Fiicelor mele GEORGETA ŞI IRINEL

Cuvînt înainte

Apariţia unor valoroase lucrări privind înfăptuirile pe tărîmul ocrotirii naturii din diferite
judeţe din ţara noastră dezvăluie caracterul tot mai vădit al acţiunilor întreprinse pentru păstrarea
comorilor naturale ale pămîntului românesc. Interesul acestor acţiuni este cu atît mai mare, cu cît
ocrotirea naturii a devenit în ţara noastră o problema de stat, iar prin înscrierea sa în Codul
principiilor eticii şi echităţii socialiste a devenit o componentă fundamentală a conştiinţei noastre.
Obiectivele fundamentale ale protejării mediului înconjurător au devenit azi coordonatele
unei adevărate politici ecologice, constituind astfel o latură fundamentală a politicii statului nostru. În
acest spirit înnoitor, organele conducerii locale de pe întreg teritoriul patriei noastre acordă o înaltă
preţuire păstrării frumuseţilor naturale, împletind tot mai strîns gîndirea economică cu cea ecologică.
La rîndul lor, tradiţiile rodnice de conservare a cadrului natural al meleagurilor bucovinene
au împlinit deja două pătrare de veac. Inaugurate de vrednici înaintaşi, prestigioşi exponenţi ai ştiinţei
româneşti, aceste tradiţii au găsit entuziaşti şi competenţi continuatori în generaţia contemporană de
ocrotitori ai naturii. În rîndul acestora se află şi distinsul autor al cărţii pe care o prezentăm cititorilor
noştri şi care de mai bine de două decenii îndrumă şi coordonează activitatea de ocrotire a naturii din
judeţul Suceava.
Îmbinînd sobrietatea documentarii ştiinţifice cu vioiciunea şi sensibilitatea unui stil literar
ales, autorul a reuşit să elaboreze o lucrare de o înaltă ţinută, extrem de utilă prin învăţămintele şi
îndemnurile sale, în paginile căreia dimensiunile estetice se împletesc cu cele ale eticii ecologice, atît
de necesare vremurilor noastre, în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice. Parcurgerea lucrării ne
atestă fără tăgadă că toate convingerile ecologice ale autorului sînt generate de o bogată experienţă
pe tărîmul ocrotirii naturii, întemeiată la rîndul său pe o solidă cultură biologică.
Călăuzindu-şi cititorii în capitolul introductiv pe trei trasee turistice descinse din Cetatea de
Scaun a Sucevei, sugestive prin densitatea resurselor lor instructive şi emotive, autorul încadrează
într-un mod original salba rezervaţiilor naturale bucovinene în ansamblul peisagistic şi biogeografic
al Bucovinei. Această drumeţie, prin care autorul oferă de la început cititorilor săi imaginea unităţii
meleagurilor sucevene În perspectiva unei adevărate ecologii culturale, dobîndeşte un corolar logic în
reversul unei simetrii cronologice prin evocarea eforturilor depuse de înaintaşi ca şi a realizărilor mai
recente, înscrise pe răbojul ocrotirii naturii din Ţara de Sus. În această privinţă realizările Consiliului
de îndrumare pentru ocrotirea naturii de pe lîngă Comitetul executiv al Consiliului popular al
judeţului Suceava rămîn un exemplu pilduitor în privinţa iniţiativelor ca şi a posibilităţilor de acţiune
ale organelor locale în vederea păstrării nealterate a frumuseţilor patriei, pentru a putea transmite
generaţiilor viitoare toate darurile cu care natura a hărăzit România.
În ansamblul său, lucrarea rămîne o adevărată sinteză monografică a rezervaţiilor
bucovinene, redactată într-un stil accesibil unui cerc larg de cititori, utilă îndeosebi drumeţilor, ca şi
organizatorilor de activităţi turistice, dar de un covîrşitor interes deopotrivă pentru specialişti, cadre
didactice, studenţi şi elevi. Este un merit deosebit al autorului de a fi reuşit să prezinte o arie atît de
largă şi variată de preocupări privind ocrotirea naturii într-un limbaj atractiv cu acces atît de larg.
Lucrarea rămîne astfel un model pilduitor de analiză concretă a realităţilor ecologice dintr-
un judeţ în care natura a fost conservată într-o remarcabilă stare de originalitate, constituind un
îndemn sincer şi generos de a se adopta în continuare masurile cuvenite pentru păstrarea şi
transmiterea lor către posteritate.
Nădăjduim că lucrarea, pe care o recomandăm cu căldură tuturor cititorilor, îşi va împlini cu
prisosinţă rolul urmărit — conservarea şi valorificarea raţională a resurselor naturale ale ţării
noastre şi educaţia ecologică a tuturor iubitorilor frumuseţilor naturale.

VAL. PUŞCARIU

Din partea autorului

Lucrarea de faţă reprezintă o sinteză a activităţii de ocrotire a naturii desfăşurate în Ţara de
Sus în ultimul sfert de veac, se vrea o invitaţie la un itinerar în care investigaţia ştiinţifică îşi dă mîna cu
frumuseţile acestor plaiuri de legendă.
Am căutat să înmănunchez în carte tot ce se cunoaşte la această dată despre rezervaţiile
bucovinene, spre a fi de folos atît turistului cu mai puţine cunoştinţe de biologie, cît şi cercetătorului,
punîndu-i la îndemînă un compendiu despre flora şi fauna ocrotite. Am inclus şi considerentele istorice
privind evoluţia geologică a teritoriului, fauna de altădată acolo unde avem date certe, bazate pe tot ce
s-a publicat în acest domeniu de către specialişti.
Desigur, munca nu a fost uşoară, dar m-am bucurat de sprijinul Comisiei monumentelor
naturii de pe lîngă Academia Republicii Socialiste România, prin profesorul Valeria Puşcariu, prin
Nicolae Toniuc, Dorin Gârlea, Nicolae Boşcaiu, Alexandru Filipaşcu ş.a., cărora le mulţumesc şi pe
această cale. Editura Sport-Turism mi-a oferit cu multă generozitate posibilitatea de a publica lucrarea,
care, sper, va fi de un real folos nu numai celor din Bucovina, ci şi celor interesaţi în această activitate.
Şi, bineînţeles, nu pot trece peste sprijinul moral primit, ori de cîte ori mă considerăm în impas, din
partea soţiei mele, care, cu răbdare şi tact, m-a ajutat să definitivez lucrarea.
Tot ce am cuprins în paginile ce urmează este un sincer omagiu adus celor ce au creat
rezervaţiile bucovinene, celor ce le-au cercetat şi celor ce le ocrotesc.

Suceava, februarie 1982.

Preocupări actuale privind ocrotirea naturii

O problemă majoră a omului modern, aflat în plină epocă a revoluţiei tehnico-ştiinţifice, este
conservarea mediului în care trăieşte, a mediului înconjurător. Dintre fiinţe, omul a produs cele mai
multe schimbări, unele utile, altele vătămătoare şi ireversibile care au dus în multe cazuri la degradarea
naturii. În afara zonelor polare aflate sub control internaţional, întregul mediu înconjurător — apă, aer,
sol — este supus unei exploatări intensive în folosul omenirii.
Omul, această fiinţă necunoscută, cum l-a caracterizat la timpul său dr. Alexis Carrel, a
dobîndit în ultima jumătate de mileniu certitudinea că mica noastră planetă este o insuliţă de viaţă în
univers, limitată ca întindere şi deocamdată fără confirmarea existenţei altor fiinţe raţionale, cel puţin
în apropierea sistemului nostru planetar.
Deceniile care au urmat după cel de-al doilea război mondial au arătat ea resursele naturale
sînt limitate, departe de a fi inepuizabile. A fost infirmată părerea că sîntem stăpînii naturii, că o putem
dirija după propriile noastre nevoi. Acum a apărut ideea înţelegerii naturii, interpretării legilor evoluţiei
sale, a utilizării resurselor sale în mod mai chibzuit.
Istoria îl citează pe Lysias din Grecia, care acum 2500 de ani a condus un proces în cursul
căruia un proprietar a fost condamnat fiindcă şi-a distrus plantaţiile de măslini. Astăzi în Grecia
pădurile sînt rare.
Pe timpul lui Carol Quintul, în secolul al XVI-lea, armatele beligerante parcurgeau un teritoriu
imens, din Spania pînă în nordul Europei, fără să iasă din păduri. Astăzi acelaşi teritoriu poate fi
parcurs fără a mai străbate întinderile păduroase de odinioară.
În insula Madagascar, ţară cu un teritoriu de aproape două ori mai întins decît cel al Italiei,
prin defrişarea pădurilor, 9/10 din terenuri au devenit neproductive, inutilizabile, supuse eroziunii şi
degradării.
Somalia de la sfîrşitul secolului al XIX-lea era populată din belşug cu antilope, elefanţi şi
rinoceri. Astăzi, ca urmare a păşunatului abuziv cu capre, nu mai sînt păduri, dar nici animale.
Bogata faună a pădurilor din fostele colonii s-a redus în mod îngrijorător. În Africa, de pildă,
în jurul anului 1880 au fost vînaţi, pentru aprovizionarea pieţei mondiale cu fildeş, peste 70 000 de
elefanţi. În anul 1953, un număr de 750 000 de piei de animale sălbatice au provenit oficial din fosta
Uniune Africană Franceză.
În Descriptio Moldaviae Dimitrie Cantemir aminteşte de existenţa unor animale ca bourul,
zimbrul, tarpanul (calul basarabean), specii astăzi dispărute, cărora le-a rămas doar amintirea înscrisă în
stema Moldovei sau în toponimii locale.
Oamenii de ştiinţă presupun că în actualul sistem de vînătoare, dacă acesta va mai continua,
cei ce vor veni după noi nu vor mai cunoaşte elefantul decît numai din literatură sau poate din cîteva
grădini zoologice. Odată cu înmulţirea populaţiei Terrei, pădurile şi fauna au fost condamnate la
reducere, iar în unele locuri la dispariţie totală. Exemplul Saharei, al Mesopotamiei, al Statelor Unite
ale Americii, unde pădurile au fost defrişate barbar, sau chiar al munţilor Vrancei de la sfîrşitul
secolului trecut este elocvent, cu deosebirea că Vrancea a mai putut fi reîmpădurită, dar celelalte
deşerturi înaintează.
Mentalitatea omului de pînă acum era (şi din nefericire mai este!) de a profita la maximum de
tot ceea ce oferă natura, fără a avea în vedere eventualele urmări. Pămîntul fiecărei ţări este un bun
comun al întregii omeniri. Se impune o politică ecologică mondială raţională, o exploatare chib-/uită a
solului, care este sursa de viaţă a vegetalelor, a faunei, a întregii omeniri.
Folosirea abuzivă a unor pesticide sau insecticide în diverse combateri duce la modificări în
multe sisteme ecologice naturale. Cităm un exemplu din insula indoneziană Borneo, unde în deceniul al
7-lea din secolul nostru s-au combătut ţînţari cu D.D.T. Şopîrlele gecko au consumat aceşti ţînţari astfel
trataţi şi au acumulat otravă în organismul lor. Pisicile, mari amatoare de aceste şopîrle, au murit, iar
şobolanii s-au putut înmulţi nestingherit pe mari suprafeţe. S-a ivit necesitatea de a readuce pisicile în
vederea refacerii ecosistemului perturbat, cu grave consecinţe asupra omului.
Introducerea unor specii în afara arealului lor natural la distanţe mari poate duce la alte
implicaţii. În Ţara de Foc, la extremitatea sudică a continentului sudamerican, spre coasta atlantică, au
existat suprafeţe de circa 15 000 ha de păduri nepopuîate. În anul 1950 au fost aduse cîteva familii de
castori de la distanţă de 13 000 km, din Canada. Mediul favorabil le-a permis o puternică dezvoltare şi,
conform obiceiului, castorii au construit diguri mari pentru a crea acumulări de apă, inundînd păduri
întinse şi uscînd copacii. Ca urmare a dezechilibrului creat, a intervenit serviciul forestier argentinian
prin bombardarea digurilor ridicate de castori, refăcînd astfel echilibrul stricat.
Se cunoaşte rolul important pe care îl au păsările şi insectele folositoare în natură. Peste 80%
dintre plante sînt entomofile, ele neputîndu-se deci poleniza fără ajutorul insectelor. Folosirea exagerată
sau neraţională a insecticidelor din ce în ce mai toxice şi remanente a produs pagube importante
sectorului apicol şi agriculturii, cu urmări cunoscute şi poate cu altele încă necunoscute.
Arborii izolaţi de pe întinderile agricole sau de pe izlazuri trebuie ocrotiţi. Rolul lor constă în a
fi locuri excepţionale pentru cuibărit şi ca posturi de observaţie pentru păsările ce aduc importante
servicii sectorului agricol prin combaterea dăunătorilor naturali (insecte, şoareci etc.).
O problemă din păcate încă controversată o prezintă aşa numita combatere a răpitoarelor. Prin
aceasta se înţelege reducerea prin otrăvire sau prin împuşcare a efectivelor de animale zise „răpitoare"
cu par sau cu pene. An de an se semnalează continua scădere a numărului de răpitoare raportat la anii
anteriori, mai ales prin nade otrăvite sau prin diverse capcane. Trebuie însă înţeles ca otrăvurile
instalate pe teren produc moartea şi a speciilor considerate utile, mai ales a păsărilor, efectul lor fiind de
cele mai multe ori opus celui scontat. Este bine să se ţină seama şi de indicaţiile biologilor asupra
acestei probleme, în măsură să dea soluţii, iar atenţia unor categorii de „cunoscători" să fie îndreptată în
mod raţional şi ponderat numai asupra speciilor ce produc pagube efective, instalarea nadelor otrăvite
fiind realmente eliminată sub orice formă.
De mare actualitate este problema apei. Un vechi dicton grecesc spunea că „apa este un dar
foarte preţios; mai preţios decît aurul şi decît jocurile olimpice". Apa este un element indispensabil
vieţii, este mediul în care au loc toate reacţiile biologice, fiind utilizată de tot ce reprezintă viaţă pe
Terra, totdeauna regenerată prin sisteme naturale. Din volumul de apă aflat pe planeta noastră, doar
2,7% reprezintă apă dulce, potabilă, care întreţine în mod direct viaţa. Poluarea apelor datorită
deversării unor substanţe organice industriale, unor elemente în suspensie, provenite de la prelucrarea
minereurilor, ce sînt antrenate de rîuri, pe fundul cărora se depun treptat, a particulelor coloidale foarte
fine rămase în suspensie ce permanentizează turbiditatea rîurilor, a naufragiilor unor petroliere pe
oceane ce fac ca pelicula de ţiţei să se întindă pe mii de kmp, nepermiţînd oxigenarea apelor, produce
pagube incomensurabile.
Se cunoaşte că dacă în compoziţia apei normale, potabile intervin agenţi fizici sau chimici
care-i strică echilibrul, implicit se perturbă şi echilibrul acelor vieţuitoare adaptate condiţiilor naturale
de mediu, care o consumă. Organismul peştilor este o uzină vie sincronizată cu mediul său natural şi
orice intervenţie nefavorabilă strică echilibrul biologic statornicit pe calea unei lungi evoluţii în timp.
Cerinţele omului modern sînt numeroase şi variate. Ele se exprimă în moduri diferite, cu
consecinţe ce se reflectă direct asupra mediului înconjurător. Explozia turistică, izvorîtă dintr-o
necesitate firească de evadare în mijlocul naturii, a produs în unele cazuri o poluare turistică cu efecte
dăunătoare: hîrtii aruncate la întîmplare, cutii de conserve lăsate oriunde, pungi sau folii din material
plastic abandonate, sticle aruncate în drum — toate stricînd aspectul estetic al peisajului. Dar nu numai
aspectul interesează: este suficient să arătăm că materialele plastice nu se descompun (afară de cele
biodegradabile), iar razele solare, Străbătîndu-le, ard vegetaţia de sub ele!
Poluarea fonică creează stări psihice deosebite, accentuînd oboseala fizică şi intelectuală,
producînd astenii, depresiuni nervoase ş.a. Omul caută să se retragă în mijlocul naturii preferînd
liniştea şi aerul oxigenat al pădurilor, foşnetul copacilor, ţîrîitul greierilor, cîntecul păsărilor, în locul
zgomotelor artificiale ale fabricilor, motoarelor şi ale altor surse fonice.
Cea mai gravă implicaţie ce ar putea avea urmări dezastruoase asupra vieţii pe pămînt într-un
viitor nu prea îndepărtat, dacă nu se vor lua din timp măsuri corespunzătoare, ar fi diminuarea
progresivă a rezervelor mondiale naturale de oxigen. O statistică arată că, la nivelul populaţiei umane
din 1975, se consumau circa 900 de miliarde de litri de oxigen zilnic, fără a mai socoti fauna mondiala
ca şi industria creată de om, care în acelaşi interval de timp au consumat alţi multipli ai cantităţii de
mai sus. Pe de altă parte, procentul de bioxid de carbon din atmosferă creşte, iar potenţialul naturii de a
reface rezervele de oxigen nu mai creşte în acelaşi ritm. Putem presupune că viaţa terestră se va adapta
cîndva dezechilibrului creat în relaţia oxigen-bioxid de carbon? Soluţia cea mai înţeleaptă ar fi
menţinerea acestui echilibru cel puţin la nivelul actual al fotosintezei, adică producerea oxigenului liber
pe seama bioxidului de carbon, asigurînd prin aceasta şi relaţia normală dintre cele două elemente.
Menţionăm că, după unii cercetători, tot oxigenul din atmosfera pămîntului trece prin regnul vegetal
odată la circa 3000 de ani, iar afirmaţia unor ziarişti în reportajele lor că pădurile produc ozon este total
greşită, întrucît ozonul este o formă alotropică a oxigenului, produs fie sub influenţa descărcărilor
electrice, fie a razelor ultraviolete ce ne vin din spaţiu de la mari depărtări.
Poluarea atmosferică a condus la reducerea sau chiar la dispariţia multor specii de insecte
deosebit de sensibile la orice variaţie a purităţii aerului, încă din anul 1975, în urma îndelungatelor
observaţii, profesorul Ion Nemeş a constatat că fluturele păducelului (Aporia crataegii), aflat înainte în
milioane de exemplare pe întinsul Europei, aproape a dispărut, iar populaţia fluturelui Parnassius
Apollo din zona montană a atins pragul inferior al existenţei sale.
Desigur, printre factorii ce concură la menţinerea unui mediu natural nealterat de factorul
antropogen se numără şi rezervaţiile naturale create pe teritorii cît mai întinse. O importanţă deosebită
o prezintă menţinerea covorului vegetal, în special a pădurilor, pe tot cuprinsul globului. Exploatarea
abuzivă a pădurilor a avut implicaţii dezastruoase: anarhizarea cursurilor de ape, eroziuni cu caracter
torenţial, inundaţii catastrofale, modificări de climă, doborîturi masive de vînt, întinderea pustiurilor în
unele regiuni ale pămîntului, ca să enumerăm doar cîteva din aspectele negative derivate din impactul
om-natură.
În ţara noastră vechile tradiţii de conservare a naturii sînt reflectate în grija păstrării nealterate
a patrimoniului forestier şi în crearea de noi rezervaţii care să cuprindă o multitudine de aspecte legate
de ecosistemele naturale.
Emil Racoviţă şi-a exprimat părerea că „sunt de preferat rezervaţii mai puţine dar de mare
întindere în locul acelora mărunte, numeroase, dar instabile". Considerăm că suprafaţa parcurilor
naturale reprezintă încă un procent sub posibilităţi şi nevoi reale (0,04% la 100 000 ha). Raportat la
judeţul Suceava, unde aproape 53% din suprafaţă reprezintă fond forestier, iar procentul de rezervaţii
naturale aproape 0,5%, se constată că fragmentarea lor nu ne permite să tragem încă o concluzie de
ansamblu şi nici să aprofundam în detaliu aspectele ecologice particulare evidenţiate printr-o cercetare
ştiinţifică. Aproape toate rezervaţiile ştiinţifice sînt lipsite de zone tampon, fapt care evidenţiază mai
slab rolul lor de etalon ecologic, adică de mărturii ale autenticităţii naturale a unor echilibre constituite
între om şi biocenozele rămase nealterate faţă de urbanizare, industrializare etc.
S-a constatat deja că cele două rezervaţii forestiere (Slătioara şi Giumalău), cu structuri
pluriene, au un rol hotărîtor în edificarea unui fitoclimat echilibrat şi în protecţia solului. Comparîndu-
le cu structuri forestiere echiene, se remarcă faptul că vînturile nu au produs efecte catastrofale prin
doborîturi întinse pe suprafeţe mari sau prin rupturi de zăpadă.
În rezervaţia Todirescu, unde nu se păşunează, s-a constatat o evidentă înaintare a pădurii prin
seminţişul nou ce se instalează an de an. În acest caz, este clară posibilitatea autoregenerării vegetaţiei
prin molid, fără a mai trece prin stadii intermediare şi menţinerea nealterată a structurii solului. Se mai
confirmă faptul că în trecutul istoric nu prea îndepărtat, golurile de munte şi poienile au aparţinut
pădurilor, aspectul lor actual fiind condiţionat de factorul antropic.
Distrugerea jnepenişurilor din zona montană superioară, indiferent de criterii, are rezultate
dezastruoase asupra obîrşiei pîraielor, a debitului apelor pluviale, asupra factorilor climatici, provocînd
în principal avalanşe de zăpadă şi alterînd echilibrul biologic milenar. Refacerea păturii ierbacee în
condiţiile defrişării jnepenişurilor este doar de moment, şi nu în toate cazurile posibilă. În acest fel,
coastele munţilor înalţi sînt private de stratul foarte redus de humus, atît prin exploatarea jneapănului,
cît şi prin păşunat, şi în acest fel va fi foarte dificil de refăcut natura în complexitatea ei pe un teritoriu
supus permanent vicisitudinilor în condiţii extreme.
Subscriem cu toată căldura pentru menţinerea tuturor jnepenişurilor din ţara noastră şi pentru
includerea lor în fondul forestier, cu un rol de protecţie deosebit, cunoscut fiind faptul că această specie
este lemnoasă şi pioniera în formarea pădurilor în zone înalte. Deci înglobarea ei în preocupările
silvicultorilor este întru totul justificată.
Natura, în toată plenitudinea ei, este într-o permanentă transformare, în continuă evoluţie.
Reprezentarea istorică a tuturor ecosistemelor o dovedeşte cu prisosinţă. Ocrotirea ei prin reducerea şi
eliminarea factorilor poluanţi şi crearea de rezervaţii naturale cît mai întinse va permite refacerea în
unele cazuri a echilibrului biologic alterat sau menţinerea cadrului natural existent. În acest sens,
profesorul Jean Dorst în lucrarea sa, Înainte ca natura să moară, tradusă şi în limba româna, scrie:
„Homo faber de astăzi are o credinţă nezdruncinata în viitor. Mîine va înlătura munţii, va
schimba cursul nurilor, va obţine recolte în deşerturi, va zbura spre alte planete. O cumplită concepţie
utilitară a pus stăpînire pe oameni. Ei nu se mai interesează decît de ceea ce aduce un folos de
preferinţă imediat.
 Această încredere în tehnicitate ne împinge să distrugem în mod voit tot ceea ce a mai rămas
din natura sălbatică şi să-i convertim pe oameni la acelaşi cult al tehnicii. Avem o încredere de
nezdruncinat în progresul tehnic şi în necesitatea de a aduce întreaga lume la felul nostru de a gîndi...”
Departe de noi gîndul de a afirma că civilizaţia actuală este o greşeala. Manifestăm pur şi
simplu un scepticism şi îndemnăm să se asigure păstrarea naturii lumii noastre.
Ocrotirea naturii sălbatice trebuie să fie preconizată şi pe baza altor argumente, în afara celor
impuse de interesul nostru imediat. Un om demn de condiţia umană nu trebuie să privească numai
latura utilitară a lucrurilor. Noţiunea de rentabilitate pe care o propovăduim, aspectul «funcţional» a tot
ceea ce căutăm ne face să comitem greşeli de neiertat în comportarea noastră zilnică. Natura sălbatică
nu trebuie ocrotită numai pentru faptul că ea reprezintă cel mai bun mijloc de salvare a omenirii, dar şi
pentru că este frumoasă. Omul nu exista încă, şi în acest timp, care a durat milioane de ani, îşi
desfăşura deja minunăţiile o lume asemănătoare sau deosebită de a noastră. Aceleaşi legi naturale îi
guvernau echilibrul şi distribuiau munţi şi gheţari, stepe şi păduri în cuprinsul continentelor.
Oricare ar fi poziţia adoptată şi locul acordat în lume speciei omeneşti, omul nu are dreptul să
distrugă o specie animală sau vegetală, invocînd pretextul că aceasta nu serveşte la nimic. Nu avem
dreptul de a extermina ceva ce nu am creat. O plantă umilă, o insectă minusculă cuprind mai multă
frumuseţe şi mai multe mistere decît cea mai minunată dintre construcţiile noastre.
Natura sălbatică nu serveşte la nimic, spun tehnocraţii de astăzi. Dimpotrivă, ea ne
incomodează, ocupînd locul culturilor noastre, găzduind paraziţi şi împiedicînd ca legile omului bazate
pe rentabilitatea comercială să domnească pretutindeni. Să o suprimăm ca pe o urmă a barbariei noastre
trecute, pentru a uita (încă unul din complexele omului!) că sîntem descendenţii omului cavernelor.
Dar nici Partenonul nu serveşte la ceva practic; dacă ar fi demolat, s-ar putea construi pe locul
său imobile care ar adăposti o populaţie ce locuieşte în prezent în condiţii grele. Catedrala Notre Dame
din Paris este complet inutilă, în ori ce caz rău amplasată; dacă i-am dărîma turnurile şi transep-turile,
ar fi uşurată circulaţia şi ar putea fi amenajate parking-uri, unde funcţionarii din birouri ar veni să-şi
gareze automobilele înainte de a intra în zgîrie-norii metropolei de mîine...
Şi totuşi omul, dacă s-ar strădui, ar putea reface de zece ori Partenonul. El nu va putea reface
niciodată măcar un singur canion pe care milenii de eroziune l-au format şi la crearea căruia au
participat, conjugîndu-şi acţiunile, soarele, vîntul şi apa. Omul nu va putea reface nenumăratele
animale din savanele africane rezultate în urma unei evoluţii ale cărei meandre sinuoase s-au desfăşurat
de-a lungul milioanelor de ani, înainte ca omul să fi apărut dintr-un obscur filum de primate minuscule.
Omul are suficiente motive obiective pentru a ţine la salvarea naturii sălbatice. Natura nu va fi însă, în
cele din urmă, salvată decît dacă vom pune suflet în această acţiune. Ea nu va putea fi ocrotită decît
dacă omul îi arată puţină dragoste, doar pentru că este frumoasă şi pentru că avem nevoie de frumuseţe,
oricare ar fi forma pe care o îmbracă, şi ne impresionează în raport cu formaţia şi cultura noastră. Căci
şi acest lucru face parte integrantă din sufletul omenesc".
Concluzia care se poate lesne desprinde trebuie să fie optimistă. În prezent, prin intermediul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, se pot lua măsuri eficiente pentru refacerea zonelor afectate prin poluare,
pentru stăvilirea înaintării deserturilor etc.
În ţara noastră, protecţia mediului înconjurător este în permanenta atenţie a conducerii
superioare de partid şi de stat, fiind o problemă de interes naţional, din activitatea generală de
dezvoltare economico-socială a ţării în concordanţă cu principiile fundamentale privind construirea
societăţii socialiste multilateral dezvoltate, înfăptuirea politicii de protecţie a mediului înconjurător este
o datorie permanentă a organizaţiilor de stat şi obşteşti, a tuturor cetăţenilor ţării.
Într-o desăvîrşită concordanţă cu prevederile legilor, trebuie să aducem o contribuţie majoră la
înfăptuirea într-un cadru concret a înaltei chemări a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general
al partidului, „de a face totul pentru păstrarea nealterată a frumuseţilor patriei, pentru a transmite
generaţiilor viitoare toate darurile cu care natura a hărăzit România."1

Cadrul natural şi ocrotirea naturii în Bucovina

,,Mă gîndesc ca dacă omul pierde
grădinile şi cărările, se va pierde pe sine însuşi"...

OPPENHEIMER

Privit din punct de vedere geografic şi geologic, teritoriul judeţului Suceava formează un
ansamblu închegat şi definit, atrăgător prin ineditul său, atestînd unitatea teritoriului naţional şi a

1
Nicolae Ceauşescu, Cuvîntarea ţinută la Conferinţa naţională a partidului, iulie 1972, Ed. politică, Bucureşti,
1972, pag. 19.
naţiunii însăşi.
Variaţia terenului în acest minunat colţ de ţară oferă condiţii ideale pentru dezvoltarea pe o
scară largă a unei bogate vegetaţii şi faune, întruchipînd în acelaşi timp cadrul natural al unor frumuseţi
de neuitat. Acest fapt a permis localizarea şi dezvoltarea unei culturi materiale şi spirituale deosebite,
axate de-a lungul bazinelor hidrografice, a văilor intramontane, cultură şi civilizaţie care prin
originalitatea lor s-au impus pretutindeni.
Judeţul Suceava este situat în partea de nord-est a ţării, în bună măsură cuprinzînd catena
orientală a Carpaţilor Răsăriteni, fiind jalonat la limita să extrem nordică de paralela 48° şi de frontiera
de stat cu U.R.S.S.; spre răsărit, limita de demarcaţie se frînge, urmînd cursul rîului Siret; spre sud, de
la est spre vest, o linie convenţională desparte Suceava de judeţele Iaşi şi Neamţ, iar coloana vertebrală
a Carpaţilor parcă ar pune stavilă între judeţul Suceava şi judeţele Harghita, Mureş, Bistriţa-Năsăud şi
Maramureş.
În secţiune transversală, relieful se prezintă ca un urcuş în trepte ce porneşte pe nesimţite din
luncile Siretului, spre culmile semeţe ale Carpaţilor.
Caracteristica peisajului bucovinean o constituie obcinele împădurite, interesante creaţii ale
naturii, ce se continuă în şiruri paralele, coborînd domol, pe nesimţite, spre văi, precum şi depresiunile
alungite ce însoţesc adesea pîraiele, aşa numitele cîmpulunguri.
Petrografic, zona montană reprezintă o pană cristalină (munţii Bistriţei şi ai Rodnei) ieşind din
platoul de gresii, marne şi calcare ce se continuă pînă în munţii Vrancei. Spre răsărit, munţii se
destramă în valuri aproape paralele şi în continuă descreştere, sub denumirea de obcine.
Reţeaua hidrografică este bogată, creînd peisaje naturale de o rară frumuseţe: Bistriţa, numită
dinspre izvoare şi Aurie, îşi trage obîrşia din zona Prislopului şi îşi adună în imensa-i albie afluenţi
însemnaţi (Vîlcănescu, Şesuri, Bilă, Lala, Rusaia, Tibău, Cîrlibaba, Gîndacii, Dorna, Neagra Şarului,
Rusca, Colbu, Sunători, Bărnărel, Barnar şi Neagra Broştenilor); Moldova, izvorînd din obcina
Mestecăniş-Lucina de sub plaiul Moldovei, străbate oraşele Cîmpulung Moldovenesc şi Gura
Humorului şi îşi îndreaptă bogaţia de ape spre albia Siretului; în sfîrşit, Siretul, ce îşi trage izvoarele
din Carpaţii păduroşi, şi-a săpat vadul în Podişul Moldovei, curgînd nestingherit, molcom, leneş, în
zeci de meandre, spre sud, sfîrşindu-se în Dunăre.
Relieful variat a determinat şi o climă variată. Dominanta însă o constituie climatul cu un
pronunţat caracter continental cu ierni lungi şi uneori aspre, cu veri călduroase, ploioase, mai rar
secetoase şi cu amplitudini mari de temperatură. Aerul curat, puternic oxigenat, poate fi simţit oricînd
în tot cuprinsul judeţului Suceava, fapt atestat prin numărul redus de maladii pulmonare.
Precipitaţiile frecvente au loc în zona montană, cel mai adesea dincolo de pasul Mestecăniş, în
bazinul Dornelor şi al Bistriţei (peste 1100 mm anual), explicînd prin aceasta şi vegetaţia abundentă
dinspre vest. În schimb, spre est de Gura Humorului, precipitaţiile se reduc pînă la 500 mm anual.
În zona montană, echipele de geologi au identificat noi şi bogate zăcăminte naturale, unele cu
minereuri rare, concepînd noi planuri îndrăzneţe pentru punerea lor în exploatare.
Principala bogăţie o constituie fondul vegetal format din luncile de plopi, sălcii şi arini, păduri
de foioase cu predominanţa fagului, de răşinoase (brad, dar mai ales molid) ce îmbracă munţii în
altitudine, ca şi din bogatele pajişti naturale în care se regăsesc multe elemente floristice europene,
eurasiatice, boreale, pontice, atlantice şi endemice.
Diversitatea bogăţiilor naturale, exploatate cu multă chibzuinţă, a permis ca după eliberarea
ţării industria judeţului să se diversifice armonios printr-o valorificare superioara a întregului potenţial
şi ansamblu naturalistic.
Totalitatea realizărilor prezente constituie rezultanta consumării unor energii clocotitoare,
avide de o viaţă din ce în ce mai bună. întregul tablou, extins la scară naţională, reliefează talentul şi
capacităţile creatoare ale harnicului nostru popor, care din vremuri de demult şi-a afirmat din plin
existenţa pe aceste plaiuri stropite din belşug cu sîngele înaintaşilor noştri, în apărarea gliei strămoşeşti.
Estetica satelor bucovinene, plantate cu flori, înfrumuseţate prin sculpturi în lemn (porţi, cerdacuri,
fîntîni etc.), oraşele pline de lumină şi verdeaţă, minunatul port bucovinean conferă un aer de distincţie,
de originalitate, de permanentă sărbătoare Ţării de Sus, fapt ce uimeşte şi atrage un număr din ce în ce
mai mare de turişti străini.
Considerînd municipiul Suceava ca punct de plecare într-o excursie avînd ca obiectiv principal
cunoaşterea frumuseţilor naturii, a rezervaţiilor naturale şi a monumentelor de artă, putem urma trei
trasee principale care să cuprindă în ansamblu tot ce este demn de a fi vizitat şi cunoscut, căi ce
urmează fidel cursul principalelor bazine hidrografice: Suceava, Moldova, Bistriţa...
Primele zile de primăvară, începînd cu luna aprilie, oferă posibilitatea cunoaşterii frumoaselor
rezervaţii floristice Ponoare şi Frumoasa din apropierea municipiului, deosebit de interesante pentru
botanişti. Se cunoaşte că în trecutul nu prea îndepărtat (2000—3000 ani), suprafeţe întinse de terenuri
din zona colinară erau acoperite cu păduri de răşinoase sau păşuni. Abia mai recent (cca 150 de ani)
omul a defrişat o parte din pădurile de foioase (prin schimbări succesive datorită condiţiilor climatice,
răşinoasele au fost înlocuite de fag, carpen, stejărete) şi a desţelenit, pe măsura nevoilor, păşunile,
transformîndu-le în terenuri arabile.
Şi astfel, acolo unde s-au conservat urme ale vegetaţiei de odinioară, acestea au fost ocrotite
pentru posteritate ca rezervaţii naturalistice intrate în patrimoniul cultural naţional.
***
Să pornim în drumeţia noastră mai întîi pe valea rîului Suceava, în sus, spre izvoare.
La intrarea în oraşul Rădăuţi, la Scruntari, pe întinderile băhnoase din jurul oraşului, creşte în
condiţii optime bibilica, numită şi laleaua pestriţa, monument al naturii, denumirea fiind data de popor
după coloritul mozaicat al petalelor ce prezintă pete uniform distribuite în formă de tablă de şah.
Această plantă apare în primele zile din aprilie şi o găsim uneori în populaţii mari, în luncile Sucevei,
ale Siretului şi ale Moldovei, la Sasca.
Plină de farmec este valea rîului Suceava, de la Dorneşti spre Nisipitu. Zonele riverane, în
partea lor inferioara, au în compoziţia floristică diferite specii de plop, predominînd pe alocuri cel alb,
unde găsim curpenul alături de săpunariţa, centauree, lumînărica ş.a. Urcînd în amonte, malurile devin
mai abrupte. Din comuna Frătăuţii Noi, malurile se lăţesc, abrupturile se răresc, lunca se întinde.
Depresiunea cuprinsă între oraşul Rădăuţi, satul Gălă-neşti şi albia rîului Suceava, cu
umiditate mai ridicată, adăposteşte o bogată floră de pajişti, care atrage privirile celor ce călătoresc spre
Putna. La intrarea în satul Gălăneşti, pe un plop uscat, într-un cuib lăţit ca o pălărie de huţul, cîţiva pui
de barză îşi încearcă aripile în plină vară în pregătirea marelui salt peste zări, spre ţări mai calde.
Prin satele ce se întind de-a lungul văii, şoseaua este continuu traversată agale de cîrduri de
gîşte şi raţe ce trec spre şi dinspre luncă, imprimîndu-le o notă aparte, caracteristică. Din comuna Straja
pătrundem în zona intracarpatică, firul văii se îngustează, apa Sucevei curge din ce în ce mai vijelios.
După ce traversăm localitatea forestieră Făleau, ajungem în comuna Brodina, de unde fie că o luăm pe
pîrîul Brodina în sus spre păstrăvăria ocolului silvic şi creste de munţi — pe un drum ce duce spre
valea Bistriţei prin localităţile Benschi şi Izvoarele Sucevei şi peste muntele Bobeica — fie că ne
continuăm drumul pe valea Sucevei, spre comuna Nisipitu.
Frumos este peste tot. Casele sînt răspîndite ici-colo, pe cîte o coamă de munte, la care ajungi
gîfîind, dar eşti primit totdeauna cu inima deschisă, ca un bun oaspete. În zilele de sărbătoare,
pitorescul costumelor populare, în care predomină roşul frumos brodat în motive simetrice, se
încadrează armonios în peisajul înconjurător cu pajişti viu colorate presărate cu mici pîlcuri de molizi.
Călare pe un cal huţul cu picioare scurte, la nevoie şi pe jos, urcînd încet, părăsind valea
Sucevei, o luăm pe munte, pe cărări care şerpuiesc prin poieni şi păduri numai de cal ştiute, frate
fiindu-ţi cocoşul de munte, a cărui linişte o tulburi. Spre seară, buciumul ce răsună în depărtări la cîte o
stînă, adunînd oile la strungă, chemările de la o casă la alta sau veveriţele care îţi taie calea te
reconfortează, te fac să te simţi integrat în natura pe care o neglijăm sau o uităm de atîtea ori.
Oprindu-ne peste noapte la o casă, nu ştim ce să admiram mai întîi: curtea largă, curată, cu
mult spaţiu şi desigur cu un cîine ciobănesc care la început te sperie, interiorul plin de covoare din lînă,
broderii şi trofee de vînat, amabila ospitalitate. O cină servita în tihnă, încheiată cu renumita huslencă
de oi1 şi un pat moale cu iz de flori aromate, din fînul care umple pernele, ne transpun pe nesimţite în
lumea plină de vise a drumeţilor.
Pentru a ajunge în valea rîului Moldova, vom străbate o distanţă de aproape 40 de km de la
Suceava spre oraşul Gura Humorului, trecînd prin comuna Stroieşti şi satul Ilişeşti, situat în apropierea
comunei Ciprian Porumbescu (Stupea de odinioară), unde s-a născut şi a trăit o parte din viaţă marele
nostru compozitor.
Bazinul hidrografic al Moldovei, luat în ansamblu, oferă condiţii optime pentru dezvoltarea
unei bogate vegetaţii şi faune, rîul Moldova şi afluenţii lui contribuind din plin la pitorescul zonei.
Probabil că fondul verde diferit nuanţat ai nesfîrşitelor păduri, care adăpostesc şi cunoscutul molid de
rezonanţă de la Moldoviţa, apreciat în ţară şi peste hotare mai ales de lutieri, a fost unul dintre factorii
determinanţi în amplasarea vechilor monumente arhitectonice de la Voroneţ, Moldoviţa şi Mănăstirea
Humorului, impresionînd în mod deosebit pe domnitorul Petru Rareş, sub a cărui domnie a fost creată
neasemuita salbă cromatică a frescelor exterioare ale cunoscutelor biserici.
Ne oprim pentru scurt timp în oraşul Gura Humorului pentru a vizita parcul dendrologic
recent înfiinţat prin grija inimosului primar Petru Ţăranu, pe un teren ce era mereu spălat de furia
viiturilor produse de apele rîului Moldova, în urma unor ploi torenţiale. În prezent, parcul cuprinde
peste 500 de specii, varietăţi sau forme lemnoase de pe toate continentele, fiind unul din cele mai
apreciate parcuri din Moldova.
Din comuna Frasin, aflată în drumul nostru, o luăm pe şoseaua betonată ce duce spre comuna

1
Lapte acru pus la putină, pentru iarnă, ce se consumă de regulă cu cartofi „topiţi" în mămăligă.
Stulpicani, de unde, pe un drum asfaltat, paralel cu pîrîiaşul Slătioara, ne continuăm călătoria spre
codrul secular de la Slătioara, de sub poalele muntelui Rarău, cunoscut de oameni de ştiinţă şi de turişti
pentru frumuseţea şi nealterată bogăţie naturalistică. Cine pătrunde pentru prima dată în desişul acestei
rezervaţii este impresionat de faptul că, alături de un molid bătrîn, cumpănit sau doborît de povara
anilor, cu trunchiul invadat de muşchi, ferigi sau chiar de plante cu flori, cresc spontan puieţi ce se
hrănesc din rămăşiţele putrede ale exemplarelor căzute. Aici găsim elemente foarte diferenţiate ca
vîrstă, de la firavii puieţi, ce abia se recunosc din pătura ierbacee, pînă la adevăraţi giganţi vegetali de
cîteva sute de ani. Buturugile rămase sînt acoperite de un covor compact de muşchi în care piciorul ni
se afundă adînc. Imaginea care ne apare este o reflexie pală a vegetaţiei luxuriante, epifite, a pădurilor
din zonele calde şi umede, cu atît mai mult cu cît flora şi fauna se dezvoltă în condiţii optime.
Ghidul care ne va însoţi, pădurarul Gheorghe Tăutu, şeful cantonului silvic „Seculara", fiu al
fostului pădurar tot de aici, Vasilistru Tăutu, astăzi pensionar, de la care a preluat „seculara", ne va
arăta, printre alte lucruri, eleganta orhidee papucul doamnei ce îşi etalează minunatele flori alături de
tulichina pitica, un alt monument al naturii, al cărui colorit şi miros aminteşte de liliacul din grădinile
noastre, tisa, ş.a.
După două ore de urcuş uşor pe plaiul Bîtcii, vom pătrunde în frumoasa rezervaţie floristică
Todirescu, cununa superioară de pajişti montane a codrului pe care l-am străbătut.
Partea superioară a fîneţelor formează cumpăna apelor a două mari bazine hidrografice: al
Bistriţei şi al Moldovei. Priveliştea ce ni se înfăţişează este de neuitat: spre sud ne apar munţii Bistriţei
cu vîrfurile Pietrosul şi Bogolin; spre vest, pe fondul muntelui Giumalău, se detaşează dantela de calcar
a Pietrelor Doamnei de pe Rarău, iar spre nord şi est se întind obcinele vălurate ale Bucovinei. După o
scurtă odihnă, ne vom continua drumul pe o cărăruie care şerpuieşte printre calcare albe ce apar ici-
colo din iarbă şi, după aproape alte două ore de mers domol, vom ajunge în rezervaţia geologică
Rarău-Pietrele Doamnei. În apropierea stîncilor este amplasată moderna cabană Rarău.
Stîncile sedimentare, calcaroase ale Pietrelor Doamnei şi ale Rarăului, cu timpul sparte şi
rostogolite în blocuri mari, ascuţite datorită intemperiilor, reprezintă un vechi fund de ocean cald, ai
cărui martori sînt scoicile rămase încrustate în pietre: amoniţi şi corali. Cele trei blocuri de piatră sînt
cele mai mari stînci ce se găsesc pe vîrfuri de munţi din aceasta parte a ţării, dînd o notă peisagistică
unică, atrăgînd anual mii de vizitatori. Pe unele stînci cu abrupturi ameţitoare, pe cîte o mică policioară
retrasă şi-a găsit refugiu floarea de colţ, minunata podoabă a crestelor calcaroase, astăzi declarată în
toată Europa monument al naturii. Mai amintim că denumirea de Pietrele Doamnei este veche; după
legendă, Elena Doamna, soţia domnitorului Petru Rareş, plecînd în pribegie în Ardeal, şi-ar fi ascuns o
parte din comori între stîncile acestor pietre.
A doua zi de dimineaţă, după o plăcută şi răcoroasă baie la Izvorul Rece, situat la 100 m de
cabană înspre valea Bistriţei vom admira un neasemuit răsărit de soare ce îşi împrăştie pulberea de aur
pe ramurile înrourate ale molizilor, producînd ceaţa argintiu-aurie ce se ridică treptat de pe fundul
văilor şi anunţînd o zi însorită. Pregătindu-ne toiagul, frate bun de drumeţie, pornim pe vîrfuri de creste
mai departe, încercînd să escaladăm culmea tainică a Giumalăului. După un drum lin, cu puţine
denivelări, avînd mereu în stînga noastră valea Bistriţei, trecînd printr-o plantaţie de zîmbru, de peste
70 de ani, specie declarată monument al naturii, vom intra în zona jnepenişurilor compacte, greu de
străbătut pe o cărăruie ce urcă mereu şi care obligă călătorul să se aplece sub ramuri sau să le dea la o
parte spre a se feri de zgîrieturi. După un efort ceva mai mare, vom atinge vîrful cel mai înalt din
Bucovina, Giumalăul, întîmpinaţi pe culme de un vînt ce bate aproape tot timpul anului. O cruce din
beton, ridicată de locuitorii comunei Pojorîta, cinsteşte memoria eroilor căzuţi în primul război mondial
pentru apărarea patriei. Şi aici imaginea care ne întîmpină încununează cu prisosinţa efortul făcut,
dîndu-ne senzaţia plăcuta a dominării spaţiului alături de ciocîrlia ce îşi înalţă zborul tot mai sus, spre
zări albastre, parcă sfidînd omul în neputinţa lui de a o egala.
Coborîşul spre cabana Giumalău este mai puţin dificil, dînd ocazie de a străbate zona
subalpină, destul de întinsa, unde plantele au talie mai mică datorită vînturilor dominante şi condiţiilor
de viaţă mai vitrege. Coborînd la dreapta, înspre bazinul rîului Moldova, vom străbate o pădure de
molid ce cuprinde şi rezervaţia naturală Giumalău; vom lăsa în urma noastră pîrîiaşele Sterparul şi
Putna Mare, vom trece de casa de vînătoare Valea Putnei şi de păstrăvăria ocolului silvic şi apoi, pe o
şosea asfaltată, vom ajunge în oraşul Cîmpulung Moldovenesc.
Reluînd a doua zi călătoria prin comuna Pojorîta, pe valea Moldovei, înspre izvoarele rîului cu
acelaşi nume, drumul nostru va trece prin comunele Fundu Moldovei, Breaza şi Moldova-Suliţa,
traversînd de nenumărate ori apa Moldovei. Aproape de confluenţa pîraielor Dîrmoxa cu Tatarca, în
satul Benea, pe coasta Răchitişului Mare, se află rezervaţia pentru ocrotirea unor specii rare, din care o
amintim pe cea cunoscută sub numele de strugurele ursului din familia afinului. Din comuna Moldova-
Suliţa, trecînd prin Cheia Lucavei, formată dintr-un grup de stîncării calcaroase, ocrotite pentru
protecţia unor plante rare, se poate ajunge la Lucina, centru pentru creşterea calului huţul renumit
pentru calităţile sale de tracţiune şi rezistenţă la urcuşuri montane, zonă în care vom găsi mesteacănul
pitic, specie circumpolară cu arealul sudic mondial în ţara noastră, şi un mozaic floral cum rar se mai
găseşte în altă parte, precum şi un modern motel pentru cazare.
Bogăţia de plante a atras dintotdeauna pe cei ce iubesc natura. Ideea protejării florilor a fost
preluată de mulţi scriitori, şi în acest context vom cita din gîndurile scriitoarei Bucura Dumbravă
înscrise în Cartea munţilor : „Să nu rupi nici o floare, dacă nu eşti hotărît s-o duci pînă acasă şi s-o
îngrijeşti, aşezînd-o într-un vas cu apă"...
Pentru a ajunge la obîrşia Bistriţei moldovene, ne vom continua drumul spre comuna
Izvoarele Sucevei, depăşind plaiul Moldovei ce formează cumpăna dintre rîurile Moldova şi Suceava,
intrînd în cătunul Bobeica, de unde, peste munte, vom ajunge în bazinul rîului Bistriţa şi apoi în
comuna Cîrlibaba.
Apele Bistriţei îşi trag izvoarele, bine oxigenate, prin mici şuviţe cristaline, argintii, ce se
întind pe orice fir de vale. Pe culmea Prislopului, prin pasul ce face legătura între bazinul Bistriţei şi cel
al Borşei din Maramureş, pe unde după legendă a „descălecat" primul voievod în ţara ce avea să se
numească Moldova, în împărăţia fîneţelor montane, sînt flori peste tot, „flori ce au glas uneori mai
convingător decît vorba omului", cum scria profesorul Ion Simionescu în cunoscuta sa Flora a
României.
Coborînd pe şoseaua modernizată, ajungem la firul apei, de uncie vom fi mereu însoţiţi în
dreapta noastră, pînă la ieşirea din judeţ, de apa Bistriţei, înspre golurile montane ale masivului Rodnei,
ce se profilează spre vest, în zona jnepenişurilor, şi-a mai găsit refugiul cocoşul de mesteacăn, specie
foarte rara în fauna ţării noastre, declarată monument al naturii, pentru care în anul 1971 am înfiinţat
rezervaţia Bila-Lala, aflată în apropiere. Lăsăm în urma noastră multe pîraie bogate în păstrăvi şi lipani,
trecem de pîrîul Lala, pe cursul căruia putem urca în trei ore pînă la lacul alpin Lala Mare aflat în
rezervaţie. La gura pîrîului Ţibău ne apare stînca Ţibăului, rezervaţie geologică. Facem un scurt popas
în comuna Cîrlibaba, la obeliscul lui Dragoş din centrul localităţii. În drum spre Vatra Dornei, vom
trece prin Ciocăneşti, sat cunoscut pentru frumuseţea şi originalitatea ornamentaţiilor populare ce
îmbracă exteriorul caselor, şi după ce traversăm comuna Iacobeni, aflată deja pe şoseaua ce leagă
Transilvania de Bucovina, prin satul Argestru, intrăm în oraşul Vatra Dornei, de unde Bistriţa, unindu-şi
forţele cu apele Dornelor, se pregăteşte de cea mai grea încercare, străpungerea masivelor calcaroase
dintre munţii Giumalău şi Pietrosul Bistriţei.
Oraşul Vatra Dornei, staţiune balneoclimaterică, ne oferă multe trasee turistice interesante:
prin culmea Suhardului, pornind din centrul oraşului pe o potecă ce străbate mai apoi multe vîrfuri
(Iacob, Piciorul Stejii, Tarniţa, Deaca) pinii în creasta Omu (1931 m) şi apoi spre masivul Rodnei; spre
Giumalău-Rarău, peste dealul Bărnărel; în munţii Bistriţei, spre Pietrosul Bistriţei, (1794 m) dinspre
Cheia Zugrenilor sau în munţii Călimani, urcînd prin parcul din staţiunea balneoclimaterică peste
crestele Lucaciu, 12 Apostoli, Pietrele Roşii, Tămău, Pietrosul Călimani, cu posibilitatea de a vizita şi
rezervaţia naturală Tinovul Mare din comuna Poiana Stampei, la 22 km pe şoseaua ce duce spre Bistriţa
şi Cluj-Napoca. Un alt traseu, cunoscut prin frumuseţea sa, trece prin comuna Panaci şi satul Coverca,
peste pasul Păltiniş, vestit pentru pajiştile montane bogate în flori de o mare diversitate, în care
predomină frumoasele arnici şi apare sîngele voinicului, raritatea munţilor noştri, ajungînd mai apoi în
localitatea Broşteni de pe valea Bistriţei.
***
Necesitatea ocrotirii naturii s-a impus în urma tristei constatări a reducerii considerabile a
numărului de specii de animale sau de plante, a degradării peisajului natural din unele ţări, ca urmare
firească a exploatării unor resurse naturale pînă la epuizare.
Cunoscutul naturalist şi geograf Alexander von Humboldt a creat termenul de monument al
naturii pentru toate speciile pe cale de dispariţie, care trebuie ocrotite. Biologul român Emil Racoviţă a
sintetizat principiile călăuzitoare privind clasificarea monumentelor, rolul rezervaţiilor naturale, pledînd
pentru crearea de mari rezervaţii întinse teritorial în locul celor mici, fragmentate.
Pe plan naţional, îi amintim pe naturaliştii Alexandru Borza, Grigore Antipa, Alexandru
Popovici-Bâznoşanu, Valeriu Puşcariu ş.a., care au pus mult suflet în acţiunea de ocrotire a naturii în
ţara noastră. Prima comisie a monumentelor naturii ia fiinţă în 7 iulie 1930, compusă din specialişti în
această problemă, şi a aparţinut de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, care a luat măsuri pentru
inventarierea tuturor obiectivelor ce necesitau urgenta lor protecţie şi făcînd propuneri în acest sens.
În Bucovina, printre cei ce au militat pentru aceeaşi idee, în sensul unei exploatări raţionale
sau al conservării integrale a unor specii periclitate, se numără profesorii Mihail Gusu-leac, Eugen
Botezat, Emilian Ţopa, Traian I. Ştefureac, Iuliu Morariu ş.a.
Urmare a propunerilor făcute, în perioada dintre cele două războaie mondiale se constituie
primele rezervaţii ce şi-au dovedit din plin eficienţa ştiinţifică, fiind menţinute şi astăzi ca adevărate
muzee vii ale naturii, în care procesele evolutive se desfăşoară în toată plenitudinea, nealterate de
factorii antropogeni. Dintre acestea, amintim fîneţele seculare de la Ponoare-Bosanci, fineţele de la
Frumoasa, codrul secular de la Slătioara, Tinovul Mare de la Poiana Stampei ş.a.
Ultimul război mondial a adus prejudicii grave naturii în acest colţ de ţară: cocoşul de
mesteacăn, retras în Carpaţii. de nord, a fost decimat aproape în întregime, efectivele cervidelor au fost
mult reduse, nenumăraţi arbori seculari, martori ai unui trecut istoric glorios, au căzut pradă focului.
Anii socialismului au adus un suflu înnoitor şi în acţiunea de ocrotire a naturii în ţara noastră,
odată cu constituirea celei de a 2-a Comisii a monumentelor naturii de pe lîngă Academia Republicii
Socialiste România. Pornind de la principiul ca bunurile naturii aparţin şi trebuie folosite de întregul
popor, conducerea partidului şi statului nostru a elaborat o legislaţie care consacră ca monumente ale
naturii o serie de plante şi animale devenite rare şi care prezintă o deosebită importanţă ştiinţifică sau
estetică, precum şi terenurile pe care ele se dezvoltă, asigurînd în acelaşi timp protecţia lor. 1
Pe plan judeţean, s-a constituit Consiliul de îndrumare pentru ocrotirea naturii de pe lîngă
Comitetul executiv al Consiliului popular judeţean. Odată acesjt consiliu constituit, s-a trecut la
depistarea şi inventarierea tuturor obiectivelor protejate sau demne de a fi supuse protecţiei, la mărirea
numărului de rezervaţii naturale, la asigurarea pazei, precum şi la o cercetare ştiinţifică eşalonată pe
mai mulţi ani în vederea conservării lor. Ca măsuri deosebite, menţionăm stabilirea limitelor şi
bornarea tuturor rezervaţiilor, delimitarea fîneţelor Todirescu printr-un gard viu de molid şi larice la
limita lor superioară, organizarea a numeroase simpozioane, tipărirea unor lucrări originale privind
ocrotirea naturii, adunate în cele cinci volume de Studii şi comunicări de ocrotire a naturii,
reglementarea turismului în rezervaţii, cooperarea cu alte instituţii şi în special cu organizaţia de
pionieri.
O realizare remacabilă o constituie construcţia casei-labo-rator în anul 1969, pusă la dispoziţia
cercetătorilor comorilor floristice şi faunistice din această parte a ţării, în care s-a herborizat flora celor
două rezervaţii — Ponoare şi Frumoasa — şi s-a început realizarea herbarului - Flora Bucovinei. De
asemenea, s-a înfiinţat, în cadrul cantonului silvic de la Slătioara, un punct de cercetare asemănător
casei-laborator de la Ponoare, unde se pot executa studii şi cercetări asupra codrului secular şi unde
oamenii de ştiinţă şi cercetătorii pot găsi adăpost.
Asupra realizărilor obţinute, mulţi specialişti străini şi români şi-au consemnat impresiile în
cărţile de onoare ale rezervaţiilor vizitate. Prof. Kay Curry-Lindhal, din partea Uniunii internaţionale
pentru conservarea naturii, a participat la inaugurarea casei-laborator de la Ponoare (29. VI. 1969),
scriind în cartea de onoare a rezervaţiei de la Ponoare că „aceasta este o realizare remarcabilă pentru
studiul ecosistemelor naturale". Dr. Noel Edward King din Marea Britanie (Nature Conservation
Council) a vizitat şi a studiat o parte din rezervaţiile bucovinene, făcînd elogioase aprecieri asupra
realizărilor obţinute şi exprimîndu-şi dorinţa de a mai reveni. Numeroşi alţi cercetători şi specialişti din
străinătate, cum ar fi: M. şi C. Laty de la Laboratorul de ecologie din Marsilia, Michel Jordan din
partea Consiliului Europei-Strasbourg, Chr. Kempf, Chr. Muller şi Charles Lutsch, toţi din Franţa, dr.
Rudolf Janda, Ostrava (Cehoslovacia), Mohammad Hammad, ambasador al Republicii Arabe Egipt,
prof. Dieter Birlein (Universitatea Regensburg), prof. H. Schmidt-Vogt (Universitatea din Freiburg,
Republica Federală Germania), ş.a., ca şi numeroşi biologi români, printre care îi amintim pe: acad.
Emil Pop, acad. Ştefan Peterfi, prof. Nicolae Botnariuc, prof. Valeriu Puşcariu, prof. Iuliu Morariu,
prof. Mihail Răvăruţ, prof. Emilian Topa, prof. Traian I. Ştefureac, dr. Nicolae Boşcaiu, dr. Alexandru
Filipascu, dr. Climent Horeanu ş.a. care vizitează rezervaţiile naturale bucovinene, continuînd studiile
privind ecologia şi dinamica florei şi faunei şi dînd importante sugestii pentru continua îmbunătăţire a
activităţii de ocrotire a naturii.
Munca de cercetare, îndeplinită cu pasiune, duce deseori la rezultate interesante. În pădurile
ocolului silvic Suceava, în localitatea Călineşti-Cuparencu a fost depistată planta Ciclamen, care după
unele aprecieri locale (ing. Traian Corduban) ar fi sporadică, dar se pare că ea este rămasă şi
aclimatizată de la fostul conac din localitate; în comuna Poiana Stampei, în fînaţele din apropierea
Tinovului Mare, am descoperit narcise sălbatice, puse acum sub ocrotire; Traian I. Ştefureac
semnalează în zona Ciumîrna, din cadrul ocolului silvic Vama, o raritate floristică, Trientalia, pusă în
prezent sub ocrotire etc.
O serie de valoroase lucrări apărute în ultimii ani cu referire la judeţul Suceava (Studii şi
comunicări de ocrotire a naturii, 1970, 1971, 1973, 1978, 1981; Rezervaţiile naturale din ţinuturile
Sucevei, 1969 ş.a.) au prezentat cercurilor largi de cititori date utile şi interesante în acest domeniu.
Ne exprimăm convingerea că cei ce iubesc natura, şi încă nu au străbătut aceste plaiuri de
legendă, vor pomi cu emoţie să cunoască armonia peisajului bucovinean, strălucirea culorii plantelor,
tainele din viaţa animalelor, forţa şi bogăţia vieţii lor. Va fi un sincer omagiu adus promotorilor ideii de
protecţie a naturii din România şi împlinirea unei datorii patriotice în spiritul remarcabilelor înnoiri ale

1
Decretul nr. 237/1950, completat prin HCM nr. 518 din 16. IV. 1954, ş.a.
zilelor noastre.
Ne vom strădui în paginile care urmează să facem o modestă prezentare a rezervaţiilor
naturale, care să fie un ghid util atît cercetătorilor cît şi celor ce vor păşi în Ţara de Sus pentru a
cunoaşte îndeaproape cele mai semnificative monumente ale naturii de aici. Iar cei care vizitează
Bucovina spre a-şi îmbogăţi sufletul cu comorile ei de artă, îşi vor găsi poate timp să se abată şi pe la
aceste rezervaţii, expresii ale unei naturi încîntătoare.

Rezervaţii floristice
„Frumosul este manifestarea legilor tainice ale
naturii; în lipsa lui, acestea ne-ar rămîne de-a
pururi obscure."
GOETHE

Fîneţele seculare de la Ponoare

Platforma podişului sucevean adăposteşte două rezervaţii floristice deosebit de interesante
prin marele număr de plante pe care le cuprind, unele cu o arie de răspîndire foarte largă (zona irano-
turaniana).
Una din aceste rezervaţii, situată la 9 km sud de municipiul Suceava, în dreptul satului
Cumpărătura (comuna Bosanci), la l km de şoseaua naţională ce duce spre Fălticeni (km 424,6), este
cunoscută sub numele de Ponoare, ocupînd un fînaţ pe dealul Strîmbu în suprafaţă de 24,5 ha.
Denumirea de Ponoare datează din anul 1911, cînd, după o perioadă lungă de ploi, aproape 2
ha de teren din actuala rezervaţie au alunecat de pe un versant vestic cu pantă mare, producînd noi
terase.
Relieful este de vîrstă destul de recentă, ieşind pentru prima dată din apele marine în
sarmaţianul mijlociu. Treptat, pe parcursul pliocenului şi în cuaternar, văile Moldova, Şomuzul Mare şi
Suceava, cu afluenţii lor mai mici, au fragmentat cîmpia marină, transformînd-o în dealuri, coline şi
platouri structurale, cu un relief frămîntat pe alocuri.
Altitudinea este cuprinsă între 324 m — 405 m, iar expoziţia variază între nord, nord-est şi
sud-vest, predominînd cea vestică.
Solul este în general cenuşiu de pădure, ceea ce confirmă existenţa pînă într-un trecut destul
de apropiat a vechilor păduri de stejar ale căror urme se mai găsesc şi astăzi.
Zona rezervaţiei este caracterizată printr-o climă temperată, cu temperatura medie anuală de
8°C şi cu media precipitaţiilor anuale de 600 mm. Vînturile predominante sînt din nord şi nord-vest,
dar bat frecvent şi cele din nord-est, est şi sud-est. Iernile sînt aspre, cu temperaturi ce coboară uneori şi
sub —30°C (ianuarie 1975); verile sînt relativ călduroase, media lunii iulie fiind de 20°C.
În ceea ce priveşte vegetaţia lemnoasă de la Ponoare, cercetările întreprinse pe baza unor
analize sporo-polinice1 au relevat lucruri interesante: prezenţa la baza profilului (340— 330 cm) a unei
vegetaţii colinare crioterme dominata de molid şi pin, alternînd cu unele specii termofile (ulm, gorun,
tei, carpen ş.a.) pe parcursul unui spaţiu de timp ce încă nu poate fi stabilit cu precizie decît în urma
unor analize cu radiocarbon, dar desigur sub influenţa schimbărilor climatice.
În forma actuală, rezervaţia a fost propusă pentru protecţia plantelor din anul 1921 de către
prof. Mihail Guşmeac, fiind unul dintre primele monumente ale naturii din ţara noastră.
O prezentare succintă a florei Ponoarelor şi a împrejurimilor a fost făcută încă din anul 1892
de către Aurel Procopianu-Procopovici, după ce Blasius Knauer enumera în revista Gimnaziului
superior din Suceava încă din anul 1863 multe elemente ale florei din oraşul Suceava şi din
împrejurimi.
Afară de M. Guşuleac, cercetări mai fac Gheorghe Bujo-rean, Mihail Ravăruţ, Emilian Ţopa,
Constantin Burduja, Iuliu Morariu, Viorel Grapini, Climent Horeanu, Mihai Mititiuc, Dumitru Mititelu,
Constantin Toma, Gheorghe Mihai, Nicolae Boşcaiu, Taras Seghedin, Ion Nemeş ş.a.
Dezvoltarea florei este în funcţie de Orografia terenului, ca şi de microexpoziţii. Fondul
vegetaţiei îl constituie elementele euroasiatice, din care semnalăm: stînjenelul siberian (Iris sibirica),
frăsinelul (Dictamnus albuş), stirigoaia (heratrum album, Veratrum nigrum), ruscuţa de primăvara
(Adonis vernalis), ruinal (Succisa pratensis) ş.a.
Ca elemente europene şi central europene, menţionăm: bulbucul (Trollius europaeus),
degetarul (Digitalis grandiflora), curpenul (Clematis recta), turta (Carlina acaulis varietatea alpina),
pălămida (Cirsium decusatum), salcia (Salix rosmarinifolia) etc.

1
Analize sporo-polinice în rezervaţia de la Ponoare — Bosanci şi consideraţii asupra istoriei carpenului În aria
carpato-danubiană de Nicolae Boşcaiu, Viorica Lupşa şi Taras G. Seghedin, în Studii şi comunicări de ocrotire a
naturii, Suceava, 1981, pag. 338—352.
 Speciile continentale sînt reprezentate prin: ciuful de Bărăgan (Cerasus fruticosa), clocotiş
(Clematis integrifolia), sparcetă (Onobrychis arenaria), gălbinarea (Serratula wolffii), dediţelul
(Pulsatilla patens), Veronica (Veronica incana), cimicifuga europaea ş.a.
Dintre elementele pontice, pontico-submediteraneene şi pontico-mediteraneene, enumerăm:
odoleanul (Crambe tataria), limba boului (Anchusa ochroleuca), capul şarpelui (Echiurn rossicum),
sipica (Cephalaria uralensis), barba boierului (Ajuga laxmannii), stînjenelul (Iris aphylla), cosacul
(Astragalus cicer), inul sălbatic (Linum flavum), salvia aplecată (Salvia nutans), măceşul (Roşa
gallica), spălăcioasa (Senecio dorio varietatea biebersteini), trifoiul galben (Trifolium pannonicum),
Asyneuma canescens.
Elementul circumpolar reprezintă un procent destul de însemnat, fiind reprezentat prin feriga
de mlaştină (Dryopteris thelypteris), drăgaica (Galium boreale), trifoiştea (Menyanthes trifoliate), iarba
albastră (Molima coerulea), şopîrliţa albă (Parnasia palustris) etc.
Am menţionat numai o parte din speciile ierboase existente, dar inventarul floristic întocmit
de noi şi de alţi cercetători cuprinde peste 450 de taxoni 1, din care 88% sînt herborizaţi în casa-
laborator de la Ponoare. Faţă de această cifră, covorul vegetal se prezintă bogat, fiind constituit din
specii de umiditate, de mai slabă umiditate sau de uscăciune (higrofile, mezofile, xeromezofile şi
xerofile), în funcţie de pante, de altitudine, expoziţii.
Climent Horeanu, într-un amplu studiu, descrie un număr de 13 asociaţii vegetale pe care le
distinge la Ponoare, cu toate că în ansamblu vegetaţia se prezintă deosebit de mozaicată. Acestea sînt
asociaţiile: Scirpo-Phragmitetum, Caricetum acutiformis-riparice, Carici-Menyantheum, Molinetum
coerulea, Agrostetum albae, Agropytum repentis, Festucetum pratensis, Arrhenatheretum elatioris,
Festucetum valesiacae, Andropogonetum ischaemi, Brachypodietum pinnati, Lolio-Plantaginetum
majoris şi fitocenoza de Salix cinerea.
În general toate asociaţiile descrise se succed etajat, începînd cu mlaştinile de jos pînă sus,
spre coastele vestice, cele mai ridicate.
Bogăţia pajiştilor atrage o faună numeroasă, cu atît mai mult, cu cît intervenţia factorului
antropeic este neglijabilă. Căprioarele şi iepurii îşi găsesc adăpost prielnic în pîlcurile de salcie, mai
ales în preajma mlaştinilor cu o vegetaţie bogată şi talie înaltă. Vulpile şi-au săpat vizuini pe versanţii
mai însoriţi, cedînd uneori lăcaşul bursucilor sau chiar pisicilor sălbatice, iar herminele, dihorii şi
populaţiile de şoareci de cîmp îşi găsesc adapost pretutindeni.
Dintre păsări, cel mai bine reprezentate sînt potîrnichile, care nidifică în fiecare an în pajişti,
putînd fi uşor remarcate în lunile de toamnă şi de iarnă, cînd se grupează în număr mare. Bufniţele
cuibăresc în sălciile din apropierea casei-laborator, iar ulii, coţofenele, ciorile şi stăncuţele pot fi văzute
zilnic pretutindeni. Ca element alohton, semnalăm apariţia fazanului din anul 1973, specie migrată de
la o distanţă de 25 km din pădurea comunei Mihoveni, unde a fost colonizată de filiala de vînătoare
Suceava, în prezent redus ca număr datorită vulpilor.
Este interesant de semnalat faptul că în ultimii ani, la sfîrşitul lunii august sau în primele zile
ale lunii septembrie, în perimetrul sau în apropierea rezervaţiei poposesc peste noapte pentru a se
odihni stoluri de berze albe, trecînd apoi în pasaj dinspre nord spre sud, numărul lor variind între 350—
400 exemplare.
Ion Nemeş descoperă aici multe specii de fluturi noi pentru ştiinţă sau pentru fauna ţării, citînd
următoarele2: Cosmctriche potatoria forma immaculata şi Clepsis strigana forma unifasciana,
Lithocolletis insignitella, Dyselachista saitatricella, Elachista squamosella, Bucculatrix, cristatella,
Stomopteryx remisella, Laspeyresia aurana forma aurantiana, Phalonidia walsingbamana şi
Falseuncaria degreyana.
În afară de valoarea lor estetică şi istorică, fîneţele seculare prezintă şi o deosebită valoare
fitocenotică. Ele sînt cercetate şi de specialiştii de peste hotare (Cehoslovacia, Polonia, Franţa, Anglia,
Egipt). Existenţa casei-laborator construită de noi (1969) a permis efectuarea unor importante studii
botanice. În acest context, subliniem studiile privind variaţiile ariei minime şi indicatorii informaţionali
într-o serie de asociaţii imbricate în cadrul cercetării sintaxonomice (N. Boşcaiu, L. Lungu, T.
Seghedin) şi analizele sporo-polinice efectuate în mlaştina de la baza rezervaţiei, citate anterior, care au
dat posibilitate să se tragă concluzii deosebite pentru dinamica florei din această zona. Referitor la
analizele polinice efectuate, arătăm că diagrama sporo-polinică rezultata a permis reconstituirea unor
aspecte incontestabile de vegetaţie colinară din zona extracarpatică de la sfîrşitul glaciaţiunii ce pare a
avea o expresivitate locală. Astfel, etajul colinar era dominat de molidişuri care ajungeau pînă în
apropierea staţiunii de sedimentare polinică, iar speciile termofile (ulmul, gorunul şi teiul) par să fi
dăinuit în zona colinară din exteriorul Carpaţilor Orientali la adăpostul văilor unde puteau ajunge în

1
Vezi glosar.
2
Se dau numai denumiri ştiinţifice, speciile fiind rare şi neavînd corespondent în limba română.
contact cu molidişurile ce coborau din zonele mai înalte. Pinul silvestru alcătuia diseminaţii pe
dealurile aride, iar în zona sedimentării polinice au dăinuit arinul şi salcia. Perioada studiată a fost
afectata de intense procese periglaciare, alunecările de teren avînd un rol important, mlaştina actuală
fiind formată prin bararea pîrîului de la baza rezervaţiei printr-o asemenea alunecare. Acest fapt explică
şi conservarea re-lictelor glaciare din zonă, ridicîndu-i valoarea ştiinţifică. De asemenea, s-a realizat un
herbar al florei de la Ponoare (determinat şi prelucrat cu sprijinul prof. Iuliu Morariu) care oferă
posibilitatea unor ample studii de specialitate.
Diversitatea speciilor ierbacee creează o policromie florală deosebită; în funcţie de exigenţele
acestora, unele plante înfloresc începînd de la sfîrşitul lunii martie (dediţeii, ruş-cuţe), imediat după
topirea zăpezilor, pînă la începutul lunii august, după care începe perioada de diseminare. În acest timp,
culorile fîneţelor trec de la verdele mozaicat de vară. spre galbenul autumnal, anunţînd sfîrşitul
perioadei de vegetaţie.
Pe timp de iarnă, datorită viscolirii drumului de acces dinspre şoseaua naţională, nu se poate
pătrunde în rezervaţie decît pe jos, dar nămeţii de zăpadă ce se ridică prin văi la dimensiuni apreciabile
fac ca şi în acest anotimp rezervaţia să aibă un farmec deosebit, viaţa animală pulsînd cu acelasi ritm,
fapt oglindit prin diversitatea şi densitatea urmelor lăsate în zăpadă.

Fîneţele seculare de la Frumoasa

În apropierea municipiului Suceava, la 4 km spre vest de bifurcaţia şoselei naţionale Suceava-
Bucureşti din comuna Şcheia, satul Sf. Ilie, pe drumul Litenilor, pe teritoriul comunei Moara, se află
rezervaţia floristică Frumoasa, denumită astfel după cătunul cu acelaşi nume.
Întinse pe o fîşie lungă de 1,6 km, pe o suprafaţă de 9,5 ha, aceste fîneţe, studiate mai detaliat
în anul 1921 de Mihail Gusuleac şi considerate de acesta ca fiind „o interesantă costişă pontică cu
resturi de floră termofilă", prezintă un deosebit interes. Suprafaţa, cuprinsă între terenurile arabile ale
C.A.P. Moara, este formată din două planuri distincte, orientate spre vest: în partea superioară, la o
altitudine medie de 395 m, este o pantă cu înclinaţie mare (cca 50°), iar în partea inferioara apare o fîşie
de fînaţ aproape plană, cu mici declivitate uneori înmlăştinate.
Solul este un cernoziom de pantă, uscat, nisipos, permeabil la precipitaţii pluviale, cu un
conţinut mărit de carbonaţi. Pe terenul plan se găseşte un cernoziom^de fîneaţă lipsit de carbonaţi.
Fiind situată la mică distanţă de rezervaţia de la Ponoare (6 km), nu apar deosebiri accentuate de climă.
În ceea ce priveşte flora. Aurel Procopianu-Procopovici descrie aici în anul 1892 un număr de 26 de
specii angio-sperme (plante ale căror seminţe sînt închise în fruct), iar M. Guşuleac descrie flora cu
ocazia propunerii făcute pentru rezervaţie. Ulterior, Emilian Ţopa (1925), N. Mititiuc (1966), D.
Mititelu (1970, 1980), I. Morariu, T. Seghedin (1975), N. Boşcaiu (1977) studiază în continuare flora
acestor fîneţe.
Într-o amplă lucrare (16), D. Mititelu şi V. Cojocaru citează 483 specii de plante vasculare,
numeroase ciuperci (macromicete) şi muşchi.
Spectrul floristic evidenţiază următoarele specii principale: circumpolare: rogozul (Carex
diandra); eurasiatice: spălăcioasa (Senecip integrifolius), toporaşul (Fiola pumila); europene: poroinicul
(Orchis ustulata); central-europene: laptele cîinelui (Euphorbia dulcis); continentale: drobul (Cytisus
ratis-bonensis), stînjenelul de stepă (Iris ruthenica), cinci degete (Potentilla alba), dediţelul (Pulsatilla
patens), gălbinarea (Serratula wolffii), Veronica (Veronica incana); pontice: barba boierului (Ajuga
laxmannii), vineţeaua (Centaurea marschalliana), sipica (Cephalaria uralensis), zambila pitică
(Hyacinibella leucophaea), Asyneuma canescens; mediterano-pontice: Lathynts pannonicus;
mediteraneene: usturoiul sălbatic (Allium flavum), Trinia glauca; balcano-dacice: Centaurea
(Centaurea banatica) etc.
Rezultă că interferenţa florei nordice cu cea sud-vestică se datoreşte localizării rezervaţiei la
contactul dintre provincia floristică central-europeană cu cea ponto-sarmatică.
Aceiaşi autori arată că fitocenoza principală de pe fîşia superioară de pe platou ca şi de pe
pante este Pulsatillae-Festucetum sulcatae Soo pe al cărui fond, pe suprafeţe mai mici şi erodate, s-a
instalat colilia (Stipetum capillatae Soo). În partea superioară, de-a lungul coastei, predomină bărboasa
(Andropogonetum ischaemi Krist.).
Fauna rezervaţiei este mai puţin bogată ca cea de la Ponoare din cauza suprafeţei mici. Aici
găsim frecvent vizuini de vulpi, celelalte elemente fiind în pasaj.
Ion Nemeş descoperă aici o nouă specie de insecte pentru ştiinţă, Coleophora bucovinella, cu
o arie limitată la această zona.

Fîneţele de la Calafindeşti
Interesul ştiinţific asupra fîneţelor bucovinene a fost mult sporit prin semnalarea de către unii
cercetători (Emilian Ţopa, Adriana Tudorică, Nicolae Boşcaiu, Taras Seghedin) a unei specii relictare
deosebit de rare în flora ţării noastre. Este vorba de varza iepurelui (Ligularia glauca) aflată în
localităţile Calafindeşti şi Tibeni din judeţul Suceava, la 6 km de oraşul Siret spre Suceava, în
apropierea drumului naţional (DN 2).
Altitudinea rezervaţiei este cuprinsă între 350—430 m, iar expoziţia predominantă este cea
estică.
Fîneţele de la Calafindeşti, în care mai dăinuie populaţia eurosiberiană de Ligularia glauca la
limita sud-vestică a arealului său mondial, se află la locul cunoscut în toponimia populaţiei autohtone
prin indicaţia „la stejari", pe pîrîiaşul Horaiţ. Însăşi referinţa toponimică atestă reminiscenţele unor
întinderi de stejar (Quercus petraea şi Quercus robur) care au supravieţuit după defrişarea stejăretelor
de odinioară, în locul cărora s-au instalat fîneţele actuale. Analizele au evidenţiat concludent caracterul
străvechi al stejăretelor din arcul exterior carpatic care au rezistat glaciaţiunii; faptul explică dăinuirea
unor populaţii de plante ierboase care în răstimpul perioadei cu temperaturi scăzute au găsit un refugiu
favorabil în poienile sau arboretele rărite.
O particularitate deosebită a acestor fîneţe o constituie persistenţa unui număr remarcabil de
plante caracteristice lizierei pădurilor xeroterme: coada cocoşului (Polygonatum odoratum), cinci
degete (Potentilla alba), curpen (Clematis recta), ciocul berzei (Geranium sanguineum), stirigoaia
(Veratrum nigrum) şi chiar unele specii nemorale: clopoţelul (Campanula persicifolia) şi crinul de
munte (Lilium martagon). Afară de aceasta, pe baza unor studii floristice, s-a constatat că aici, în cadrul
a două asociaţii floristice principale — Gladiolo-Agrostidetum şi Cirsietum rivularis — se găseau şi
specii mai rare şi ocrotite: laleaua pestriţă (Fritillaria meleagris), stînjenelul siberian (Mis sibirica),
bulbucul (Trollius europaeus), ceapa-ciorii (Muscari botryoidea), stînjenelul (Tris aphylla subspecia
hungarica), gladiola sălbatică (Gladiolus imbricatus), Calcea calului (Caltha palustra) ş.a.
Pe lîngă valoarea lor ştiinţifică, frumuseţea acestor pajişti este deosebit de atrăgătoare,
indiferent de perioada în care sînt vizitate. Primăvara, de timpuriu, ne atrag minunatele flori azurii ale
cepei-ciorii, ce formează un covor dens, în care apar ciuboţica cucului de un galben deschis şi laleaua
pestriţă, ce înnobilează rezervaţia. Din luna mai apar celelalte plante, în care predomină varza
iepurelui, stînjenelul siberian, stirigoaia, diverse graminee şi multe specii ce imprimă fîneţelor
originalitate, oferind şi adăpost unor animale din zonă: iepurelui, vulpii şi păsărilor.

Fîneţele montane de la plaiul Todirescu

Situat la o altitudine cuprinsă între 1200 m şi 1492 m, plaiul Todirescu sau Todirescu, cum sînt
denumite fîneţele montane ce formează cununa superioară a Codrului secular Slătioara, marchează
latura de sud-est a masivului Rarău. Creasta reprezintă cumpăna apelor între două mari bazine
hidrografice, al Moldovei spre nord (valea Slătioarei) şi al Bistriţei spre sud-vest, scoţînd în evidenţă
nenumărate klippe dolomitice (stînci colţuroase din calcar care apar la suprafaţă) ce se impun prin
semeţia şi frumuseţea lor.
Propuse ca zonă de protecţie a codrului de la Slătioara (1933), întinse pe o suprafaţă de 44 ha,
pajiştile adăpostesc o bogată floră montană ce impresionează prin policromia floristică orice vizitator la
sfîrşitul lunii iulie, cînd paleta florală înscrie toate culorile curcubeului.
Accesul spre rezervaţie este mult uşurat prin poteca de legătură ce porneşte din satul Slătioara
spre cabana Rarău; ea trece prin faţa cantonului silvic din codrul secular, sau prin drumul Padinei în
partea sudica a codrului, uşor accesibil, sau dinspre cabana Rarău, pe un drum de creastă ce duce spre
Slătioara.
Raportată zonele colinare din judeţ, vegetaţia „porneşte" aici mai tîrziu, la începutul lunii mai,
cînd se topesc ultimele rămăşiţe de zăpadă şi se încheie la începutul lunii septembrie, odată cu primele
brume de toamnă. Bogăţia floristică se remarcă în toată plenitudinea la sfîrşitul lunii iulie — începutul
lunii august, cînd aici sînt cele mai multe zile însorite, iar frecvenţa precipitaţiilor este cea mai redusă.
Dintre speciile de plante mai rare, întîlnim: usturoiul siberian (Allium sibiricum), găsit şi la
Popii Rarăului, mai spre nord, sverţia (Swertia perennis) şi ghinţura (Gentiana clussi) de pe creastă;
bîrcoace (Cotoneaster integerrima) şi urechelniţa (Sempervivum montanum). Covorul vegetal mai
cuprinde şi alte plante, precum: frumoasa arnică (Arnica montana), ale cărei petale portocalii se văd de
departe, nenumărate margarete (Chrysanthemum leucanthemum şi Chrysanthemum corymbosum),
vineţeaua (Centaurea austriaca), diverşi clopoţei (Campanula persicifolia, Campanula spatula şi Cam"
panula abietind), omagul (Acanitum anthora), clocotişul (Rhinantus glabra), bulbucul (TYollius
europaea), scorzoaera (Scorzonera rosea) ş.a.
Dintre speciile lemnoase, afară de molid (Picea abtes), care invadează pajiştile constituind
astfel un real pericol prin reducerea suprafeţelor fîneţelor, semnalăm prezenţa sporadică a fagului
(Fagus silvatica), a paltinului de munte (Acer pseudoplatanus) şi a Scoruşului (Sorbus aucuparia) care
urca în Bucovina pînă la 1880 m altitudine, în munţii Călimani.
Fauna este destul de bine reprezentată de numeroase animale: ursul carpatin (Ursus arctos),
rîsul (Lynx lynx), cerbul carpatin (Cervus elaphus), veveriţa (Sciurus vulgaris), care-şi găseşte un bun
adăpost în codrul învecinat, nefiind stingherită de prezenţa omului. Odată cu apariţia brumelor de
toamnă, cam după 10 septembrie, ecourile prelungi ale boncănitului cerbilor (chemarea la nunta)
străbat plaiurile, văile şi pădurile pînă în depărtări...
Primăvara, pîlcurile răzleţe de molizi bătrîni de la limita superioară a pădurii oferă adăpost şi
hrană pentru cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ce intră în rotit căutînd partenera.
Toate animalele reprezentate în fauna judeţului se regăsesc în pasaj prin această rezervaţie,
datorită condiţiilor excepţionale de habitat.
Dintre lepidoptere, Ion Nemeş a descoperit aici două specii noi de fluturi pentru ţara noastră:
Euphitecia linariata şi Gnophos intermedia forma gremmingeri, pe care le-a descris în literatura de
specialitate.

Rezervaţia de nuferi de la Salcea

Nuferii, plante de apă de un alb imaculat sau galben, care în fiecare vară impresionează prin
gingăşia şi supleţea florilor pe vizitatorii Deltei Dunării, populează spontan un ochi de apă În formă de
potcoavă întoarsă cu vîrfurile spre rîul Suceava, în suprafaţă de 2,8 ha, situat pe teritoriul comunei
Salcea. Principala cale de acces este dinspre staţia C.F.R. Vereşti, mergînd 2 km de-a lungul căii ferate
spre Burdujeni pînă în dreptul pepinierei silvice Salcea, în apropierea căreia se află, pe un teren agricol
al C.A.P. Salcea.
Rezervaţia complexă a fost înfiinţată, la iniţiativa Consiliului judeţean de ocrotire a naturii, în
anul 1973 pentru a pune la adăpost speciile floristice şi faunistice de apă aflate aici. care, în ansamblu,
formează un ecosistem caracteristic.
Stuful de apă (Phragmites australis) acoperă suprafaţa apei pe 2/3 din aceasta, oferind adăpost
broaştelor ţestoase, şerpilor de apă dulce, raţelor sălbatice şi altor numeroase specii de păsări.
În cursul lunii iunie se pot admira numeroase exemplare de nuferi albi (Nymphaea alba) şi
nuferi galbeni (Nuphar lutelim) puternic ancorate prin rădăcini groase la peste un metru adîncime în
mîlul apei. Coloritul şi numărul lor mare atrag numeroşi iubitori ai florilor, care se opresc frecvent la
marginea apei adînci, în unele locuri la peste 3 m, pentru a le admira gingăşia, fără a reuşi să le culeagă.
În plus, bogăţia faunistică este completată de specii de peşti, din care unii ajung la dimensiuni mari
(ştiuca, crapul, carasul).

Strugurele ursului de la Benea

Una dintre relictele glaciare de mare valoare floristică, element boreal circumpolar, este planta
cunoscută sub denumirea de caminci sau strugurele ursului (Arctostaphyllcs uvaursi) de pe dealul
Răchitişul Mare din comuna Moldova-Suliţa, unde se poate ajunge pornind de la Pojorîta spre
Izvoarele Sucevei, pe un drum uşor accesibil.
Situată pe obcina Mestecănişului, între pîraiele Tatarca Mare şi Tatarca Mică, aproape de
confluenţa acestora cu pîrîiaşul Dîrmoxa şi rîul Moldova, rezervaţia, cuprinsă între 1000—1260 m
altitudine, atrage numeroşi botanişti şi iubitori ai naturii.
În literatura de specialitate, strugurele ursului este menţionat încă din anul 1859 de
cercetătorul austriac F. Herbich. Mult mai tîrziu, Alexandru Borza şi Martin Peterfi (1917) identifică o
a doua staţiune din ţara la Belioara, în munţii Apuseni.
Zona populată cu specia citată se întinde pe o suprafaţă destul de mare, pe un teren cu pante ce
ajung la 30°, acoperit cu o vegetaţie forestieră în care predomină pinul silvestru, aflat în majoritatea
cazurilor pe rocă de serpentin. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 5—6°C, iar media
precipitaţiilor anuale atinge valoarea de 700 mm.
Traian I. Ştefureac, în studiile sale efectuate în această zonă (1959—1961), arată că din punct
de vedere geologic şi pedologic staţiunea aflată pe serpentin se suprapune zonei şisturilor negre, şi
anume orizontului sferosideritic, cu sol brun de pădure de structură argilo-nisipoasă şi textură
glomerulară, bogat în humus, cu pH de 5,0—5,5 sau pe calcare cu pH de 5,5—6,5.
Ca plantă silicolă şi calcicolă, specia prezintă un pronunţat grad de adaptare la uscăciune, fapt
ce reiese din structura fitocenozei în care habitează.
Elementele caracteristice compoziţiei speciilor sînt: dintre arbori — pinul silvestru, molidul şi
mesteacănul comun; dintre subarbuşti — strugurele ursului, merişorul şi afinul; dintre plante,
menţionăm cele mai deosebite: guşa porumbelului (Silene dubla), fraga sălbatică (Fragaria teşea),
vulturica (Heracium transsilvanicum) ş.a., iar dintre muşchi cităm doar pe Hylocomnium splendens şi
Dicranum scoparium.
În funcţie de natura rocii şi a solului, Traian L Ştefureac deosebeşte două subasociaţii:
— subasociaţia pe serpentin, reprezentată prin unele elemente caracteristice, ca trestia de
cîmp (Calamagrostis arundinacea), perişorul (Pirola rotundifolia şi Pirola secunda), sor cu
 frate (Melampyrum silvaticum), clopoţelul (Campanula persicifo-lia), feriguţa
(Asplenium cuneifolium), muşchii (Dicranum un-dulatum, Pleurozium schreber'i) şi
lichenul (Cladonia rangiferina forma tenuitor). Ca specii însoţitoare sînt citate
următoarele plante: păiuşi (Festuca ovina, Festuca rubra), horşti (Luzula luzuloides),
garoafa de munte (Dianthus carthusianorum), ghizdeiul (Lotus corniculatus), cimbrişorul
(Thymus balcanus) ş.a.;
— subasociaţia pe calcare, mai slab reprezentată, incluzînd următoarele specii de plante:
smeoaia (Libanotis montana), endemismul Melampyrum saxosum şi muşchiul Ho-
malothecium sericeum; dintre însoţitoare, arbuştii de salcie căprească (Salix caprea),
bîrcoace, degeţelul (Digitalis grandiflora), lintea sălbatică (Lathyrus vernus) etc.
Prin caracterul lor, asociaţiile constituie un Pinetum saxosum — Artostaphyl letosum, cum
este denumit de botanişti, făcînd parte din Aciculisilvae, spre deosebire de staţiunea din munţii Apuseni
în care asociaţia se încadrează în Fagetum silvaticae-Callunetosum (făget şi iarba neagră).
Menţionăm că în imediata apropiere apare un alt element relictar cu răspîndire nordică —
hrenoasa (Cochlearia pyrenaica), citat tot de Tr. I. Ştefureac, şi un sfagnet în plină evoluţie cu muşchii:
Sphagnum acutifolium, Sphagnum magellanicnin, Sphagnum rubelum, Helodium lanatum (muşchi
glaciar subarctic destul de rar) şi muşchiul Splachnum pedunculatum, remarcat în ultimii ani, precum şi
plantele răchiţeaua (Vaccinium oxycoccos), carnivora roua cerului (Drosera rotundifolia) ş.a.
Pe valea pîrîului Tatarca găsim numeroase exemplare de curechi de munte (Ligularia sibirica)
ce se remarcă uşor prin coloritul galben aprins al florilor şi prin talia lor înaltă.
Fauna este aceeaşi ca la Lucina, rezervaţiile fiind destul de apropiate.
Strugurele ursului are şi importanţă medicinală şi de aceea recoltarea lui este total interzisă,
întreaga zonă fiind rezervaţie de interes ştiinţific.1

Mesteacănul pitic de la Lucina

Unul dintre relictele arctice deosebit de interesante pentru oamenii de ştiinţă, ca şi pentru
turişti, îl constituie prezenţa mesteacănului pitic (Betula nana) în arealul său sudic mondial aflat în ţara
noastră la Lucina în Bucovina şi la Luci, în Harghita.
Cele mai multe exemplare grupate într-o populaţie compactă, concentrată pe un hectar de
suprafaţă, într-o zonă de turbă oligotrofă (lipsită de substanţe minerale), se află situate în raza comunei
Moldova-Suliţa, în cătunul Lucina, la stînga pîrîiaşului Bilcani ce se împreună cu valea pîrîului Găina
În tinovul cu acelaşi nume, la o altitudine medie de 1200 m. La Lucina se strîng pîrîiaşele cristaline ce-
şi adună apele dintr-o regiune bogată în fîneţe şi păduri, dînd naştere pîrîului Lucava, ce curge dinspre
vest spre est, aproape perpendicular pe axa văii Moldova, străbătînd un şir de chei calcaroase deosebit
de pitoreşti.
Rezervaţia se prezintă ca un podiş adîncit la mijloc şi lărgit spre margini, întregul bazin
hidrografic se mărgineşte la nord cu vîrfurile Lucina (1590 m) şi Ştirbul (1479 m), la vest cu Chitea
Mare (1394 m) şi Chitea Mică (1361 m), iar spre sud şi sud-est cu muntele Găina (1425 m). Expoziţia
predominantă este nord — nord-vest spre sud — sud-vest.
Mesteacănul pitic este aclimatizat în regiunea cercului polar unde domină condiţii grele
staţionale, cu geruri mari, zăpadă multă, nopţi lungi şi căldură puţină.
La Lucina, tufele de mesteacăn pitic cresc pe un strat gros de turbă cu muşchi de tip arctic
(Sphagnum), sînt dese, bine dezvoltate, uneori puternic încîlcite, asociate cu merişor (Vaccinium
vitisidaea) şi afin negru (Vaccinium myrtillus). Pe numeroasele ramuri uscate se dezvoltă lichenul
(Cetraria caperata).
Desişul, greu de străbătut mai ales pe timp umed, este invadat din ce în ce mai puternic de
molid şi de pin silvestru, mai cu seamă pe latura de est, de numeroase tufe de sălcii de mlaştină (Salix
aurita şi Salix pentandra). La marginea dinspre vest, găsim exemplare de mesteceni pufoşi (Betula
humilis Betula pubescens).
În baza unor ridicări fitocenologice, publice de Traian I. Ştefureac, au fost identificate două
asociaţii vegetale distincte: bumbăcăriţa cu muşchiul de turbă, subasociaţia de mesteacăn pitic
(Eriophoro-Sphagnetum recurvivec), subasociaţia betuletosum nanae nova subasociate) ce alcătuieşte
„stratul viu" al tinovului; muşchii de turbă cu rogoz (Sphagno-Caricetum rostrates Steffen), cu referire
la cenozele ce vegetează în bahna din exteriorul rezervaţiei.
Dintre plante, afară de bumbăcăriţa (Eriophorum vaginatum) se mai găsesc numeroase
graminee, citind în special trestia de mlaştină (Calamagrostis neglecta).
Împrejurimile rezervaţiei aproape nu îşi au egal în alte zone montane prin bogăţia floristică şi

1
Totuşi, pentru folosirea proprietăţilor curative ale acestei plante, opiniem pentru crearea de culturi în aceleaşi
condiţii staţionale în vederea valorificării ei superioare, pe suprafeţe cît mai largi, fără să afecteze rezervaţia.
Orografia bazinetului, atrăgînd o faună deosebită, printre care: cerbul carpatin (Cervus elaphus),
căpriorul (Capreolus capreolus), mistreţul (Sus scrofa), rîsul (Lynx lynx), ursul (Ursus arctos), lupul
(Canis lupus), jderul (Martes martes) şi altele.
Alexandru Filipaşcu citează o bogată ornitofaună, reprezentată prin 30 de specii, din care
enumerăm: acvila de munte (Aquila chrysaetos), vindirelul roşu (Falco tinnunculus), gaiţa (Garulus
glandarius), corbul (Corvus corax), sticletele (Carduelis carduelis), sturzul de iarna (Turdus pilaris),
rîndunică (Hirundo rustica), codobatura (Motacilla alba), auşelul (Regulus regulus) ş.a.
Cercetările lui Ion Nemeş au condus la descoperirea a trei specii de fluturi noi pentru fauna
ţării, considerate ca mari rarităţi: Argyroploce schulziana (citat numai în nordul Europei), Argyroploce
bipunctana şi Gryphipteryx fischeriella.

Rezervaţii forestiere
„Împărat slăvit e codrul
Neamuri mii îi cresc sub poale
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei Sale"
M. EMINESCU

Codrul secular de la Slătioara

Bucovina — ţara fagilor seculari de odinioară — este şi ţara molidului datorită întinselor
masive păduroase în care răşinoasele (molid şi brad) deţin ponderea cea mai însemnată, situînd din
acest punct de vedere judeţul Suceava pe un loc de frunte.
Pădurile au impresionat dintotdeauna omul prin întinderea lor şi compoziţia speciilor, dar mai
ales prin faptul ca i-au oferit cele trebuincioase: adăpost în vremuri de restrişte, căldură, hrană şi
materiale de construcţie. Dar intervenţia omului în decursul ultimelor secole, prin exploatarea uneori
nejudicioasă a resurselor pădurii şi în special datorita defrişărilor efectuate în vederea extinderii
suprafeţelor de interes agricol, a modificat cu timpul compoziţia multor arborete, a făcut să dispară
pădurile „bătrîne" şi în foarte multe cazuri a redus suprafaţa acestora. Iată motivul pentru care în
prezent este foarte greu de identificat în regiunile populate păduri în care să nu fi intervenit mîna
omului, prin secure.
Ideea păstrării nealterate a anumitor suprafeţe de păduri virgine sau cvasivirgine a stat la baza
înfiinţării rezervaţiei de la Slătioara, a codrului secular, care a atras şi atrage anual mii de vizitatori, de
la şoimi ai patriei şi pionieri pînă la reputaţi oameni de ştiinţă.
Motto-ul marelui Eminescu, citat mai sus, prefigurează cu multă simplitate şi măreţie codrul
nostru de la Slătioara, din Carpaţii Bucovinei.
Situat pe versantul estic al masivului Rarău, la o altitudine cuprinsă între 790 m şi 1353 m, în
satul Slătioara, la 12 km de comuna Stulpicani de care aparţine, codrul secular Slătioara se întinde pe
trei creste mari, paralele: Bîtca Neagră, Bîtca cu Plai şi Bîtca Lesei, separate între ele prin văi adînci,
uneori abrupte, pe fundul cărora îşi strîng apele pîrîiaşele Văiuga, Valea lui Ion, Valea Ursului şi Valea
Ceargaului, ce se unesc apoi două cîte două, dînd naştere pîrîului Slătioara care îşi scurge apele prin
valea Suhei, în Moldova, la Frasin.
Accesul spre codrul secular de la Slătioara este facilitat printr-un drum modern ce se desprinde
din şoseaua naţională Suceava—Cluj-Napoca de la Frasin spre Stulpicani; de aici asfaltul se continuă
spre Cîmpulung, pe valea Slătioarei, bifurcîndu-se din nou spre codrul secular. La intrarea în rezervaţie,
cu sprijinul inginerului Gheorghe Dominte, şeful ocolului silvic Stulpicani, şi a pădurarului Gheorghe
Tăutu, titularul cantonului silvic „Seculara", s-a construit un canton silvic în care, la nivelul etajului,
Consiliul judeţean de ocrotire a naturii a amenajat un laborator şi un loc de cazare pentru cercetătorii
care vin aici să lucreze.
Iniţiativa declarării acestei păduri ca rezervaţie datează încă de la începutul acestui secol
(1904, 1907), de cînd pădurile din zonă erau administrate de Fondul bisericesc ortodox-român al
Bucovinei; în 1913 s-a făcut delimitarea acesteia, stabilindu-se o suprafaţă de 408 ha.
După primul război mondial, Mihail Guşuleac a propus includerea unor suprafeţe din
Bucovina în categoria rezervaţiilor naturale, între acestea aflîndu-se şi acest codru, inclusiv plaiul
Todirescu, ce formează partea superioara de pajişti montane a Slătioarei.
În perioada anilor 1920—1930, codrul a fost ameninţat de exploatări forestiere, extrăgîndu-se
circa 7 200 mc material lemnos. Unii arbori monumentali au fost doborîţi de secure, iar cheia de la
„Lătoace" a fost dinamitată din ordinul şefului de ocol de atunci, motivînd că astfel va putea preveni
eventualele atacuri de insecte asupra arborilor.
După anul 1933, se propune o nouă exploatare, dar, ca urmare a intervenţiei energice a
profesorului M. Guşuleac de la Facultatea de ştiinţe din Cernăuţi, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor
a oprit exploatările, numind în anul următor o comisie care să cerceteze la faţa locului situaţia şi să facă
propuneri. Astfel, s-a recomandat pentru protecţie o suprafaţă de 294,28 ha, precum şi fîneţele
Todirescu (65 ha), ca zonă tampon. S-a mai propus menţinerea ca rezervaţie a unei părţi din pădurea de
pe valea pîrîului Putna, de sub masivul Giumalău, cu o suprafaţă de 292,29 ha, ca tip de pădure diferit
de cel de la Slătioara. Aceste recomandări au fost aprobate de ministerul de resort şi au fost aplicate de
administraţia Fondului bisericesc ortodox-român din Bucovina, proprietara de atunci a terenurilor
forestiere.
În anul 1941, Consiliul de Miniştri a declarat ca monument al naturii o suprafaţă de 274,24 ha
din pădurea Slătioara, care a rămas neexploatată (44,43 ha din golul muntelui Todirescu şi 290,62 ha
din pădurea Giumalău) la obîrşia pîrîului Putna Mare de pe valea Putnei, în raza de activitate a ocolului
silvic Pojorîta.
În anul 1950, Institutul de proiectări silvice din Bucureşti execută prima amenajare silvică de
după război, incluzînd şi codrul secular cu statut de „monument al naturii". Reamenajarea pădurilor pe
baze tipologice, executată în anul 1955, a permis crearea de perimetre de protecţie absolută în care nu
se pot executa nici un fel de exploatări, conform Hotărîrii Consiliului de Miniştri nr. 114/1954, privind
zonarea funcţională a pădurilor.
Din punct de vedere geologic, teritoriul codrului secular de la Slătioara aparţine cuvetei
marginale mezozoice, avînd cele mai mari dimensiuni în limita inferioară a bazinetului. Este evidentă
predominanţa calcarelor şi a dolomitelor apţiene prin aşa-numitele klippe ce apar sub formă de diguri
neîntrerupte în aval şi în amonte de chei.
Ca soluri caracteristice, prof. Constantin Chintă citează soluri brune de pădure pe suprafeţe
întinse, soluri brune-gălbui slab şi moderat acide, formate pe şisturi cristaline, gresii, şi conglomerate,
podzoluri de destrucţie cu humus brut şi începuturi de turbă localizate pe roci silicioase etc.
Oricine pătrunde în desişul codrului, ce are o consistenţă plină (0,8—0,9), rămîne impresionat
de faptul că aici, alături de arbori bătrîni cumpăniţi de ani, cresc spontan, în şiruri paralele, puieţii ce se
hrănesc cu materia organică provenită din descompunerea elementelor căzute la vîrste fiziologice.
Datorită condiţiilor staţionale deosebite, pădurea fiind ferită de curenţi de aer de mare
intensitate (fapt ce a determinat populaţia locala să numească rezervaţia „cămară"), aici nu s-au produs
doborîturi de vînt de mare intensitate în perioada anilor ce s-au scurs. Precipitaţiile anuale nu depăşesc
media de 780 mm (700 mm în partea de jos, spre canton, şi 850 mm în partea superioară), iar
temperatura medie anuala este de 50C, cu diferenţă de faze fenologice de circa 6 zile între aval şi
amonte. Există însă diferenţe climatice ce sînt determinate de poziţia versanţilor şi de înclinarea
acestora faţă de razele solare, de pante şi de altitudine uşor de remarcat.
Vegetaţia lemnoasa cuprinde numeroase specii: molidul, pinul silvestru, tisa (Taxus baccata),
fagul (Fagus silvatica), scoruşul de munte (Sorbus aucuparia), carpenul (Carpinus betuluş), arinul
(Alnus incana), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), ienupărul (Juniperus communis), sălcii (Salix
silesiaca, Salix cinerea, Salix viminalis), curpenul (Clematis alpina), agrişul (Ribes grossularia),
cununiţa (Spirea ulmifolia), zmeurul (Rubus idaeus), bîrcoace, tulichina (Daphne meze-reum), afinul
(Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea) ş.a.
Primele date floristice sînt publicate de M. Guşuleac (1933), deşi asupra florei Bucovinei au
făcut referiri Fr. Herbich (1859), I. Knapp (1872), Bl. Knauer (1863), I. Dorfler (1890), C Hormuzaki
(1911) şi A. Muhldorf (1926), existînd şi un herbar întocmit la sfîrşitul secolului XIX de prof. Tangler
şi Lieblinger, aflat actualmente la muzeul de ştiinţe-naturale din municipiul Suceava, publicat în
Anuarul acestui muzeu (1977) de T. Seghedin.
Traian I. Ştefureac, în cadrul studiilor publicate ca şi în monografia muşchilor din această
rezervaţie (31), menţionează un important număr de taxoni, din care cităm: omagul (Aconitum
paniculatum), floarea paştelui (Anemone nemorosa), vulturica (Hieracium transsihanicum), piciorul
cocoşului (Ranunculus carpaticus), tilişca (Circaea lutetiana), saVişoara (Sanicula europaea), degetarul
(Digitalis grandiflora), foaie grasă (Pinguicula alpina), clopoţeii (Campanula carpatica, Campanula
glomerata, Campanula patula, Campanula abientina etc), spălăcioasa (Senecio fuchsii), cîteva orchidee:
papucul doamnei (Cypripedium calceolus), mlăştiţa (Epipactis atropurpurea), Listera ovata, Goodyera
repens ş.a., precum şi numeroase ferigi: brădişor (Lycopodium clavatum), năvalnic (Phyllitis
scolopendrium), feriguţe (Asplenium trichomanes, Asplenium vinde, Dryopteris filix-mas) etc. Dintre
muşchi, citează un număr de 451 de unităţi sistematice, dintre care 108 aparţin clasei Hepaticae şi 343
clasei Musci, iar dintre licheni, un număr de 94 de unităţi aparţinînd mai frecvent genurilor Cladonia,
Parmelia, Usnea, Peltigera ş.a.
Pînă la această dată au fost identificate peste 900 de specii de plante, dar cercetările sînt în
curs şi desigur cifra va putea fi modificată.
Ca monumente ale naturii sau rarităţi, cităm: papucul doamnei de pe stîncile calcaroase ale
rezervaţiei, tulichina pitică, ce prin colorit aminteşte de liliac, vulturica de stîncă (Hieracium
pojontense, foaie grasă, alga roşie de apă dulce de pe pietrele umede din văi (Hildenbrandtia rivularis),
neuitînd să amintim şi de tisă, ce apare sporadic.
Hrana naturală abundentă cît şi liniştea au permis o largă reprezentare a faunei. Aici vieţuiesc
în condiţii excelente săl-bătăciunile mari şi mici, ca: ursul, lupul, rîsul—monument al naturii —,
mistreţul, vulpea, jderul, veveriţa ş.a., iar dintre păsări, găsim corbul, cocosul de munte, ierunca, ereţii,
vindereii, şorecarii etc., specii ce completează tabloul vieţuitoarelor din bătrînul codru. Dintre insecte
menţionăm specia endemică Cărăbuş rarăurense, iar dintre fluturi, Ion Nemeş enumeră şi aici cîteva
specii noi pentru fauna ţării noastre: Laspeyresia interruptana, Thera albonigrata, Calostigia laetaria,
En-dothenia carbonana, Pamene ochsenheimerianna.
Spre deosebire de cele floristice, cercetările faunistice au fost sporadice. În literatură, cele mai
multe referiri sînt făcute asupra insectelor şi au un caracter taxonomic. Remarcăm contribuţia adusă de
F. Gîrdei (1948), M. şi R. Constantineanu, I. Petcu, C. Pisică, Gh. Mustaţă, Ig. Ceianu, I.Nemeş ş.a.

Pădurea seculară Giumalău

Pe teritoriul comunei Pojorîta, în catena nord-vestică a muntelui Giumalău şi către cursul
superior al bazinetului hidrografic Putna Mare — Sterparul, se află pădurea seculară Giumalău.
Considerentele specificate în capitolul anterior privind codrul secular de la Slătioara au
determinat încadrarea pădurii seculare descrise mai jos în grupa rezervaţiilor naturale de importanţă
deosebită, cu statut de protecţie totală, în vederea urmăririi în timp a dinamicii evoluţiei speciilor
forestiere fără influenţa antropică.
Menţionăm doar că în anul 1941, Consiliul de Miniştri, prin Decizia nr. 9942 din 19 martie,
publicată în Monitorul oficial nr. 72, a aprobat, în afară de suprafaţa de la Slătioara, şi aceea de 290, 62
ha ca monument al naturii reprezentînd actuala rezervaţie.
Pădurea seculară este situată între 1230—1680 m altitudine, avînd pante cuprinse între 15—
35°, fiind marcată la limita superioară în golul de munte prin vîrfurile Sapele (1427 m), Ciungi (1521),
Stegele (1630 m), Alunul (1667 m) şi Giumalău (1857), cel mai înalt vîrf din Bucovina.
Cele mai apropiate localităţi de acest codru sînt: satul Valea Putnei (comuna Pojorîta), situat la
17 km în aval, şi satul Rusca de pe valea Bistriţei (comuna Dorna Arini), la 12 km depărtare.
Pentru o mai bună interpretare a florei din această rezervaţie, arătăm că muntele Giumalău se
încadrează în zona cristalino-mezozoică, fiind constituit dintr-un fundament cristalin şi o cuvertura
sedimentară mezozoică, prezentînd în ansamblu o structură în pînze de şariaj.
Dintre tipurile genetice de sol, mai frecvent se întîlnesc soluri brun montane acide de pădure,
superficiale pînă la mijlociu-profunde, de troficitate mijlocie, acoperind suprafeţe mai întinse, şi soluri
brun montane de pădure, mijlociu-pro-funde, cu troficitate ridicată. La limita inferioară, pe suprafeţe
mai mici, apar soluri intrazonale, înmlăştinate, adesea lipsite de vegetaţie lemnoasă.
Temperatura medie anuală este în jur de 4°C la baza masivului, iar spre creastă scade la 2°C.
Diferenţa de altitudine face ca să apară o întîrziere de circa 5 zile a fazelor fenologice 1 ale diferitelor
specii şi ca precepitaţiile anuale să oscileze între 800—900 mm în aval şi 1000 m spre vîrf.
Vegetaţia forestieră este dominată de molid (Picea abies), sporadic mai apare scoruşul (Sorbus
aucuparia), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), plopul tremurător (Populat tremula), diferite
sălcii (Salix cinerea, Salix pentandra) etc.
Pătura ierbacee este constituită din ferigi (Athyrium filix femina, Dryopteris filix-mas,
Polypodium vulgare), calcea calului (Caltha palustris subspecia laeta), clopoţei (Campanula spatula,
(Campanula trachelinum), tilişca (Circaea lutetiana), creţuşca (Filipendula ulmaria), pufuliţă
(Epilobium montanum), pojarniţa (Hypericum maculatum), opaiţă (Alelandryum rubrum), piciorul
cocoşului (Ranunculus acer), degetăruţ (Soldanella major), stirigoaie (Veratrum album), odolean
(Valeriana tripteris), trestie de cîmp (Calamagrostis villosa), horşti (Luzula silvatica), afin (Vaccinium
myrtillus), merişor (Vaccinium vitis-idaea), afinul alpin (Vaccinium uliginosum), iar prin locurile
băhnoase speciile de crisosplenium (Chrysosplenium alternifolium şi Chrysosplenium opositilium) ş.a.
În zona subalpină predomină ienupărul (Juniperus intermedia) şi jneapănul (Pinus mugho).
Dintre mamifere semnalăm prezenţa cerbului carpatin, a mistreţului, ursului, lupului, vulpii,
rîsului, pisicii sălbatice, jderului, veveriţei ş.a.
Avifauna cuprinde numeroase specii, din care cităm pe cele comune: cocoşul de munte (Tetrao
ttrogallus), sitarul (Scolapax rusticola) şorecarul (Buteo buteo), păsărarul (Acapiter nisus), gaiţa
(Garulus glandarius), coţofana (Pica pica), ciocănitoarea mare (Dryobater major), corbul (Corvus
corax) — monument al naturii etc.
Entomofauna este reprezentată prin gîndaci de scoarţă sau de lemn (Ips typographus, Ips
amitinus, Pityogenes chacographus) etc.

1
De la înmugurire pînă la căderea frunzelor.
 Rezervaţia de la Zamostea-luncă
Declarată rezervaţie naturală prin Decizia Comitetului executiv al Consiliului popular
judeţean Suceava nr. 492 din 29 octombrie 1973, în suprafaţă de 115,30 ha, Zamostea-luncă se află
situată pe malul drept al rîului Siret, la 12 km nord de drumul naţional Suceava-Dorohoi ce trece prin
comuna Zvoriştea.
Situată la contactul tectonic dintre orogenul carpatic şi platforma cratogenă moldo-podolică,
lunca Zamostei se prelungeşte de la altitudinea de 290 m a terasei inundabile a Siretului spre piemontul
colinar. Particularităţile climatice sînt înscrise de curenţi de aer nord-vestici, de precipitaţii abundente
(700—800 mm anual), ca şi de temperatura medie cuprinsă între 6—8°C, determinînd caracterul
vegetaţiei locale; aceasta poartă amprenta autenticităţii, fiind puţin denaturata de factorul antropic.
Dintre speciile lemnoase, se remarcă dominaţia stejarului (Quercus robur). Frasinul (Frasinus
excelsior) a fost în parte redus prin extracţie, carpenul (Carpinus betuluş) este destul de bine
reprezentat, iar teiul (Tilia cordata), cireşul sălbatic (Prunus avium), paltinul de cîmp (Acer
platanoides) şi plopul tremurător (Populus tremula) sînt destul de frecvente.
Dintre elemente arbustive, apar: jugastrul (Acer campestre), alunul (Corylus avellana),
sîngerul (Cornus sanguinea), ulmul de cîmp (Ulmus laevis), păducelul (Crataegus monogyna), salba
moale (Evonymus europaea), iedera (Hedera helix) şi sporadic monumentul naturii salba pitica
(Evonymus nana).
Flora este bogat reprezentată prin ghioceii (Galanthus nivajis şi Leucojum vernum) care
îmbracă suprafeţe întinse ale rezervaţiei lăsînd vizitatorului în cursul lunilor aprilie-mai o imagine de
neuitat, viorele (Scilla bifolia), sor cu frate (Melimpyntm bihariense), mierea ursului (Pulmcnaria
offici-nalif), dalacul (Paris quadrifolia), hepatica (Hepatica nobilis), tătăneasa (Symphytum cordatum),
creţuşca (Filipendula ulmaria), slăbănogul (Impatiens noli-tangere), rodul pămîntului (Arum
maculatum), lăcrămioara (Convallaria majalis), coada cocosului (Polygonatum latifolium), cerenţel
(Geum urbanum), urzici (Urtica dioica şi Urtica kioviensis) ş.a. Ca monumente ale naturii, semnalăm
prezenţa lalelei pestriţe (Fritillaria meleagris) şi a papucului doamnei (Cypripedium calceolus) care
înfloresc primăvara.
Compoziţia floristică prezintă o asemănare deosebită cu cea descrisă de Alexandru Borza
(1937) din R.S.S. Moldovenească sub denumirea de Querceto — Carpinetum bessarabicum.
Nicolae Boscaiu, Alexandru Filipaşcu şi Taras Seghedin (40), pe baza releveurilor din
rezervaţie (1976), fac o descriere a florei şi a faunei. Referitor la compoziţia vegetaţiei, se revine la
asociaţia descrisă de Al. Borza (1937), dar se propune denumirea de Euonymo nanae Carpinetum
(Borza 37) nom.nov.1, după una din cele mai reprezentative specii sub aspect fitogeografic, chiar dacă
în privinţa participării sale cantitative rămîne mai puţin reprezentativă.
Fauna este destul de bine reprezentata prin numeroase specii, din care amintim căpriorul,
mistreţul, pisica sălbatică, vulpea, iepurele, jderul ş.a.
Cîteva cazuri în care s-au găsit coarne semifosile de cerb indică prezenţa odinioară a cerbului
comun, aşa-numitul „lidvan" (Cervus elaphus hippelaphus) în luncile Siretului, biotop clasic pentru
această specie, pînă la intervenţia omului.
Caracterul de pădure de luncă, dominată de stejari în asociaţie cu frasini, a determinat
prezenţa unui mare număr de păsări ce alcătuiesc o ornitocenoză bine stabilizată. La aceasta mai
contribuie şi faptul că vechile meandre ale Siretului care străbat rezervaţia alcătuiesc, în perioada
inundaţiilor sau a ploilor, numeroase bălţi, japşe şi formaţiuni stuficole înmlăştinate, care atrag speciile
de baltă. Prezenţa stejarilor bătrîni permite o intensă populare cu specii care nidifică în scorburi ca
graurul (Sturnus vulgaris), stîncuţa (Coloeus sp.) etc.
Ca element alohton este fazanul (Phasianus colchicum torquatus), naturalizat prin colonizări
repetate, care a găsit aici un mediu foarte prielnic.
Alcătuirea floristică a vegetaţiei din lunca Zamostei confirmă importanţa deosebită a acestei
rezervaţii pentru conservarea sistemelor relictare şi impune mărirea perimetrului şi interzicerea oricăror
extrageri, chiar sub forma de tăieri de igienă, pentru a se asigura protecţia vegetaţiei din întreaga zonă
forestieră aferentă.

Tinovul Mare de la Poiana Stampei

Aflat sub administraţia ocolului silvic Dorna Candreni, pe teritoriul comunei Poiana Stampei,
străjuit de dealurile Smida, Căsoi, Ciungii Chiperenilor, cu o suprafaţă de 675,11 ha (incluzînd şi zona
de protecţie), Tinovul Mare reprezintă cea mai întinsă rezervaţie naturală de turbă din ţara noastră.
Privită din şoseaua naţională ce leagă Vatra Dornei de Transilvania, din dreptul cantonului

1
În botanică, această prescurtare înseamnă „denumire nouă".
silvic „Plaiul Bîrgău", de la 400 m, pădurea din rezervaţie nu se diferenţiază pentru un necunoscător de
fondul general al vegetaţiei forestiere. Pătrunzînd însă în tinov, după ce traversăm pe o punte din
buşteni pîrîiaşul Căsoi şi trecem de o bandă de molizi înalţi ce ascund privirilor de departe turbăria,
avem surpriza să ne găsim de-a dreptul într-o tundră de tip siberian compusă dintr-un pinet cu
consistenţă medie (0,5—0,6), vegetînd în grele condiţii staţionale într-o întinsa mlaştină de turbă
oligotrofă.
Această mlaştină, situată pe un teren aproape plan, la o altitudine medie de 880 m, este
traversată de un pod din lemn lung de 900 m pe care se poate trece cu uşurinţă pe orice vreme. Datorită
apei ce musteşte continuu în stratul gros de muşchi lax, uşor bombat, cu mii de perini moi din diferiţi
muşchi higroscopici, se pătrunde foarte greu, mai ales pe timp ploios în afara podului construit.
Importanţa ştiinţifică a rezervaţiei, declarată monument al naturii prin H.C.M. nr. 1625/1955,
este deosebită. Se ştie că tinoavele oligotrofe prezintă p mare carenţă a solului şi a apei în substanţe
minerale nutritive, mai ales în calcar. De aceea flora prezentă, destul de săracă, este silită să se
hrănească mai mult din particule coline şi din precipitaţii atmosferice. Datorită muşchilor ce vegetează
abundent, mai ales celor din genul Sphagnum, solul şi apa au devenit puternic acide, colorate în nuanţe
gradate de brun, predominînd acizii humici şi huminici. Flora bacteriană lipseşte în totalitate de la
cîţiva centimetri de la suprafaţa, datorită acidităţii şi lipsei de oxigen. Aşa se explică de ce polenul
depus de-a lungul secolelor în strate succesive de turba este conservat în condiţii optime, păstrîndu-se
pînă în zilele noastre numeroase relicte glaciare. În baza analizelor sporo-polinice, s-a determina în
timp şi în spaţiu cu precizie evoluţia florei de la formarea turbăriilor acum cîteva mii de ani.
Într-o documentata lucrare, acad. Emil Pop (23) trata că „zăcămîntul turbos este o arhiva
multimilenară, documentară, din care se poate reconstitui flora mlaştinii care s-a succedat sub imperiul
diverselor climate, cît a durat sedimentarea".
Din analizele şi studiile efectuate de Em. Pop, au reieşit următoarele succesiuni de vegetaţie
pentru bazinul Dornelor:
— faza de pin amestecat cu molid şi mai puţin mesteacăn cu salcie desfăşurată în preboreal,
începută mai timpuriu în nordul şi centrul Europei;
— faza de pin şi molid cu urme de alun şi stejăriş mixt (cu ulm şi tei), puţin reprezentată ca
fază de trecere din borealul timpuriu;
— faza de molid-alun-stejăriş mixt cu preponderenţa molidului, celelalte specii fiind absente
astăzi, cuprinzînd timpul călduros postglacial din boreal pînă în subboreal;
— faza molid-carpen, acesta din urmă atingînd maximum în perioada de uscăciune de la
sfîrşitul subborealului, trecînd şi în subatlantic;
— faza molid-fag-brad din subatlanticul mai rece şi mai umed, faza fagului fiind cea mai
recentă.
Genetic, tinoavele au început să ia naştere în postglaciar, după permanentizarea timpului
călduros, cînd, la altitudini de peste 800 m, cădeau destule precipitaţii pentru a alimenta sfagnetele
vechi. Modalitatea de geneză se pare că este „încălecarea sfagnetului peste o mlaştină eutrofă finită.
Prin colmatarea depresiunii existente, sfagnetum-ul a dat de un substrat de turbă relativ acidă, fără
influenţa apelor de infiltraţie. Dacă este aşa, se pare că turba eutrofă de bază s-a format din perioada
finiglaciar a pinetelor, iar turba de sfagnum i s-a suprapus din postglaciarul vechi.
În prezent, elementul forestier predominant este pinul silvestru (Pinus silvestris forma turfosa)
ce vegetează greu, atingînd diametre cuprinse între 10—22 cm la vîrste în jur de 100 de ani,
mesteacănul pufos (Betula pubescens) şi unii hibrizi ai mesteacănului (Betula hybrida = Betula
pubescens, Betula verrucosa, şi Betula warnstorfii = Betula bumulis x Betula verrucosa), precum şi alte
specii comune, din care amintim scoruşul, plopii şi molizii din zona de protecţie.
Flora ierbacee este destul de săracă, remarcîndu-se frecvent următoarele specii: feriga
(Dryopteris cristalul merişorul (Vuccinium vitis-idaea), afinul (Vaccinium myrtillus), rachiţeaua
(Vaccinium oxycoccos), ruginarea (Andromeda polyfolia), vuietoarea (Empetrum nigmm), calcea
calului (Caltha palustris subspecia laeta), gălbăioara de turbărie (Lysimachia thyrsiflora), curechiul de
munte (Ligularia sibirica), bumbăcăriţa (Eriophorum vaginatum), rogozul (Care pauciflora), trestia de
turbă (Calamagrostis neglecta) ş.a., iar dintre briofite menţionăm: Sphagnum wulfianum (muşchi
frunzos relict arctic şi subarctic caracteristic unor zone periferice de zăvoaie de tip finlandic),
Splachnum ampullaceum, Thuidium lanatum etc.
Fauna este deosebit de interesantă, pentru că în afara speciilor comune zonei (urs, lup, vulpe,
jder etc.), îşi mai găsesc loc de refugiu unele relicte cu un areal foarte îndepărtat în Groenlanda, Scoţia,
Extremul Orient, cum sînt rotiferele: Dinocharis intermedia, Elosa woralli, Lecane ploenesis, Morulina
gigantea, tardigradul Macrobiotus dubius, necunoscut în Europa centrală şi sudică, o furnică (Formica
ţusca picea) şi păianjenii Tetragantha pinicola, Therium undulatum şi Drassodes cognatus.
În ceea ce priveşte microlepidopterele, Ion Nemeş descrie cîteva specii noi de fluturi mici
pentru fauna ţării: Glyphiteryx hawosthana, Cnephasia alternella, Agryphilla tristella forma hiibnerella,
Epinotia gimmerthaliana, Argyroploce schaefferana, Zeiraphera ratzeburgiana, Coleophora glitzella,
precum şi rarităţile Ancylis anguicella, Catoptria margaritella ş.a.
Faptul că tinoavele oligotrofe conservă speciile relicte şi cele actuale, fiind deci un document
viu al succesiunii speciilor multimilenare, le conferă o importanţă ştiinţifică deosebită atît pentru
adîncirea studiilor de evoluţie cît şi pentru partea practica a exploatării raţionale a unora din ele pentru
calităţile lor deosebite (curative, material ixolator, turba medicinală, îngrăşăminte pentru flori etc.).
Raportat la cele peste 20 de tinoave din judeţul Suceava, rezervaţiile de turbă existente
(Lucina şi tinoavele de la Poiana Stampei şi de la Şarul Dornei), precum şi tinoavele de la Grădiniţa şi
Drăgoiasa, actualmente înscrise în amenajamente silvice ca făcînd parte din grupa I de protecţie
absolută conform H.C.M. nr. 114/1954, şi care urmează a fi propuse şi înscrise şi ca rezervaţii
ştiinţifice, reprezintă puţin faţă de producţie, dar suficient pentru aprofundarea evoluţiei tinoavelor şi a
studiilor de o mare valoare ştiinţifică ce se pot realiza, mai ales ca există puţine ţări pe glob care au
astfel de turbării.

Tinovul de la Şaru Dornei

Înainte de a intra în comuna Şaru Dornei, în drum spre masivul Călimani, în apropiere de
şoseaua betonată ce duce spre Gura Haitei, pe o suprafaţă de 35,5 ha, se întinde o rezervaţie de turbă ce
atrage de departe privirile vizitatorilor, tinovul Şaru Dornei.
Turbăria de formaţie mai recentă (circa 3000 de ani), este aşezată pe terasa pîrîului Neagra
Şarului, la o altitudine de 800 m.
Şi aici fondul vegetaţiei îl alcătuieşte muşchiul arctic de tipul Sphagnum, peste care în condiţii
austere de troficitate s-a dezvoltat un arboret cu o consistenţă plină de pin silvestru (Pinus silvestris
forma turfosa), pe un strat de turbă a cărui grosime variază între 1,10—3,20 m. Spre deosebire de
celelalte tinoave, acesta nu are o zonă de protecţie de pădure în jur.
Asupra genezei şi a semnificaţiei tinoavelor am insistat în capitolul anterior. Consemnăm doar
faptul că dintre toate tinoavele existente în această parte a ţării, numai în acesta de la Şaru Dornei, ca şi
în cel de la Căsoi—Poiana Stampei, intervenţia umană a fost absentă, motiv pentru care acestea au fost
declarate rezervaţii ştiinţifice.

Alte rezervaţii forestiere

Zona colinară şi de dealuri din cuprinsul judeţului Suceava oferă condiţii optime pentru
dezvoltarea unor păduri întinse de foioase, cuprinzînd numeroase specii lemnoase: fag, carpen, paltin,
stejar, cireş etc. Arborete cu vîrste înaintate, cu diametre şi înălţimi deosebite sînt foarte rare, iar acolo
unde se mai găsesc sînt ocrotite integral. Pentru acest motiv, Consiliul judeţean de ocrotire a naturii, cu
sprijinul direct al Inspectoratului silvic judeţean Suceava (ing. Florica Tache, inspector şef, şi dr. ing.
Petru Brega, inspector şef adjunct), a luat iniţiativa de a supune ocrotirii unele formaţii forestiere tipice,
creînd noi rezervaţii naturale, legalizate prin deciziile Comitetului executiv al Consiliului popular al
judeţului Suceava din anii 1971 şi 1973.
Un loc important îl ocupă arboretul de fag de la Dragomirna, în suprafaţă de 131 ha, aflat pe
teritoriul comunei Mitocn Dragomirnei, fiind în administraţia ocolului silvic Suceava şi făcînd parte
din trupul de pădure Chilia, la o altitudine cuprinsă între 380—450 m.
La această rezervaţie se poate ajunge uşor pe două trasee: pe drumul comunal asfaltat Suceava
— Mănăstirea Dragomirna, care trece prin cartierul Iţcani, traversează comuna Mitocu Dragomirnei şi
ajunge la mănăstire, lîngă casa silvică; de aici drumul este de pădure, neasfaltat, cunoscut sub numele
de „Trei meri" şi se continuă pe o distanţă de 1,8 km pînă la rezervaţie; pe şoseaua naţională Suceava—
Siret, pînă la ramificaţia spre comuna Pătrăuţi; de aici, pe drumul comunal asfaltat care trece prin
această comună, se ajunge la cantonul silvic „Crujana", de unde, pe drumul forestier spre Dragomirna
şi în continuare, pe drumul forestier „Trei meri", se ajunge în rezervaţie. Lungimea întregului traseu din
centrul municipiului Suceava pînă aici este de 18 km, spre deosebire de primul traseu care este de
numai 12 km. Desigur, cel de al doilea traseu, deşi este mai lung, este mai interesant, pentru că se poate
vizita cu această ocazie şi biserica din Pătrăuţi, ctitoria lui Ştefan cel Mare. Pe parcurs, la intrarea în
pădurea Crujana, putem vizita o altă rezervaţie silvică, stejăretul Crujana, de care vom aminti ulterior.
înainte de a vizita făgetul ocrotit, ne putem opri şi ia Mănăstirea Dragomirna, veche ctitorie a
mitropolitului Anastasie Crimca, ridicată la începutul secolului XVII (1605— 1607), interesantă pentru
zidurile sale exterioare, turla bisericii din curte sculptată în piatră şi muzeul care adăposteşte frumoase
miniaturi originale de pe timpul lui Anastasie Crimca.
Arboretul din rezervaţie are o provenienţă naturală în proporţie de 97%, regenerarea lui
realizîndu-se prin semintisul natural instalat ca urmare a unor tratamente silvice din trecut. Cea mai
importantă intervenţie silvică a avut loc între anii 1875—1880, cu care ocazie s-au plantat puieţi de
răşinoase (molid, larice şi pin silvestru). În jurul anului 1890, s-a plantat un hectar cu stejar şi paltin, iar
în anul 1962 s-au făcut unele completări cu frasin şi paltin. Marea majoritate a arborilor au vîrste
cuprinse între 90 şi 110 ani.
Petru Brega, în studiul monografic Făgetumul Dragomirna, apărut în volumul V din „Studii şi
comunicări de ocrotire a naturii", distinge patru tipuri de pădure: făget de deal cu floră de mull (de
pădure), avînd consistenţa plină (0,8—1,0 acoperire), făget cu rogoz (Carex pilosa), cu o acoperire de
80—90%, şleau de deal cu gorun şi stejar pedunculat cu floră de mull, şi amestecul de anin negru cu
frasin şi alte foioase cu o consistenţă mijlocie. Diametrele unor arbori sînt în medie de 53,3 cm la fag,
62,7 cm la molid şi 56,3 cm la larice, iar înălţimile sînt între 35,3 m la fag şi 39,9 m la larice.
Fauna este destul de bine reprezentată prin cerb carpatin, lopătar, căprior, mistreţ, vulpe, lup,
pisică sălbatică, iepure, jder etc., iar dintre păsări se găsesc: fazan, sitar, buha, şoarecar, cioară, gaiţă
ş.a.
Deşi recent constituită, rezervaţia este des vizitată şi studiată de numeroşi specialişti din ţară şi
din străinătate (prof. Iuliu Morariu, prof. Traian I. Ştefureac, prof. Emilian Ţopa ş.a.). În anul 1978 a
fost vizitată de o delegaţie a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), iar în
septembrie 1979 a constituit unul din obiectivele programului reuniunii ştiinţifice a Uniunii
Internaţionale a Organizaţiilor de Cercetări Forestiere (I.TJ.F.R.O.).
Rezervaţia de la Crujana, de care am amintit şi care se găseşte pe teritoriul comunei Pătrăuţi,
are o suprafaţă de 32,3 ha. fiind un frumos arboret de amestec de specii de foioase, în care predomină
stejarul. Altitudinea medie a rezervaţiei este de 370 m, terenul este plan, consistenţa plină, diametrul
speciilor cuprins între 40—44 cm, Jar înălţimea medie este de 28 m.
De asemenea, menţionăm în acest cadru rezervaţia de la Ciumîrna din ccmuna Vatra
Moldoviţei (ocolul silvic Vama), situată în apropierea drumului modernizat ce duce de la Rădăuţi spre
Cîmpulung peste obcinele Feredeu şi Obcina Mare, în cătunul Ciumîrna, rezervaţie creată la
propunerea profesorului Traian I. Ştefureac pentru protecţia plantei rare trientala (Trientalis europaca)
din familia primulaceelor, de mare interes ştiinţific. Locul în care se găseşte planta este greu accesibil,
motiv pentru care se ajunge în rezervaţie destul de greu, planta neputînd fi identificată decît numai de
cunoscători.
Lista rezervaţiilor naturale va fi completată în viitor cu noi obiective ce desigur vor fi
descoperite de către numeroşi cercetători care îşi vor aduce preţioasa contribuţie la o cît mai bună
cunoaştere a florei, faunei şi a bogăţiei naturale de pe aceste meleaguri.

Rezervaţii geologice
„Munţilor
Pentru ce e în voi atîta, frumuseţe?"
G. BYRON

Cheia Moara Dracului

Situată pe cursul superior al pîrîului Valea Caselor, fluent de dreapta al rîului Moldova,cheia
Moara Dracului se află la distanţă de 7 km de gara C.F.R. Cîmpulung-Est, pe versantul de nord al
masivului Rarău.
Din punct de vedere geologic, această cheie se află în compartimentul nordic al sinclinalului
Rarău. Formaţiunile geologice nu au un caracter unitar, întrucît spre margini apar predominant
formaţiuni carbonatice, în timp ce pe partea centrală sînt depozite noi argilo-marnoase de vîrsta
cretacică cu klippe calcaroase şi blocuri dispuse pe mai multe niveluri.
Cel mai bine dezvoltat în tot sinclinalul marginal este stratul dolomitelor calcaroase, a căror
culoare în spărtură proaspătă este alb-gălbuie-cenuşie, datînd din triasicul inferior. În triasicul mediu,
datorită exondării care a urmat depunerii lor, partea superioară a fost îndepărtată prin eroziune, de unde
rezultă că grosimea iniţială a fost mai mare faţă de cea actuală, cu extensie pînă la Iacobeni. Aici pîrîul
format a tăiat cheia, denumită acum Moara Dracului, şi tot în acelaşi aliniament s-au format crestele
Adam şi Eva de la Pojorîta.
Orientarea cheii este sud-vest — nord-estică. Drumul de acces spre cheie este uşor accesibil.
După ce lăsăm în stînga noastră pîrîiaşul Malului, ne apar pereţii calcaroşi împărţiţi în două: partea
dinspre aval de circa 60 m, cu o înălţime redusă, şi partea spre amonte, de circa 30 m, cu pereţi
verticali, înalţi, ce atrag imediat atenţia vizitatorului.
După Ioan Iosep şi Dragomir Paulencu, procesul de formare al cheii s-a desfăşurat în două
etape, delimitate tranşant între ele: una veche şi alta mai recentă sau prin conlucrarea a două direcţii
morfogenetice distincte: una normală—subaeriană şi alta carstică — subterană. Oricum, evoluţia cheii
continuă şi în prezent deoarece încă nu s-a atins baza dolomitică, datorită atît rezistenţei rocilor la
carstificare, cît şi debitului relativ redus al pîrîului ce trece prin această cheie.
 Flora este bogată, avînd condiţii necesare de dezvoltare. În afară de molid, brad, mesteacăn,
plop tremurător, diverse sălcii, apare şi un exemplar de tisă (Taxus baccata), podoaba munţilor noştri.
Dintre plante ierbacee, enumerăm cîteva mai importante: floarea de colţ, urechelniţa, smeoaia,
clopoţeii, vulturica, usturoiul sălbatic de munte (Allium montanum), feriguţa etc.
Fauna de mamifere este destul de bogată, întrucît pe aici găsim adeseori urme de cerb
carpatin, rîs, lup, jder, vulpe ş.a.
O ieşire înspre aceste chei este interesantă şi pentru pitorescul traseului de urmat, de jos, de la
Cîmpulung, pînă la masivul Rarău, trecînd pe lîngă frumoasa clădire a liceului militar. Peste tot vom
întîlni numeroase stînci calcaroase care imprimă multă originalitate versantului nordic al acestui munte.
Vegetaţia care se caţără pe stînci aproape inaccesibile vizitatorului, flora bogată şi multicoloră, cîntecul
păsărelelor ne însoţesc pretutindeni în vizitarea acestei chei.
Urcuşul este din ce în ce mai dificil prin abrupturile ce încep să ne bareze drumul, dar odată
urcaţi pe creasta înverzită de pajişti montane, ne putem opri la o stînă ca să servim un ,.balmoş"-mălai
fiert în smîntînă cu bucăţi de caş proaspăt sau să ne răcorim cu un „zar" dulce de oi. Apoi încercăm să
depăşim cîinii care însoţesc oile la păscut spre a le feri de lupi sau de alte fiare, continuîndu-ne drumul.

Clipa triasică de pe Pîrîul Cailor

Clipele triasice sînt formaţiuni geologice foarte vechi şi importante prin diferite specii de
peşti, scoici sau amoniţi de origine marină încrustaţi în stîncile rămase ca martori ai unor frămîntări
tectonice de acum sute de milioane de ani" şi ai vieţii deosebit de bogate din oceanele calde de altădată.
Pentru a ajunge la monumentul naturii cunoscut sub denumirea de clipa triasică ele pe Pîrîul
Cailor, ne vom deplasa din comuna Fundu Moldovei pe Pîrîul Cailor, aflat pe stînga pîrîului Moldova,
pe un drum de exploatare ce duce spre nişte cariere de piatră, după care, pe o cărare şerpuind prin
fîneţe, vom ajunge la un bloc nu prea mare de calcare roşii care fac obiectul descrierii noastre.
Cercetarea este interesantă şi pentru faptul că, datorită unei structuri foarte complexe a zonei, geologii
au dat interpretări diferite şi au emis ipoteze variate asupra acestor calcare roşii. Pentru a ne convinge,
vom da în deplasarea noastră de şisturi cristaline, peste care se dispun conglomerate cuarţitice, apoi
dolomite, după care urmează japsuri, toate acoperite de diverse formaţiuni cretacice.
Calcarele roşii de aici au fost descoperite de geologul austriac K. Paul (1874) şi redescoperite
doi ani mai tîrziu de alt geolog austriac, B. Walter. Aceştia au extras multe fosile, pe care le-a
determinat, În anul 1879, renumitul paleontolog E. Moisisovice, trecute în parte în monografia sa
asupra cefalopodelor triasice, din zona mediteraneană (1882), devenind astfel un important loc de
referinţă pentru fauna din triasic, după cum rezultă şi din lucrările ulterioare ale cercetătorilor Athaber
(1906) şi Kittel (1912). Este interesant de semnalat că cercetătorii de mai tîrziu nu au mai regăsit aceste
calcare pînă destul de recent, cînd Ion Turculeţ (Iaşi) le-a redescoperit şi a descris şi alte noi forme de
fosile necunoscute.
Fauna paleontologică descoperită pînă recent (1979), enumeră 26 de forme animale, din care
15 de amoniţi şi 11 bivalve, majoritatea fiind caracteristice triasicului mediu (etajul Ladmian) cu
speciile de Protrachyceras, Arpadites, Celtites şi, dintre bivalve, Daonella. Există cîteva forme
caracteristice Carnianului inferior (speciile de Joanites), precum şi cele comune ambelor etaje
geologice (Megaphillites, Daonella, Halobia şi Monophyllites), ceea ce, după cercetătorul I. Turculeţ
(1972), precizează mai bine vîrsta Ladinian-Carnianului inferior al calcarelor.
Credem că cele cîteva elemente geologice descrise reliefează mai bine importanţa klippei
calcaroase, care este un martor important al trecutului geologic al regiunii, cuprinzînd numeroase
elemente faunistice fosile descrise prima dată de nenumăraţi specialişti, în zona noastră.

Alte rezervaţii geologice

Piatra Tibăului, de la confluenţa pîrîului Tibău cu Bistriţa Aurie, pe teritoriul comunei
Cîrlibaba, reprezintă un interesant masiv de calcare eocene fosilifere de circa 70 m înălţime. Această
frumoasă stîncă, ce atrage prin masivitatea ta, este terminaţia estică a flişului carpatic.
Ca aspect, se remarcă conglomerate şi gresii dispuse peste şisturi cristaline, atribuite
eocenului, după fauna de numuliţi pe care o cuprind. Urmează marne roşii-galbui şi cenuşiu-verzui,
peste care se suprapun calcare stratificate, apoi un masiv de calcare ce conţin şi ele numuliţi, bivalve,
gasteropode şi corali (ce populau apele calde de odinioară). Vîrsta ce li se atribuie se înscrie în eocenul
mediu (Lutetian) şi partea inferioară a eocenului superior (Priabonian). Calcarele de aici au o grosime
mai rar obişnuită (peste 50 m), dovedind condiţii speciale de acumulare.
Protecţia stîncii s-a impus datorită valorii ştiinţifice pe care o prezintă şi faptului că aceste
calcare sînt de bună calitate pentru construcţii de drumuri, ceea ce ar fi atras exploatarea şi ar fi
periclitat astfel existenţa ei.
Cheia Zugreni este situată h 20 km în aval de oraşul Vatra Dornei, pe rîul Bistriţa, la o
altitudine de 740 m de la suprafaţa apei, întinzîndu-se pe verticală pînă pe vîrful Pietrosul Bistriţei.
Zona este deosebit de pitorească prin sălbăticia stîncilor şi a florei. Pe teritoriul rezervaţiei,
lîngă malul apei, se află cabana turistică Zugreni, unde se pot găsi adăpost şi hrană. Rîul Bistriţa este
deosebit de bogat în peşti (lostriţă ocrotită, păstrăv, clean, mreană, scobar etc.), atrăgînd în timpul
sezonului de pescuit numeroşi pescari de pretutindeni.
Flora rezervaţiei este specifică stîncăriilor, aici găsindu-se floarea de colţ (Leontopodium
alpinum) în cea mai joasă staţiune naturală din Moldova. Este interesant de semnalat prezenţa
endemismului petrosia (Andryalla levitomentosa), aflat pe cele mai inaccesibile stînci din masiv.
Vegetaţia lemnoasă este formată din păduri de molid, iar diseminat apar paltinul de munte, teiul, ulmul,
plopul tremurător, scoruşul ş.a. Suprafaţa rezervaţiei, de 100 ha, este în administraţia ocoalelor silvice
Crucea şi Vatra Dornei.
Cheia Lucavei, cu o suprafaţă de 40 ha, este situată la gura pîrîului Lucava, la intrarea spre
fîneţele de la Lucina, pe teritoriul comunei Moldova-Suliţa, în raza ocolului silvic Breaza. Este
declarată ca rezervaţie pentru frumuseţea stîncilor calcaroase ce adăpostesc două importante
monumente ale naturii: strugurele ursului şi floarea de colţ ca şi pentru izvorul de apă sulfuroasă bună
de băut aflat aproape de drum.
Stînca Piatra Pinului este o rezervaţie paleontologică cu numeroase resturi de peţti fosilifer!
care demonstrează existenţa în oceanul cald de acum cîteva milioane de ani a unei faune specifice de
peşti, corali, scoici etc. Rezervaţia se află pe dreapta rîului Moldova, în dreptul parcului dendrologic
din oraşul Gura Humorului înfiinţat de Petru Ţăranu, primarul localităţii. Rezervaţia este împădurită,
fiind acoperită parţial cu pin silvestru, brad, molid şi diverse foioase, terenul fiind în mare pantă cu
blocuri de stîncării sparte de scurgerea timpului şi cu grohotiş. Specia subarbustivă afinul negru se
găseşte aici în cea mai joasă staţiune din Bucovina (600 m).
Piatra Şoimului este situată la cîteva sute de metri în amonte de Piatra Pinului şi este vizitată
de turişti pentru frumuseţea stîncilor din pădure.
Aflîndu-ne în oraşul Gura Humorului, putem să ne oprim şi în parcul dendrologic, creat pe un teren
odinioară insalubru, rupt mereu de puhoaiele dezlănţuite ale rîului Moldova pe timp de ploi abundente,
care cuprinde, pe o suprafaţă de 22 ha, peste 500 de taxoni floristici de pe toate continentele, în prezent
studiat şi admirat de oamenii de ştiinţă şi turişti aflaţi în trecere pe aici.

Rezervaţii mixte
„Nu există alt acces spre ştiinţă decît uşa pe care
ne-o deschide natura. Nu există alte adevăruri decît cele
pe care le găsim în natură"
L. BURBANK
Rezervaţia Pietrele Doamnei-Rarău
Masivul Rarău adăposteşte în partea şi nordică una din cele mai interesante forme geologice
din lanţul Carpaţilor Răsăriteni, cunoscută sub denumirea de Pietrele Doamnei.
Toponimul Rarău nu este încă deplin lămurit. Localnicii îl explică prin terenul frămîntat, cu
grohotişuri, greu de străbătut, lucru cu care am fi de acord, considerînd că de la „La rău" s-a ajuns la
„Rarău". Acad. Iorgu Iordan, reluîndu-1 pe Tiktin, atribuie numele unei păsări, şoimului (în limba
maghiară, răro — şoim), explicaţie ce pare a fi plauzibilă, dacă ţinem seama ca o stînca calcaroasă din
apropiere se numeşte Piatra Şoimului. Un alt punct de vedere este exprimat de Dumitru Tudose (34),
care susţine că elementele cele mai impunătoare ale peisajului au impresionat populaţiile de demult şi
că deci toponimul ar data din epoca daco-romană, deri-vînd din adjectivul latin rarum — raritate, ceea
ce este după părerea noastră mai puţin probabil. Cît despre denumirea stîncilor, numele ar veni de la
faptul că domnitorul Petru Rareş ar fi găsit aici adăpost pentru familia să atunci cînd s-a retras spre
Transilvania, iar doamna să se urca deseori pe blocurile de calcar şi scruta zările în aşteptarea soţului,
rămînînd în tradiţia populară toponimul de „Pietrele Doamnei". Din punct de vedere peisagistic,
dantela calcaroasă a acestor pietre se prezintă ca o piesă unică în Carpaţi, atrăgînd an de an numeroşi
vizitatori. Panorama care ni se înfăţişează privirilor într-o zi frumoasă, însorită, este impunătoare: spre
sud, se desluşeşte Pietrosul Bistriţei, cu rîul ce-l ocoleşte la poale, spre vest se remarcă conul vulcanic
al Giumalăului, spre nord apare muntele Tomnatec de la Cîmpulung Moldovenesc şi un şir de obcine
paralele ce se pierd în depărtări, iar spre est se întind pajiştile de pe Todirescu din preajma codrului
secular Slătioara.
Accesul spre această rezervaţie se poate face dinspre oraşul Cîmpulung Moldovenesc, pe două
drumuri: prin Valea Seaca sau de-a lungul pîrîului Izvorul Alb. Se mai poate ajunge prin comuna
Pojorîta, pe un drum forestier ce urcă pînă la bifurcaţia de sub vîrf spre Chiril, sau de pe valea Bistriţei
din localitatea Chiril, pe un drum ce urcă pe lîngă schitul Rarău spre noua şi moderna cabană.
Desigur, un drumeţ mai poate urca dinspre codrul secular Slătioara şi Todirescu pe un drum de
creastă, sau dinspre Vatra Dornei, din valea Colbului, de pe pîrîul Ruscă; de asemenea, dinspre valea
Putnei peste creasta Giumalăului, drum mai puţin accesibil dar plin de pitoresc.
Punctul cel mai înalt al Rarăului este situat la o înălţime de 1651 m, Pietrele Doamnei la 1647
m, iar cabana turistică la 1538 m.
Temperatura medie anuală este de 2,3°C, variind între —7°C (media lunii ianuarie) şi 12°C,
media lunii august.
Ninsorile sînt abundente, pe timp de iarnă depăşind un metru; În 17 aprilie 1977, cantitatea
căzută a atins 82 cm, producîndu-se mari pagube sectorului silvic prin rupturile produse de molid. O
cronică locală informează despre ninsori şi pe timp de vară, în zilele de 21—22 iunie 1910!
Precipitaţiile ating un maximum în luna mai şi un minimum în luna noiembrie, media anuală
fiind de 926 mm.
Întreaga zonă reprezintă calcare cu încrustaţii de corali, amoniţi, alge marine etc., elemente
care formau mari recife acum 140 de milioane de ani, în perioada cretacică, cîad acest teritoriu a fost
acoperit de apele calde ale oceanului. Datorită mişcărilor tectonice, cu timpul marea s-a retras, recifele
au fost ridicate la suprafaţă, fragmentîndu-se dînd naştere peisajului sălbatic atît de caracteristic. În
cuprinsul rezervaţiei, pe povîrnişul dinspre sud, se află Peştera liliecilor, numita de localnici „Borta
îngrădită" din cauza îngrădirii avenului prin care peştera poate fi accesibilă.
Condiţiile de mediu statornicite (temperaturi scăzute, in-solaţii puternice, precipitaţii
abundente, umiditate atmosferică ridicată, vînturi frecvente şi puternice) favorizează dezvoltarea unei
bogate vegetaţii cu caracter subalpin.
Specia forestieră predominantă o formează molidul, cu diseminări de scoruş, plop tremurător,
sălcii, mesteacăn ş.a.
Floristic, zona se încadrează în regiunea euro-siberiană, subregiunea carpatică, provincia
Carpaţilor dacici, subpro-vincia Carpaţilor orientali, circumscripţia munţilor Bistriţei, cu numeroase
specii saxicole, de la mezohigrofile pînă la xerofile şi heliofile.
În conspectul său floristic, Petru Raclaru(27) enumeră în masivul Rarău 326 de specii de
plante aparţinînd la 57 familii. Dintre endemismele carpatice aflate aici autorul citează: micsandra
sălbatică (Erysimum wittmanii subspecia wittmanii), cărbuni (Phyteuma wagneri, Phyteuma
tetrameruin), guşa porumbelului (Silena nutans subspecia dubia), clopoţel (Campanula carpatica),
margaretă (Chrysanthemum rotundifolium), căldăruşă (Aquilegia nigricans), gălbeneaua de munte
(Ranunculus carpaticus, sor cu frate (Melampyrum saxosum), cimbrişor (Thymus comosus), muşcatu
dracului (Scabiosa lucida subspecia barbata), coada şoricelului (Achillea schurii), păiuş (Festuca
carpatică), Dentaria glandulosa ş.a.
Pe ţancuri şi abrupturi calcaroase, creşte gingaşa albumiţă, tot atît de cunoscută şi sub
denumirea de floarea de colţ (Leontopodium alpinum) a cărei culegere este inter/isă, fiind declarată
monument al naturii, iar pe stîncării, alături de jneapăn (Pinus mugho), prin locuri însorite, găsim tufe
de bîrcoace (Cotoneaster integerrima) şi relictul arginţica (Dryas octopetala) cu frumoase flori albe.
Ion Nemeş descoperă două specii noi pentru fauna ţării dintre microlepidoptere: Cnephasia
articolana şi Chloroclysta citrata forma strigulata, fluturi mici, deosebit de interesanţi pentru
cercetători.
Fauna de vertebrate este în strînsă dependenţă de învelişul vegetal, de hrană şi de linişte. În
pădure găsim frecvent urme de urs, cerb carpatin, lup, vulpe, mistreţ, rîs, iepure, veveriţă, jder ş.a.
Ornitofaună este la fel de bine reprezentată prin corbii ce apar solitari, cocoşi de munte, ierunci, păsări
răpitoare şi cîntătoare.
Dîndu-se în folosinţă noua cabană turistică (1976), în care se poate găsi adăpost pentru 80 de
persoane, hrană pentru 120 de drumeţi, rexervaţia Pietrele Doamnei-Rarău a devenit uşor accesibilă
maselor largi de vizitatori. Pentru aceasta — ştiindu-se că accesul autoturismelor în zonă produce
poluarea atmosferei, fapt ce grăbeşte degradarea stîncilor şi dispariţia unor specii rare, ocrotite — se
impune limitarea obligatorie a accesului maşinilor pînă în dreptul cabanei, a turiştilor pe stînci precum
şi interzicerea degradării peisajului prin implantarea diverselor panouri sau tăbliţe, în amintirea unor
evenimente, pe stîncile Pietrelor Doamnei. Organele oficiale de turism trebuie să înţeleagă şi să ia
măsuri corespunzătoare privind ocrotirea rezervaţiei în sensul celor de mai sus, întrucît considerăm că
rolul cabanei este de a servi rezervaţiei, facilitînd accesul turiştilor, şi nicidecum rezervaţia nu poate fi
subordonată cabanei. Printr-o bună colaborare între organele ce răspund de rezervaţie (silvicultura,
Comisia monumentelor naturii de pe lîngă Academia R.S.R. prin Consiliul judeţean de ocrotire a
naturii şi Oficiul naţional de turism) se va reuşi păstrarea pentru un timp cît mai îndelungat a acestor
frumuseţi naturale, ştiindu-se că stîncile sînt supuse degradării datorită şi variaţiilor mari de
temperatură dintre iarnă şi vară, a îngheţurilor, vînturilor, furtunilor, descărcărilor electrice, ploilor etc.
La acestea nu mai trebuie să adăugăm degradările provocate de om.
 Rezervaţia Călimani
În partea de sud-vest a judeţului Suceava se întind munţii Călimani cu ramificaţii spre nord,
pînă în albia rîului Dorna. În ansamblu, aceştia urcă în trepte dinspre sud spre nord pînă la o altitudine
de peste 2100 m. La limita bazinelor Dornelor ei se continuă printr-un abrupt, coborînd pe pante mai
mari prin numeroase obcine, ce închid între ele bazinele hidrografice aproape paralele, cu ape ce curg
spre nord, în Bistriţa.
Este interesantă evoluţia acestor munţi, de la formarea lor. În mezozoic, apele mării cretacice
ocupau actuala regiune. Mişcările de încreţire au dus mai întîi la formarea munţilor Bistriţei, iar la
sfîrşitul erei secundare s-a format depresiunea de scufundare a Transilvaniei.
La începutul terţiarului (paleogen), întreaga regiune corespundea golfului marin al Bîrgăului,
legat de acel al Maramureşului. În a doua parte a terţiarului (neogen) au avut loc cîteva puternice
erupţii, separate între ele prin perioade de linişte, care au dus la apariţia actualului masiv acum circa 55
milioane de ani, Călimanii fiind deci cei mai tineri munţi din ţara noastră.
În ultima parte a terţiarului şi în cuaternar s-a instalat glaciaţia, evidenţiată în prezent prin
existenţa căldărilor pe partea de nord a celor mai înalte piscuri. Căldările glaciare tipice de pe versantul
bucovinean sînt pe Răcitiş, la o altitudine de 1900 m; ele erau acoperite, cu circa un milion de ani în
urmă, de gheţari ce se întindeau pe distanţe de pînă la 3 km.
Ultimele mişcări de ridicare au avut loc la începutul cuaternarului şi au dus la formarea
masivelor muntoase, la definitivarea configuraţiei actuale. Marele crater lărgit în urma exploziilor
repetate, modelat de gheţari, avalanşe, torenţi şi factori meteorologici, a fost pe parcurs străpuns de
afluenţii rîului Neagra Şarului, căpătînd aspectul actual.
Relieful Călimanilor se caracterizează prin prezenţa unor terase mari, dispuse în trepte,
evidenţiind curgerile succesive de lavă. Manifestările post-vulcanice sînt reprezentate prin depuneri de
sulf nativ, limonit şi prin izvoare carbogazoase.
Rezervaţia de aici a fost înfiinţată prin decizia Comitetului executiv al Consiliului popular al
judeţului Suceava, fiind inclusă în Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului înconjurător şi cuprinde
pădurile şi jnepenişurile situate la obîrşia pîrîului Neagra Şarului, înspre vîrful Răcitiş, avînd ca limite:
la vest şaua ce duce spre vîrful Pietricelii, spre sud creasta Răcitiş, spre est arboretul de limită al
amestecului de molid-zîmbru, iar spre nord o linie marcată ce atinge şoseaua betonată care urcă la
colonia de mineri din Călimani.
În afară de aspectul peisagistic fără egal, care atrage numeroşi turişti şi specialişti, rezervaţia
prezintă o importanţă ştiinţifică deosebită şi prin aceea că aici se află un arboret natural în amestec
intim între molid şi zîmbru, unic în ţară. Zîmbrul (Pinus cembra), relict glaciar, cuprinde, după
inventarierea noastră din anul 1973, un număr ce depăşeşte 7000 de exemplare, bine conformate,
frumoase, drepte, concurînd cu molidul, în zona căruia se află. În jnepenişul ce se întinde pe o suprafaţă
de peste 400 de ha, la limita superioară a vegetaţiei forestiere, exemplarele de zîmbru prezintă adesea
bi- şi trifurcaţii datorită intemperiilor (vînturilor puternice, ploilor cu trăsnete abundente, ninsorilor
masive, gelivurilor, rupturilor) care îi conferă un aspect aparte de rezistenţa în faţa dezlănţuirilor
naturii.
Este interesant că la aceste cote înalte, pe terenurile în pante, cu grohotiş, solul este fixat pe
cîteva hectare şi de aninul de munte (Alnus viridis); deosebit este şi faptul că scoruşul de munte
(Sorbus aucuparia forma lanuginosa) vegetează în foarte bune condiţii în exemplare izolate, pînă la
1880 m, depăşind cu mult zona molidului şi a zîmbrului.
Semnalăm de asemenea prezenţa în stare naturala a unor exemplare de larice (Larix europaea
subspecia carpatică) vegetînd în bune condiţii şi depăşind în multe cazuri 22 m înălţime şi 60 cm în
diametru, pe versantul nord-vestic.
Arbustul ocrotit smirdarul (Rhododendron kotschyi) apare frecvent în jnepenişuri şi în
ienuperete, colorînd în roşu aprins covorul vegetal în luna iulie, uneori chiar şi în august.
Dintre speciile floristice, cităm ghinţura (Genţiana punctata) ce apare sporadic în micile
poieniţe sau de-a lungul unor poteci, degetăruţul (Soldanelle montana cu varietăţile: calimanica R. Ros,
citată la Tămău, romanica R. Ros forma nova de la Tămău, Grui, Pietrosul Căliman, Strunior),
ciuboţica (Primula minima) găsită de profesorul clujean Csuros în 1948 între Răcitiş şi Pietricelii .ş.a.
Fauna este bine reprezentată prin cerbi carpatini, lupi, vulpi, rîşi, jderi. Alexandru Filipascu
menţionează prezenţa cocoşului de mesteacăn, monument al naturii, în jnepenişuri.
Geologul Emil Butnaru, care a descoperit în anul 1961 peşterile deosebit de interesante pe
care le-a denumit „grotele Luanei" formate în rocile vulcanice denumite „vulcano-carst", explică
formarea peşterilor datorită aglomeratelor şi tufurilor vulcanice aşezate peste curgerile de lavă, în mai
multe cicluri ce corespundeau exploziilor vulcanice, fiind acoperite cu orizonturi de silice şi de oxizi de
fier. În crăpăturile apărute cu ocazia stabilizării depozitelor de aglomerate şi cenuşă au pătruns apele în
subteran, iar porozitatea lor a permis, ulterior circulaţia apelor. Apa a îmbibat şi alterat rocile şi, cu
timpul, după îndepărtarea particulelor fine şi a Cenuşei, dar mai ales după tasarea depozitelor afinate şi
slab cimentate, s-au format mici goluri care au accentuat circulaţia subterană şi transporturi de material.
Prin prăbuşirea continuă a tavanelor, golurile se măreau. Orizonturile mai rezistente s-au menţinut însă,
stabilizînd tavanele, iar circulaţia apelor a dus la apariţia depunerilor de nisip, caolin, anhi-drit şi oxizi
de fier.
Stalactitele, stalagmitele şi draperiile „metalice" din aceste peşteri s-au format prin
concreţionarea limonitului dizolvat în apele de infiltraţie şi depus geleficat, consolidate prin evaporarea
apelor. Grotele descoperite au dezvăluit o lume mirifică cu forme bizare şi fantastice.
Presupunem că trebuie să mai existe astfel de grote în acest masiv vulcanic, care, atunci cînd
vor fi descoperite, vor dezvălui din nou o lume de basm şi vor putea fi conservate pentru posteritate.
Exploatarea sulfului din Călimani are o importanţa excepţională pentru economia ţării noastre,
după cum şi păstrarea ecosistemelor din rezervaţie, care sînt unicate de talie europeană. Se impune deci
o strînsă colaborare în spiritul legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător, între organele direct
interesate în acest sens: silvicultura, sectorul minier şi protecţia mediului înconjurător, pentru a îmbina
interesele omului cu necesitatea de a păstra intactă măreţia naturii.

Rezervaţia 12 Apostoli
Creasta ce formează cumpăna apelor dintre bazinele pîraielor Neagra Şarului şi Poiana Negri
şi coboară dinspre Călimani peste culmile Tămău şi Pietrele Roşii spre vîrful Lucaciu şi oraşul Vatra
Dornei adăposteşte multe figuri zoo- şi antromorfe „sculptate" de intemperii în decursul vremii,
deosebit de interesante, constituite din fragmente de lavă cimentate.
Grupul de stînci ce formează rezervaţia este cel mai important şi cuprinde nenumărate
„sculpturi" fantastice ce atrag numeroşi vizitatori, ca de exemplu figura unui moş cu barbă, spre nord, a
unui bătrîn spre sud, a unui urs cu capul plecat, a unei femei ce aminteşte silueta faraonesei Nefertiti
ş.a. Figura bătrînului se evidenţiază prin aceea că are „trei fete" distincte, orientate spre cele trei cărări
ce se îndreaptă spre el: către Gura Haitei o faţă lată, brachicefală; un cap mai mic, cu o frunte mai
îngusta şi o barba alungiră, spre nord şi o faţă mai înalta şi îngustă, de tip dolicocefal, avînd parcă şi un
coif pe creştet, se remarcă venind dinspre sud.
Referitor la existenţa unor asemenea figuri pe unele vîrfuri de munte, istoricul Nicolae
Densuşianu, în Dacia preistorică, susţine că ele ar reprezenta urmele vechilor pelasgi care au trăit pe
aceste meleaguri şi care le-au ridicat în cinstea unor zeităţi. Nicolae Iorga, referindu-se la ele, îl
consideră pe sus-numitul istoric ca pe „un visător de gînduri mari... de fantastice teorii îndrăzneţe".
Un studiu detaliat asupra acestor grupuri megalitice ar duce la concluzii care ar putea în unele
cazuri confirma sau infirma unele teorii, pentru a căror cercetare arheologul peruan Daniel Ruzo a făcut
o deplasare în Bucegi.
Cert este faptul că natura şi-a pus amprenta peste tot, creînd figuri fantastice ce pot fi
interpretate după viziunea celui ce le priveşte, ele fiind de fapt un rezultat al eroziunii aglomeratelor, al
dezagregării termice şi ca modelări ale vînturilor şi ale ploilor. Totuşi, ipoteza unor „remodelări" făcute
de strămoşii noştri pare seducătoare. Să nu uităm că în antichitate existau obiceiuri la unele popoare să-
şi construiască sanctuare, temple şi cetăţi pe vîrfuri de munte, cum şi-au construit dacii sanctuarele şi
cetatea la Grădiştea Muncelului. Frumuseţea şi ineditul grupului megalitic de la 12 Apostoli atrage prin
originalitate şi impune prin măreţie, şi — cine ştie — poate odată se va găsi şi un „visător" care, cu
ajutorul unor mijloace moderne, să poată dovedi urmele intervenţiilor omului asupra acestor stînci, în
trecutul nu prea apropiat.
Adăugînd şi faptul că jnepenişurile şi ienuperetele de pe versantul vestic adăpostesc un
interesant monument al naturii — cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), înţelegem mai mult
importanţa pe care o prezintă această rezervaţie naturală şi desprindem oportunitatea includerii unei
suprafeţe mai mari care să cuprindă întregul masiv al Călimanilor, formînd un viitor parc naţional,
înţelegem în acelaşi timp şi motivul care a determinat înfiinţarea rezervaţiei în anul 1971, unica de
acest fel din Bucovina.

Flora ocrotită
„Florile sînt una din cele mai mari
bucurii ale vieţii noastre"...
AL. BORZA

Multe specii de plante aflate pe teritoriul judeţului Suceava, ameninţate în trecut cu dispariţia
în urma recoltării lor intensive, au fost salvate datorită măsurilor de protecţie luate. Pentru raritatea,
frumuseţea şi însemnătatea lor ştiinţifică, ele au fost declarate monumente ale naturii şi au trecut sub
regim de ocrotire. În acest sens, Comitetul executiv al Consiliului popular al judeţului Suceava a emis
decizia nr. 433 din 8 octombrie 1971 prin care s-au precizat speciile de plante şi animale ocrotite şi
măsurile care trebuie să asigure conservarea lor integrală, iar prin decizia nr. 492 din 29 octombrie
1973 şi hotărîrea nr. 1/1980, s-au declarat noi rezervaţii şi s-au înscris noi măsuri de protecţie.
Vom da o scurtă descriere a acestor plante pentru a fi mai bine cunoscute sau mai uşor
identificate de toţi iubitorii frumuseţilor naturii şi ai gingăşiei florilor.
Albumiţa, floarea de colţ (Leontopodium alpinum)1. Specie cu un areal întins din Himalaia,
unde are o talie înalta, crescînd În voie prin pajişti montane, pînă în Pirinei şi în Carpaţii noştri. Prin
frumuseţea ei deosebită, cît şi prin aceea că s-a izolat pe mici policioare cu puţin pămînt printre
stîncării calcaroase abrupte atrage mulţi temerari. Este emblema turiştilor, a curajoşilor căţărători pe
stînci aproape inaccesibile şi a Comisiei monumentelor naturii din ţara noastră. Pentru gingăşia şi
frumuseţea ei, a mai fost numită şi „floarea reginei", ca regină între flori.
Planta prezintă un rizom cilmdric acoperit adesea cu resturi de frunze vechi. Tulpina este
erectă, înaltă de 10—12 cm., neramificată. Antodiile sînt lungi de 5—6 mm, îngrămădite în cime dese,
înconjurate de 6—7 foliole, inegale ca lungime, stelat extinse, înfloreşte în lunile iulie—august în
locuri însorite, pe roci calcaroase.
O găsim pe stîncile Smida Botoşana şi Tarniţa (ocoalele silvice Stulpicani şi Crucea), în
Rarău, pe Pietrele Doamnei, pe stîncile din Cheia Lucavei (ocolul silvic Breaza) şi în zona Zugreni, pe
valea Bistriţei.
Arginţica2 (Dryas octopetala), relict aflat pe crestele munţilor înalţi, din zona subalpină şi cea
alpină.
Se prezintă ca un subarbust pitic, repent (culcat la pămînt), avînd o rădăcină pivotantă foarte
lungă. Tulpina este ramificată, are l cm în grosime şi pînă la 50 cm lungime. Frunzele sînt scurt
peţiolate, eliptice, totdeauna verzi (sempervirescente), pe faţa dorsală cu perişori alb-argintii. Florile au
un diametru de l—2 cm, sînt albe, cu 8 petale şi 8 sepale, cu numeroase stamine; înfloresc în lunile
iunie—iulie.
O întîlnim frecvent pe masivul Rarău, pe plaiul Todirescu şi În munţii Rodnei, pe culmea
Pleşcuţei din rezervaţia Bila-Lala (ocolul silvic Cîrlibaba).
Arnica (Arnica montana) populează pajiştile montane, în care se remarcă prin coloritul
portocaliu intens al florilor sale şi al tulpinei cu nuanţe roşiatice. Are un rizom gros cu rădăcini
fibroase, iar tulpina prezintă o rozetă bazală de frunze şi cu l—2 perechi de frunze tulpinale. înfloreşte
în perioada iunie— iulie.
Întrucît în judeţul Suceava această plantă s-a recoltat pînă în anul 1971 în cantităţi foarte mari,
ca plantă medicinală, prin ocrotirea ei se evită distrugerea ei totală,— şi i se asigură perpetuarea. Planta
se recoltează pe bazine hidrografice prin rotaţie, o data la 2 ani, cu obligaţia de a se reţine cel puţin o
floare la mp şi de a nu o smulge cu tot cu rădăcină.
Bulbucul (Trollius europaeus) are o zonă largă de răspîndire în Bucovina, din rezervaţia
floristică Ponoare pînă în zona montana superioară a Carpaţilor, înflorind din luna mai (la Ponoare)
pînă în luna august (pe Todirescu sau pe muntele Ouşor din comuna Dorna Candrenilor).
Este o plantă ierboasă cu tulpini simple sau ramificate, cu flori mari, globuloase, cu multe
stamine, de obicei cu antere mai scurte decît jumătatea filamentelor florale.
Ca staţiuni, preferă fîneţe cu umiditate ridicată. O găsim-frecvent în zona Horaiţ de la
Calafindeşti, spre oraşul Siret, în rezervaţia de la Ponoare, pe plaiul Todirescu, pe Rarău, în zona
oraşului Cîmpulung Moldovenesc, pe valea Moldovei superioare, a Bistriţei, în valea Dornelor, pînă pe
muntele Ouşor.
Căldăruşa (Aquilegia vulgaris), plantă de talie înaltă ce populează fîneţele montane însorite,
calcaroase sau luminişurile de pădure pe lîngă stîncării de calcar.
Tulpina este de obicei frunzoasă, cu flori multe, albastre, liliachii, roze sau albe, nectarii
pintenate, înfloreşte în lunile iunie—iulie.
O mai găsim cultivată prin grădini, în zona rîului Moldova. Apare frecvent la Slătioara,
Lucina, Sadova, Moldoviţa etc.
Crinul de pădure (Lilium martagon)3, specie ocrotită aproape în toată Europa, din familia
crinului.
Partea superioară a plantei este nudă, către mijloc frunzele sînt verticilate, iar către vîrf,
alterne. Inflorescenţa este un racem terminal cu 3—11 flori nutante, rozee, roşietice, cu puncte purpurii
închise, miros caracteristic, înfloreşte în mai—iunie.

1
Numele derivă de la grecescul leon — leu şi latinescul podium = picioruş, după forma Horii.
2
Denumirea provine din grecescul dryas = driade, nimic de pădure, sau de la drys — stejar, frunzele acestei plante
avînd o oarecare asemănare cu cele de stejar.
3
Numele plantei este necunoscut.
 Ca arie de răspîndire, apare în fîneţele dinspre oraşul Siret, la Horaiţ, pe teritoriu] comunei
Calafindeşti, în rezervaţia de la Ponoare, în zona montană, prin fîneţe sau parchete forestiere exploatate
etc.
Curechiul de munte (Ligularia sibirica)1, din familia com-poseelor, prezintă un ri/om scurt cu
rădăcini laterale lungi şi cărnoase. Tulpina este viguroasă, erectă, înaltă pînă la 150 cm, striată,
cilindrică. Creşte prin lunci, în pajişti umede, în zone mlăştinoase. O găsim în fîneţele de la Ponoare, pe
valea Moldovei (Lucina, pe pîrîul Tatarca), la Poiana Stampei etc.
Foaie grasă (Pinguicola montana)2, plantă carnivoră ce creşte pe lîngă izvoare, pe stînci
umede, printre muşchi.
Are talia cuprinsă între 5—15 cm, un rizom foarte scurt, frunze în formă de rozetă, întregi,
vîscos glanduloase, galben-verzui. Florile sînt solitare, corola alb-gălbuie, cu un pinten lung. Frunzele
ei mici fiind vîscoase, musculiţele sînt prinse destul de uşor şi sînt digerate de sucul secretat.
Planta se găseşte în codrul secular Slătioara, pe stîncile de la La toace.
Frăsinelul (Dictamnus albus)3 este o specie care populează coastele xerofite şi mezoxerofite
din rezervaţiile Ponoare şi Frumoasa ca şi fîneţele din împrejurimi, găsind-o şi în fîneţele de la
Calafindeşti; atrage atenţia prin tufele ei mari, coloritul deosebit şi mirosul pătrunzător al florilor. În
vîrf, planta prezintă o inflorescenţă numită racem, cu numeroase glande negre. Florile sînt de culoare
roz-liliachiu, rar albe, cu numeroase striaţiuni purpurii mari, hermafrodite, înflorind la începutul lunii
iunie. Planta emană uleiuri eterice cu un miros caracteristic, uşor inflamabile pe timp uscat, producînd
alergie la cei predispus la aceasta.
Gălbioara (Serratula wolffii)4 este o planta originară din stepele răsăritene.
Creşte în înălţime pînă la 150 cm, are tulpină erectă, groasă, cilindrică, ramificată în partea
superioară. Frunzele inferioare sînt foarte mari, lung peţiolate, lungi de 30—45 cm. Florile sînt roşii-
violete, lungi pînă la 20 mm. înfloreşte în august-septembrie.
O găsim în fîneţele de la Ponoare, Frumoasa, Calafindeşti.
Genţiana (Genţiana kochyana)5 este o plantă (ca şi celelalte din acelaşi gen) care prin
frumuseţea florilor azurii sau de alte nuanţe de albastru, rar galbene (Genţiana punctată, Genţiana
Iuţea), cunoscute sub denumirea populară de ghinţura, atrage privirile şi admiraţia tuturor.
Ca înălţime, variază de la cîţiva centimetri, la 100 cm, cu rădăcini fasciculare mici pînă la
pivotante, lungi de peste două ori tulpina plantei (Genţiana, punctata). Perioada de înflorire începe în
jurul datei de l mai (Genţiana kochyana) şi se continuă pînă în lunile septembrie-octombrie (Genţiana
asclepiadea).
Ca răspîndire, genţianele cuprind tot judeţul Suceava: Genţiana cruciata la Ponoare,
Calafindeşti, Cîmpulung Moldovenesc, Ouşor etc; Genţiana ciliata, Genţiana nivalis, Genţiana
kochyana etc. prin pajişti montane sau prin păduri; Genţiana pneumonanthe şi Genţiana clussi în
rezervaţiile de la Ponoare (prima) şi Todirescu (cea de-a doua) etc.
Lăcrămioara (Convallaria majalis)6 este răspîndită în făgete său în amestecuri cu alte foioase
din pădurile ocolului silvic Suceava (zona Călineşti-Pătrăuţi-Dragomirna), dar şi la Cîmpulung
Moldovenesc, pe muntele Măgura.
Plantă cu rizom alungit, orizontal, mai mult sau mai puţin ramificat, cu extremitatea îndoită în
sus. Frunzele bazale sînt lung peţiolate, depăşind inflorescenţa, eliptic lan-ceoiate pînă la ovoidale,
lungi de 8—17 cm şi late de 3—8 cm, cu numeroase nervuri. Inflorescenţa este un racem simplu,
unilateral, cu 5—20 flori albe, puternic şi plăcut mirositoare. Fructul este o bacă roşie.
Laleaua pestriţă (Fritillaria meleagm)7 este cunoscută şi sub numele de bibilica datorită
asemănării florilor cu penajul acestei păsări, dediţă în jurul satului Ilişeşti, căldăruşă în zona oraşului
Rădăuţi.
Preferă locuri umede, mlăştinoase, băhnoase sau turboase. Tulpina, înaltă de 20—30 cm,
frunzele alterne, late de 3— 10 mm şi lungi de 8—14 cm. Flori solitare, mari, inodore, pendente,
brune-purpurii, pătate în formă de tablă de şah.
Răspîndirea ei: mai rară în ţară şi frecventă în judeţ, o găsim în localităţile Baineţ, Bălcăuţi,
Burla, Calafindeşti, Călineşti-Cuparencu, Climăuţi, Costişa, Dorneşti, Dumbrăveni, Fălticeni (Baia,
Sasca), Frătăuţi, Gălăneşti, Horodnicu de Jos, Hurjuieni, Ilişeşti, Măneuţi, Milişăuţi, Pătrăuţi, Rădăuţi,

1
Numele plantei provine din latinescul liyula. = referire la florile radiale ligulatc ale speciei.
2
Numele derivă din latinescul pinguis = gras, datorită frunzelor sale.
3
La greci, dietemmos era un nume dat unei plante aromatice de pe muntele Dictos din insula Creta.
4
Denumirea provine din latinescul serra = ferăstrău, cu referire la frunzele serate.
5
După Dioscorides, nume dedicat regelui ilir Gentios, care ar fi folosit Gentiana lutea împotriva ciumei.
6
Din latinescul convalhs = vale, planta vegetînd şi prin văi umede.
7
Numele derivă din latinescul fritillus = tablă de şah.
Şerbăuţi, Siret, Todireşti, Vicovu de Jos, Vicşani, Voitinel, Zamostea-Iuncă, Zvoriştea ş.a.
Fiind monument al naturii, este interzisă recoltarea şi comercializarea ei în toată Europa.
Papucul doamnei (Cypripedium calceolus) este una dintre cele mai frumoase flori din familia
orchideelor aflată la noi în ţară.
E o plantă calcicolă, cu rizom repent, prezintă cîteva frunze mari eliptice şi l—2 flori
caracteristice, care îi conferă o distincţie aparte. O găsim în rezervaţia de la Zamos-tea-luncă, în
pădurea Adîncata de lîngă municipiul Suceava, la Mălini, Cacica, Cîmpulung Moldovenesc, Slătioara
şi pe pîrîul Bradu din comuna Broşteni.
Roua cerului (Drosera rotundifolia)1, plantă carnivoră ce populează turbăriile din zona
montană.
Datorită condiţiilor vitrege de trai din cuprinsul turbăriilor oligotrofe (sărace în substanţe
minerale), puternic acide şi lipsite de oxigen chiar de la cîţiva centimetri de la suprafaţă, planta s-a
adaptat condiţiilor de mediu sărace, devenind carnivoră. Denumirea ei se datoreşte frunzelor de la baza
tulpinii, în formă dă rozetă, acoperite în partea superioară cu peri mari, glanduloşi, în vîrful cărora se
găsesc mici picături ale unui suc digestiv, plăcut mirositor şi lipicios, care, prin irizarea razelor solare,
atrage micile insecte. Odată prinsă de aceşti perişori-capcane, insecta este digerată, nerămînînd decît
partea chitinoasă şi aripile, care sînt apoi eliminate.
Tulpinile florifere sînt erecte, lungi de 10—25 cm, inflorescenţa este o cimă multifloră şi o
putem vedea în iunie— august. O întîlnim în rezervaţia de la Poiana Stampei, în tinoavele Coşna,
Drăgoiasa, Pilugani, Grădiniţa ş.a.
Ruscuţa de primăvară (Adonis vernalis)2. Odată cu venirea primăverii, prin pajişti apar
primele flori mari, gal-bene-aurii, lucioase; cele dintîi sînt lipite de pămîntul încălzit de razele soarelui,
ridicîndu-se apoi la 20—30 cm de la suprafaţa lui.
Plantă cu rizom gros şi rădăcini fibroase. Are frunze dese şi margini paralele, nedepăşind l mm
lăţime. În vîrf prezintă flori mari, solitare, cu 5 sepale ovale sau eliptice, 10— 20 petale lungi de 2—4
cm şi numeroase stamine.
Este frecventă în zona rezervaţiilor Ponoare şi Frumoasa, ca şi pe coastele însorite ale
dealurilor dinspre Suceava— Fălticeni.
Salba pitică (Euonymus nana)3 este un relict glaciar legat de locuri bahnoase, rar în flora ţării.
Arbust cu tulpini erecte, ajungînd pînă la 10 cm, cu frunze persistente, alterne, liniare, avînd margini
întregi (8—15 mm lungime şi 2—10 mm lăţime). Flori brun-purpurii cu un peduncul subţire, avînd
perioada de înflorire în mai— august.
Este localizată în rezervaţia de la Zamostea-luncă, pe valea Barnarului şi în mlaştina de la
Drăgoiasa-Broşteni.
Smirdarul (Rhododendron kotschyi) este un arbust al cărui înţeles etimologic provine din
limba greacă (rhodon = trandafir, dendron —arbore) fiindcă are flori plăcut mirositoare ce amintesc de
trandafir.
Creşte în tufe dese, pe suprafeţe întinse sau în pîlcuri, în locuri stîncoase şi ierboase din
subalpin, semnalat pe suprafeţe mari pe versanţii nordici ai Călimanilor, ca ţi în rezervaţia Bila-Lala din
munţii Rodnei (ocolul silvic Cîrlibaba).
Perioada de înflorire este în funcţie de expoziţia locului, începînd cu prima parte a lunii iulie
(culmea Pleşcuţei—Lala), pînă în luna august (Călimani). Prezintă ramuri lungi, puţin ramificate, înalte
pînă la 50 cm, cu lujeri tineri acoperiţi cu glanda solzoase, ruginii. Florile, roşii-purpurii, rar albe, sînt
aşezate cîte 6—10 în raceme.
Crescînd în zona de deasupra jnepenişurilor sau interca-lîndu-le, avînd un rol protector şi
fixator al solurilor podzolite sau scheletice, ocrotirea speciei este impusă şi din acest considerent.
Stînjenelul (Iris sibirica)4 este cunoscut din Extremul Orient pînă în Europa. La noi creşte
destul de rar. Prezintă o tulpină înaltă de 60—80 cm, cilindrică, verde, goală în interior (adaptată
vînturilor puternice din stepele îndepărtate), netedă la înflorire. De obicei are trei frunze tulpinale, iar
cele bazale sînt îngust-liniare; tulpină cu 2—3 flori, rar 4—5; stamine albastre, stigmat liliachiu, petale
azurii, cu striaţiuni albe.
Staţiuni: pajiştile umede de la Ponoare, Calafindeşti, Bo-toşeniţa, Stroieşti.
Tisa (Taxus baccata) este un arbore ce popula din belşug pădurile de demult. Datorită
lemnului său preţios, folosit în construcţii şi la producerea obiectelor de artizanat, cît şi faptului că

1
Din grecescul drosos = rouă, de la secreţiile glandelor.
2
După Adonis, un favorit al zeiţei Venus transformat de aceasta într-o floare roşie (Adonis aestivalis)
3
Nume dat de Plinius, ce derivă din cuvintele greceşti eu = bun şi onyma = nume, adică planta cu un nume bun,
dat în sens ironic, fiindcă planta are un miros neplăcut, iar fructul este dăunător.
4
În limba grească iris = curcubeu, florile avînd nuanţele curcubeului.
cetina conţine un alcaloid otrăvitor (taxina) ce produce moartea oilor, tisa a fost aproape în totalitate
distrusă. Şi astăzi se mai găsesc construcţii vechi de cîteva sute de ani închegate sau bătute în cuie de
tisă.
Specia are o tulpină dreaptă, ascendentă sau culcată, rareori ramificată, atingînd pînă la 15 m
înălţime. Scoarţa este brun-cenuşie, lujerii anuali verzi-deschişi, iar frunzele liniare, asemănătoare în
oarecare măsură cu cele de brad, sînt lungi pînă la 30 mm şi late de 2—2,5 mm. Sămînţă, ovoidă, este
învelită de un arii roşu-cărnos, mucilaginos, comestibil (singura parte a plantei neotrăvită).
O găsim sporadic în zona montană, adesea pe stînci mai greu accesibile, izolat sau în pîlcuri
(Moara Dracului, Valea Putnei, Pojorîta, Cîmpulung Moldovenesc, Slătioara etc.).
Un exemplar femel în vîrstă de aproximativ 350 de ani se găseşte la Capul Cîmpului, la 12 km
de oraşul Gura Humorului, spre sud.
Tulichina pitică (Dapbne cneorum)1. Printre rarităţile floristice aflate în codrul secular de la
Slătioara este cunoscută şi această plantă, care se prezintă ca un arbust pitic, ce nu depăşeşte 40 cm în
înălţime, puţin rufos. Are ramuri lungi, drepte şi subţiri. Frunzele sînt sempervirescente, îngust lă-
ceoîate, tari, pieloase, la vîrf cu un mucron scurt. Inflorescenţa este un capitul terminal, cu flori roşii,
rareori albe, odorate. Fructul este o bacă elipsoidală de culoare roşie-brună, înfloreşte în lunile iunie—
iulie.
Vineţeaua (Centaurea marschalliana)2 Singura staţiune din Bucovina unde putem afla această
frumoasă plantă este rezervaţia de la Frumoasa, de lîngă municipiul Suceava.
Planta are un rizom gros, vertical, tulpină de 20—30 cm, ramificată în partea inferioară, cu
frunze verzi pe faţa superioară şi albe pe dos. înfloreşte în luna mai şi are numeroase flori de culoare
roz, cu miros plăcut.
Zîmbrul (Pinus cembra) este un relict forestier bine reprezentat pe versantul nordic din
masivul Călimani, ca şi în rezervaţia Bila-Lala, aflată actualmente în judeţul Bistriţa-Năsăud, înfiinţată
de noi în 1971. Arborele este diseminat în jnepenişuri sau se găseşte în amestec intim cu molidetele de
limită superioară. Unele exemplare depăşesc vîrsta de 150 de ani, iar ca înălţime 22 metri.
Specia rezistă vicisitudinilor climei aspre, mai ales pe timp de iarnă. Este deosebit de
valoroasă atît pentru calitatea deosebită a lemnului cît şi pentru fixarea terenurilor în pantă, din zona
subalpină. Nu se cunoaşte deocamdată rezistenţa speciei la diverşi poluanţi (particule de praf fin, sulf
ş.a.). Este ocrotită în toată Europa.

Endemismele bucovinene
„Naturii îi place să se ascundă, iar
raţiunii omeneşti să o descopere ..."
HERACLIT

Genetic, endemismele s-au format în condiţiile locale specifice, motiv pentru care arealul lor
natural este limitat la zone restrînse. Cercetătorii au clasificat ca specii endemice un număr mare de
plante sau de animale, dar ulterior, după identificarea unora şi în alte zone ale pămîntului, mai ales
după apariţia unor determinatoare de largă circulaţie (Flora Europaea ş.a.), numărul acestora s-a redus
simţitor.
Comparativ cu zona colinară sau deluroasă, la munte numărul endemismelor este mult mai
ridicat, datorită condiţiilor staţionale mai deosebite. S-a constatat că multe specii endemice sînt şi în
prezent în plină evoluţie, ponderea cea mai mare dintre plante deţinîndu-o familia composeelor
(genurile Hieracium, Achillea etc.)
Considerăm că cea mai interesantă specie endemică de la noi, care a atras atenţia oamenilor de
ştiinţă, este petrosia (Andryalla levitomentosa), numele popular fiindu-i atribuit după muntele pe care
a fost găsită. Planta a fost descoperită de cîţiva studenţi de la Cluj-Napoca cu prilejul unei excursii
(1962) şi a fost determinată de acad. Erasmus Nyarady. Flora Republicii Socialiste România, volumul
XIII (1976) o dă ca Hieracium levitomentosa Soo, iar Flora Europaea, volumul IV (1978) o dă ca
Andryalla levitomentosa, genul fiind răspîndit din Grecia pînă în insulele Azore. Specia este unicat în
ţara noastră.
Această specie aflată într-un număr foarte redus de exemplare (niciodată nu am găsit mai mult
de 30 de bucăţi), este înaltă de 5—20 cm, are o rădăcină groasă, lemnoasă, simplă sau ramificată în
partea superioară, cu ramuri terminate în rozetă de frunze, care sînt suriu-albe, groase, pieloase,
acoperite pe ambele feţe cu numeroşi peri deşi. Corola este lungă de 16—20 mm. înfloreşte în lunile
iulie—august. Preferă grohotişuri şi stînci abrupte, în asociaţie cu alte plante.

1
Denumirea derivă din grecescul daphne = dafin, datorită asemănării altei plante din acest gen cu frunze de dafin.
2
Din grecescul kentauria care provine de la o plantă medicinală astfel denumită de Hipocrate.
 Referitor la arealul genului, reamintim că este mare, după speciile pe care le cuprinde:
Andryalla integri folia cu răspîndire în insulele Azore, Corsica, Franţa, Grecia, Spania, Italia,
Portugalia, Sardinia şi Sicilia; Andryalla laxiflora din Peninsula Iberică; Andryalla ragusina din insulele
Baleare, Franţa, şi Peninsula Iberică şi Andryalla agardhii, din sudul Spaniei.
Vulturica de stîncă (Hieracium pojorîtense) a fost descoperită la începutul secolului XX pe
muntele Adam şi Eva din comuna Pojorîta, în apropiere de oraşul Cîmpulung Moldovenesc, de
botanistul Wolosczak.
Planta are o talie de 9—35 cm, rizom oblic, tulpină erectă, arcuita, lungă, alb-păroasă.
Frunzele inferioare externe sînt mai înalte decît cele interne, lungi de 7—20 cm; frunzele mijlocii şi
superioare sînt mici, în număr de 6—14. Florile galbene au dinţi adînc fidaţi, cu stigmate galbene,
înfloreşte în august—septembrie.
Flora României (volumul X, pagina 485) o citează, în afară de locul unde a fost descoperita, în
codrul secular de la Slătioara, ca şi în Cheile Bicazului. În anul 1975, am identificat o nouă staţiune pe
valea Bistriţei, la Cheia Barnarului.
Dintre endemismele carpatice, Petru Raclaru citează pentru Bucovina (Slătioara — Pietrele
Doamnei) un număr de 54 de taxoni, din care cităm: omagul (Aconitum hosteanum, Aconitum
toxicum), vineţeaua (Centaurea carpatica, Centaurea pinnatifida), garoafă sălbatecă (Diantbus
spiculifolius, Dianthus tenuifolius), guşa porumbelului (Silene zawadzkii), ovăz auriu de munte
(Trisetum macrotrichum), vioreaua (Viola jooi) ş.a.
Traian I. Ştefureac citează pe obcinele Bucovinei următoarele endemisme: specii de omag
(Acanitum callibotryon subspecia bucovinense, Aconitum lasiantbum), crucea pămîntului (Heracleum
palmatitm), ciuboţica (Primula leucopbylla), Pulmonaria filarikiana etc.
Dintre elemente dacice semnalate în Bucovina, enumerăm: clopoţeii (Campanula abictina,
Campanula napuligera), vineţeaua (Centaurea mollis), brînduşa de primăvară (Crocus heufi felianus),
cujda (Doronicum carpaticum), spînzul (Helleborus purpurascens) vulturica (Hieracium
transsihanicum), sor cu frate (Melampyrum bihariense), ochii şoricelului (Saxifraga luteo-viridis),
cimbrişor (Thymus dacicus), vioreaua (Viola declinata), păiuşul (Festuca porcii), Potentilla ternata,
Pulmonaria rubra.
Ca elemente microfaunistice, Ion Nemeş citează ca endedemism gîndacul (Coleophora
bucovinelle) din rezervaţia floristică de la Frumoasa.
Nu toate endemismele au denumiri populare. Pentru unele am folosit denumiri prin asimilare
în cadrul genului, pentru altele am folosit numai denumirea ştiinţifică, cunoscînd că ele nu au caracter
de mase. Desigur, existenţa numeroaselor endemisme ridică mult valoarea rezervaţiilor şi a regiunii
prin raritatea lor, a întregului inventar naturalistic al Bucovinei, permiţînd delimitarea unor centre
florigene în această parte a ţării.

Relicte bucovinene
„Caracterul general al naturii este
bunătatea în măreţie"
AL. V. HUMBOLDT

Substratul geologic variat al pămîntului bucovinean a permis în anumite condiţii păstrarea

pînă în zilele noastre a numeroase relicte, fie în rezervaţii naturale deja constituite, fie izolat în cadrul
vegetaţiei existente.
Dintre ferigi este citată sporadic feriguţa (Dryopteris cristata), element montan eurasiatic de
turbării (turficol), în mlaştinile de la Drăgoiasa, Valea Stînei şi Poiana Stampei.
În cadrul vegetaţiei forestiere, pinul silvestru de pe calcarele de la Pojorîta, Breaza, ca şi de pe
rocile cu serpentin de la Benea (Moldova-Suliţa), ocupă suprafeţe apreciabile.
Mlaştinile oligotrofe de pe valea Dornelor (Poiana Stampei, Neagra Şarului, Grădiniţa etc.)
conservă în bune condiţii pinul de turbărie, ce aminteşte de tundrele circumpolare, iar jnepenişurile
îmbracă în verdeaţă zonele subalpine ale masivelor Călimani, Suhard, Rodna şi Giumalău, reglînd
regimul hidric al bazinetelor montane şi stăvilind pe timp de iarnă avalanşele de zăpadă.
Versantul nordic din Călimani adăposteşte în foarte bune condiţii de vegetaţie un număr de
peste 7 000 exemplare de zîmbru, care prin rezistenţa lor la marile variaţii de temperatură, ca şi la
vînturi aprige, contribuie la menţinerea şi consolidarea solurilor pe pante mari în condiţii ecologice
extreme.
Mesteacănul pitic din mlaştina Găina de la Lucina, ca şi cele cîteva exemplare de la Luci, din
munţii Harghitei, reprezintă arealul sudic mondial al speciei în ţara noastră, fiind comun în nordul
Europei. În aceleaşi condiţii ale mlaştinilor de turbă se mai găsesc şi alţi mesteceni: cel pufos (Betula
pu-bescens) şi unii hibrizi ai acestei specii (Betula x hybrida—Betula piibescens x Betula verrucosa) şi
Betula x warnstorfii de la Lucina ( — Betula, humilis x Betula verrucosa).
Salba pitică (Evonymus nana) de la Drăgoiasa (Broşteni), cea de pe valea Barnarului sau cea
din rezervaţia Zamostea-luncă formează mici insuliţe de vegetaţie în care regăsim această planta în
excelente condiţii de vegetaţie.
Dintre elementele subarbustive, cităm: arginţica (Dryas octopetala) de pe Rarău, Todirescu şi
de pe culmea Pleşcuţei (rezervaţia Bila-Lala), tulichina pitică (Daphne cneorum) de pe calcarele
dolomitice din Slătioara, vuietoarea (Empetrum nigrum) din tinoavele dornene, coacăzul
(Bruckenthalia spi-culifolia), sporadică la Breaza şi în valea Stînei, strugurele ursului (Arctostaphyllos
uva-ursi) de pe dealul Răchitişul Mare din bazinul Moldovei superioare ş.a.
Dintre monocotiledonate menţionăm unele rogozuri de la Drăgoiasa cu arealul sudic la noi în
ţara (Carex chordorrha şi Carex loliacea), precum şi orchideea papucul doamnei (Cypripedium
calceolus) de la Slătioara, Broşteni (pîrîul Bradului), Cîmpulung Moldovenesc, Mălini, Adîncata şi
Zamostea-luncă.
Dintre dicotiledonate amintim: vîrtejul pămîntului (Pe-dicularis sceptrum-carolinum) de la
Drăgoiasa, curechiul de munte (Ligularia sibirica) la Ponoare, Lucina, Poiana Stampei (forma
araneosa), vioreaua (Viola epipsila) la Lucina, foaie grasă (Pinguicola vulgaris) de la Slătioara, floarea
de colţ (Leontopodium alpinum) de pe Rarău, Smida, Botoşana (Stulpicani), Tarniţa (Crucea), Zugreni,
Cheia Lucavei, hrenoasa (Cochlearia pyrenaica) din satul Benea (Moldova-Suliţa) ş.a.
Fîneţele seculare de la Ponoare şi Frumoasa adăpostesc numeroase elemente montane cu
caracter relictar: stînjenelul siberian (Iris sibirica), frăsinelul (Dictamnus albuş), bulbucul (Trollius
europaeus), gălbinarea (Serratula wolffii), curechiul de munte (Ligularia sibirica), stirigoaia (Veratrum
album), broscăriţa (Triglochin palustris), ruinul (Succisa pratensis), trifoişte (Afenyanthes trifoliata),
vineţeaua (Centaurea marschalliana), odoleanul (Crambe tataria) etc.
În zona Siret-Calafindeşti găsim varza iepurelui (Ligularia glauca), stînjenelul siberian (Iris
sibirica), Ferulago silvatica prin fîneţe ş.a.
Dintre muşchi, Traian I. Ştefureac descrie numeroase specii: muşchi frunzoşi (Sphagnum
wulfianum), specie arctică şi sub-arctică din turbăriile de la Poiana Stampei, Meesia tnquetra din
mlaştinile turboase de la Coşna, Grădiniţa, Drăgoiasa; Helodium lanatum de la Lucina, Coşna,
Drăgoiasa; Splachnum ampullaceum (Poiana Stampei), Mylia taylori caracteristică vegetaţiei
muscinale a putregaiurilor de răşinoase de la Slătioara şi Giumalău.
Lucia Lungu, în urma studiilor efectuate în zona mlaştinei de la Drăgoiasa, mai aminteşte de
Sphagnum balticum şi Mnium cinclidioides, muşchi de asemenea relictari.
Din fauna relictă, O. Marcu semnalează cîteva specii turbicole preţioase: rotiferele: Dinocharis
intermedia, Elosa wo-rulli, Lecane ploenesis, o furnică (Formica fusca picea), tardigradul nordic
Macrcbiotus dubius, Morulina gigantea etc.
De asemenea, ca relict glaciar geologic amintim lacurile Lala Mare şi Lala Mica de pe catena
estica a masivului Inău din munţii Rodnei, la izvoarele pîrîului Lala ce se varsă în rîul Bistriţa la 12 km
de comuna Cîrlibaba, din rezervaţia Bila-Lala.

Arbori ocrotiţi
Pentru dimensiunile lor excepţionale sau pentru raritatea lor, următoarele specii de arbori sînt
ocrotite:
Ulmii (Ulmus montana) din oraşul Cîmpulung Moldovenesc situaţi aproape de vărsarea
pîrîului Morii în rîul Moldova, proprietatea octogenarului Vasile Gavrilescu, avînd o vîrstă
multiseculară. Vasile Gavrilescu îşi aminteşte că bunicul său (cînd acesta era mic) povestea că atunci
cînd şi acesta era mie, ulmii erau la fel de mari... S-ar părea că ar fi cele mai bătrîne exemplare de uim
din ţară. Rămîne ca specialiştii să se pronunţe.
Stejarul de la Cajvana din comuna Cajvana, în apropiere de localitatea Solea, se apreciază ca
vîrstă la 500 ani, avînd o circumferinţă de peste 9 m şi un diametru de 2,93 m.
După o legenda locală, Ştefan cel Mare, s-ar fi oprit odată la umbra acestui stejar şi ar fi
mîncat un caş.
Stejarul de la Botoşana, situat în curtea unui ţăran din acel sat, din apropiere de comuna
Cajvana, exemplar bine conformat, cu o vîrstă destul de înaintată.
Tisa de la Capu Cîmpului, la 12 km sud de oraşul Gura Humorului, pe partea dreaptă a rîului
Moldova, un exemplar femei, avînd o înălţime în jur de 12 m, un diametru de 22 cm şi un coronament
bine conformat.
Fagul roşu (Fagus silvatica varietatea atropurpurea) din municipiul Suceava, din faţa
muzeului de ştiinţe naturale, ca şi cel de la Casa agronomului din comuna Schela, are în jur de 22 m
înălţime şi un coronament bogat. Exemplarele sînt desigur plantate, dar impresionează prin înălţimea,
frumuseţea şi raritatea lor. Menţionăm că exemplare de fag roşu mai găsim în pădurea de la Călineşti-
Cuparencu şi în unele parcuri din judeţ (Rădăuţi, Cîmpulung Moldovenesc, Gura Humorului).
Arinul laciniat (Alnus incana varietatea la.cinia.ta) din parcul oraşului Vatra Dornei. Este
ocrotit, pentru că această varietate ornamentală este foarte rară (sînt citate doar trei exemplare în
Moldova), unică pentru Bucovina.
Tuliparul (Liriodendron tulipifera) din curtea Fabricii de spirt din Rădăuţi ca şi de la Casa
agronomului din comuna Şcheia, sînt exemplare bine dezvoltate, avînd o înălţime de peste 26 m ţi un
diametru de 46—48 cm. înfloresc în luna iunie, florile amintind de lalele, de unde îi vine şi numele.
Sînt exemplare cultivate.
Arborele pagodelor (Ginkgo biloba) este relictar în ţara să de origine (China de sud-est),
fiind cultivat în Europa, pentru frumuseţea sa, Încă din secolul XVIII. Are frunze cordate (În formă de
inimă) şi căzătoare pe timp de iarnă. Semnalăm prezenţa a patru exemplare de talie mare: la Casa
agronomului din comuna Şcheia (două bucăţi), din oraşul Siret şi din pădurea Călineşti-Cuparencu
(ocolul silvic Suceava).
Castanul comestibil (Castanea sativa), plantat la Fălticeni (vis-a-vis de Galeria oamenilor de
seamă) şi la Ilişeşti (comuna Giprian Porumbescu), în gradina lui Geronte Doboş, este de asemenea
ocrotit, fiind o specie alohtonă.
Tuia (Tkuja orientalis). Un frumos exemplar de 6 m înălţime se află în municipiul Suceava,
str. Ion Creangă nr. 17, proprietar Severin Brateanu.
Pinul strob (Pinus strohus) este reprezentat de patru exemplare aflate în grădina casei de
vînătoare de la Codrul Voievodesei, în comuna Horodnic de lîngă oraşul Rădăuţi. Exemplarele au o
înălţime cuprinsa între 14—16 m şi diametrele peste 26 cm, fiind proprietatea ocolului silvic Marginea.
Mai amintim prezenţa în oraşul Fălticeni a unui frumos exemplar de magnolie (Magnolia acuminato) şi
a două exemplare mai mici de magnolii cu flori albe (Magnolia kohus); tot o magnolie albă de circa 8
m înălţime putem vedea şi în curtea Spitalului de adulţi din oraşul Cîmpulung Moldoveaesc, care
înfloreşte frumos în fiecare primăvară.
În acelaşi context, amintim prezenţa unor stejari seculari în comuna Pîrteşti, în apropiere de
localitatea Cacica şi din satul Poieni, de lîngă oraşul Solea.
În oraşul Cîmpulung Moldovenesc există un mic parc dendrologic, în spatele liceului Dragoş
Vodă, înfiinţat de fostul Institut de Silvicultura din Cîmpulung (1951—1953), cu o mică seră a liceului
din localitate.
În municipiul Suceava, în partea centrală, înspre monumentul lui Ştefan cel Mare, s-a înfiinţat
un parc dendrologic pe o suprafaţă de 7 ha, prin grija şi sprijinul Consiliului popular al municipiului şi
ocolului silvic, prin Inspectoratul silvic judeţean Suceava (dr. ing. Petru Brega), plantîndu-se peste 200
de specii din diferite esenţe forestiere din ţară.
De asemenea, se cuvine să amintim parcul dendrologic din oraşul Gura Humorului, amplasat
în fosta zonă inundabilă a rîului Moldova din oraş, în care cu sprijinul şi contribuţia cetăţenilor oraşului
şi a primarului Petru Ţăranu s-au plantat peste 500 de taxoni din diferite specii de arbori sau arbuşti,
aduse din parcurile dendrologice şi grădinile botanice din ţară. Posteritatea este aceea care va aprecia
munca depusă de cei ce iubesc natura şi creează astfel de parcuri, adevărate muzee vii ale naturii.
Considerăm că aceasta este o operă patriotică ce merită a fi susţinută şi continuată de toţi acei care au o
astfel de posibilitate, lăsînd o urmă a trecerii lor pe acest pămînt.

Fauna ocrotită
„Animalele din singurătăţile munţilor şi a
stîncăriilor de sus au viaţa lor, cu joaca şi
tragediile lor, de care omul nu-i străin, cu
dragostele şi luptele lor, cu bucurii de mamă şi
morţi năpraznice.."
DEM. BOTEZ (prefaţă la întîlniri cu
animale de Ionel Pop)

Un interes major pentru cercetători şi ocrotitori ai naturii îl prezintă şi fauna ocrotită, căreia i
se acordă o atenţie deosebită.
În munţii Bucovinei sălăşluiesc numeroase animale şi păsări, multe dintre ele fiind cunoscute,
pentru frumuseţea şi raritatea lor, peste hotare. Pentru acest motiv, organele de resort urmăresc cu multă
atenţie îndeplinirea măsurilor înscrise în legislaţie în ceea ce priveşte ocrotirea faunei, pentru a nu se
perturba echilibrul biologic şi a se asigura pentru posteritate perpetuarea speciilor existente.
Vom încerca să consemnăm o serie de aspecte ale biologiei speciilor de animale, păsări şi peşti
reprezentative pentru această parte a ţării, pentru a fi mai bine cunoscute de cei ce îndrăgesc natura.
Zona montană oferă condiţii bune de trai ursului carpatin (Ursus arctos), retras în locurile
mai puţin umblate de om, pentru a avea asigurată liniştea.
Este cunoscut ca un animal nesociabil, capricios, bănuitor. Preferă stîncăriile izolate cu grote
sau desimea molizilor din locuri izolate şi mai greu accesibile ale fundurilor de văi. Este statornic
locului ales, dar toamna urcă deasupra limitei superioare a pădurii în căutarea fructelor de pădure,
pentru ca după primul ger să coboare la jir şi la ghindă.
Se hrăneşte cu hoituri, animale mici, păstrăvi din apele de munte (pe care îi pescuieşte printr-o
plesnitură de labă), miere de albine şi uneori atacă şi vitele mari. Primăvara caută mâţişori de salcie
căprească, urzici tinere, ciuperci; umblă după mure, afine, zmeură, prune, mere şi pere pădureţe, iar
spre toamnă după boabe de scoruş, alune, jir, ghindă. La bătrîneţe este mai mult carnivor, mai ales dacă
este înnădit (obişnuit la nadă de carne).
Iarna se retrage în bîrlog, în scorbura unui trunchi gros de copac, într-o gaură de stîncă sau
între copaci doborîţi, căptuşindu-şi culcuşul din timp cu muşchi şi frunze. După cercetătorul german
Midderndorf, somnul de iarnă este împărţit în trei perioade distincte: prima pune în evidenţă o încetare
vizibilă a poftei de mîncare, a doua este perioada de somn, În care alimentaţia este nulă sau aproape
nulă, dar cu treziri la cel mai mic zgomot, şi a treia, caracterizata printr-un somn adînc, ursul trezindu-
se numai cînd este forţat s-o facă. Se citează cazuri cînd în ierni aspre, lupii forţează urşii să-şi
părăsească bîrlogul.
Timpul cald de la începutul primăverii îl scoate din culcuş, de unde iese slăbit şi cu tălpile
cojite. Trăieşte 30—35 ani.
Este răspîndit în Carpaţii răsăriteni, fiind semnalat în pădurile ocoalelor silvice Broşteni,
Crucea, Vatra Dornei, Coşna, Dorna Candreni, Iacobeni, Cîrlibaba, Breaza, Pojorîta, Stulpicani etc.
Cerbul carpatin, (Cervus elaphus) este o specie bine reprezentată în Carpaţii orientali din
Ţara de Sus, populînd munţii din jurul localităţilor Rîşca, Crucea, Broşteni, Vatra Dornei, Dorna
Candreni, Iacobeni, Valea Putnei, Breaza, Putna, Cîrlibaba, Poiana Stampei ş.a. Este întîlnit atît în
păduri de amestec (foioase şi răşinoase), cît şi în păduri de răşinoase pure. Ziua se fereşte, retrăgîndu-se
în locuri izolate, iar seara şi dimineaţa iese în poieni şi parchete, după ce în prealabil adulmecă vîntul.
Îşi păstrează trecătorile prin care iese la păscut iarbă proaspătă, ciuperci, muguri tineri de
salcie căprească; consumă jir, mere şi pere pădureţe, frunze. Linge cu multă poftă sarea aşezată de
paznici de vînătoare în sărării anume construite. Iarna roade uneori coaja copacilor şi caută locuri mai
însorite din pădure. Produce mari pagube în plantaţii şi în arborete tinere de brad. Cerbii bătrîni prefera
singurătatea codrilor, iar femelele îşi petrec timpul alături de viţeii lor.
Cea mai interesantă manifestare din viaţa lor este boncănitul, de la începutul primelor
îngheţuri de toamnă pînă spre mijlocul lunii octombrie, cînd, părăsind prudenţa, poate fi văzut uneori
boncănind în plină zi. Mugeşte scurt şi întrerupt; cînd este în vîrstă, are un timbru mai gros. De multe
ori se ia la lupta cu un rival pentru o ciută, înfruntare care se termină uneori cu moartea unuia din ei.
Interesant este procesul de formare a coarnelor cerbului. La vîrsta de 8—10 luni, pe osul
frontal al viţelului mascul începe alcătuirea cilindrilor frontali, din care se vor forma coarnele. Primele
coarne au forma de suliţi (20—30 cm) şi sînt simple. Pe măsură ce cresc şi se întăresc, se îmbracă cu o
pieliţă fină şi se acoperă cu păr. După creşterea lor completă, pieliţa se usucă şi cade singură sau prin
frecarea coarnelor de trunchiul copacilor.
La vîrsta de 2 ani, primăvara, coarnele cad şi încep să crească altele, în formă de furcă. De la
acesta vîrstă, cerbul îşi schimbă în fiecare an coarnele la începutul primăverii, într-o perioadă de circa
patru luni îi cresc altele, avînd un punctaj în plus.
Ciutele sînt ocrotite, vînarea lor fiind permisă numai pentru selecţie şi cu autorizaţie specială.
Eleganţa mersului, expresivitatea ochilor blînzi şi podoaba coarnelor dau exemplarelor de sex
bărbătesc o înfăţişare impunătoare, maiestoasa.
Căpriorul (Capreolus capreolus) este o specie bine reprezentată în ţară, începînd din zona
luncilor şi zăvoaielor pînă în regiunea montană. Trofeele căpriorului prezintă ramificaţii frumoase
obţinînd deseori, ca şi cele ale cerbului, medalii de aur în cadrul numeroaselor expoziţii cinegetice
internaţionale.
Căprioara are o siluetă delicată, picioare subţiri şi mişcări sprintene. Năpîrleşte de două ori pe
an. Coarne poarta numai ţapul. În anul 1976 o medalie de aur a fost obţinută pentru un trofeu de căprior
de 176,33 puncte, recoltat În zona Zamostea.
Căpriorul are un văz slab, dar mirosul şi auzul sînt foarte dezvoltate. Trăieşte în jur de 18 ani.
În privinţa hranei, este pretenţios: vara se hrăneşte cu frunze de arbori, buruieni, plante cultivate;
toamna cu culturi diverse, iarna cu ghindă, jir, mere pădureţe, ramuri tinere, muguri ş.a. Se adaptează
exploatărilor de pădure şi zgomotului, se obişnuieşte cu oamenii, dar evită răpitoarele şi cîinii hoinari.
Este fidel locului de trai, părăsindu-l numai cînd este silit.
Este interesant că la căprior, ca şi la alte specii există glande sudoripare aflate între cilindrii
frontali şi la partea exterioară a genunchilor din spate şi capătul despicăturii copitelor din spate la
ambele sexe. Aceste glande au o secreţie de natură sudoripară şi o secreţie grasă de natură sebacee.
Glanda frontală a căpriorului serveşte pentru „marcarea" teritoriului. După specialiştii în faună
(Schumacher şi Marienfried), această glandă are funcţii multiple şi activităţi diverse. Astfel, primăvara
este o secreţie mai mult odorată, marcînd teritoriul căpriorului în timpul alergatului. Toamna, glandele
se refac, iar activitatea lor încetează iarna. Glanda frontală la căprior are influenţă asupra coloritului
trofeului. Glandele de deasupra copitelor au atît funcţie odorantă cît şi sebacee, aceasta din urmă pentru
a unge permanent spaţiul dintre unghii şi chiar unghiile, protejînd copitele de eventuale influenţe
dăunătoare, mai ales faţă de umiditate. La un exemplar rănit glandele acestea au o anumită secreţie,
astfel încît un cîine bun poate deosebi uşor urma unui animal chiar dacă acesta nu a lăsat sînge.
În păduri, dacă efectivul este prea numeros, produce pagube mari mai ales prin roaderea
vîrfurilor de puieţi.
Rîsul (Lynx lynx) este singurul mamifer din judeţul Suceava declarat monument al naturii.
Această specie este combătută numai acolo unde s-a înmulţit prea mult şi produce mari pagube în
efectivul animal.
Trăieşte în păduri de răşinoase şi de amestec pînă în etajul subalpin. Are activitate nocturnă,
rareori crepusculară, foarte rar diurnă. Ziua stă ascuns în desişuri, în goluri de stînci sau în scorburi
mari, în apropierea drumurilor umblate. Noaptea parcurge zeci de kilometri în căutarea hranei, dar după
cîteva zile revine la sălaşul său.
Este carnivor, se hrăneşte cu toate animalele, de la şoareci pînă la cervidee sau păsări. Atacă
animalele mari, cărora le mănîncă viscerele, creierul şi sîngele. Pîndeşte victima asupra căreia sare şi
de la 5—6 m.
Rîsul este cel mai mare reprezentant al felinelor din Europa. Caracteristice îi sînt urechile
drepte şi ascuţite, cu un smoc de păr de 4—5 cm în vîrf. Ochii îi sînt aşezaţi pieziş, irisul este galben—
auriu, iar pupilele negre, rotunde. Corpul este în general cenuşiu—roşcat, iar pe spate, pe laturi, pîntec
şi picioare, la exterior, este stropit cu pete ovale sau rotunde, întunecate.
Urlă şi scuipă la mînie, miaună la împerechere şi toarce cînd este mulţumit. Se caţără mai rar
şi înoată bine.
Cunoscînd frumuseţea animalului cît şi raritatea să în Europa, considerăm necesară protecţia
să în continuare. Combaterea lui să se facă numai în cazul în care se constată depăşirea efectivului
normal şi mărimea pagubelor produse, iar aprecierea necesităţii de combatere să rămînă numai la
latitudinea ocolului silvic, şi nicidecum a unei filiale de vînătoare, care nu are personal de înaltă
calificare. Argumentul că acest animal distruge cervidele fiind carnivor nu este suficient. Trebuie
subliniat că efectivele distruse sînt în cea mai mare parte bolnave sau cu diferite malformaţiuni care le
fac inapte supravieţuirii condiţiilor de teren.
Lupul, vulpea şi alte sălbăticiuni cunoscute din literatură, din emisiunile de televiziune pentru
copii şi mai puţin din întîlniri directe, trăiesc în număr mare în pădurile Bucovinei, fiind ocrotite.
Asupra lupului există multe opinii, unele în favoarea lui, altele potrivnice. Cele care sînt în
favoarea lui argumentează rolul său în menţinerea unui echilibru biologic sănătos, cunoscînd că acolo
unde există această specie, vînatul se prezintă viguros, exemplarele bolnave fiind eliminate. Opiniile
care sînt împotriva lui au în vedere pagubele pe care le produc haitele de lupi în rîndul vînatului mare
(la cervide). La conferinţa mondială asupra lupului, ce s-a ţinut în luna octombrie 1972 la Stockholm,
s-a recomandat combaterea acestui animal numai acolo unde produce pagube mari şi numai cu arma cu
foc, oprindu-se aşezarea de otrăvuri cărora le pot cădea victime şi specii din fauna ocrotită, şi numai
acolo unde efectivul său depăşeşte încărcarea normală pe suprafaţă de teren.
Cît despre vulpe, specia este combătută tot anul (ca şi lupul). Opiniem pentru limitarea
combaterii sale în zona de cîmpie şi colinară, întrucît, se ştie, vulpea aduce foloase foarte mari
agriculturii prin distrugerea şoarecilor, dăunătorii culturilor agricole. Combaterea să se practice numai
pe timp de iarnă, acolo unde apare necesar (rabia, diverse pagube produse în efectivul fazanilor,
iepurilor etc).
În categoria păsărilor ocrotite (menţionam că după actuala legislaţie, aproape toate pasările
sînt ocrotite), se cuprind acvilele, vulturii, răpitoarele de zi şi de noapte ş.a. Ne vom opri asupra unor
specii ce merită o atenţie deosebită.
Cocoşul de munte este o specie comună ţinuturilor nordice, a molidului pur, la noi fiind bine
reprezentat.
Masculul (gotcan) este colorat în negru, cu un luciu metalic verzui; femela (gotca) este frumos
colorată în brun-ruginiu. Este sedentar, nepărăsind locul de baştină.
Rotitul (cîntatul şi jocul în timpul împerecherii) are loc în jurul datei de 15 aprilie, cînd se
desprimăverează, spre limita superioară a pădurii. „Surzenia" în timpul cîntarului se datoreşte unei
conformaţii speciale a maxilarului inferior, fapt ce-l face uşor de împuşcat în acest timp.
Se hrăneşte cu muguri de conifere, cetină, seminţe, fructe de pădure, insecte, rîme etc.
 Femela este ocrotită de lege, vînarea ei fiind interzisă; cocoşul poate fi împuşcat numai cu
autorizaţie specială.
Cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), monument al naturii, îşi datorează denumirea
ştiinţifică formei cozii, ale cărei pene sînt dispuse în formă de liră. În trecut avea o arie de răspîndire
mai extinsă, începînd din sudul Moldovei. Ulterior, datorită defrişării pădurilor şi intervenţiei omului,
s-a retras pînă în Carpaţii de nord. Alexandru Filipascu, care i-a studiat răspîndirea şi etologia, îl
menţionează în teza sa de doctorat în rezervaţia 12 Apostoli, în Călimani, şi în regiunea Cîrlibaba
(rezervaţia Bila-Lala) ca şi în Maramureş.
Este o pasăre fricoasă ce trăieşte în jnepenişurile din subalpin. Roteşte primăvara, în luna mai,
la răsăritul soarelui. În timpul rotitului, cocoşul bate din aripi, îşi desface coada, sare în sus şi scoate
sunete caracteristice, fără să-şi piardă auzul.
Găina depune 6—10 ouă într-o scobitură căptuşită cu ace de ienupăr sau jneapăn, iarba şi alte
frunzişoare. Se hrăneşte cu mugurii coniferelor, ai mesteacănului, cu seminţe, diverse boabe, fructe de
pădure etc.
Corbul (Corvus corvus), monument al naturii, este o pasăre cu un colorit negru, cu luciu
metalic, femela fiind mal mică decît masculul. Este o specie sedentară, trăieşte numai în perechi care
vieţuiesc mai mulţi ani. Cuibăreşte pe arbori înalţi şi depune ouăle cîţiva ani la rînd în acelaşi cuib, în
cursul lunii februarie, cînd este gerul mai intens. În timpul clocitului, femela este hrănită de mascul.
Hrana corbilor este formată din hoituri, şoareci, ouă, seminţe. Biotopul său îl formează
pădurile de deal şi munte, ca şi locurile stîncoase. Se găseşte în municipiul Suceava (în zona cimitirului
şi în cartierul Burdujeni), la Ilişeşti, Solea, Stulpicani, Coşna, Rădăuţi etc.
Apele noastre de munte oferă condiţii bune pentru înmulţirea lostriţei (Salmo hucbo), peşte
ocrotit, specific bazinului Dunării. Acest peşte popula odinioară multe rîuri din ţara noastră. Astăzi îl
găsim în Maramureş şi în judeţul Suceava, în rîul Bistriţa. Face parte din familia salmonidelor, este
foarte răpitor. Ca lungime, adulţii depăşesc un metru.
Prin reproducerea sa artificială (deşi femela nu depune uşor icre în captivitate) se reuşeşte
crearea de puieţi ce se deversează în rîuri cu acelaşi biotop. Este o specie preţioasă, prezentînd un
interes deosebit în economia piscicolă montană.
Cercetări importante s-au făcut şi asupra entomofaunei din rezervaţiile noastre de către diverşi
specialişti (Orest Marcu, Filimon Cîrdei, Alexinschi ş.a.). Un pasionat cercetător al faunei de
lepidoptere (fluturi), profesorul de fizică Ion Nemeş din Suceava, a adus un aport deosebit de preţios
prin descoperirea a cîtorva forme noi de fluturi pentru ştiinţă şi pentru fauna ţării. Cele mai multe
exemplare au fost colecţionate în rezervaţiile noastre naturale, în masivul Rarău, în fîneţele Todirescu,
la Slătioara, Lucina, Poiana Stampei, Şaru Dornei, Ponoare, Frumoasa etc. Biotopurile existente, cu o
floră nealterată de factorul antropogen, poseda o micro faună bogată şi variată, a cărei cercetare duce la
rezultate interesante.
Ca specii noi pentru ştiinţă, menţionăm insectele şi fluturii: Coleophora bucovinella Nemeş,
Clepsis strigana forma unifasciana Nemeş, Cosmotriche potatoria forma immaculata Pătraşcu etc.
Ca specii noi pentru România, dintre fluturi enumerăm: Euxanthoides alternana Stph., Argyroploce
schulziana F., Argyroploce bipunctana F., Dyselachista saltatricella T.R., En-dothenia carhonana Dbld.,
Thera alhonigrata Hobfer, Pamene ochsenhelmeriana Zeii., Calostigia laetaria Del.
Un alt biotop ce merită atenţia noastră este situat pe Dealul Toancelor, în masivul Rarău, pe o
pantă foarte înclinată, unde mai apare din cînd în cînd fluturele Parnassius apollo L. Vegetaţia lemnoasă
de aici este formată din exemplare izolate de molid cu afin şi pătura ierbacee din care ca plantă gazdă
pentru omizile lui Parnassius sînt speciile de sedum (Sedum acre şi Sedum anuurri). Menţionăm
capturarea unui exemplar femei al acestei specii la data de 24 iulie 1969, la care lipseşte coloraţia roşie
de pe oceliile de la aripi, avînd şi dimensiuni mai reduse. Această nouă formă, pentru prima dată
semnalată, a fost denumită forma alexinschii şi se află depusă în colecţia de lepidoptere a muzeului de
istorie naturală „Grigore Antipa" din Bucureşti.
Desigur, această enumerare nu este completă. Parte dintre descoperiri sînt deja publicate în
materialele de specialitate, parte colectate mai recent fiind în curs de sistematizare.
O cercetare mai atentă pe întreg teritoriul judeţului va îmbogăţi şi mai mult tezaurul
naturalistic al ţării noastre, lărgind sfera cunoştinţelor asupra lumii vegetale şi animale.

GLOSAR
Achena Fruct uscat cu pericarpul nelipit de sămînţă.
Adventiv Plantă introdusă din alte continente, care se răspîndeşte mult în noua regiune introdusă.
Alohton Care a suferit deplasări faţă de locul iniţial de formare, spre deosebire de autohton.
Alterne Frunze aşezate cîte una la fiecare nod (volbura).
Anteră Partea fertilă, cea mai importantă a staminei.
Areal Suprafaţă ocupată pe glob de o specie, de un gen etc.
Aril Fructul de tisă, mucilaginos, roşu la culoare; singura parte comestibilă a plantei.
Asociaţii vegetale Comunitate de plante, caracterizată prin condiţii ecologice specifice.
Baca Fruct cărnos cu pieliţa subţire şi miez zemos în care se află seminţele.
Calcicolă Plantă ce creşte pe soluri bogate în carbonat de calciu.
Capitul Grupare a florilor pe un ax lăţit (păpădia).
Cormofită Plantă superioară cu aparat vegetativ diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze, cu un stei
central în care se evidenţiază vase conducătoare şi ţesuturi mecanice.
Cuaternar Ultima serie a neogenului, caracterizată în prima parte cu instalarea glaciaţiunii în Carpaţi.
În această perioadă se desăvîrşeşte relieful ţării noastre (văi, terasele etc.).
Echien De aceeaşi vîrstă (arboret echien).
Endemism Specie de plante răspîndite pe o suprafaţă foarte redusă. Ele pot fi relicte sau recent
apărute.
Entomofauna Fauna de insecte ce populează un teritoriu.
Entomofile Plante a căror polenizare se face cu ajutorul insectelor.
Erecta Tulpină crescută drept (pojarniţa).
Exondare Acţiunea de ridicare deasupra nivelului mării a scoarţei terestre.
Fenologia Studiază desfăşurarea vieţii plantelor în cursul unui an în funcţie de temperatura mediului.
Astfel apariţia frunzelor, înflorirea, fructificarea, coacerea fructelor, căderea frunzelor se succed într-o
anumită ordine şi sînt legate de o anumită cantitate de căldură.
Filament numit şi codiţa staminei, provine din peţiolul modificat al frunzei.
Fitocenologic Ramură a botanicii care studiază modul cum se grupează şi se asociază plantele pe o
anumită suprafaţă de teren.
Foliole Frunzuliţe care alcătuiesc frunza compusă (frasin).
Heliofilă Plantă iubitoare de lumină directă şi puternică.
Higrofite Plante ce trăiesc în văi umede, pe malul mlaştinilor, izvoarelor, în păduri puternic umbrite.
Involucru Totalitatea bracteelor de la baza pedunculilor florali.
Klippa Stîncă calcaroasă, ascuţită, ce iese la suprafaţă.
Lanceolate Frunze de 3—4 ori mai lungi decît late.
Lenticele Mici ridicături eliptice ce apar pe organe acoperite cu suber (plută), de obicei sub vechile
stomate, constituind un ţesut permeabil pentru gaze.
Mezofite Plante ce cresc pe locuri cu umiditate potrivită.
Mezohigrofite Specii din staţiuni relativ umede (de pe soluri reavăn-jilave pînă la jilav-umede),
stîncării umede.
Mezoxerofite Specii din staţiuni supuse temporar uscăciunii relative (versanţi puternic înclinaţi, bine
însoriţi, pe stîncării sau soluri cu drenaj activ).
Mucronată Frunză care are în vîrf un ac foarte scurt, format din prelungirea nervurii principale
(Amorpha).
Nectarine sau glande nectarifere, sînt formaţiuni de ţesuturi localizate de obicei în floare, avînd ca rol
de a secreta sucuri zaharate, dulci, ce formează nectarul.
Nutante Organe de la vîrful tulpinii aplecate în jos.
Obovat Lăţimea maximă a frunzei în treimea superioară.
Oligotrofe Plante ce cresc pe soluri sărace în substanţe nutritive, pe terenuri aride, mlaştini de munte,
turbării.
Ornitofaună Fauna de păsări.
Peduncul Codiţa florii.
Pliocen A doua serie a neogenului, caracterizată prin depozite marine şi lacustre (Podişul Moldovei,
Subcarpaţii etc.)
Racem Inflorescenţa la care florile sînt dispuse altern în lungul axei principale iar florile rămîn la
niveluri diferite (traista ciobanului).
Şariaj Deplasarea unor mase importante de roci mai vechi, peste altele mai noi, ca urmare a mişcărilor
orogenice.
Sarmaţian Ultimul etaj al miocenului (miocenul fiind prima serie a neogenului). Depozitele
sarmaţiene formează cuvertura Podişului Sucevei.
Saxicole Specii care vegetează pe stîncării, bolovănişuri şi grohotişuri, unele şi pe soluri scheleto-
pietroase.
Sempervirescente Organe totdeauna verzi.
Sinclinal Cuta cu concavitate îndreptată în sus, în axa căreia apare stratul cel mai nou.
Stamine Frunze mult modificate şi fertile aflate spre centrul florii, formate din trei părţi: filament,
conectiv şi anteră.
Taxon Unitate sistematică folosită în clasificarea regnului vegetal şi animal.
Tinov Mlaştina de turbă din zona Dornelor, pe un teren plan.
Tomentos Cu peri moi, deşi, catifelaţi, care dau frunzei sau tulpinii un aspect alb—argintiu.
Ubigviste Specii de plante răspîndite pe toată sau aproape pe toată suprafaţa globului („cosmopolite").
Verticilate Aşezare a frunzelor, a florilor sau a ramurilor în jurul tulpinii, inelar.
Xerofite Plante ce trăiesc în condiţii de deficit de umiditate în sol şi pot rezista la o ofilire prelungită.
 Cuprins
Cuvînt înainte
Din partea autorului
Preocupări actuale privind ocrotirea naturii Cadrul natural şi ocrotirea naturii în Bucovina
Rezervaţii floristice:
— Fîneţele seculare de la Ponoare
— Fîneţele seculare de la Frumoasa
— Fîneţele de la Calafindeşti
— Fîneţele montane de la plaiul Todirescu
— Rezervaţia de nuferi de la Salcea
— Strugurele ursului de la Benea
— Mesteacănul pitic de la Lucina
Rezervaţii forestiere:
— Codrul secular de la Slătioara
— Pădurea seculară Giumalău
— Rezervaţia de la Zamostea-luncă
— Tinovul Mare de la Poiana Stampei
— Tinovul de la Şaru Dornei
— Alte rezervaţii forestiere
Rezervaţii geologice:
— Cheia Moara Dracului
— Clipa triasică de pe Pîrîul Cailor
— Alte rezervaţii geologice
Rezervaţii mixte:
— Rezervaţia Pietrele Doamnei — Rarău
— Rezervaţia Călimani
— Rezervaţia 12 Apostoli
Flora ocrotită
Endemismele bucovinene
Relicte bucovinene
Arbori ocrotiţi
Fauna ocrotită
Glosar
Bibliografie

Redactor: DUMITRU MARTINIUC Tehnoredactor: MARIA TAMEŞ

Bun de tipar: 30.V.1983 Coli de tipar: 8
Tiparul executat la Întreprinderea poligrafică Sibiu
Şoseaua Alba Iulia nr. 40

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Mădălin Focşa & Dragoş Bora (practic mi le-au trimis în acelaşi
timp) 