici, în anii apariţiei lor în masă, influenţează
într-o mare măsură procesele pedologice. Numărul lor poate atinge sute şi cţiiar
nii de exemplare pe hectar. 1n acest caz, solul reprezintă o adevărată reţea de
~alerii. Au putut fi nmnărate până ra 200.000 de muşuroaie la hectar (precaucazia).
:>istrugerea învelişului vegetal şi solului în asemenea ani aj\lllg la mari intensităţi,
:apt care influenţează într-o mare măsură viaţa solului. Afânarea solului şi
'mbogăţirca sa în substm::.ţe organice (fecale, cadavre târâte sub pământ, resturi de
,lante) accelerează erozi\lllea şi „maturitatea solului", face să crească conţinutul
le humus şi ameliorează regimul hidrotermic. .
În pădure un rol deosebit îl joacă activitatea săpătoare a cârtiţelor şi
1 altor mici mamifere. Prin afânarea solului, aceasta contribuie la conservarea
1i încolţirea seminţelor, la dezvoltarea lăstarilor tineri, dar este în acelaşi timp
nsoţită de popularea muşmoaielor cu plante ruderale şi de l\lllcă care împiedică .
egenerarea pădurilor.
129
C. REGIUNILE BIOGEOGRAFICE
ALE GLOBULUI TERESTRU
Ţinând seama de geneza istorică a plantelor şi animalelor şi de distnl>uţia lor

actuală pe suprafaţa Globului, se ajunge la împărţirea acestuia în mai multe unităţi
cu caractere floristice şi faunistice distincte.
Cele mai importante unităţi floristice şi faunistice ale Globului sunt regiunile
biogeografice. Ele reprezintă teritorii întinse, caracterizate prin nwneroase
endemisme străvechi, aparţinând unor unităţi sistematice superioare (familia,
genul), grupate în unităţi proprii.
Fiecare regiune s-a dezvoltat cu istoria şi evoluţia ei proprie, până în faza
actuală. Rezultatul acestui proces de dezvoltare este peisajul ei biogeografic.
în peisajul geografic floristic şi faunistic este renumită totalitatea formelor
de relief, a reţelei hidrografice, solurile, învelişul vegetal şi animal, legate armonios
pnn evoluţia comună şi simultană într-un macroclimat unitar. Fiecare regiune
biogeografică se împarte în subregiuni, iar acestea, la rândul lor, în unităţi mai
mici, sectoare etc.
Luând în consideraţie asemănările sau diferenţierile existente pe
suprafaţa Globului, biogeografii au delimitat următoarele regiuni: Holarctică,
Neotropicală, Africano-Malgaşă, lndo-Malayeză, Australiană, Polineziană şi
Antarctică (Fig. 41 ).
1. REGIUNEA BOLARCTICĂ
Aceasta este cea mai vastă dintre toate regiunile biogeografice şi posedă
cea mai complexă faună şi floră, fiind singura dintre regiunile biogeografice
care se află în contact intim cu alte trei regiuni: Neotropicală, Africano-Malgaşă
şi Indo-Malaeză.
Regiunea holarctică cuprinde America de Nord, Europa, nordul Africii şi
:zcma nordicii şi centr.llii a Asiei. Ea este, prin unnare, separatA atât de Atl1mtic, cât
şi de Pacific, într-o parte, emasiati.că (palearctică) şi alta nord-americană (nearctică).
Autorii mai vechi şi cbiar şi unii mai recenţi deosebesc o regiune palearctică şi
alta nearctică, distincte. însă, faunele şi florele celor două părţi ale acestei regiuni
sunt atât de asemănătoare, conţin atâtea specii înrudite, încât considerăm mai
îndreptăţit să recunoaştem existenţa unei singure regiuni.
Asemănările dintre flora şi fauna părţii euro-asiatice şi a celei americane swit
foarte mari în nordul regiunii şi descresc spre sud. în nmdră se întâlnesc foarte
multe specii cu răspândire circumpolară, majoritatea speciilor prezente numai în
130
.\\."· ~ .
.-·--·--.
- ,
.:--- ---
~
·-·
I I• · ..i . .·:•. VI
L. ~------:,...... . . --~'
~---~- ·... . .
.:~J„S_IAI
l}fl-..::: .n
--
\. /
: ·;_ -~~t- .;,_
.i::: :_: :i,ir1!j)·-~~-
. . . .. .
' '!:•. L..\ - - .• •
I.. .,..
\ • • . I
• J • t,·
.___,\ ________ ..... • - · - · ........-J.__
. o .J
ţ:,r_, · 'J
- .- -~~_JtiJ!!#
---· . ..,.._,._,.-, -.__,.,.......
_.: :.:_ : ~ ··: ·:: -.-·:-.
-~--·
/
- -- -- --
Fig. 41 . Regiunile biogeografice terestre: I. Regiunea Holarctică; II. Regiunea Neotropicală; m.
Regiunea Africo-Malgaşă; IV. Regiunea ln do-Malaeză; V . Regiunea Australiană; VI. Regiunea
Polineziană; VII. Regiunea Antarctică.
partea eurosiberiană fiind înrudite de aproape cu specii nord-americane. Tot astfel,

în zona pădurilor de conifere există specii circumpolare, dar în proporţie mai
redusă, în schimb, numeroase genuri sunt reprezentate prin specii distincte, dar
înrudite în Eurasia şi America de Nord şi în afară de acestea se mai întâlnesc şi
genuri dintre care unele sunt exclusiv euro-siberiene, iar altele exclusiv nord-
americane. Şi mai spre nord, în zona pădurilor de foioase, ca şi în cea de stepe,
speciile cu răspândire holarctică nu se mai întâlnesc decât rareori; chiar genurile
holarctice sunt puţine la număr. În fine, în zona subtropicală, flora şi fauna celor
două părţi ale regiunii diferă mult între ele; în America de Nord se constată
asemănări fauni stice şi floristice cu regiunea neotropicală, în Europa şi Africa de
Nord cu cea Africano-Malgaşă, în Asia vestică şi îndeosebi în cea răsăriteană cu
regiunea lndo- Malaeză.
însă.şi aceste asemănări demonstrează că regiunea holarctică nu este precis
delimitată de cele trei regiuni situate la sud de ea, existând largi zone de tranziţie.
Astfel, în America, limita este trasată arbitrar, aproximativ în zona centrală a
Mexicului, în timp ce în Africa ea coincide oarecum cu limita dintre d~ert
(Sahara) care este ataşat regiunii holarctice şi savană; în Peninsula Arabă, graniţa ·
131
~ şi mai vagă. Asia vestică (Iran, Afganistan, vestul Pakistanului) este considerată
ca aparţinând în întregime regiunii holarctice. Mai departe, limita sudică a regiunii
unnăreşte lanţul muntos Himalaia; în Asia estică, limita este extrem de neprecisă.
Această delimitare se face pe baza faunei şi florei terestre. Dacă luăm în
considerare animalele de apă dulce, îndeosebi peşti, regiunea are o întindere mai
mică în partea emoasiatică; în Africa ea cuprinde numai sectorul de nord-vest; ea
nu cuprinde nici sudul Asiei vestice, nici Asia centrală şi nici pe cea estică, care
toate aparţin regiunii lndo-Malaeze.
Ca o consecinţă a alternării perioadelor glaciare cu cele interglaciare, în
ansamblul său, flora regiunii holarctice este relativ mai săracă decât a celorlalte
regiuni. Cu toate acestea, datorită extinderii sale considerabile, flora holarctică
prezintă o complexitate şi o eterogenitate extrem de accentuată care au fost deter-
minate de diversitatea condiţiilor fitoistorice în care au evoluat. Astfel, pe lângă
deosebirile datorate zonalităţii termice, există şi numeroase deosebiri impuse de
variaţia indicilor de continentalitate, determinaţi la rândul lor de depărtarea faţă
de bazinele marine.
Elementele floristice holarctice sunt specii de conifere, arbori cu frunze
căzătoare, plante erbacee, reprezentate prin familiile : Abietacee, Ranunculacee,
Rosacee, Crucifere, Chenopodiacee, Fagacee, Betulacee, Salicacee,
Juglandacee, Aceracee, Composee, Cyperacee, Graminee, Liliacee ş . a. Plantele
regiunii holarctice sunt adaptate la un ciclu de viaţă cu două perioade contrare,
una caldă vara, când ele duc o viaţă exuberantă şi activă, as i m ilează ş i fructifică,
alta rece de iarnă, pe care o petrec în stare de repaus vegetativ.
Fauna este şi ea relativ mai săracă decât cea a majorităţii celorlalte regiuni .
Din rândul acesteia putem cita: Talpidde (cârtiţele) dintre inscctivorc, cas toridele,
zapodidele (şoareci săritori) şi ochotonidele (i epuri flu i eră tori), sciuridele
( veveriţeţe) , leporidele (iepurii), canidele, ursidele, felidele, mustelidele ş i
cervidele. în cadrul acestora sunt multe cazuri de perechi de specii îndeaproape
înrudite, dintre care una trăieşte în Europa şi nordul Asiei, alta în Am erica de
Nord, cum ar fi, de exemplu, cerbul european (Cervus e/aphus) şi cerbul wapiti
(C. canadensis) care are şi o subspecie în A ia estică ; renul (Rangif,r t1u·q11du$)
şi caribuul sau renul american (R.caribou), două specii de râs (Felis, Lynx în
Europa şi Siberia şi F:Canadensis în America de Nord. A doua familie dominată
de mamifere - bovinele - este bine reprezentată în partea euro asiati că şi, mai ales,
în regiunea Africano-Malgaşă şi Indo-Malaeză, conţinând doar patru specii nord-
americane, între care bizomul (Bison bisom) îndeaproape înrudit cu zimbrul
european (B.bonasus). Această răspândire dovedeşte că ambele familii, originare
din părţiie tropicale ale Lumii Vechi, au pătruns recent în Europa şi nordul Asiei,
într-o perioadă în care legătura cu America de Nord era precară sau chiar încetase.
132
Păsările S\lllt reprezentate prin următoarele familii: tetraomidele (din care
fac parte cocoşul de munte, cel de mesteacăn şi numeroase specii nord-americane),
certiidele (cojoiucele) şi două familii mai mult marine: alcidele (pinguinii nordici)
şi goridele (cufundarii).
Între peştii primar-dulcicoli, există trei familii exclusiv holarctice: esocidele
(stucile), umhridele (familie arhaică înrudită cu precedenta) şipercidele (bibanul,
şalăul etc.); alte şase familii (între care patru arhaice) sunt endemice în America
de Nord. Dar, cea mai numeroasă familie este cea a cyprinidelor, originară din
sud-estul şi estul Asiei şi care este bine ~rezentată în întreaga regilllle; genurile
nord-americane sunt în majoritatea lor diferite de cele euro-siberiene, iar acestea
de cele est-asiatice. În Asia estică se pitâlnesc şi familii de peşti de origine sud-
asiatică, care nu ajung în Europa şi america de Nord.
Dintre familiile de peşti dulcicoli de origină marină, cele mai caracteristice
sunt scipenseridele (sturionii) şi salmonidele, ambele familii endemice în regi\llle
şi care cuprind atât specii migratoare ce trăiesc în mare, dar se reproduc în ape
dulci, cât şi specii exclusiv dulcicole. Salmonidele trăiesc numai în apele reci din
nordul regiunii şi în munţi.
Regiunea holarctică o vom împărţi în următoarele subregiuni
biogeografice: Arctică, Euro-Siberiană, Chino-Japoneză, Pontico-Centra/-
Asiatică, Mediteraneeană, Saharo-lndiană de Pustiu, Macronedană şi Nord-
Americană.
1.1. Subregiunea Arctică
Se suprapune, de fapt, cu tundra care ocupă zonele cele mai nordice ale
Regiunii Holarctice. În răstimpul cuaternarului, refugiile tundrale s-au deplasat
foarte mult spre sud în cuprinsul perioadelor glaciare şi spre nord în cele
interglaciare şi postglaciare.
Condiţiile de existenţă în tundră sunt destul de aspre: iama lungă, temperatura
coborâtă, vânt puternic, iar în cursul verii, nopţile sunt extrem de scurte, ceea ce
nu este favorabil vegetaţiei.
Dintre speciile de plante care cresc în subregilmea Arctică, amintim: Salicacee
(Salbe arctica, S.glauca, S.reticulata), Betulocee (Betula glandulosa, B.nana),
Ericacee (Vaccinium vitis idaea, V.uliginosum), vegetaţia ierboasă reprezentată
de piciorul cocoşului (Ranunculus), rogoz (Carex), Alopecurs alpin,u, F estuca
baffinensis, Oxitropis arctica. Dintre muşchi menţionăm: Polytrichum
Aulacomnium palustris, iar dintre speciile de licheni: Saxifraga coespitosa,
Cladonia rangifenia etc.
133
Famia este formată din câteva specii, cwn ar fi: renul {Rangifer tarand11s)
numai în America şi Groenlanda, wlpea polară (Alopa lagop11s), lemingul capitat
(Dicrostonyx torquatus), dintre mamifere; Lagopus lagopus, ciuful alb (Hyctaea
scandiaca) dintre păsări.
1.2. Subregiunea Euro-Siberiană
Se întinde în Europa nordică, iar în Asia în regiunea Siberiei. Datorită

condiţiilor bioclimatice, aici S\lllt dispuse de la nord la sud, într-o succesiune
zonală, pădurile de conifere şi cele de foioase, cu fauna lor reprezentativă.
Formaţi\lllea cea mai dezvoltată ce ocupă nordul Europei şi Siberiei, mai
precis sectorul circwnboreal, se numeşte „taiga" şi este alcătuită în special din
specii de răşinoase, dintre care amintim: molidul siberian (Picea obovata), bradul
siberian (Abies sibirica), pinul siberian (Pin11s sibirica), pinul de pădure (Pin11s
.... ivestris), molidul european (Picea excelsa), zada siberiană (Larix sibirica),
z.âmbrul (Pin11s cembra) şi foioase ca mesteacănul (Betula pubescens) şi plopul
(Populus tremula).
Fauna este reprezentată de speciile: ursul (Ursus arctos), râsul (Lynx liny),
elanul (Alces alces), iar dintre speciile ce nu aj\lllg până în Europa: zibelina (Martes
'dbellina) şi veveriţa zburătoare (Sciuropterus russicus).
Dintre păsări, cocoşul de munte (Ietrao urogallus), ciocănitoarea cu trei
degete (Picoides tridactylus), mătăsarul (Bombycilia garrulus) etc.
O altă formaţiune floristică este cea din sectorul atlantic european. formată
din tufişmi de ericacee în care predomină mărtăloaga (Calluna vulgaris) şi iarba
neagră (Erica tetralix).
în Europa Centrală în care intră sectorul central-european cresc păduri de
foioase, alcătuite din stejari (Quercus petraea, Quercus robur), carpen (Carpenus
betulus)., arţar (Acer pseudoplatanus), tei (Iilia cordata, Tilia platyphyllos), fag
(Fagus silvatica) etc. Plantele ierboase sunt formate din lăcrămioare (Convaleria
majalis), păştiţa (Anemone nemorosa), ciuboţica cucului (Primula officinalis).
Fauna este dominată de râs (Lynx lynx), jder (Martes marte5), cerbul comun
(urvus elaphus). Păsările sunt şi ele numeroase, mai important.! fiind porumbelul
de pădure (Columba JJlllumbus), sturzul mare (Iurdus viscivorus), ciocănitoarea
verde (Picus viridis) etc.
Sectorul m\llltos înalt (peste 1900 rn) din munţii Alpi, Pirinei, Balcani, Carpaţi,
Himalaia, este acoperit de o vegetaţie i erboasă şi tufişuri pitice. Dintre aceste
specii amintim : firuţa (Poa alpina), păiuş (Festuca supina), iarba câmpului
(Agrostis alba), afinul (Viccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis idaea),
ienupărul (Juniperus communis) etc.
134
Fauna specifică munţilor înalţi este formată din Capra Neagră (Rupicapra
rupicapra), jderul comun (Martes martes), pisica sălbatică (Felis sylvestris), \mele
ciocănitori (Picus viridis, Dendrocopus medius) etc.
1.3. Subregiunea Chino-Japonezl

În această subregiune intră următoarele ţinuturi: sud-estul Asiei, inclusiv
Japonia, sudul insulei Sahalin, Peninsula Coreea, Amur, Manciuria, sud-estul
Chinei, partea orientală a Munţilor Himalaia
Floristica cea mai variată din cadrul acestei subregiuoi se întâlneşte în Mllllţii
Himalaia, unde cresc multe magnolii (Mangnolia excelsa), camelii (Cllll1telia
japonica), arborele pagodelor (Gincoblloba), cedrul de Himalaia (Cedrus deodtm,),
fagul (F agus crenata), stejarul (Quercus annulata), frasinul (Fraxinus
manshurica).
În limitele subregiunii Chino-Japonez.ă mai vegetează arborele de cafea
(Phellodendron amurense), teiul de amur (Tilia amurensis), sofora (Sophora
japonica). Subarboretul este reprezentat de liliacul de Amur (Syringa amurensis),
alunul manciurian (Corylus mandsjurica), Aralia mandshurica, Maackia
amurensis. Aici cresc şi multe liane, cum ar fi viţa de Amur (Vitia amurensis),
Schizandra chinensis, Actinidia lw/.omicta.
Fauna este reprezentată de câinele enot (Nyctereutes procyonoides), pisica
sălbatică (Felis euptilura), ursul himalaian (Urus tibetanus), tigrul manciurian
(Panthera tigris /ongipillis), cerbul pătat (Cervus nipon), fazanul auriu
(Chrysolophus pictus), pasărea uriaşă (Leiothris Iutea), raţa mandarin (Aix
galericulata). Reptilele sunt reprezentate prin unele specii de şerpi; de varanide,
de geckotide, ca şi salamandra uriaşă (Cryptobranchus japonicus).
1.4. Subregiunea Pontico-Central-Asiatici

Cuprinde teritoriile stepei euroasiatice: pusta ungară, stepele aride ucrainene,
stepa română, Siberia apuseană, Asia Centrală, Mongolia, deşertul pietros Gobi şi
o parte din Tibet.
Pe acest teritoriu foarte întins, din cauza climei excesive, vegetaţia lemnoasă
este slab dezvoltată.
Dint!'"e plante predomină: păiuşca (Festu ca sulcata), iarba ovăzului (Bromus
secalinus), negara (Stipa capi/lata), păiuşul dulce (Andropogon ischeum), păpădia
(Taraxacum oj]icinale), capul şarpelui (Echium rubrum), jaleşul (Salvia nutans),
colilia (Stipa rubens), pelinul negru (Artemisia vulgaris), ovăsciorul (Avenastrum
desertorum, Ephedra alata, Anabasis sa/sa), saxaulul alb (Aaloxylon persicum),
saxaulul negru (Aaloxylon aphyllum) ş.a.
135
Fauna este formată din: nevăstuica {Mustela mustela), dihorul de stepă
(Mustda evusmanni), lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpu vulpu), orbetele
(Spalax leucodon), hârciogul (Cricetus cricetus), popândăul (Citellus citellus).
în stepele mongolice trăiesc \mele animale specifice regiunii: antilopa saiga
(Saiga tatarica), marmota (Marmota sibirica), cămila bactriana (Camelus
bactrianus), calul sălbatic mongol (Equus caballus) etc.
Păsările din subregiunea Pontico-Central-Asiatică cu o largă răspândire
amintim: ciocârlia (Alauda arvensis), ciocârlanul (Galerida cristala), potârnichea
de stepă (Sy"ltaptes paradoxus), uliul de stepă (Circus macrourus), guguştucul
(Streptopelia thcacrato), spurcaciul (Otis tetrax).
1.5. Subregiunea Mediteraneeanl

Aceasta cuprinde ţinuturile situate de jur împrejurul Mării Medit..."T3Ile. Ţările
care aparţin acestei subregiuni sunt: Spania, sudul Franţei, Italia, Peninsula
Balcanică, până la Marea Neagră, Asia Mică, Siria, Anatolia, ajungând până în
Mesopotamia şi Persia. în nordul Africii aparţin acestei subregiuni: Egiptul,
Marocul, Algeria şi Tunisia, apoi insulele din Mediterană şi cele din apropierea
Europei de sud şi a Africii de nord.
Climatul mediteraneean variază de la uscat şi foarte uscat, lipsit de zăpadă
iama, până la cel temperat, dar în general cu ierni blânde, lipsit de îngheţuri şi
rareori cu zăpadă. Precipitaţiile S\lllt repartizate iarna şi primăvara, vara este
uscată şi caldă.
Sub raport floristic, această regi\llle este foarte bine caracterizată. Elementele
mediteraneene provin din flora terţiară rămasă pe loc şi din flora boreală împinsă
spre sud de gheţarii cuaternari. Numărul endemismelor pe care le cuprinde este
mare. Elementele tropicale sunt foarte slab reprezentate. Astfel, dintre palmieri,
singur Cliamaerops humilis se află în părţile vest mediteraneene, iar altele ca
Vitexagnus-castus. Plumbago europaea, Andropogon au rudele cele mai
apropiate cantonate numai la tropice.
Speciile medi~eene se caracterizează prin frunze coriacee mici, tari şi
persistente, adaptate perioadei de secetă îndelungată vara. Cele mai caracteristice
sunt: stejarul verde (Quercus ilex), stejarul de cânnâz (Q.coccifera), dafinul
(Laurus nobilis), roşcovanul (Ceratonio siliqua), formând adeseori tufişuri scunde
cunoscute sub numele de mache (maquis) şi garugă (garique), întreţinute în starea
de pădure degradată prin activitatea omului, din timpuri străvechi, aceste regiuni
fiind leagănul vechilor civilizaţii din care s-au dezvoltat cele actuale. Aici este
patria măslinului ( Olea europaea), migdalul (Amygdalus communis) şi a stejarului
de plută (Quercus suber).
136
Câteva specii caracteristice de conifere pentru această regiune sunt: pinul de
alep (Pinus halepensis), pinul negru (Pinus nigra), Pinus pinea, Pinus pinaster.
Dintre speciile de arbori cu răspândire central-europeană proveniţi din refugiul
mediteraneean amintim: stejarul (Quercus robur), ulmul (Ulmi,s montana),
scoruşul (Sorbus torminalis), jugasnul (Acer campestris); în rândul plantelor
provenite din c1ceiaşi subregiune putem cita: liana - curpenul de pădure - (Clematis
vita/ba), mătrăguna (Atropa belladona), rodul pământului (Arum macalatum),
narcisele (Narcissus stelaris) etc.
Din rândul animalelor enumeram: căprioara (Capreolus capreolus), cerbul
(Cervus elaphus), jderul comun de copac (Marta martes), pisica sălbatică (Felis
sylvestris), muflonul (Ovis musimon), hârciogul mic (Mesocricetus auratus),
unele ciocănitori (Picus viridis, Dendrocopus medius), vulturul pleşuv (Aegypius
monachus), salamandra (Salamandra salamandra), broasca ţestoasă (Testudo
graeca), scorpionul (Euscorpius europaeus) etc.
1.6. Subregiunea Macaroneziană

Din această subregiune fac parte insulele atlantice Canare, Azore, Madera şi
Capului Verde.
Caracteristica acestei subregiuni o formează numărul mare de elemente
floristice mediteraneene şi atlantice amestecate cu câteva specii tropicale.
Dintre elementele endemice floristic~ amintim: pinul de canare (Pinus
canarensis), arborele smeilor (Dracaena draco), Phoenixjubae şi Erica arborea.
Speciile de origină mediteraneeană sunt, în general, semperviriscente, aşa cum
sunt: laurul (Laurus nobilis), Arbutus unedo, iar dintre cele de origină
tropicală, mai reduse ca număr, amintim: arbusierul (Cistus nubingens), cunnalul
(Phoenix jubae) ş.a.
1. 7. Subregiunea Nord-Africani-Indiană de Pustiu

Această subregiune se desBşoară de la ţărmul Atlantic al Africii spre Sahara,
Arabia, Câmpia Mesopotamiei, Irak, Iran. Din cauza climatului arid, flora este
săracă, cu caractere puternic xerofile.
Plante tipice deşertului saharian sunt: Aristida punges, Andropogon
foveolatus, Tragus decipiens, F agonia brugueri, Acacia a/bida, drinul (Aristida
pungens), iar dintre arbuşti lipsiţi de frunze notăm specia Retam retam. Alte
specii caracteristice subregiunii Nord-Africano-Indiană şi de Pustiu enumerăm:
curmalul (Phoenix dacty/ifera), lichenul mana (Lecanora escu/enta), genurile
Tamarix., Calligonum, ca şi palmierul dum (Hyphaena thebaica).
lJ ',
Fauna este reprezentată de o serie de antilope din genurile Gaze/la, Addax,
B11balis, Oryx, Vulpea fenec (Fennecus zerda), dromaderul (Camelus
dromaedarius), râsul-de-deşert (Felis caracal), măgarul sălbatic (Equus asinus),
specii de şoareci săritori din familia zapodidae etc. Păsările sunt restrânse ca număr
de specii. Dintre acestea menţionăm: dropia de pustiu (Otis ondulata), grauri
(Pastor roseus), vulturi pleşuvi, hoitarul (Neophron perenopterus), găinuşa de
· pustiu (Pterocla orientalis) etc.
1.8. Subregiunea Nord-Americani.

Flora şi fauna, în special arboreale, ale Americii de Nord sunt mai bogate
decât cele europene, în sensul că au conservat un număr mai mare de genuri şi
specii terţiare, inclusiv unele subtropicale. Prin aceasta America de Nord se
aseamănă cu Asia estică. Elementele subtropicale au supravieţuit îndeosebi în
refugiile arboreale din estul continentului. Aşa sunt dintre plante, genurile:
Magnolia, Liriodendron, Persea, Nyssa, Rex, Carya, Castanea, Diospyron,
reprezentate de cele mai multe ori prin numeroase specii. Lianele de asemenea
sunt numeroase: Ampelopsis, Dioscorea, Smilax, Tecoma.
Subregiunea Nord-Americană este împărţită la rândul ei în trei sectoare:
Atlantic (de est), Pacific (de vest) şi al preeriilor Nord-Americane.
a) Sectorul Atlantic (de est) este alcătuit din păduri de Taxodium distichum,
Juniperus virginana, Pinus palustris, P. taeda, P. banksiana, Quercus aquatica,
F agus americana, A cer rubrum. în South Carolina se întâlnesc şi palmieri: Sabat
palmetta şi S. dansonii.
Cel mai nordic sector arboreal din estul Americii de Nord este cel laurenţian;
din el provine o floră şi faună săracă, care au populat în primul rând întinsa zonă
de păduri de conifere care cuprinde cea mai mare parte a Canadei. În compoziţia
acestor păduri predomină conifere ca: Picea nigra, P. alba, Abies balsamea, Pinus
banksianus, P. murrayana, Larix americana; esenţele de foioase sunt reprezentate
prin Bet,"a papyrifera, Populus tremula, P. balsamifera.
Fauna sectorului Atlantic (de est) este reprezentată de Aligator
mississippiensis şi salamandrele Cryptobranchus a/leghaniensis şi Amphiura
means. La bogăţia faunei nord-americane contribuie şi prezenţa unor genuri de
mamifere şi păsări, aparţinând unor familii sud-americane, pătrunse în pliocen
dar bine încetăţenite în America de Nord şi anume: marsupialul Didelphis (rlspândit
în aproape întreaga jumătate estică a Statelor Unite), specii de colibri (Trochilidae:
o singură specie în est, zece în vest).
în pădurile laurenţiene trăiesc şi specii euro-siberiene: râsul (Felis lynx),
elanul (Alces alces), mîncăciosul (Gulo gulo), dintre mamifere, ciocănitoarea-cu
trei-degete (Picoides tridactylus) şi mătăsarul (Bombycilla garrulus) dintre păsări.
138
în partea nordică a Munţilor Appalaşi cresc numeroase specii de pădure de
foioase aşa cum sunt Carya ovata, C cordiformis, Liriodendron, Magnolia,
precum şi unele care au pătruns destul de mult în zona de conifere.
b) Sectorul Nord American de Vest (Pacific) corespunde regiunilor muntoase
ale statelor Oregon. California, Arizor.a şi Colorado, cu o floră şi faună relativ
săracă. Princivalele esenţe forestiere care populează acest sector sunt coniferele:
Picea stichensis, Tsuga mertensiana, Pseudotsuga taxi/olis; tot aici se întâlneşte
Sequoia gigamtea (arborele mamut) şi S. semperivirens (arborele roşu). Printre
mamiferele caracteristice se numără sp~ de rozătoare din genurile Sciurus,
Tamiasciurus, Eutamias, Myotis, Sylvilagus etc.
c) Sectorul Preeriilor Nord-Amqicane.
Este răspândit în partea centrală a S. U.A, între fluviul Mississippi şi
Munţii Stâncoşi (Dakota de Nord, Dakota de Sud, Kansas, Nebraska, Colorado,
Missouri, Iowa).
Vegetaţia acestor preerii este alcătuită, îndeosebi din graminee caAndropogon
scoparius, Stipa sparlea, Bouteloa curipendula, Koeleria cristala, Spartina
pectinata. Dintre mamifere sunt caracteristice numeroase specii de rozătoare din
genul Spermophilus, îndeaproape înrudite cu Citellus (popândăul) din stepele
euroasiatice, apoi bizonul (Bison bison), cerbul măgăresc (Odocoileus hemionus)
şi antilopa americană (Antilocarpa americana). Păsările swit reprezentate de
găinuşa de prerie (Speotypo cunicularia), curcanul sălbatic Melagris
ga/lopovo) etc.
2. REGIUNEA NEOTROPICALĂ
Regiunea neotropicală cuprinde America de Sud şi America Centrală, precum

şi insulele Antile, Bahama şi Galapagos. Limita faţă de regiunea holartică este
trasată, arbitrar, prin centrul Mexicului.
Regiunea este situată în cea mai mare parte în zona tropicală şi ecuatorială,
sudul continentului având un climat temperat. către extremitatea sa chiar subpolar.
Ecuatorul traversează America de Sud puţin mai la nord de regiunea unde
continentul atinge lăţimea maximă şi prin mijlocul „depresiunii" Amazonului. în
nici un alt continent pădurea ecuatorială (Hylaea) nu se extinde pe suprafeţe atât
de mari ca în America de Sud. Această pădure care descinde direct din pădurile
terţiare, cuprinde în întregime bazinul Amazonului şi al fluviului Orinoco; păduri
ecuatoriale se găsesc şi pe versantul nord-vestic al Anzilor ca şi în America Centrală.
Pădurile umede extratropicale din sudul statului Chile se numesc NotlUJhylea.
Savanele tropicale ocupă suprafeţe considerabile la nord de Orinoco şi întinderi
13:
mai reduse la sud de Amazon; savanele din Venezuela numite Lanos le corespund
cele din Brazilia numite Campos. Platoul brazilian este ocupat în cea mai mare
parte de păduri semi-aride care alternează cu savane (tipul de pădure numit Chaca
şi alternările de savane şi păduri, Campos cerados. Pădurile subtropicale ocupă
întinderi destul de reduse. Nordul Argentinei este acoperit de pampasu-uri care
corespund stepelor euro-asiatice. Savanele cu arbuşti spinoşi S\lllt reprezentate în
nordul Braziliei prin formaţiunea numită Catinga. Pe versantul estic al
Anzilor, începând din Brazilia şi până în sudul Argentinei (Patagoniei) se întind
stepele aride.
în Anzi se întâlnesc tipuri deosebite de păduri: cu Araucaria şi de Podocarpus
în jumătatea sudică a Anzilor şi în munţii din sudul Braziliei, păduri subantarctice
umede cu Notho/agus spre extremitatea sudică a continentului, înlocuite treptat,
spre Ţara de Foc, cu turbării (sfagnete).
Sub aspect florogenetic , cea mai mare vechime o are flora neotropicală umedă
din care a derivat şi cea temperată; evoluţia spre xerofilism a acestei flore a fost
determinată, într-o mare măsură, de orogeneza sistemului andin. Există suficiente
argwnente paleogeografice şi paleontologice spre a se putea admite ipoteza că
până în miocen în America de Sud nu a existat decât elemente tropicale şi antarctice.
Analiza provenienţei florogenetice a florei andine confirmă obârşiile sale
neotropicale.
în mod asemănător xerofita, atât de caracteristică zonele aride ale Americii
de Sud, reprezentată îndeosebi prin Cactaceae, Bromeliaceae, şi Agavoidae
descinde, de asemenea, din vegetaţia neotropicală higrofită. Astfel, în pădurile
ecuatoriale braziliene, pe lângă numeroase genuri de Bromeliaceae, îşi au centrul
genetic şi de dezvoltare masivă şi numeroase genuri de Cactaceae ca: Epiphyllum,
Phyllocactus, Rhipsalis, care la originea lor au fost epifite. În urma adaptării lor
la xerofitism nwneroasele specii de Bromeliaceae s-au extins în cele mai aride
ţinuturi ale Americii tropicale ajungând până în munţii Mexicului şi în Anzi
(Ananas, Brochinia, Dyckia, Hechtia, Quesnelia, Tillandsia); unele specii de
P,,yo au înfăţişarea de arbori, ajungând la înălţimea de 3 m, iar Pourretia gigantea
ajunge chiar la 8 m. Acelaşi proces de adaptare la xerofitism a determinat extinderea ·
speciilor de Cactaceae spre zonele aride ale Braziliei şi ale Mexicului şi apoi spre
cele aride din ţinuturi µtai temperate: Opuntia vulgaris şi O. missouriensis ajuns
până în Patagonia. Unele specii de Cactaceae urcă în etajul alpin ajungând până
în apropierea zăpezilor perene; astfe~ în Munţii Mexicului Echinocactus simpsoni
urcă până la 3000 m, iar Mamilaria vetula până la 3500 m, iar în Anzi specii de
Opuntia ajung chiar la 4700 m . Uneori înălţimea şi înfăţişarea acestor plante
suculente este asemănătoare cu cea a arborilor: Cereus gigcnteus din Arizona şi
Sonora ajunge la 20 m.
140
Gimnospermele su.11t reprezentate, îndeosebi, prin specii de Pedocarpus şi
Araucaria; dintre speciile mai caracteristice se remarcă Sexegothae conspicua
din Chile, Araucaria brasiliana din Brazilia şi A. imbricata din Patagonia.
Palmierii sunt reprezentaţi prin genurile Chamadorea, Euterpe, Jubaea şi SabaL
În regiunea neotropicală îşi au e,riginea şi numeroase plante de cultură. Un
loc important îl ocupă în această privinţă familiaSalanaceae care a awt importante
centre de evoluţie în America de Sud. Astfel, cartoful, pătlăgelele roşii, ardeiul,
tutunul provin din diferite ţinuturi ale Americii de Sud. Tot în această regiune îşi
are originea şi porumbul.
Familiile de mamifere din America de Sud se împart în două grupe foarte
bine delimitate: familiile vechi ai căn;>r strămoşi au pătnms cel p~~ începutul
erei terţiare şi care de atunci au avut o evoluţie neîntreruptă în America de'Sud ·Ş!
familii noi, pătrunse din America de Nord în pliocen sau pleistocen: · ., .
Dintre familiile vechi două aparţin marsupialelor: dideljidele sau oposumii -
familie primitivă, cuprinzând animale arboricole, cu coadă în genere preh~şi
regim alimentar carnivor - şi cenolestidele. Se ştie că marsupialele noi trăi~
. .
numai în Australia dar la sfârsitul erei secundare existau si în America de Nord si .
în Europa, în primul continent supravieţuind până spre sfârşitul terţiarului.
Familiile vechi de mamifere placentare din America de Sud provin toate din
strămoşi nord-americani care au pătruns în cretacic sau eocen. Ele cuprind mai
multe grupe taxonomice. În primul rând ordinul edentatelor, cu trei ramilii actuale:
Dasypodidae (tatuul), animale greoaie, avand trunchiul învelit într-o carapace şi
care se hrănesc cu furnici sau alte insecte, Myrmec'IJphagidae (furnicari) şi
Bradypodidae (leneşi), animale arboricole ierbivore; urmează cinci familii de
chiroptere(lilieci): Phyllostomatidae, Desmodontidae, Nataliadae, Furipteridae
şi Thryopteridae şi două familii de primate (maimuţe), platirine, caracterizate
prin spaţ iul intemazal lat şi coada prehensilă, anume Cebidae şi CallithrÎCÎIUl6
Tot între mamiferele vechi se încadrează şi o serie de rozătoare, aşa-zisele ,,
histricomorfe, întrucât prezintă asemănări cu histricidele (porcii spinoşi) din
Africa, dar în realitate nu sunt înrudite cu acestea. Cele mai importante dintre
aceste familii sunt: caviidele (cobaii), chichilidele bine cunoscute prin b ~·1 or
preţioasă. octodonidele dintre care face parte nutria (Myocastor coypus) şi
erethiuentidele (rozătoare arboricole cu părul transformat ÎI)-~ i şi coada
prehensilă) etc. ~ •'l
Familiile noi de mamifere, pătrunse în pliocen din America de Nord, aparţin
rozătoarelor (leoporide, sciuride cricetide, dar nu şi muride), chiropterehJr,
carnivorelor ( felide - puma, F elis con color, jaguarul, Panthera onca etc. - canide,
puţine urside şi mustelide şi, în special pr1Jcyonide) şi ungulatelor (numeroase .
cervide, genul Lama dintre camelide, tapiride şi Tayassus sau Pecari dintre suidt>}
141
Caracteristică este prezenţa •rsidelor şi îndeosebi a cerviddor (familii ce lipsesc
în regiunea etiopiană) abundenţaprocyonidelor (care mai trăiesc în America de
Nord şi Asia Centrală) cea a genului endemic Lama, a tapirilor (care mai
trăiesc numai în regiunea orientală) precum şi absenţa celor mai competitive
familii de mamifere din lumea actuală: muridele dintre rozătoare şi bovidele
dintre ungulate.
Păsările cuprind şi ele numeroase familii endemice sau aproape endemice în
această regiune, dintre care reidele (Rhea, numită popular nandu sau struţul
american) dintre ratide, cracidele şi opistocomidele (Opisthocomus cristatus)
sau hoazinul, o pasăre primitivă, ai cărei pui au ghiare şi la aripi), dintre galinacee,
rham/a/astidele (tucanii) şi/ormicaridele dintre păsărele etc. Comune celor două
Americi fiind probabil originare din America de Sud; între acestea există o familie
aparte de vulturi, Cothartidae, din care face parte condurul (Sarcorhamphus
gryphus) din Anzi şi păsările colibri sau păsările-muşte (Trochilidae) singura
familie de păsări care se hrăneşte într-adevăr cu nectar (familiile asemănătoare
din Lmnea Veche se hrănesc cu insecte din flori sau cu polen).
Dintre reptilele larg răspândite sunt: anaconda, şerpi cu clopoţei, caimanul
(endemic) etc.
ln legătură cu stabilirea unor subdiviziuni biogeografice în cadrul regiunii
neotropicale s-au propus diferite clasificări. împărţirea cea mai adecvată, care ţine
seamă de caracterele generale ale faunei şi florei şi care are atât o bază istorică, cât
şi una ecologică constă în a recunoaşte următoarele patru subregiuni: Braziliană,
Chiliană-Patagonez.ă, Central-Americană şi Antilelor.
2.1. Subregiunea Braziliani

Are .i;ea mai mare întindere şi cuprinde părţile ecuatoriale şi tropicale ale
Americii de Sud, inclusiv masivul Guyanei, podişul brazilian şi partea nordică şi
centrală a Anzilor. Vegetaţia constă atât în pădure ecuatorială cât şi din savane
tropicolo, în regiunile înalte ale Anzilor şi din vegetaţie alpină : flora şi fauna sunt
extrem de bogate.
ln bazinul Amaz~nului, pădurile sunt dense, stratificate şi cresc multe specii
de arbori de mare importanţă economică cum sunt: coootierul (Cocos nucifera),
arboraşul de cacao (Theobroma cacao), arborele de cauciuc (1-le:vea brasiliensis),
palmierul de fibre textile (Astricaryon vulgarae), arborele de balsam
(Balsamam•m copaiferum) nuca de Para (Bertholletis excelsa), lemnul de capoc
(Ceiba pentandra). De asemenea cresc multe liane şi epifite: scara maimuţelor
(Bauhinia), orrudee (Cattleja citrina).
142
Fig. 42. Maimuţa urlltoare (Alonatha Fig. 43. Capuţinul (Cebu.s fatuellus).
seniculu.s).
Fauna amazoniană este formată în special din: maimuţa koata (A.teles
paniscus), maimuţa urlătoare (A.lonatha seniculus) (Fig. 42, 43), maimuţa mirilki
(Brachytdes arachnoides), maimuţa capuţin (Cebus /atudlus), fumicarul-cel-
mare (Myrmecophaga jubata) (Fig. 44), porcul spinos de copac (Cercoldes
prehensilis), tapirul american (Tapirus terestris), leneşul (Bradypus didactil11s)
(Fig. 45), şobolanul marsupial (Chironectes minimus), tatuul mare (Priodontes
141
Fig. 46. Jaguarul
(Panthera onca).
IIUIXÎln11s), dintre felide jaguarul (Panthera 011ca) (Fig. 46 şi 4 7), iar dintre păsAri
amintim: papagalul ara (Ara chloroptera), arakanga (Ara macao), papagalul
Amazonului (Amazona 11111azo11ica), tucanul (Ramphastus toco) (Fig. 48), colibri •
(Trochilus col11bris), pasărea umbrelă (Cephalopterus orntlllls), uliul harpia
(Thr~s harpya). Reptilele sunt dominate de şarpele boa (Boa co11strictor),
iguana (Iguana tubere11lata), şarpele de coraliu (Elapp corallu,1111s), anaconda
(E,11nectes ,,.,,TÎll,,s), iar batracienii prin broasca ţestoasă de pădure (l'atudo
tab11lata) etc. (Fig. 49, 50).
Fig. 47. Tatuul (Priodontcs maximus). Fig. 48. Tucanul (Ramphastus toco).
144
· . 49. Şarpele
anaconda (Eunectea
murinus).
Fig. 5O. Uliul .hazpia (Thruaetus harpya).
145
2.2. Subregiunea Chiliano-Patagonezi
Cuprinde extremitatea sudică a continentului, în care climatul este temperat
sau subpolar. Deosebirile faunistice şi floristice dintre această regiune şi cea
precedentă au, în primul rând cauze ecologice (climatice) şi în al doilea rând
istorice. datorită vechilor legături ale Braziliei cu Africa şi ale Patagoniei cu
Antarctica (şi indirect cu Australia şi Noua Zeelandă) .
Flora şi fauna sunt mult mai sărace în comparaţie cu subregiunea precedentă;
lipsesc toate speciile şi grupele superioare legate de pădurea ecuatorială şi de
savane. Vegetaţia constă în Patagonia din pampasuri (stepe) adesea aride. iar în
Chile şi Ţara de Foc din păduri, parte din conifere, parte de foioase (Nothofagus).
Pampasurile au o vegetaţie compusă exclusiv din graminee Andropogon,
Bouteloua, Aristida etc . Însă vegetaţia naturală a acestor stepe a fost
în mare parte înlocuită cu păşuni, la nord-est şi ogoare la sud-vest. La sud de Rio
Negro. în Patagonia ariditatea creşte şi apar ierburi adaptate la uscăciune (Poa,
Festu ca, Stipa).
Pădurile chiliene cuprind asociaţii vegetale foarte variate în funcţie de climă.
Litoralul dintre Valparaiso şi Valdivia e acoperit cu păduri subtropicale,
semperviriscente cu predominanţa fagului de Chile (Nothofagus betuloides) şi
care e înlocuit spre sud cu specii cu frunze căzătoare în frunte cu Nothofagus
antarctica. Aceste păduri urcă pe versanţii Anzilor până la altitudini de 2000 m şi
prezintă un amestec foarte variat de conifere, cu magnoliacee, ferigi, în condiţii
de climat oceanic foarte umed.
Pe podişul patagonez vegetaţia are un caracter xerofitic pronunţat, cu
predominenţa unor ierburi tari, cu Poa argentina, o specie de colilie: Stipa humilia,
apoi F estuca gracillima şi arbuşti xerofiţi.
În zonele mai înalte ale Anzilor de Sud, acoperiţi cu păşuni şi goluri alpine.
există o · floră relictă, păstrată din timpul glaciaţiei pleistorice, cu multe genuri
antarctice, care au înaintat din sud (Azorella, Acaena).
Fauna subregiunii Chiliano-Patagoneză este mai săracă în specii. În general,
predomină fonnele adaptate la stepă ori la mediul alpin. Maimuţele, tapirul, lonoşul,
furnicarul; ratonul, tucanul sunt absenţe, dar unele forme braziliene şi nord-
americane sunt răspândite până în Patagonia, de exemplu puma şi colibri, care
înaintează din nord până în Ţara Focului.
Populaţia animală a Anzilor variază - ca şi vegetaţia - după altitudine. În
zonele inferioare pătrund multe specii din regiunile tropicale şi subtropicale, iar
în zonele superioare predomină forme imigrate din sudul Patagoniei şi din Ţara
Focului până la ecuator pe toată lungimea Anzilor. Unele specii: lama domestică
146
ama glama) (Fig. 51), alpaca (Lama Pacos) au fost domesticite încă din
ea incaşilor în Peru, ca animale de povară sau pentru came şi blană. Astăzi
paca având o lână lungă de culoare neagră, este crescută de indigeni numai
entru lâna sa. Mai există două specii, în stare sălbatică: guanacul (Lama
uanachus), de culoare galben roşcată şi vicuina (Lama vicunga) cu blană brună
eschis. (Fig. 52).
Pe lângă camelide există o mulţime de specii interesante de mamifere: ursul-
u-ochelari, cerbul chilian sau pudu (Pudu pudu) de mărimea unui iepure, apoi
Fig. 51 . Lama domestica (Lama glama).
147
rozătoarele endemice: sinişlele (Chinchilla), cobai etc. în Anzi trăieşte şi vulturu~
american sau condorul (Vultur gryphus) cu aripi foarte mari„cu o deschidere~
aripilor până la 2, 75 m şi zboară până la o altitudine de 7000 m.
Întinsele pampasuri se aseamănă, din punct de vedere zoogeografie; cu preriile
Americii de Nord, fiind populate mai ales de diferite rozătoare, cu deosebire că
predomină formele săpătoare. Specia aguti (Dasyproca aguti), apropiată de iepure,
este foarte răspândirtă, în pampasuri, ca şi vişcasa (V,scacia viscacia), care trăieşte
în colonii mari în galerii subterane. O formă analoagă cu câinele de prerii din
America de nord este specia numită toco-tuco (Ctenomys mage/lanicus) un răzător
care îşi sapă galeriile Ia mică adâncime, aidoma cârtiţelor; mara (Dolichotis
patagonica} care trăieşte în deşerturile Patagoniei, nutria (Myocastor coypus)
duce o viaţă semiacvatică, în jurul lacurilor, mlaştinilor şi are o blană foarte fină
şi preţioasă, pacarama (Dinomys branickii) etc.
Dintre păsări amintim struţii americani: nandul (Rhea americana)
struţul-lui-Darwin (Rhea darwini) trăieşte în Patagonia şi în stepele înalte ale
Anzilor Centrali, până în Bolivia..
Insulele Falkland, lipsite de păduri. au o faună foarte săracă apropiată de
fauna Patagoniei. O specie de vul'pe (Ctmis antarticus) endemică, era singurul
reprezentant al mamiferelor, a fost complet stârpită din anul 1870.
2.3. Subregiunea Central-Americană
Cuprinde istmul îngust al Americii Centrale şi partea de sud a Mexicului; ca

întindere subregiunea este mult mai mică decât celelalte două. Relieful este muntos,
iar clima permite dezvoltarea pădurii tropicale. De aceea flora ş i fauna se aseamănă
cu cele ale subregiunii braziliene, dar sunt mult mai sărace . Există de exemplu,
mai multe platirine, leneşi, tapiri etc. dar totodată şi reprezentanţi ai unor familii
nord-americane (geomidele dintre rozătoare) •sau holarctiee (şoricidele).
Subregiunea are deci, în general, caracterul unei zone de tranziţie, dar are trăsături
proprii, cum ar fi prezenţa genurilor endemice aparţinând familiilor nctropicale
de tnamifere.
Factorii dominanţi în distribuirea asociaţiilor vegetale SUttt umiditatea şi
relieful. Pe câmpiile lit9rale atlantice, precum şi pe versan ţii mai umezi~ ai munţilor
expuşi alizeelor se dezvoltă păduri tropicale ce înaintează mult spre nord, până la
latitudini nordice de peste 20', cum nu se întâmplă pe nici un continent. Istmul
Costa Rica - Panama este dcoperit în toată lăţimea lui de păduri tropicale dese,
formând o haină vegetală continuă de la ţărmul atlantic până la cel Paci fie. Platourile
carstice din Peninsula Yucatan sunt acoperite de stepe. În general, pădurile trpicale
urcă până la 1500-1800 m altitudine. Ele se compun din palmieri, cedrii, cu specia
148
tar.lCU:ns·tică Bombax ceiba, bananieri şi trebuie menţionaţi mai ales copacii cu
tare ca: Cedre/a odorata, mahonul (Swietenia mahagoni şi S. macrophylla)
u lemnul cunoscut de acaju, arborele Campeche (Haematoxylon
mpichianum); pernanbucul (Caelsapinia echinata)~ lemnul de trandafir de
onduras (Dalbergia stevensoni), lemnul de lămâi (Făgara jlava), guaiacul
uiacum officinale). Afară de acestea, este cunoscut un arbore de cauciuc
astilloa elastica). Arboraşul de cacao (Theobroma cacao) creşte aici în stare
ălbatică, arborele de balsam (Myroxy/on balsamus) din care se prepară substanţe
olatile (parfumuri); o specie de gutaperc~ (Achras sapota) din care se obţine una
in substanţele componente ale gumei de mestecat.
în sîarşit trebuie semnalată marea varietate a speciilor de liane, a epifitelor şi
erigelor arborescente. Palmierul cel mai înalt de 20-25 m, este specia Oredoxa
egia, răspândit pe Insula Cuba.
În zonele mai înalte, între 1800-2000 m, compoziţia pădurii se schimbă. Se
emarcă prezenţa unor esenţe lemnoase neoarctice cu frunze caduce ca stejarul şi
onifere, ca pinul, specii de Abies şi de Juniperus, imigrate din America de Nord.
\.ceste specii apar mai ales la nord de şanţul Nicaragua. Speciile cele mai
aracteristice de conifere sunt: Picea Engelmanii, Pinus ponderosa, P. edulis,
t_ Montesumae, Abies re/igiosa, Juniperus occidentalis etc.
Pe ţărmul Pacific, mai puţin umed, predomină savanele. Sunt caracteristice
sociaţiile de arbuşti spinoşi, de genul Cheaparral, denumire dată după elementul
rcdominant: arborele Chaparro (Curatei/a americana), mezquite (Prosopis
flliflora) reprezintă o altă specie caracteristică; mai apar o mulţime de specii de
actuşi, agave, o serie de arbuşti aparţinând genurilor Adenostonica, Ceonathus.
. demn de menţionat specia numită guayale (Parthenium argentum) un arbust
in care indigenii obţin cauciucul; în sfârşit, o mulţime de mimoze (vreo 350
1
pecii). Savana este patria de origine a unor plante importante de cultură,' ca
orumbul, floarea-soarelui, tutunul, maniocul (Manihot utilissima), o plantă
1edicinală: ipecacuana (Uragoa ipecacuana); o specie de orhidee: vanilia (Va/inia
/anifolia). În savane cresc multe specii cu lemnul preţios, utilizate în mobi!A:
mboina (Ptericarpus indicus), Cedrela odorata, amaranul (Peltogyne pubescens,
1ahonul etc.
Pe ţărmurile joase ale Atlanticului, se dezvoltă păduri de mangrove
~ig. 53).
Fauna Americii Centrale are afinităţi cu faWl.a Americii de Sud şi cu cea a
.mericii de Nord. De exemplu în America Centrală istmică, există muneroase
)rme nord-americane, ca ursul cenuşiu, baribalul, coiotul; rozătoare ca
)bolanul cu buzunare (Geomys) şi Sciuridele, şoarecele săritor (Diopodomys).
e de altă parte, prezenţa tapirului, a maimuţelor, platirhiniene, a furnicarului
149
Fig. 53. IUspindirea pidurilor de mangrove pe suprafaţa globului terestru.
mare, a ursului-cu-trompă (Nasuna rufa) a jaguarului, ocelotului etc. asigură

caracterul netropica!. Specia de ms de talie mică, de 46 cm lungime, numită Kinkaju
(Potus flavus), reprezintă o formă de origine braziliană. Aici trăieşte singurul
mersupial arboricol, cunoscut până astăzi : Chironectes minimus.
Fauna păsărilor este, în special foarte bogată şi variată. Pe lângă specii de
colibri, de papagali, există o specie endemică foarte decorativă : quetzalul
(Pharomachrus nwcinno), care este un simbol al libertăţii. în Guatemala, înfăţişată
pe stema acestei ţări. Are un penaj verde auriu şi aria de răspândire urcă până la
altitudinea de 3000 m.
2.4. Subregiunea Antilelor

Cuprinde insulele Antile: Cuba, Jamaica, Haiti etc. Ele sunt situate între
cele două Americi, dar se pare că n-au avut niciodată legătură continuă nici cu
America de Nord, nici cu cea de Sud. De aceea flora şi , mai ales, fauna sunt
sărace. lnve~ul vegetal natural s-a păstrat doar pe versanţii umeziţi ai munţilor,
unde se dezvoltă păduri tropicale. Esenţele dominante sunt: palmierul de sierra
(Gausia princeps), palmierul de Sabal (Soba/ pervijlora), palmierul de ceară
(Copernicia cerifera), palmierul Phytelephas, palmierul cubanez (Bactris
cubensis), pini (Pinus caribaea, P. tropicnles), stejar (Quercus virginia). Pe
câmpii, vegetaţia naturală a dispărut cu totul, fiind înlocuită de plantaţii de trestie
de zahăr, cafea, tutun şi bumbac.
Fauna insulelor e foarte săracă în specii de mamifere, cu toată varietatea
condiţiilor ecologice. Mamiferele sunt repre7.entate aproape exclusiv prin roz.ătoare,
150
tip neotropical, cu un singur gen endem; Capromys apropiat ca aspect exterior
e nutria, dar nu duce o viaţă acvatică, ci una arboricolă; apoi aguti (Desiproca
guti), şobolanul arborical (Echimys), şobolani cu blană preţioasă (Capromys,
'lagiodonta), forme primitive de insectivore; solenodontidele, răspândite în Cuba
i Haiti, rude apropiate ale tancrecilor din Madagascar, cu două specii Solenodon
ubanus şi Solendon paradoxus. Dintre păsări papagalii au o mare dezvoltare
'Aratinga, Amazana) şi porumbeii (Columba). Reptilele au şi ele ca reprezentanţi
demici iguanii (Leiocephalus vittatus), apoi şerpi din genwile Boa (Epicrates
ngulifera), Anaconda, CoraUus, cro,codilii (aligatori şi caimani), şopârla
cunnătoare (Crisosaura) etc.
3. REGIUNEA AFRICANO-MALGAŞĂ
Această regiune cuprinde continentul african la sud de Sahara, inclU7.ând

Madagascarul şi câteva insule vecine (Comore, Seychelles, Amirante, Mascarene),
precum şi sud-vestul Peninsulei Arabia.
Climatul regiW1ii Africano-Malgaşă este în cea mai mare parte umed, datorită
precipitaţiilor abundente şi cald, favorabil pădurilor tropicale semperviriscente.
tntr-o parte mai mică a ei se află un climat cu \ll1 sezon umed şi altul uscat,
favorabil pădurilor tropicale de foioase cu frunze căzătoare, cu perioada de repaus
în decursul verii secetoase. Aceste păduri cu frunze căzătoare trec progresiv în
;tepe ierboase tropicale, savane, prin care cresc W1eori plante lemnoase rare ca
◄ cacia şi Baobabul în Africa, precum şi unele Mirtacee. Flora malgaşă numără
1proape 7000 de specii din care 85% sunt endemice, fenomen explicat prin izolarea
·impurie, a acestor insule de origine gondwanică ceea ce a permis diferenţierea
Jnor familii endemice (Dideraceae, Didymelacea, Geosiridaccae,
'Jedusogynaceae, Sarcolaenaceae). În ansamblul său flora malgaşă este
1lcătuită din elemente tropicale vest africane, pantropicale, indo-malaeze,
;ud-africane şi endemice.
Pădurile tropicale de pe coasta orientală a Madagascarului care reprezintă un
,ector floristic distinct sunt alcătuite din specii de Pandanus şi palmieri ca Raphia
•uffa, palmierul de ulei (Elais guinensis); Phoenix dactylifera, Borassus
'1ambe/lifera,· în insulele Mascarene vegetează Latania, iar în insulele Seychelles
todoicea seychellarum cu fructe, foarte mari. Tot aici mai creşte cafeaua (caffni),
;urmalul (Phoenix), arborele de camfor (Cinnamomum camphora), scorţişorul
re. ceylanicum), cuişorul (Eugenia caryophillata). Euphorbiacee (Euphorbia
ka,nen,nica), Mimosoceae (Acacia arabica).
151
ln cadrul faunei Africano-Malgaşe pc lângă specii tropicale caracteristice, se
individualizează prin numeroase endemisme între care amintim maimuţele
antropoide, cimpanzeul şi gorila, lemurieni, pangolinii., girafe, zebre, rinoccm,
antilope, bivoli, hipopotami, leul.
Păsările SWlt şi ele nwneroase şi variate dintre care amintim: struţul african,
pasărea secretar, flamingul etc.
Regiunea Africano-Malgaşă se împarte în subregiunile: Vest-africană, Est-
africană, Capului şi Malgaşă, fiecare cu specificul ci biogeografic.
3.1. Subregiunea Vest-Africani
Se întinde de o parte şi de alta a Ecuatorului până la 1o· latitudine, incluzând

platourile Africii Occidentale şi bazinul fluviului Zair.
ln această subregiune se dezvoltă pădurea tropicală umedă formată în special
din specii semperviriscente cum sunt: palmierii (Elois guinensis, Raphia ruf/a,
Phoenix dactyli/era, Cocos nucifera), arborele de cafea (Caf/ea /iberica). La
nord şi la sud de pădurea tropicală umedă creşte o vegetaţie xerofită de stepă şi
pustiu (Pustiul Sahara în nord şi Pustiul Kalahari şi Namibi în sud). Dintre aceste
plante amintim: Acacii, Aloe şi iarba Aristida brevifolia.
Fauna subregiunii Vest-africană este reprezentată prin: cimpanzeu, gorilă,
antilopa okapia, hipopotamul pitic dintre mamifere, pasărea rinocer, pasărea
Stenagura paradisea, turako, papagalul cenuşiu, pasărea indicatoare de miere
(lndicawr indicator), bibilici (Numidia), păunul de Congo (A/ropavo congensis).
Tot aici trăiesc cameleoni, crocodili şi pitoni.
3.2. Subre&lunea Est-Africani

Cuprinde zonele muntoase din estul Africii, incluzând în cadrul ci şi Munţii
Scorpiei din sudul Africii.
Formaţiunile vegetale caracteristice sunt cele de savană, de păduri
mixte şi de pustiu.
Regimul climatic este cel tropical cu două anotimpuri, unul umed şi altul
uscat în care perioada de secetă pronunţată are temperaturi ceva mai scăzute, decât
perioada de căldură in'tcnsă dinaintea venirii ploilor.
Pe fondul acestui climat, coroborat cu condiţiile c9afice ale acestor
ţinuturi s-a dezvoltat o vegetaţie de savană în care predomină gramineele şi arbori
şi arbuşti xerofiţi .
Ierburile savanei tropicale sunt înalte, cu frunze dure, grosiere, depăşind de
regulă înălţimea omului şi ajungând uneori până la 4 m deasupra solului. Frecvent
creşte iarba elefanţilor (Pennisetum purpureum), impcrata (lmperata cylindrica),
152
Andropogon. Speciile lemonoase caracteristice sunt salcâmii cu coroană aplatizată
(Acacia) şi baobabul (Adonsonia digitata).
Fauna este formată din erbivore cum ar fi: antilopele (gn11, beisa, kud11),
elefantul african, girafa, zebra, rinocerul cu 2 coame etc. Dintre carnivore: leul
(Panthera ko) şi hiena pătată (Hyaena croc11ta) şi câteva specii de păsări: struţul
(Struthio can,el11s), pasărea secretar (Sagittarius serpentarius) etc.
3.3. Subregiunea Capului

Ocupă partea sud-vestică a Africii, ·unde se întâlneşte un climat cu nuanţe
mediteraneene şi oceanice.
În partea nordică subregiuneat ajunge până la fluviul Orange, în vest
până la Oceanul Atlantic, iar în est până în Munţii Scorpiei, în cadrul căreia se
întâlnesc tufişuri de ericacee cu frunze tari, aspre, păduri semperviruscente şi o
vegetaţie de pustiu.
Speciile de plante des întâlnite sunt: arborele de argint (Leucodendron
argenteum), feriga arborescentă (Todea barbota), ericaceae (Erica), siminocul
(llelichrysum arenarium). Aici cresc şi multe plante ornamentale ca de exemplu:
gladiole (Gladiolus), asparagus (Asparagus plumosus), frezia (Fresia) etc.
Fauna acestei subregiuni este fonnată din unele rozătoare: iepurele săritor
(Pedetes capensis), cârtiţă aurie (Chrysochloris aurea). Ierbivorele sunt
reprezentate de damanul sud-african (Procavia capensis), zebra montană
(llippotigris 1.ebra), iar dintre carnivore amintim: lupul de pământ (Proteles
cristatus), hiena brună (Hyaeno brunnea).
3.4. Subregiunea MalgSfl

Cuprinde insulele Madagascar, Seychelles, Comore, Mascarene, Amirante,în
cadrul cărora s-a dezvoltat o floră şi o faună originală, datorită izolării complete a
subregiunii . În insula Madagascar, datorită condiţiilor de relief şi climă, vegetaţia
se caracterizează prin prezenţa pădurilor tropicale umede, în partea de răsărit a
insulei, pe munţi şi platouri; a savanelor în partea centrală şi nord-vestică a insulei
şi scmidcşcrturi în sud-vestul insulei.
Pădurile tropicale sunt formate din palmieri: palmierul de rafie (R.aphia
rufjia), palmierul pandanus (Pandanus utilis); Ravena/a madagascariensis,
abanosul de Madagascar, mahonul ş.a.
În regiunea savanelor cresc fonnaţiuni ierboase cu arbori rari de I.Jr:.obabi.
Ierbwile cel mai des întâlnite în savană sunt specii de graminee din genurile antilopă ·
Penistr,s şi l111perata. Uneori aceste savane pot fi însoţite de acacii (Acacia
SpirOCllrpa), arborele copac (Ceiba pentrandra).
Semideşerturile insulei sunt acoperite cu asociaţii ierboase de stepă şi cu
specii de aloe şi cactuşi. Ţărmurile mlăştinoase sunt invadate de bambuşi .
Fauna subregiunii Malgaşe este formată din familia Lemuridae (Lemur varius,
Lemur catta, Lindri), dintre insectivore, tanrecii (Centetes ecaudatus), iar dintre
ungulate porcul de apă (Potamochoerus).
Dintre păsări cea mai mare frecvenţă o au papagalii, iar din rândul reptilelor
amintim cameleoni, unii crocodili. şerpi neotropicali (Boa şi Corallus) iar în
insula Seişe trăieşte broasca ţestoasă uriaşă.
· 4. REGIUNEA INDO-MALAYEZĂ
Regiunea cuprinde zonele cu climat tropical al Asiei şi anume: India,

Pakistanul şi Republica Bangladesh, Peninsula Indochina, sudul R.P.Chineze şi
insulele vecine: Ceylon, insulele Indoneziei şi Filipine.
Lanţul Munţilor Himalaia reprezintă o limită tranşantă între regiunile Indo-
Malayeză şi Holarctica; în schimb, spre est, flora şi fauna celor două regiuni trec
pe nesimţite una în cealaltă (în mod cu totul arbitrar se consideră că fluviul Iantzâ
ar reprezenta limita). Insulele Indoneziei răsăritene (Sulawesi, Molucele, Timor)
reprezintă din punct de vedere faunistic, o zonă de tranziţie între regiunile Indo-
Malayeză şi Australiană.
Regiunea lndo-Malayeză este situată în întregime în zona tropicală; vegetaţia
este reprezentată, în primul rând, prin păduri ecuatoriale; din cauza musonilor,
jumătatea estică a regiunii are o climă umedă şi la latitudini mai înalte, ceea ce nu
permite instalarea savanei.
Datorită extinderii foarte mari a acestei regiuni biogeografice a fost nevoie
de împărţirea ei în două subregiuni: Subregiunea Indiană şi Subregiunea Malayeză.
◄.1. Subregjonea IndJanl

în India pădurea tropicală prezintă o mare diversitate de aspecte floristice şi
fizionomice . Cea mai mare extindere o are pădurea ecuatorială umedă
semperviriscentă, dominată de palmierii Dipterocarpus t11rbinat11s, Borassus
flambellifera, alături de care se întâlnesc specii ca Sterculia apicigcra, Tetramele
nudiflora, Albiuia lebbek, iar în vest, pe coasta Malabarului creşte palmierul
Caryota urens şi talipatul (Corypha umbraculifera). O serie de plante utile încă
îşi au originea în desişurile acestor păduri tropicale: arborele de cauciuc (Ficus
154
elastica), scorţişorul (Cinnamomum Zeylanicum), cuişoarele (Eugenia
aromatica), piperul (Piper negnun, P. betk), nucuşoara (Myristict, fragas).
Desişurile mlăştinoase formate din bambuşi (Dendrocaltunru ll11111iltoni,
Melocana bambusoides) care se întâlnesc în zona acestor păduri poartă denumirea
de jungle. în alcătuirea jllllglelor se întâ!nesc palmieri ca Plloenbc blllilâ, Lmslon
jenkânsiana şi palmieri căţărători ca rotangul (Ca/11111,a llltifolius).
Spre deosebire de pădurea semperviriscentă în zonele musonice se
extind pădurile tropicale cu frunze căzătoare. în părţile nord~ce ale Indiei aceste
păduri sunt dominate de Termina/ia paniculata şi T. tomentou, la umbra cărora
se află arbori şi arbuşti ca Diospyros melanoxylon (abanosul) şi S""tahun albrla
(santalul). Al,t tip de pădure tropicală~ repre7.entat prin pădurile de tec (l'ectaa
grandis) în compoziţia cărora se mai întâlnesc Pterocarpum 111anr,pu,•, Acacia
leucophlou, Albiuia procera. Pădurile savanizate din India occidentală sunt
alcătuite din populaţii de Terminalu, tomentosa, Bos~llil, senata, ÂCIICÎII
catechu şi uneori palmieri ca Borassus flabelliformis. La rândul lor
pădurile subtropicale semperviriscente, care adeseori urcă pe povârnişul mim.ţilor
sunt alcătuite din Eugenia jambo/ana, Diospyros ebenu11t (abanos).
Strychnosnwc-vomica.
Extinse teritorii defrişate din India sunt ocupate de savane edificate de
graminee înalte ca lmperata cylindrica, Saccharum spontanelun, Anthistrill
gigantea; pe întinderea savanelor se întâlnesc adeseori şi arb~ ca Eugenia
operculata, Butea monosperma. Printre planteie ierboase ale semi-deşerturilor
se pot aminti Polygala abyssinica, Justicia procumbens, Alternathera sessiTu,
ca şi specii care se întâlnesc şi în ţara noastră: Arenaria lq,toclodos, Euphorbia
helioscopu,, Frankenitl pull'erulenta, Peganum harmola, Veronica agresta,
Poa annua.
Fauna subreghmii indiene este formată din elefantul indian (E1epJuB intliâs),
rinocerul cu corn (Rhinoceros unicornis), bivolul indian (B11balal bubalis),
antilopa nilgau (Boselaphus tragocamelus), cerbul axis (Cen,,a tab) etc.
De asemenea subregiunea este bogată în maimuţe, dintre care
amintim:macaciul (Macaca), hulmanul (Presbytes entellus) etc. Tot aici trăiesc
multe carnivore ca de exemplu: ghepardul (Acinyx jubatus), tigrul bengalez
(Panthera tigris), ursul buzat (Melurus ursinus). Dintre păsări sunt: marabuul
(LeptoptUus dubius), găinuşa sălbatică (Gallus gallus), pasărea rinocer cu două
coarne (Dichoceros bicornis), vulturul (Pseudogyps bengalen6is) etc.
Reptilele sunt reprezentate prin numeroase specii de şerpi: pitonul indian (Pytlw11
bil'ittatus), vipera cu lanţ (Vipera russeili), şarpele cu ochelari (/'au, ht111tdr) şi
crocodili: gavianul de Gange (GOl'ialis gangeticus) crocodilul de mlaştină
(Crocodylus palustris).
4.2. Subregiunea Malayezi
Cuprinde peninsula lndochina, Peninsula Malaca, insulele Indoneziei
şi Filipine.
Formaţiunile vegetale predominante din această subregiune sunt pădurile
tropicale umede în cuprinsul cărora vegetează numeroase specii de palmieri cum
. sunt: Areca catechu, Arenga saccharifera, Livistonajenkinsiana. Prin jungle se
întâlnesc liane, reprezentate prin palmieri rotang (Calamus tigrinus), leguminoase
(Bauhinia malabrica, Dorris elliptica), viţa de vie (Vitis angulata). Dintre
bambuşi se remarcă Dendrocalamus giganteus cu tulpini lemnoase, care ajung
până la 30 m înălţime . Alcătuirea floristică a acestor păduri devine luxuriantă în
peninsula Malacca; alături de numeroase specii de ficuşi (Ficus benjamina, F.
bengalensis, F. religiosa) se întâlnesc Dipterocarpaceae (Balanocarpus heimii,
Dryobalanops aromatica), Anacardiaceae (Mangifera indica, M. faetida),
Myrtaceae (Eugenia grandis).
În subregiunea Malayez.ă deosebit de bogată este flora epifită a acestor păduri,
alcătuiră din ferigi (Asplenium nidus, Platycerium coronarium), numeroase
orhidee (Coelogyne asperata, Dendrobium crumentaceum, Cybidium
pubescens), plante iruectivore (Nepenthes mirabilis, N.alata, N.tentacu/ata).
Pădurea ecuatorială de pe povârnişurile permanent ceţoase ale munţilor este
alcătuită din ferigi arborescente (Alsophila glauca, Cyathea candominans).
Pădurile de mangrove care au o mare extindere în Birmania şi Peninsula
Malacca sunt alcătuite din Rhizophora mucronata, Rh.conjugata, A vicenia
officinalis, Sonneratia alba, <;eripos candoleana, Bruguiera caryophylloides.
Pe litoral, alături de mangrove se extind adeseori palmieri (Nipa /ruticans,
Oncospenna filamentosa) şi Pandanus antrocarpus.
în pădurile pluviale cresc şi numeroşi arbori fructiferi . Aşa este mangustanul
duke (Mangustan dulcis), cu fnmze aromate, apoi arborele mango (Mangifera
indica) şi durianul (Duris zibethinus) cu fructe de mărimea unui pepene galben
cu gust de frişcă, dar cu miros neplăcut.
· Fauna din subreJ?iunea Malayeză este bogată şi foarte variatli. Aici trnicsc
multe maimuţe: macacul (Macaca), maimuţa endemică siamangul (Symphalangus
syndactyb,s), maimuţa, cu nasul mare (Nasalis larvatus), makiul (Tarsius tarsius),
mangutanul (Pongo pygmaeus). .
În pădurile ecuatoriale trăiesc multe animale planatoare: câinele zburător
(Galeophit«us voiam), broasca zburătoare (Rhacophorus leuc.omystax), şopârla
zburătoare (Draco volans).
Păsările sunt reprezentate prin: fazani (Lobiophasis bulweri), pasărea
rinocer (Buceros rhinocerus), porumbelul lovitură de pumnal (Phlogoenas
luz.onica) etc.
156
Dintre animalele ierbivore amintim: cerbul moscat (Tragulus javaricw),
cerbul cu coamă (Rusa hippelaphus), boul sălbatic (Bibos bateng), rinocerul de
Sumatera (Dicerorhinus sumatrensis) etc.
5. REGIUNEA AUSTRALIANĂ
Această regiune biogeografică cuprinde Australia şi insulele Tasmania, Noua

Guinee, Noua Zeelandă, Sulawesi, Moluce, Timor etc.
Australia, Tasmania şi Noua Guinee au aparţinut odinioară Gondwanei, având
în trecut o poziţie mult mai sudică decâţ cea actuală. După fragmentarea Gondwanei
(în Jurasic) ea a păstrat legături destul de slabe, cu Noua Zeelandă şi cu Antarc-
tica, iar prin intermediul acesteia din urmă cu sudul Americii de Sud. Aceste
legături au încetat în cretacic, în terţiar, Australia fiind un continent izolat, care s-
a deplasat treptat spre nord şi nord-est, ajungând în pliocen în vecinătatea Asiei.
Ca o consecinţă a izolării sale timpurii acest continent reprezintă un refugiu al
florei şi faunei gondwaniene care adăposteşte numeroase forme primitive.
În flora şi fauna Australiei se disting, în general, trei categorii de elemente
fundamentale: gondwaniene - reprezentând grupe răspândite în toate continentele
care au făcut parte din Gondwana, îndeosebi în jumătatea sa răsăriteană; notogdce,
amfinotice sau transantarctice - aparţinând unor grupe răspândite în Australia,
Noua Zeelandă şi America de Sud (mai ales în părţile sale sudice) şi, în sfârşit,
malae:.e sau paputqe„ origjnare din sudul Asiei şi care au pătruns în Australia şi
Noua Guinee în pliocen_ Neexistând o legătură continentală directă, răspândirea
s-a făcur din insulă în insulă şi de aceea s-au putut răspândi numai acele grupe
capabile să depăşească braţele marine.
Climatul şi vegetaţia regiunii variază foarte mult. Pe cea mai mare întindere
a continentului domină un climat extrem de secetos; climatul cel mai umed se
întâfncşte în zona muntoasă de pe ţărmul vestic, din golful Carpentaria până în
Tasmania, unde precipitaţiile depăşesc 2000 mm anual.
Cea mai mare parte din speciile australiene, aproape 80% sunt endemice.
Caracteristice pentru flora australiană sunt familiile de Mirtacee, Proteacee, precum
şi uncie· familii mici ca 1/achetteacee, Burmaniacee, Restionacee, endemice
regiunii. Eucaliptul (cu cele aproape 500 de specii) este un gen endemic australian.
Un alt gen bitie reprezentat este Acacia (care cuprinde tot aproape 500 de specii),
Banksia şi Greviliea cu 203 specii etc. O importanţă fitogeografică deosebită o
au şi ferigile arborescente (A/sophila australis şi Dicksonia antt1rctica).
Gimnospermele sunt reprezentate prin genuri ca Agathis, Araucaria, Callitri&,
Fitz.roya, Podocarpus. Foarte caracteristic este fagul austral reprezentat
prin 3 specii endemice (Nothofagus cunninghamii, N.moorei şi N.gunii).
Un exemplu grăitor de radiaţie adoptivă îl prezintă cele SO de specii insectivore
de Drosera (roua cerului) care la noi vegetează exclusiv în tinoave, dar care în
Australia trăiesc în cele mai variate biotipuri, uneori chiar şi prin pustiuri.
Elementul malaez este reprezentat foarte expresiv în pădurile tropicale umede
(Aleurites miluccana, Elaeagnus latifolia, Podocarpus amarus).
Elementul antarctic este reprezentat îndeosebi în părţile sudice ale
continentului. Cel mai numeros rămâne însă elementul australian care încă se
poate divide în două subelemente: autohton - răspândite mai mult pe marginile
continentului - şi eremian - răspândit în zona centrală aridă.
Fauna de mamifere este extrem de deosebită de aceea a altor regiuni.
Mamiferele placentare, a căror evoluţie a avut loc în restul lumii începând din
cretacic când Australia era deja izolată, sunt reprezentate numai prin chiroptere,
venite în zbor şi printr-un număr redus de rozătoare din subfamiliile Hydromyinse
(9 genuri cu 13 specii endemice), ai căror strămoşi s-au putut răspândi peste mare;
la acestea se adaugă câinele dingo, introdus de aborigenii australieni sălbatici.
Caracteristice Australiei sunt însă cele două subclase arhaice de mamifere.
Monotremele cuprind numai două famii Tacyglossidae (Echidnidae), animale
asemănătoare aricilor, larg răspândite în cea mai mare parte a regiunii şi
Ornithorhynchidae, animale semiacvatice, care trăiesc în jumătatea estică a
continentului. Monotreme fosile se cunosc numai din cuaternar şi sfărşitul
terţiarului şi numai din Australia, aşa încât originea şi istoria evoluţiei lor nu pot
fi reconstituite. întrucât ele prezintă forme mai arhaice chiar decât cele mai vechi
mamifere cunoscute ca fosile şi deoarece reptilele cu caractere de mamifere se
cunosc din triasicul Africii de Sud, putem presupune că monotremele au origine
gondwaniană şi că populează Australia încă din jurasicul inferior.
Marsupialele sunt reprezentate prin şapte familii endemice; ele s-au diferenţiat
foarte mult în Australia şi insulele vecine, adaptându-se la diferite moduri de
viaţă şi regimuri alimentare, şi ajungând astfel asemănătoare prin convergenţă cu
mamiferele placentare din restul lumii: familia Dasyuridae cuprinde genuri in:
sectivore, asemaruuoare ehiţeanilur (Phoscogole) şi genuri carnivore nsem4nlitoare
pisicii (Dasyrus, Dasyurops) şi lupului (Thylacinus sau lu{>ul-marsupial şi
Sarcophilus sau diavolul-marsupial). Notoryctidele (cârtiţele marsupiale) sunt
insectivore subterane oarbe: peramidele care sunt parte ierbivore, parte insecti-
vore; falangeridele, ierbivore sau carnivore de talie mică, unele arboricole,
asemănătoare veveriţelor (o specie bine cunoscută este Phascolarctus cinereus
popular, coala sau ursuleţ marsupial); vombatidele saufascolomydele (vombaţii)
asemănătoare şobolanilor, iar macropodidele (cangurii) sunt ierbivore mari, care
însă spre deosebire de ungulate se deplasează prin salturi (cangurii propriu-zişi
din genul Macropus); genul Dendrolagus (3-5 specii) este arboricol.
158
În afară de Australia şi insulele vecine, marsupiale trăiesc şi în America de
Sud, unde sunt reprezentate prin alte două familii, dintre care una a pătruns şi în
America de Nord. Fosile de marsupiale se cunosc din cretacic şi până în miocen
în America de Nord şi Europa; nu s-au găsit însă în Asia (dar nu este exclus să fi
trăit şi acolo). Problema căilor de migraţie a marsupialelor a dat naştere la foarte
multe discuţii . Unii autori presupun că ele au origine nordică şi că ar fi pătruns în
America de Sud din cea de Nord şi în Australia din Asia, alţii - bazându-se pe
lipsa fosilelor în Asia - presupun o cale de răspândire transantarctică între
Australia şi America de Sud; conform concepţiei wegeneriene actuale, Australia a
fost situată iniţial la mare distanţă de Asia, de care s-a apropiat abia în pliocen, aşa
că o migraţie a marsupialelor în cursul cretacicului din Asia în Australia ar fi
exclusă şi calea transantarctică pare mai verosimilă.
Păsările cuprind 61 de familii dintre care 13 endemice sau aproape endemice,
între care două ratite nezburătoare şi anume: Casaurâidae (cazuarii) în pădurile
ecuatoriale din Noua Guinee şi nordul Australiei şi Dromicidae (emu) în
Australia şi Tasmania, de preferinţă în savane uscate.
A lte familii endemice foarte caracteristice sunt Paradiseidae (păsările
paradisului), Menuridae (păsările liră), Megapodiidae (dintre galinacee; această
famil ie pătrunde şi în regiunea polineziană), trei familii de papagali (Loriidae,
Micropsittacidae, Kakatoeidae), care ating maximul de diferenţiere în Noua
Guinee. Celelalte cinci familii endemice (Aegothelidae, Atrichornididae,
Cracticidae, Gra/linidae, Ptilornorhynchidae), aparţin paseriformelor şi ordinelor
vecine. Caracteristică mai este familia Meliphagidae, care trăieşte şi în regiWlile
neozeelandeză şi polineziană până în Jawai, ai cărei reprezentanţi se hrănesc atât
cu nectar, cât şi cu insecte din flori , precum şi cu fructe cărnoase.
Reptilele nu cuprind decât două familii endemice, ambele sărace în specii:
Pygopodidae dintre locertilieni şi Carettochelyidae dintre chelonieni (aceasta
este endemică în Noua Guinee); altă familie de chelonieni, Chelyidae, este comună
cu America de Sud. Restul reptilelor aparţin unor familii larg răspândite, între
care unele dominante : Agamidae, Gekkonidae, Varanidae, Scincidae,
Columbridae, Elapidae, ultima conţinând numeroşi şerpi veninoşi. în schimb,
lipsesc /acertidele (altă familie dominantă), testudinidele şi viperidele.
Luând în consideraţie particularităţile biografice ale regiWlii australiene, putem
să o împărţim în 4 subregiuni: subregiunea Australiei, Noua Guinee, Insulelor
Sulawesi şi Moluce, Noii Zeelande şi a insulelor apropiate.
5.1. Subregiunea Australiani

Cuprinde Australia şi Insula Tasmania, unde vegetaţia este bogată şi variată,
influenţată mai ales de condiţiile climatice şi orografice ale continentului. .
Pe ţărmul australian de est, bogat în precipitaşţii cresc specii endemice de
Eucalyptus, Acacia şi Casuarina, formând păduri semperviriscente veşnic verzi.
Înălţimea eucalipţilor poate fi de 4-6 m (forme pitice) până la I 00-11 Om (forme .
gigantice). Aşa sunt speciile: Eucalyptus regnans, E.gigantaea.
159
ln --nord şi nord-estul Australiei, cresc plduri ecuatoriale cu E•calypt,u
~ plduri ce sunt denumite de localnici ,,Jazza"~ Arboretele cu Euca-
lyptus diversicolor se munesc „karri", iar cele cu Eucalyptus celunea, poartă
nmnele de „ Tuar". Aici se mai află unele specii erbacee cu port arborescent, numite
arbori ierboşi Xa11tlalw"ltaea, Cycadu ş.a.
1n regiunile montane, precum şi în Insula Tasmania şi sud-estul Australiei se
. întâlnesc păduri formate din Eucalyptru, Nothofagus şi ferigi arborescente. Genul
Notltofagus se mai află în Noua Zeelandă şi America de Sud fiind înlocuitorul
fagului din climatul amtralian montan, similar cu acela în care trăieşte fagul boreal.
1n vestul Cordilierei Australiene, unde precipitaţiile sunt mai sărace se întind
savane ierboase, cu exemplare rare de Eucalip4 Acacia şi Casmarina crescute
arborescent sau rămase la forme arbustive. Foarte caracteristic pentru regiunea
australiană, cu climat uscat, este tufişul nmnit „scrub", format din specii cu frunze
mici şi persistente, de Eucolyptus (bicolor, dumosa) pitic sau plante spinoase de
Acacur, Spinifex etc.
1n centrul continentului întâlnim pustiuri cu ierburi xerofile şi halofile for-
mate din speciile: Atripla vesicarium, kochia aphylla, Salicornia tenuis.
Vechimea mare a acestei flore xerofile atestă şi prez.enţa speciei Nitraria schoberi,
care se extin_de şi în Asia centrală (având o enclavă disjunctă şi în ţara noastră la
rezervaţia vulcanilor noroioşi de la Policiori, din judeţul Buzău). O vegetaţie
caracteristică o reprezintă şi pustiurile cu Spini/ex paradoxus.
1n regi\D'.lea australiană se cultivă: trestia de zahăr, ananasul, bananele, cultwi
foarte importante de grâu, furaje (lucerna) iar viţa de vie numai în sudul
continentului.
Fauna Australiei este dominată de forme endemice. Aici trăiesc cele mai
primitive mamifere: 11UJnotremele şi •an11pialele. Tot aici trăiesc multe specii
de păsări viu colorate şi reptile endemice.
Din-grupa monotremelor face parte echidna (Echidna ac,,leatll) şi ornitorincul
(Ornithorhynch•s anatinus). Cele două specii se înmulţesc prin ouă, iar puii
ieşiţi se hrtnesc cu laptele provenit din glandele mamare.
Echidna are corpul acoperit cu ţepi, iar Ornitorincul, de aceiaşi mărime ca
Echidna (50 cm) are un corp turtit.
Marsupialele nasc pui foarte mici (cât un bob de fasole), după care sm;it
introduşi rapid în marsupiu unde se hrtncsc cu lapte.
Cangurii (macropodidele) din genul Macropus sunt ierbivore mari ce se
deplasează prin salturi. Tot din grupa cangurilor face parte şi genul Dendrolagus,
însă, spre deosebire de primul. este arboricol. Dintre speciile de canguri amintim:
cangwul roşu (Macropus rufas), cangurul uriaş (Macropus giganteuf), cangurul
160
(Macrop,u robustus antilopinus). Tot din grupa marsupialelor mai fac parte jderul
marsupial (Dasyurus viverrinus), lupul marsupial (Thylacinus cynocephalus),
trăieşte nlllJlai în Tasmania, diavolul marsupial (Sarcophilus harrisii), cârtiţa
marsupială (Notoryctes typhlops), veveriţa marsupială (Pteaurus sciurus), ursul
marsupial (Koala). Dintre păsări menţionăm: pasărea-liră (Menura superba) şi
emu (Dromiceius novaehollandiae), casuarul australian (Casuarius casuarius),
apoi papagalul cacadu (Cacatua galerita), prigoarea (Merops ornatus). Dintre
reptile amintim, şerpii veninoşi, Denisonia superba, vipera neagră (Pseudechis
porphyriacus), şarpele tigru (Notechis scutatus) şi vipera morţii, foarte veninoasă
(Acanthohis antarcticus), iar dintre cei neveninoşi thifopidele, dintre şopârlele -
agamidele endemice, şopârla spinoasă (Moloch horridus) şi unele scincide
(Pygopus lepidus); iar dintre t batracieni - hylidele (Hylacyanea
şi Chiroleptes) etc.
S.2. Subregiunea Noii Guinee

Se caracterizează prin prezenţa unui climat tropical mned în care se dezvoltă
pădurile ecuatoriale, formate în special din palmieri: rotangul (Calamus latifolium),
cocotierul (Cocos nucifera,, arborele de cauciuc (Ficus elastica) etc.
Fauna pădurilor tropicale umede este formată din Echidna şi Proechidna
dintre monotreme, iar marsupialele au reprezentanţi formaţi din bursucul marsu-
pial, cangurul arboricol (Dendrolagus ursinus), kuş -kuş-ul (Phalanger
maculatus). Dintre păsrile endemice amintim: păsările-paradis (Paradisea apoda,
Cincinnurus regius, Paradisea rudolphi, Lophorina superba, Paradisea mi-
nor, cacaduul alb şi negru dintre papagali, porumbelul cu coamă (Goura coronala).
Tot aici mai trăieşte casuarul (Casuarius) pasărea lira (Menura superba) şi lebăda
neagră (Chenopsis atrata).
S.3. Subregiunea insulelor Sulawesl fi Moluce

Constituie mai mult o zonă de tranziţie de la formaţiunile vegetale ale
Australiei şi cele ale lndo-Malayeziei. Şi aici, vegetaţia lemnoasă este formată
din păduri ecuatoriale cu predominarea speciilor de palmieri. în aceste păduri
trăiesc o serie de mamifere: bivolul capră (Anoua depressicornis, porcul spinos
şi câteva cervidee. Păsările sunt reprezentate în special de papagali, pasărea rinocer
şi cocoşul ciocan. ·
S.4. Subregiunea Noii Zeelande fi a insulelor apropiate

Acest teritoriu se caracterizează printr-o floră, dar mai ales printr-o faună .
paleoendemică, din care peste 78% din specii cu caracter endemic.
161
Datorită unui climat cu nuanţă temperat-oceanică s-a dezvoltat o vegetaţie
iubitoare de umezeală. Dintre acestea amintim: ferigele arborescente (J'odea
barbara), conifere cu frunză lată (Podocarpus purdicana, Agathis loranthifolu,
iar pe înălţimile din regiunea temperată vegetează fagul austral (Nothofagus
cunninghamii, Nothofagus solenderii). În pădurea subtropicală cresc şi unii
palmieri: Pandanus şi kantia. între plantele caracteristice amintim muşchiul uriaş
(Dawsonia superba) care ajunge la peste 60 cm, arborele de varză (Cordyline
australis), pinul pitic neozeelandez (Dacrydium lexifolium).
Fauna caracteristică acestei subregiuni o formează păsările endemice ca de
exemplu: papagalii Nestorşi Stringops apoi pasărea kiwi (Apterix) cu trei specii:
Apteryx manteli, A. australis şi A. oweni.
O pasăre interesantă în Noua Zeelandă este pasărea Tui (Prosthemadira
novaeseelandiae) care poate reproduce unele bucăţi muzicale. Tot endemice sunt
şi reptilele arhaice şi anume bateria (Sphenodon punctatum). Seamănă cu o iguană,
are o lungime de 50 cm, ochii foarte mari şi limba foarte mare. Pe ceafă şi pe
spinare prezintă o creastă cu spini.
6. REGIUNEA POLINEZIANĂ
Nenumăratele teritorii insulare ale Polineziei şi Microneziei inclusiv Noua

Caledonie, arhipelagurile Fiji şi Hawai, au o floră şi o faună săracă, formate din
specii venite peste mare, sau din descendenţi ai tmor asemenea imigi;anţi. Afinităţile
sunt incontestabile cu regiunea orientală şi cu cea australă (în Hawai ex i stă şi
puţine elemente de origine americană), dar lipsesc atâtea grupuri caracteristice
Arhipelagului Indonezian şi Australiei, încât sub aspect zoogeografie este preferabil
să consi derăm insulele mici ale Pacificului ca reprezentând o regiune disti nctă . .
Izolarea timpurie a florei acestor arhipelaguri îşi găseşte expresia în frecvenţa
ridicată a endemismelor. Astfel, flora insulelor Hawai, deşi nu depăşeşte 1200 de
specii, conţine 90% endemisme. Tot astfel, din cele 3000 de specii vasculare ale
N o ii Coledonii 80% sunt endentice. Totuf i, sp re d eoseb ire de acestea, d in cole 60
de specii ale Insulei Samos din Polinezia numai 25% sunt endemice.
Flora diferitelor insule variază în raport cu istoria formării lor, în privinţa
elementelor autohtone, şi în raport cu depărtarea surselor de colonizare, care ·a
variat în decursul timpului în urma translaţiei continentelor.
Vechimea mare a izolării floristice este confirmată de prezenţa unor familii
endemice. ÎQ această privinţă primul loc îl ocupă Noua Caledonie cu trei familii
endemice (Amborellaceae, Austrobaileyaceae şi Timeniaceae; în arhipelagul Fiji
este endemică familia Degeneriaceae (înrudită cu familia Magnoliaceae) . Dijuncţia
162
reprezentanţilor altor familii permite reconstituirea originii gondwaniene a florei
acestei insule. Exemple concludente sunt oferite de familia Balanopsidaceae
cunoscute numai în Australia tropicală, Noua Caledonie şi insulele Fiji, ca şi
familiile Batidacae şi Thephrastaceae reprezentate numai în Hawai şi America
tropicală. ln general, endemismele sunt reprezentate în diferite insule prin
coresponder,te vicariante.
Palmierii sunt reprezentaţi în multe dintre aceste insule, prin genuri şi
specii endemice. Astfel, în Noua Caledonie palmierii sunt reprezentaţi prin
genurile Cyphokentia, Microkentia, . Pritchardiopsis, în insulele Fiji prin
Pritchardia, în insulele Samoa sunt endemici palmierii Cyphokentia samoensis
şi Partichardia pacifica. ~
Raporturile dintre elementele floristice apartenente acestor arhipelaguri sunt
variabile. în această privinţă flora Noii Caledonii este alcătuită din elemente de
obârşie australiană, polineziană, est-malayeză şi neozeelandeză, lipsind cele
antarctice; spre deosebire de aceasta cea din sinsulele Hawai este alcătuită din
elemente paleoantarctice (pacifice), australo-polineziene şi indomalayeze.
Cu toată apropierea insulelor Hawai de America, în flora lor, speciile de
origine americană, reprezintă numai 8%.
Într-o mare măsură, vegetaţia acestor insule este alcătuită din păduri tropicale
umede în care se întâlnesc specii de Elaeocarpus, Ficus, Aleurites, Myristica,
Eugenia etc. În zonele muntoase acestea sunt înlocuite de păduri subtropicale în
care se întâlnesc ferigi arborescente (A/sophila, Dicksonia). Pe culmile munţilor
se extind „pădurile de ceaţă", adaptate unei umidităţi atmosferice ridicate, care
sunt alcătuite din arbori din familii caAraliaceae,Araucariaceae, Cunoniaceae,
Dilleniaceae etc.; epifitele acestor păduri sunt reprezentate numai prin pteridofite
(Lycopodium, Se/agine/la).
Pc litoralul insulelor se află adeseori înti~e formaţiuni de mangrove, alcătuite
din A •·icennia officinalis, Sonneratia alba, Rhfr.ophora mucronata, /l,, Man-
gle, Xylocarpus mollucensis.
Fauna acestei regiuni este săracă. Dintre mamifere sunt prezente numai
chiropterele (liliecii), de altminteri puţin numeroase şi câţiva şioareci şi şobolani,
desigur introduşi de om. Se întâlnesc totuşi animale călătoare, care înving cu
uşurinţă obstacolele marine şi animale autohtone. Dintre acestea amintim: câinele
zburător (heropus keraudreinii) răspândit în Insula Madagascar până în Polinezia,
lipsesc însă în Hawai şi Noua Zeelandă, lăstunii (Collocaliafrancia, C. escu/ent.a).
Majoritatea păsărilor sunt de origine malaeză şi, mai ales autohtonă; de pildă,
familiile australiene Megapodiidae şi Loriidae ajung în insulele din vestul
Polineziei; Meliphagidae ajung chiar până în Hawai şi, de asemenea, subfamilia .
Muscicapidae, care este proprie emisferei estice. În schimb, familia Drepaniidae,
163
este endemică în Hawai wde s-a diferenţiat puternic. Familia Rhynochaetidu
este endemică în Noua Caledonie; ea cuprinde o singură specie, nezburătoare.
Reptilele swt reprezentate numai prin gekonide; în insulele Tomga şi Fiji,
trăiesc şi iguanide..
7. REGIUNEA ANTARCTICĂ
Atunci când am tratat flora şi fauna regiunilor australiană, neozelandeză şi

neotropicală, am semnalat că ele prezintă o serie de afinităţi conţinând genuri şi
chiar familii care le aparţin în exclusivitate. Multe dintre grupele comune nu au
arealul linitat la extremităţile sudice şi reci ale acestor trei regiuni, ci se întind
destul de departe spre nord, mai ales în Australia. Aşa este, de exemplu, familia
de chelonieni Pelomedusidae, care ajunge până în Noua Guinee, speciile de fag
austral (Notho/agus) care în America de Sud şi Australia vegetează nwnai în sud,
dar care se întâlnesc şi în Noua Guinee şi Noua Caledonie în plină zonă tropicală
şi chiar ecuatorială.
Cu adevărat circumantarctice sunt acele specii sau grupuri superioare care se
întâlnesc numai în zona rece, fără să pătrundă decât prea puţin în cea temperată.
Unele din ele trăiesc şi în insulele izolate din zona sudică cu climat rece (insulele
Kerguelen) precum şi în colţul Antarctidei din vecinătatea Americii de Sud în
care viaţa este posibilă.
Totuşi în cele mai numeroase sinteze fitogeografice se recunoaşte existenţa
unui domeniu sau regiuni antactice de sine stătătoare, alcătuit la rândul său din
subdomeniul subantarctic care cuprinde Anzii sudici, Ţara Făcului, Insulele
Falkland, Georgia de Sud, Kerguelen. Aucland şi subdomeniul continentului
antarctic propriu-zis. Iradiaţiile floristice antarctice se extind însă mult mai
spre nord, până în Noua Zeelandă, Munţii Australiei sud-vestice, Cordilierii
sud-americani şi Insulele Hawai.
Pentru subdomeniul subantarctic sunt caracteristice pădurile valdiviene
semperviriscente şi umede. care încep să se extindă pe versanţii vestici ai
Cordilierilor şi litoralul Americii de Sud încă de la latitudinea de 41 •. Intre
componentele valdiviene un rol deosebit îl are fagul austral (Nothofagus dombeyi,
N. nitida), alăruri de care apar arbuşti ca Laurelia aromatica, Myrtus luma, Drymis
winteri; gimnospermele sunt reprezentate prin Podocarpus nubigena şi Fituoia
patagonica. Tot în aceste păduri vegetează şi Tuchsia coccinea, cultivată la noi
ca plantă ornamentală. Pe teritorii înmlăştinite vegetează Notho/agus antarctica
şi Libocedrus tetragona. Spre latitudini mai sudice pădurea valdiviană este
înlocuită de pădurea magelanica, mai rece, dar tot umedă. Aici Nothofagus
164
antactica este înlocuit de Nothofagus betuloides cu port mai scWld. Atât pădurea
valdiviană, cât şi cea magelanică descind din străvechile păduri gondwaniene.
Prin pustiurile insulelor Kerguelen vegetează umbelifera Ar.ore/la selago,
iar pe stâncării renumita „varză antarctică" (Pringlea antiscorbutica) endemiam
monotipic folosit, în trecut ca legumă. Dintre endemismele acestor insule se mai
pot aminti Poa cookii, F estuca Kerguelensis, Kolobanthus kerguelensis, Lyallia
kergue/ensis şi Ranunculus moseleyi. în insulele Falkland se remarcă Poa
flabellata, Caltha appendiculata, Myrtus communis, Parnettya pumila şi Ve•
ronica elliptica. La rândul său Empetrum rubrum, care vegetează în aceste insule,
este înrudit cu Empetrum nigrum din Emisfera Nordică.
Sub aspectul compoziţiei florei şi a vegetaţiei, teritoriile antarctice SWlt astăzi
cele mai sărace de pe întreaga suprafaţă a Globului. într.adevăr, spre deosebire de
teritoriile subantarctice, vegetaţia actuală a continentului antarctic este alcătuit
aproape în exclusivitate din licheni (Buellia, Caloplaca, Conde/aridla, Rinodina,
Xanthoria) şi muşchi (Bryum argenteum, Prasiola crispa). Singurele plante
superioare care vegetează pe întinderea acestui continent sunt Deschampsia
antarctica dintre graminee şi Co/obanthus crossifolius dintre crossulacee; ambele
ajung până la latitudinea sudică de 64 •.
Un interes fitogeografic şi fitoistoric deosebit îl prezintă existenţa unor
elemente bipolare care se întâlnesc atât în zona antarctică, cât şi în cea arctică.
Dintre speciile de plante vasculare cu răspândire bipolară. E. Vulf (1944) remarcă
pe Carex capilata, C maclowiana, C incurva, C magelanica, Alopercus alpinus,
Phleum alpinium, Trisetum spicatum, Draba mage/anica, iar dintre speciile
care vegetează în Anzi, dar care nu ajung până în Patagonia pe Ranuncu/us
cymbalaria, Bratsclzia alpina şi Arnica montana. De asemenea, prin existenţa
unor specii endemice antarctice, genurile Caltha, Ranunculus, Draba, Saxifraga,
Gentiana, Veronica, Euphorbia, Pedicu/aris, Plantago încă au un areal bipolar.
Printre vertabrate, circumarctice sunt numai unii cyclostomi din genurile
Getoria şi Mordocia şi peştii din familiafalaxidelor şi alte trei familii înrudite.
Spcciiie respective de cyc/ostomi sunt migratoare, trăind o parte a vieţii lor în
mare; majoritatea speciilor de galaxide trăiesc numai în apa dulce, dar alte câteva
specii sunt migratoare şi de aceea se admite că şi speciile exclusiv dulcicole provin
din strămoşi marini nu prea depărtaţi.
Pri ntrc nevertebrate de apă dulce, un grup foarte important îl alcătuiesc familii
primitive de plecoptere (Eustheniidae, Diamphipnoidae, Austroperlidae) care
în Australia trăiesc numai în regiunea de sud-est, în America numai în extremitatea
sudică şi în apele reci din Anzi, apoi în întreaga Noua Zeelandă.
Dintre pinipede amintim: foca Wedde/1, leopardul de mare (Hydruga
leptonyx), elefantul de mare (Macrorohinus leonius), foca comună (Otaria -
byronia) etc.
165
1. REGIONAREA BIOGEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI
(VEGETATIA SI ANIMALELE)
' '
CONSIDERAm ASUPRA CERCETĂRILOR PRMTOARE LA FLORA.
, REGIONAREA BIOGEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI
FAUNA 's1
Primul cercetător botanic al pământului românesc a fost Monau, care în anii

1634-1636 cercetează flora şi vegetaţia Transilvaniei. Cea mai fecundă operă de
cercetare a florei şi vegetaţiei din regiunile de vest şi nord ale ţării se datorează lui
P . .Kitaibel, care, singur sau împreună cu Waldstein, explorează în 1796 şi 1815
Maramureşul, apoi Crişana şi de repetate ori Banatul. Volumul I al operei sale
Descriptiones et icones ... (1803) cuprinde o valoroasă sinteză fitogeografică a
acestor regiuni. ln Banat, cercetările au fost continuate de Roche! ( 1828) şi mai
târziu de Heuffel (1858).
Prima hartă floristică şi de vegetaţie a regiWlilor ţării noastre este întocmită
de Kemer, deosebind 4 domenii florare, baltic, pontic, mediteraneean şi alpin. în
acest spirit sunt continuate cercetările de floră şi vegetaţie de aici înainte. în toate
provinciile ţării, de V. Borbas şi- L. Simonkai (1886), cu influenţă puternică asupra
botaniştilot noştri, şi mai ales de FI. Porcius (1886) în Transilvania şi Banat, de F.
Pax în incinta Carpaţilor, de ingeniosul fitogeograf Procopianu-Procopovici, care
dă şi pri~ hartă geobotanica (1902) de D. Brândză şi D. Grecescu relativ la
Muntenia, Moldova şi Dobrogea.
D. Brândză este primul botanist român care pe lângă Prodromul Florei
Ro,r,âne (1879-1883), publică vederile sale privitoare la vegetaţia ţării ( 1881 ),
mai ales privind Dobrogea, pe care o împarte în 6 ciTcumscriptii flqristice,
D. Grecescu, în monumentala sa operă Conspectul Florei României ( 1898)
tratează pentru prima oară, în mod original, aspectul fitogeografic al ţării . În acelaşi
an publică şi F. Pax din Breslau, volumul I din lucrarea deosebit de importantă
asupra răspândirii plantelor în Carpaţ~ urmat în 1908 de al doilea volum, împărţind
teritoriul în districte floristice. În 1919 completează această operă fitogeografică
cu sinteza geobotanică a restului ţării. De la această raionare pornesc mai târziu şi
împărţirile fitogeografice făcute de Al. Borza ( 1930, 1931, 1941, 1942, 1960) şi
Tr. Săvulescu ( 1940) în lucrările lor de sinteză geobotanică.
166
Opera colectivă a lui Fekete şi Blattny (1914) a devenit un instrument de
luCIU indispensabil pentru geobotanică. Hayek (1912-1916) dă o caracterizare
geobotanică pe regiuni de vegetaţie din provinciile nord-vestice ale ţării, iar Antipa
(1911) descrie extraordinar vegetaţia Deltei Dunării, completată cu studiul asupra
plaurului de Marietta Pallis (1916).
Dobrogea, acest ţinut atât de important, din punct de vedere geobotanic
floristic, geologic şi fitoistoric, după explorările floristice făcute de Zelbor (1867),
Janka (1872-1877), Alexi (1882), Brândză (1882-1898) şi alţii, primeşte o schiţă
fitogeografică excelentă de I. Prodan (19.18).
z. C. Panţu dă numeroase schiţe de vegetaţie asupra Ceahlăului, Bucegilor,
Deltei Dunării, Dobrogei şi regiunii Bucureşti.
O lucrare deosebit de valoroasă întocmită de P. Enculescu în anul 1925,
intitulată „Zonele de vegetaţie /emnoasd din România" prezintă zonarea vegetaţiei
în raport strâns cu condiţiile de climă şi sol.
La Cluj, Borza publică în 1920 „Studii botanice în Câmpia Ardealului" în
care discută geneza asociaţiilor vegetale. în 1927-1928, publică în continuare
analiza fitocenezoloer de pădure, a asociaţiilor vegetale din Munţii Retemt (1934)
şi din Muntele Semenic (1946) apoi studiul fitocenozelor din Valea Sebeşului
(1959) şi pădurea Soca din Banat (1963).
La Bucureşti, T. Săvulescu dă o călăuză botanică în deltă (1935), iar I.
Şerbănescu prezintă regiunea vulcanilor noroioşi din Buzău şi monografia vegetaţiei
Muntelui Penteleu; foarte activ lucrează C. C. Georgescu la cercetarea pădwilor
Letca ( 1928-1929), Comana ( 1931 ), a celor din Valea Argeşului (I 931 ), Bucegi
( 1938), Valea Cernei şi Olteniei (1945). Tr. Şteflnescu şi C. Popp abordează
problemele biogeografice. Cretzoi, botanist fecund, studimmummai răspândirea
geografică a lichenilor, ci şi a numeroaselor esenţe lenmaae (1932-1942). Al.
Beldie studiază monografic agetele versantului sudic al Carpaţilor (1951 ), vegetaţia
termofilă a Bucegilor ( 1952), iar S. Pascovschi pădurile bazinului Gurghiu (1942),
din regiunea Timişoara (1942) şi Dobrogea de Sud (1938).
Revenind la şcoala fitocenologică clujeană, remarcăm prima lucrare de
ecologie experimentală asupra originii florelor insula.-e (Borza, 1929), urmată de
o mare lucrare experimentală asupra succesiunilor de G. Bujoreanu (1931). Din
lucrările fitocenologice importante, amintim pe cele ale lui Ghişa asupra Munţilor
Făgăraşu!ui (1940), fâneţele Clujului (1946), Morariu asupra vegetaţiei Ţibleşului
( 1943), buruienelor din Bucureşti şi Transilvania (1943), vegetaţia regiunii
Bucureşti (1949); Todor dă o amplă monografie a sărăturilor de la Turda
(194 7-1948), urmată de alte studii; Buia şi Safta cercetează pe scară întinsă
compoziţia fitocenologică şi valoarea economică a păşunilor (1943). Floristul E.
I. Nyarâdy continuă să publice numeroase lucrări cu descripţii fitogeografice
167
regionale, din Cheile Turzii (1939), defileul Mureşului la Topliţa ( 1931 ), Lacul
Roşu ( 1936), Ceahlău ( 1924 ), Oltenia (1929), Retezat ( 1958) şi altele. A. Nyarady
face cercetări fitocenologice în Munţii Făgăraşului (1941) şi Rodnei, iar St. Csiiros
asupra zăvoaielor Someşului, fitocenozelor din Retezat, din Munţii Făgăraşului şi
alteie. Dintre cadrele mai tinere se remarcă Resmiriţă, Sora.o, Tătăranu, I. Pop,
P. Popescu şi mulţi alţii, cu cercetări floristice şi asupra vegetaţiei.
Cercetările palinologice, îmbrăţişate de E. Popp în cadrul Institutului bo-
tanic din Cluj, aduc lumină în problema trecutului şi evoluţiei vegetaţiei, mai ales
din cuaternar, au fost urmărite cu multă stăruinţă şi cu rezultate de importanţă
fundamentală şi universală, începând cu anul 1929. Colaboratorul său, I. Ciobanu,
a dat un valoros studiu palinologic al turbăriilor din Muntele Semenic, în Banat
(I 94 7). O altă lucrare valoroasă asupra păşunilor din Munţii Parângului a fost
publicată în anul 1963 de Al. Buia. De asemenea, a fost întocmită harta geobotanică
a Republicii Populare Române de N. Doniţă, V. Leandru şi E. Puşcariu-Soroceanu.
Fauna a fost şi ea studiată din cele mai vechi timpuri. De exemplu, Dimitrie
Cantemir prezintă unele indicaţii asupra fuunei ţării noastre în Descriptio Moldavie,
în care sunt amintite unele mamifere care trăiau în acel timp în Moldova: zimbrul,
calul sălbatic, antilopa saiga (oaia sălbatică) .
La mijlocul secolului al XIX-lea se organizează primele societăţi de naturalişti
din ţară: ,,Societatea de medici şi naturalişti din Ia.şi", care a avut meritul de a fi
contribuit la dezvoltarea studiului faunei din ţară. În 1849 ia fiinţă la Sibiu
„Asociaţia ardeleană de ştiinţe naturale", care a publicat periodic revista
„Verhandlungen und Mitteilungen des Siebenburgischen Vereins fur
Naturwissenschaft zu Hermannstadt". Mai târziu ia fiinţă „Societatea Muzeului
ardelean" din Cluj, ale cărei activităţi au fost prezentate într-o revistă de specialitate.
În 1909, Gr. Antipa publică lucrarea sa fundamentală „Fauna ihtiologică a
României" care a fost prima tratare completă, sistematică, biologică şi arealistică
a unor animale de pe teritoriul ţării noastre. După anul 1918, un avânt foarte mare
îl iau cercetările faunistice, de la cele patru universităţi, al staţiunilor dependente,
al unor institute de cercetări şi al Muzeului de istorie naturală din Bucureşti, înfiinţat
în anul 1894 de marele naturalist Gr. Antipa.
Tot tn aceasta perioada se fac cercetări de către D. Linţia, privind păsările, iar
A. Alexinschi, lepidQpterele la Tecuci şi A. Caradja la Grumăzcşti-Nearnţ .
Profesorul I. Borcea de la Iaşi studiază insectele dăunătoare şi fauna Mări i Negre
şi a limanurilor limitrofe, studii ce s-au desfăşurat , în special , la staţiunea zoologică
marină de la Agigea, înfiinţată de I. Borcea în anul 1926. La Cluj, o intensă
activitate faunistică şi zoogeografică se desf'aşoară la Institutul de speologie din
acest oraş , înfiinţată în 1920 de către E. Racoviţă, întemeietorul biospeologiei. E.
Botezat face cercetări în Moldova asupra mamiferelor, iar O. Marcu, asupra
coleopterelor.
168
I. Botu.a şi, în special, R. Călinescu fac cercetări în perioada 1918-1948
asupra majorităţii grupelor de animale din ţară, care publică o lucrare de sinteză în
anul 1937 asupra tuturor mamiferelor Roâmniei. În domeniul ornitologiei,
D. Linţia publică în trei volume (1946-1955) ,,Păsările României".
În cadrul Institutului de biologie „ Ţr. Săvulescu", începând cu anul 1951 a
apărut Fauna R.P.R. în mai multe volume; în fiecare an au apărut fascicole noi; la
finele anului 1967, fiind finalizate 54 de fascicole, cu un total de peste 16.000
pagini. în 1956, se înfiinţează la Bucureşti. Institutul de speologie „E. Racoviţă",
vechiul Institut de speologie din Cluj devenind o secţie a celui nou. Un prim
obiectiv al institutului nou înfiinţat a fost inventarierea peşterilor din ţară şi a
faunei lor. Tot în cadrul Institutului ,de speologie „E. Racoviţă" este cercetată
fauna izvoarelor din Câmpia Română (L. Botoşăneanu şi St. Negrea) şi revizuite
coleopterele cavernicole şi endemice.
Cea dintâi prezentare ştiinţifică a fitogeografiei ţării noastre o face D. Grecescu
în „Conspectul geografic al florei României" (1898) în partea a doua a operei
sale, trasând în acelaşi timp şi liniile mari ale vegetaţiei, pe care o descrie pe zone
în raport cu factorii geografici şi climatologici. în mma unei temeinice analize, el
o
găseşte teritoriul carpatic din ţara noastră ca formând unitate floristică distinctă,
bine individualizată cu caractere specifice, pe care o numeşte flora dacică.
Cercetările de mai târziu asupra vegetaţiei de ansamblu, ~ute de A. Pax (1919),
P. Enculescu ( 1920), Al. Borza (1931 ), I. Prodan (1939), Tr. Săvulescu (1940)
ş.a., scot şi mai puternic în relief particularităţile florei şi vegetaţiei sectorului
carpato-dacic.
în comparaţie cu regionarea fitogeografică a României şi care a fost ~ută
de diferiţi fitogeografi, în diferite timpuri, regionarea zoogeografi.că a rămas mult
în urmă, pentru că cercetările faunistice nu au urmărit şi repartiţia speciilor de
animale. În general, însă, regionarea faunei noastre coincide cu aceea a florei.
Ţinând seama de caracterele floristice şi faunistice formate sub determinismul
edafoclimatic, precum şi de interacţiunea dintre cei trei factori, floră, sol şi clima,
suprafaţa sectorului dacic poate fi împărţit în patru provincii: carpato-dacică,
panonică, pontică şi submediteraneeană, care la rândul lor se subîmpart în districte.
I. I. Provincia carpato-dacică cuprinde cea mai mare parte din suprafaţa
ţării, începând din regiunea de coline joase până în cea alpină. Are o floră şi o
faună central-europeană, cu multe endemisme formată în regiunea deluroasă din
stej erete, gorunete, făgete-gorunete şi făgete de deal, în regiunea muntoasă din
păduri de fag, de fag cu răşinoase, iar mai sus, păduri de răşinoase cu predominarea
molidului. Pe culmile înalte ale munţilor se află tufărişuri subalpine de jnf.:peni şi
ienuperi, iar mai sus pajiştile alpine sub formă de enclave restrânse sau raşii largi
(provincia alpină la Săvulescu, daco-alpină la R. Călinescu) cu elemente alpine ..-;
169
arctice, precum şi endemisme carpatice. Spre apus se limitează în Câmpia Tisei
cu provincia panonică, spre nord prin Maramureş trece cu Carpaţii peste frontiera,
iar în răsărit peste Prut, împreună cu pădurile de fag. În nord-est se învecinează cu
provincia sarmatică, care printr-o făşie îngustă trece şi dincolo de Prut.
Carpaţii Româneşti se caracterizează prin etajele de vegetaţie ale Fagionului
ale Vaccinio-Pliocenului, Pinion montanae, cu speciile caracteristice acestei zone:
Rhododendron /cotschy şi Brucunthalia spiculifolia. Etajul alpin este bogat în
relicte periglaciare balcanice şi elemente diluviale, cum sunt Ranunculus
carpaticus, Hepatica transilwinica, Achillea schurii, Dianthus spiculifolius,
Doronicum carpaticum.
ln Carpaţii Orientali, munţii Rodnei şi ai Maramureşului formează limita
nordică pentru multe plante est-carpatice balcanice, ca: Ranunculus crenatus,
Anthemis carpatica, Saldonella pusilla. Endemismele Heracleum simplidfolium,
Silene nivalis, Festuca pordi, Ligularia carpatica derivă probabil din vechea
floră terţiară.
Masivele munţilor Bistriţei,
ai Bârgăului şi Cd/imanului sunt acoperite de
făgete şi molidişuri,local având mici stejerişuri relictare postglaciare, iar pe clipele
calcaroase, pinete relictare deluviale. Speciile rare Linnaea borealis la Piatra
Cuşmii şi Betula nana din tinovul Lucina, indică o etapă de migraţiune a florei
subarctice spre sud. Astragalus roemeri, indică calea de migrare a florei pontice
şi continentale spre vest în postglaciar. Campanula carpatica îşi întinde arealul
spre nord, până aici, fiind tm vechi element endemic carpatic izolat.
Zona flişului moldovean este pe cât de întins, pe atât de monoton. cu făgete
şi molidişuri. în schimb, impunătoarele clipe calcaroase mezozoice (Ceahlăul,
1911 m) poartă Larix polonica şi vegetaţi e de tundre de tipul „florei de Dryas".
O notă specială împrumută regiunii Primula leucophylla şi Saxifraga
cymbalari_a (această din urmă localizată numai la Slănicul Moldovei) care indică
legături vechi spre Caucaz.
Munţii Harghita-Perşani se disting prin turbăriile din depresiuni care păstrează
plante arctice-boreale, cum smit Saxifraga hirculus şi Betula nana. Aici întâlnim
şi pe Evonymu:t nana, eare şi-a găsit refugiu poate din timpurile terţiare, arealul
său întinzându-se peste Carpaţi departe spre răsărit. Viola-epipsila, Betula humilis
şi Achillea impatiens' sunt caracteristice formaţiunil or deschise, iar elcmentc~e
sud-orientale Walsteinia ternata şi Hepatica transsilvanica pădurilor.
Carpaţii Meridionali, întinzându-se de la valea Prahovei până la Munţii
Banatului, sunt şi cei mai mari ca întindere şi cei mai înalţi din lanţul Carpaţilor
noştri, atingând în Moldoveanu 2544 m. Ei au caracterul comun de a fi păstrat
vechi plante de mtmte terţiare cum sunt: Arabis procu"ens, Galium kitaibelianum,
Heracium pavichii, dar fiecare subdiviziune îşi are specificul ei floristic.
170
Masivul Bucegilor prezintă un caracter floristic particular proeminent.
Toate etajele de vegetaţie sunt prezente în acest masiv de calcare şi de con-
glomerate, culminând cu Vârful Omu 2511 m. Flora oreofitelorterţiare, cu legături
spre Balcani şi Anatolia este bine reprezentată şi bogată în specii endemice.
Remarcăm pe Dianthus callir.onus, S'IXifraga demissa, Geranium coerulatum,
Bromus barcensis, Cerastium transsill'tlnicum, Draba compacta etc. Numeroase
sunt reminiscenţele din taigaua siberiană, cum sunt Pinus cenbra şi Larve.
Munţii Făgăraşului au pe Silena dinarica, pe endemicul Dianthus henteri.
Masivul Parângului este de o mare bogăţie, cu taxoane specifice şi chiar
fitocenoze vechi, întâlnite numai în Balcani, cum sunt Symphyandra wanneri,
Gymnadenia frivaldi, elementele iliripe Aubrieta croatica şi Cardamine glauca
descoperite de curând, emigranţi poate postglaciar sau chiar interglaciar ca Juglans
regia, Syringa vulgaris.
Masivul Retezat caracterizat prin numeroase endemisme. Aici găsim:
Artemisia petrosa ssp. carpatica şi Barbarea lepur.inca. Tot aici mai creşte
Centaurea reter.atensis, Draba dorneri, Poa nyaradiana, care sunt endemitele
acestui masiv.
Curpaţi i Occidentali din care amintim Munţii Banatului, caracteri7.aţi printr-
un covor vegetal mai termofil, cu elemente mediteraneene, ilirice şi balcano-
asiatice. Pe lângă Fagus silvatica din etajele montane întâlnim şi F agus orientalis
şi F.taurica, apoi Cory/us co/urna şi Athamanta hungarica.
Munţii Apuseni (Biharia) nu se ridică cu mult peste 1800 m, cu piscurile
Vlădeas~ Muntele Mare şi Bihorul, sunt acoperiţi de o vegetaţie formată din
molidişuri şi făgete. Spre vest, se mărgineşte cu dealurile de la poalele munţilor,
acoperite de arborete de Quercus cerris.
Podişul Transilvaniei are o vegetaţie de păduri de stejari şi asociaţii stepice
din alianţa Festucion val/esiacae. Alături de Querceto-carpinete, dăinuiesc
Quercus da/echampii, Q.polycarpa, Q.petraea şi chiar Q.pubescens. Pe coline
se întâlneşte Ephedra distachya, Alysum murale, Galium purpureum şi
G.jlavescens.
Podişul Moldovei centrale, de la Siret spre Prut, deşi cu infiltraţii stepice
numeroase, domină quercetaliile, cu pâlcuri izolate de Fagus taurica şi chiar
F.orientalis, Crambe tataria, în ochiurile de stepă cu Polygala sibirica.
Fauna este reprezentată de cocoşul de munte (l'etrao urogaius), cocoşul- de
mesteacăn (Lyrurus tetrix), vulturul bărbos (Gypaetus barbatus aureus), cerbul
(Cervus e/aphus), ursul (Ursus arctos), râsul (Linx linx), capra neagră (RMpia,pra
rupicapra). În bazinul Transilvaniei trăieşte căţelul pământului (Spalax leucotlon .
transy/vanicum), vipera de raneaţă (Vipera ursini rakosiensis), iar în Podişul
171
Bârladului trăiesc unele relicte montane ca: vipera comună (V,pero baru bena),
veveriţa roşie (Sciurus vulgaris fusca-oţer).
1.2. Provincia P111tonică, restrânsă proporţional ca întindere, se află în partea
de vest a ţării, începând din nord din împrejurimile localităţii Satu Mare şi se
desfăşoară prin şesurile formate în bazinul inferior al râurilor Someş, Criş, Mureş
şi Timiş. Cea mai mare extindere o are această provincie în Ungaria.
Se caracterizează prin păduri de Quercus cerris, la care se adaugă destul de
des Q.frainetto şi Q.pubescens cu nelipsitul Tilia tomentosa. În apropiere de
Satu Mare se întâlnesc resturi de cerete, întinse ţinuturi mlăştinoase ale Ecedei.
Nou descrisă de I. Pop este Spergularia salontana.
Câmpia Crişuri/or este păstrătoarea relictului tropical terţiar Nymphaea lo-
tus var. thermalis şi a câtorva specii termofile, ca Saxifraga bulbifera, Sedum
cepaea, Laser trilobum, Snyrnium per/oliatum şi llex aquifolium etc., iar dintre
animale: orbete (Spalax leucodon hungaricus), popândăul (Cite/lus cite/lus),
dropii şi spurcaci.
1.3. Provincia Pontică se întinde prin sudul Ucrainei, sudul R.Moldoveneşti
prin sudul Moldovei, Dobrogea şi prin Câmpia Dunării pânî în Muntenia şi Oltenia,
îngustându-se treptat influenţată fiind de climatul danubian şi carpatic. Vegetaţia
ei se caracterizează prin absenţa pădurilor şi prin numeroase elemente stepice,
răspândite prin Ucraina şi unele mai departe spre răsărit. Unele elemente stepice
se întind spre nord prin Moldova. Solurile aparţin la diferite tipuri, începând de la
cele brune-deschis până la cernoziomul tipic. În mare parte, cu excepţia terenurilor
sărăturate este transformată în ogoare, fiind una din cele mai productive regiuni
de cereale ale ţării. Clima este continentală.
ln Muntenia de sud şi de răsărit se întâlnesc cele mai bogate silvostcpc cu
Quercus pedunculiflora dominant, cu Ornithogalum fimbriatum în cere te dis-
perse, cu Erianthus adpressus în stepe. În apele stagnante întâlnim Vallisneria
spiralis; Sall'inia natans şi Marsilia quadri/olia. Endemică este Paconia
peregrina (P.romanica) din păduri.
ln O/tenta de sud se întalnese nlml!Şiţe tfe stejarete bruHulrii, înloeui te az:i de
terenuri agricole. Caracteristice sunt aici nisipurile de la Caracal cu Mollugo
cerviana (aflată şi l;¼ Craiova şi Hanul Conachi în Moldova), înfrăţită cu
Siegesbeckia orientalis (elementul tropical).
ln Moldova de sud cresc păduri compacte şi silvostepe, cu stejarul brumăriu
înfrăţit cu Quercus pubescens şi chiar cu Q.petraea, Q.dalechampi, pe când F agus
orientalis şi F.taurica se întâlnesc insular. În păduri, pătrund Cotinus coggygria
şi Asparagus tenuifolius), iar în nisipurile Siretului Mo/lugo cerviana şi elemente
ponto-sarmatice, indicând apropierea provinciei unde ele domină.
172
ln Dobrogea de nord~ Delta Dunării, pădurile reprezintă foarte bine provincia
balcano-moesică prin copacii săi caracteristici. Elementele sudice sporec. Liana
Periploca graeca este nouă pentru această zonă, ca şi Pirus elaeagrifolia din
păduri. în stepele ce pătrund în domeniul pădurii găsim Centaurea orientalis si
endemicele Centaurea jankae, Moeh,ingia gisebachii, M.janlcae etc. Nu putem
să nu scoatem în evidenţă centrul masivului păduros dobrogean, care prin făgetele
sale taurice şi prin gorunete are o înfăţişare aproape central-europeană.
în pădurile de pe grinduri din Delta Dunării apar elemente ce se întâlnesc şi
în nordul Dobrogei, iar pe dunele de la Letea şi Caraorman creşte o floră
pontică tipică. în aceste păduri cresc şi unele specii mai xerofite, de silvostepă ca
stejarul brumăriu (Quercus pedunculijlora). Pe nisipuri vegetează Convulvalus
persicus, Alium guttatum etc. ca şi Ephedra dystachia, relictă terţiară, ce se
întâlneşte şi la Agigea.
Fauna provinciei Pontice din stepa dobrogeană este formată din dihorul de
stepă (Mustela eversmanni), Sicista subtilis nordmanni, dropia (Otis tarda), iar
în Bărăgan, broasca ţestoasă de uscat (Testudo graeca ibera), şerpi (Co/uber
quatuorlineatus) etc. Un element tipic pontic este şopârla de stepă şi pustiu
Eremias arguta deserti, care se întâlneşte pe litoralul Mării Negre, în jurul
complexului lagunar Razelm şi în Delta dunării .
În pădurile din nordul Dobrogei întâlnim: căprioara (Capreo/us capreo/us),
jderul de piatră (Martes /oina), jderul de scorbură (Martes martes), vipera cu
corn dobrogeană (Vipera ammodytes montandoni).
1.4. Provincia Mediteraneeană. Se află în cele două părţi sudice, extreme
ale ţării, în Banat (la Cazane) şi Oltenia, pe valea Cemei, împrejurimile Vârciorovei,
pe Piatra Cloşanilor şi pe podişul Mehedinţi. Aici sunt adăpostite numeroase
elemente sudice, mediteraneene (Acer monspessulanum, Padus mahalleb,
Syringa vulgaris, Fraxinus ornus, Cotinus coggygri«, Corylus colu;na,
Saponaria glutinosa etc., iar dintre endemism__y: Scabiosa banatica, Erysimum
banaticum, Tulipa hungarica, Potentila banatica etc.
În pădurile din Banat cresc plante ca: Acanthus /ongifolius, Ruscus
aculeatus, Tilia tomentosa, Carpinus orientalis, fagul balcanic (Fagus moesiaca),
garofiţa balcanică (Dianthus vandassi).
Fauna provinciei mediteraneene este formată din căprioară, mistreţ, pisică
sălbatică etc ., precum şi din multe specii mediteraneene ca: broasca ţestoasă
(Testudo hermanni), vipera cu corn (Vipera ammodytes), şerpi (Columber
quatuor/ineatus), scorpioni (Euscorpius carpathicus), mamifere cum ar fi dihorul
pătat (Vormela peregusna).
În sudul Dobrogei (podişul Oltinei) trăieşte mistreţul , căprioara, veveriţa,
broasca ţestoasă de uscat, vipera cu corn dobrogeană etc.
173
1. VEGETAŢIA ŞI FAUNA TERESTRĂ
1.1. Vegetaţia fi fauna câmpiilor
Condiţii climatice şi pedologice şi influenţa lor asupra vieţuitoarelor
Clima Câmpiei Române o putem împărţi în două regiuni: estică şi vestică.

a. Regiunea climatică estică se extinde în partea externă a Carpaţilor
Meridionali şi a Carpaţilor Orientali. Aici există un climat temperat continental,
cu un grad accentuat de excesivitate, în mare măsură asemănător climatului
ucramean.
în cea mai mare parte, această regiune este sub influenţa pronunţată a
maselor de aer de la periferia anticiclonului euroasiatic, afară de sud-vestul Olteniei,
unde se înregistrează o frecvenţă mai mare a ciclonilor din Marea Mediterană şi
nordul Moldovei unde pătrunde aerul rece arctic în timpul semestrului rece. Este
regiunea unde se manifestă cel mai accentuat continentalism din ţară exprimat
prin puternice contraste termice şi ploi torenţiale. Durata de strălucire a soarelui
depăşeşte 2300 ore anual. Mediile anuale de temperatură au cea mai mare valoare
în sectorul sudic, iar în lungul Dunării nu scad sub 8,o·c , amplitudinea medie
trece de 25" (25,6"C).
Temperatura aerului în luna iulie ajunge la 23 ,0"C, iar în luna ianuarie
la -5,0"C. Se înregistrează geruri aspre, călduri mari şi vânturi uscate, în
special în Bărăgan.
Diferenţa de temperatură dintre minima absolută şi maxima absolută trece
de 70,0° C. Temperaturile maxime absolute au atins cea mai mare valoare din ţară
+ 44,s·c în Câmpia Bărăganului de nord, la staţia meteorologică Ion Simion
(Brăila), la 10 august 1951, iar minima -34,0"C.
b. Regiunea climatică sud-vestică are o mică extindere, cuprinzând doar o
parte din Oltenia. Este regiunea care prezintă o serie de trăsături aparte faţă de
cealaltă, datorită faptului că este supusă influenţelor maselor de aer propagate
dinspre Adriatica şi Mediterană, de aceea iernile sunt mai puţin aspre. iar vcnilc-
destul de călduroase.
Temperaturile medii anuale, ca regulă generală, depăşesc I 0-C şi chiar 11 ·c,
cu valori mai ridicate' în sud, şi mai scăzute în nord. Amplitudinea dintre lunile
extreme, ianuarie şi iulie, însumează circa 25"C. Valorile lunare confinnă existenţa
unui climat mai blând, media lunii ianuarie fiind exprimată prin valori de -1·c şi
-2·c, iar a lunii iulie 22 şi 23 ·c.
Durata mijlocie a zilelor fără îngheţ este de 200-21 Oanual. ridicându-se chiar
şi până la 220, circulaţia maselor de aer este din vest şi sud-vest, cunoscută sub
174
numele de Austru, care este umed şi călduţ, iama şi secetos vara. Acţitmea crivăţului
este absentă în această regiune. Nebulozitatea anuală este cuprinsă între 4,8 şi 5,4,
iar precipitaţiile atmosferice cad în 120-130 zile pean, cele mai multe în timpul
verii, cu un maximum de primăvară şi toamnă.
Maxima din luna octombrie este câteodată superioară cantităţilor medii de
apă anuale, variind de la 500-700 mm. Datorită climei, o serie de plante, de origină
mediteraneeană, se dezvoltă în bune condiţii în această regiune.
Clima Câmpiei Tisei. Această unitate de relief se află sub influenţa regiunii
climatice vestice. Ea se diferenţiază de celelalte regiuni prin faptul că se află sub
influenţa circulaţiei maselor de aer din partea vestică, mase generate de anticiclonul
subtropical al Azorelor sau de minimul Atlanticului de nord. Sub raport termic se
caracterizează prin ierni mai puţin friguroase decât în est, iar verile nu au
temperaturile ridicate din Câmpia Bărăganului. Temperatura medie anuală se
încadrează între 9,5· C şi 11,8" C; maximele absolute ajungând la +4o,o· C, iar
minimele absolute la aproximativ -30,0" C.
Se constată că izotema din luna ianuarie, de -2,0· C separă regiunea înaltă de
cea de câmpie; în general, temperatura este mai ridicată în sudul Câmpiei Tisei şi
mai scăzut, până la -3,0"C, în nord, în Câmpia Someşului.
Temperatura medie din luna iulie este cuprinsă între 20,0"C şi 22,0"C, iar
temperatura madie din lunile de vară între 19,S"C şi 21,0" C. În anotimpul cald,
Câmpia Dunării de mijloc se încălzeşte destul de puternic şi aerul cald se revarsă
câteodată şi în partea estică în Câmpia Tisei.
Primul îngheţ apare de obicei la începutul celei de a treia decade a lunii
octombrie, iar ultimul în a doua decadă a lunii aprilie; durata mijlocie a perioadei
posibile de zile fără îngheţ, se ridică la 190-200; se remarcă, în anotimpul rece,
intervale de dezgheţ care pot surveni pe neaşteptate. Masele de aer rece din nord
în timpul iernii, când grosimea lor verticală este mare, escaladează culmile
Carpaţilor mijlocii, pătrunzând în cadrul câmpiei.
Nebulozitatea este destul de accentuată; zilele senine în timpul iernii ajung
aproximativ 18%, iar în timpul verii, 43,5%.
Din datele meteorologice se constată că din totalul anual de zile 31 ,7% sunt
senine, 29,7% noroase şi 38.6% acoperite.
Cantitatea de precipitaţii anuale este cuprinsă între 530-700 mm, dar spre
munţi, depăşeşte 760 mm; cea mai mare cantitate se înregistrează în partea apuseană
a câmpiei. În nici o lună precipitaţiile nu scad sub 30 mm. Frecvenţa cea mai mare
o înregistrează ploile în timpul primăverii şi toamnei. Nt.mWU.l zilelor cu precipitaţii
este diferit, trecând de 120 în partea nordică şi de 130 în cea sudică. Numărul
zilelor cu sol acoperit cu zăpadă variază între 28-40, iar stratul de zăpadă are o
grosime medie de 30-40 cm.
175
Solurile şi rq,arti/ia lor geograficii
Solurile din regiunile de câmpie sunt următoarele : sol bălan sau sol brun
deschis de stepă, cernoziomurile de diferite tipuri, soluri cenuşii de pădure, soluri
brune roşcate de pădure şi soluri brune de pădure.
Solurile stepelor şi silvostq,elor

Solul bd/an. Este un tip de sol ce se încadrează în categoria solurilor de
stepă uscată, fiind caracteristic regiunilor unde regimul termic este determinat
de un bilanţ radiativ ridicat, în care precipitaţiile ajung la circa 400 mm pe an,
găsindu-se astfel în zona de umiditate deficitară, dar a schimbului activ freactic;
este format pc un strat de depozite loessoide. Acest sol ocupă, sub forma unei
fâşii hm~ latura vestică a Dobrogei, în lungul Dunării şi un mic sector în nord-
vestul lacului Razelm. Are un conţinut slab de humus (2-3%). Prezintă o fertilitate ·
naturală ridicată, dar în funcţie de cantitatea de precipitaţii atmosferice anuale.
Cernoziomurile. Acestea sunt soluri specifice câmpiilor şi dealurilor joasă
din stepă şi silvostepă, alcătuite din punct de vedere morfologic din_: structuri în
domuri, cutate liniar şi diapir, monoclinale sau larg ondulate, pe formaţii de
platformă şi formaţii duvio-lacustre, aluvionare, plioceno-cuaternare şi restrâns
pe complexe geosinclinale. Cernoziomurile au o largă răspândire în Câmpia Tisei,
parţial în câmpiile piemontane subcolinare, submontane vestice pe conuri de
dejecţie vechi, în Câmpia de la- Dun.ărea de Jos, în zona dealurilor joase din
Moldova, în Dobrogea de platformă, în Depresiunea Transilvaniei cu largă extindere
pe latura vestică a Câmpiei Transilvaniei.
Cernoziomurile sunt soluri formate în general pe depozite loessoidc, aluviale,
pe argile, mame, nisipuri_ depozite deluviale şi proluvio-aluviale. Se găsesc în
zonele cu condiţii de umiditate deficitara mai ales, şi parţial în cele variabile; cu
regim de ·apă în cele mai multe cazuri netranspercolativ. Când rezervele de ape
freatice sunt prezente în zona schimbului activ, apar cu anumite caracteristici
locale, detenninate de umiditate. Clima regiuru1or pe care le îmbracă cernoziomurile .
se caracterizează printr-un bilanţ ridicat, care pe alocuri întruneşte condiţiile maxime
pentru ţara noastră; în general durata intervalului cald este mare, iar temperatura
medie anuală între 8-1·2" C. Cantitatea de precipitaţii - cu însemnătate în procesele
de dezvoltare a solului- sunt între 350-500 mm anual; cele mai multe ploi au foc
în timpul primăverii.
Ca urmare a condiţiilor climatice, vegetaţia sub care s-au format aceste soluri
este reprezentată prin elemente de stepă şi mai puţin silvostopă. De aceea
cernoziomurile sunt caracterizate de pedologi ca fiind de înţelenire stepică, cu o
acumulare de humus calcic variabilă de la slab la moderat, cu formarea slabă de
176
· sau fmă argilă, cu regim hidric în general netranspercolativ şi cu profil de
A-A/C-C.
ln harta solurilor editată de Comitetul Geologic - 1964 - cemoziomwi.le sunt
ărţite în: cernoziomuri carbonatice, cernoziomuri levigate slab şi moderat,
cernoziomuri pe relief eolian, toate automo,fe şi cernoziomuri freatic umede sau
defâneaţă.
Cernoziomurile carbonatice sunt puse în evidenţă prin condiţii
lito-bio-climatice nu mult diferenţiate de ale solurilor bălane.
1n Câmpia Română ocupă \Dl sector din partea estică şi anmne: în Câmpia
Brăilei, pe terasa Mihai Bravu, pe podişul Hagieni şi în continuare spre sud-vest
pe terasa a doua a Dunării - în l\Dlgut Borcei până spre Călăraşi, apoi pe terasele
de la vărsarea V edei şi în cuprinsul Câmpiei Băileşti.
Cernoziomurile levigate (slab şi moderat) au mare răspândire geografică în
Câmpia Română, pe depozite loessoide, eoliene şi aluviale, din Câmpia
Covurluiului şi până în Câmpia Olteniei, pe interfluvii, cu excepţia Câmpiei
Bucureştiului; în Câmpia Tisei apar în fâşii înguste, l\Dlgueţe, orientate nord-sud
(în Câmpia Crişurilor şi câmpia Vingăi).
Cernoziomurile levigate (slab şi moderat) s-au dezvoltat pe alocuri sub
păduri de quercinee (stejar brumăriu, câteodată în amestec cu stejari pufos, cer,
gârniţă şi stejar pedunculat); în poieni şi luminişuri apare sub vegetaţia ierbacee
reprezentată prin: F est•ct1 pseallollina, F atuca w,/lesiaca, Stipa capilata,
Me4ictl10 folata etc.
Cernoziomul levigat (slab şi moderat) se întâlneşte mai ales în partea estică a
Câmpiei Bucureştiului, în Câmpia Bwnasului, a Călmăţuiului teleorman, a
Caracalului şi a Băilcştilor, pe depozite loessoide.
Cernoziomuri pe reliefeolian. Acestea sunt de'zvoltate pe dunele de pe terasele
Dunării din Câmpia Olteniei. Fertilitatea efectivă a acestor soluri este schutl.
deoarece S\Ult sărace în substanţe nutritive.
Cernoziomurile freatic umede sau de jăneaţd. Sunt soluri conciţionate de
apa freatică la mică adâncime (4-6 m) care le mne7.CŞte dar nu salinizează orizontul
cu conţinut în hwnus. Aceste cernoziomuri apar în bazinul mijlociu al Buzăului,
în partea centrală a Bărăganului Padinei şi Bărăganului Ciuini~ în sud-vestul
Câmpiei Brăilei, în Câmpia Românicului, în bazinul superior al Câlniştei, la nord
de Bucureşti şi în Câmpia Băileştilor. ln Câmpia Tisei apar în sub\DlÎtăţile: Câmpia
Timişului. Câmpia Aradului şi în Câmpia Someşului.
Cc:moziomurile freatic mncde sau de fâneaţă au un conţinut de humus moderat.
(~o/e); sunt soluri cu o fertilitate naturală apreciabilă.
177
Solurile brune-roşcate de p4dure. Sunt specifice sectorul sudic al ţării; ele
au o largă arie de repartiţie în Câmpia Dunlrii şi mai puţin în Câmpia Banatului,
în Câmpia Vestica şi mai ales în Dobrogea, în Câmpia Bucureştiului (mavsiv
reprezentate). în Câmpia Ploieştilor (insular), în Câmpia Titu şi Târgovişte, în
partea nordică a Bumasului, în Câmpia Videle şi Găvanu-Burdea, în Câmpia
Caracalului, în Câmpia Băileşti-Dănceu, în dealurile Stârmina-Balota; în Câmpia
Timişului bănăţean există o insulă triunghiulară la nord-est de Timişoara.
Aceste soluri s-au format pe depozite aluviale, loessoide luturi argiloase, sub
\lll climat de natură premediteraneană (temperatura medie anuală 7-12 • şi precipitaţii
500-600 mm), în zona păduroasă de câmpie, a pădurilor de quercinee şi cu unele
amestecuri de foioase de felul şleaurilor de câmpie, cer, gârniţă, stejar pedunculat,
tei, frasin, jugastru, carpen, arţar etc. şi diveşi art,u.,ti. Pătura iemoasă este constituit.I
dintr-o floră bogată (asociaţii de Fesâu:11 Nllaillct,, Festucapse,ulm,ina, ABU,.
ursinum, Anemone etc.
Solurile silvestre brune-roşcate au mici excepţii sunt lutoase, au o
permeabilitate moderată, datorita faptului că orizontul B apare compact, lutos sau
iuto-argilos; de aceea se lucrează cu destulă greutate, iar în urma ploilor îndelungate
şi a topirii zăpezilor formează crustă.
Solurile brune de piidure, au o largă răspândire în ţara noastră. Acestea, după
C. Chiriţă şi C . Păunescu, au cel mai întins areal din zona împădurită suprapunân-
du-se şi stăpânind ca răspândire majoritatea formelor de relief mici, mijlocii şi
superioare, cu excepţia evidentă a solurilor brune-roşcate de pădure, din sectorul
sudic al ţării şi al solurilor cenuşii de pădure din sectorul estic.
Solurile brune de p!durc din arealul formelor de relief mici, ocupă câmpiile
aluvio-p_reluviale, cu un relief de crovuri. câmpiile piemontane şi subcolinare,
acoperite de o vegetaţie forestieri compusă de cer, gârniţă, stejar-şleau de
câmpie - (partea nord-vestică a Câmpiei Ploieştiului, Câmpia Târgoviştei, Câmpia
Piteştilor. Câmpia Burdea, Câmpia Boianului şi sub formă de insule în estul
Câmpiei Tisei).
În concluzie, solurile brune de pădure prin poziţia pe care o ocupă sunt ~
puţin expuse secetelor, însuşirilor lor, în ceea ce priveşte fertilitatea - având fertilitate
naturală ridicată - le face să fie folosite cu succes în culturile agricole, iar vegetaţia
forestieră se dezvoltă în condiţii. bune.
Luând în considerare distribuirea vegetaţiei în raport cu altitudinea, faţă de
care se schimbă atât solul cât şi climatul, se constată că formează zone largi numite
178
one de vegetaţie (D. Grecescu). Mai târziu au fost numite complexe climatice
r. Săvulescu). ln limitele zonelor de vegetaţie se separă în sens altitudinal etaje
vegetaţie, pe care unii geobotanişti români le mai numesc şi subzone de vegetaţie,
terizate fiecare printr-o anumită fizionomie.
Caracterul vegetaţiei naturale din România este condiţionat de un complex
~e factori supuşi la o serie de legi generale - legea zonalităţii latitudinale, legea
~onalităţii longitudinale şi de o serie de factori geografici locali determinaţi de
legea zonalităţii altitudinale. Provinciile floristice limitrofe: central europeand,
r,onticd, moesică, submediteraneeand şi chiar regiuni mai depărtate au fost şi sunt
într-un schimb de elemente floristice. Dacă ne referim numai la ceea ce ele trimit
pe teritoriul ţării noastre, putem spqne că: ,,provincia central-europeană" este
reprezentată prin pădurile de foioase-fag, gorun, stejar - şi răşinoase - molidişuri
- iar „provincia pontică" prin stepele din sud-estul ţării, continuarea celor
euro-asiatice.
Existenţa celor trei etaje morfografice majore aproape concentrice: câmpii,
dealuri şi podişuri, munţi, cu altitudini progresive de la O m până la 2544 m,
impun în linii mari o zonalitate verticală în repartizarea complexelor vegetale,
deosebit de evidentă în peisajul păduros.
în general se dcsftşoară de jos în sus o vegetaţie de câmpie din stepă, silvostepă
şi păduri de foioase (stejărete). urmează apoi pădurile - zona forestieră - din cadrul
dealurilor, podişurilor şi munţilor - dispuse în subzone - etaje de vegetaţie - după
care se trece la vegetaţia alpină ierbacee şi subalpină cu arbuşti pitici, târâtori,
datorită condiţiilor climatice şi edafice.
1.1.1. VEGETAŢIA ŞI FAUNA STEPELOR ŞI SD..,VOSTEPELOR.
Stepele reprezintă formaţii opuse pădurilor. Condiţiile lor de existenţă rezidă

în special, din lipsa de precipitaţii, la care mai contribuie o serie de lipsuri locale.
În România există stepe primare numai în Bărăgan şi Dobrogea de sud, restul
ţinuturilor (vestul Câmpiei Munteniei, Câmpia Olteniei. Câmpia Tisei, DepresiWlea
Jijiei, a Elanului etc .) sunt stepe secundare şi silvostepe, mai ales datorită
despăduririlor în decursul timpului.
Toate ţinuturile clasificate ca stepe sunt astăzi desţelenite şi cultivate, fiind
ocupate de terenuri agricole cu cereale şi izlazuri; numai sporadic se întâlnesc
petice de păduri şi tufărişuri stepice, pajişti cu fâneţe stepice şi stepizate. Flora
naturală astăzi se menţine mai mult în lungul şanţurilor şi drumurilor şi acolo
unde schimbările de structură nu sunt posibile, fie din cauza naturii însăşi a solului,
cume cazul sărăturilor (acestea ocupă suprafeţe mari pe lunca întinsă a pârâului
Călmăţui din ţinuturile Buzău şi Brăila) şi mai ales a lacurilor sărate, fie din cauza .
că acest proces de transformare este foarte lent, cum se întâmplă cu terenurile
179
nisipoase. Din păşunile rimase ici-colea şi din vegetaţia care se păstrează în poenile
pădurilor, în lungul drumurilor, terasamentelor, vom reda flora stepelor nesalifiere
din Câmpia Română.
Stepa Bărăganului se dezvoltă într-o câmpie, cu un relief ce constă din crovuri
şi dune de nisip, considerat ţinutul cu cea mai mare valoare agricolă.
Condiţiile stepice din Bărăgan se datoresc climei excesive şi uscate, cantitatea
precipitaţiilor este redusă (300-400 mm/an), iar variaţia temperaturii în cursul
anului nu favorizează existenţa vegetaţiei arborescente, la acestea se mai adaugă
sărăturile şi adâncimea mare a apei freatice în sol.
Vegetaţia naturală a stepei Bărăganului este reprezentată printr-o serie de
pajişti xerofite, alături de care mai cresc tufişuri formate din arbuşti de stepă şi
plante de nisipuri.
Dintre elementele de stepă cea mai mare dezvoltare o au gramineele, coliliile
(Stipa lessingiana, Stipa capillata, Stipa joannis, Stipa stenophyla), păiu.şurile
(Fatuca wdlaiaca, F atuca sulcata, F atuca pseudovina), pirul gros (Cynodon
dactylon), pirul crestat (Agropyrum cristatum), bărbosa (Botrichloa ischaeum),
obsiga seacă (Bromus t«torum), Erianthus adprasus etc.
Alte specii pe care le mai întâlnim în Bărăgan sunt: mături (Ceantaurea),
peliniţă (Artemisia austriaca) steluţe (Aster), lucernă (Medicago); orzul şoricesc
(Hordeum murinum), jaleşul (Salvia pratensis, Salvia nutans); păpădia
(Taraxacum officinalle), Andropogon ischaemum, Andropogon repens,
A ndropogon cristatum, Bromus tectorum, Bromus inermis, Bromusjaponicum.
Primăvara printre aceste ieburi apar plante cu flori viu colorate, din genurile
Ornilhogalum, Gagea, Iris, Ceratoaphalus, Astragalus ş.a.
Prin locurile cu nitraţi. proveniţi din gunoaiele sau din jurul târlelor, cresc
desişuri de buruieni înalte, formate din asociaţii de scaieţi (Onopordon acanthium),
Carduus acanthoida, Carduus leiophyl/us, Carduus nutans).
Depresiunile în care se concentrează săruri datorită evaporării apei, marginile
lacurilor şi unele terenuri inundabile adăpostesc pe distanţe de kilometri o vegetaţie
halofilă, formată din brâncă (Salicornia herbacea), ghirin (S11aeda maritima),
Champhorosma anuuam, Artem/sia monogyna, Bassla hirsuta, A. Ier rrlpo fium,
sărăci că (Salsaola sada), Puccine/ia distans, Plantago maritima, Junaus
haloph_vlla, care se menţin până toamna, constituind mai multe asociaţii cu aspect
foarte caracteristic. Pe marginile acestor sărături şi pe terenurile inundabile creşt e
cătina albă (Tamarix raml'sissima), singura pl antă lemnoasă, din fl ora noastră,
care suportă săruri slabe.
Pe nisipurile sub formă de dune mobile sau fixate prin vegetaţie din Câmpia
Tisei (Câmpia N irului), Câmpia Română - în Oltenia (Burila Mare, Balta Verde,
Vipurceni, Calafat, Dăbuleni etc., în Muntenia (Zimnicea, pe malul Ialomiţei,
180
Călmăţuiului, Hanu Conachi, Iveşti etc.), pe litoral etc., cresc o serie de asociaţii
de plante psamofile . De exemplu, pe nisipuri!e continentale se întâlnesc:
Polygonum arenarium, Molugo cerviana, Plantago indica, Gypsophylla,
paniculata, Digitalis pillosa, Silene conica, Tribulus terrestris, Centaurea
arenaria, Jasione dentala, Achillea pectinata, Viola hymettia etc. În afară de
vegetaţia de nisipuri aici mai cresc şi unele plante xerofite cum ar fi: Festuca
vaginala, Eu/orbia gerardiana, Vulpia myuros, bătrânişul (Erigeron canadensis),
pirul gros (Cynodon dactylon), trifoiul (Trifolim arvense), guşa porumbului
(Silene otites), Digitalis pillosa, Plantago indica etc.
Cea mai mare parte din nisipurile continentale sunt terenuri de cultură ocupate
de plante agricole, plantaţii de salcâm, de pini, mesteceni şi viţă de vie.
Stepa dobrogeană a suferit aceleaşi prefaceri ca şi Bărăganul; ea este o regiW1e
cultivată unde pe lângă cereale, apar pomi roditori şi vii.Vegetaţia stepică nici aici
nu se prezintă sub forma iniţială, fiind în multe cazuri degradată.
Vegetaţia ierboasă naturală este reprezentată prin asociaţii de pajişti mult
mai asemănătoare cu ale Câmpiei Române, dar spre deosebire de aceasta este
mai variată: Poa bulbosa, Artemisia austriaca, Antropogon ischaemum, F estuca
vallesiaca, Stipa capii/ala, Stipa lessingiana, Euphorbia stepposa etc.,
Crysopogon gryllus, koeleria gracillis, Bromus inermis, Gynodon dactylon, apoi
Medicago fa/cala, Trifolium campestre, Carex nutans etc.
La acestea se mai adaugă o serie de apecii sudice şi endemice specifice stepei
dobrobei, prin care o deosebesc de celelalte stepe ale ţării: Koelaria brevis,
Astragalus monspeliacum, Convoluvulus cantabica, Trigonala marspeliaca,
Agropyrum Brindzae, Euphorbia dobrogensis, Centaurea dobrogensis,
Centaurea Panţui, Cenlaurea So/acului, So/ora Prodani, Adonis
Murfatlariensis, Cerastium bulgaricum etc.
Silvostepele reprezintă zone de transziţie de la vegetaţia de pădure la cea de
stepă; sunt regiuni cu indicele de ariditate cuprins între 24-35. Unii
cercetători mai numesc „antestepe" sau „stepe cu păduri". Silvostepele se
caracterizează prin prezenţa unor petece de vegetaţie forestieră în alternanţă cu
vegetaţia ierboasă, ca rezultat al condiţiilor climatice şi edafice care favorizează
existenţa acestui aspect.
Silvostcpele sunt extinse în toată ţara ca nişte benzi neregulate la marginea
zonei fo:-esticre dinspre zona stepelor în sud, sud-est, în vestul ţării, ca şi în
Dobrogea etc. Silvostepele cuprind suprafeţe apreciabile în sudul, estul şi vestul
ţării. În Podişul Moldovei se întâlnesc în Câmpia Jijiei, în bazinul Bârladului şi al
Prutului şi în Câmpia Covorluiului. În Dobrogea le întâlnim în jurul pădurilor
amestecate din nord şi a celor de cer din sud-vest. În sudul ţării se dezvoltă în.
partea de vest a Bărăganului, în partea de est a dealurilor Buzăului, în Câmpia
181
Burnasului şi în cea mai mare parte din Câmpia Romanaţilor şi a Băileştilor. în
Banat şi Crişana silvostepele se prezintă sub forma unor raşii neîntrerupte din
Câmpia Timişului până în Câmpia Careilor.
Solurile indică prin constiruţia lor, existenţa umri anumit fel de vegetaţie .
Solul bnm roşcat de pădure. cernoziomurile levigate şi degradate etc .. arată prezenţa
de odinioară a pădurilor în llllele sectoare ale silvostepei de azi din Câmpia Română.
în locul ceretelor şi gârniţelor despădurite, se află astăzi terenuri de cultură, fâneţe
şi păşuni. înaintea stepei în domeniul forestier, este manifestată prin portul arborilor
care apar închirciţi, piperniciţi, în luptă cu condiţiile de stepă.
înainterea pădurilor în stepă se face acolo llllde o serie de condiţii locale -
cum ar fi în ţinutul Găvanu-Burdea - existenţa unui grup de ape curgătoare .
Oricum, acţilmea omului a dus la extinderea stepei în detrimentul zonei
forestiere aproape în toate regiunile.
Vegetaţia din silvostepă este formată din elemente floristice ce se întâlnesc
şi în zona nemorală vecină sau în stepă.
Speciile lemnoase specifice silvostepelor sunt câţiva stejari: stejarul pufos
(Quercus pubescens), stejarul brumăriu (Quercus pedunculijlora), stejarul
pedunculat (Quercus robur), care sunt răspândiţi prin silvostepa din Oltenia,
Muntenia, Moldova sudică şi Dobrogea, la care se mai adaugă gârniţa (Quercus
con/erta) cerul (Quercus cerris), mărul sălbatic (Malus silvestris), părul sălbatic
(Pyrus silvestris), ulmul (lllmus campestris), glădişul (Acer tataricum), iar ca
elemente provenite din stepă: măceşul (Rosa canina), porumbarul (Prunus
spinosa), cornul (Cornus mas), păducelul (Crataegus monogyna), vomicerul
(Evonymus europaea), lemn câinesc (Lygustrum vulgare).
Elementul care se pune în evidenţă în silvostepa din Câmpia Română, cu
excepţia Câmpiei Olteniei şi a unei zone din Burnas, printr-o frecventă participare,
este stejantl brumăriu (Quercus peduncu/ijlora). În Câmpia Olteniei şi în partea
de vest ·a Burnasului, formaţia cea mai răspândită este aceea a stej arului pufos
(Quercus pubescens). în silvostepa din Câmpia Tisei, apar aproape aceleaşi
elementt" ca şi în Câmpia Română (cer, gârniţă, stejar pufos etc.).
În Dobrogea continentală pe lângă stej arul pufos (Quercus pubescens) apar
şi \lllele forme termofile caracteristice ţinuturilor submediteraneene; sâmbovina
(Celtis australis), sfineacul (Carpinus duinensis) .
Vegetaţia ierboasă este formată atât din elemente de pădure. cât şi de stepă
(în special în poieni).
Silvostepa Câmpiei Române. în afară de terenurile cultivate se cunosc păşuni
şi f'aneţe alcătuite în cea mai mare parte din : Festuca pseudovina, Festuca
val/esiaca, Poa bulbosa, Artemisia austriaca, Andropogon ischaemum, Cynodon
dactylon, Bro,nus mollis, Stipa Lessingiana, Chrysopogon gryllus etc.; la acestea
182
emai adaugă o serie de elemente mediteraneene frecvent întâlnite şi caracteristice
cestui sector (Crocus moesiacus, Aegilops cylindrica, Vulpia myuros) etc.
e izlazuri creşte masiv peliniţa de stepă (Artemisia asutriaca), apoi pe
argini de drumuri şi locuri mai bătătorite: holera (Xamtium spinosum, scaieţi
Carduus nutans), laptele cucului (Eu/orbia sp.), firuţa de livadă (Poa pratensis
ar. angustifolia), păiuşul (Festuca sulcata), umbra iepurelui (Asparagus
if]icinalis) etc.
Silvostepa Moldovei . Cele mai des întâlnite sunt pajiştile cu: păruşca
estuca vallesiaca), colilia (Stipajoannis), Festucapseudovina, ca dominante,
poi Koeleria gracilis, Agropirus repens, Poa augustifolia, Stipa capillata,
edicago ,ninima, Trifolium alpestre, Adonis vernalis, Dictamus albus, /nula
irta, Salvia nutans etc.
Silvostepa Podişului Transilvaniei şi în special a „ Câmpiei Transilvaniei"
ste reprezentată de raneţele cu colilii dominante (Stipa stenophilla, Stipajoannis,
'5tipa pulcherrima etc.) care ocupă interfluviile puţin accidentate cu mai
multă umezeală şi sol bogat în substanţe nutritive şi tăscă (Fetusca sulcata).
1Alături de colilii şi tăscă, în raneţele Transilvaniei se mai găsesc şi alte elemente
(mezofite şi mezoxerofile); graminee (Poa pratensis, Dactylia glomerata,
Agrostis tenuis, Bromus erectus, Lolium perenne, Cynosurus cristatus etc.);
leguminoase (Trifolium pratense, Trifolium repens, Trifolium panonicum etc.),
Juncacu, Cyperacee.
Pe lângă vegetaţia ierbacee, mai apar şi ture de: Prunus spinosa, Prunus
nana, Crataqus monogyna etc.
Caracterele vegetaţiei ne arată că Podişul Transilvaniei este ţinutul de
ntrepătrundere a elementelor de origine pontică cu cele de origine panonică.
Spre deosebire de zona împădurită, efectivul faunei de stepă şi silvostepă nu
se riddică la cantitatea şi diversitatea calitativă a speciilor, neavând adăposnil şi
~iniştea necesarJ, datorită faptului că stepele au fost desţelenite, iat tufişurile
~ndcpărtate. Specifice stepelor sunt rozătoarele, ele găsesc aici un mediu de viaţă
prielnic, şi hrană din abundenţă; popândăul comun (Citelus cite/us), este răspândit
în toate câmpiile şi dealurile joase, lipsind însă din colinele Transilvaniei; hârciogul
(Cricetus cricetus), şoarecele de câmp (Aficrotus arvalis), orbetele (Spalas
'microphalmus), mai mult sunt mamifere rozătoare care-şi fac galerii pe sub pământ,
adunând cantităţi mari de provizii şi producând astfel pagube .agriculturii. în
s ilvostcpă întâlnim: iepurele de câmp (Lepus europaeus), căpriorul (Capreolus
capreo/us), bursucul (Afeles meles), pisica sălbatică (Felix silvestris), jderul de
copac (Martes martes), iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus), şobolanul
de apă (Arvicola terrestris) şi bizamul (Ondatra r.ibethica). Comune stepei şi
silvostepei sunt unele mustelide: dihorul pătat (Vormela peregusna),dihorul de
183
stepl '(Jf--,. nennumni), dihom1 (Putorira p""""'6) «&~ e carniYom
mai frecvente sunt lupu, ~ fi "'41,rek (Fig. 54, SS şi 56). · •
Plslrile SWJ.t mai numeroase, unele din ele fiind pe cale de dispariţie. aşa cum
cm dropia (Otis tartla), femela fiind monument al naturii.
Spurcaciul (Otis tetrllX}, specie migratoare, oaspete de vară, la noi fiind foarte
rară. Este declarată momnnent al naturii.
Răspândire mare în stepă o are prepeliţa (Cotumix c,iiurnix) şi potârnichea
(Perdix perdix), sedentara (Fig. 57 şi 58).
O altăPaste care trăieşte în stepă este graurul (Sturnus·vulgarb), oaspete
~ care zboară în stoluri.
Ciocârliile sunt tot pasări de stepă. Dintre acestea amintim ciocârlia de Bărăgan
(Melal,ocrypha calandra) care trăieşte în sud-estul ţării.
Fâsa de câmp (Anthus campestris) care vine la noi în luna aprilie este şi ea o
specie de stepă. Alte pă.wi de stepă amintim: dumbrăvencile(Coraciu garrulus),
"oim.ul rândunelelor (Falco subbuteo), heretle alb (Circw macrourus), şorecarul
mare (Buteo buteo), şorecarul încălţat (Buteo lagopus), Buha (Bubo bubo), ciuful
pitic de pădure (Otus scops). 1n silvostepă ciocănitorile sunt des întâlnite:
ciocănitoarea mare (De,ulrocopus 11U1jor), ghionoaia sură {PiCIIS au,u), virdarea
(Pkus viridis) etc.
Reptilele sunt reprezentate prin şerpi ca: Collll>er jagularis cap,iu, şopârle
(u,cuto tai,riea Lagilis), broasca ţestoasă de uscat (l'estudtJ graeu ibua),
broasca râioasă (Bi,fo witli&) etc. (Fig. 59, 60 şi 61).
-
Fig. 54. Iepurele de c4mp (Lepus curopaeus): • Fig. 55. Bu:onul (Ondatra zibediic:a).
Fig. 56. Dihoro1 (Putorius putorius).
Fig. 58. Prepeliţa (Cottunix cortunix).
Fig. 57. Dropia (00. tarda). · ·
~ ....
~~~
Fig. 60. Şoimul dndunelclor (Paklo 10bbuteo). Fig. 59. Şon,carul (Butco buteo).
185
1.1.2. VEGETAŢIA ŞI FAUNA
PĂDURD..OR DE CÂMPIE
Nota specifică
a peisajelor din
această zonă este dată de pădurile de
foioase cu frunze căzătoare.
Principalele specii care constituie
aceste păduri sunt: stejarul pedunculat
(Quercus robur), cerul (Q.cerris),
gârniţa (Q./rainetto), iar la contactul
dintre câmpie şi dealuri, întâlnim
(Q.petraea). În general în aceste păduri
vegetează şi unele specii de amestec: teii
(Tilia tomentosa, T. cordata,
T. platyphyllos, carpenul (Carpenus
Fig. 61 . Buha (Bubo bubo).
betulus), arţarul (Acer platanoides,
A.tatarici,111, A.compestre), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus procera,
U.a111bigua, U./oliacea), mărul pădureţ (Malus silvestris), părul pădureţ (Pirus
pyraster), mai rar plopul tremurător (Populus tremula).
Stratul arbustiv este format din alun (Corylus avelana), porumbar (Prunus
spinosa), gherghinar (Cretaegus monogyna), măceş (Rosa canina), lemnul râios
(Evonymus euroJNUII), vonicerul (Evonimus verucosa), socul (Sambucus nigra),
lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), cornul (Cornus mas), călinul (Viburnum
opulus), dârmoxul (Viburnum lantana).
Vegetaţia ierboasă este bogată şi este formată în special din flora de
mull, graminee, reprezentanţi ai florei acidofile, plante de locuri umede sau mai
uscate etc.
Speciile de muli SWlt reprezentate de: ciocul berzei (Geramium robertianum),
urzica moartă (Lamium maculatum), mierea ursului (Pulmonaria officinalis),
vinariţa (Aspirula odorata), floarea paştilor (Anemone nemorosa), pecetea lui
Solomon (Polygonatu lati/olium) etc. Dintre graminee amintim : obsiga
(Brachipodium silvatjcum), firuţa de pădure (Pall. ttftn.Qralis), firuţa de livadă
(Poa pretaensis), golomăţ (dactylis polygama). Plantele ecidofi le sunt reprezentate
de horşti (Luzula nemorosa), mwul (Rubus hirtus), drobul (Cytisus nigricans)
etc. în pădurile mai uscate vegete~ cimbrul de câmp (Satureja vulgaris), vetricea
(Chrysantheum corymbosum), măceşul (Rosa canina), fraga de câmp (Fragaria
viridis) etc. Locurile mai umede sunt acoperite de lăcrămioare (Convallaria
mojalis), murul (Rubus caesius), bubericul (Srophularia nodosa) etc.
186
Fauna pădurilor de câmpie este tipică acestei zone, majoritatea speciilor
care trăiesc în pădurile de foioase, migrează pe verticală ajungând până la
munte. Căprioara (Capreolus capreolus), preferă mai mult arboretele de amestec,
unde specia dominantă este stejarul, mai rar o întâlnim în făgete şi în pădurile de
conifere. Foarte răspândite sunt lupul, iepurele şi vulpea, iar mai rar mistreţul şi
pisica sălbatică.
Păsările sunt reptezentate de familia sturzilor: sturzul-cântător (Turdus
philomelos), sturzul-de-vâsc (Turdus visciovorus). La majoritatea pădurilor trăieşte
potârnichea (Perdix perdix) şi câneparul (Carduelis cannabina). Des întâlnite în
pădurile de stejar de la câmpie sunt: mierla (Turdus meru/a), fazanul (Phasianus
colchicus). Prin poieni se întâlneştt: pupăza (Upupa epops) şi privighetorile.
Privighetoarea mare (Luscina /uscina) şi privighetoarea mică (Luscina
megarh.vnchos). Prin tufişuri trăiesc silviile (Silvia cum,ca, S.nisoria) iar pe
copaci se întâlnesc multe păsări insectivore. Ciocănitorile sunt cel mai bine
adaptate la cercetarea trunchiurilor în căutarea larvelor; ciocănitoarea mică
(Dendrocopos minor hotorum), ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius),
ghionoaia sură (Picus canus) şi vârdarea (Picus viridis).
Dintre reptile amintim: şopârla de câmp (Lacerta agilis agilis), guşterul
(Lacerta viridis), şarpele orb (Anguis fragilis), broaştele ţestoase de uscat (Testudo
hermani) în ·Banat şi Oltenia şi Testudo graeca în Dobrogra. Batracienele sunt
reprezentate de Rana da/malina, Bufo viridis, broasca râioasă (Bufo bufo) etc.
1.2. Vegetaţia fi fauna dealurilor fi po~urilor

Condiţii climatice, pedologice şi influenţa lor asupra vieţuitoarelor.
Clima dealurilor şi podişurilor
Dealurile şi podişurile acoperă cea mai întinsă parte a ţării (între 300 şi ioo
m alt.), întâlnindu-se în podişul Transilvaniei, în Subcarpaţi, Podişul Moldovei,
horstui Dobrogei, podişul Getic şi dealurile Vestice.
Temperatura aerului este moderată, media anuală oscilează între 7-s·c în
nord şi în părţile mai înalte şi 1o·c în vest şi spre câmpie. În iulie temperatura
medie a aerului e cuprinsă între 20 şi 22·c, iar cea din hm.a ianuarie între -3 -6·c.
Oscilaţii le diurne ale temperaturii aerului sunt mai reduse decât la câmpie.
Prec ipitaţi ile cad în cantităţi mijlocii 550-750 mm anual mai abundente în
Podişul Transilvaniei şi Dealurile vestice (600-800 mm) şi mai scăzute în Podlşul
Moldovei (300-600 mm), ceea ce exprimă un aspect continental.
Printre fenomenele climatice dominante ce se produc în aceste sectoore sunt
răcirile, îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, cele timpurii de toamnă, precum -
şi depunerile de chiciură şi polei (în special în văi) iarna.
187
Văile sunt acoperite iama de aer mai umed şi de ceaţă. In \lllele sectoare aerul
rece şi dens ocupă numai păiţile joase ale reliefului. ·
Solurile dealurilor şi podişurilor

In regiunea dealurilor şi podişurilor dezvoltarea cea mai mare o au solurile
silvestre brune şi brune-gălbui.
Aceste soluri ocupă suprafeţele de relief până la circa 1000 m altitudine.
Condiţiile în care se dezvoltă solurile silvestre sunt foarte variate, atât sub raport
reliefai, structural-litologic cât şi bioclimatic. Relieful este reprezentat prin podişuri
colinare dealuri subcarpatice şi munţi joşi, toate acestea constituie din anumite
formaţii litologice specifice.
Clima prezintă o temperatură medie anuală mai scăzută decât în câmpie, i,µ-
precipitaţiile sunt mai abundente, ceea ce determină un regim hidric transpercolativ
în cea mai mare parte a anului, fapt ce se reflectă în circulaţia apei în sol.
Vegetaţia de foioase sub care se dezvoltă este constituită din gorun, amestecuri
şi fag, apoi fag cu brad.
Solurile brune de pădure prezintă în general o culoare brună - după cum le
arată şi numele - brun-gălbuie - care se dezvoltă activ în direcţia podzolirii de
degradare sau brun cenuşiu.
Condiţiile meteorologice, în special temperatura şi valoarea ridicată a
precipitaţiilor, favorizeaz.ă procesele care dau naştere fracţiunii argiloase, prin
alterări ale diferitelor minerale; în unele variaţii de soluri fracţiunea argiloasă
migrează, în altele însă nu migrează.
ln cadrul acestor soluri diferiţi cercetători au identificat unele v arietăţ i
(subtipuri genetice); soluri silvestre brune tipice ce se formează sub păduri le de
fag, fag cu gorun, fag cu răşinoase, cu un conţinut de humus de 5-12% de tip muli
în orizontul A şi formarea activă de argilă. Acestea se transformă în soluri brune
de păduri. podzoluri secundare.
Solurilesilvestre podzolice care aparţin tipului argilo-iluvial se formează în
special sub pădurile de gorun şi apare în formă de insule destul de mari în: Piemontul
Cotmeana, nordul Piemontului Cândeşti, dealurile Cărbuneştil or, P odi ş u l
Mehedinţi, Podişurile Vestice, în părţile perifence ale Podişului Transtlvame1
(depresiunile de contact) etc. Se caracterizează printr-un profil cu diferenţiere
texturală, cu humificare moderată, cu formare activă de argilă şi podzolire secundară
şi fără schimbări însemnate în compoziţia fracţiunii argiloase pe orizonturi; la
acest subtip, după gradul de podzolire şi fenomenele de pseudogleizare şi gleizare
profundă se disting mai multe genuri:
Soluri silvestre podzolice (argilo-iluviale) pseudogleice, apar în Piemontul
Cotmeana şi Cândeşti. Dealurile Teleajenului, Piemontul Codrului, Piemontul
Pădurii Craiului.
188
Solurile silvestre podzolice şi solurile pseudogleice, apar sub formă de petic:e
în Dealurile Olteţului zona de contact dintre Piemontul Cândeşti şi câmpie, dealurile
subcarpatice dintre Gura Humorului şi Târgu Neamţ, Dealurile Bistriţa-Năsăud,
Piemontul Feldioarei etc.
Vegetaţia dealurilor şi a podişu.-ilor este foarte variată şi aparţine zonei
forestiere din care se individualizează etajul nemoral, format în special din quercine
cu rol dominant.
În repartiţia pe verticală a vegetaţiei din zona dealurilor şi a podişurilor,
gorunetele au cea mai puternică expansiune dintre toate formaţiunile vegetale. în
general, limita superioară a acestora poate fi situată la 600 m; ea desparte gorunetele
de raşia de amestec de flgete cu gorunete. Limita inferioară poate fi considerată
aproximativ la 200-300 m, unde vegetează stejaretele, ceretele, gârniţele.
Gorunetele ocupă, în cadrul fâşiei zonale, aproape toate formele de
relief- culmi, coaste cu diferite înclinări şi expoziţii- şi se află pe cele mai diferite
soluri începând cu solurile brune forestiere tipice şi terminând cu solurile podzolice
sau scheletice.
În cuprinsul subetajului gorunetelor, din regiunile cu climat mai blând (Banat,
Dobrogea etc.), pe coaste sudice, puternic însorite, pot să apară o serie de specii
termofile, de stejar pufos (Quercus pubescens sau de Q. virgiliana). Unele specii
termofile vegetează chiar în cadrul arboretelor de gorun. Dintre acestea amintim:
mojdreanul (Fraxinus ornus), cărpiniţa (Carpinus orientalis), cornul (Cornus
mas), castanul brun (Castanea vesca).
Pe versanţii nordici vegetează fagul (Fagus silvatico), având un
caracter extrazonal.
1.2.1. VEGETAŢIA ŞIFAUNA ETAJULUI STEJARULUI

D~ REGIUNEA DE DEAL ŞI PODIŞ
Aparţine zonei pădurilor (nemorală) şi cuprinde arborete formate dintr-un

amestec mare de specii de foioase, din care de obicei Quercineele au rol predomi-
nant. Stejaretcle prin faptul că se află în regiuni mai joase, la câmpie şi pe dealurile
puţin înalte sau teşite, sunt cele mai frumoase păduri în perioada de primăvară şi
la începutul verii . Adeseori constituie asociaţii dominante de câte o singură spe-
cie, care poate fi gorunul, stejarul brumăriu, stejarul pedunculat, c;erul, gârniţa ori
stejarul p•Jfos, cu o compoziţie proprie şi cu diferenţieri ecologice uneori destul
de subtile.
Gorunul vegetează mai ales spre limita superioară a acestui etaj, încât unii
cercetători încep să distingă în vremea din urmă, o „subzonă a gorunului".
în ceea ce priveşte limitele, acestea prezintă multe întrepătrunderi şi sinuozităţi, .
existind amestecuri de tranziţie; amestecul între fag şi gorun este înlesnit de
189
expoziţia pantelor şi condiţiile de microclimat; pe acelaşi deal fagul se dezvoltă
pe versantul umbrit. mai umed, pe când gorunul pe cel uscat, expus la soare ca în
dealurile Ghepi.şului. De altfel şi înaintările se efectuează pe baza acestor caractere;
fagul coboară pe văile umede sau pe versanţii umbroşi, în câmpie, în domeniul
stejărişurilor, iar stejarul urcă în domeniul fagului. Cea mai mare neregularitate o
prezintă limita externă a Quercineelor spre câmpie unde acestea coboară şi se
întind tentacular, constituind cerete, gârniţete, ceretogârniţete, şleauri de câmpie
etc. Aşa a înaintat pădurea în câmpia Bucureştiului. cunoscută altădată sub numele
de „Codrii Vlăsiei" şi s-a menţinut datorită condiţiilor de climă, sol şi subsol.
Acest etaj se caracterizează prin existenţa diferitelor specii de stejar: în amestec
cu alte foioase gorunul (Quercus petraea) stejarul pedunculat (Quercus robur),
gârniţa (Q. frainetto), cerul (Quercus ce"is). Dintre speciile de amestec se mai
întâlnesc: carpen (Carpinus betulus), arţar (Acer platanoides), paltin (Acer
pseudoplatanus), ulm (Ulmus campestris), jugastru (A.cer co,npestris), Tilia ·
cordata, T. platyphylos, T. parvifolia), salcia (Salve caprea), păr pădureţ (Pin,s
co•unis), mărul pădureţ (Malus silvestris) etc.
în stratul arbustiv se întâlnesc specii cu răspândire generală ca gherghinarul
(Crataegus monogyna), porumbarul (Prunus spinosa), alunul (Corylus avdana),
măceşul (RoSII canina), lemnul râios (Evonymus europaea), vonicerul (Evonimus
verucossa), socul (Sambucus nigra), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), cornul
(Cornus mas), iar în anumite locuri cu condiţii ecologice particulare cresc: călinul
(Vibumum opulus), paţachina (Rhamnus fragu/a), scmnpia (Cotinus coggygria),
dârmoxul (ViburnuM lantana), clocotişul (Stafylea pin11ta), spinul ciutei)
(Rhamnus cathartica) ş.a. ·
Arboretele de quercinee prezintă diferite asociaţii; pe dealurile înalte se
întâlnesc gorunete pure. făgete cu gonm, gorunete cu carpen diseminat, gorunete
cu fag şi stejar pedunculat etc. În Podişul Transilvaniei apar gonmete pwe, stejerete
pure de. stejar pedunculat, amestecuri cu fag, şleauri de deal, iar în Platforma
Someşeană, amestecuri de cer şi stejar pedunculat. şleauri de deal şi castan
eom~tibil (Castonu stulva) ht Baia MWt.
în Podişul Moldovei se întâlnesc: gorunete cu fag, şleauri de deal, făgete cu
stejar, gorun şi carpen, tei, jugastru. arţar, corn, stejerete de stejar pedunculat,
stejar pufos, stejar brumăriu (de silvostepă), iar în Dobrogea de nord şleauri de
deal şi gorunete, cu numeroase elemente termofile: teiul argintiu (Tilia tomentosa)
care creşte de obicei împreună cu nucul (Juglans regia) şi mojdreanul (Fraxmus
ornus). Mojdreanul vegetează ·pe crestele degradate, pe stâncării, pe platouri
expuse soarelui; are rol important în reîmpădurirea pantelor defrişate şi ulterior
degradate de păşunat . Alte plante termofule din Dobrogea cităm: păducelul
(Crataegus 1nonogina), Cytisus sericen.s, arbust din Elll'Opa sudică şi Caucaz
190
preferă versanţii însoriţi şi este însoţitor al gorunului până la limita superioară a
acestuia. Cytuius nigrictuu, specie ce vegetează mai ales pe versanţii răsăriteni
ai masivului dobrogean. preferând de obicei stâncăriile puternic însorite.
A vând în vedere că atât la deal cât şi la câmpie se întâlnesc multe păduri
cunoscute sub numele de „şleau", treb'1ie să lămurim conţinutul noţiunii de şleau.
Prin şleau se înţelege o pădure amestecată în care participă o specie din genul
quercus (uneori şi două) şi o serie de specii din alte genuri, printre care obligatorii
de egală importanţă, Tillia şi Carpinus. La amestecul pădurilor de şleau, mai
participă pe lângă speciile lemnoase amintite, ulmul, jugastrul şi frasinul. De obicei
un şleau, reprezintă un amestec pestriţ de 3-4 specii într-o proporţie mai mare (de
cel puţin O, 1). . ·
înainte de a înfrunzi pădurile Jm regiunea de deal şi podiş, când lumina
pătrunde din belşug printre ramurile desfrunzite până la sol, speciile erbacee de
primăvara înfloresc, formând un strat aproape continuu şi multicolor. În această
perioadă îşi desfac florile ghioceii (Galllntlu,s nivalu), viorelele cu două frunze
(Scilla bijoiu,), brebeneii (Corydalis), păştiţa (Anemone ranunculoides),
plămănărica (Pr,/,nonaria), piciorul cocoşului (Ranunculus), lăcrămioarele
(Conv11/laria l#lljolis), colţişorul (Dentaria bulbifera) toporaşi (Viola), rogozul
pAros (Cara pilosa) etc. .
Stratul ierbos al pădurilor de deal şi podiş poate fi format din floră de mull.
Flora de mul din fonmcte şi şleauri are, în general, cam aceiaşi componenţi ca şi
în Bgete: vinariţa (Aspenda o4orata), trepădătoarea (Mercurilllis perennis), laptele
câinelui (Eupltorbu, amygdaloides), sănişoara (Sanicula europam), uIZi.ca moartă
galbenă (Ll,Miu,n galeobdolon), mierea W"Sului (Pubnonaria of]icina/is) etc. Spre
deosebire de făgete, în stratul ierbos al gorunetelor cu floră de mull, se găsesc în
cantitate apreciabilă şi o serie de graminee de pădure: obsiga (Bracltipodium
silvatiCII), mărgeluşa (Melka unif/ora), golomăţul (D11ctylis polygama), firuţa
de pădure (Poo apstifoU.).
În gorunctele şi şleaurile cu floră acidofilă predomină în stratul ierburilor:
rogozul (C11rex pilos.), pâ lângă care se mai întâlnesc graminee ca mărgeluşa,
firuţa de pădure şi alte specii - horşti (Luu,la nemorosa), mur (R.ubus ltirtus).
Gorunetelc cu subarbuşti acidofili sunt foarte nve în subetajul făgetelor. Stratul
lor inferior este dominat de afini (Jlaccini11• ,nyrtil/us), câteodată merişor
(Jl11ccini11,n vitis itlaea), iarba neagră (Callum vulgaris), alteori coacăze
(Bn,cko,tl,alu, spicrdifolM). ·
Gonmetele cu arbuşti xerofili, mai frecvente, se găsesc obişnuit în staţiupi
uscate (fie pc coame sau pante repezi însorite,' fie pe alte forme de relief, dar cu
soluri mai compacte, uscate în anumite perioade ale anului). Principalek specii
din stratul inferior al acestor gorunete sunt speciile de drob (Cytisus tinctoria, •
C lligrktuu), drobita (Genista tinctoria) etc.
191
Vegetaţia ierboasă din cauz.a climei mai calde şi mai uscate, formează
comunităţi în care alături de păiuşcă (Agroms lelalis) se găsesc păiuşurile (Fa111a,
sulcata, F. vaJesu,ca, F. psailovbto), bărboasa (Botriocluol, ischaaa11m) et.c.
Animalele care trăiesc în pădurile de stejar, în majoritatea nu sunt locuitori
tipici ai acestora, ci ajung până la munte (veveriţa, pârşii) etc. sau chiar în etape
(iepurele). Căprioara (Capreol-.u capreoha) se întâlneşte mai frecvent în pădwi.le
de stejar, decât în făgete şi răşinoase; din contră, veveriţa, pârşii şi şoarecele gulerat
(ÂpOUIIIIIS tauric,a) sunt cel puţin în condiţiile puţin mai frecvente în făgete;
mamifere foarte răspândite sunt lupul, iepurele şi vulpea, în mai mică măsură
mistreţul şi pisica sălbatică (Felis siwestris) (Fig. 62 şi 63).
Dintre păsări, în afară de mierlă, mai des întâlnite în timpul verii sunt:
sturzul de vâsc (T11rd11s 11iscnorus) şi sturzul cântăreţ (T11rd11s philomelos). La
marginea pădurilor de deal, în tufişuri trăieşte potârnichea (Pertlix perdix). ln
pădmile de deal se mai întâlnesc mai multe specii de piţigoi; caracteristic fiind •
piţigoiul de livadă (Parus l11grubis) care nu coboară la şes şi urcă rar la munte. O
specie larg răspândită este gaiţa (Gam,l11s glandari11s), pasăre sedentară la noi
(Fig. 64 şi 65).
Gaia roşie (Mih,us ,,,U.,,,s) este un răpitor specific pădwuor de deal. Tot aici
trăieşte viesparul (Punis apivorus), răpitor, specializat în hrănirea cu larve de
viespi şi albine sălbatice, care-şi fac faguri în pământ.
în afară de mierlă (Turdus Meru.la) specie euribiontă mai trăieşte aici fazanul
(PJuuÎIUIIIS CDkJ,k,,s) {Fig. 66).
Fig. 62. Căprioara (Captcolus capreolus). Fig. 63. Pisica sllbaticl (Felia silvcstris).
192
rrg.
r;,, 64. Sturzul de vâsc (Turdus '
viscevorus).
Fig. 65. Potârniche (perdix perdix).
poieni se rintâ}neşte pupăza (Epupa epops) iar în tufărişurile pădurilor trăiesc
priveghetorile. Privighetoarea mare (Luscinio luscinio). în zăvoaie se întâlneşte
silvia (Silvia cu""ca, S. nisoria) oaspete de vară la noi.
în tufărişurile de păducel trăieşte sfânciogul - berbecel (Lanius collurio),
pitulicea (Phylloscopus collibita).
Păsările insectivore sunt reprezentate de: cojoaică (Certhia familiaris),
ţicleanul (,Sita europaea caesia), capântortura (Jynx torgui/la), Ciocănitorile sunt
cele mai jb ine reprezentate prin mai multe genuri şi specii ca de exemplu:
ciocănitoarea de grădină ( Dendrocopus syriacus balcanicus), ciocănitoarea mică
(Dendrocopus minor hortorum), ciocănitoarea mare (Dendrocopus major),
ciocănitoarea de stejar (Dendrocopus medius), ghionoaia sură (Picus canus) şi
vârdarea (Picus viridis).
în afară de păsările de pădure amintite mai sus se mai adaugă grangurele
(Oriolus oriolus), bot gros (Coccothraustes coccothraustes), presura de grădină
(EmberiZll hortulana) şi inăriţa (Carduelis jlammea).
Printre reptile se întâlnesc: şarpele orb (Anquis fragilis), şopârla de câmp
(Lacerta agills agilis), guşterul (Lacerta viridis viridis) etc.
1.3. Vegetaţia din etajul montan

Condiţii dimatice şi influenţa lor asupra vieţuitoarelor
în ţinuturile înalte se diferenţiază pe baza distribuţiei şi variaţiei elementelor

meteorologice şi biofizice în cursul anului două etaje climatice.
1. Clima munţilor împădunţi (climat subalpin); 2. Clima munţilor înalţi cu
pajişti alpine (climat alpin).
1. Clima munţilor împăduriţi (climat subalpin) . Este un climat de
altitudine relativ răcoros, ce cuprinde, în genere, versanţii sau culmile acoperite
cu păduri de răşinoase şi de fag, între 800-1850 m altitudine în sud şi 600-1700 m
în nordul ţării .
Acest climat se caracterizează prin contraste reduse de temperatură,
mult:A wnbnl ~i umiditate. Izoterma anuală de 7" conturează pantele inforioare ale
acestei zone.
Cel puţin 3 luni pe an temperaturile medii sunt peste +1o·c, în depresiunile
înalte merg până la 4-5 luni. Temperatura lunii iulie depăşeşte + I 5°C. Primele
îngheţuri apar la începutul lunii octombrie şi durează până în prima decadă~ lunii
mai; iarna, durează 5-6 luni. Amplitudinile termice medii anuale arată valori de
18° la 20°C.
Circulaţia generală a maselor de aer este din direcţii diferite; pantele estice
ale Carpaţilor Răsăriteni sunt atinse iarna de ultimele mase ale invaziilor generate
194
c1c anticiclonul termic euroasiatic, în timp ce versanţii interni ai ghirlandei carpatice,
sunt sub influenţa maselor de aer atlantice.
Circulaţia locală este reprezentată prin mişcări de ţip fohn şi brize de munte
şi de vale. Exc~:ţje fac Munţii Banatului şi Poiana Ruscă, unde sunt frecvente
deplasările ciclonilor din Marea Med~terană.
Precipitaţiile sunt în cantităţi sporite, mergând până la aproximativ
1200 mm. Nu se semnalează perioade de secetă îndelungate, de aceea şi vegetaţia
forestieră este de o bogăţie apreciabilă. ·
Umbrirea solului, existenţa pădurilor compacte, cu solul acoperit de un strat
gros şi umed de frunze, eyaporarea directă a apei din sol şi de pe frunzele udate de
precipitaţii, transpiraţia vegetaţiei forestiere creiază şi întreţin în aerul pădurii un
regim de umezeală ridicată constantă.
La partea superi.oară a acestui etaj, trecerea spre zona marilor înălţimi se face
gradat, vegetaţia adaptându-se anatomic şi funcţional, condiţiilor ecologice.
Pe pantele nordice umbrite, temperatura solului şi aerului are un regim
mult mai moderat. Umezeala solului se menţine foarte ridicată, fiind în exces.
Sub coronamentul pădurilor lipsa de lumină se manifestă prin inexistenţa vegetaţiei
cu clorofilă.
Limita superioară a pădurii progresează în înălţime pe versanţii nordici umbriţi.
Pc pantele sudice, păşunea alpină ocupă terenul mult mai jos datorită razelor solare
intense si a uscăciunii.
În ~ăile înguste şi adânci săpate de organismele hidrografice predomină umbra,
umezeala excesivă, acumularea aerului rece şi fenomenele rezultate d,in condensarea
şi sublimarea vaporilor de apă (ceaţa, roua, bruma, chiciura).
2. Clima munţilor înalţi cu pajişti alpine (climat alpin).
Repartiţia pajiştilor alpine este diferită pe cele trei mari domenii carpatice
(Orientali, Meridionali, Occidentali), dar în cadrul lor climatul alpin, care cuprinde
zona cc se desfăşoară deasupra limitelor superioare a etajului pădurilor, nu diferă
sensibil; în general, se apreciază că mai sus de 1700-1750 m, în cele mai multe
cazuri, este domeniul acestui etaj climatic, bine înţeles că nu lipsesc nici excepţiile,
altitudinile cele mai mari se realizează în Carpaţii Meridionali, de aici şi întinderea
zonei cu climat alpin. Caracteristicile specifice dimatului alpin sunt următoarele:
insolaţia este de circa 1,50 cal/cm2 minut, când munţii nu sunt acoperiţi
de nori; temperatura medie anuală la nivelul de 2500 m altitudine este de -2,8°C,
iar la 1700-1800 m este de 4 ·c; izoterma anuală de o· este mai sus de nivelele de
cote de 1900 m.
În anotimpul de iarnă valorile medii lunare de temperatură toate sunt
negative la marile înălţimi; ianuarie -10,9°C, februarie -11,3 · C, aprilie -4,8° C; în ·
iunie 5,8• C la Vf. Omu. Nici una din mediile lunare -nu trec de+ 1o· C.
Temperaturile maxime absolute pot ajunge la +20· C, iar minimele
absolute -38° C pe culmile cele mai înalte. Temperaturile cele mai coborâte sunt
în februarie iar cele mai ridicate în august.
· În general, amplitudinile termice sunt reduse (17-18°C); bunăoară
amplitudinea termică anuală la Vf. Omu este de 17°C. Durata ien:rii variază
între 7 şi 9 luni pe an; zilele cu îngheţ trec de 200. Umezeala absolută este
· în cea mai mare parte scăzută (media anuală 3-4 gr/m3) ; iar umezeala relativă
aproximativ 90%.
Regimul presiunii este diferit de ţinuturile joase, luna cea mai rece (la peste
1600 m altitudine este luna februarie) corespunde cu cea mai scăzută presiune.
Deplasările maselor de aer ating viteze foarte mari. Viteza medie a vântului:
6-7 m/s, maxima 40-55 m/s.
Efectele vântului se simt pretutindeni; în această zonă, vântul suflă aproximativ
200 de zile pe an, cele mai multe fiind de direcţie vestică.
Nebulozitatea, frecvent tot anul, cu un maximum în luna mai şi altul în luna
decembrie, iar precipitaţiile în cantităţi mai mari pe pantele expuse vânturilor,
peste 1200 mm cad în timp de 170-200 de zile pe an, majoritatea sub formă
solidă. Solul este acoperit cu zăpadă timp de 180-220 zile. În unele părţi se produc
avalanşe ca în munţii Rodna, Bucegi, Făgăraş, Parâng şi Retezat.
în general, este un climat continental, rece şi cu o pronunţată nuanţă de
umiditate; în căldările glaciare şi locurile adăpostite se stabileşte un microclimat
care se individualizează prin sedimentarea aerului rece şi umed, acumularea zăpezii
iarna şi abundenţa fenomenelor hidrometrice în semestrul călduros.
Condiţiile pedologice şi influenţa lor asupra vieţuitoarelor
în zona montană se disting după tipul de vegetaţie, două grupe de soluri:

solurifo17!1ate sub vegetaţie de răşinoase şi soluri formate sub vegetaţie alpină.
1. Soluri formate sub vegetaţie de răşinoase. Cea mai mare dezvoltare o au
solurile brune acide montane, ce apar pe înălţimile carpatice mai mari, de la circa
1000 m şi până la limita superioară a pădurilor, care corespund înălţimilor de
1650-1800 m în linii mari; în amănunt. urmărite pe masive, se constată că limita
suferă unele variaţii. Sunt dezvoltate mai ales pe complexele sculpturale: Râu-Şes
din Carpaţii Meridionali, Fărcaş-Cârligata, Mărişel şi Semenic din Carpaţii
Occidentali, pe înălţimile vulcanice în parte pe cele cristaline-mezozoice şi flişoide
din Carpaţii Orientali şi mai puţin pe Gomoviţa.
Aceste soluri după unii autori fac parte din „Clasa solurilor zonale din zona
forestiară montană superioară".
Ele s-au format în zona umidităţii excedentare, într-un climat cu o temperatură
medie anuală scăzută, cu fenomenul de iarnă prelungit, pe roci variate ca structur-d
196
şi litologie şi sub păduri de fag, fag cu brad şi molid; asociaţiile ierboase din
pajişti sunt reprezentate prin Festuca rubra şi pe alocuri de Nardus stricta; sub
pădure apar: Vaccinium sp., Oxalis acetosella şi Luzula luzoides.
După cum arată N. Florea, acestea se caracterizează prin humificare înceată
(humus de tip „moder" ), procesele de acumulare a mineralelor şi descompunere a
substanţelor organice sunt lente. Condiţiile de formare determină o reacţie puternic
acidă. Se remarcă un conţinut ridicat de acizi fulvici (10-15%) care pot distruge
mineralele argiloase din orizontul superior; de asemenea se pun în evidenţă slabe
procese de formare şi migrare de argilă.
Intensitatea podzolirii este în funcţie de „formele de descompunere a resturilor
organice", iar schimbarea profilului e.5te determinată de gradul de podzolire.
Sub raport pedogenetic se disting, potrivit compoziţiei chimice a rocelor pe
care s-au format: soluri brune acide montane tipice - pe roci cu caracter bazic; -
soluri brune acide gălbui - pe roci silicioase; şi soluri brune acide montane, pe
roci cu un mare conţinut în fier.
Aceste soluri s-au dezvoltat sub masivele forestiere, astfel că însemnătatea
lor economică se rezumă la acestea; au în general puţine substanţe nutritive şi mai
ales sunt şi cu caracter acid, de aceea nu sunt folosite decât foarte rar în agricultură,
doar în cadrul Carpaţilor Occidentali. Necesită însă, în acest caz îngrijire deosebită,.
deoarece folosite fără amenajări pot fi prinse de procesele actuale de pantă.
Podzolurile humice-feri-iluviale, este a doua grupă de soluri montane,
cunoscute şi sub numele de „podzoluri primare montane", specifice numai
regiunilor înalte. Ele s-au dezvoltat pe complexele de nivele sculpturale superioare
din Carpaţi, constituite din roci de solificare de natură variată (şisturi cristaline,
conglomerate poligene, gresii, roci eruptive etc.). Sub raport geobotanic ele se
făscsc în cadrul zonei de contact dintre etajul superior al pădurilor şi etajul subalpin
sau al jneperilor, care înglobează multe forme de trecere. Climatul este umeâ şi
rece şi ca urmare procesele pedogenetice au un scurt timp de dezvoltare intensă.
Temperatura medie anuală a zonei ocupată de podzolurile humice feriiluviaie
este între 2· şi 6"C, fenomenul de iarnă cu o lungă durată, iar valoarea precipitaţiilor
- majoritatea sub formă solidă - de 1000-1500 mm anual, regim hidric
transpcrcolativ. Vegetaţia care se dezvoltă în asemenea condiţii este reprezentată
prin păduri de molid şi tufişuri de jnepeni, mai rar fag şi brad şi asociaţii - pe
alocuri - de plante ierboase cu Nardus stricta, Festuca rubr11, Polytrichum
commune, Vaccinium myrtillus (pe roci puternic acide).
Aceste soluri, în general, au profil de tipul A, B, D, humificare înceată,
:::u un orizont de litieră cu humus brut puternic acid, cu migrarea coloizilor şi
~odzolire intensă, fără formarea de argilă în orizontul A, unde se acumulează .
~dual silicea.
197
O particularitate a unora dintre aceste soluri, rezidă în faptu1 că humusul se
acumulează nu numai în orizontul superior, dar şi în cel iluvial, pe baza acestui
considerent, adăugând şi pe acela că se acumulează şi fier, N. Florea şi V. Fridland
desemnează aceste soluri sub numele de podzoluri humico feri-iluviale.
Podzolurile humice feri-iluviale se caracterizează printr-o foarte puternică
aciditate şi nesaturaţie în baze (câteodată sub 10%) în partea superioară, situaţie
· care suferă schimbări de profil în partea inferioară. ··
Ansamblul condiţiilor în care s-au format aceste soluri, le pun în poziţia
de a avea o fertilitate foarte scăzută; ele sunt ocupate de păduri şi pajişti alpine.
2. Solurile formate sub vegetaţie alpină. În partea inferioară a culmilor al-
pine (etajul subalpin), unde creşte o vegetaţie de jnepeniş, se întâlnesc soluri humico
feri-iluviale, dessrise la vegetaţia de răşinoase, iar în partea superioară se întâlnesc
soluri humico-si/icatice de sub o vegetaţie de pajişti ierboase.
Aceste soluri ocupă cea mai mare întindere în cadrul Carpaţilor Meridionali,
sub aspect insular în Retezat-Godeanu, Parâng, Făgăraş şi Bucegi, apoi Carpaţii
Orientali, în general, locurile superioare cotei de circa 2000 m; Căliman, Rodna şi
Carpaţii Păduroşi ai Maramureşului. Aceste soluri se dezvoltă pe roci variate ca
litologie; sunt frecvente cazurile când petecul de înveliş de sol alpin este întrerupt
de ţancuri şi stâncării, mase de grohotişuri etc. de natură diferită, care sub impulsul
mobilităţii nu dau posibilitatea organizării elementelor care să genereze solul.
Ansamblul factorilor pedogenetici şi fiecare în parte, condiţionează anumite
particularităţi în distribuţia şi regimul solurilor. Clima zonei alpine este plină de
contraste: priri potenţialul elementelor respective, stabilind anumite raporturi de
dependenţă cu structura geologică, concretizate prin alterări consecutive, ca nu dă
posibilitatea dezvoltării vegetaţiei lemnoase superioare. În general, clima acestei
zone este umedă şi rece, cu medii anuale de temperatură sub O·, cu vânturi puternice
până la 40,-50 m/sec., iar numărul zilelor de îngheţ dintr-un an ajunge la 250-260;
ca urmare, se înregistrează o perioadă redusă atât pentru dezvoltarea vegetaţiei,
cât şi a proceselor pedogenetice, cu toate că intensitatea radiaţiilor solare realizează
valoarea maximă în semestrul de vară de 1,60 cal/cm2 • min.
· Învelişul vegetal sub care sa dezvo1tli a;~ste salnri este repre7entat prin pajişti
constituite din numeroase asociaţii ierboase: Caricetum curvulae, Nardetum
strictae., Festucetum supinae., Agrostidetum rupestre etc. şi mai puţin lemnoase
ca sălcii pitice, tufişuri de afin, de azalea etc. ·
Culoarea solurilor de aici este, în general, brună, brună cenuşie şi se
caracterizează printr-un profil scurt 30-60 cm cu orizonturi puţin diferenţiate, cu
fragmente de rocă şi cu acumulare înceată de humus acid (10-25%) în orizontul
A, orizont care este nisipos sau nisipo-lutos; orizontul B, cu culoare variabilă,
este sărac în substanţe humice şi face trecerea la roca mamă:
198
Pedologii disting diferite tipuri şi subtipuri de soluri în zona alpină (Rankere,
brune montane de tăneaţă alpină, brune acide montane de tăneaţă alpină, brune
cenuşii alpine, soluri turboase etc.). .
Pe soluri alpine se dezvoltă pajişti care produc cantităţi însemnate de masă
verde la hectar.
în cuprinsul regiunii montane se întâlnesc 3 etaje de vegetaţie: 1. etajul
făgetelor (nenoral); 2. etajul coniferelor (boreal) şi 3. etajul alpin.
1.3.1. VEGETAŢIA ŞI FAUN!' ETAJULUI DE FĂGETE
El ocupă părţile mijlocii şi joasf ale masivelor muntoase, cele mai multe
forme depresionare, dealurile, colinele şi pe alocuri îl găsim şi în câmpiile înalte,
intercalându-se între etajul coniferelor şi cel al quercineelor; limitele sale variază
mult în altitudine, înscriindu-se între 400-1400 m. La partea superioară a etajului
se formează, de regulă, o făşie de tranziţie din amestec de răşinoase cu fag, distinsă
recent ca etaj aparte.
În Carpaţii Meridionali, limita superioară ajunge la 1400-1500 m, în Munţii
Bihorului la 1300-1450 m, .iarîn Munţii Banatului la 1400 m.
În ceea ce priveşte limita inferioară a fagului, aceasta este foarte sinuoasă,
trece pe la marginea dealurilor înalte din Podişul Getic, pe marginea externă a
Subcarpaţilor şi apoi până la Prut în regiunea codrilor din R.Moldova. în partea
de est a Munteniei şi în Moldova, limita merge pe unele locuri aproape de limita
zonei forestiere, pădurea Leamna de lângă Craiova, pădurea Snagov şi pădurea
Comana. De asemenea, în Banat fagul coboară la altitudini foarte reduse (100 m).
Făgetele ating maximum de dezvoltare în partea inferioară a munţilor. Aici,
pe soluri profunde, fertile (brune de pădure) se dezvoltă cele mai frumoase păduri
de fag-făgete cu floră de muli.
În etaj pot coborâ molidişurile sau pădurile amestecate de răşinoase
şi fag sau pot urca gorunetele. Toate se găsesc în situaţii extrazonale: molidişurile
coboară pe fundul văilor caracterizate prin inversiuni de temperatură, pădurile
amestecate de răşinoase şi fag, pe coaste mai umede, umbrite, iar gorunetele, pe
coaste însorite uscate.
În cadrul făgetelor, frecvente sunt inversiunile de vegetaţie ce se
realizează prin ocuparea de către molidişuri a terenurilor cu altitudjni mai mici, pe
văi, iar făgetele, pe terenurile cu altitudini mai mari, pe coaste şi culmi. Cele mai
frecvente cazuri de inversiune se întâlnesc în Carpaţii Meridionali, mai ales
acolo unde văile au aspect de chei. În partea din amunte a acestor văi se acumulează
aer rece, dând naştere inversiunilor termice, care la rândul lor crează inversiunea
dintre fag şi molid.
199
ln pădurile de fag, elementul principal n. constituie fagul comun (Fagru
silvatica), alături de care mai v e g ~ în număr redus, şi alte varietăţi de fag,
cum ar fi: F agus taurica care se întâlneşte pe valea Nerei, Cozia, Nişcov (Buzău),
Herculane şi Luncaviţa (Dobrogea) etc.; Fagus orientalis, ce creşte diseminat în
arboretele de fag comun din Banat şi în Dobrogea pe valea Luncaviţa; Fagus
silvatica ssp.moesica, de provenienţă sudică, creşte în p~durea Bucovăţ lângă
Craiova, în jW11l Mehadiei etc.
Făgetele au în componenţa lor, mai ales spre limita lor externă, şi alte specii
de foioase, cum sunt: gorunul (Quercus petraea), carpenul (Carpinus betulus),
ulmul (Ulmus campestris), frasinul (Fraxinus excelsior), jugastrul (Acer
campestris), mărul pădureţ (Malus silvestris), părul pădureţ (Pirus comunis),
teiul (Tilia parvifolia, Tilia tomentosa, Tilia cordata, Tilia grandifolia, Tilia
vulgaris), Paltinul (Acer pseudoplatanus), sorbul (Sorbus aucuparia),
arţarul (Acer platanoides), salcia (Salbe caprea), precum şi arbuşti ca alunul
(Corylus avei/ana), cornul (Cornus mas), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare);
păducelul (Crataegus monogina) etc. în platforma Getică în unele locuri în
dealurile Buzăului şi în Banat se mai adaugă sfineacul (Carpinus duinensis),
mojdreanul (Fraxinus ornus), scumpia (R.hus cotinus). Pe lângă acestea, în Banat
mai vegetează: ahmul turcesc (Corylus c.olurna), nucul (Juglans regia), sâmbovina
(Celtis australis), pinul negru (Pinus nigra) varietatea banatica etc., elemente
termofile, de origină mediteraneană.
Făgetele pure se găsesc rareori; în mod obişnuit, ele se prezintă în amestec cu
gorunul, carpenul etc., iar în partea superioară şi cu mesteacănul (Betula alba).
Vegetaţia ierboasă de sub.pădurea de fag este destul de slab reprezentată în
etajul fagului; în poienile şi luminişurile sale creşte raneaţa cea mai bogată din
zona forestieră (Festuca rubra, Cynosarus cristatus, Bromus erectis, Allfflastrum
pratensis,,Silene nutans, Aconitum moldavicum, Genfiana carpatica, Cardamine
jlexuosa, Stellaria nemorum, Epilobium montanum, Sanicula euripaea,
Asperula odorata, Pulmonaria rubra, Veronica montana, Mercurialis permnis
etc. în umbra pădurilor se întâlneşte~ maremnnăr de ferigi: Polypodium vulgan,
Dryopteris filix-mas, po(vstichum braunii, Ath.vrium filbcfemi11a ş .a.
Unele plante din făgete coboară prin pădurile de stejar amestecate cu alte
foioase, prin aşa-numitul şleau, dar ele totuşi sunt caracteristice făgetelor.
Fauna este reprezentată, în primul rând, de şoarecele gulerat (Apodemus
tauricus), veveriţa (Sciurus vulgaris fuscoater) care trăieşte atât în pădurile de
şes, cât şi în cele de deal şi munte. Evită pădurile tinere şi preferă pe cele bătrâne,
mai ales în epoca reproducerii. Des întâlniţi în făgete sunt pârşii (Glia glis,
Muscardus avellanarius). Pe malul lacurilor trăiesc: şoarecele scurmător
(Clethrionomys glareolus) şi şoarecele de câmp (Microtus arvalis) (Fig. 67).
200
Fig. 67. Veveriţa. (_:sai·-.-p:111).. Fig. 68. Ursul (Ul'9Ull arctos).
Alte mamifere care mai trăiesc aici sunt: viezurele (Meles meles); preferă
locurile singuratice şi liniştite, construindu-şi o vizuină în pădurile de pe versanţii
abrupţi, cu expoziţie sudică; ursul brun (Ursus ardos) (Fig. 68). Trăieşte cu
predilecţie în pădurile de munte, greu accesibile, străbătute de prăpăstii stâncoase,
întrerupte sau mărginite de goluri alpine, de doborâturi de vânt şi de tăieri rase.
Vara ursul este întâlnit mai ales în zona superioară şi greu accesibilă a pădwii de
răşinoase, unde găseşte toate cele necesare pentru întreţinerea sa, după primul ger
părăseşte această zonă, spre a căuta hrană în pădurile de fag şi de stejar situate la
poalele munţilor; lupul (Canis lupus) (Fig. 69). Se întâlneşte atât în pădurile de
conifere, cât şi în cele de fag. în opoziţie cu vulpea, lupul nu este un animal
sedentar, ci îşi schimbă mereu staţiunea. în acelaşi loc el se întoarce, de obicei,
numai după mai multe zile, fiind în stare să parcurgă într-o noapte zeci de km;
jderul de pădure (Martes martes) are importanţă industrială datorită blAnii lui
preţioase. Este un animal specific de
pădure care preferă arboretele întinse,
închise de ffigete de munte şi răşinoase.
Vânează mai mult noaptea şi ucide mai
mult decât consunut Mănâncă toate
animalele, de _la şo~ până la iedul
de căprioară şi de la pasărea mică până
la cocoşul de munte; jderul de piatră
(Marta /oina) trăieşte, de obicei, în
apropierea aşezărilor omeneşti şi mai _
Fig. 69. Lupul (Canis lupus). · puţin în arboretele montane; cerbul
.201
(Cervus elapl,usJ preferiptdufile compuse din mai multe strate de vegetaţie, cu
consistenţă întreruptă, care au atât locuri deschise, cât şi desişuri greu penetrabile
şi în care luminişurile, golurile şi poienile sunt bogate în plante ierboase; cerbul
lopătar, mistreţul (Sus sero/a) trăieşte în pădurile de deal şi munte, unde hrana lui
este constituită dinjir şi ghindă, rădăcini etc. După V. Cotta, la noi în ţară se poate
vorbi şi despre un biotop al Deltei Dunării, unde hrana mi~treţului este formată
·din rizomi de stuf şi papură şi alte plante acvatice; căprioara (Capreolus capreolus).
Biotopul optim pentru căprioară îl constituie pădurile de fag sau cele de amestec
de foioase şi răşinoase, de obicei, cele tinere, sau, dacă sunt mai în vârstă, ele să
aibă un subarboret de 1-2 m înălţime; iepurele (Lepus europaeus) preferă arboretele
din specii de foioase cu subarboret format din arbuşti fructiferi, care-i oferă totodatlt
protecţie împotri-v,a numeroşilor duşmani şi vânturilor reci, vulpea (Vulpes vu/pes),
râsul (Linx linx), .viezurele (Meles meles).
Bogată este şi fauna păsărilor în pădurile de fag. Caracteristică este ierunca
(l'etrastes bonasia) denumită popular găinuşa de alun şi care face parte din aceiaşi
familie cu cocoşul de munte şi cu cel de mesteacăn. Denumirea de „bonasia"
derivă din latinescul bona assa, adică „mâncare minunată", lăudându-se astfel
calitatea deosebită a cărnii de ieruncă. Este o pasăre de pădure cu un areal mai
întins decât a cocoşuhn de munte şi plasat mai jos decât al acestuia. Îi plac pădurile
întinse, cu subarboret şi tufărie multă, în special de alun, culegând cu plăcere
muguri şi amenţi. Este un vânat frecvent în regiunea de munte şi dealuri, fiind
întâlnit atât în pădurile pure de răşinoase, cât şi în cele de amestec sau numai de
foioase. Este o pasăre sedentară (Fig. 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76).
1.3.1. VEGETAŢIA ŞI FAUNA ETAJULUI CONIFERELOR
Pădmile de conifere sunt formate, în special, din molid (Picea excelsa); numai
local şi îp părţile mai joase se află pâlcuri de brad (Abies alba), formând brădete
puţin întinse. Pinetele (Pinus silvestris) sau pădurile de pin sunt, de asemenea, cu
. . ~- .
Fig. 70. Jderul. de pădure (Martes martes). Fig. 71. Mistreţul (Sus scrofa).
202
Fig. 72. Cerbul Îopătar (Dama dama).
Fig. 74. Vulpea (Vulpes vulpes).

·-~
. . . . . . _,..---
Fig. 75. Râsul (Linx linx).
---
Fig. 76.. Viezurele (Meles meles).
203
întindere restrânsă. Molidul, pe unele locuri creşte în amestec cu bradul, fagul,
plopul tremurător (Populus tremula). scoruşul (Sorbus aucuparia), paltinul de
munte (Acer pseudoplatanus), mesteacănul (Betu/a alba). În etajul molidului,
mai rar, dar apar prin unele locuri - spre părţile superioare - (Bucegi, Gârbova,
Ciucaş. Lotru etc.) şi zada (Larix decidua). zâmbrul (Pinus cembra). ca şi tisa
(Taxus baccata). astăzi relict.
Molidişul este verde şi iarna, chiar şi atunci când este acoperit de troienele de
zăpadă. Coroanele molizilor, cu ramurile bogate şi dese, cu frunzişul mărunt, dar
foarte bogat, sunt atât de îngrămădite şi strânse între ele, încât formează un desiş
prin care nu străbate lwnina, ceea ce face ca pădurea să fie întunecoasă. Pe solul ei
umed şi acid nu cresc decât foarte rari arbuşti ca zmeurul (Rubus idaeus), tulichina
(Dapiu,emn.ereum). afinul (Vaccinium myrtillus). caprifoiul (Lonicera nigra).
coacăzul de munte (Ribes alpinum).
Stratul erbaceu este slab reprezentat. În pădurea deasă şi închiată cresc numai
muşchi,. iar alături de ei, cel mult unele specii de ferigi şi foarte rar câte o plantă cu
flori. Prin porţiunile rărite sau ceva mai bine luminate şi pe lângă pâraie şi poteci
se află: măcrişul iepurelui (Oxalis acetoscla). Carex digitata, C.ornithopoda,
Luz,,la ntaxima, Pulmonaria rubra. Pirola, Canpanula abietina ş.a.
Specia cea mai di.::s întâlnită a pajiştilor secundare, de pe locul arboretelor de
molid, este păiuşul roşu (F estuca rubra var. fa/lax), urmată de ţepoşică (Nardus
stricta) şi târsa (Deschampsia caespitosa).
Pajiştile de ţepoşică, răspândite în Carpaţii Meridionali, pe înălţimile mijlocii
şi în Carpaţii Occidentali, pe soluri acide şi sărace în substanţe minerale, au o
valoare nutritivă redusă, productivitatea fiind în medie de 4000-4500 kg la hectar.
Pajiştile de păiuş roşu (Festucaetum rubrae fa/lax) au o largă răspândire în
apropiere de limita superioară a etajului de conifere. Domină gramincelc pentru
furaj, dintre care Festuca rubrafallax ajunge până la 70-75 %.
Pe lângă acestea, mai există pajişti în care domină păiuşca (Festuca supinae)
sau trestioara (Calamagrostris arundinecea).
Fauna pădurilor de răşinoase este dominată de cerb, urs, râs, iar rozătoarele
tte pattlll'e, ewn ar fi : veveriţa, p:lrşii sunt mai caracteristici pădurilor de foioase .
Mai n\lllleroase sunt păsările .
Cocoşul de munte (Tetrao urogallus). Este pasărea cea mai mare la corp
dintre cele trei specii de tetranoide care trăiesc în ţara noastră (cocoşul de munte,
cocoşul de mesteacăn şi ierunca).
Mediul lui de viaţă îl constituie pădurile întinse de molid, dinspre limita
vegetaţiei forestiere (1200-1500 m altitudine), liniştite şi mai ferite de pericole,
deci mai puţin wn.blate de om şi mai puţin folosite la păşunat; cocoşul de mesteacăn
(Lyrurus tetrix) a dispărut aproape complet, astăzi întâlnindu-se numai în nordul
204
ţării şi în Munţii Rodnei, în Maramureş şi la izvoarele Bistriţei . Biotopul optim îl
constituie pădurile deschise, rare, pe culmi semiîmpădurite, cu poieni destul de
mari, cu vegetaţie de arbuşti ce fructifică, cu pante pr~ărate cu mesteacăn sau
spre margini de goluri de munte, pe unde creşte jneapănul. Frecvent se întâlneşte
în pădurile de conifere, ierunca (Tet, ·astes bonasia). Tot aici trăiesc şi câteva
specii de ciocănitori: negraica (Dryocopus martius ,nartius) care coboară şi în
pădurile de fag; ciocănitoarea de munte (Picoides tridactylus alpinus) relict glaciar,
care trăieşte tot în pădurile de răşinoase (Fig. 7, 78 şi 79).
Fig. 77. Cocoşul de munte (f etrao urogalus).
Fig. 79. Ierunca (f etrastcs bonasia).
205
Păsările rlpitoare sunt destul de numer-0ase şi mmt repxezentate de: acvila de
munte (Aquila chrysados) sedentară în Carpaţi, foarte rară în prezent, prefera
golurile de munte cu stâncării şi păduri de mare altitudine.
· Plutind cu măreţie şi zburând cu mare viteză este una dintre podoabele
Caipaţilor noştri. Mai înainte de cel de-al doilea război mondial, ·se aprecia
că numărul acvilelor de munte ce mai cuibăresc la noi era de cel mult 50 perechi;
în prezent, după o epocă de depresie, se constată un început de redresare a
numărului lor.
Zborul ei este lin şi neauzit, ca o umbră mare şi neagră, ca o pasăre. Vulturul
negru (Aegypius monachus), ca şi vulturul sur (Gyps fulvus) (Fig. 80), au dispărut
în prezent; şorecarul (Buteo buteo) care este recunoscut uşor în zbor prin aripile
sale late, coada scurtă, lată şi rotunjită; buha (Bubo bubo). Se mai numeşte bufniţa
mare, find o pasăre răpitoare de noapte, destul de mare şi puternică. Pe cap poartă
două moaţe de pene negricioase, tivite cu ruginiu.
Este o pasăre sedentară şi monogamă. Trăieşte atât în sudul ţării, în Dobrogea,
în Lunca Dunării, cât şi în pădurile din regiunea de munte. Fuge de aşezările
omeneşti; Huhurezul (Strix aluco aluco). Este pasăre sedentară, foarte comună şi
numeroasă, găsindu-se din pădurile de şes până la munte. În iernile grele se
adăposteşte prin clădiri vechi părăsite, hangare sau scorburi de copaci din parcuri;
huxurezul mare (Strix uralensis), oaspete de iarnă care soseşte în ţara noastră în
octombrie şi pleacă în martie. Uneori, cuibăreşte şi la noi în pădurile de dealuri
înalte şi de munte, iama coborând şi la şes.
· ·· O specie adaptată la condi~ile de viaţă ale
pădurilor de răşinoase este forfccuţa (Loxia
curvirostria), care coboară în iernile grele şi la
şes; mierla (Turdus merula), specie euribiontă
şi euritopă; ochiul boului (Troglodytes troglo-
dytes), tot specie euribontă şi euritogo; corbul
(Corvus corax), se întâlneşte în special în
1 pădurile de munte, fiind din ce în cc mai rar,
auşeii sunt cele mai mici păsări cântătoare şi
aparţin la două specii: auşeul comun (Regu/us
ignicapillus) şi auşelul de iarnă sau cu cap~l
, galben (Regulus regulus). În pădurile de
răşinoase trăiesc mulţi piţigoi de munte (Parus
montanus), piţigoiul moţat (P.cristatus).
( Reptilele sunt reprezentate prin vipera
(
l comună (Vipera berus berus), şopârla de
Fig. 80. Vulturul sur (Gips fulvus). munte (Lacerta vivipara), ·broasca brună (Rana
206
temporaria), salamandra (Salamandra salamandra), tritonii (Triturus alpatris,
T.montandoni).
1.3.3. VEGETAŢIA ŞI FAUNA ETAJULUI ALPIN
Formaţiile de pajişti şi tufişuri alpine se extind pe spaţiul muntos de creste,

coaste şi plaiuri de cea mai mare altitudine, în general, peste 1700 m în sus.
Zona alpină denumită şi stepa rece îşi datoreşte existenţa ei iniţială unui
complex de factori: intensă acţiune de evapo-transpiraţie stimulată de acţiunea
violentă a vânturilor, fluctuaţiile accentuate de temperatură, care determină prin
dezagregare formarea de grohotişuri mobile etc.
Limita inferioară pe „faţa şi dosul" muntelui, în mod obişnuit, este diferită,
ceea ce vădeşte condiţii diferite generate de expunere.
Aria de răspândire a pajiştilor alpine diferă în Carpaţii Orientali Meridionali
şi Occidentali. Cea mar mare întindere se înregistrează în Carpaţii Meridionali cu
circa 30% din întinderea masivelor, apoi Carpaţii Orientali, în special în masivele:
Rodna, Maramureşului, Călirnani şi pe câteva vârfuri din munţii Bistriţei, Vrancei,
Siriului, Ciucaşului şi Gârbovei; în Carpaţii Occidentali, pajiştile alpine - mai
puţin extinse - sunt localizate la o altitudine mai redusă : masivele Bihariei,
Vlădeasa, culmile Cârligata - Fărcaş.
Vegetaţi a alpină se caracterizează printr-o etajare pe verticală în funcţie de
condiţiile orografice, litologice, acţiunea factorilor pedo-climatici şi de factori
temporari.
În general, unde predomină şisturile cristaline şi rocile calcaroase, flora este
mai abundentă şi mai variată decât acolo unde sm1t roci de altă natură.
Vegetaţia culmilor alpine nu are aceiaşi componenţă pe toată întind~.
Diferenţierile destul de mari ale condiţiilor de mediu din partea superioară şi cea
inferioară, a determinat pe biogeografi să distingă două etaje de vegetaţie a culmilor
alpine: etajul subalpin şi etajul alpin.
1. Etajul subalpin (sau a/jnepenilor)
Ceea ce caracterizează acest etaj sunt jnepenişurile în alternanţă cu
pajiştilesubalpine.
Limita inferioară este indicată de încetarea treptată a pădurii' de conifere„ ce
corespunde unei înguste zone şerpuite pe care apar, de obicei, arbori piperniciţi
sau fără coronament (arbori drapel pe partea de unde bat vânturile dominante).
În general, limita inferioară este considerată la 1500-1600 m T afară de unele
excepţii - în Carpaţii Meridionali.
207
1n ceea ce priveşte limlta supenoaff; cJCCaSta corespunde frecvent cu ·limita
superioară a jnepenişurilor, care este, de Qbi~ de 1900 m în Carpaţii Meridionali
şi în Carpaţii Orientali numai în Munţii Rodnei şi CăHrnan; se ridică şi până la
2300 m în Bucegi sau coboară până la 1600 m în Biharia
Etajul subalpin nu este altceva decât o întrepătnmdere a formaţiunilor
vegetale .din etajul coniferelor cu cele din etajul alpin. 1n Ul!ele locuri, pădurea se
· prelungeşte pe văile mai umede în sus, în schimb pe muchiile culmilor, coboară
asociaţiile alpine.
Vegetaţia ierboasă a pajiştilor subalpine este alcătuită, în special, din graminee:
păruşcă (Festuca supina), iarba vântului (Agrostis rupestris), ţepoşică (Nardus
·stricta), fuuţa (Poa media), Poa alpine, Deschampsia caespitosa etc., ciperacee
şi juncacee (Junqµ trifulius). Se găsesc şi multe dicotiledonate (Potenâla termata,
Ligustkum ,,,,,teJlina, Euphrasia minima) etc. Aici vegetează destul de frecvent
asociaţii de ericacee, ca: Vaccinum 1nyrtillus. 1n vegetaţia subalpină, jnepenii
(Pinus montana) ocupă spaţii întinse în multe masive, mai ales pe fundul căldărilor
glaciare şi pe unele platforme din Carpaţii Orientali, din care amintim: Munţii
Maramureşului, Rodnei, Călimarri, Ceahlău; apoi îl întâlnim sub forma \mor insule
mici în munţii Bârgăului, Bistriţei, Penteleu, Ciucaş etc. 1n Carpaţii Meridionali
apar întinse suprafeţe de jnepeniş în Bucegi, Făgăraş, Retez.at, Godeanu şi Ţarcu.
1n Carpaţii Occidentali, vegetaţia subalpină apare tot sub formă de insule în
Munţii Apuseni (Vlădeasa, Muntele Mic, Cmcubăta) şi în Munţii Semenic. Speciile
de ienuperi (Junisperus nana şi junisperus communis) care cresc sub forma
unor tufişuri mici şi dese, cu răspândire ceva mai mare decât a j nepenilor,
constituiesc vegetaţia lemnoasă caracteristică a acestui etaj .
1n raririşti de arbori, pe lângă vegetaţia de jnepeniş se întâlnesc şi o serie de
specii lemnoase din zona forestieră: molidul (Picea acdsa), laricele sau zada
(Lllrix deţ:idua), bradul (Abia alba), zâmbrul (Pinus cembra), mesteacănul
(Betula iilba) etc„ iar pe văi se întâlnesc tufişuri de anini de munte (Alnus viridis)
şi de Bruckentlaalia spiculifolia.
. 1n partea superioară a zonei subalpine, tufmşurile de jnepeniş şi ienupări se
raresc din ce în ce mai mult, devenind tot mai scunde, iar suprafeţele ocupat de ele
sunt fragmentate de pâlcurile de ierburi alpine.
Tot aici, însă, pe' terenuri uscate sau pietroase vegetează bujorul de munte
sau smirdaru1 (Rhododendron kotschyi), care în perioada înfloririi oferă cele mâi
frumoase privelişti, acoperind coaste întregi de munte cu florile sale de roz aprins.
Spre partea inferioară a etajului subalpin, afinul şi merişorul se îndesesc în
tufişuri pe locurile din care pădurea a fost extirpată; numai merişorul brumăriu se
întinde pe locurile pietroase, prin pasuri. Tufărişurile de afin şi merişoţ sunt dese,
cu tulpini târâtoare în pământ, ele reprezintă ocupanţii cei mal tenaci legaţi de sol,
208
in:ipiedi când instalarea pădurii. Pe terenurile calcaroase. arginţica (Dryu
octopellllla) formează tufişuri mănmte. culcate la pământ, de culoare albă ca spuma,
în timpul înfloririi.
2. Etajul alpin
Se dezvoltă între 1900 şi 2540 m; reprezintă „gohnile" de pe cele mai
proeminente nivele altimetrice. Este lipsit complet de vegetaţie lemnoasă, mai
mult dominat numai de pajişti de plante erbacee; aici predomină stepa rece formată
din pajişti de graminee de Ciperacee şi J~cacee alpine. în care se amestecă plante
cu flori colorate viu, constituind întinse păşuni frecventate vara de turmele de oi.
În compoziţia pajiştilor intra specii dţ iarba coarnă (Carex curvula), care are o
largă răspândire în Carpaţii Păduroşi ai Maramureşului, Rodna, Făgăraş, Parâng,
Retezat şi pipirigul pitic (Juncus trifulus), bine reprezentat în Bucegi; apoi
graminee ca: Poa alpina, F estu ca (supina, amethystina), iarba stâncilor (Agrostis
rupestris). Dintre Juncaceae sunt prezente: Luzula spicau,, Luz.ula suderica etc.
O largă răspândire o au şi Anemone alpina, Primula minima, Potentila turnata,
Campanula alpina, Hieracium alpinum, Viola alpina, Ranunculus (alpestris,
montanus, glacialis crenatus etc.).
Pe versanţii însoriţi cresc plante termofile şi heliofile, pajişti de coarnă
mare cu rogoz (Carex sempervirens, Carex curvula şi Seslel'Ul rigida), la care se
mai adaugă păiuşul de stâncă (Festuca versicolor) şi leguminoasele: Trifollum
alpestre, Astragalus, Oxytropis carpatica etc. În regiunile alpine mai cresc şi
câteva specii de plante lemnoase pitice, ca Salbe herbacea, Salbe reticulata,
Dryas octopetala, Yaccinium uliginosum, Yaccinium vids idaeus, smirdarul
(Rhododendron lcotschyi).
Pe înălţimile cele mai mari, unde se dezvoltă tundrele uscate din Ceahlău şi
din Bucegi, cresc asociaţii de muşchi şi licheni xerofili, reprezentate prin
Polytricum atrictum, Cladonia alpestris, Cetraria islandica şi lichenii: Thamnolia
vermicularis, iar în Retezat: Gyrophora cylindrica, Gyrophora deusta, Cetraria
normouica, Cornicularia normoerica, Leuconora polytropa.
În tundrele umede din depresiuni şi regiuni turboase se întâlnesc asociaţii de
muşchi hidrofili ca: Polytrichum communae, Sphagnum acutum, unde apar şi
unele graminee - Calammagrostis vilosa, F estuca supina etc. ·
Acestea şi multe altele, îmbinate într-un covor puternic împ~ţat, formează
peisajul încântător, plin de armonic şi fannec. care atrage turiştii şi alpiniştii,
răsplătindu-le oboseala drumului.
în ţinuturile alpine, fauna este în general în număr foarte restrâns, datorită
condiţiilor de viaţă destul de aspre aic~ care rezidă, îndeosebi, în temperatura
scăzută, fapt ce incubă numai prezenţa speciilor psichrostenoterme şi euriterme.
209
lt.el
mai valoros mamifer este
i,ra neagră (Rupicapra
-rllpicapra) care are o arie de
râspândire destul de bine
conturată. În Caipaţii Orientali se
află în Munţii Maramureşului şi
Munţii Rodnei, unde era aproape
pe cale de dispariţie în trecut şi
unde a fost colonizată din nou în
ultimii ani. În Carpaţii
Meridionali are cel mai mare areal
de vieţuire, aici se află cele mai
importante staţiuni, fapt explicabil
prin condiţiile de altitudine, multe
Fig. 81. Capra neagra (Rupicapra rupicapra). culmi trec de 2000 m. Astfel, se
întâlnesc „turme" în grupele muntoase: Bucegi, Piatra Crai ului, Făgăraş şi Retezat,
în timpul iernii, coboară până la 1700-1800 m unde-şi caută hrana (Fig. 81 ).
Din punct de vedere biogeografic este foarte interesant de ştiut că staţiunile
acestea sunt astăzi complet izolate şi despărţite de staţiunile din alte ţări. Astfel
cele mai apropiate staţiuni de capre negre se află în Bulgaria, Jugoslavia la o
distanţă de 300-500 km. Masivele populate cu capra neagră din Caucaz care
foremează limita estică a acestui animal tipic montan, sunt situate la o distanţă de
peste 1OOO km de staţiunile noastre. De altfel, răspândirea caprei negre este astăzi
concentrată în 7 teritorii izolate (Pirinei, Alpi, Apenini, Carpaţi, Alpii Dinarici,
Taurus şi Caucaz) formând un areal discontinuu.
Capra neagră este un relict glaciar care trăieşte cu predilecţie de-a lungul
limitei ~perioare a pădurii şi anume în părţile cele mai greu accesibile, stâncoase
şi prăpăstioase. Prezenţa stâncilor abrupte inaccesibile, intercalate de desişuri de
jneapăn şi de anin de munte, cu vegetaţie arborescentă rară, apoi de goluri alpine
străbătute de pâraie cristaline sunt o condiţie de căpetenie pentru existenţa ei. în·
ceea ce priveşte răspândirea ei pe verticală o găsim în locurile stâncoase de la o
altitudine de 500 m (Cozia-Călimăneşti), până la 3500 m în Caucaz.
Vara capra neagră se hrăneşte cu ierburi şi diferite plante ca trifoi alpin
(Trifolium alpinum), darie (Pedicularis), păiuş (Festu ca), cosaci (Astragalus
alpinus) şi Frigida, lăptuci (Lactua) saxigfragacee etc.
Mai consumă şi plante otrăvitoare - mătrăguna (Atropa belladona), strigoaie
(Veratrum album), scrântitoare (Digitalis Iutea), cetina de tisă etc. şi în zona
alpină lipsită de copaci, sălcii pitice etc.
210
Capra neagră este curioasă din
fire având Wl temperament iscoditor
şi fiind doritoare
de avedea totul. ~
Această particularitate îi devine
adeseori fatală căzând victimA
duşmanilor săi.
Este un animal foarte sprinten.
Face sărituri până la 7 m şi trece cu
uşurinţă peste locurile cele mai
prăpăstioase şi primejdioase. în fugă
se opreşte din când în când - fapt
folosit adeseori de vânători pentru , -
uciderea ei.
Capra neagră poate cădea,
rareori, dar atunci cade pe picioare
ca pisica, păstrând echilibrul
corpului.
În afară de capra neagră, în
timpul verii dau târcoale stânelor,
urşii, lupii, care se adăpostesc de Fig. 82. Marmota (Marmota marmota).
obicei în tufişurile de jneapăn . Iepurii ajung şi ei adesea până în golurile alpine
unde se ascund în desişurile de ienuperi şi jnepeni. Destul de rar se întâlneşte
marmota (Marmota marmota) (Fig.82). ·
Dacă animalele mari sunt foarte puţine în schimb, mai numeroase swit păsările
ca: vulturul bărbos sau zăganul (Gypaetus barbatus) pasăre solitară care are
preferinţe mai ales pentru culmile alpine ale Făgăraşului şi Retezatului. Este monu-
ment al naturii pc cale de dispariţie, fala Carpaţilor Româneşti, pasăre sedentară
Ultimul exemplar a fost obse;.rvat în 1939 între Moacsa şi Târgu Secuiesc. Zborul
lui este însoţit de un vuiet puternic metalic.
Preferă ca hrană oasele proaspete. S-a împuţinat din cauza hoiturilor
otrăvite.
Ocrotirea lui este una din sarcinile cele mai importante ale protecţiei
naturii. Vulturul pleşuv brun (Aegipius monachus) era altădată n:iult răspândit în
Carpaţii de Est.
Penajul corpului este de culoare brună-negricioasă. Sedentar în Dobrogea,
rar în Carpaţi, pasăre de pădure, care cloceşte mai ales pe arbori înalţi. Cuibâreşte
singur, izolat şi nu în colonii ca vulturul sur (Gyps /ulvus fulvus) care este tot..
sedentar în Dobrogea şi rar în Carpaţi. Preferă locurile stâncoase, greu accesibile.
211
Acvila de mtmte (Aquila chrysaetus chrysaetus). Podoaba Carpaţilor. Trăieşte
în complexe mari de pădure. Spaima vânatului nerăpitor. Prinde iezii caprelor
negre, apoi iepuri, vulpi, cocoşi de munte, ierunci etc., dar şi miei, câini şi pisici,
consumă şi hoit. Atacurile le face cu îndrăzneală şi sălbăticie nemaipomenită,
deşi este în fond extrem de precaută şi sperioasă. Ucide mai mult decât are nevoie
pentru hrană. Este o pasăre rară sedentară, care din această cauză se bucură de
ocrotirea legii. La acestea se mai adaugă fâsa alpină (Anthus spinoleta), cinteza
alpină (Montifrigilla nivalis), sturzul de piatră (Monticola saxatilis), potârnichea
(Perdix perdix). Este pasăre sedentară, răspândită în ţara întreagă, nu numai în
şesuri, dar şi în munţi înalţi, până la altitudinea de 2000 m. La munte se întâlneşte
în goluri mai mari, sau în parchete mari, recent explodate.
în ce priveşte condiţiile, în general exigenţele ei corespund cu cele
ale iepurelui.
Trăieşte social. Iarna formează stoluri mari, care se despart primăvara în
perechi. în timpul verii, perechile stau împreună cu puii, formând un stol familiar.
Este staţionară. Numai lipsa hranei sau condiţiile schimbate (lipsa
ascunzişurilor) o silesc să-şi părăsească staţiunea.
Potârnichea nu se aşează niciodată pe copaci sau tufe. Ciocârlia de munte
(Eremophila alpestris), preferă locurile liniştite cu multă verdeaţă din golurile
alpine: îasa alpină (Anthus spinoleta), brumăriţa alpină (Prunella cellaris),
pietrarul (Oenanthe oenanthe), vânturelul roşu (Fa/co tinnunculus) au fost zărite
cuibărind în biotopurile corespunzătoare, la peste 2000 m în Carpaţi . Temporar
pe lacurile din zona alpină apar şi cârduri de raţe.
Prin golurile alpine vieţuiesc şi unele reptile, mai ales în Carpaţii Mc1idionali,
ca vipera comună (Vipera berus) şi şopârla de munte (Lacerta viviparia), aceasta
din urm.ă · face pui în loc de ouă, constituind o adaptare la condiţiile ecologice
aspre ale acestei zone.
Prin circurile de origine glaciară se poate vedea frecvent broasca (Rana
ten,poraria). Pe crestele Retezatului, Parângului, Făgăraşului şi în Bucegi îşi duc
viaţa o serie de melci alpini şi unele moluşte.
1.4. Vegetatia si fauna

' . azonală
Potrivit condiţiilor de mediu oro-pedo-climatice, în cadrul zonelor mari de

vegetaţie, pe spaţii restrânse mai frecvent în câmpii şi dealuri decât în munţi, apar
formaţii vegetale lemnoase şi ierboase cu aspect azonal.
212
1.4.1. VEGETAŢIA ŞI FAUNA LUNCll.,OR, BĂLŢll,OR ŞI MLAŞTINU.,OR
Luncile apelor curgătoare, în special a celor mari, cu mici excepţii, sunt

acoperiţi de păduri, cunoscute şi sub numele de „zăvoai~" . Cea mai largă luncă o
posedă Dunărea. În lunca Dunării, începând chiar de la Turnu Severin, pădurile
ocupă spaţii din ce în ce mai largi până când ajung maximum în regiunea Deltei.
Urmează apoi luncile celorlalte ape ca: Someşului, Mureşului, Jiului, Oltului,
Argeşului, Ialomiţei, Siretului, Prutului şi a afluenţilor lor principali.
În regiunile de munte unde profilul transversal al văilor este îngust şi luncile
sunt strânse, pădurile de luncă sunt slab reprezentate; cea mai largă răspândire o
au văile care traversează dealurile şi în special câmpiile, pădurile fiind amplasate
pe dâmburile mai înalte, în lungul gârlelor părăsite, la marginea bălţilor, urcându-
se adesea pe terasele inferioare.
Arboretele şi arbuştii pădurilor de hmcă sunt reprezentate prin diferite formaţii:
sălccte şi răchitişuri, cătinişuri, aninişuri, plopişuri, la care se mai adaugă în unele
sectoare ale luncilor stejerete, ulmete, frasinete etc., formând „şleauri de luncă".
Aninişurile se găsesc în tot lungul râurilor din munţi şi până în câmpie.
În luncile din cursurile superioare şi mijlocii ale wtor ape din Transilvania,
sălcetele şi răchitişurile sunt reprezentate prin: Salbe /ragilis, Salbe purpurea,
Salbe trianda, iar pe malul Mureşului, în afară de acestea, se mai observă
şi Sa/ix viminalis.
În zăvoaie, la sălcete se mai asociază: plopul alb (Populus alba), plopul
tremurător (Popuhts tremula), plopul negru (Populus nigra), specii care în hmcile
din regiunea dealurilor ajung să predomine, formând plopişurile ce cuprind adesea
şi: carpenul, teiul, jugastrul, mărul sălbatic, alunul, cornul, părul, sângerul etc.
Cătinişurile se instalează mai mult pe nisipuri, pietrişuri, grinduri recente, la
periferia sălcetclor sau în rariştile din interior. În compoziţia acestor fomiaţii ~tră:
cătina albă (llipophae rahmnoides), cătina roşie (Myricaria germanica) şi
tamarix (Tamarix ramosissima) care părăsesc câteodată luncile trecând pe dealuri,
dar ele preferă lacurile din lunci cu soluri sărate.
Comun aproape tuturor luncilor este aninul: aninul negru (Alnus g/utinosa)
predomină în câmpie, iar la munte aninul comun (Alnus incana). Aninul se
amestecă în luncile din câmpie cu celelalte formaţii comune: sălcii, plopi,corn,
ulm, frasin, măceş, sânger, măr şi păr sălbatic etc., de care, în frecvente cazuri, se
prind plante agăţătoare ca: hameiul, curpenul, viţa sălbatică şi' altele. Plantele
volubile produc câteodată un desiş, aşa de mare încât cu anevoie se poate străbate.
Asemenea asociaţii se întâlnesc în luncile din cursurile inferioare ale râurilor:
Argeş, Ialomiţa, Olt, Siret, Prut, etc., dar mai ales, importante sunt pădurile din__
Delta Dunării de pe grindurile Letea şi Caraorman. .
213
Pădurea de pe grindurile Deltei este reprezentată în locurile mai joase prin:
sălcii, răchite,anin negru, cătină roşie ţtc., iar pe cele ridicate prin: plopul alb,
plopul negru, plopul tremurător, părul sălbatic, stejarul pedunculat, gârniţa cerul,
ulmul, teiul, m·ărul pădureţ, alunul etc., apoi o serie de arbuşti şi plante agăţătoare.
Vegetaţia de luncă formează în unele cazuri boschete, în special în depresiuni,
numite „hăsmacuri".
în lungul luncilor râurilor şi în special în lungul luncii Dunării, alături de
speciile de esenţă moale se găsesc şi pajiştile de luncă, dintre care unele inundate
destul de des. Vegetaţia acestor pajişti este alcătuită din graminee (G/iceria
acvatica, G.jluitans) etc., Cyperacee (Carex vulpina, C.acutiformia etc.),
juncaceae (Juncus eflusus, J.compressus etc.), prin părţile joase mlăştinoase.
Prin locurile mai ridicate vegetează: Agrostis alba, Alopecurus pratensis),
Agropyrum repens), Ecvisetum heleocharis, Festuca arundinacea, Festuca
pratensis, Glyceriafluitans, Poapratensis, Poa trivialis, Tara.xacum officinale,
Trifolium hybridum, Trifolium pratense, Medicago lupulina etc.
în bălţi şi mlaştini predomină stuful (Phragmites communis), papura (Typha
angustifo/ia) şi rogozurile la care se mai adaugă Euphorbia palustris, Mentha
aquatica, Cucuta virosa etc.
în bălţile luncilor şi limanurilor fluviatile ca: Snagov, Căldăruşani, Pasărea,
Cemica etc., dar mai aies în cele din Delta Dunării se întinde „plaurul", o formaţie
plutitoare constituită din împletirea rizomurilor stufului şi alte plante. Pc plaur
mai pot creşte: papura, cucuta (Cucuta virosa), feriga de baltă, volbura mare,
izma de baltă. etc.
Turbăriile sunt frecvente în zonele cu umiditate excesivă şi variabilă. E.Pop
ocupându-se de mlaştinile de turbă, le împarte după caracterul substanţelor minerale
în: linoave sau mlaştini oligotrofe (sărace în substanţe minerale) şi bahne sau
mlaştini eµtrofe (bogate în substanţe minerale nutritive).
Mlaştinile eutrofe se găsesc frecvent în câmpia Eccdci, în depresiunile: Borsec,
Bilbor, Giurgeu, Ciuc, Braşov, Făgăraş etc.
. Vegetaţia mlaştinilor oligotrofe este formată mai ales din specii de muşchi
din genul Sphagnum (Sph.fuscum, Sph.rubellum, Sph.molluscum), fanerogame
oligotrofe ca: răchiţele (Vaccinium vitis idaea, V.uliginosum), roua cerului
(Drosera rotindifotia), bumbăcăriţa (Eriphorum vaginatum), ruginaria
(Andromeda polifolia), rogozuri (Carex paucijlora, C.limosa, C.rostratu), Pe
lângă acestea mai apar specii lemnoase: sălcii (Salix purpurea), anini (Alnus
glutinosa, A.incana), mesteceni (Betula nana, B.pubescens), molid (Picea
excelsa) pin (Pinus silvestris), plop (Populus tremula).
Vegetaţia mlaştinilor eutrofe este dominată de asociaţii de plante acvatice
plutitoare, localizate spre centrul lacului în apa liberă. Dintre acestea În timpul
214
amintim:Trapa, Riccia, Stratiotes, Lemna, Utricularia, Characee etc. Spre mal,
unde apa are adâncime mică se întâlnesc plante care au rădăcinile fixate pe fundul
lacului şi cu frunze plutitoare: stuful (Phrogmites communis), papura (Thpha
latifolia), ţipirigul (Scirpus), mana de apă (Gliyceria), limba bro~tei (Alisma),
piciorul cocoşului (Ranunculus lingua). La mal se formeazxă o bandă de rogoz
(Carex vulgaris, C.flava, C. paniculata, C.stricta, C.coespitosa etc.). Pe lângă
acestea ml~tinile eutrofe se mai întâlnesc plantele: coada calului (Equisetum
palustre, E.limosum), feriga (Dryopteris thelypetris), angelica sălbatică
(Angelica silvestris), drăgaica (Galium palustre), specii de ismă (Metha) etc.
Vegetaţia sărăturilor (halofilă) şi nisipurilor (psamofilă) asemenea ml~lor
de turbă nu este zonală, ci are \lll caracter intrazonal şi ea a fost tratată mai pe larg
la vegetaţia câmpiilor.
Locuitorii luncilor şi bălţilor sunt numeroşi, mai ales în bălţile din lunca
Dunării . Dintre aceştia, păsările au cel mai mare număr, fiind reprezentate în
speciile de raţe şi gâşte sălbatice . Raţa mare (Anas platyrhynchos). La noi este o
pasăre exotică, în ţările nordice pasăre migratoare (Fig. 83).
Când apele îngheaţă, părăseşte regiunile, căutând apele neîngheţate.
Trăieşte atât în regiunea de şes pe lacuri întinse, bălţi, stufării, văi smârcoase
cu papură, trestie, râuri şi pâraie, cât şi în regiunea de munte, unde se urcă mai
ales în timpul iernii de-a lungul pârai el or mici neîngheţate. Aici stă până ce timpul
se mai încălzeşte şi bălţile se eliberează de gheaţă. Apele înconjurate de pădure,
tufişuri, sau plante acvatice, având în mijloc
luciul de apă liberă, sunt staţiunile cele mai
preferate. Raţa cârâitoare (Anas querquedula),
pasăre migratoare oaspete de vară, care
primăvara soseşte în număr mare, o parte
cloceşte la noi, restul pleacă spre nord. Cuibul
adeseori se află pe uscat la distanţă mare de
apă. Este foarte sensibilă la frig, de aceea pleacă
toamna de vreme să ierneze în Africa,
înapoindu-se în martie. Gâsca de vară (Anser
anser), pasăre migratoare, la noi oaspete de
vară, foarte comună mai ales în deltă. În iernile
calde soseşte la noi în mase mari în luna
februarie, în iernile aspre în luna martie, venind
din Africa de Nord, unde iernează. Ne Fig. 83. Raţa mare (Anas
părăseşte spre sfârşitul lui noiembrie. platyrhynchos).
215
pasajului zboară în stoluri de forma literei V neregulat, scoţând un gâgâit
caracteristic.
O parte cloceşte la noi prin bălţile şi lacurile cu mult stuf, restul în ţările
nordice şi anume C.S.I., de la Marea Baltică prin Siberia până la Kamciatka, apoi
în Finlanda, Scandinavia, Anglia, Danemarca, Polonia etc.
Preferă lacurile mari, bălţi înconjurate de stufăriş, în apropierea livezilor şi
arăturilor întinse. Gârliţa (Ansei albifro11s) pasăre migratoare de tranzit, o parte
oaspete de iarnă. Cloceşte în nord-estul C.S.I. şi în extremul nordic al Siberiei. În
lunile septembrie-octombrie soseşte la noi în mase mari, din care în ierni blânde o
parte rămâne în zona inundabilă a Dunării şi a deltei. În ierni aspre pleacă mai
departe spre sud, înapoindu-se în februarie-martie, în ţările nordice. Lebăda de
vară (Cygnus o/or) şi lebăda cântătoare (Cygnus cygnus). Prima, care are la baza
ciocului o ridicătw-ăîn forma unei cocoaşe, cloceşte la noi, şi iernează lângă litoralul
Mării Negre, deci este o pasăre sedentară, a doua este pasăre migratoare,
oaspete de iarnă, care nu cloceşte la noi, ci în ţările nordice în jurnl regiunii arctice
şi care hibernează în Delta Dunării şi de-a lungul coastei Mării Negre.
Ambele sunt păsări monogame, masculul şi femela trăiesc tot timpul vieţii
împreună, bărbătuşul apărând cu dârzenie femela.
Frecvent se întâlnesc stârcii: stârcul galben (Ardeo/a ralloides). Se întâlneşte
în Delta Dunării şi în unele bălţi mai mari din interiornl ţării. Soseşte în ţară prin
aprilie şi pleacă în septembrie. Culoarea este galben brună, pc cap şi.spate. Aripile
sunt albe, la ceată are un moţ lung, iar ciocul e galben-verzui la rădăcină şi negru
la vârf. Nu-şi alege locul de clocit prea ferit
de oameni; stârcul roşu (Ardea purpurea),
penajul de fond de culoare cenuşie-închisă,
amestecată cu roşie-ruginie, creştetul negru
cu două pene lungi negre în formă de moţ,
ciocul galben, picioarele brune-spălăcit.
Pasăre migratoare oaspete de vară (aprilie-
octombrie). Preferă ape stătătoare, mlaştini
cu mult stuf. Ichtiofag, însă mai puţin
vatamator deeat starc ul cenuşiu (Ardea
cinerea). Partea dorsală a corpului esţe
cenuşie. Partea ventrală albicioasă,
creştetul negru cu o pată albă. Pasărea
adultă are pe ceată 3 pene lungi deschise
în formă de moţ. Ciocul şi irisul sunt
galbene, picioarele bru?e-roşietice, unghiile.
_negre (Fig. 84).
216
. Păsăre migratoare, oaspete de vară (martie-octombrie). Rămâne lan.o i tţUmai
în iernile calde. Foarte comun în bălţile noastre. Preferă apele limpezi, bogate în
peşti, în apropierea arborilor mari unde cuibăreşte de obicei în colonii. Cuibăreşte
însă şi în stuf. Când zboară îşi retrage gâtul în formă de S. Rănit, devine periculos
atât pentru om, cât şi pentru câini prin loviturile ciocului.
Se hrăneşte cu peşti, broaşte, icre de broaşte, şoareci, păsări mici, diferite
larve, viermi etc.
După Cătuneanu 85% din hrana lui se compune din peşte, deci este extrem
de dăunător pescuitului. Din acest motiv şi prin faptul că se găseşte în număr
mare, nu i-a fost acordată nici o epocă de ocrotire; stârcul alb mare - egreta mare
(Egretta alba). Penajul este de culoare albă, iar în timpul clocitului are pe spate
nişte pene lungi numite crose, foarte ~utate în comerţ. Ciocul galben, picioarele
brune-verzui. Pasăre migratoare - oaspete rar de vară (aprilie-noiembrie). Se află
la noi în ţară numai în deltă şi bălţile Dunării. Trăieşte în colonii mici şi cloceşte
în mijlocul stufărişului, de multe ori împreună cu stârcul lopătar, în locurile cele
mai ferite de oameni, adeseori în interiorul plaurului, unde accesul omului şi al
animalelor patrupede este aproape imposibil; stârcul lopătar (Plata/ea leucorodia)
are culoarea albă, cu moţul şi baza gâtului galben-ruginiu. Caracteristici: ciocul
lung, negru şi lăţit la vârf. Pasăre migratoare - oaspete de vară (aprilie-septembrie),
în Delta Dunării şi în luncile Dunării (declarat monument al naturii);ţigănuşul
(Plegadis falcine/111s), are un penaj de culoare brun-negricios, iar ciocul lung şi
încovoiat în jos: ciocul şi picioarele brune-măslinii, irisul brun-închis. Haina de
iarnă mai închisă. Pasăre migratoare oaspete de vară în deltă (aprilie-octombrie).
Rar în alte bălţi. Zboară cu gâtul întins, ca şi barza: consumă lipitori, melci etc.;
cuibăreşte pc arbori, uneori în cuiburile părăsite de stârci; buhaiul de baltă
(Botaurus stellaris). Culoarea de fond a penajului este roşie-ruginie şi roşie-gălbuie
cu pete negre şi brune. Partea de jos a cefei este mai închisă şi are un moţ. P~ăre
migratoare, oaspete de vară (aprilie-octombrie), se găseşte în toate bălţile ţării, în
stufării . Este ichtiofag, mănâncă însă şi diferiţi viermi, lipitori, melci, şerpi,
şoareci etc., deci este mai mult folositor decât vătămător. Loviturile lui de cioc
sunt periculoase.
În bălţile din lungul Dunării numeroşi sunt şi fundacii şi corcodeii. Astfel
este fundacul polar (Gavia arctica), element arctic care migrează iama în ţinuturile
temperate, care apare şi în ţara
noastră prin luna noiembrie. Cât
timp bălţile din ţara noastră nu
îngheaţă, fundacii polari nu
părăsesc ţara; corcodelul mare
(Podlcq,s cristatus)(Fig. 85). Are
217
o egretă neagră cu două vârfuri şi un guler galben-ruginiu cu margine neagră.
Partea dorsală este cenuşie-brun-închis, roşu-carmin. Femela este mică şi culoarea
spălăcită. Pasăre migratoare-oaspete de vară (martie-noiembrie). În ierni uşoare
este sedentară în Delta Dunării. Preferă lacuri mari înconjurate de stufăriş . Cuibul
pluteşte pe apă, clocitul şi crşterea puilor se face de ambele sexe. Pe uscat se
mişcă greoi, înoată şi se scufundă excelent; corcodelul urecheat (Podiceps auritus).
Egretele de pe cap SWlt mai mari decât la corcodelul mare, au câte o dungă roşie
ruginie pronunţată şi pot fi ridicate în formă de urechi . Gulerul este negru, capul
şi partea dorsală brună-negricioasă, oglinda albă, guşa, partea dinainte a gâtului
ruginie-închis, partea ventrală albă lucioasă, ciocul negru, la bază şi vârf roşu,
irisul roşu-carmin, pupila înconjurată cu W1 inel alb, picioarele gri. Este cel mai
fnnnos corcodel. Pasăre migratoare, oaspete de iarnă (octombrie-martie) pc marile
cursuri de apă care nu îngheaţă. Se reproduce în nordul Siberiei, Finlandei şi
Scandinaviei; corcodelul pitic (Podiceps ruficollis). Nu are nici egretă şi nici
guler. Capul şi partea dorsală brună-negricioasă, laturile capului şi gâtului supe-
rior brune-roşu închis, partea ventrală albă-argintie. Ciocul scurt, negru cu vârful
albicios, irisul brun-roşcat, picioarele brune verzi. Femela la fel colorată . Pasăre
migratoare şi sedentară, oaspete de vară (martie-noiembrie). Foarte comună în
deltă şi în bălţile noastre, bogate în vegetaţie. În ierni uşoare nu părăseşte delta şi
bălţile Dunării, zboară şi se scufundă foarte bine.
Corcodeii se hrănesc cu peşti mici, diferite insecte şi plante acvatice.
în afară de corcodeii arătaţi se mai găsesc în ţara noastră ca oaspeţi de vară:
corcodelul cu gâtul negru (Podiceps nigricollis) şi corcodelul cu gâtul roşu
.(Podiceps griseigna), specie mai rară, oaspete de vară la noi (martie-octombrie).
Lişiţa (Fu/ca atra) are corpul negru, o pată albă pe frunte deasupra ciocului,
ciocul alb, picioarele gri-verzui, degetele prevăzute la fiecare falangă cu o
membrană înotătoare în formă de disc, irisul roşu. Femela seamănă cu masculul
fiind ceva mai mică. Pasăre sedentară şi
migratoare în funcţie de vreme. Soseşte în
martie şi pleacă în octombrie-noiembrie.
Dacă iama este uşoară rămâne la noi. Preferă
· lacuri mari înconjurate de stuf. Trăieşte .
· sociabil. Consumă subs t anţ e vce ctale şi
animale: plante fragede, acvatice, insecte,
, broaşte, şerpi, şopârle, icre şi peşti. Poate
alerga pe suprafaţa apei bătând din aripi.
Comună este şi găinuşa de baltă (Gal/inu/a
chloropus), care trăieşte mai ales în bălţile
Dunării şi se întâlneşte pe toate bălţile din
ţară, acoperite cu trestie deasă. Este o spe-
Fig. 86. Găinuşa de baltă (Gallinula cie migratoare, însă în iernile blânde rămâne
chloropus). la noi (Fig. 86).
218
. Dintre păsarile cântătoare care trăiesc în bălţi sunt: lăcarii (Acrocepha/us
arundinaceus, A. palustris, A. agricola), piţigoiul de stuf (Panurus
biarmicus) etc. ·
ln hm.ca Dunării trăiesc şi multe păsări răpitoare ·cum ar fi: vulturul pleşuv
(Weaphron percnopterus), partea an!erioară a capului şi gâtului ~ pene. Tarsul
este de culoarea cărnii, ~ pene. Pasărea adultă are penaj alb, aripi negre, gât şi
piept galbene. Pasărea tânără are penaj închis, .pământiu: ciocul îngust şi lung.
Din nări curge o secreţie puturoasă. Pasăre migratoare, oaspete de vară (martie-
septembrie); uliul găinilor-ponnnbarul (Accipiter gentilis), partea dorsală a păsării
adulte este cenuşie-plumburie, parteâ ventrală albă cu pete negre-cenuşii
transversale, partea dorsală a păsării tinere este brună-cenuşie, partea ventrală
galbenă-albicioasă cu dungi brune-închis longitudinale. Irisul este roşu-portocaliu,
picioarele galbene, ghearele negre, ascuţite şi foarte încovoiate. Pasăre sedentară.
Foarte comună în regiunea de şes, coline şi munte.
Este una dintre cele mai vătămotoare păsări răpitoare aduce pagube
mari vânatului mic şi mare, de la păsărele până la cocoşul de m\lllte, de la şoarece
până la iepure şi iedul de căprioară; nici un animal nu este menajat de el. Face
ravagii în efectivele fazanilor, potârnichilor, prepeliţelor, porumbeilor, prinde însă
şi ciorile, gaiţele, coţofanele, apoi nevăstuicile, hârciogii, veveriţele etc. Este spaima
vânatului mic.
Fiind în număr mare nu trebuie cruţat. Combaterea lui se face prin împuşcare
la cuib, la vânătoare cu bufniţa, apoi cu ajutorul capcanelor.
În bălţile Dunării dar şi în al_e altor ape curgătoare din România trăiesc şi
câteva reptile ca: şarpele de apă (Nartrix tessel/ata), broasca de lac (Rana
ridibunda, R. esc11/enta), broasca ţestoasă de baltă (Emys orbicularis), tritoni
(Trit11rus cristatus) T. vulgaris, buhaiul de baltă (Bombina variegata,
B. bombina), broasca de smârc (R.ana arvalis) etc.
Peştii în apele stătătoare de
la şes sunt în număr redus ca
specii. De exemplu bălţile mici
conţin numai câteva specii de
peşti:Leucaspius deliniatus,
Carassius carassius, Cobitis
taenia, la care se mai pot
adăuga, în Banat somnul
american (lctalurus melas), în
Moldova carasul (Carassius
auratus gibelio) (Fig. 87), iar
în Muntenia, ţigănuşul (Umbra
krameri). Fig. 87. Carasul (Carassius auratus gibelio).
:2 9
Fig. 88. Linul (f inca tinca).
Fig. 89. Ştiuca (Esox lucius).
Fig. 90. Ţiparul (Misgumus fossilis).
în lacurile mai mari cum sunt: Snagov, Căldăruşani, Strachina, Jirlău etc. .
mai trwesc linul (Tincn tinca), ~tiuca ~ox l11ci11s), o bietul {A.lb11rn11s 11/b11rn11J.'),
.babuşca (Rutilus rutilus), roşioara (Scardinius erythroplitalmus), bibanul (Perca
fluviatilis), crapul (Cyprinus carpio), ţiparul (Misgurnus /ossilis), şalăul
(Stizostedion luciperca), plătica (Abramis brama) şi somnul (Silurus g/anis),
văduviţa ([dus idus) (Fig. 88, 89, 90).
1.4.2. FAUNA LACURILOR LITORALE
în lacurile litorale a căror salinitate variază există o serie de forme care sunt
specifice apelor dulci, iar altele apelor sărate. în sistemul salmastru Razelm,
220
ihtiofauna constă din specii primar dulcicole, din specii ponto-caspice şi din specii
marine eurihaline.
Speciile dulcicole predomină ca biomasă în complexul Razelm. Cele mai
des întâlnite sunt: crapul (Cyprinus carpia) şi plătica (Abramis brama danubii).
Alţi peşti dulcicoli destul de des întâh.iţi sunt babuşca (Rutilus rutilus), roşioara
(Scardinius erythropthalmus), bibanul (Perca fluviatilis), obleţul (Alburnus
alburnus), ştiuca (Esox lucius). Destul de rar se întâlnesc somnul (Silurus glanis),
ţiparul (Misgurnus fossilis), linul (Tinca tinca), carasul (Carassius auratus),
caracuda (Carassius caressius).
Dintre peştii ponto~caspici amintim: guvizii (Gobius syrman) care se niai
întâlnesc şi în părţile mai îndulcite ale mării. Alte specii mai frecvente de guvizi
sunt: G. fluviatilis, G.·kessleri şi Benthophillus stellatus care sm1t perfect adaptate
la apa dulce, frecvente şi în bălţile Dunării. aterina (Atherina hepsefus).
Dintre peştii care vin în Marea Neagră menţionăm: chefalul numit şi
singhiulul (Mugii auratus), chefalul mare (Mugii cephalus), ghidrinul
(Gasterosteus acu/eatus), cambula (Pleuronectes jlesus /-uscus), babuşca mare
(Rutilus rutilus), sturionii (Acipenser stellatus, Ac. guldenstaedri, Huso huso),
care ajung foarte rara în Complexul Razelm, gingirica (Clupeone/la cultriventris)
şi cele trei specii de scrumbii (Alosa pontica, A. maeotica, A. caspia nordmanni)
(Fig. 91, 92, 93).
Fig. 91. Guvidul (Gobius fluviatilis).
,,
="-'-
J
Fig. 92. Aterina (Atherina hepsefus). ·
@1
~-~~-!oi___ --
; Fig. 93. Gingirica (Clupeonella
! cultriventris). ...
221
Vegetaţia fi fauna apelor curgltoare
La suprafaţa Pământului, mediile de viaţă sunt variate, dar ele se pot reduce
la trei medii principale: acvatice, terestru şi subterane, care formează tot atâtea
domenii de viaţă.
Domeniul acvatic este deosebit de vast, cu caractere _fizico-chimice extrem
de variate, care determină condiţii ecologice diferite.
Păienjenişul de ape curgătoare care acoperă suprafaţa uscatului, se organiz.ează
în bazine şi mari sisteme hidrografice, reprezentând o verigă în marele circuit al
apei în natură, între cele două momente importante ale acestuia: evaporarea, cu
precădere de la suprafaţa mărilor şi oceanelor (trecerea în stare de vapori) şi
precipitarea pe s:uprafaţa uscatului(revenirea la starea lichidă).
Dacă privim imaginea planetei luată din satelit, ea ne apare organizată de la
cele mai mici firişoare de apă, respectiv rigole şi oga.şe şi până la cele mai mari
artere - râuri, fluvii - în numeroase organisme care, în cea mai mare parte, se
termină la marginea mărilor şi a oceanelor, uneori în interiorul continentelor, în
lacuri care sunt în centrul unor depresiuni închise.
Se poate afirma prin urmare, că reţeaua hidrografică are cel mai mare grad de
cuprindere, de acoperire a suprafeţei Terre~ în comparaţie cu celelalte componente
ale mediului geografic.
Flora şi fauna din cuprinsul apelor curgătoare sunt foarte bogate şi variate ca
urmare a influenţei pe care o exercită factorii ecologici (chimismul şi salinitatea
apelor, regimul termic şi de îngheţ, dinamica apelor, precum şi habitatul).
Salinitatea apelor diferă âe la o unitate hidrografică la alta, adică variază
de la mai puţin de 1 mg/1 în apele dulci, până la câteva grame la litrul de apă în
apele hiperbolice.
RegiJ:nul termic al apelor este în funcţie de zonele climatice în care sunt
situate diversele bazine hidrografice. în cazul apelor curgătoare tempcrntura variază
în profil longitudinal şi transversal, iar în adâncime temperatura este aproximativ
uniformă, copiind de regulă oscilaţiile termice ale aerului.
· în regiunile unde râurile îngheaţă în sezonul de iarnă, atât vegetaţia cât şi
fauna sunt nevoite să suporte adversitatea condiţiilor grele, iar în anumite situaţii
viaţa se reduce foarte,mult.
În apele curgătoare un rol important în dezvoltarec1 unor specii de plantc ·şi
animale îl are şi viteza curentului de apă, care participă activ la împrospătarea şi
îmbogăţirea continuă a cantităţii de oxigen. În apele râurilor sunt adaptate speciile
de animale reofile - bune înotătoare, cu musculatură puternică şi având corpul de
formă hidrodinamic. în alte situaţii adaptarea animalelor la dinamica râurilor se
face fie prin fixarea de substrat cu ajutorul ventuzelor sau a.unor cârlige, fie prin
eliminarea unui mucus cleios.
222
Compoziţia floristică şi fa'lDlistică a apelor curgătoare este în funcţie de viteza
curentul de apă, de substratul albiei minore, de proprietăţile fizice şi chimice ale
apelor etc. De asemenea, distribuţia florei şi faunei mai depinde şi de debitul
râurilor şi fluviilor, de unităţile de relief pe care le străbat apele curgătoare, precum
şi de particularităţile fiecărui sector al sistemului fluviatil în parte.
Caracteristicile vegetaţiei şi faunei

din cursul superior al apelor curgătoare
În cursul superior al râurilor, unde în mod frecvent apele străbat
unităţi accidentale, panta albiei minore este mare, scurgerea are caracter perma-
nent şi constant, viteza curentului are\ralori crescute, temperatura apelor este mai
scăzută, iar cantitatea·de oxigen mare, flora şi fauna prezintă adaptări specifice cu
caracter reofil.
Flora reofilă este în general săracă, fiind formată din alge şi bacterii cu
înfăţişare filiformă în sensul curentului de apă. Alteori, fundul pietros al albiei
minore este acoperit de o biodermă subţire de culoare verde-cenuşie şi lunecoasă
la pipăit formată, în general din diferite alge de dimensiuni mici (Qadophora
g/omerata). Tot pe fundul albiei minore se întâlnesc şi muşchi reofili dispuşi sub
forma unui strat subţire pe pietre şi pe nisipuri grosiere.
Dintre plantele cu flori mai frecvent se întâlnesc piciorul cocoşului (R.anuncu-
lus); rogozul (Carex) şi broscăriţa (Potamogeton).
Fauna este formată din trei grupe:
- animale reobiante - adaptate la râuri cu repezişuri şi cascade~ cu dispozitive
care le îngăduie să nu fie luate de apă;
- animale reofile - specifice apelor ce curg cu viteză mai mică;
- animale reoscente - ajunse întâmplător în apele curgătoare.
Animalele reobiante şi reofile, care populează sectorul superior al apelor,
reuşesc prin forma şi adaptările pe care le au să învingă puterea apei. De exemplu:
larvele de efemeride (Ecdyonurus fluvinum), plectopterele (Perla, Neinura),
coleoptere (lle/mis), precum şi unele relicte glaciare (Planaria) şi un gasteropod
(Ancylus fluviatilis) fic5at de pietre etc.
Nectonul este alcătuit din mai multe specii de peşti adaptaţi la condiţiile
dinamice, fi.zice şi chimice menţionate mai sus. Se poate deţimita în cursul
superior al râurilor - mai ales a celor de munte - zona păstrăvului (Salmotrutta
fario) sau domeniul salmonidelor (Fig. 94).
Păstrăvul este un peşte zvelt de culoare verzui marmorat pe spinare şi albastru
pe laturi. Are o lungime medie de 20-30 cm fiind un peşte lacom care se hrăneşte .
cu larve şi insecte.
223
Fig. 94. Păstrăvul indigen (Salmotrutta fario).
Mulţi geografi împart zona păstrăvului în două subzone: subzona păstrăvului

şi subzona lipanului (Fig. 95, 96, 97, 98, 99, 100, 101). ln subzona păstrăvului,
pătrund şi trăiesc în .asociaţie cu acesta două mici cipiridc: boişteanul (Phoximus
phoximus) şi zglăvoacea (Gottus gobio). În subzona lipanului (Thymalus
thymalus) precum şi lostriţa (llucho hucho), zvârluga (Cobitis taenia), cleanul
(Squalius cephalus). Adesea din subzona păstrăvului coboară boişteanul şi
zglăvoacea, iar din sectorul deluros mai urcă mreana vărgată (Barbus petenyi) şi
grindelul (Nemachilus barbatulus). Tot în zona păstrăvului mai trăieşte făntânelul
(Salmo fontinalis) şi !)ăstrăvul c'll:cubeu (Salmo irideus).
Fig. 95. Zglăvoacea (Cottus gobio).
P-1_g. 96. Boişteanul

(Phoximl18 phoximus).
224
Fig. 98. Lipanul ([hymalus tyma!U8).
Fig. 99. Lostriţa (Hucho hucho).
Fig. 100. Păstrăvul curcubeu (Salmo irideus)
Fig. 101. Fântânelul (Salmo fontinalis).
225
Caracteristicile -Pegeu,ţiei şi faunei
din cursul mijlociu tjf.apelor curgătoare
Râurile, în cursul lor mijlociu, străbat de regulă regimri deluroase şi de podiş.

Pe acest sector se întâlneşte o floră ceva mai bogată şi o faună mai variată. Panta
albiei minore este mai redusă, curentul de apă are o viteză mai mică, temperatura
apelor începe să crească, cantitatea de oxigen din apă este mai scăzută, iar patul
albiei este dominat de mâluri, nisipuri şi uneori de pietrişuri grosiere.
Organismele reobionte rămân foarte puţine, dominante fiind cele reofile şi
reoscene.
Flora şi fauna este adaptată la condiţiile şi constituţia substratului din albia
minoră. Astfel, pe paturile albiilor nisipoase creşte piciorul cocoşului fluviatil
(Rannunculus fluviatilis) laolaltă cu muşchiul de apă (Fontinalis antipyretica).
Aici se dezvoltă wiele specii de lamelibranhiate (Pisidum), microcrustacci şi larvele
wior insecte. Pe râurile care au patul mâlos şi panta mai redusă creşte o floră
alcătuită din coada mânzului (Hippuris vulgaris), ciuma apelor (Elodea
canadensis) şi broscăriţa (Potamogetom).
Fauna este destul de bogată fiind caracterizată prin prezenţa unor amfipodc
(Gammarus), lamelibranhiate (Unio, Sphaerium), gastropodc (Viviparus),
qrustacee, decapode etc.
Fauna piscicolă este adaptată la condiţiile hidrografice ale acestui sector.
Aici se dezvoltă zona mrenei, cu subzona grindelui şi subzona mihalţului.
În subz.ona grindelului întâlnim mreana vărgată împreună cu grindul şi cleanul
ce coboară din subzona lipanului. În subzona mihalţului trăieşte mreana (Barbus
fluviatilis), beldiţa (Alburnus bipunctatus), scobarul (Chondro stoma nasus) şi
mihalţul (Lota vulgaris).
Caracteristicile vegetaţiei şi faunei

din cursul inferior al apelor curgătoare
În cursul inferior, râurile drenează în mod frecvent, regiuni de câmpie. Ele

p1tzinU1 o 11luie:: eu pw1U1 eX:lle111 de redusa, cursul dt:viue nieanurac, patul albiei
este căptuşit cu mâluri şi nisip~ iar temperatura apei este foarte ridicată în
anotimul de vară. Viteza curentului de apă este foarte mică ceea cc favorizează
dezvoltarea unei vegetaţii hidrofile. La malurile convexe unde adâncimea apei
este mică şi viteza redusă cresc câteva specii de plante submerse (brădiş, broscăriţă)
şi plutitoare (nuferi, cornaci, plutică). De asemenea în albia majoră a râurilor din
acest sector se întâlnesc păduri formate din esenţe albe denumite de noi „zăvoaie".
Acestea sunt alcătuite din sălcii, răchitişuri, plopi, anini etc,
226
. Toit pe spaţiul luncilor se semnalează şi pădurile de esenţe tari în amestec cu
esenţe albe. în aceste păduri se întâlneşte stejarul, ulmul, frasinul, cornul, sângerul,
părul şi mărul sălbatic.
în ceea ce priveşte fauna din sectorul de câmpie al râurilor, aceasta este bogată
şi variată. Aici este domeniul ciprinidelor. Acolo unde panta albiei este ceva mai
mare şi curentul de apă mai activ se dezvoltă subzona plăticii, iar unde apele
alcătuiesc un sector de curgere mai liniştit se formează subzona crapului.
în subzona plăticii trăieşte frecvent plătica (Abramis abrama), bibanul (Perca
fluviatilis) şi ţiparul (Misgurnus / osilis). În subzona crapului întâlnim crapul
(Cyprinus carpio), linul (Tinca tinca), ştiuca (Esos lucius) considerată rechinul
apelor continentale, somnul (Siluru~ glanis), ocheana sau babuşca (Leuciscus
rutilus), carasul (Carassius vulgaris) etc.
Dundrea. înainte de construirea hidrocentralei, ,,Porţile de Fier" în zonă era
o faună reofilă, foarte bogată formată din: celenteratul Cordylophora lacustris,
turbelariatele (Polycelis nigra, P. felina), polichetele (Hypania invalida şi
Manayunkia caspica) hirudinee, oligochete din genurile Tubifex, Limnodrilus,
Nais, numeroase moluşte (Theodoxus transversalis, T. danubialis, Viviparus
danubialis, Va/vata piscina/îs) etc. briozoarul Plumatella repens, isopodul [aera
sarsi sarsi, efemeroptere ca Polymitarcis virgo, Baetis bioculatus, chironomide
din genurile Lauterbornia, Tanytarsus, Tendipes etc.
În linii mari, fauna Dunării de la Porţile de Fier era compusă din multe
clemente reprezentate printr-un număr mare de indivizi, din specii de talie mare,
bine adaptate la viaţa în curentul extrem de puternic (specii care se îngropau în
substrat sau utiliz.au „pernele" rezultate din înlănţuirea, în cantităţi uriaşe a tuburilor
confecţi onate de corofiide ). Impresionau numărul mare de specii de tip pontocaspic
(llypania, laerna, numeroase corofiide şi gamaride etc.).
Ihtiofauna Dunării în sectorul Porţilor de Fier. Până la formarea lacului de
acumulare Porţile de Fier I, din punct de vedere al componenţei în specii ihtiofauna
din acest sector diferea prea puţin de ihtiofauna Dunării inferioare. Cu excepţia
unui număr redus de specii de peşti de munte, care nu erau autohtone în Dună!i,
ci proveneau din afluenţi, toate celelalte specii de peşti din sectorul Porţilor de
Fier, trăiau în Dunăre până la vărsare sau cel puţin până la Călăraşi. Diferenţa
constă în aceea că în sectorul Porţilor de Fier dominau net speciile reofile dintre
care amintim: cega (Acipenser ruthenus) care ajunge în Dunăre până aproape de
guri, iar în unele râuri mari (Mureş, Someş) până în zona mrenei. Ceilalţi sturioni
- viza (A. nudiventris), nisetrul (A. guldenstaedti), păstruga (A. stellatus) şi
morunul (Huso huso), erau mai rari. În număr mare se întâlneau cleanul (Leuciscus
cephalus), mreana (Barbus barbus), morunaşul (Vimba vimba carinata), văduviţa .
(Leuciscus idus), avatul (Aspius aspius) sabiţa (Pelecus cultratus), obleţul
227
(Alburnus alburnus) cele două specii de fusar (Aspro z/ngel şi A. streber). Specii
caracteristic zonei montane: moioaga (Barbus meridinalis petenyi), latiţa
(Alburnoides bipuncatus), zglăvoaca (Cottus gobio) şi uneori păstrăvul
(Fig. I 02, I 03, I 04, I 05).
Prin construcţia barajului de la hidrocentrala Porţilor de Fier I şi Il, multe
specii de peşti din Dunărea inferioară nu pot înainta în am<>nte de acest baraj.
în prezent în zona lacului de acumulare Porţile de Fier trăiesc peşti mai puţin
reofili, în parte chiar stagnafili dintre care amintim: crapul (Cyprinus carpio),
plătica (Abramis brama), babuşca (Rutilus rutilus), şalăul (Stizostedion
lucioperca), bibanul (Perca fluviatilis), bibanul-soare (Lepomis gibbosus),
zvârluga (Cobitis taenia), roşioara (Scardinius erythrophtalmus) etc. (Fig. 106).
Dunărea inferioară. În funcţie de viteză şi de adâncimea apei, în
unele sectoare, fundul Dunării, poate fi pietros, prundos nisipos, argiţos
sau mâlos (Fig. 107).
Fig. 102. Cega (Accipenser guldenstaedti).
Fig. 103. Morunaşul (Vimba vimba carinata).
Fig. 104. Păstruga (accipenser stellatus).
228
Fig. 105. Nisetrul (Accipenser guldenstaedti).
Fig. 106. Crapul (Cyprinus carpio).
Fig. 107. Şalăul (Stizosted.ion luciperca).
Fauna nevertebratelor a Dunării inferioare. Este reprezentată în special din

forme de origine marină ponto-caspică: Chaetagammarus, Dikerogammarus,
Pontogammarus, Corophium, care lipsesc în râuri. În schimb -speciile genului
primar-dulcicol Rivulogammarus, care se întâlnesc frecvent în râuri, în Dunăre
apar foarte rar. De asemenea, celelalte specii de origină marină ponto-caspică sunt
caracteristice Dunării şi lipsesc în râuri: unele dintre ele fiind reofile (/aera sarsi,
Cordylophora caspia, polichetele (Hypania i11valida, Hypaniola kowa/ewskii)·
etc. Printre nevertebratele primare dulcicole există unele proprii Dunării, care
229
i·, Fig. 108. Scrumbia de Dunlre (Alosa pontica).
lipsesc în râuri: turbelariatul triclad Dendrocoelum romano danubialis,
gasteropodeleFagotia acicularis, F. esperi etc. Racii S\lllt reprez.entaţi prinAstacus
lepodactylus, pe care îl întâlnim şi în râuri de şes. Tot aici se întâlnesc foarte
multe specii de-vi_ermi ca: Hypania invalida, Piscicola geometra, 1/irudo
medicinalis etc. ·
Ihtiofauna Dunării inferioare. De la Drobeta Turnu Severin în aval Dunărea
formează zona crapului (Cyprinus carpio) care este peştele dominant pe întreaga
Dunăre inferioară, cu excepţia celor trei braţe ale Deltei.
În zona Dunării inferioare trăiesc mai multe categorii biologice de
peşti şi anume:
Peşti marini migratori, care urcă pentru reproducere în Dună re:
n\orunul (Huso l,uso), păstrăvul de mare (Salmo trutta hebrax), păstruga
(Acipenser stellatus), nisetrul (Acipenser guldenstadti), scrumbia de Dunăre
(Alosa pontica) (Fig. 108).
Peşti reofili: Gobio kessleri antipai, obletul mare (Cltalc11/burnus chalcoides
mento), Gobio albipinnatus~ Cobitus aurata bulgarica, cega (Acipe11ser
ruthenus), fusarul mare (Aspro zi11gel), cleanul (Leuciscus cephalus), scobarul
(Chondrostoma nasus), mreana (Barbus barbus), mihalţul (Lola Iota), morunaşul
(Vimba vimba).
Peşti care pătrund din Dunăre pentru reproducere În bălţi: văduviţa
(Leuciscus idus), somnul (Silurus glanis), crapul (Cypri1111s carpio), plătica
(Abmmis brama), babuşca (Rutilus rutilus), şalăul (Stizostedion lucioperca), ·
a .itul (Aspius aspius) (Fig. 109, Fig. 110).
Peşti care trăiesc şi se reproduc atât În apă curgătoare _cât şi În cea stătătoare:
bibanul (Perca jluviatilis), ştiuca (Esox lucius), obleţul (Alburnus alburnus),
gingirica (Clupeonelba c11ltriventris) etc. · ·
Peşti care trăiesc fn ape stătătoare (stagnofi[i): roşioara (Scardinius
erythroptlralmus), carasul (Carassius auratus gibelio) zvârluga (Cobitis taenia),
specii de guvizi (Gobius kessleri, G. fluviatilis), bibanul-soare (Lepornis
gibbosus), linul (Tinca tinca) <;a.racuda (Carassius carassius), ţiparul (Musgarnus
fosilis) etc. ·
230
Fig. 109. Somnul (Silurus g]anis).
Fig. J JO. Văduviţa (Leuciscus idus).
Vegetaţia şi fauna Deltei Dunării

Vegetaţia Deltei Dunării poate fi în trei categorii: acvatică,
grupată
palustră şi de uscat. ·
Vegetaţia acvatică. Este constituită din plante hidrofite submerse şi plante
cu frunze plutitoare. Primele constituie „flora moale", ele fiind fixate cu rădăcinile
în nămolul bălţilor, formând adevărate păduri acvatice. Este vorba de plantele
numite paşă sau broscăriţă (Potamogetum crispus), moţ (Potamogetum
perfoliatus), mărar (Potamogetum pectinatus), ce se dezvoltă într-o ţesătură deasă
cu brădişul (Myriophyllum), cosorul (Ceratophyllum susmersum), sârmuliţa sau
vâjoaică (Vallisneria, inariţa (Najas major) şi ciuma apei (Elodea c4nadensis),
coada calului (llippures vulgaris), otrăţelul (Vitricularia vulgaris).
231
Printre plantele cu frume plutitoare frecvenţa cea mai mare o are nufmul alb
(Nymphea alba) şi galben (Nuphar luteum). Pe marginea stuflhiilor din gârle şi
canale cu apă aproape stătătoare sunt foarte răspândite plutiniţa (Nymbroides
pe/tata), iarba broaştelor (Hydrocaharis morsusranae), broscăriţa sau limba apei
(Potamogeton natans), rizacul (Stratiotes aloides) etc.
În apele puţin adânci ale litoralului bălţilor găsim iarba broaştelor
(Hydrocharis morsusranae), o specie de broscăriţă (Potamogeton natans) şi o
serie de specii de alge din familia Characeelor, precum şi mătasea broaştei
(Spyrogira).
La ostrovul Maliuc vegetează foarte bine lotusul (Nelumbo nucifera) care
este adus din Delta Volgăi.
Spaţiile libere ale apelor sunt ocupate de plantele plutitoare, fără rădăcini.
Dintre acestea amintim: patru specii de Lemna, două specii de pestişoară (Salvinia
natans şi Marsilia quadri/olia), otrăţelul de baltă (Utricularia) şi Androvanda,
plantă carnivoră care îşi aşteaptă prada pentru a o strânge în capcanele sale.
Vegetaţia palustră, este caracteristică zonelor mlăştinoase cuprinse între
Ialpug-Catlabug-Chitai şi complexul lacustru Razelm-Sinoe.
în cadrul acestei vegetaţii predomină stufmşul format în general din stuf,
plaur, papură, pipirig şi rogoz.
Stuful se prezintă fie omogen (Phragmetes communis), fie amestecat cu
papură (Tipha lati/olia şi angusti/olia), pipirig (Scirpus triqueter) sau rogoz
(Carex stricta), coada calului-de-baltă (Equisetum palustre), săgeata apei
(Sagitaria sagitti/olia), răsăţeaua (Butomus umbellatus), stânjeneii galbeni (Iris
pseudocorus), mana-apei (Gliceria aquatica), jaleşul (Stachys palustris), cupa-
vacii (Calystegia sepium), măcrişul-de-apă (Rumex hydrolapatum), zăloaga sau
salcia cenuşie (Salix cinereia) etc.
Stuful, ca vegetaţie predominantă se găseşte atât în zonele mlăştinoase de la
marginea lacurilor, pe plaur sau în mlaştinile propriu-zise, cât şi în japşe sau pc
grinduri: Diferitele elemente morfo-hidrografice pe care se dezvoltă acest stuf îi
imprimă diversităţi-calitative evidente. Astfel, cel mai bun stuf se găseşte în zonele
mlăştinoase fiind urmat de cel de pe plaur; mai slab este cel de pe japşe (sau în
zonele care deşi nu au ape sub 1 m adâncime, sunt totuşi bine alimentate, ceea ce
asigură o suficientă aerisire şi mineralizare. Astfel, acestea se găsesc în depresiunile
Parclina, Sontea, Gorgbva, Carasuhat, Izlina şi parţial în delta Chilia, în timp ce în
vestul depresiunii Sireasca, unde alimentarea cu apă proaspătă este slabă, iar
colmatările sunt puternice, stuful este slab dezvoltat. Tot din cauza slabei alimentări
este puţin dezvoltat şi stuful din-depresiunea Roşu-Puiu şi Dranov.
Plaurul este, ca şi stuful, o formaţie caracteristică deltei - El este format
dintr-o împletitură-deasă de rizomi şi rădăcini de plante acvatice, la toate acestea
adăugându-se numeroase resturi vegetale cât şi mâluri minerale aluvionare. Pe
232
plaur se dezvoltă o asociaţie foarte bogată de plante acvatice. Astfel, se întâlnesc
stuf (Phragmites communis), papură (Tipha latifolia, angustifolia şi stenophylla)
uneori zălogi (Salix cinereo), cât şi numeroase alte plante acvatice mai mici, ca
rogoz (Carex stricta şi Pseudocyperus), feriga de apă (Driopteris), izma broaştei
(Mentho aquatica), nu mă uita (M:,osotis palustres), stânjenei de baltă (Iris
pseudocorus), gălbenele (Roripa amphibia), cucută de apă (Cicuta virosa), ştevie
de apă (Rumex), pufuliţe (Epilobium hirsutum), lăsănicior (Solanum du/camara),
diferite specii de Ranunculus etc.
Plaurul fiind neuniform dezvoltat ca suprafaţă şi grosime, se găseşte sub mai
multe forme. Plaur plutitor şi de fund. Plaurul de fund poate fi semicolmatat,
colmatat şi turbificat. El este în gen~l un plaur plutitor care. după ce a atins
fundul şi s-a prins de el în timpul apelor mici, fiind bine dezvoltat în grosime şi
relativ bine colmatat, rămâne pe fund ca plaur fixat colmatându-se şi evoluând
spre turbificare.
Din cauza dezvoltării discontinue a plaurului, cât şi a grosimii sale variabile
cuprinsă între 25 şi 125 cm, stufărişurile ce cresc pe el nu sunt întotdeauna cele
mai bune, existând mari suprafeţe de plaur cu stuf mediocru. Un stuf foarte bine
dezvoltat se găseşte numai pe plaurul plutitor.
Plaurul din deltă este bine dezvoltat în ostrovul Sfântu Gheorghe şi mai ales
în depresiunile Matiţa-Merhei şi Roşu-Puiu.
Vegetaţia de uscat. Vegetaţia uscatului din Delta Dunării este de mai multe
feluri: păduri de sălcii, păduri amestecate şi păşuni. Pădurile atât de sălcii cât şi
cele de amestec sunt reduse la nişte fâşii lungi şi înguste, care ocupă puţin teren.
Aceasta se datoreşte faptului că în deltă condiţiile ecologice variază puternic pe
distanţe scurte.
Ponderea speciilor care compun pădurile din deltă este următoarea: salcia
ocupă circa 5500 ha sau 62,7% din suprafaţa efectiv păduroasă care este de 8800
ha, ea dând nota caracteristică a acestor păduri. Plopii indigeni (alb şi negru)
ocupă 700 ha sau 8,2% iar hibrizii de plopi negri 1000 ha sau 11,2%. Restul de
2600 ha sau 17,9% este reprezentat de specii de foioase cu lemn tare ca stejari,
frasini, anini etc.
În ceea ce priveşte repartizarea vegetaţiei lemnoase trebuie să se facă o
distincţie între delta fluviatilă şi delta fluvio-maritimă.
În delta fluviatilă vegetaţia este reprezentată în special prin zăvoaie de salcie,
instalate pe grindurile din lungul braţelor şi canalelor. Aceste zăvoaie sunt for-
mate mai ales din Salix alba, ceva mai puţin Sa/ix fragi/îs, precum şi nmneroşi
hibrizi ai acestor două specii. În funcţie de durata inundaţiilor au fost deosebite
două tipuri de zăvoaie:
233
- zăvoaie de sa/ci pe locuri joase, mai frecvent şi prelungit inundate, situate
între grindurile propriu-zise şi bălţile interioare. Arboretele de acest tip rămân
inundate uneori în tot cursul sezonului de vegetaţie. Creşterea salciei este mai
puţin activă şi de productivitate redusă. Altă vegetaţie se instalează numai ici şi
colo ca de exemplu: Carex vulpina, Lysimachia nummularia, Symphytum
officinale, Galium aparene, Iris pseudacoreus, Polygonum hydropiper;
- zăvoaiele de salcie pe locuri înalte. Se localizează pe terenuri cu inundaţii
mai puţin frecvente sau chiar rare din părţile mai înalte ale grindurilor. Creşterea
salciei aici este foarte activă, de productivitate mare. în arborete se întâlnesc
diseminat exemplare de plop alb (Populus alba) şi cenuşiu (P. canescens) ducând
astfel spre zăvoiul amestecat. Pe sol se dezvoltă o vegetaţie abundentă, formată
mai ales din mutUl de câmp (R.ubus caesius) iar dintre plantele ierboase cităm:
Equisetum palus.tre, Polygonum hydropiper, Poa tril•ialis aquatica, Euphorbia
lucida, Roripa islandica, Potentilla supina, Peucedanum palustre, Symphytum
officinale, Solanum dulcamara etc.
Mult mai rare în delta fluvială sunt zăvoaiele amestecate din cele două specii
de salcie şi cele două specii de plop. Ele se localizează pe terenuri mai rar inundabile.
Productivitatea este superioară la acest tip de arboret. Pe sol creşte o scrie de
plante ierboase, ca: I'oa trivialis, Polygonum hydropiper, Stellaria aquatica,
Lysimachia numularia, Althaea officinalis, Mentha aquatica.
Pe lângă aceste arborete naturale, au fost aclimatizate şi o scrie de specii
exotice. Dintre acestea, plopi euro-americani, arţarul american (Acer negundo) şi
frasinul de pensylvania (Fraxinus pensilvania).
în delta fluvio-maritimă pădurile vegetează pe două tipuri de terenuri: păduri
pe grinduri fluviatile în linii generale asemănătoare celor din delta fluvială şi
păduri pe grinduri maritime nisipoase. Aici se regăseşte numai zăvoiul de salcie
pe locuri joase şi destul de rar zăvoiul amestecat din cele două specii de salcie,
plop all:f şi plop negru. Aceste păduri sunt frecvent inundate, ceea cc face ca
producţia lemnoasă să fie scăzută. În ele se găsesc şi tufe rare de cătină roşie,
puţin mur şi o vegetaţie ierbacee sărăcăcioasă.
În delta fluvio-moritimll upw,:, o speeie ooua,
neîntalnita fn cca fluvială, anume,
aninul negru (Alnus glutinosa). Prezenţa lui aici trebuie pusă în legătură tot cu
variaţiile mai mici ale'nivelului apei.
La punctul Erenciuc, pe braţul Sf. Gheorghe se găseşte un aniniş mai întins,
de tipul aninişului de baltă. Arborii cresc aici pe muşuroaie înalte, în jurul cărora
apa nu seacă niciodată. Printre anini se mai găsesc tufe de zălog (Salix cinerea) şi
desişuri de trestie (Phragmites communis) printre care apar pâlcuri de: Dryopteris
telypteris, Carex vulpina, Rubus caesius, Mentha aqustica, Symphytum
officinale, Solanum dulcamara etc; Cu totul alt aspect îl au pădurile situate pe
234
nisipmile de pe grindmile maritime. Aici se realizează condiţii ecologice particulare.
Nisipurile sunt dispuse sub formă de dune înalte mai mult sau mai puţin paralele,
separate prin depresiwu adânci. în fimdul depresiunilor apa freatică iese la suprafaţă
sau este foarte aproape, astfel încât aici se poate dezvolta o vegetaţie forestiera
bogată şi variată. Pădurile localizate îc. depresiwu şi împarte pe versanţii dunelor
poartă numele de hasmacuri.
Arboretele din basmacuri se compun· din stejar pedunculat (Quercus robur),
stejar brumăriu (Q. pedunculiflora), plop alb (Populus alba), plop cenuşiu
(P. canescens), plop tremurător (P. tremflla) anin negru (Alnus glutinosa) şi trei
specii de frasin (Fra:xinus excelsior, F. pallisae, F. Oxycarpa) şi sporadic ulmul
(Ulmus Jolillcea). Dintre speciile de aJllCStec s\lllt răspândite: părul (Pirus piraster)
şi mărul pădureţ (Malus silvestris), foarte rar se întâlneşte teiul argintiu (Tilia
tomentosa), Speciile de arbuşti mai des întâlnite sunt: zălogul (Sa/ix cinerea),
dracila (Berberis vulgaris), păducel (Crataegus monogyna), măceşul (Rosa
canina), porumbarul (Prunus spinosa), cruşinul (R.hunus frangula), sângerul
(Cornus sanguinea), călinul (Viburnum opulus). De asemenea o mare frecvenţă
o au plantele agăţătoare, ca hameiul (Humu/us lupulus), curpenul de pădure
(Clematis vitalba), viţa sălbatică (Vitis silvestris), iedera (Hedera he/ix) şi mai
rar Perip/oca graeca. Flora ierbacee este de asemenea bogată şi variată ca de ex.:
Brachypodium silvaticum, Calamagrostis epigeios, Dactylis g/omerata, Poa
trevialis, Ficaria verna, Alliaria officinalis, Potentilla palustris, Filipendula
he.xopetala, Lysimachia nummularia, Symphytum o/jicinale, Glechoma
hederacea, So/anum du/camara, Galium aparine, Valeriana officinalis,
Polygonatum multiflorun, Verbascum phoeniceum, Asparagus tenuifolius,
Lycopus europaeus, Rubus caesius, Carex vu/pina, Phragmites communis,
Melapyrum silvaticum, Galium rubioides, Convallaria maja/îs etc.
Pădurile din Delta Dunării îndeplinesc un dublu rol: de protecţie şi economie.
1. Pădurile fixează şi protejează malurile fluviului, ale canalelor şi digurilor
contra eroziunii produsă de apă.
Arborii instalaţi de-a lungul braţelor Dunării, prin bogata lor reţea de rădăcini,
de suprafaţă şi de adâncime, fixează terenul de aşa natură, încât împiedică sau
reduc la maximum eroziunea malurilor şi a digurilor.
2. În timpul marilor viituri, când întregul întins al deltei este acoperit de apă,
pădurile situate în lungul braţelor Dunării, constituie repere fixe pentru vapoarele
şi ambarcaţiunile ce navighează, mai ales noaptea şi pe timp de ceaţă.
3. Pădurile fixează nisipurile nestabilite. Aceste nisipuri cad uşor pradă
vânturilor puternice care sunt dislocate şi deplasate din loc în loc, fapt care face să
pună în pericol culturile şi aşezările omeneşti din deltă.
235
Situaţii de felul acesta se întâlnesc pe grindurile Caraonnan, Sărăturile şi
chiar pc Letea.
În cazul grindului Letea au fost luate măsuri de protejare a satului
C. A. Rosetti, prin fixarea dunelor cu o vegetaţie forestieră.
4. Pădurile feresc aşezările omeneşti şi culturile agricole de arşiţa puternică
de vară şi de vânturile mari de iarnă, ameliorând microclimatul local. Delta fiind
complet plană şi deci lipsită de obstacole de relief, este total deschisă vânturilor
care bat din toate direcţiile: atât cele reci de la nord şi nord-est, cât şi cele calde şi
umede de la sud. În plus, prezenţa mării face ca frecvenţa vânturilor să fie sporită
tot timpul anului, atât dinspre mare, cât şi dinspre uscat. Dacă în acelaşi timp,
ţinem seama că în regiune cad cele mai reduse cantităţi de precipitaţii din ţară
(media anuală fon d de 400 mm), că evaporaţia şi transpiraţia sunt foarte puternice
urcând la 900 mm pe an, că nisipul nu reţine apa şi că se încălzeşte foarte mult
vara, provocând o radiaţie puternică, în ciuda ridicatei umidităţi relative a aerului,·
agricultura ca şi populaţia, au aici mult de suferit.
Pentru acest lucru, atât culturile agricole, cât şi aşezările omeneşti au
nevoie de protecţie, pe care numai vegetaţia lemnoasă sub formă de perdele
le-o poate oferi.
5. Pădurile sunt creatoare de relief. În timpul marilor viituri, în momentul
,revărsării apelor peste maluri, parte din materialele aflate în suspensie şi purtate
de apele de viitură se depun pe maluri dând naştere la grinduri. Prin depuneri
succesive, se ajunge ca, la un moment dat grindurile să aibă o înălţime, care să nu
mai poată fi depăşită decât în cazul celor mai mari ape de viituri, care, după cum
se ştie, nu sunt anuale.
Această denivelare a făcut posibilă instalarea păduril or care odată cu ap ariţia
lor, au început să contribuie şi ele la accentuarea procesului de aluvionare a malurilor
şi ca urm~e a denivelării dintre grinduri şi depresiuni. Cu cât perdeaua păduroasă
este mai deasă şi mai lată cu atât mai decantată va ajunge apa în bălţi şi ca atare
mai mare va fi diferenţa de nivel între zona împădurită şi cea a bălţilor. Deci,
pădurea poate fi folosită în dirijarea într-un anumit sens a evoluţ iei reliefului în.
dol ta (on :şi în zona inuntlabilllJ griibin<I sau încetinind aluvionarea.
6. Pădurile din jurul bălţilor piscicole, reţinând aluviunile purtate de apele de
viitură, întârzie acţiunea de împotmolire a bălţilor. Aluviunile sunt depuse în zona
unde s-a instalat vegetaţia forestieră, lăsând să treacă mai departe în bălţi ape cât
mai mult decantate şi menţinând în felul acesta între grinduri şi bălţi o diferenţă
apreciabilă de nivel. În felul acesta se întârzie procesul de aluvionare a bălţilor şi
ca atare ele apar ca protectoare ale pisciculturii.
7. Pădurile contribuie la înlesnirea vieţii ihtiofaunei. Situată pe malurile
braţelor, canalelor şi bălţilor, pădurile contribuie în sens pozitiv la dezvoltarea
236
ihtiofaunei., oferindu-i adăpost în spaţiul rădăcinilor care pătrund până în apă. În
acelaşi timp, numeroase insecte, a căror viaţă este legată de prezenţa pădurii,
constituie o ~ exogenă pentru peşti, în plus, peste cea aflată în apă .
8. Pădurile fac posibilă agricultura sub regimul natural al apelor Dunării .
Agricultura a fost posibilă în Delta Dunării odată cu înălţarea grindurilor şi
inundarea lor din ce în ce mai rar.
Delta Dunării este o unitate naturală, în continuă evoluţie cu condiţii fizico-
geografice puternic diferenţiate de restul ţării şi în general puţin favorabile culturilor
forestiere. Pădurea în Delta Dunării are iniportante funcţii de protecţie, producţie,
ştiinţifice şi peisagistice.
Fauna terestră din Delta Dunării

Din numărul imens de animale terestre din Deltă, amintim pe cele mai
caracteristice mamifere şi păsări . Printre sălcete şi în desişul stufului îşi duc viaţa
mamifere ca: mistreţul (Sus sero/a). Preferă pădurile întinse de foioase şi răşinoase,
cu subarboret cât mai des. Îl gîsim începând din regiunea bîlţilor dunărene până în
zona muntoasă a molidului. În Delta Dunării trăieşte în stufmi şi plaur. Mistreţii
din delta Dunării sunt mult mai staţionari decât cei din restul ţării, nepărăsind
insulele de plaur aproape niciodată. Inundaţiile nu stingheresc mistreţii cu nimic.
Insulele de plaur plutesc urmând nivelul crescut al apelor, aşa că mistreţii nu sunt
deranjaţi. Un alt mamifer care trăieşte şi în Delta Dunării şi se vânează pentru
blana sa scumpă este vidra (Lutra lutra). Se găseşte peste tot unde se află ape
populate cu peşte, preferând
râurile şi pâraiele cu malurile
împădurite şi abrupte,
stăvilarele morilor de apă ,
precum şi bălţile râurilor.
Este considerată ca cel mai
temut duşman al pescarilor
întrucât o singură vidră poate
nimici peştii unui lac sa:i unui
pârâu, consumând zilnic 1-2 kg
de pşte, anual circa 300-400 kg
(Fig.1 11 ). Preferă păstrăvi şi
crapi. Aparţinând familiei
mustelidelor, adeseori omoară
mai mult decât poate mânca, iar
din peştii prinşi, consumă de
Fig. 111.Vidra (Lutra lutra).
237
obicei numai părţile cele mai ·bune,
. lăsând nemâncat restul peştilor ( capul şi
oasele), fapt care de multe ori îi devine
fatal, trădând-o. Nurca (Putorius
lutreola) seamănă cu vidra, însă este de
mărimea diho~lui. Trăieşte în
apropierea râurilor, fiind numeroasă în
Delta Dunării. Consumă peşti, broaşte,
raci, şoareci, şobolani de apă, păsări,
ouă, insecte etc. şi vânează atât în apă
cât şi pe uscat, ducând o viaţă
semiacvatică. Bisamul (Ondatra
zibethica) este un animal de apă având
înfliţişarea şobolanului comun, fiind însă
mult mai mare ca acesta. Bisamul este
Fig. 1_12. Pelicanul comun (Pelicanus un animal veşnic în alertă, umblând de
onocrotalus). obicei numai noaptea, la revărsatul zilei
şau la căderea întunericului. Se hrăneşte cu plante acvatice scufundate,
flotante şi cele ce cresc pe luciul apei, împreună cu numeroase plante de uscat în
t{incţie de anotimp.
Păsările sunt numeroase, unele din ele fiind rare în Europa, aşa cum este
pelicanul comun (Pelicanus onocrotalus) d'U" care este destul de comun în Delta
punării. Este cea mai mare pasăre din Deltă, migratoare, oaspete de vară (martie-
ţ1oiembrie). Este monument ar naturii, pe cale de dispariţie, care s-a refugiat în
pelta Dunării, singurul loc din Europa, unde mai cuibăreşte. Trăieşte în colonii
mari, adeseori alături de cormoranul mare. Consumă zilnic 2-3 kg de peşte, deci
face concureţă pescarilor (Fig.112).
Considerând însă numărul redus 2000-35000 buc. şi prolificitatea lui redusă
(depune numai 2-3 ouă) apoi faptul că prinde în primul rând numai peşti bolnavi,
deci împiedică răspândirea bolilor contagioase între peşti, trebuie ocrotit prin măsuri ·
serioase. O altă specie de pelican este cel creţ (Pelicanus crispus), care este ceva
mai mare decât pelicanul comun şi mai rar. Formează colonii mici sau cuibăreşte
în coloniile mari ale pelicanilor. .
Alte păsări care populează delta amintim: lebăda de iarnă, nu cuibăreşte în
deltă, dar în timpul migraţiilor de toamnă şi de primăvară se opreşte în aceleaşi
bălţi; lebăda de vară (Cygnus o/or), cuibăreşte la noi, deci este o pasăre sedentară,
ferăstraşul (Mergus merganser) este oaspete de iarnă ca şi ferestraşul mic (Mergus
albellus). Raţa de gheţuri (Clangula hyemalis), apare în deltă numai în iernile
foarte grele; raţa sunătoare (Bucephala dangula) numită. aşa după glasul ei
238
Fig. 113. Leblda de vari (Cygnus olor). Fig. 114. Ferăstraşul (Mergus merganser).
răsunător, în zbor scoţând Wl şuierat ascuţit, melodios, continuu, ce se aude de la

distanţă. Este o specie nordică, clocind în nordul Europei şi al Asiei. La noi este
oaspete de iarnă şi frecventă în pasaj (din octombrie-noiembrie până în martie).
Preferă întinderile mari de apă din bălţile Dunării, Delta Dunării şi litoralul Mării
Negre; raţa moţată (Aythya fuligula), iernează pe coastele vestice şi sudice ale
Europei şi în Africa. La noi este frecventă tn pasajele de iarnă.(Fig.113, 114).
Raţa lingurar (Anas clypeata) se mai numeşte raţa lopătar şi apare destul de
rar, în pasajele care se perindă în bălţile din Delta Dunării. Se · deosebeşte de
celelalte specii de raţe prin ciocul lat la vârf. Este oaspete de iarnă, pasăre de pasaj
dar şi sedentar eratic; raţa suliţar (Anas acuta) se mai numeşte raţa cu frigare sau
raţa cu coada ascuţită. Este destul de frecventă în bălţile noastre şi la marginea
mării . Nu cuibăreşte la noi. Este pasăre de pasaj care vine în martie şi pleacă în
octombrie. Cloceşte prin părţile nordice ale Europei. Iernează pe coastele
Mediteranei şi în nordul Africii, până în Nigeria şi Sudan. La noi s-a observat
rareori câte un exemplar cuibărind; raţa fluierătoare (Anas pene/ope). Este o pasăre
de pasaj. Vine la noi prir, luna aprilie şi pleacă pe la sfârşitul lunii octombrie. Nu
cuibăreşte în Delta Dunării. Numele i se trage de la sunetele fluierătoare pe care
masculul le scoate în zbor. Raţa mică (Anas crecca) se mai nuqieşte sarselă de
iarnă sau raţă pitică, fiind cea mai mică raţă cunoscută în Europa. Nu cuibăreşte la
noi, soseşte în Deltă în stoluri numeroase în luna septembrie-orctombrie şi pleacă
spre nord în luna martie. Preferă bălţile mici, puţin adânci cu stuf, pâraie unde-şi
poate găsi hrana; raţa mare (Anas platyrhynchus), se aseamănă cu cea domestică .
în privinţa obiceiurilor, cu deosebirea că toate mişcările sunt executate cu mai
239
multă energie, zburând mai mult şi mai repede. În timpul iernilor uşoare raţa mare
rîmâne la noi, fiind cea mai importantă dintre raţele sălbatice cunoscute în ţara
noastră. Călifarul (Tadorna tadorna) şi călifarul roşu (Tadornaferruginea), sunt
păsări care fac tranziţie între raţele şi gâştele sălbatice . Umblă cu uşurinţă pe uscat
şi tot aşa pe apă. Ceea ce îi deosebesc de raţele şi gâştele sălbatice este însă
originalitatea cuibăritului. Ei îşi fac cuibul în vizuini părăsite de vulpi sau viezuri,
· sub pământ, prin galerii artificiale sau adâncituri (Fig. 115).
Sunt păsări migratoare - oaspeţi de vară - sosind primăvara când se dezgheaţă
bălţile, şi plecând toamna, când începe îngheţul. Călifarii sunt păsări ocrotite,
fiind declarate monwnente ale naturii (Fig.116).
Delta Dunării este populată şi de multe gâşte sălbatice ca de exemplu: gâsca
de vară (Anser anser), care cuibăreşte în del tă pe pământ uscat şi mai ridicat, în
locuri cât mai liniştite şi mai ferite. Obişnuit, cuibul este aşezat în păpuri ş des, dar
şi în sălcii scorburoase, cu materiale adunate din apropiere de către femel ă; gârliţa
(Anser albifrons) se mai numeşte şi gârliţa mare, dar este mai mică decât gâsca
de vară_ având circa 2-3 kg. Gârliţa este pasăre de pasaj, care vine toamna, pc la
sfârşitul lunii septembrie. Dacă iarna este dulce, fără zăpezi care să astupe şi să
îngheţe apele, multe rămân la noi, în special în Banat şi Dobrogea; gârliţa mică
(Anser erythropus) trăieşte de obicei împreună cu gârliţa mare. Ca număr este
destul de redus; se recunoaşte uşor prin inelul de culoarea galbenă din jurul ochilor
şi prin talia mai mică; gâsca gât roşu (Branta ruficollis). Este îmbrăcată într-o
haină frumoasă, în care domină negrul şi roşu, de la colorit trăgându-şi numele.
La noi vine întâmplător în timpul iernii. Cuibăreşte în Groenlanda, Islanda şi
.:Marea Nordului. Egreta mare (Egreta alba) cuibăreşte în deltă în număr mic. O
:· 'pasăre foarte comună deltei este lişiţa (Fulica atra). Cocorul mare (Grus grus).
I
,f
Fig. 115. Califarul alb (Tadoma tadoma).. Fig. 116. Gâsca de vara (Anser ansei).
240
călătoreşte peste iarnă spre sud, iernând în Spania şi Africa de Nord. La noi
staţionează cât îi permite timpul favorabil şi posibilitatea de hrănire, lacurile
preferate fiind cele din zona Deltei Dunării şi a lacurilor mari de lângă aceasta:
Razim, Sinoe, precum şi bălţile Dunării, litoralul Mării Negre. Cocorii clocesc în
foarte rare cazuri la noi şi atunci numai în Delta Dunării. Alte păsări cu frecvenţă
destul de mare în Delta Dunării, amintim: cormoranul (Phalacrocorax carbo
sinensis), sitarul (Scolopax rustico/a), becaţina comună (Gallinago gallinago),
guguştiuc (Streptopelia decaocto decaocto), cârstelul (Crex crex),
codalbul (Haliaeetus albicilla), acvila de câmp (Aquila heliaca),
lopătarul (Plata/ea leucorodia), Fig. 117, 118, 119, 120, 121, 122, 123, 124,
125), lişiţa (Fulica atra), cuc-qveaua (Athene noctua noctua) etc.
(Fig. 126,127).
Fig. J J 7. Cocorul mare (Grus grus). Fig. 118. Cormoranul (Phalacrocorax caibo
sinensis)
--:=..-\.' --
·"""~~--
;I
1i/
1~.-
-
Fig.
·
~~~
120. B'°;;ţina comună (Galinago
galinago).
Fig. 119. Sitarul (Scolopax rusticola).
241
Fig. 121. Gu~c {Streptopelia decaocto). Fig. 122. Cârstelul (Crex crex).
Fig. 124. Acviia de câmp (Aquila heliaca).
. ~~~-
Fig. 123. Codalbul (Haliacetius albicilla). Fig. 125. Lopătarul (Platalea lcucorodia).
242
Fig. 126. Lişiţa (Fulica atra).
Starea actuală a deltei dunărli şi măsuri de redresare

Principalele procese c;are au concurat la formarea şi evoluţia configuraţiei
geografice a Deltei Dunării au fost, pe de o parte, acumularea şi abrazilmea marină,
iar pe de altă parte, transportul şi acumularea aluviunilor aduse de Dwlăre. Nu
putem omite la suita proceselor naturale pe cele eoliene care au acţionat şi acţionează
ş i astăzi pe grindurile Letca şi Caraomian, formând cunoscutul relief de dune, şi
pe cele biogene din domeniul lacustru şi palustru dat fiind producţia vegetală şi
animal ă în exces.
Desigur că în decursul timpului intensitatea acestor procese naturale a variat,
predominând cu anumite sectoare deltaice când unul când altul. Datorită acestor
variaţii teritoriul deltei a suferit modificări, fie de creştere, fie de descreştere.
Unul din proCi"..selc naturale majore care a dat nota şi sensul evoluţiei teritoriale
a fost acela de ridicare sau de coborâre a nivelului Mării Negre şi respectiv efectul
aspra ţărmului de regresiune sau transgresiune marină. ÎQ situaţia unei
regresiuni marine formaţiunea deltaică creşte în defavoarea spaţiului marin şi invers,
în timpul transgresiunii. .
În etapa actuală a ţărmului Mării Negre şi deci şi în faţa deltei are loc o
transgresiune marină şi ca atare teritoriul deltaic suferă un proces de retragere, cu
excepţia sectoarelor din faţa gurilor braţelor, ceea ce pune multe probleme de
protecţie, a ecosistemelor litorale.
243
Angrenajul hidrografic al Deltei Dunării reprezentat prin braţele principale,
reţeaua de gârle şi lacuri a suferit în dec'1I"Sul timpului o modificare, mai bine zis
o autoreglare naturală care a condus la stări succesive de echilibru sub aspect
ecologic. Inteivenţia, însă, a omului care a început să fie vizibilă din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea prin lucrările de corectare a braţului Sulina pentru navigaţie
maritimă a produs răsturnări din ce în ce mai mari în sistemul hidrografic al deltei.
Ulterior, modificările reţelei hidrografice s-au amplificat progresiv în funcţie
de diferitele cerinţe economice: pentru ameliorarea producţiei piscicole în regim
natural (etapa Or.Antipa, până în anii 1935, cu consecinţe favorabile în economia
deltei), pentru exploatarea stufului (în anii '60), pentru amenajările piscicole (anii
70 şi 80), pentru amenajările agricole şi silvice (anii '70 şi '80).
Deşi, practic, reţeaua hidrografică s-a îndesit prin numeroase canale, acestea
n-au dus la realizarea unei circulaţii eficiente a apei în interiorul deltei, fapt ce a
determinat ca, pe fondul unei creşteri a mineralizării apei din Dunăre şi a unor
substanţe poluante, să se înregistreze o intensificare a procesului de antropizare.
Lucrările pentru realizarea diferitelor amenajări (agricole, silvice, stuficole
şi piscicole) au avut drept consecinţă scoaterea din regimul natural deltaic a circa
100.000 ha (30% din suprafaţa deltei, de pe teritoriul României) şi dereglarea
legăturilor hidrologice dintre braţele Dunării şi interiorul deltei.
Astfel, în sectorul fluviatil al deltei unde gradul de amenajare prin îndiguiri
este cel mai mare, închiderea canalelor importante ca Sireasa şi Lutcov, care aveau
un rol în pătrunderea apelor în timpul inundaţiilor de primăvară-vară, rol benefic
demonstra după aplicarea proiectului Or.Antipa, au condus la o deteriorare a
procesului de primenire a ape1 şi cu repercursiuni în starea calităţii apelor şi a
ecosistemelor naturale. Din analiza stării actuale a Deltei Dunării în rnport cu
starea naturală dinaintea intervenţiei antropice, se poate afirma cu cc1titudine că
sistemul hidrografic şi circulaţia apei constituie w1 factor determinant care poate
asigura existenţa şi funcţionalitatea optimă a ecosistemelor deltaice.
Implicaţiile antropice din ultin1ele decenii, fără a ţine scama de legităţile de
evoluţie ale acestor ecosisteme au dus la dereglarea spaţiului deltaic, chiar şi a
acelor suprafeţe rimase în aşa-zisul regim natural.
Este evident că revenirea Deltei Dunării la situaţia dinaintea anilor 1950 nu
mai este posibilă. Dar pentru crearea unor condiţii ameliorative cc se impun pentru
noile cerinţe ale Rezervaţiei Biosferei, este necesară elaborarea unei strategii de
redresare ecologică. Printre coooiţiile redresării ecologice, redresarea circulaţiei
apei, atât în spaţiile naturale cât şi în cele amenajate, se impune cu prioritate.
Pe lângă modificările inteivenite în perimetrul deltei, trebuie să luîm în
considerare şi schimbările produse în bazinul hidrografic al Dunării, prin care,
244
delta este legată direct şi le suportă ca atare. Printre aceste modificări din bazinul
Dunării se numără:
- reducerea, în cea mai mare parte, a suprafeţelor inundabile din lungul Dunării
(a luncii) şi a principalilor afluenţi şi practicarea unei agriculturi intensive în bazin;
suprafeţele inundabile aveau un rol important în controlul nutrienţilor, a metalelor
grele (zinc, plumb, cadmiu) şi a pesticidelor, respectiv un filtru natural al acestora;
- dezvoltarea industriei, creşterii animalelor în ferme mari, a aşezărilor umane,
au dus direct şi indirect la creşterea deversării apelor menajere, a apelor industriale
uzate, a pesticidelor şi nutrienţilor în ape.le Dunării;
- modificarea regimului de scurgere a apei şi aluviunilor prin construirea a
numeroase lacuri de acumulare pe ~ursul mijlociu şî inferior al Dunării pe
principalii afluenţi. ·
Toate aceste modificări din bazinul Dunăriişi din delta sa au condus în final
la deteriorarea calităţii apei concretizată prin creşterea conţinutului de substanţă
organică (30-81 mg carbon/I), a cantităţii \lllor compuşi organici toxici şi a bacterio-
planctonului (5-20 mg greutate umedă/1).
Eutrofizarea rapidă a apelor în ultimii 6-8 ani (creşterea nitraţilor anorganici
de 1,5-3 ori şi reacţia fosforului de 8-12 ori) a dus la modificări structurale şi
funcţionale în biozonele ecosistemelor deltaice şi în ultimă instanţă la calitatea şi
cantitatea resurselor piscicole (în ultimii ani producţia piscicolă în lacurile deltei
a scăzut la 8-30 kg/ha).
Faţă de cele menţionate mai sus, rezultă că pentru ameliorarea
condiţiilor ecologice în Delta Dunării - având în vedere noul ei statut de Rezervaţie
a Biosferei se impun:
- realizarea unui program continuu de cercetare şi luarea măsurilor
corespunzătoare de control de către toate ţările din bazinul Dunării;
- reducerea lucrărilor hidrotehnice şi a surselor poluante;
- redarea în regim natural (de inundaţie) a zonelor de luncă (din lungul Dunării
şi a afluenţilor) care joacă rol de zone ecotonale;
- remodelarea unor amenajări din deltă şi chiar desfiinţarea lor.
Evoluţia spaţiului deltaic, datorită proceselor naturale şi modificărilor produse
de intervenţia omului, conduc la definirea şi conturarea a 27 tipuri de ecosisteme
naturale, parţial modificate de activitatea economică şi antropică .. Dintre acestea,
printre cele mai importante: apele curgătoare (braţele Dunării, gârlele şi canalele
cu circulaţie activă a apelor), apele stagnante (lacurile care se diferenţiază în mai
multe tipuri), terenurile mlăştinoase şi inundabile (stufărişurile), grindurile
maritime (cu dune de nisip mobile şi fixate acoperite de vegetaţie forestieră şi .
ierboasă), cordoanele litorale, golfurile marine (pe cale de a fi transformate în
245
lagune - Musura şi meleana Sfântu Gheorghe), incintele amenajate (agricol,
piscicol, silvic); aşezările umane.
Ecosistemele naturale şi puţin modificate de om cuprind o mare varietate de
specii de plante şi animale care împreună cu biotopurile specifice deltaice alcătuiesc
entităţi peisagistice şi biogeografice de o valoare deosebită.
Ca urmare a activităţii de cercetare desfăşurată încă de la Grigore Antipa şi
care continuă cu forţe numeroase în aceşti ani, tezaurul floristic şi faunistic s-a
extins. Astfel, din cele 1159 specii de plante inventariate până în anul 1992, 74
sunt specii noi pentru deltă şi 6 noi pentru România.
În ceea ce priveşte fauna, de asemenea, din cele 2410 specii, 255 sunt noi
pentru deltă, două noi pentru ţara noastră şi 8 noi pentru ştiinţă. Se menţionează
existenţa a 70 specii de scoici şi melci, 160 specii de peşti din care 75 specii sunt
de apă dulce, 16 specii de reptile şi 8 specii de broaşte.
O subliniere aparte se cuvine asupra păsărilor ce se estimează ia 31 O specii,
dn care cormoranul pitic reprezintă 60% din efectivul mondial, pelicanul comun
şi creţ constituie cea mai mare populaţie din Europa, iar gâsca cu gât roşu care
iernează în deltă ajunge la un efectiv apreciat ca jumătate din cel mondial. Şi
mamiferele au o extindere apreciabilă, atât în ecosistemele palustre, cât şi în cele
terestre (se apreciază 34 specii).
Protejarea faunei şi îndeosbi a păsărilor monumente ale naturii, a pădurilor
de pe grindurile Letea şi Caraorman, a unor peisaje tipic deltaice, s-a pus înainte
de al II-lea război mondial, datorită intervenţiei din ce în ce mai mare a omului în
Delta Dunării, pentru valorificarea unor resurse naturale. Parcul naţional Letca şi
zona Roşca-Buhaiova - figurau încă în anul 1940 în lista rezervaţiilor naturale din
România, dar cu restricţii minime. După 1956, prin înfiinţarea comisiei
monumentelor naturii din cadrul Academiei Române, numărul şi suprafaţa
rezervaţiiJor în deltă s-au extins, ajungând la 5 rezervaţii (trei orinitologice şi
două forestiere), însumând circa 40.000 ha.
Prin extinderea amenajărilor din deltă între anii 1960-1989 (amenajări
stuficole, agricole, silvice şi piscicole) s-au produs multe dezechilibre, fapt ce a.
influenţat negativ şi rezervaţiile existente. Mai mult, se făceau presiuni şi pentru
reducerea suprafeţei la circa 36.000 ha.
Schimbările din '89 au permis reconsiderarea valorii Deltei Dunării,
subordonându-se interesul economic şi alîa falimentar în unele amenajări, cefui
ştiinţific şi de protecţie. Astfel, prin Hotărârea Guvernului României nr. 953 din
27 august 1990, art. 5, Delta Dunării împreună cu complexul lacustru Razim-
Sinoe a fost declarat rezervaţie a biosferei. în acest sens, s-a instituit organul
administrativ al acestei rezervaţii, care are în componenţa sa un corp de pază, .o
unitate de cercetare şi alta de supraveghere a calităţii mediului. Consiliul ştiinţific
246
al~ei, condus de guvernatorul acesteia, a trecut la studierea şi delimitarea
anornoi perimetre, pentru a fi strict protejate suprafeţele ce necesită o reconstrucţie
ecologică, deoarece se găsesc într-un stadiu avansat de degradare, un statut de
funcţionare a acestei instituţii şi un regulament de des~urare a activităţilor
economice şi de turism în perimetrul rezervaţiei.
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (RBDD), în următoarele limite: delti
propriu-zisă, complexul lacustru Razim-Sinoe, apele marine costiere până la izobata
de 20 m, lunca Dunării neamenajată dintre Isaccea şi Tulcea, albia Dunării d1:itre
Cotul Pisicii şi Isaccea, până la graniţa cu Ucraina, va avea o suprafaţă de 59 12
k:mp din care: arealele protejate integral (în număr de 16) însumează 525,8 kmp,
ariile tampon (din jurul celor strict protejate), 2303 kmp (din care 1030 kmp în
apele marine), ariile propuse pentru reconstrucţiile ecologice, 255 kmp; ariile cu
activităţi economice tradiţionale, 3048 kmp.
Cele 16 arii strict protejate sunt: I. Roşca-Buhaiova (12,25 kmp),
2. Letea (28,25 kmp), 3. Răducu (25 kmp), 4. Lacul Nebunu-Şontea (1,15 krnp),
5. Caraorman (22,5 kmp), 6. Erenciuc (4,0 kmp), 7. Vătafu (16,25 krnp),
8. Lacul Sărăturii-Murighiol (0,87 kmp), 9. Zăton-Buhaz-Sacalin (242,5 kmp),
10. Peritasca-Bisericuţa (41,25 kmp), 11. Insula Popina (0,98 kmp),
12. Capul Doloşman (1,25 kmp), 13. Grindul Lupilor (20,25 kmp), 14. Cetatea
Istria-Grindul Saele (3,5 kmp), 15. Grindul Chituc (23,0 kmp), 16. Lacul
Rotund-Isaccea (2,3 kmp ).
Din analiza situaţiei hidrologice a diverşilor biotopi ai Deltei Dunării reiese
că mediile acvatice din deltă prezintă un caracter hidrologic extrem de eutrof.
În unna analizei biologice s-a dovedit că apele curgătoare ale braţelor Dunării,
datorită wmi chimism foarte bun, pot fi considerate ca bază a dezvoltării vieţii
abundente a deltei. Apele bălţilor deschise sunt, de asemenea, favorabile dezvoltări i
unui bogat plancton şi a wiei flore şi fawie litorale şi de ftmd bogate. ·
Cele ale mlaştinilor stuficole prezintă condiţii mai puţin favorabile de viaţă,
iar cele de sub plaur prezintă condiţii chiar defavorabile dezvoltării vieţii.
În deltă se produce, însă, un fenomen · foarte curios, care duce în mod
lent, dar sigur, la transformarea ei, şi anume: din cauză că producţia de biomasă
vegetală şi animală este mult mai mare decât posibilitatea de reducere şi
introducere a lor în circuitul materiei, rezultatul acestei supraproducţii este
acumularea în sol a unei cantităţi din ce în ce mai mari de substanţe organice
netransformate. Acest fapt duce la schimbarea caracterului hidrologic al diverselor
zone, transformare ce este urmată de schimbări fundamentale în compoziţia
asociaţiilor de plante şi animale.
Din acest motiv, dacă privim Delta Dunării în ansamblu, în ceea ce priveşte
raporturile dintre factorii hidrobiologici ai diverşilor biotopi, constatăm că aceştia
247
se află într-o strânsă corelaţie şi interdependenţă, dezechih"brul produs de \mul din
factori resimţindu-se şi asupra celorlalţi.
Astfel, prin legăturile ce există între apele permanente, cele temporare şi
terenurile inundabile în timpul im.m.daţiei se produce o uniformitate a chimismului
apelor. · fapt care îţi exercită influenţa sa favorabilă în aceeaşi măsură asupra
producţiei stufului şi peştelui. în acest mod, peştii beneficiază pe rând în cursul
anului de toate avantajele ce le oferă aici natura pentru satisfacerea principalelor
lor funcţii fiziologice (hrană, reproducere, iernat).
Există, deci. o strânsă corelaţie între cele două medii, acvatic şi de uscat
inundabile, care nu trebuie tulburată. Uscatul inlllldabil fumizează mediului acvatic
săruri minerale şi fiinţe vii în cantităţi mari în timpul inlDldaţiilor, iar apele dizolvi
sărurile minerale (formate în timpul iernii în aceste terenuri immdabile) şi le duc
în interiorul lanurilor.
Din cauza schimbărilor hidrobiologice mai sus amintite, a extremei bogăţii
animală şi vegetală, din cauza colmatărilor organice şi anorganice, întinse porţiuni
din lacurile deltei se transformă cu timpul în bălţi stuficole, apoi în mlaştini
stuficole. acestea în terenuri inundabile acoperite sau neacoperite de stuf, pentru a
fi înlocuite apoi de alte fitoasociaţii ca papură, rogoz, sălcii şi, în final, păşuni şi
terenuri agricole.
ln partea din amonte a deltei, aceste fenomene duc la dispariţia lacurilor, care
se refac însă în aval în zonele pe care le câştigă delta faţă de mare, prin acţiunea de
colmatare a braţelor Dunării.
Rar populată, în veşnică formare şi transformare, Delta Dunării este un teren
favorabil pentru dezvoltarea unei flore şi falllle specifice şi unice în Europa, cu
nenumărate specii interesante şi rare.
În ansamblul biologic al deltei predomină, în mare parte, mediul acvatic, şi
deci, flora şi fauna acvatică. Un interes ştiinţific deosebit îl prezintă cele mai
înalte uscături din deltă, grindurile Letea, Caraorman, Stipoc etc., pc care pc lângă
o floră xerofilă. s-a dezvoltat o faună caracteristică stepelor est-europene cu uşoare
influenţe mediteraneene.
Între mediul acvatic dominant şi grindurile în?.lte insubmersibile, există o
serie de terenuri inundabile şi mlăştinoase, care în decursul evoluţiei deltei şi-au
format o floră şi o faună proprie cu multiple posibilităţi de adaptare la altt:rnanţa
dintre viaţa de uscat şi cea de apă. ·
Sectorul mării , influenţat de apele Dunării, cu condiţii hidrografice şi
hidrobiologice speciale, formează de asemenea un biotip foarte interesant prin
variaţia componentelor sale biologice, determinată de instabilitatea mediului marin
din această regiune (curenţi, temperatură, vânturi, salinitate). Această influenţă a
apelor Dunării poate fi urmărită departe în mare în timpul nivelelor ridicate ale
248
apelor Dunirii când sunt duse la mari depărtări cu apele dulci şi o serie de forme
de api dulce.
Stăpână a tuturor biotopurilor, mai sus descrise, este fauna pisarilor, variată
şi numeroasă. Această bogăţie este însă mărită, prin faptul că cinci din cele mai
importante drumuri de pasaj se încruc~şează în Delta DunArii, producând coIIWări
de păsări nemaiîntâlnite în altă parte a Europei
V edem deci că delta ni se prezintă şi din punct de vedere biologic ca
o regiune de o rară şi remarcabilă varietate, flora şi fauna ei cuprinzând o serie
nesÎarşită de specii.
Vegetaţia şi faur,a din Marea Neagră
Zona platformei litorale prezintă condiţii favorabile pentru dezvoltarea algelor

(Cladophora, Chondria tenuissima, Hilebrandia prototypus, Ceramium, apoi
Vaucheria, Phyllophora, a ierbii de mare (Zostera marina), a diatomeelor etc.
O mare parte din vegetaţia Mării Negre este de origine mediteraneeană, ca urmare
a legăturilor dintre cele două mări.
Unele din aceste plante (Zostera marina, Phy/ophora) se exploateu.ă,
prezentând interes economic.
Animalele Mării Negre din zona de litoral sunt repartizate, în linii mari, pe
două zone: zona bentonică a fundului mării şi zona pelagică a păturii de apd.
Fauna litorală este destul de bogată şi alcătuită mai ales din: peşti, moluşte, crustacei
şi mamifere acvatice. Unele animale preferă fundul stâncos, altele fundul nisipos,
mâlos, unde se înfig şi-şi duc o parte din viaţă.
Pe fundul mâlos se găsesc diferite scoici ca Modiola phaseolina, apoi peşti
cum sunt : calcanul mare (Scophalmus maeticus), mai rar calcanul mic
(Sc.rhombus), Cambula de liman (P/euronectes flesus /uscus), limba de mare
(Solea lascaris). Peştii sunt puţini ca specii, dintre aceştia amintim: barbunul
(Mullus barbatus ponticus), apoi galea (Gaidropsarus mediterraneus) şi peştele
de noapte (Oph idium rochei). O specie proprie Mării Negre şi Mării Adriatice
este gadidul (Odontogadus merlangus euxinus) (Fig. 128, 129, 130, 131).
Pe fundul nisipos trăiesc : gobiidele - guvizii, cum sunt: banosul
(Gobi11s batrahcephalus), strunghilul (Gobius melanostomus), forme importante
din punct de vedere economic, blenidiile cu câteva specii, crabul de nisip
(Portunusholsatus), căluţul de mare (Hippocampus hippocampus), acul de mare
(Szingnatusa), apoi pleuronectidele (limba de mare, calcanul), Vatosul (R.aja
clavate) , pisica de mare (Trygon pastinaca), dracul de mare sau dragonul
(Trachinus draco), rândunica de mare (Trigla lucerna) etc.; la acestea se mai
adaugă celenterate, gasteropode şi meduze.
249
;Fig. 128. Calcanul mare
; (Scopalmus maeticus).
Fig. 129. Cambula de liman (Pleuronectes flesus luscus).
Fig. 130. Barbonul (Mullus barbatus ponticus).
250 https://biblioteca-digitala.ro / https://unibuc.ro

Pe fundul stâncos printre
pietre se găsesc următoarele
animale marine: specii de
crustacei fixaţi din speciile
Ba/anus improvisus,
B. eburneus, care rezistă !
destul de mult în aer.
Gasteropodul Littorina
neritoides rezistă foarte bine la
acţiunea valurilor, datorită 1
piciorului puternic, cu ftmcţie
de ventuză. Dintre· moluşte
întâlnim midia de stâncă
(Mytilus galoprovincialis) şi
stridia de piatră (Ostrea
sublamellosa). Tot a1c1
trăiesc foarte multe caridele,
crevetele comestibile
(Leander), creveta mică
(Hyppotite) etc. (Fig. 132,
133, 134).
În apele mării, dintre
formele care au mai mare
importanţă sunt: chefalii,
Fig. 131. Pisica de mare (Trigon pastinaca).
hamsiile, heringii, scrumbiile
albastre, sărdăluţele, sturionii, pălămida, rechinii, stravizii şi altele; pe lângă aceştea,
se mai aflăşi unele mamifere acvatice: delfinul (Delphinus delphis) şi foca
(Mo11achus albiventer) care sunt foarte rare (Fig. 135, 136, 137, 138).
Tot aici se mai află şi alte forme rare venite din Marea Mediterană-sau chiar
din Oceanul Atlantic până în zona de ţărm de la noi, astfel sunt: sparosul (Sargus
Fig. 132. Hamsia (Engraulis encrasicolus ponticus).
251
Fig. 133. Scrumbia albastrl (Scomber scombrus).
Fig. 134. Morunul (Huso huso).
Fig~JJ5. Chefali, specii de Mugii.
Fig. 136. Rechinul Mării Negre (Squalus acanthias).
252
... \,
Pic:
~-.
in. Anghila (An~ angttila) .
'
- ~ 'l '7" :· •
Fig. 138. Stavri<l (f rnchurus mediteraneus pooticus).
amiularis), Corisjulis sau peştele păun, dulgherul (Zeus faber), peştele spadă
(Xipliias gladius), corbul de mare (Corvins umbra) care vin din Marea Mediterană,
iar anghi la (Angui/la anguilla) din Oceanul Atlantic care ajunge pe Dunăre până
la Porţile de Fier.
Influenţa entropicii asupra mediului

De cele mai multe ori, când vorbin despre impactul omului cu mediul
înconjurător, se fac referiri la poluare. În realitate, agresiunea omului depăşeşte
mult sfera poluării şi de aceea, este mai corect să vorbim de căi diferite de deteriorare
a mediului. Poluarea este una din ele. La acestea trebuie adăugate o serie de alte
căi de deteriorare, ca: extragerea din ecosistem a unor componente abiotice şi
biotice, introducerea de elemente biologic-floristice sau faunistice care duc la
schimbarea echilibrului ecologic, a structurii trofice, a productivităţii biologice, .
modificări ale unodntregi biomi prin mari construcţii _ s au lucrări hidrotehnice sau
253
hidroameliorative; desfăşurarea unor activităţi generale ale omului efectuând în
diferite moduri cele mai variate ecosist~e.
Poluarea reprezintă o modificare mai mult sau mai puţin dăunătoare pentru
om şi pentru speciile din ecosistemele naturale sau artificiale, a factorilor mediului
(abiotic şi biologic), ca rezultat al introducerii în mediu a poluanţilor care reprezintă
. .
deseuri ale activitătii umane.
Poluanţii pot fi substanţe chimice (pesticide, ţiţei, gaze naturale, substanţe
organice), factori fizici (căldură, zgomote, radiaţii ionizante) sau biologici
(germeni patogeni), ·
Deşi, fenomenele şi procesele poluării sunt de o mare diversitate şi
complexitate, se pot desprinde unele caractere generale ale poluării. ·
- Fiind co~ecinţă a activităţii umane, poluarea creşte datorită creşterii
numerice a omenirii, datorită dezvoltării de noi tehnologii.
- După datele existente, caracterul creşterii poluării este exponenţial, ca de·
altfel şi al factorilor care o generează.
în prezent, nu cunoaştem limitele admisibile ale poluării (pentru securitatea
omului, a ecosistemelor majore şi a exosferei), deoarece nu cunoaştem capacitatea
de suport a ecosistemelor şi cu atât mai puţin a exosferei.
- Există o tendinţă generală de subestimare a importanţei poluării, a stabilirii
măsurilor de control, ca şi a limitelor admisibile. Deşi, cauzele acestei tendinţe
S\lllt multiple (costul ridicat, ignoranţă). cea mai importantă dintre ele parc a consta
în faptul că, de cele mai multe ori, există un decalaj în timp şi spaţiu, adesea
considerabil, între pătrunderea poluanţilor în mediu şi efectele lor ecologice.
Lipsa unor efecte imediate a deversării unor poluanţi şi ignorarea proceselor
ecologice care determină amânarea momentului apariţiei acestor efecte, crează
impresia .falsă a caracterului inofensiv al factorilor respectivi.
Poluarea cu pesticide
Pesticidele sunt substanţe foarte variate din punct de vedere chimic, atât ·
anorganice cât şi organice, folosite singure sau în amestec cu alte chimicale sau
organisme patogene. Au în comun rolul lor în combaterea speciilor considerate ca
dăunătoare economiei sau sănătăţii omului.
Diversificarea pesticidelor a început în timpul şi după cel de-al II-iea război
mondial când s-a trecut la producţia pe scară largă a insectricidelor organoclururate
şi organofosforice, ierbicidelor, fungicidelor, roticidelor de mare eficacitate, adesea
foarte selective în distrugerea anumitor grupe de microorganisme (fungi, bacterii),
plante superioare, animale nevertebrate sau mamifere. · .
254
. Rlspândirea cea mai largă o au pesticidele organoclorurate (din care face
parte şi DDT). Mecanismele de acţiune fiziologice asupra organismelor nu se
cW1osc decât parţial la unele substanţe şi doar la unele organisme. Astfel, în privinţa
organocloruratelor (DDT) se ştie că acţionează asupra sistemului nervos şi a
metabolismului hormonilor sexuali !a nevertebrate, asupra sistemului nervos la
vertebrate. S-a stabilit că la păsări dereglează metabolismul calciului:
inhibând sursa de energie (APT-afa), blochează transportul ionilor. Calciu prin
membrane; înhibă o altă enzimă carbonhidraza de care depinde depunerea
carbonatului de calciu în coaja oului, p.ericlitând reproducerea. Pot avea efecte
mutagene şi cancerigene.
Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici, înhibă enzime, afectează
sistemul nervos atât la insecte, şi la antropode, precum şi la homoterme; inhibă
calinesteroza care descompune acetilcalina- mediatorul chimic al influxului nervos.
S-a observat că asupra larvelor de Chironomus dorsalis (diptere chironomidae)
unele pesticide organoclorurate au efecte hematice, iar cele organofosforice
acţionează asupra sistemului nervos. La midiile din Marea Neagră, DDT administrat
în concentraţii de l O, 100 şi l OOO micrograme/litru dezechilibrează metabolismul
hidraţilor de carbon. Importante şi complexe sunt efectele asupra plantelor. Tratarea
experimentală asupra a 7 specii de alge marine cu un produs organoclorirat în
concentraţie de 1-100 micrograme/litru a dus la înlubarea diviziunilor celulare,
intensitatea depinzând de concentraţie şi natura expunerii La 5 din speciile tes-
tate s-a constatat o scădere a fotosintezeL
Acelaşi efect de înhibare a fotosintezei îl are DDT (când 0,05-0, I mg/1) asupra
unor plante acvatice ca Potamogeton perfoliatus şi Geratophyllum demersum.
Se constată scăderea conţinutului de clorofilă şi pigmenţi caratenoizi, înhibarea
asimilării CO2' La stuf (Phragmites commu11is) s-a constatat că DDT şi alte pes-
ticide duc la scăderea capacităţii de absorbţie şi la restructurări metabolioe în
diferite părţi ale plantelor.
Cercetând activitatea pesticidelor asupra fito şi zooplanctonului din ape dulci,
s-a ajuns la concluzia că, în funcţie de concentraţia pesticidului, organismele
placton.ice pot fi înhibate sau stimulate. Temperatura având un rol important.
Asociaţia planctonică, luată ca întreg, are o mare capacitate de tamponare a
efectului pesticidelor prin aceea că dispar sau scad unele grupe de organisme, ca
de pildă la cladoceri se modifică activitatea componentelor bacterioplanctonului,
ciclurile biogeochimice. Rezultatul poate fi îmbogăţirea apei în aceste clemenţe şi
creşterea biomasei fitoplanctonului.
Acumularea pesticidelor în sol duce la distrugerea râmelor cu urmări destul
de grave pentru agricultură. Aspectul cel mai alarmant constă în acumularea
pesticidelor în lungul lanţurilor trofice, de la baza lanţului (producătorii primari)•
către specii de vârf.
255
Prima verigă de acumulare o reprezintă plantele, iar procesul acumulării şi
efectele lui diferă la diferite grupuri de plante. Cercetările experimentale pe alge,
Scenedesmus quadricauda, crescută în mediul cu clordan în concentraţie de
O, 1-100 mg/1, au stabilit după 24 ore concentraţia clordanului în alge de 6-15 mii
ori mai mare decât cea iniţială din mediu. Potamogeton perfoliatus absoare DDT
din apă fără posibilitatea de a frâna procesul, astfel încât planta moare. Din contră,
stuful posedă mecanisme de protecţie; constând-probabil în capacitatea de
declorinare a organocloruratelor, fapt care:.1 face ·să joace un
rol important în
purificarea apelor de aceste substanţe.
Plantele, ca şi detritusul, sunt consumate de animale la care procesul de
acumulare se accentuează. Astfel, în apa Dunării (Cehoslovacia) concentraţia de
organoclorurate era de 0,06-0, 197 g/1, în sedimente O, 1-2, 11 mg/kg, în plantele
acvatice 0,002-0,032 mg/kg, în peşti fitofagi 0,00~0, 190 mg/kg, iar peşti
răpitori la 2,58 mg/kg. Deci, în peşti concentraţia este de 1000-10000 ori mai „
mare decât în apă.
Exploatările de alge marine arată că ele concentrează DDT de 4300-37000
ori faţă de concentraţia din apă, moluştele concentrează DDT de 8800 ori.
Euphausia pacifica (crustacei) concentrează DDT de 1200 ori. Nereides
diversicournis de 2033 ori, în ficatul peştilor din Marea Baltică până la 18 mg/kg
(DD'I), iar în cel al peştilor de lângă Coasta Californiei 1026 mg/kg iar în corpul
sardelelor de lângă coastele Spaniei dieldrinul ajunge la 0,44 mg/kg.
Moluştele atât cele dulcicole cât şi cele marine absorb activ cantităţi de
organocloruraţi din apă şi din hrană. Midiile din Marea Neagră acumulează DDT
în gonode şi hepatopancreas ·dar ele au capacitatea de declorin are a DDT şi
transformarea lui în DDD. Pesticidul a reţinut mult timp în corp şi eliminat
treptat. Aceasta face ca moluştele să fie un bun indicator pentru organo-
cloruratel_e din mediul acvatic. Evident că la speciile carnivore de ordin II, III
concentraţia va fi maximă.
Dacă ţinem seama de efectele fiziologice ale pesticidelor apare clar că prin
acest proces de concentrare în lungul l1mţurilar tmfic s prQdll concentraţii .
suficiente spre a dezorganiza reproducerea multor specii, modalitatea în
·masă, reducerea procesului producţiei primare, într-un cuvânt dezorgani-
zarea ecosistemului. '
Efectele complexe asupra biocenozelor au tratamentele cu ierbicidc. În mcdful
acvatic; de cele mai multe ori _ele se dovedesc nocive, nu numai pentru plantele
vizate dar şi pentru numeroase specii de animale. Un efect secundar care
accentuează deteriorarea mediului îl reprezintă faptul că plantele moarte în urma
tratamentului se descompun- pe loc, ducând la scăderea oxigenului din apă ceea
ce sporeşte mortalitatea animalelor.
256
!erbicidele (mai ales defoliate) au fost folosite de trupele S.U.A în rtzboiul
din Vietmam. Distru,gerile provocate vegetaţiei şi faunei au fost foarte grave iar în
cazul tratării asociaţiilor de mangrove practic ireparabţle.
Pobuuet1 cu pmol'
Hidrocarburile care apar în diferite mmii de 'Via$1 pot fi de 2 provenienţe
diferite: activităţile umane pe de o parte şi procesettal!btafepede altă parte. Cea
de-a doua categorie reprezintă sursa cea mai importantă de poluare cu hidrocarburi
atât a atmosferei cât şi (mai ales) a hidrosferei.
Toxicitatea petrolului şi a produselor petroliere este adesea subestimată.
Cercetările din ultimul timp arată c~ exceptând llllele produse cu înalt grad de
pmitate, toate funcţiile ţiţeiului S\lllt toxice pentru organismele marine. Blumer
deosebeşte două categorii de efecte toxice: toxicitatea imediată şi tixocitate de
lungă durată.
Efectele toxice pe tetmen lung sunt mai complexe şi greu de estimat Ele
constau în faptul că diferite fracţii solubile în apă în concentraţii adesea foarte
mici, interferează cu numeroşi mesageri chimici care, în mod normal, au o mare
importanţă în nutriţia, apărarea, reproducerea multor animale acvatice. Ca wmare,
se produc grave dezechilibre ecologice.
Adesea efectele pot fi indirecte, prin transmiterea produselor petroliere toxice
în lungul lanţurilor trofice, dată fiind persistenţa mare a acestor produse.
Petrolul odată ajuns în apă suferă o serie de transfonnării care determină şi
diferite efecte ale lui. Formarea peliculei de la suprafata ap:i are~
prim.efect
scăderea ten,siunii superficiale la interferenţa apă-aer.
În această zonă trăiesc numeroase organisme plactonia„ vegetale şi animale
- a căr.or activitate,este în acest fel perturbată, multe din ere neputând supravieţui.
Un alt efect al acestei pelicule este scăderea cantităţii de lumină ce pătrunde în apă
şi de aici scăderea intensităţii fotosintetice a algelor sau altor plante. ~joritatea
speciilor fitoplanctonice sunt grav afectate, ducând la scăderea bruscă a producţiei
primare:. 1a acelaşi timp, întrerupându-se schimbul de gaze între apă şi aer, se
produce scăderea oxigenului solvit în apă. Chiar după dispariţia peliculei de
petrol. algele afectate mai grav se refac mai greu, iar locul lor este luat de altele
mai puţin sensibile, producându-se profunde schimbări în structura biocenotică.
Important de subliniat că, de cele mai multe ori, datorită acţillllii vântului,
pelicula de petrol, este dusă spre zonele litorale, spre ţărm, inundând plajele, zonele
litorale, stâncile, zonele scăldate de maree - deci tocmai zonele unde fauna şi flora _
suru deosebit de bogate. ·
.257
Pentru multe din aceste specii produsele petrolifere sunt practic letale fie
prin toxicitatea lor. fie prin ancrasarea organelor respiratoare sau a învelişurilor
corpului . Aceasta face să piară un număr mare de crustacei, printre care şi specii
exploatate de om - crabi, crevete, homari, languste - echinoderme, moluşte şi
îndeosebi păsări.
Unele specii rezistă la impactul particular încărcate cu petrol, dar ele nu mai
pot fi consumate de oameni din cauza mirosului pe care-l capătă. Aşa se întâmplă
cu unele moluşte (stridiile) şi cu unele specii de peşti marini sau de apă dulce.
Poluarea cu metale grele

Mercw-ul. fiind lichid şi putându-se evapora, este singurul metal care se găseşte
în toate cele trei medii majore - apă, sol . şi atmosferă.
Deversările de mercur direct în hidrosferă sunt mult mai mici decât cele din
atmosferă .
Plantele sunt capabile să concentreze mercur. De pildă, Chlorella poate
concentra de 100-1000 ori, iar Posidonia oceanica (frunze) 51,5 ppm, ceea ce
reprezaintă de peste 3 ori mai mult decât în sedimente (14,5 ppm).
Determinări făcute pe animale planctonice din Pacificul tropical (protozoare,
hidromeduze, ctenofore, chetognate, copepode, amfipode, larve de decapode,
tunicate pelagice, larve de peşti) arată concentraţii variabile între 18 ppm (tunicate)
şi 125 ppb (ctenofobe).
Acelaşi lucru şi în privinţa organismelor bentonice. Unele dintre acestea sunt
capabile să extragă din sedimente şi să concentreze mercur în corpul lor, deosebit
de activ. De pildă, oligochetul dulcicol Limnodrilus hoffmeisteri extrage energic
atât mercurul anorganic cât şi cele metilat din sedimente iar procesul este corelat
liniar cu densitatea viermilor. La densitatea de 1 g vienni la l g sediment, perioada
de îmbunătăţire a cantităţii de mercur din nămol era de 2,98 zile, iar 1 g viermi la
70 g sediment circa 200 zile. O asemenea specie poate duce la îndepărtarea
mercurului din sediment. Dar, în acelaşi timp, ea poate determina o mai mare
concentrare în lanţuri trofice.
Peştii mari riipitori ca tQDul (T/,1.111n.us) şi peştele spada Xiphias gladius au
conţinutul cel mai .mare. Există mari variaţii în conţinutul de mercur din corpul
peştilor din. aceeaşi specie, din diferite locuri. Astfel, tonul din zona curenţilor
ascendenţi are un conţinut mai mare decât în largul oceanului unde, de obicei,
concentraţia mercurului nu depăşeşte pe cea admisibilă în unele ţări (0,5 ppm).
Cercetări efectuate pe diferite animale arată că toxicitatea compuşilor organici
şi anorganici ai mercurului este diminuată sau chiar anulată prin introducerea de
seleniu . Seleniul duce la scăderea nivelului mercurului din organe, schimbă
distribuţia lui pe ţesături şi legarea mercurului de către proteinele solubile.
258
Plumbul. Din atmosfera plumbul ajllllge în sol şi în apă. In apa de ploaie s-a
determinat 30 mg Pb la litru, iar ceaţa 300 mg Pb/1 de condensat.
în mediul terestru, în zonele unde concentraţia de Plumb este mai mare, o
serie de specii sunt eliminate, în schimb plantele rezistente la aceste concentraţii
pot prospera şi reprezintă indicatori pentru Pb, cum este Amorpha conescens.
Plumbul din sol este absorbit de plante şi se acumulează în rădăcini, iar cel
din atmosferă ajunge pe şi în fnmze, de unde poate fi preluat de animale fitofage.
Mamiferele ierbivore reţin cam 1% din plumbul astfel conswnat.
Determinarea cantităţii de plumb şi din straturile anuale ale zăpezilor veşnice
sau ale gheţarilor din zonele arctice, arată creşteri semnificative, mai ales în ultimele
decenii. De pildă, în ultimii 2800 axµ, Plumbul din gheţarii din Groenlanda a
crescut de 500 ori, creşterea cea mai mare fiind de la introducerea tetraetilului de
plumb în benzină.
Plumbul, atât din sedimente cât şi din masa apei, fie că e vorba de ape dulci
sau marine, poate intra în cicluri trofice, fiind acumulat cu intensităţi variabile de
diferite specii, în funcţie de concentraţia lui în mediu şi de alţi factori. Astfel, în
lacurile Mazuriene (Polonia) s-a constatat că stuful Phragmites austra/is realizează,
la începutul sezonului de vegetaţie, până în luna mai, concentraţia de plumb până
la 3,4 ppm de substanţă uscată. Către toamnă concentraţia scade la 0,5 ppm. Papura
realizează concentraţii şi mai mari.
Din apă, din suspuensii, din sedimente, Pb este preluat de diferite organisme.
Filtratorii au un rol important în acest proces. De exemplu, în golful Triest,
conţinutul de Pb din midia Mytilus galloprovincialis era de 3,9-9,5 ppm substanţă
uscată, în timp ce în apa mării era de 0,29-2, 15 ppb, factorul de acumulare era de
2300 . Cercetări experimentale făcute pe aceeaşi specie, tot în golful Triest arată
că acumularea plumbului şi a mercurului, se produce la realizarea echilibrului cu
conţintul lor din mediu. S-a constatat o corelaţie directă între concentraţia de
plumb şi mercur în sedimente, ca de altfel şi în alte organisme marine. Deci
midiile sunt bune indicatoare pentru conţinutul de metale grele din mediu.
Zincul. Diferite organisme concentrează zinc în cantităţi mult mai mari decât
cele necesare funcţionării lor normale. Astfel, la alge coeficientul de acumulare a
Zn ajunge la 104 şi variază după condiţii ecologice şi vârsta plantei. Faptul că Zn
este acumulat în exces de către diferite organisme a fost dovedit atât prin calcularea
cantităţii de Zn necesară pentru funcţionarea normală a organismelor cât şi
experimental. Astfel din stridii, se îndepărta prin dializa 96% din Zn conţinut fără
ca acesta să ducă la scăderea activităţii fosfatazei alcaline - enzimă ce conţine Zn.
Prin urmare, cantităţile de Zn determinate din diferite organisme nu reflectă
necesarul lor în acest element.
259
Exi.st1 şi date care indică toxicitatea Z.n. Astfel s-a stabilit toxicitatea sulfului
de Zn ca şi a altor metode (Cu, Cd, Ni, Mn) asupra puietului de Dapllnia ,nagna,
iar efectul toxic creşte cu două ordine în intervalul de temperatură între 25-30. De
asemenea, experienţe efectuate cu D. ,nagna. Acanthocyclops viridis, Asell•s
aqusticus, Cloeon dipterum (efemeropter) şi acarieni acnatici - arată că
sensibilitatea acestor animale la sulfaţii de Zn, de Cu, Cd, Ni, Mn, este cea mai
mare la dafinii şi scade în ordinea în care au fost enumerate.
Zn în concentraţia de 155 ppm/1 ducea la o considerabilă scădere a ritmului
de creştere a midiei (Mytilus galloprovincialis).
Cadmiu. Nwneroase cercetări experimentale arată toxicitatea Cadmiului.
Experienţe pe Daphnia galeata mendotae arată că doza letală pentru 50% din
indivizii populaţiei în 96 şi 48 ore era respectiv 30 şi 40 mgle. Experienţe pe
Dapbnia pulex arată că longevitatea animalelor scade începând cu concentraţia de
5 mg/1, scade numărul indivizilor reproducători, numărul puilor/individ, ca şi
durata medie a unei generaţii.
Toxicitatea Cadmiului variază în fimcţie de componenţa chimică a mediului
şi de la specie la specie. Astfel doza letală pentru 50% din indivizi în 96 ore
pentru crustacele dulcicole, amfipodul Austrochiltonia autralis şi creveta Puatya
tasaniensis a fost de O, O15 şi O, O148 mg/ 1 respectiv.
lngrăşămintele. Dezvoltarea agriculturii moderne intensive este indisolubil
legată de utilizarea îngrăşămintelor. Efectul poluant al acestora rezultă din faptul
că unele din ele conţin numeroase impurităţi toxice, de obicei fiind şi folosite în
cantităţi excesive. Fiind solubile în apă, atât impurităţile cât şi excesul de
îngrăşământ neutilizat de plante, este spălat şi ajunge în ape freatice, în apele
râurilor, lacurilor, în apa potabilă.
Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în apele pânzelor
freatice, a.râurilor, constă în intensificarea procesului de eutrofizare.
Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor, mai ales a apelor
continentale stătătoare, prin introducere a unor cantităţi excesive de nutricnţi, ca
urmare a activităţii umane. În ultima vreme procesul s-a extins şi a început să
afecteze şi unele bazine mtll'Îtime.
Procesul de îmbogăţire în nutrienţi a apei lacurilor se desfăşoară şi în condiţii
naturale, determinând succesiunea ecologică şi trecerera lacurilor de la tipul
oligotrofla eutrof. Dar, în timp ce acest proces natural se desfăşoară într-un timp
foarte îndelungat, eutrofizarea determinată de om este un proces rapid, care
determină schimbări succesive şi profunde ale stărilor ecosistemului ducând la
degradarea lui.
Mecanismul ecologic general al acestui proces este relativ simplu. Nutrienţii
principali responsabili ai eutrofizării sunt în primul rând fosforul (care în condiţii
260
natwrale, de obicei este în cantităţi mici şi reprezintă factorul limitant al dezvoltării
vegretaţiei), apoi azotul. Creşterea concentraţiei lor în apă determină o înmulţire
rapildă a algelor iar în zonele litorale din lacuri şi în alte ape de adâncime mică - a
mac:rofitelor acvatice. Procesul este însoţit adesea şi de schimbarea structurii
calittative a fitoplanctonului prin creşterea dominanţei cianoficeelor. Resturile
plamtelor se depun, iar descompunerea lor de către organisme mineralizatoare
ducce la consumul şi adesea la dispariţia (periodică sau permanentă) a oxigenului
în s,edimente şi în straturile de lângă fund ale apei. Carenţa de oxigen duce la
sărălcirea sau chiar dispariţia faunei bentonice, şi la înlocuirea descompunătorilor
aerrobi prin cei anaerobi. Substanţa organică depusă în cantităţi mari, este degradată
pe c:ale anaerobă doar parţial, se acwnulează, iar bacteriile sulfat-reducătoare care-
şi fface apariţia în aceste condiţii duc la degajare de 8iS (hidrogen sulfurat) care
intmxică sedimentele şi apele de profunzime.
Desigur, aceste schimbări nu se produc brusc, ele se desfăşoară în mai mulţi
ani sau chiar decenii, în funcţie de sursele de poluare şi de alte condiţii . În final ele
duc: la transformarea completă a structurii ecosistemelor, a modului lor de
fumcţionare, la stricarea calităţii apei, degradarea biocenozelor.
Sursele de îmbogăţire a apelor cu nutrienţi sunt multiple şi s-ar putea împărţi
în wunctiforme şi difuze. În prima categorie intră în general ape ce se scurg prin
sistternc de canalizare (aşezări umane şi industriale), iar în cea de a doua în primul
rântd îngrăşămintele folosite în agricultură, îngrăşăminte din care o parte importantă
estce dizolvată şi spălată prin ape de şiroaie, de infiltraţie, sau prin sistemele de
dremaj ale apelor de irigaţie, ajungând în râuri sau în pânze freatice. De asemenea,
scmrgerea deşeurilor provenite din crescătorii intensive de animale sau scurgerea
uncor mari cantităţi de detritus organic provenit din eroziunea solurilor, din di-
verrse operaţii agricole sau forestiere.
Cele mai afectate de eutrofizare sunt lacurile. Un exemplu tipic îl repretintă
!aciui Eric. din sistemul marilor lacuri ale Americii de Nord. Poluarea maximă a
lacmlui a început în al patrulea deceniu, mai ales în partea vestică a lacului şi s-a
dattorat industriei şi aşezărilor din jurul lui. În aproximativ trei decenii s-au produs
sch1imbări profunde. S-a modificat fitoplanctonul - Asterionel/a - care domina
pâmă atunci a fost înlocuită printr-o specie exotică - Me/osira binderana -
rec:unoscută până atunci în S.U.A. şi care s-a înmulţit exploziv. Efemeropterul
l/e,!.xagt!r.ia - formă dominantă în bentos, a fost înlocuit cu tubificide. S-a modificat
fawna de peşti, au dispărut salmonidele fiind înlocuite prin oercide care, la rândul
lorr, au lăsat loc crapului şi altor specii de valoare economică scăzută.
Acelaşi fenomen, cu diferite intensităţi se constată mai ales în ţările
inciiustrializate, în numeroase lacuri chiar dintre cele mai mari din lume, ca de .
pilldă, în lacul Loch-Ney (Irlanda) cu o suprafaţă de 383 kmp şi unde în 1967 au
261
apărut primele înfloriri ale apei, ducând la mortalitatea peştilor. Cauza principală
- excesul de fosfor. Procesul eutrofizării se constată chiar în bazinele unor lacuri
de o deosebită valoare ştiinţifică prin bogăţia şi caracterul endemic al faunei lor;
ca de pildă, lacul Baikal. Dar, eutrofizarea a început să se extindă asupra marilor
fluvii. S-a intensificat considerabil eutrofizarea Dlmării - manifestată prin creşterea
mineralizării apei, concentrarea de nutrienţi, a -substanţei organice, creşterea
semnificativă a bacteriilor heterotrofe, a bacterioplanctonului. Biomasa acestuia
din urmă, în 1959 în braţul Chilia nu depşea 1,4 g/m3, în 1967 era 13, 7 g/m3 în
1972 - 28,4 g/m3 , chiar şi mările închise ca Mediterana şi Marea Neagră încep a fi
afectate de eutrofizare. Partea de NV a Mării Negre este cea mai expusă. Cercetările
întreprinse constată frecvente înfloriri ale apei determinate de specii până atunci
relativ neînsemnate ca Chaetoceros lcerianus, Ch. simpla, Exuviella cordata,
Goniaulax polyedra, înfloriri însoţite şi de un profimd deficit de 0 2, mai ales în
sedimente şi apele de lângă fund, ducând la moartalitatea faunei benctonice.
Adesea procesul eutrofizării se complică prin faptul că, în multe cazuri, apele
respective sunt poluate şi termic prin deversarea apelor industriale încălzite.
Poluarea termică ar putea reprezenta un factor important al eutrofizării antropogene.
Poluanţii chimici ai atmosferei

Principalii poluanţi chimic ai atmosferei rezultă în cea mai mare măsură din
combinaţii industriale. Printre aceste produse sunt dioxidul de sulf, oxizi de azot,
hidrocarburi, monoxid de carbon şi plumb.
SO 2 din atmosferă, în p~ţa oxigenului şi a vaporilor de apă, se transformă
repede (câteva ore până la 2-4 zile) în SO3 şi apoi în acid sulfuric care reacţionează
cu alte substanţe din atmosferă dând sulfaţi. Sulfaţii , ca şi acidul sul furie rămas
necombinat, pot fi antrenaţi de precipitaţii pe suprafaţa pământului . În atmosferă
prin evaporarea picăturilor de apă sulfaţii rămân ca particule de aerosoli care ajung
şi ei pe sol şi în ape prin precipitare umedă sau uscată. Toţi aceşti compuşi ai
sulfului s\lllt toxici în diferite grade.
Ploile acide sunt deosebit de dăunătoare . S-a constatat toxicitatea lor pentru
puietul de salmonide, pentru productivitatea fitoplanctonului dar influenţa cea
mai mare este cea asupra pădurilor. Componentul arborilor afectaţi este diferit: la
brad, de pildă se observă pierderea acelor de la baza ramurilor spre vârf, înaintând
din interior spre exterior. La molid, se constată mai multe fonne de manifestare a
uscării: pierderea uniformă a acelor cu sau fără îngălbenirea lor prealabilă, pierderea
de ace începând de la vârful ramurilor, îngălbenirea intensă a acelor mature la
indivizii de toate vârstele. La pinul silvestru, defolierea afectează întreaga coroană
sau începe dinspre interior spre exterior. în cazul fagului , uscarea progresează de
262
la periferia coronamentului spre interior; fenomenul este precedat de modificări
morfologice şi însoţit adesea de o îngălbenire precoce a aparatului foliaceu. Uscarea
arbori.lor datorită ploilor acide se întinde, în general, pe durata mai multor ani;
moartea are adesea caracter limitat, indivizii mor ici (şi) colo, fapt ce conduce la
rărirea nedorită a arborelui.
Este deci bine de ştiut că speciile forestiere reacţionează diferit faţă de noxele
industriale din atmosferă . Ionescu Al., clasifică din punct de vedere al rezistenţei
în atmosferă poluată cu emanaţii de sulf, astfel:
- foarte sensibile : Junglans regia, Aesculus hippocastanum, Malus
dome:stica, Pirus comunis, Quercus petraea, Populus nigra;
- sensibile: Vitis vinifera, Prunijs domestica;
- rezistente: Fraxinus ornus, Corylus avei/ana, Siringa vulgaris.
Arboretele de răşinoase predispuse la uscare fructifică abundent aproape în
fiecare an, conurile având însă dimensiuni mici; se semnalează apariţia şi mărirea
prognesivă a unei zone umede a lemnului. În general, perioada de la apariţia acelor
înroş ite şi până la uscarea completă a aparatului foliar nu dep~eşte durata unui
sezon de vegetaţie.
Dintre formele de manifestare ale uscării la brad, simptQme caracteristice
datorate poluării industriale, se semnalează în arborete echiene în vârstă de 50 la
100 ani, rărite în ultimul deceniu ca urmare a doborâturilor de vânt şi rupturilor de
zăpadă sau a efectuării tăieturilor de regenerare. Aceste simptome sunt: formarea
prematură a „cuibului de barză", ca efect al reducerii creşterilor în înălţime, apariţia
lujerilor de compensaţie , creşteri radiale reduse (cu 25%- 30%), apariţia la baza
fus ul i a unei zone patologice umede. Instalrea vâscului pe arbori accentuează
dczcchi librului fizoologic. Dintre cei mai sensibili la SO2 şi în general la poluarea
atmos ferei sunt lichenii care pot servi drept indicator biologic al gradului de poluare.
Studii efectuate în Anglia arată că la concentraţii de 170 g/m 3 cu SO 2 • lichenii
dispar. Lecanora canizaeoides rezistă la aproximativ 150 g/m 3 •
Se consideră că în atmosferă concentraţia admisibilă pentru SO 2
este 50 g/m3.
în cazul poluanţilor pc bază de flour, speciile forestiere se clasifică în:
- sensibile : A cer monspessulanum, Carpinus betulus, Tilia cordata, Abies
alba, Juniperus communis, Picea omoria, Picea engelmanii, Picea excelsa,
Pinus silvestris, Pinus strobus, Pinus nigra, Pseudatsuga menziessi,
Larve europea:
- cu rezistenţă mijlocie: Platanus orientalis, Corylus avei/ana, Fagus
silvatica, Quercus pedunculata, Robinia pseudoacacia, Fraxinus excelsior,
Populus nigra, Abies concolor, Larix decidua;
- rezistente: Abies nordmaniana, Abies procera, Rhamnus catharctica.
263
Compuşii azotului contribuie în mod substanţial la poluarea atmosferei. iar dintre
ei NO~ este cel mai important fi poericulos poluant S\ll'Sa cea mai importantă a
acestui gaz o reprezintă motoarele cu ardere internă, în special automobilele.
Cantităţi importante de NO 2 iau naştere şi din arderea clrbunilor.ln afara faptului
că este toxic NO 2 ( dioxid de azot), contribuie şi la formarea smogului. Ozonul
care ia naştere în procesul de formare a smogului (NO2 sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete dl oxid de azot şi oxigen atomic, o parte a acestuia (oxigen atomic) se
combini cu oxidul de azot regenerând NO2, proces ce duce la menţinerea NO 2 în
atmosferl altă parte se ~inl cu 0 2 şi dl ozonul) poate ajunge la concentraţii de
0,5 ppm şi are o acţiune toxici asupra plantelor, plttunzind prin stomate, atacă
ţesutul palisadic şi intensifici mult procesele oxidative epuizând r=rvele de hranl
ale plantelor.
Pob,11ra lalllici.
Poluarea termică afecteazl mai ales ecosistemele acvatice continentale (lacuri,

ape curgătoare) şi unele zone litorale marine. SW'Sa principală a poluării termice o
reprezintă apele de răcire de la centralele tennoelectrice şi atomoelectrice.
Efectele ecologice se manifestă prin modificarea unor factori abiotici şi
afecteu.ă ioate nivelele trofice.
Creşterea temperaturii se produce cel mai mult în zona de deversare a apei
răcite. Din acest punct se crează o zonă cu gradient termic. Dacă deversarea se
face într-un lac, apa caldă se răspândeşte pe suprafaţa lacului pe o zonă destul de
întinsă. într-un râu se produce ·treptat amestecarea apei calde cu apa r.iului, pe o
distanţă variabilă. 1n timpul iernii (în zonele temperate), apa încălzită împiedică
îngheţul şi permite menţinerea unui număr mai mare de specii decât în restul
bazinullJi: Vara, însă, în zonele cu climă caldă, când temperatura naturală este
destul de ridicată, creşterea ei cu 5-1 o·c poate să atingă sau (pentru uncie specii)
să depăşească limita de toleranţă.
Din aceste motive se produc schimbări în structura fitoplanctonului, pe
măsura creşterii temperaturii regresează diatomeele, locul lor este luat
mai întâi de alge verii iar la o creştere şi mai mare (peste 34 ·c) şi acestea sunt
înlocuite prin cianoficee.
Este afectată şi producţia primară. La încălzirea până la 20'C producţia primară
înregistrează chiar o creştere, dar la temperaturi ridicate se produce o inhibare a
fotosintezei, scăderea cantităţii de fitoplancton şi a producţiei primare. Fenomenul
poate fi accentuat şi datorită clorinării apei.
264
ln condiţiile când creşterea fitoplanctonului este favori7.atl se pot produce
feno,mene de eutrofizare accentuate şi datorită intensităţii proceselor de mineralizare
bactceriană.. ca urmare a creşterii temperaturii. Aceste schimblri duc adesea la
morttalitatca în masă a zooplanctonului, mai ales în timpul verii Peştii S\Dlt deosebit
de stensibili la scăderea oxigenului deoarece hemoglobina lor are o afinitate mai
redwsă faţl de oxigen. Aceasta face ca în sezonul cald o creştere chiar mică a
temtperaturii să determine mortalitatea unui număr.de peşti. Fiecare specie, pentru
parcturgere:a normală a ciclului vital are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor
tilniice eficiente. Creşterea temperaturii mediului duce la satisfacerea accelerată a
lices1tei cerinţe - deci la scurtarea ciclurilor vitale, schimbarea dimensiunilor
indiwizilor, schimbarea strucnuii pe vârste şi dimensiunii a populaţiilor, schimbarea
pericoadelor de ecloziune a larvelor, de apariţie a adulţilor. De pildl, temperatura
~tă a apei face ca ecloziunea multor insecte sl se producă mult mai devreme
decâit în mod notmal, când în afara apei vremea e încă prea rece pentru ele - ceea
ce pmate periclita reproducerea lor.
Grăbirea ciclurilor vitale duce, la animale poikiloterme acvatice, la scăderea
dimcensiuni lor maxime de la fi ecare clasă de vârstă şi deci la scăderea biomasei -
fa pt constatat la chironomide şi la Dreissena polymorp_lta. Acelaşi efect s-a
cons;tatat şi asupra faunei de nevertebrate fitofile. Astfel, în asociaţii de Potamogeton
bionnasa g obală a faunei fitofile, în timpul verii a scăzut la 80,7 g/m3 în zona
polwată tennic, faţă de 127 g/m 3 în zona nepoluată. Scăderea biomasei de
neve!rtebrat e afectează semnificativ baza trofică a peştilor.
Poluarea cu izotopi radioactivi
Efectele econologice ale radiaţiilor sunt complexe pe de o parte din cauză că

orgamismele din grupe diferite sau din stadii diferite de dezvoltare au sensibilităţi
fo artt e di feri te faţă de iradiere, iar pe de altă parte din cauza concentrării
radiconuc lizilor în lungul lanţurilor trofice şi aceasta în mod diferit - în funcţie de
orgamismc;. de natura radionuclidului, ca şi de perioada lui.
Doza de rad iaţie absorbi tă de un organism se măsoară prin cantitatea de
i:ncrrgie, iar unitatea de bază este Rad-ul care reprezintă 100 ergi/gram de ţesut.
in l" ni i foarte generale, organ ismele din grupele inferioare primitive, sunt
cele mai rezistente. De exemplu, doza letală pentru 50% din indivizi (DLS0) la
bactccri i este de circa 1 m ilion rad, la artropode zeci de mii rad iar la vertebratele
homteotenne doar de câteva sute de rad. În interiorul grupelor variaţiile de rezistenţă
265
sunt foarte mari. Exemplu, DL50. la imago de Drospophila este de
85 OOO rad, la Musca tlomesâca 10 OOO, la scorpioni şi la unele coleoptere
circa 150 OOO. DL50 la om este de aproximativ 500 rad, iar doza de rad duce la
creşterea semnificativă a cazurilor de cancer.
La acelaşi individ cele mai sensibile sunt celulele în curs de diviziune. Din
cauza sensibilităţii atât de dif~te a organismelor faţă de radiaţii, apare evident
că, în cazul iradierii unei biocenoze, nu toate populaţiile vor fi afectate în acelaşi
fel. Se va produce o mortalitate diferenţiată - ducând la schimbarea structurii
întregii biocenoze.
Pericolul esenţial este acela al concentrării radionuclizilor în verigile succesive
ale lanţurilor trofice. Valoarea factorului de concentrare, la speciile de la cap ătul
lanţurilortrofice (consemnat de ordinul II, III), poate fi foarte mare ş i să duc ă la
apariţia efectelor periculoase, printre altele la apariţia de mutaţii ş i cancer.
Cercetările făcute pe Meusa (Franţa) au constatat la di feriţi peşti factorul de
concentrare cu valori între 24-880 Ramade. În alte cazuri, factorul de concentrare
poate fi mii, zeci sau chiar sute de mii.
Deteriorarea prin construcţii de baraje şi canale
Barajul de la Assuan a adus importante schimbări ecologice şi con sec inţe

economice în vestul Nilului inferior şi în estul Mediteranei . Se şt i e că întreaga
civilizaţie şi prosperitate a Egiptului, încă din antichitate, se baza pc fe rtilitatea
luncii immdabile a Nilului. Mâlul provenit din rocile eruptive ale pod işulu i Etiopiei
fertiliza ~tă hmcă în fiecare an, în timpul viiturilor care, în acelaş i ti mp, spălau
sărurile din sol. Aceasta a pennis realizarea unor bogate recolte timp de mii de
ani. Totodată apele încărcate cu nutrienţi sporeau productivitatea di n ap ele
Mediteran ei - d e est. permiţând dezvoltarea pescări i lor . E fectul fertiliza nt
asupra apelor Mediteranei se vede din cantitatea de alge (producţia p rim ară)
înainte de viituri se ridica la circa 35 OOO celule/I în timpul viiturilor ajungând la
2 400 OOO celule/I. ,
Construcţia barajului a schimbat regimul viiturilor, a dus la sedimentarea
mâlului în lac. O primă urmare, pescăriile maritime au înregistrat o bruscă scădere .
Pentru a compara lipsa fertilizării naturale prin nămolul adus de viituri, sunt folosite
îngrăşăminte sintetice şi un vast sistem de canale de irigaţie, care a dus pe de o
266
parte : la :apariţiafenomenului salinizării solului, iar pe de alta a dus la creşterea
incidcenţei wior periculoase maladii. Dezvoltarea vegetaţiei acvatice în canalele
de iriigaţiie a dus la instalarea gasteropodelor pulmonate, trematodele Sclaistoso,na
hemmto6i11m şi Schismosoma mansoni.
IBaraj'ul Kariba şi Zambezi (zona de frontieră dintre Zambia şi Zimbabwe).
Scopml p1rincipal obţinerea energiei electrice pentru intensitatea exploatării minelor
de CUJPru.. Există şi speranţa că prin irigaţii şi pescării va creşte cantitatea de produse
alimemtare pentru populaţie .
Ilmediiat după wnplerea lacului Jariba s-a produs fenomenul obişnuit la toate
lacurrile de acumulare: dizolvarea ' nutrienţil or de pe o suprafaţă imensă,
descoJmp)unerea substanţelor organice cu eliberarea de nutrienţi. Aceasta a dus la
o îrurnulţire explozivă a unor specii de peşti locali ex.: Brachyalestes imberi
care ~s-au ,comportat ca în perioada de inundaţie la care erau adaptaţi . Dar,
odatăi cu intrarea în funcţie a barajului ( 1964) regimul de inundaţie s-a dereglat,
s-au ffonnat treptat condiţii specifice de lac. Lacul a început să fie inundat de
speciii veni te din Zambezi superior, aparţinând altui complex faunistic. Specia
locala cea ma i abundentă Brachyalestes imberi a fost total înlocuită cu
Alesttt!s latera/is care a devenit dominant împreună cu alte specii venite din cursul
superiior, dar producţia lor era scăzută. S-a încercat introducerea altor specii, ea nu
a rcuşşit, cu excepţia unei specii de sardină din lacul Tanganica - Limnothrissa
miodwn care s-a stabilit şi s-a înmulţit în lac, dar producţia piscicolă a lacului ~
rămas , foarte scăzută.
P>e lac s-au dezvoltat imense cantităţi de plante acvatice între altele Salv~ni11
1
molesrta, împiedicând atât navigaţia cât şi pescuitul. În zonele riverane s-au creat
c o ndiţţii noi care au pennis apariţia muştei ţeţe.
Canalul Suez ( 1869) leagă Marea Mediterană cu Marea Roşie, străbate o
zo nă dJcşertică, în care pe traseul lui se află un lac (Lacul Amar), lung de 23 km şi
a c ărnii apă avea S%o - 80-100, deci suprasărat.
Fauna Mării Mcditerane este foarte diferită de cea a Mării Roşii . Explicaţia
dcosdbiril oi:- stă în evoluţia lor geologică diferită.
Smnt p·uţine specii comune între cele 2 mări şi deosebirea mai constă ş1 în
faptul că Marea Roşie are S%o - 45, iar Marea Mediteran!-15~.~cCc~. a·
stabi litt o legătură între nişte ecosisteme profund deosebite. Schimbul de specii
între ceele două mări se produce în cea mai mare parte din Marea Roşie îb
267
Marea Mediterană din cauza curentului de apă care curge în acest sens.
Aşase explică faptul că, din 16 specii de crabi determinaţi din canal în 1924,
numai nouă erau mediteraneene. Lacul Amar fiind suprasărat, reprezenta o barieră
importantă în calea acestei migraţii. Trecerea unor animale prin lac era uşurată
prin circulaţia navelor, dar unele specii, mai rezistente la variaţiile salinităţii, l-au
putut depăşi în mod activ.
Deteriorarea prin introducerea de specii în ecosisteme
Orice specie posedă o anwnită capacitate de răspândire geografică şi ecologică.

Pătrunderea într-un nou sistem înseamnă schimbarea corelaţiilor cu factorii biotici,
deci schimbarea modului de acţiune al selecţiei ceea ce duce treptat, în succesiunea
generaţiilor, la schimbarea mai mult sau mai puţin profundă, a genofondului
populaţiei pătrunse, la adaptarea ei faţă de noile condiţii . Aceste schimbări, produse
în mod natural, se desfăşoară de obicei lent, treptat, în timp îndelungat. fără
perturbări violente, deşi în final pot afecta profund speciile implicate.Omul a
schimbat desfăşurare::1 acestor procese naturale. Prin intensificarea circulaţiei şi
dezvoltarea mijloacelor de transport a oamenilor şi a mărfurilor, prin creşterea
necesităţilor economico-sociale, răspândirea plantelor şi animalelor a dobândit o
amploare fără precedent, de cele mai multe ori scăpând atât de controlul selecţiei
cât şi al oamenilor.
În esenţă, introducerea de elemente străine în diferite biocenoze poate fi
neintenţionată sau intenţionată.
La introducerile neintenţionate putem menţiona : ţânţarii din specia
Anophdes gumbiae ajunşi pe coasta răsăriteană a Braziliei care existau numai în
Africa prin intermediul unei nave militare.
Alt eAc01plu este afidul Phylloxcra xitifolii a plltruns din America în Franţa .
(prin Bordeaux şi alte porturi). Până atunci această insectă trăia pe specii de viţă
sălbatică din SUA, la vest de MUI)ţii Stâncoşi.
De asemenea, Gândacul de Colorado (Leptinotarsa d«.emilineata), care exista
în biocenozele naturale în zona de est a Munţilor Stâncoşi din Colorado până în
Mexic, hrănindu-se mai ales cu un salanoceu spontan - Salanum rostratum.
Lista exemplelor s-ar putea lungi foarte mult deoarece speciile transportate
neintenţionat şi care au pătruns în noi teritorii şi ecosisteme se numără cu miile.
Deşi majoritatea acestora sunt reprezentate prin insecte, numeroase specii din alte
268
gruwe au fost introduse în acel~ i fel: ciuperci, buruieni. crustacei, moluşte,
peştti, p:ăs,ări, mamifere.
Ilntroduceri intenţionate s-au făcut şi se fac în cele mai diferite scopuri -

plamte de cultură (alimentare, tehnice, esenţe lemnoase, decorative, animale pentru
scoJpuri alimentare, cinegetice, estetice. Dar, adesea wmările acestor introduceri
sun\t cu totul neprevăzute, nedorite şi păgubitoare atât pentru economia umană cât
şi p~entru ecosistemele naturale corespunzătoare care se deteriorează.
!Pentru ţara noastră putem desprinde - dintre multiplele posibilităţi de
exernuplificare câteva răsfrângeri ale activităţii antropice asupra mediului.
- Un.a din greşelile înflptuite la noi este aceea a îndiguirilor (Delta Dunării) .
Asttfe:l, atunci când nu există diguri la inundaţii, apa umplea albia majoră iar apoi
retrrăgându-se lasă nutrienţii (azotaţi, fosfaţi) ceea ce ducea la dezvoltarea crapului.
În ccoindiţiile în care există digurile apa ajunge prin mediul subteran la acelaşi
niv(el - sărurile s'.IIlt antrenate odată cu apa şi aduse la suprafaţă dar după retragerea
ape:i, sărurile rămân, ducând în timp la sărăturare (sărăturare secundară). Deci
câmd se ia hotărârea pentru îndiguire trebuie să se ţină cont de productivitatea
tere:mului în timp şi legătura acestuia cu costurile şi nu trebuie scăpat din vedere
fapttu.1 că reproducerea crapului scade sau nu mai are loc (acesta fiind un peşte cu
valwaire economică) . Carasul rezistă mai mult ac~stui regim.
- De asemenea, după îndiguiri vântul Băltăreţu nu mai bate, de aici rezultând
scălderea p:-ecipitaţiilor, aceasta ducând la o creştere a eroziunii.
- Eutrofizarea apelor Deltei duce la dezvoltarea algelor care duc la dezvoltarea
bacteriilor, implicit dispare brădişul, plantele, animalele care nu mai au oxig~.
- Introducerea Plopului Canadian este o altă greşeală, acesta fiind o specie
sămătoasă ce nu are dăunători deci nu întâlnim insectele care să atragă păsările.
- Desfiinţarea zonelor inundabile, exploatarea stufului cu ajutorul

utillaj clor grele (care ern un filtru climatic) duce la secetă, căldură excesivă,
disipare linul, crapul sălbatic şi se înmulţeşte crapul chinezesc (slab din punct de
vcdicre economic).
Din apele curgătoare doar Mureşul a rămas în stare acceptabilă. Siretul, Oltul,
Arfile~ul fiind degradate prin supraexploatare.
Someşul deşi devine un râu mort între Cluj şi Dej, după Jibou intră în defileul
de Ila Ţicău unde satele sunt departe de firul apei - deci apa se regenerează.
269
Degrtularea prin loc11ri u bcrllj
- Exemplul Orşovei: apa încărcată cu suspensii decantează în lac (mâl), la

Ostrovul Mare. apele fiind sărace duc la eroziune descoperind \lll fund pietros,
până la nivelul Deltei.
- Un alt exemplu cu urmări grave în ce priveşte fawia acvatică distrusă de
baraje se constin11e pe râul Argeş şi afluentul Vâlsan unde datorită acestor lacuri
de acumuiare. despădurirea, exploatările de piatră. s-a ajuns aproape la dispariţia
unei valoroase specii, Wlică în ţară: Romanichtys valsanicola (Aspretele).
- De asemenea, oscilaţiile de nivel ale apei din râuri şi gradul mare de poluare
a acestora au dus la dispariţia insectelor denumite Rusalii - insecte ce trăiesc
numai pentru a se imperechea - efemere -. Ele îşi depun larvele în apa foarte
curată, trăiau în galerii dar din cauza oscilaţiilor apei, acestea sunt distruse.
270
BIBLIOGRAFIE
ALLEXANDRU BORZA, NICOLAE BOŞCAW (1965), Introducere în studiul covorvlui vegetal,

Ed. Acad. R. P. R., Bucurcşti.
ANNTONESCU C. S. (1967), Biologia apelor, Ed. Did., şi Ped., Bucureşti.
BĂI\NĂRĂSCU P., BOŞCAW N ., (1973), IJ.iogeografie. Ed. ştiinţifică, Bucureşti.
BEELDIE AL. ( 1952), Vegetaţia masivului Piatra Craiului, Bulet şt. Acad. R. P. R., Sect st.,
bio!. t IV, nr. 4.
BEELDIE AL., (1956), Rezervaţia naturală Bucegi, Ocrotirea naturii. Nr. 2.
BEELDIE AL. (1967), Flora fi vegetaţia Mun.tilor Bucegi. Ed. Aca<l.. Bucureşti.
BEELDIE AL. (1972), Plantele din Mun,tii Bucegi. Ed. Acad. Bucmeşti.
BEELDIE AL., PRIDVORNIC C. (1959), Floro din Munţii noştri, Ed. şt. Bucureşti.
BO::>GOESCU C. (1957), Viaţa în apele curgătoare de munte, Natura, nr. 6.
BO)RZA A. (1965), Introducere în studiul covorului vegetal, Ed. Acad., Bucureşti.
BOJTNARIUC N., VĂDINEANU A. (1982), Ecologie, Ed. did. şi ped., Bucureşti.
CĂ.\LINESCU R. (1956), Curs de geografia animalelor, Litogr. Univ. Bucureşti.
CĂ.\LINESCU R. (1958), Curs de geografia plantelor cu no,tiuni de botanică. Litografia Univ.
Bucureşti .
CĂ!.LINESCU R. şi colab . (1969), Biogeografia României, Ed. şt. Bucureşti.
CA!.LINESCU R. şi colab . (1972), Biogeografie, Ed. şt. şi ped. Bucureşti.
CĂ!. Y AUŞU S., (1955), Bogă,tiile'lfării Negre, Ed. Tehnică, Bucureşti. .
CĂ!. T UNEANU I. I. ( 1950), Specii de gâşte sălbatece ce pot fi întâlnite la noi în ţară, Vânătorul
şi pescarul sportiv.
CĂ'\TUNEANU I. I. (19S1), Oaspeţi de iarnă ce se întâlnesc pe munte., pe dealuri, pe câmpii, pe
râuri 1i în bd/ţi, Vânătorul şi pescarul sportiv. .
CĂ!. TUNEANU I. I., PASCOVSCHI S. (1960), Avifauna alpină a Carpaţilor românqti, Natura.
CHIIRIŢĂ C .. PĂUNESCU C., TEACI D. (1967), Solurile României, Bucureşti.
CllULACHE STERJE ( 1967), Poluarea apelor 1i a aerului în Depresiunea Sibiului, Bulet. Soc.
de Ştiinţe geografice din R. S. R. Vol. IV.
CO)STACHE N. (1967), Consideraţii fitogeografice asupra Defileului Dunării între Or1ova /Î
Ba=iaţ, Anal. Univ . Bucureşti .
CO)ST ACHE N . ( 1971 ), Elemente fitogeografice pe versantul vestic al Masivului Cozia, Anal.
Univ . Bucureşti.
COJSTACHE N. (I 972 l. Reparti.tia pădurilor in ba=inul Eşelniţa, Voi. G. V~san. Bucureşti.
CO)STACIIE N. (I 975), Influenţe climatice as11pra vegetaţiei din Depresiunea Ciucului, Anal.
Univ . Bucureşti.
DO)NIŢĂ N. (1971 ), Cercetări ecologice complexe a ecosistemelor forestiere. Noi direcţii în
cercetarea ecologică a pădurilor, Culegere ASAS, Bucureşti.
DO)NIŢĂ N., PURCELEAM ST. (1975), Pădurile de Şleau din R. S. România şi gospodărirea .
lor, Ed. Ceres, Bucureşti .
271
EMIL POP (1944), Trecutld pădurilor noastre de la efăr,it1'/ te,ţianlllli pân4 azi. ltev. flimţ.. V.
Adamachi. nr. 2-3 .
EMIL POP (1960), Mlaţtinile de turbă din R. P. R.. Ed. Acad. R. P. R.. Bw:i.treşti.
ENCULESCU P. (1 924). Zonele de vegetaţie lemnoastl dill Ro•tutia, Mcm. 1mt pol R.om.
voLL · ·
HARALAMB AT. (1963), Cultura speciilor forutiere.. Ed. Agro. silvici., Bucureşti.
IV ĂNESCU ŞT. (1983), Pddurea, vânătoarea $i turismul, Ed. sport-turism, CraiovL
. LEANDRU V. (1954), Tipuri naturale de pddwn din Carpaţii dintre Olt li PraJwva, Capit. ll, St
şi cercet. I. C. S. Voi. XV.
NAUMOV N. P. (1961), Ecologia animalelor, Ed. Acad. R. S. R. Bucureşti
NEACŞ U P. (1974). Ecologie genera/4 {lecţii de sintez4), Universitatea din Bucureşti.
NY ARAD! I. E. (1955). Vegetatia Muntelui Cozia ţi câteva plante noi pentru flora Oltullli,
Munteniei 11· Transilvaniei, Bui. de şt. sect. şt. biolog., agron, geolog„ şi geografice.
PAŞCOVSCHJ S„ LEANDRU V. (1958), Tipuri de pădure din R. P. R .. Ed. Agro.- silvică,
Bucureşti .
PIŞOTA I. (1983), Regiunea Australiană (scurt4 caracterizare biogeografică). Sinteze geografice,
Ed. d.td. şi ped. Bucureşti.
PIŞOT A l. ( 19 87), Biogeografie., Universitatea din. Bucureşti.
PIŞOTA I.. PIŞOTA E. (1984). America Latină, aspeae biogeografice Te:rra 3, Bucureşti.
P ÂRVU C. ( l 980), Ecosistemele. din România, Ed. Ceres, Bucureşti.
POP E. (1960). Ml0$tinile de turbă din R. P. Română, Ed. Ac:ad., R. P. R. Buc.
POP E., SĂL.ĂGEANU N. (1965), Monumente ale nal1'rii din România. Ed. Meridiane, Bucureşti.
POP IOAN (1979), Biogeografia Ecologică, voi. I şi IL Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
PUŞCAR1ll - SOROCEANU E., POPOVA CUCU A. (1966), Geobotanica, Ed. ştiinţifici Bucureşti.
RADU DIMitRB (1963), Origint!a geogrdfică. fi dinamica ienologic4 o păsărilor din R. P. R.,
Ptobr., ~ biologie, Ea, A~. It: P. R., Bucureşti. • · .
RADU 'DIMITm (1%7), PdsiMk dii, Ca,paţi, Ed. ~-.-• · Ş. R., Bucureşti.
STUGREN B. (1965), Ecologia goter014, Ed. did. ~ ped. Buc;urcşti . .# ·
STUGREN B. (1982), Bazele ecologiei generale, Ed. ft. fi encicl. Bucureşti.
VORNOV A. G. (1963), Biogeografia. Moscova. '
VASILIU D. G., BĂNARESCU P. (1960), Animalele de apa dulce fi răspândirea lor, Ed. ştiinţifiă..
Bucureşti .
WALTER H. (1974), Vegeta.tia pdmântului # perspectivo ecologiei, Ed. ştiinţifiă.. Bucureşti.
WITING OTTO (1960), Economia vânatului, Ed. Agro-silvicl Bucureşti.
VERIFICAT
2017
Tiparul s-a efectuat sub c-da nr. 142/1994, la

Tipografia Editmii Universităţii Bucureşti
272
V~ . . VERIFICAT
I 1f . '1il il,- i j' 2007
DATA RESTITUJRII
· 2. APR. 200 11 MAI. lO~J
11 DEC 20C3
IAN. 201~
1 IAN. wn
15. MAR. 20:J
\
UNIVERSITARA. ,,CAROL 1··
nr <; ţ>JRT T II r'T A NfM />
.
I
I
Lei 6900
ISBN 973-9160-99-9

Costache Biogeografie 1995

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Costache Biogeografie 1995

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COSTACHE NICOLAE ,

EDITURA UNIVERSITAlU BUCUREŞTI,

EDITURA UNIVERSITĂTII BUCURESTI

Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universităţii Bucureşti.

PREFAT,l .................... , ..... ~ ... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1

INTR.ODUCERE . ....... . : .. .. .. ..... , . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

A. FACTORII BIOTICI ŞI ABIOTICI. . ... .......... . .. .. .. .. . . ....... .... .. 10

B. DOMENIILE DE VIAŢĂ ALE GLOBULUI TERESTRU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

C. REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE GLOBULUI TERESTRU . . . . . . . . . . . . . . . . . 130

REGIONAREA BIOGEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI (VEGETATIA ŞI ANIMALELE) ... 166

Consideraţii asupra cercetărilor privitoare la flora şi fauna şi regionarea biogeografică a

Epoca noastrd, epocă de interferenţă, a tuturor domeniilor ltiinţei şi culturii,

OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA BIOGEOGRAFIEI, LOCUL 1N ŞTIINŢELE

A. FACTORU ABIOTICI ŞI BIOTICI

1.1.1. TEMPERATURA ŞI ROLUL EI lN VIAŢA PLANTELOR ŞI ANIMALELOR.

Temperatura este de o mare importanţă pentru viaţa plantelor şi animalelor.

1.1.l. LUMINA ŞI IMPORTANŢA SA tN VIAŢA PLANTELOR ŞI ANIMALELOR

1.1.3. PRECIPITAŢIILE ŞI INFLUENŢA LOR

Importanţa fiziologică a apei este enormă. Apa este principalul element

Cu totul altul este regimul ploilor în climatul medio-european, a cărui maximă

1.1.4. ROLUL VÂNTULUI tN VIAŢA PLANTEWR ŞI ANIMALEWR

Acţiunea atmoşfcrii:S.-~ exercită asupra plantelor şi animalelor prin compoziţia

{IJ:/ f{t,1 (c 0JX) 9

Fig. 2. Curbarea arborilor pc direciia vânturilor dominante.

Acţi\Dle nefastă o au uneori curenţii de

1.2. Factorii edafici

1.2.1. SOLUL ŞI ROLUL SĂU 1N LUMEA VIEŢUITOARELOR

1.3. Factorii orografld

Altitudinea şi accidentele de relief, expoziţia înclinaţia, sunt factori cu influenţă

1.3.1. IMPORTANŢA ALTITUDIND, EXPOZIŢIEI ETC„ 1N DISTRIBUŢIA

Altitudinea joacă un rol evident în distribuţia plantelor, fiind corelată în

Prin factorii biotici se înţelege totalitatea relaţiilor ce se crează intre

2.1. Biotop, biocenod, biogeocenozi, ecosistem

Biotopul (habitat) reprezintă porţiunea de mediu în care îşi duc viaţa

3.1. Modul de disemnare a organismelor

După maturaţia fructelor şi a seminţelor, necesităţile de ordin biologic

Fig. 5. Fructe şi seminţe anemohore de: 1. Begonia frasinifolia, a. sămânţa; 2.

în câmpie, plante caAmerantus albus şi chiurlanul (Salsaola leali) (ultimul

necesară întreţinerii vieţii .. Spre a nu fi nimicite integral de erbivore şi spre a

&ffe aşasunt grâul, fasolea, meiul.

diferite obiecte. Adeseori găsind condiţii favorabile în noua patrie, în care au

Fig. 8. Fructe autohtone de: 1. măcriş iepuresc; 2. Plesnito~; 3. Sllbănog.

în comparaţie cu plantele, animalele au o mare capacitate de diseminare prin

3.2. Arealul biogeografic, tipuri de areale

Noţiunea de areal biogeografic. Indivizii unei specii oarecare sunt răspândiţi

Fig. JO. Arealul diacontinuu al magnoliei: 1. Puncte fosile; 2. Arealul actual.

Fig. 11. Arealul

B. DOMENIILE DE VIATĂ ALE GLOBULUI TERESTRU

1. DOMENIUL DE VIAŢĂ ACVATIC

1.1. Domeniul de viaţi al apelor continentale

FLORA ŞI FAUNA APELOR CURGĂTOARE

Flora şi fauna bazinelor intracontinentale este mult mai săracă în grupe şi

Viaţa din zona litondă

Partea adesea înm~tinată a zonei malulu~ poartă, de regulă. pâlcuri de sălcii,

buhai-de-baltă. Numai lăcarul (Acrocephal/us arindinaceus) îşi are cuib clădit

Plante plutitoare (Nupharetum) şi fauna ce adăpostesc.

Plante submerse (,.,buruiana•~ şi animalele din ele.

Totalitatea plantelor complet submen:e, alcătuieşte flora moale a apele, numită

Viaţa din adâncul lacurilor

Zona de adânc, profundalul, prezentă numai în adevăratele lacuri, nu şi în

Organismele bentonice sunt dependente de un substrat solid, fie că stau pe

1.3. Domeniul de viaţă al apelor din mări şi oceane

Temperatura apelor marine. Printre proprietăţile fizice, temperatura este cea