FACULTATEA: AGRIGULTURĂ

SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ

DISCIPLINA: CULTURA PAJIŞTILOR ŞI A PLANTELOR FURAJERE

Proiect de an
Organizarea ameliorativă a unei pajişti
„

permanente degradate din zona Bacău”

Îndrumător: Student:

Asist.univ. Dr. Mihai STAVARCHE Ştefan BADEA

Anul IV, Grupa 477

2016
 PLANUL PROIECTULUI

INTRODUCERE
CAPITOLUL I - Cadrul natural
CAPITOLUL II ­ Măsuri de îmbunătățire a pajiștilor
2.1. Măsuri de suprafață
2.2. Măsuri radicale
CAPITOLUL III ­ Înființarea de pajiști temporare în locul
pajiștilor permanente degradate
CAPITOLUL IV ­ Folosirea pajiștilor prin pășunat
4.1. Sisteme de pășunat
4.2. Tehnica pășunatului
4.3. Măsuri pentru organizarea pășunatului rațional
CAPITOLUL V - Convierul verde
CAPITOLUL VI ­ Aplicații practice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

2
 CUPRINS
INTRODUCERE................................................................................................................... 05
Capitolul I - Cadrul natural.......................................................................................... 06

1.1.Aşezarea geografică..................................................................................... 06

1.2.Clima............................................................................................................ 07

1.3.Relieful......................................................................................................... 08

1.4. Hidrografia................................................................................................... 10

1.5. Solurile........................................................................................................ 11

1.6. Vegetaţia şi fauna........................................................................................ 11

Capitolul II ­ Măsuri de îmbunătățire a pajiștilor......................................... 12

2.1. Măsuri de suprafață...................................................................................... 13

2.1.1. Curățirea de resturi vegetale și de pietre.............................................. 13

2.1.2. Distrugerea mușuroaielor..................................................................... 14

2.1.3. Grăpatul pajiștilor................................................................................. 15

2.1.4. Combaterea vegetației lemnoase.......................................................... 15

2.1.5. Combaterea buruienilor........................................................................ 16

2.1.6. Îmbunătățirea regimului de umiditate.................................................. 17

2.1.7. Prevenirea și combaterea eroziunii solului pe pajiști........................... 20

2.1.8. Îmbunătățire regimului de hrană pe pajiști........................................... 21

2.1.9. Aplicarea amendamentelor................................................................... 22

2.1.10. Autoînsămânțarea și suprasămânțarea .............................................. 23

2.2. Măsuri radicale............................................................................................. 24

Capitolul III ­ Înființarea de pajiști temporare în locul pajiștilor

permanentedegradate...................................................................................... 25

3.1. Pregătirea terenului................................................................................... 26

3.2. Culturi premergătoare............................................................................... 28

3.3. Fertilizarea de bază și amendarea............................................................. 28

3.4. Specii și soiuri folosite la înființarea pajiștilor temporare....................... 29

3.5. Alcătuirea amestecurilor de graminee și leguminoase perene................. 29

3.6. Sămânța și semănatul............................................................................... 32

3
 3.7. Lucrările de îngrijire................................................................................. 33

3.8. Folosirea pajiștilor temporare................................................................... 34

Capitolul IV ­ Folosirea pajiștilor prin pășunat............................................. 36

4.1. Sisteme de pășunat.................................................................................... 36

4.2. Tehnica pășunatului.................................................................................. 39

4.3. Măsuri pentru organizarea pășunatului rațional ....................................... 41

Capitolul V - Conveierul verde....................................................................... 48

Capitolul VI ­ Aplicații practice...................................................................... 51

4
 INTRODUCERE

Datorită faptului că în ultimii ani ai secolului XX a avut loc o creștere impresionantă a

populației, s-a încercat găsirea unuor soluții pentru diminuarea foametei din lume și în același
timp asigurarea resurselor alimentare pentru a trăi în condiții normale.Creșterea animalelor este
printre cele mai importante ramuri ale agriculturii, deoarece aceasta se ocupă într-un procent
destul de mare de asigurarea furajelor optime din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ,
pentru aprovizionarea animalelor. În țara noastră, pajiștile permanente se întind pe o suprafață
de 4,8 milioane hectare, iar producțiile mari care se obțin în ultimii ani se datorează cultivării
plantelor perene și anuale de nutreț, se datorează aplicării de tehnologii moderene, eficiente cât
și datorită perfecționării specialiștilor în domeniul agronomic.

Pajiștea are o importanță economică și ecologică din prisma faptului că aceasta este o
sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice. În România, se
apreciază că pajiştile permanente asigură circa 40% din masa verde şi 25% din fânul necesar
alimentaţiei animalelor.În același timp este habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice.
În acest fel, alături de păduri, pajiştile devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea
speciilor respective.Totodata reprezintă un mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului.
Ierburile de pe pajişti au însuşirea de a reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea
acesteia în sol, mergând până la oprirea totală a eroziunii.

În același timp, pajiștea este un mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului.

Sub vegetaţia pajiştilor naturale primare s-au format soluri fertile, datorită sistemului radicular
fasciculat al ierburilor care străbat straturile de la suprafaţa solului, legându-l într-o structură de
agregate şi îmbogăţindu-l în substanţă organică. Bacteriile din nodozităţile leguminoaselor
contribuie la ridicarea fertilităţii solului prin fixarea azotului atmosferic şi depozitarea lui în
sol.Și nu în ultimul rând este o sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă, locuri de
recreere. De asemenea, contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific,
conservarea speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale.

5
 CAPITOLUL I – Cadrul natural

1.1.Aşezarea geografică
Judeţul Bacău este poziţionat în partea estică a României, pe coordonatele de 26º–
27ºlongitudine estică şi 46º– 30º latitudine nordică. Teritoriul judeţului este traversat de bazinele
râurilor Siret, Trotuş şi Bistriţa şi cuprinde în interiorul său versntul estic al Carpaţilor Orientali în
partea vestică şi Colinele Tutovei în partea estică.
Din punct de vedere administrativ se învecinează cu comunele Hemeiusi şi Săuceşti, în
nord, cu comună Letea Veche, în est, la sud cu comunele Luizi-Călugăra, Măgura şi Mărgineni. În
aceste limite oraşul ocupa o suprafaţă de 4186,23 ha, fiind situat la altitudini de 151-181 m.
Vecinii judeţului Bacău sunt:
► în partea de nord cu judeţulNeamţ;
►în partea de sud cu judeţulVrancea;
► în partea deest cu judeţulVaslui;
►în partea devest cu judeţul Harghita şi judeţulCovasna.
Judeţul Bacău are o suprafaţă de 6.621km şi o populaţie la 1 iulie 2009 de 716.176 locuitori,
densitatea fiind de 108,2 locuitori / km 2 şi cuprinde 3 municipii (Bacău, Oneşti, Moineşti), 2
oraşe (Comăneşti, Tg. Ocna) şi 85 de comune.

Figura 1.1 Harta județului Bacău (sursa: www.wikipedia.com)

6
1.2.Clima
Teritoriul judeţului aparţine în cea mai mare parte climatului de dealuri şi podişuri,
respectiv districtul climatic al subcarpatilor estici şi într-o măsură restrânsă (în extremitatea să
vestică), sectorului cu clima montană.

 Regimul termic
Regimul climatic constituie un exemplu de tranziţie gradată de la clima pronunţat
continentala din est, la cea moderată din vest.
Temperatura aerului înregistrează valori medii anuale cuprinse între 9°C (în jumătatea de
est a judeţului) şi 20° - 30°C (extremitatea vestică). Caracteristică pentru judeţul Bacău este
distribuţia insulară a temperaturilor, condiţionată de specificul treptelor de relief. Mediile lunii
celei mai calde (iulie) au valori cuprinse între 12°C în vest şi 20°C în est. Mediile lunii celei mai
reci (ianuarie) au valori cuprinse între – 4°C în estul şi centrul judeţului ajungând în dreptul ariilor
montane la – 7°C.
Relieful prin înălţime, fragmentare şi expunere introduce numeroase nuanţe locale şi face
că în cuprinsul judeţului Bacău clima să prezinte deosebiri de la o regiune la alta, astfel se pot
deosebi mai multe domenii climatice: climatul munţilor, climatul zonei subcarpatice, climatul
colinelor Tutovei şi climatul Văii Şiretului.
Radiaţia solară globală înregistrează valori medii anuale de 12,7 kcal/cm pătraţi.
Valorile medii anuale cele mai mici se ating în luna decembrie (cca.3 kcal/cm pătraţi), iar
cele maxime în luna iulie (18,5 kcal/cm pătraţi).
Temperatura aerului înregistrează valori medii anuale cuprinse între 9°C (în jumătatea de
est a judeţului) şi 20°-30°C (extremitatea vestică).Caracteristică pentru judeţul Bacău este
distribuţia insulară a temperaturilor, condiţionată de specificul treptelor de relief. Mediile lunii
celei mai calde (iulie) au valori cuprinse între 12°C în vest şi 20°C în est. Mediile lunii celei mai
reci (ianuarie) au valori cuprinse între – 4°C în estul şi centrul judeţului ajungând în dreptul ariilor
montane la – 7°C.
Valorile medii ale temperaturii aerului variază între 0°C pe culmile înalte, 2°C în munţii
mijlocii, 5°C în zonele depresionare şi 6 - 8°C în Subcarpati.
Partea de est (zona de podiş) are un pronunţat caracter continental, marcat prin
amplitudini termice lunare şi anuale mari. Regimul climatic se caracterizează prin veri călduroase
şi secetoase şi ierni friguroase bântuite frecvent de viscole puternice.
Regimul termic înregistrează valori medii anuale ce variază între 8°C, în zonele mai înalte
de podiş, 9°C în câmpie.

7
  Regimul pluviometric
Regimul precipitaţiilor atmosferice se situează între 550 mm (la limita de est a judeţului)
şi 1.000 mm pe culmile montane.Cantităţile medii anuale ale lunii iulie sunt cuprinse între 60 -
100 mm (în vest) ajungând în partea de est la 20 - 30 mm. Cantităţile medii anuale ale lunii
ianuarie sunt cuprinse între 30 - 60 mm.
Partea de vest (zona montană şi subcarpatica), are o climă temperat continentala, cu
caracter mai răcoros din cauza reliefului predominant muntos.
Configuraţia şi altitudinea reliefului influenţează regimul temperaturii aerului, pe cel al
precipitaţiilor şi pe cel al circulaţiei generale a aerului.
Precipitaţiile au o răspândire uşor inegală şi cantităţi mici, în sectoarele deluroase de podiş
se înregistrează 600 mm anual, iar în zonele de câmpie şi depresionare în jur de 400-500 mm
anual.
 Regimul eolian
Vânturile dominante au direcţia nord, nord-vest cât şi dinspre sud, sud-est. În climatul
zonei montane îndeosebi iarna viteza anticiclonului siberian atinge valori intre24 – 27 m/s.
În climatul zonei subcarpatice dinamica atmosferei este mai moderată decât în munţi şi
podiş, vânturile dominante rămânând cele de vest şi nord-vest urmate de cele din est şi sud-est.
Frecvenţa efectelor de fohn, determinate de scurgerea aerului dinspre est, sud-est, provenit
din masele de aer din vest şi nord--vest care ridică temperatura, dau cer senin şi favorizează
producerea secetei.
În zona colinelor Tutovei, vânturile au intensitate mare, pătrund cu uşurinţă iarna ca şi
vara, din direcţia est, sud-est, nord, nord-vest.
În valea mijlocie a Siretului (treapta cea mai de jos de relief din judeţul Bacău) dinamica
atmosferei se caracterizează printr-o intensă circulaţie în lungul văii şi curenţi descendenţi de pe
versanţi.

1.3.Relieful
Relieful judeţului Bacău este divers şi complex, de o mare frumuseţe, cuprinzând
câmpii, dealuri, văi, munţi, cu o mare varietate a formaţiunilor vegetale, game de culori şi de
forme, toate acestea conferind character şi specificitate spaţiului.
Principalele trepte de relief – şi ponderile pe care le deţin din totalul suprafeţei judeţului se
prezintă astfel:34 % - regiune montană – cuprinde culmi şi depresiuni ce aparţin grupei Munţilor
Trotusului, pe care valea Trotusului îl străbate de la N-V la S-E îl împarte în: Munții Gosmanu şi
Munții Tarcau (N), Munții Nemira (S-V) iar în sud câteva culmi aparţinând Munţilor Vrancei
(altitudinea medie fiind de 100-1200m).

8
 Cele mai înalte culmi muntoase se evidenţiază în: Munţii Tărcau – Vf. Grindusu (1664 m),
Aluniş, Geamănă, Uture, Berzunţi; Munţii Ciuc – Vf. Cotumbă (1252 m), Vf. Gura Muntelui, Vf.
Căruntă (1517 M), Vf. Luposu (1337 m), culmi domoale cu versanţi afectaţi de alunecări de teren
(pe marne şi argile); Munţii Nemira –Vf. Nemira Mare (1649 m), Vf. Sura Mare (1600 m). 28 % -
Subcarpatii Orientali – sunt formaţi dintr-o zonă depresionară. La limita zonei montane şi un
aliniament de dealuri în partea de est: Depresiunea Tazlău – la nord de Tazlău, străbătută de răul
Tazlău (ce coboară între 400 şi 320m) având 5 terase şi culmi între 600 şi 650 m în partea de nord
şi 7 terase şi culmi între 450 şi 550 m în partea de sud; Depresiunea Casinului – la sud de Trotuş
pe cursul inferior al Râurilor Oituz şi Caşin având relief de terase, lunci şi dealuri de 300 – 400m,
la est se afla Cl. Pietricică cu versanţi puternic înclinaţi: Căpăta (740 m) şi Căruntă (717 m);
Dealul Ousoru – la sud de Trotuş (753 m), cel mai nordic sector al Subcarpatilor Vrancei; 11 % -
Podişul Moldovei – format din culoarul Şiretului şi Vestul Colinelor tutovei, iar spre Nord
Colinele Balausesti; 27 % Lunca Şiretului – cu o vale largă de 3 – 4 km.
Rezultă că 1/3 din suprafaţa judeţului o reprezintă zona montană, caracterizată prin întinse
păduri şi pajişti naturale, bogate în resurse balneoterapeutice. O altă treime din teritoriul judeţului
este formată din suprafeţe joase, terasele joase din luncile râurilor, prezentând că principala
caracteristica ca pe mări întinderi nivelul apei freatice este relativ ridicat, dând naştere la zone cu
exces de umiditate.
Treaptă intermediară formată din zonele subcarpatice şi terasele înalte ale râurilor,
constituie teritoriile pe care s-au dezvoltat majoritatea localităţilor, acestea oferind condiţii
favorabile (condiţii geotehnice, fără inundaţii sau exces de umiditate).
Procesele geomorfologice şi starea de degradare a terenurilor – se datorează atât marii
diversităţi petrografice şi structurale cât şi diversităţii formelor de relief (podiş, dealuri, munte,
adânc fragmentate de văile râurilor). Se remarcă o etajare a proceselor, precum şi o activizare a lor
pe suprafeţele despădurite sau acolo unde folosinţă este necorespunzătoare, putându-se diferenţia
un etaj montan şi unul al dealurilor.
În etajul montan, un rol determinant în desfăşurarea proceselor de degradare îl au
altitudinea şi panta, astfel:
 Suprafeţele cu înclinare mai mică de 10 grade, aflate la peste 1500 de m, lipsite de
vegetaţie forestieră, procesele crionivale alterează sezonier cu spălarea de suprafaţă şi
alunecările superficiale, rezultând microdepresiuni înierbate; pe suprafeţe similare, sub altitudinea
de 1450 m (terasele Uzului, Oituzului, Casinului, Slanicului), dominante sunt spălarea de
suprafaţă, alunecările superficiale, inmlastinarile.
 Suprafeţele cu inclinări mai mari de 10 grade, se constată: alunecări linerare în lungul
unor torenţi şi alunecări de versanţi (cu pat de glisare de adâncime de 1,00 – 1,50 m).

9
 În etajul dealurilor, procesele de degradare şi intensitatea lor cunosc diferenţieri în funcţie
de natura rocii, de modul de folosinţă a terenurilor (lipsa suprafeţelor împădurite) şi de panta, aici
întâlnindu-se 85% din suprafaţa cu eroziuni excesive din judeţ.
În Podişul Moldovei, lipsa vegetaţiei forestiere favorizează o morfodinamica deosebit de
activă, producându-se adeseori degradarea avansată a solurilor (bazinul superior al Berheciului),
iar pe versanţii în alcătuirea cărora intra lentile sau orizonturi argiloase, torentialitea se îmbină cu
alunecările de teren şi curgerile noroioase (Zeletin, Fruntesti, Racatau, Soci, Godineşti).

1.4.Hidrografia
Resursele hidrografice ale Judeţului Bacău sunt substanţiale şi constau în râuri bogate,
lacuri frumoase şi ape subterane. Reţeaua hidrografică este tributară în totalitate Râului Siret, care
străbate judeţul de la nord la sud. Afluentul său, Râul Bistriţa, pătrunde pe teritoriul judeţului la
nord de Buhuşi şi drenează zona de contact dintre Subcarpaţi şi Podişul Moldovei.
Principalele cursuri de apă sunt: Siret (cu o lungime pe teritoriul Judeţului Bacău de 145
km), Bistriţa (cu o lungime pe teritoriul judeţului de 40 km), Trotuş (cu o lungime pe teritoriul
judeţului de 118 km), Tazlău (cu o lungime pe teritoriul judeţului de 59 km), Berheci (cu o
lungime pe teritoriul judeţului de 70 km) şi Zeletin (cu o lungime pe teritoriul judeţului de 59 km).
Râul Siret, are undebit mediu multianual de 70 m³/s la intrarea în judeţ şi 137 m³/s la ieşire,
colecteazăapele Bistriţei, Trotuşului şi afluenţilor acestora pepartea dreaptăşi ale Tutovei,
Pereschivului, Zeletinului, Berheciului, Răcătaului.
Râul Bistriţa se varsăîn Siret în aval de Bacău, având un debit mediu 66 m³/s. Apele
stătătoare sunt reprezentate în principal de lacurileartificiale de pe Râul Bistrița: Lacul Gârleni cu
o suprafaţă de 2,3km², Lacul Bacău (Lilieci) cu o întindere de 3,2 km², Lacul Bacău
II(Şerbăneşti)având o suprafaţă de3,2 km².
Pe Râul Siret au fost amenajate lacurile de acumulare: Galbeni, Răcăciuni şi Bereşti, iar pe
Uz se află amenajat lacul Poiana Uzului - 3,34 Km2. De asemenea, rezultatul lucrărilor
hidrotehnice sunt şi lacurile de acumulare formate pe Râul Bistriţa : Lacul Bacău (Lilieci) şi Lacul
Bacău II(Şerbăneşti). Rolul acestora este complex fiind utilizate atât pentru combaterea
inundaţiilor cât şi pentru producerea de energie electrică, alimentarea cu apă potabilă şi
industrială, agrement şi sporturinautice.
Reţeaua hidrografică a Municipiul Bacău este constituită din Râul Siret şi Râul Bistriţa
împreună cu afluenţii lor:
•Bahna, Izvoarele şi Clejna-pentru Siret;
•Trebeşul cu afluenţii săi Bârnat şi Negel-pentru Bistriţa.

10
1.5.Solurile
Condiţiile pedogenetice au dus la formarea unor soluri variate, în general brune şi brune
argiloiluviale, cu un conţinut de humus de 1-5% ce asigură o fertilitate medie bună pentru
terenurile agricole. Între solurile intrazonale se remarca cele hidromorfe, lacoviştile şi solurile
aluviale în diferite stadii de evoluţie Grupa cernoziomurilor cuprinde: cernoziomuri tipice şi
cernoziomuri carbonatice, caracteristica formării acestor tipuri de sol constituind-o influienţa
directă a factorilor climatici a celor două unitaţi geomorfologice: versanţi şi lunci.
Astfel, pe versanţii cu roca mamă argila, în condiţii de temperatură scăzută, ierni cu
zăpadă puţină, spulberată de vânt şi temperaturi ridicate, cu precipitaţii moderate în timpul verii,
precum şi o vegetaţie tipică de silvostepă, au dus la formarea acestor tipuri de sol.Cernoziomurile
tipice ocupă sectoarele cu climat şi vegetaţie propriu-zisă.

1.6.Vegetaţia
Vegetaţia naturală, favorizată de diversitatea elementelor fizico-geografice şi climatic, se
caracterizează printr-o mare varietate a speciilor şi o pronunţată etajare pe teren ca altitudine. Sunt
prezente toate etajele de vegetaţie: etajul pădurilor de conifer şi a celor de foioase (gorun, fag),
pajişti secundare, zăvoaie de salcie şi plop îndeosebi în zonele de luncă.
Clasificare:
Zona silvostepei, este localizată pe o mică suprafaţă în sud-estul judeţului fiind alcătuită
din pajişti secundare puternic stepizate şi terenuri agricole.
Etajul pădurilor de foioase, prezent în partea estică a judeţului în Colinele Tutovei prin
şleaurile dealurilor, unde, alături de gorun şi stejar, participa în proporţii variate şi alte specii de
foioase ca: teiul, jugastrul şi carpenul, în alternanta cu făgete şi cu pajişti modificate, specii de
mare valoare economică: cireşul păsăresc, paltinul, reprezentând o extindere a pajiştilor de
silvostepa în domeniul forestier.
Etajul pădurilor de conifere sunt dominate de molid care ocupa suprafeţe relativ reduse pe
culmile mai înalte din nord-vest, fiind de remarcat prezenţa unor
Endemisme proprii masivelor Sandru –Nemira.
Vegetaţia azonală, se caracterizează prin prezenta în lunci şi zăvoaie, a salciei, a plopului
şi a aninului printre pajişti.

11
 CAPITOLUL II - Măsuri de îmbunătățire a pajiștilor

Pajistile sunt terenurile acoperite cu vegetatie ierboasă permanentă, alcatuită din specii ce
apartin mai multor familii de plante, în special gramineele si leguminoasele perene, folosite ca
nutret sau pentru pasunat.
Speciile ce alcătuiesc pajistea sunt foarte diferite, la care trebuie adăugate
microorganismele şi fauna. Între indivizii unor specii, între diferite specii, între regnul vegetal si
cel animal se nasc o serie de actiuni şi interactiuni care fac pajistea sa fie un ecosistem.
Din punct de vedere al suprafetelor ocupate cu pajisti permanente Romania se situeaza pe
locul al 5-lea in Europa. Tendinta actuala a cercetarilor pe plan mondial si in tara noastra, in ceea
ce priveste pajistile permanente, este de a mentine biodiversitatea fitocenotica a acestora chiar
daca productiile obtinute nu sunt foarte apropiate de potentialul lor biologic, insa cercetatorii de
animale doresc o intensivizare a productiei de furaje, dar in conditii de eficienta economica
ridicata si cu realizarea unor produse acceptate calitativ pe piata.
Armonizarea factorilor alocati pentru obţnerea de productii ridicate, cu protejarea mediului
si mentinerea in conditii de eficienta economica a pajistilor, necesita o abordare stiintifica
complexa ce vizeaza o paleta larga a aspectelor pratotehnice.
Rezultatele experimentale obtinute de cercetarea pratologica din tara noastra, corelate cu
cele internationale, au reliefat faptul ca sporirea randamentului pajistilor se poate realiza prin
aplicarea de tehnologii diferentiate, adaptate conditiilor pedoclimatice si particularitatilor
covorului vegetal, bazate pe un management stiintific, rational si echilibrat, respectand mediul si
biodiversitatea.
Distributia neuniformă a pajiştilor permanente la nivelul tării, productivitatea modestă si
cu o dinamica necorespunzătore pe o mare parte din această suprafată, a determinat găsirea unor
solutii complementare pentru asigurarea bazei furajere prin înfiintarea de pajisti temporare si
diversificarea culturilor furajere anuale si perene.
În prezent, exista preocupări multiple la nivel mondial si in tara noastra pentru adaptarea
tehnologiilor de producere si conservare a furajelor la noile cerinte de ordin economic si ecologic,
urmarind in principal economisirea resurselor, protectia mediului si calitatea productiei, prin
gestionarea durabila a ecosistemelor de pajisti, mentinerea biodiversitatii, cresterea fertilitatii
solului si valorificarea optima a fertilizantilor organici.
Degradarea pajistilor este determinata de schimbarile care au loc in conditiile de viata ale
plantelor, in structura vegetatiei, ca urmare, in mare parte, a gestionarii lor necorespuzatoare.

12
Cand aceste schimbari sunt insotite de scaderea productiei sau inrautatirea calitatii ei, se apreciaza
ca pajistea se degradeaza.
Îmbunătăţirea pajistilor se poate realiza pe doua căi:
 prin măsuri de suprafaţă ( superficiale );
 măsuri radicale.

2.1. Măsuri de suprafaţă

Măsurile superficiale se aplica la suprafaţa pajistii fără a distruge covorul vegetal existent.
Prin aceste masuri se urmareste imbunatatirea conditiilor de viata pentru plantele care alcatuiesc
covorul ierbos. Aceste măsuri sunt:
curăţirea de resturi vegetale si de pietre;
distrugerea musuroaielor;
grăpatul pajistilor;
combaterea vegetatiei lemnoase;
combaterea buruienilor;
îmbunătătirea regimului de apă;
îmbunătătirea regimului de nutritie;
prevenirea şi combaterea eroziunii solului;
supraînsământarea.

2.1.1. Curățirea de resturi vegetale și de pietre

Creșterea gradului de acoperire a solului cu vegetație ierboasă se poate obține prin lucrări
de “igienă culturală”, care presupun: curățirea de resturi vegetale și de pietre, distrugerea
mușuroaielor și grăpatul.
O prima grupă de lucrări de îmbunătățire o reprezintă lucrările tehnico-culturale. Prin
lucrări de curățire se realizează îndepărtarea de pe pajiști a resturilor vegetale rămase în urma
pășunatului sau depuse de ape, mărăcinișuri și cioate rămase după defrișarea vegetației lemnoase.
Lucrarea se face manual sau mecanizat, în funcție de panta terenului și gradul de acoperire cu
aceste materiale.
Pe pajiştile de deal şi munte, strângerea pietrelor şi scoaterea cioatelor și a buturugilor,
este o lucrare obligatorie, când acestea ocupă suprafeţe apreciabile din fondulpastoral. Pietrele
adunate se folosesc la consolidarea drumurilor, a porţiunilor de teren dinjurul adăpătorilor, a
porţiunilor de teren afectate de eroziune şi la construcţii pastorale.Dacă solul este suficient de gros
unele pietre se îngroapă, dar astfel încât să rămână deasupra un strat de pământ de cel putin 15-20
cm grosime.Lucrările de curăţire a pajiştilor de resturi vegetale şi pietre se fac de regulă primăvara

13
devreme, însă se pot efectua şi toamna târziu. După efectuarea lucrărilor de curăţire, porţiuni din
pajişti rămân cu goluri, denivelate şi se impune nivelarea şi supraînsămânţarea cu un amestec de
seminţe de graminee şi leguminoase perene recomandat pentru zona respectivă.
Suprafețe însemnate de pajiști sunt acoperite de mușuroaie care pot proveni din pământ
scos de cârtițe, furnici, mistreți, popândăi, pășunatul pe teren cu umiditate ridicată sau se formează
pe tufele dese ale gramineelor, rogozurilor, pe cioate și mușchi.Muşuroaiele se formează pe
pajiştile neîngrijite, folosite neraţional şi pot avea o pondere mare (70-80%), îngreunând astfel
efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire şi diminuând suprafaţa utilizabilă.Muşuroaiele înţelenite
sunt mai răspândite pe pajiştile de munte, se numesc marghile şi provin din tufele de Nardus
stricta şi Deschampsia caespitosa.În regiunile de câmpie şi de dealuri sunt mai frecvente
muşuroaiele de cârtiţe, iar în regiunile dealurilor înalte, cele provocate de furnici şi de origine
vegetală. Mușuroaiele de origine animală se distrug manual sau folosind grape cu colți, iar cele
înțelenite se distrug cu ajutorul mașinii de curățat pajiști (MCP-1,5 sau MCP-2) sau cu grederul
semipurtat pentru pajiști. Dacă mușuroaiele ocupă peste 30-40% din suprafața pajiștii și panta
terenului este mai mică de 20% se recomandă desțelenirea și înființarea pajiștilor temporare.
Grăpatuleste o lucrare prin care se îmbunătățesc condițiile de aer din sol, se obține o
mineralizare mai bună a materiei organice și o mai bună aprovizionare cu apă. Lucrarea se
recomandă numai pe pajiștile de lunci, unde predomină specii de stolonifere și este necesară o
bună aerare a solului sau în cazul depunerii unui strat de aluviuni. Pe celelalte tipuri de pajiști
grăpatul se face doar în complex cu celelalte lucrari de îmbunătățire deoarece ar putea răni
nodurile de înfrățire la graminee și mugurii de pe colet la leguminoase.

2.1.2. Distrugerea muşuroaielor

Combaterea burienilor din pajiști, ca măsură de îmbunătățire, face referire la acele specii
lipsite de valoare furajeră, care depreciază calitatea produselor obținute de la animale sau
daunătoare sănătății animalelor.
Buruienile din pajiști pot fi combătute prin metode preventive, directe și indirecte. Ca și
măsuri preventive amintim: îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate, fertilizarea cu gunoi
de grajd fermentat, folosirea de semințe cu puritate cât mai mare la supraînsămânțare, recoltarea
fânețelor la epoca optimă, înainte ca buruienile să ajungă la maturitate și schimbarea modului de
folosire a pajiștilor la 3-4 ani.
Măsurile indirecte se referă la lucrările de îmbunătățire și folosire rațională a pajiștilor, iar
metodele directe se folosesc pentru combaterea buruienilor toxice care cresc în vetre și doar
atunci când se înregistrează un grad ridicat de îmburuienare. Combaterea directă se poate realiza
mecanic prin cosiri repetate sau chimic prin aplicarea erbicidelor. Erbicidele pe lângă speciile

14
țintă pot dăuna și speciilor valoroase și pot polua mediul, astfel că, reprezintă o măsură de
excepție la care se recurge în situații cu totul speciale.

2.1.3. Grăpatul pajiştilor

Grăpatuleste o lucrare prin care se îmbunătățesc condițiile de aer din sol, se obține o
mineralizare mai bună a materiei organice și o mai bună aprovizionare cu apă. Lucrarea se
recomandă numai pe pajiștile de lunci, unde predomină specii de stolonifere și este necesară o
bună aerare a solului sau în cazul depunerii unui strat de aluviuni. Pe celelalte tipuri de pajiști
grăpatul se face doar în complex cu celelalte lucrari de îmbunătățire deoarece ar putea răni
nodurile de înfrățire la graminee și mugurii de pe colet la leguminoase.

2.1.4. Combaterea vegetației lemnoase

Vegetația lemnoasă sub formă de arbori, arbuști și subarbuști, invadează frecvent pajiștile
permanente, transformându-le în scurt timp în terenuri nefolosibile. Speciile lemnoase se
instalează mai ales pe suprafețele de pajiști la care nu se aplică lucrări curente de îngrijire și
îmbunătățire și în cazul folosirii neraționale, reducăndu-se astfel suprafața utilă.
În același timp, vegetația lemnoasă creșterea unor specii ierboase inferioare din punct de
vedere furajer și care îngreunează exploatarea pajiștilor.
Redarea în folosinţă a pajistilor invadate de esenţele lemnoase reclamă îndepărtarea
acestora prin lucrări de curăţare sau defrişare.
Aceste lucrări se execută în cadrul unor şantiere speciale, care lucrează pe baza de
proiecte, cunoscute sub numele de „amenajamente silvopastorale”, în care se ţine cont de
prevenirea eroziunii solului, de crearea zonelor de refugiu pentru animale, de ocrotirea speciilor
lemnoase rare.
Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase în raport cu natură esenţelor, vârstă şi gradul de
acoperire a acestor, etc. se poate execută:
 manual
 mecanizat
 chimic
Se recomandă a nu se defrişa vegetaţia lemnoasă din pajiştile situate pe terenuri cu panta
mai mare de 36%, cele cu stratul de sol mai subţire de 10 cm, precum şi cele din vecinătatea
ravenelor, ogaşelor sau de pe grohotişuri, pentru a se evita declanşarea proceselor de eroziune. Pe
pajiştile situate pe pante până la 18%, se pot menţine un număr redus de arbori solitarin (stejar,
gorun, mesteacăn, fag etc.) sau pâlcuri de arbori, care constituie zone de refugiu pentru animale în

15
perioadele cu intemperii sau cu călduri mari. Pentru a se uşura accesul animalelor sub aceşti arbori
tulpinile se curăţă de ramuri până la înălţimea de 1,5-2 m.
Pe pajiştile situate pe versanţi, cu panta de 18-36% defrişarea vegetaţiei lemnoase se face
în benzi late de 40-120 m, paralel cu curbele de nivel, acestea alternând cu benzi antierozionale
nedefrişate, late de 5-25 m, în funcţie de pantă. Pentru trecerea animalelor prin benzile
nedefrişate, se fac deschideri în unghi ascuţit faţă de curbele de nivel şi în zigzag, de la o bandă la
alta.
Sunt excluse de la defrişare speciile lemnoase rare şi cele declarate monumente ale naturii
şi care sunt ocrotite de lege, ca: Pinus cembra(zâmbru), Taxus baccata (tisă), Larix decidua ssp.
carpatica (larice, zadă), Rhododendron kotschyi (bujor de munte), Pinus mugo (jneapăn), care
protejează grohotişurile şi coastele erodate.
Îndepărtarea vegetației lemnoase se poate realiza manual sau pe cale mecanică sau
chimică. Defrișarea manuală este cea mai costisitoare dar cea mai eficientă. Defrișarea mecanică
se realizează cu mașini speciale. Tufele lemnoase cu diametrul de până la 2,2 cm se distrug cu
MCP-1,5, iar cele cu diametrul de până la 4 cm cu MCP-2. Arboretul cu diametrul tulpinii până
la 15 cm se distruge cu echipamentul de tăiere a arboretului ETA-3, iar arborii cu diametrul până
la 70 cm se scot cu tot cu rădăcini cu ajutorul împingătorului pentru defrișare acționat de tractor.

2.1.5. Combaterea buruienilor

Combaterea burienilor din pajiști, ca măsură de îmbunătățire, face referire la acele specii
lipsite de valoare furajeră, care depreciază calitatea produselor obținute de la animale sau
daunătoare sănătății animalelor.
Buruienile din pajiști pot fi combătute prin metode preventive, directe și indirecte. Ca și
măsuri preventive amintim: îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate, fertilizarea cu gunoi
de grajd fermentat, folosirea de semințe cu puritate cât mai mare la supraînsămânțare, recoltarea
fânețelor la epoca optimă, înainte ca buruienile să ajungă la maturitate și schimbarea modului de
folosire a pajiștilor la 3-4 ani. Măsurile indirecte se referă la lucrările de îmbunătățire și folosire
rațională a pajiștilor, iar metodele directe se folosesc pentru combaterea buruienilor toxice care
cresc în vetre și doar atunci când se înregistrează un grad ridicat de îmburuienare. Combaterea
directă se poate realiza mecanic prin cosiri repetate sau chimic prin aplicarea erbicidelor.
Erbicidele pe lângă speciile țintă pot dăuna și speciilor valoroase și pot polua mediul,
astfel că, reprezintă o măsură de excepție la care se recurge în situații cu totul speciale.
Combaterea buruienilor prin metode directe se poate face mecanic şi chimic.
Metodele mecanice constau în distrugerea buruienilor prin cosiri repetate, cu scopul
diminuării sau încetării procesului lor de înmulţire. Această metodă da rezultatele cele mai bune

16
în cazul speciilor de buruieni care se înmulţesc pe cale sexuată(prin seminţe). Buruienile care se
înmulţesc mai mult pe cale vegetativă prezintă organe subterane bine dezvoltate(bulbo-tuberculi,
rizomi) care prin cosire nu sunt distruse.
Metodele chimice constau în folosirea unor erbicide specifice pentru combaterea
buruienilor din pajişti. Această metodă nu se aplică decât în cazul în care ponderea buruienilor din
vegetaţia pajistilor este deosebit de mare, iar celelalte măsuri nu dau rezultatele cele mai bune.
Prin erbicidare se distrug şi o serie de specii foarte valoroase din punct de vedere furajer, cum snt
leguminoasele perene, ceea ce face că această măsură să devină limitativă, iar erbicidele ce se
folosesc să aibă un grad înalt de selectivitate.
În pajistele în care predomină gramineele perene se pot aplică o serie de erbicide
sistemice, mai cunoscute fiind: 2,4-D (Sare de amine), 2,4- D+ Dicamba (Icedin forţe) şi MCPA
(Dicotex), în doză de 4-6 l/ha produs comercial.
Pe pajiștile cu procent ridicat de leguminoase se folosesc erbicidele pe bază de Bentazon
(Basagran), 3-6 l/ha produs comercial și pe bază de Dinoseb acetat (Acetadin, Aretit), 6-8 l/ha
produs comercial.
E recomandat ca aceste erbicide pe fânețe să se aplice cu cel târziu 3-4 săptămâni înainte
de cosire în timp ce pe pășuni aplicarea să se efectueze cu cel puțin două săptămâni înainte de
începerea pășunatului.
De asemenea aplicarea erbicidelor pe pajiști impune și interzicerea pășunatului sau
cositului timp de 3-4 săptămâni de la tratament.
Se recomandă ca pe suprafețele respective să se efectueze lucrările de fertilizare și
supraînsămânțarecu un amestec de specii valoroase din punct de vedere furajer.

2.1.6. Îmbunătățirea regimului de umiditate

Eliminarea excesului de apă

Pajiştile cu exces de umiditate au o compoziţie floristică necorespunzătoare şi constituie
un mediu favorabil pentru înmulţirea paraziților, care afectează starea de sănatate a
animalelor.Sporirea producţiei şi îmbunătăţirea calităţii furajului de pe pajiştile cu exces de
umiditate se realizează prin aplicarea unui complex de lucrări agro-ameliorative, în care
eliminarea excesului de umiditate constituie condiția de bază.
Excesul de apă de pe pajiști provine din precipitații, pânza freatică, din izvoarele de coastă
și din apa de inundație sau prin infiltrație din râuri. Înlăturarea excesului de umiditate se poate
realiza prin diverse lucrări de desecare care presupun realizarea de canale deschise, canale închise,
drenuri cârtiță, puțuri absorbante sau colectoare, prin colmatare și indiguiri sau pe cale biologică

17
în funcție de mărimea suprafețelor, cantitatea de apă ce trebuie eliminată, de cauzele care au dus
la excesul de umiditate și de posibilitățile tehnico-organizatorice și economice.
Desecarea prin canale deschise se realizează printr-o rețea de canale care au rolul de a
colecta apa în exces de la suprafața solului și de a o evacua într-un emisar. Canalele pot fi
executate mecanizat și implică construirea de podețe și alte construcții hidrotehnice.Au
dezavantajul că reduc suprafața pajiștii cu 5-15%.
Desecarea prin canale închise se realizează printr-o rețea de drenuri absorbante sau
colectoare care captează apa din profilul solului și o transportă gravitațional în canale de evacuare
deschise sau direct în emisar. Drenurile se amplasează la 50-70 cm adâncime pentru fânețe și 60-
90 cm pentru pășuni și au lungimi între 150-200 m cele absorbante și 800-1000 m cele colectoare.
Lucrarea are dezavantajul de a fi costisitoare.
Folosirea drenajului-cârtiță este o metodă economică ce presupune realizarea de galerii
subterane, cu ajutorul unui plug special, care au rolul de a colecta apa și de a o descărca în șanțuri
deschise sau în drenuri colectoare. Galeriile se realizează la adâncimea de 50-80 cm, au lungimi
de până la 200 m și o durată de folosință de 3-5 ani pe pajiști.
Drenajul biologic este o metodă eficientă, recomandată pe pajiști din lunci și văi care
presupune plantarea de specii lemnoase, mari consumatoare de apă, sau înierbarea cu specii care
au totodată și consum mare de apă și valoare furajeră.
Drenajul vertical se realizează prin puțuri absorbante și puțuri colectoare.
Colmatarea presupune umplerea micilor depresiuni cu material adus de apele râurilor,
coborându-se astfel nivelul apei freatice. Este o lucrare costisitoare ce se realizează doar pe
suprafețe reduse ce prezintă importanță deosebită.
Îndiguirea este mai mult o desecare preventivă, costisitoare dar uneori necesară prin care
se ferește o suprafață de umiditatea în exces.

Completarea deficitului de apă

Consumul relativ ridicat de apă a numeroase specii de plante din pajişti şi procesul
neîntrerupt de creştere în timpul perioadei de vegetaţie, fac ca vegetaţia pajiştilor să necesite
cantităţi mari de apă pentru o creştere şi dezvoltare normală. Din cauza precipitaţiilor insuficiente
şi a valorilor ridicate ale evapotranspiraţiei,în regiunile de câmpie şi de coline se înregistrează
perioade de secetă deosebit de dăunătoare, manifestate printr-un deficit de umiditate sau o
repartizare neuniformă a precipitaţiilor în raport cu cerinţele plantelor. Deficitul de umiditate se
manifestă şi în regiunile subumede în lunile iulie şi august.

18
 Irigarea pajiştilor permanente estecondiţionată de existenţa unui covor ierbos încheiat,
alcătuit din specii valoroase, de nivelul scăzut al apelor freatice şi de permeabilitatea moderată a
solului.
Irigarea se impune ca o necesitate datorită consumului mare de apă ce se înregistrează pe
pajiști, plantele fiind în vegetație o perioadă lungă de timp. La irigarea pajiștilor se folosește apa
din râuri, iazuri, bazine de acumulare sau ape reziduale din orașe. Fânețele se irigă când plantele
dominante sunt în fenofazele alungirea tulpinii – începutul înspicării, iar pășunile după fiecare
ciclu de pășunat cu norme de udare mici de 200-400 m3/ha. Se poate folosi irigarea prin revărsare,
aspersiune, fășii sau limanuri.
Irigarea prin revărsare sau prin circulaţie se aplică numai când dispunem de o sursă bogată
de apă şi constă în construirea unei reţele de canale permanente cu secţiuni reduse, prevăzute cu
prize şi stăvilare mici. Apa se revarsă de o parte şi de alta a canalelor într-un strat subţire, pe
întreaga suprafaţă a pajiştii.
Irigarea prin aspersiune este mai indicată pe pajiştile temporare, unde se poate realiza
nivelarea şi nu duce la eroziune şi nici la spălarea elementelor fertilizante. Apa, trecând prin
aspersoare, se îmbogăţeşte în oxigen, ceea ce are o influenţă favorabilă asupra vegetaţiei. Metoda
prezintă avantajele că poate fi aplicată şi pe teren frământat, pe pajiştile permanente. Intensitatea
aspersiunii va fi de 0,5-0,8 mm/min. pe soluri uşoare, 0,2-0,5 mm/min. pe soluri mijlocii şi 0,1-0,2
mm/min. pe soluri grele.
Irigarea prin fâşii se aplică numai pe pajiştile temporare, pe terenuri nivelate şi constă în
efectuarea unor canale principale şi secundare, sub formă de reţea din care apa se revarsă în fâşii
înguste, de lăţimea semănătorii, orientate de-a lungul pantei, a căror lungime depinde de panta
terenului şi natura solului.
Irigarea prin limanuri constă în construirea de valuri de pământ, orientate după direcţia
curbelor de nivel, înalte de circa 0,50 m, care au şi rolul de a stăvili procesul de eroziune a solului.
Completarea deficitului de umiditate se poate realiza și prin metode indirecte care
contribuie la echilibrarea regimului hidric, cum sunt brăzduirea, reținerea zăpezii și înființarea de
perdele de protecție.
Prin brăzduire se îmbunătăţeşte regimul de apă al plantelor şi se evită eroziunea solului.
Reţinerea zăpezii se recomandă pe toate pajiştile din regiunile secetoase, unde stratul de
zăpadă este subţire şi predispus spulberării de către vânt. Pentru aceasta, se construiesc garduri din
diverse materiale aşezate la o distanţă de aproximativ 20 ori mai mare decât înălţimea lor,
orientate perpendicular pe direcţia vântului dominant. Se pot utiliza şi valurile de zăpadă tasate cu
plugurile speciale, începând cu prima zăpadă, de cel puţin 10 cm grosime.

19
 Perdelele de protecţie se recomandă tot pe pajiştile din câmpie, acesteamicşorează viteza
vântului, reduc evaporaţia, reţin zăpada, împiedică scurgerea apei pe terenurile în pantă etc.,
contribuind la crearea unui regim de umiditate mai bun pentru vegetaţia pajiştilor.

2.1.7. Prevenirea și combaterea eroziunii solului pe pajiști

Eroziunea este procesul natural de desprindere, transport şi depunere a particulelor de sol,
datorită în special apei şi vântului, în care omul are de cele mai multe ori o contribuţie majoră.
Astfel, eroziunea pate fi hidrică sau eoliană.
Eroziunea solului pe pajişti îmbracă diferite forme, de la eroziunea de suprafaţă până la
eroziunea de adâncime.
A.Eroziunea de suprafaţă
Are loc în urma acţiunii picăturilor de ploaie sau scurgerii de suprafaţă şi duce la
îndepărtarea materialului dislocat, formându-se şiroiri, rigole mici şi eroziunea de hardpan
(Dumitrescu N. şi col., 1992):
Şiroirile reprezintă prima formă a eroziunii de suprafaţă şi se formează după ploile
torenţiale, pe terenuri proaspăt lucrate, având adâncimea de 1-5 cm;
Rigolele mici apar în urma ploilor torenţiale sau a topirii rapide a zăpezii şi au adâncimea
de 5-20 cm;
Eroziunea de hardpan apare pe o arătură proaspătă, după o ploaie torenţială puternică, se
produce până la talpa plugului, pe o adâncime de 20-25 cm şi o lăţime de 1-3 m.
B.Eroziunea de adâncime are loc în urma scurgerii concentrate a apelor pe versanţi şi
duce la îndepărtarea neuniformă a unei cantităţi mari de sol. Formele eroziunii de adâncime au un
caracter permanent şi sunt reprezentate prin rigola propriu-zisă, ogaşul şi ravena.
Rigola propriu-zisă se formează după ploile torenţiale, pe locuri denivelate, are adâncimea
de 20-25 cm, lungimea variabilă şi fundul paralel cu suprafaţa versantului;
Ogaşul are dimensiuni mai mari, cu adâncimea de 0,5-3,0 m, lăţimea de 0,5-8,0 m şi
fundul paralel cu suprafaţa versantului;
Ravena are o adâncime de 3,0-30,0 m, o lăţime de 8,0-50,0 m, colectând o cantitatea foarte
mare de apă şi sol şi afectează o suprafaţă mai mare de teren.
N. Dumitrescu şi col. (1979) precizează că pentru prevenirea şi combaterea procesului de eroziune
trebuie luate măsuri cu scopul de a crea condiţiile necesare creşterii unui covor ierbos, capabil să
protejeze solul.
Prevenirea eroziunii
Prevenirea eroziunii pe pajişti se poate face prin măsuri tehnico-organizatorice şi lucrări de
îngrijire (Dumitrescu N. şi col., 1980).

20
 1.Măsurile tehnico-organizatorice constau în sistematizarea fondului pastoral prin
organizarea păşunatului raţional, evitarea supraîncărcării păşunii cu animale şi a păşunatului pe
timp umed, reducerea drumurilor pe pajişte, respectarea timpului de păşunat şi a repausului
necesar refacerii covorului ierbos.
2.Lucrările de îngrijire curente pe pajişti se referă la nivelarea muşuroaielor,
împrăştierea dejecţiilor lăsate de animale, amplasarea corectă a locurilor de odihnă pentru
animale, repararea construcţiilor pastorale etc.

2.1.8. Îmbunătățire regimului de hrană pe pajiști

Una din principalele măsuri de sporire a producţiei la toate culturile agricole o reprezintă
fertilizarea, însă pe pajişti rolul îngrăşămintelor este mult mai complex. Paralelcu sporirea
producţiei are loc şi modificarea covorului ierbos, manifestată prin înlocuirea unor specii mai
puţin valoroase cu altele cu o productivitate şi valoare nutritivă mai mare.
Pe pajişti, consumul de elemente nutritive este mult diversificat datorită numărului mare
de specii cu cerinţe diferite faţă de elementele nutritive, creşterii continuea plantelor în timpul
perioadei de vegetaţie, modului de exploatare ş.a. Astfel, gramineelesunt mari consumatoare de
azot, iar leguminoasele, de fosfor şi calciu. Pe păşuni consumul de azot este mai mare datorită
recoltării plantelor de mai multe ori în timpul perioadei de vegetaţie, în primele faze de creştere,
când plantele conţin mai multă proteină brută, pe fâneţe este relativ mai mare consumul de
potasiu, element cu rol important în creşterea lăstarilor şi acumularea substanţelor de rezervă în
organele plantelor.
În general, pajiştile permanente din ţara noastră se găsesc cantonate pe terenuri cu
fertilitate naturală scăzută, afectate de lipsa sau excesul de umiditate, altitudinea, lipsa de
îngrăşăminte etc. Pentru 1000 kg fân, plantele de pe pajiști extrag din sol 20-25 kg azot, 2-3 kg
fosfor și 22-25 kg potasiu. Pe pajiştile nefertilizate se realizează producţii medii de numai 7,5 -
10 tone masă verde la hectar, respectiv 1,5-2,5 tone S.U. la hectar. Prin fertilizarea chimică cu 100
kg N/ha, pe fond de 50-60 kg/ha P2O5 şi 50-60 kg K2O, producţia medie creşte la 30-40 t/ha masă
verde. Îngrăşămintele cu azot se aplică în general primăvara timpuriu, înainte de pornirea
vegetaţiei, iar pe parcelele prevăzute a se păşuna primăvara, administrarea acestora se recomandă
să se facă toamna, după încheierea păşunatului sau dupa cosit.
Pe terenurile acide, se recomandă aplicarea nitrocalcarului primăvara timpuriu, înainte de
pornirea plantelor in vegetație.
Îngrăşamintele organice au un efect ameliorativ asupra însuşirilor fizico-chimice şi
biologice ale solului, utilizarea lor determinînd importante sporuri de producţie. Dozele de

21
îngrăşăminte organice variază de la 20-40 t/ha, cu durata efectului de 3-5 ani la gunoiul de grajd,
pana la 15-20 t/ha, cu durata efectului de 1-2 ani la mustul de gunoi.
Gunoiul de grajd trebuie să fie bine fermentat pentru a se putea împrăştia într-un strat
subţire şi uniform. Efectul îngrăşămintelor organice asupra sporirii producţiei se eşalonează pe o
perioadă de 3-5 ani, iar eficienţa utilizării acesteia este mai mare la pajiştile cultivate, comparativ
cu pajiştile naturale, deoarece introducerea sub brazdă împiedică pierderile de elemente nutritive,
care se înregistrează la aplicarea acestora pe pajiştile permanente.
Transportul şi împrăştierea îngrăşămintelor lichide se realizează prin următoarele metode:
cu ajutorul remorcilor - cisternă tractate de tractor; pomparea în sistemul de irigare şi distribuirea
cu ajutorul aspersoarelor speciale, prevăzute cu duze de cauciuc, după ce s-a făcut diluţia cu 5-8
părţi apă; evacuarea şi distribuirea prin sistemul de irigaţie pe brazde. Cantitaţile de îngrăşăminte
lichide administrate la hectar sunt variabile, 300-600 m3/ha, după fiecare ciclu de păşunat sau
cosit. Acestea se completează cu îngrăşăminte pe bază de fosfor, 30 kg la hectar, pentru
menţinerea echilibrului între leguminoase şi graminee.
Altă metodă de fertilizare a pajiştilor este reprezentata de metoda fertilizarii prin tîrlire,
care se aplică mai eficient în zona colinară, pe păşuni și care constă în staționarea animalelelor pe
anumite suprafețe, pe timpul nopții pentru odihnă cunoscută sub denumirea de fertilizare prin
târlire. Suprafaţa prevăzută pentru târlire se îngrădeşte cu gard mobil confecționat din lemn, plasă
din sârmă sau cu garduri electrice. O poartă de târlire are lungimea de 3-4 m şi lăţimea de 1,2-1,5
m. Numărul de nopţi pentru târlire este de 1-2 pe păşuni bune, 3-4 pe păşuni mediocre şi 5-6 nopţi
pe păşuni degradate. Efectul târlirii se resimte mai pregnant în al doilea an, când apar gramineele
şi leguminoasele valoroase ca Poa pratensis, Festuca pratensis, Phleum pratense, Trifolium
repens și Lotus corniculatus. Concomitent cu târlirea se poate efectua şi supraînsămînţarea cu
amestecuri de ierburi adecvate zonei.

2.1.9. Aplicarea amendamentelor

Aplicarea amendamentelor pe pajiștile permanente constituie o măsură deosebit de

importantă, deoarece peste jumătate din suprafața acestor pajiști din țara noastră sunt situate pe
soluri cu reacție acidă.
Pe pajiștile permanente situate pe soluri foarte acide se dezvoltă o vegetație formată, în
mare parte, din specii acidofile, cu valoare furajeră scăzută, in defavoarea unor specii valoroase
de graminee și leguminoase perene.
În scopul corectării echilibrului ionic al soluției solului, blocării efectului dăunător al
unor elemente, deblocării formelor ușor asimilabile și îmbunătățirii condițiilor fizice, chimice și

22
biologice ale solului, care să permită o nutriție echilibrată a plantelor și o producție mai ridicată,
se recomandă aplicarea amendamentelor.
Amendamentele folosite pe pajiști sunt aceleași ca și pentru plantele cultivate: carbonatul
de calciu (CaCO3), varul stins, spuma de defecație, dolomita etc.Acestea se aplică toamna sau
primăvara devreme, dozele recomnadate fiind 3-4 t/ha CaO sau 5-7 t/ha CaCO3, aplicate la un
interval de 8-10 ani.

2.1.10. Autoînsămânțarea și suprasămânțarea

Autoînsămânţarea sau însămânţarea naturală, se practică în cazul pajistilor care posedă
un covor ierbos slab încheiat, cu o participare relativ scăzută a gromineelor şi
leguminoaselor.Lucrarea constă în aceea că refacerea şi că atare reîntinerirea covorului vegetal are
loc pe seama plantelor care alcătuiesc vegetaţia.
Prin această lucrare, seminţele sunt încorporate în stratul superficial al solului şi puse în
condiţii că să poată germină.
Autoînsămânţarea este neindicată întrucât nu reuşeşte pe pajiştile puternic îmburuienate
sau pe cele care posedă o vegetaţie încheiată.În anul în care se execută autoînsămânţarea, precum
şi cel în cel următor, pajiştea se foloseşte prin cosit.
Supraînsămânțarea reprezintă cea de-a doua măsură tehnologică de bază, după
fertilizare, pentru sporirea producției și îmbunătățirea valorii furajului obținut. Supraînsămânțarea
se face pe pajiștile permanente cu grad redus de acoperire cu vegetație ierboasă, precum și la cele
cu compoziție floristică necorespunzătoare, în special cu procent redus de leguminoase.
Supraînsămânțarea este obligatorie pe pajiștile fertilizate prin târlire, pe cele la care s-au
făcut lucrări tehnico-culturale, simple sau complexe și pentru prelungirea duratei de folosire a
pajiștilor temporare. Prezintă avantajul că este mai economică în comparație cu desțelenirea și
înființarea unei pajiști temporare.
În funcție de relief, supraînsămânțarea pajiștilor se poate face mecanizat sau manual.
Epoca optimă de efectuare a supraînsămânțarii este primăvara devreme, când temperatura nu
coboară sub 0ºC, solul are rezervă suficientă de apă și vegetația existentă face concurență redusă
instalării noilor plante. Semințele se introduc în sol la adâncimea de 1-2,5 cm, se poate folosi
sămânță de leguminoase sau un amestec alcătuit din leguminoase și graminee, iar după
supraînsămânțare obligatoriu se execută tăvălugirea. În anul supraînsămânțării se folosesc doze
reduse de îngrășăminte, pentru a nu stimula prea mult creșterea plantelor existente, iar pajiștea se
folosește numai prin cosit.

23
 Efectul supraînsămânțării se menține pe o perioadă de 3-10 ani, în funcție de vivacitatea
speciilor folosite.

2.2. Măsuri radicale

Lucrările radicale de îmbunătățire a pajiștilor se aplică pajiştilor cu grad avansat de
degradare, în care solul este acoperit cu vegetaţie sub 60%, iar în covor buruienile depăşesc 30%.
În acest caz pajiştea se desţeleneşte şi se înlocuieşte cu una nouă, care se creează prin
însămânţarea unui amestec format din specii de graminee şi leguminoase perene mai productive şi
cu valoare nutritivă ridicată.Pentru alegerea speciilor de graminee şi leguminoase perene necesare
reînsămânţării pajiştilor, cât şi pentru obţinerea de informaţii privind potenţialii producători de
seminţe, se recomandă consultarea personalului Institutului de Cercetare pentru Cereale şi Plante
Tehnice – Fundulea, judeţul Călăraşi, care pe lângă tehnologia plantelor furajere anuale şi perene,
efectuează şi cercetări în domeniul pajiştilor temporare (semănate).

24
 CAPITOLUL III - Înființarea de pajiști temporare în locul pajiștilor
permanente degradate

Înființarea de pajiști temporare în locul pajiștilor permanente degradate, constituie una

dintre cele mai importante verigi in procesul imbunatațirii bazei furajere. În noile condiții create
prin privatizarea septelului de animale, pajistile semanate sunt acele culturi care asigură un furaj
de calitate si in cantitate suficientă animalelor de rasă de inaltă productivitate.
Complexul de lucrări care se aplică pentru înfiinţarea pajistilor semanate, în locul
pajistilor permanente degradate, este cunoscut sub denumirea de imbunatațire radicală sau
regenerarea pajiștilor. Superioritatea pajiștilor semanate, fața de cele permanente, depinde de
condițiile naturale si economice concrete. Astfel, productivitatea pajiștilor temporare este
determinată de precipitații, de altitudine si de sistemul de gospodarire. În conditii pedoclimatice
asemanătoare, pajiștile semanate au realizat, in medie, in primii 2 ani de folosință, o productie cu
30% mai mare decat cea a pajiștilor permanente.
Unii cercetători spun ca pajistile semanate au însusiri valoroase, neegalate de celelalte
culturi furajere. Între acestea se remarcă, in primul rand, productiile ridicate care pot fi de 3-5 ori
mai mari decat a pajistilor naturale. Compozitia floristica fiind stabilită pe criterii științifice, in
concordanța cu condițiile climatice, agrotehnica aplicată si modul de exploatare, permite obtinerea
unui furaj superior din punct de vedere cantitativ si calitativ, fată de cel obtinut pe pajistea
naturală. În regiunile de dealuri din tara noastră.
C. Barbulescu si Gh. Motca (1987) recomandă infiintarea de pajisti semanate datorită
conditiilor deosebite intalnite aici. Pe langa recoltele mari ce se obtin, ce depasesc 10t/ha s.u.,
pajistile semanate contribuie la protectia solului impotriva eroziunii si la ameliorarea insusirilor
lui.
Dacă în zonele de câmpie şi de deal, pajiștile semanate dau rezultate foarte bune, nu
același lucru se poate spune despre zona de munte. Pentru tara noastra, cu circa 4,9 milioane
hectare pajiști permanente, in mare parte degradate infiintarea pajistilor semanate reprezintă una
dintre cele mai importante masuri pentru ridicarea productiilor cantitative si calitative ale
pajistilor.
Tehnologia înfiinţării pajiştilor temporare presupune cunoaşterea aspectelor legate de:
-alegerea terenului;
-pregătirea terenului;
-culturile premergătoare;
-fertilizarea de bază şi amendarea;

25
 -specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare;
-alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene;
-sămânţa şi semănatul;
- lucrările de îngrijire.
Rezultatele obţinute de cercetarea ştiinţifică şi demonstrate de practica agricolă au scos în
relief faptul că pajiştile permanente se pot desţeleni pentru transformarea lor în pajişti temporare,
doar în următoare situaţii:
-ponderea în covorul vegetal a plantelor fără valoare furajeră sau cu valoare furajeră
slabă este de peste 70-80%;
-potenţialul natural de producţie redus (sub 4-5 t/ha m.v.) şi de calitate slabă;
-capacitatea de păşunat sub 0,4-0,5 UVM/ha;
-gradul de acoperire cu vegetaţie sub 60-65%;
-gradul de acoperire cu muşuroaie înţelenite peste 25-30%;
-pajiştile de pe terenurile în pantă, cu o acoperire slabă a vegetaţiei, pe care se poate
declanşa uşor procesul de eroziune;
-alte situaţii în care lucrările de suprafaţă de îmbunătăţire a pajiştilor permanente
degradate, nu au dat rezultate bune.
Nu se desţelenesc, indiferent de starea lor fitocenotică şi productivă:
-pajiştile situate pe terenuri cu panta mai mare de 30%;
-cele situate în apropierea ogaşelor şi ravenelor;
-cele de pe soluri cu stratul arabil sub 10-12 cm grosime;
-pajiştile situate pe terenuri cu apa freatică la adâncime mică (sub 40-50 cm).
Se recomandă înfiinţarea cu prioritate a pajiştilor temporare în regiunile bogate în
precipitaţii (peste 500-550 mm/an) şi cu cerinţele de mai sus satisfăcute sau în condiţii de irigare,
când şansele de reuşită sunt mult mai mari.

3.1. Pregătirea terenului

Prin lucrările de pregătire a terenului se urmăreşte atât distrugerea vechiului covor vegetal
cât şi crearea condiţiilor pentru semănat. Înainte de desţelenire, numai undeeste cazul, se fac unele
lucrări pregătitoare, cum ar fi:
-îndepărtarea vegetaţiei lemnoase,
-îndepărtarea cioatelor şi pietrelor,
-eliminarea excesului de umiditate,
-distrugerea muşuroaielor înţelenite,
-nivelarea terenului.
26
 Pregătirea terenului se poate face prin mai multe metode în funcţie de grosimea stratului
de ţelină, vegetaţia existentă şi panta terenului. Astfel, se disting trei metode debază de pregătire a
terenului:
-cu mobilizarea superficială a solului (3-5cm);
-cu mobilizarea medie a solului (5-12 cm);
-cu mobilizarea profundă a solului (20-25 cm).
Pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului se poate aplica pe suprafeţele
unde vegetaţia existentă a fost distrusă cu un erbicid de contact, de tip Gramoxone (Paraquat) 5-10
l/ha în 600-800 l apă,sau cu acţiune sistemică, de tip Roundup (Glyphosate) 5-7 l/ha în 200-500 l
apă. La circa 2-3 săptămâni după erbicidare se lucrează terenul cu maşina combinată MCR 2,5 sau
freza de tip Rotaseeder, care execută 1 concomitent şi semănatul. Lucrarea se poate efectua
şi la o săptămână de la erbicidare, dacă vegetaţia a avut o acoperire redusă. Glyphosatul este mai
eficient în condiţii de temperatură şi umiditate relativă a aerului ridicată şi are toxicitate foarte
redusă în comparaţie cu Paraquatul (Şarpe N., 1987). Tehnologia se poate aplica pe toate tipurile
de pajişti, dar mai ales unde nu se poate face desţelenirea (strat arabil subţire, pantă mare, soluri
predispuse la eroziune etc.).
La pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului se folosesc grape cu discuri sau
freze pentru pajişti. Folosirea frezei se recomandă pe pajiştile bine înţelenite, fără pietre, cioate
sau vegetaţie lemnoasă şi fără denivelări pronunţate. Pe pajiştile cu stratul de ţelină mai subţire,
afectate de forme ale eroziunii de suprafaţă, pregătirea terenului se poate face prin 2-3 lucrări cu
grapa cu discuri în sensuri diferite, realizându-se o mobilizare a solului pe o adâncime de 10-20
cm, suficientă pentru semănat. În cazul pajiştilor cu un strat gros de ţelină, pentru a se realiza o
pregătire corespunzătoare a solului, lucrarea cu grapa cu discuri se finisează printr-o arătură
superficială. Pe terenurile situate în pantă, lucrările se fac paralel cu curbele de nivel, admiţându-
se abateri de 2-3% pe distanţe mai lungi de 200m şi de până la 5% pe distanţe mai mici de 200 m
(Popa A. şi col., 1984). Pe versanţi lungi, cu panta de peste 20%, se recomandă pregătirea
terenului în benzi cu lăţimea de 15-30 m, care alternează cu benzi de aceeaşi lăţime nelucrate.
Pregătirea terenului cu mobilizare profundă a solului se face cu plugul, la 20-25 cm
adâncime, în raport cu grosimea stratului arabil. Pe pajiştile cu strat gros de ţelină, pentru a obţine
o arătură de bună calitate, lucrarea trebuie să fie precedată de prelucrarea ţelinei prin 1-2 treceri cu
grapa cu discuri, în sensuri diferite. Odată cu arătura se încorporează şi îngrăşămintele organice,
amendamentele, precum şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu.
Epoca optimă pentru efectuarea lucrărilor de pregătire a terenului este toamna, urmând ca
în primăvară să se facă pregătirea patului germinativ şi semănatul. În regiunilemai bogate în
precipitaţii sau în condiţii de irigare, desţelenirea se poate face după 1-2 cicluri de păşunat sau

27
prima coasă pentru fân, urmată apoi de semănat, încât la venirea îngheţurilor noul covor vegetal
să fie bine încheiat.

3.2. Culturile premergătoare

În funcţie de grosimea stratului de ţelină şi de modul cum acesta a fost mărunţit
şiîncorporat sub brazdă, pajiştile temporare se pot înfiinţa direct după desţelenire sau după 1-2 ani,
timp în care terenul se cultivă cu unele culturi anuale furajere (porumb siloz sau masă verde,
sfeclă furajeră, varză furajeră, cartof, raigras aristat, borceag, ovăz masă verdeetc.).
Prin cultivarea plantelor premergătoare se creează condiţii mai bune pentru însămânţarea
amestecurilor de ierburi perene şi pentru realizarea unui covor vegetal mult mai bine încheiat
chiar din anul I. Cu toate acestea, în ţara noastră se foloseşte mai mult varianta înfiinţării pajiştilor
temporare direct după desţelenire, denumită şi “regenerarea rapidă a pajiştilor”, care presupune
utilizarea tehnologiilor ce oferă condiţii foarte bune pentru instalarea noului covor ierbos.

3.3. Fertilizarea de bază şi amendarea

Prin producţiile ridicate pe care le realizează, pajiştile temporare, sunt mari consumatoare
de elemente nutritive din sol. Astfel, după Moga I. şi col. (1983), pentru o nutriţie echilibrată a
plantelor, solul trebuie să conţină 35-44 ppm PAL (8-10 mg P2O5mobil la 100 g sol) şi 100-125
ppm KAL (12-15 mg K2O mobil la 100 g sol). Pajiştile temporare dau rezultate bune şi de calitate
când reacţia solului este neutră sau slab acidă (pH H2O = 5,8-7,2).
Pajiştile temporare, în comparaţie cu cele permanente, valorifică mai eficient
îngrăşămintele organice, cele chimice mai greu solubile şi amendamentele, deoarece pot fi
încorporate în sol odată cu desţelenirea sau cu lucrările de pregătire a patului germinativ
(Cardaşol V. şi col., 1988).
Aplicarea îngrăşămintelor se face diferenţiat în funcţie de conţinutul solului în elemente
nutritive, de zona climatică şi de materialul biologic folosit la semănat. Se recomandă doze de 30-
60 kg P2O5, 40-60 K2O şi 70-120 kg/ha N, la folosirea amestecurilor numai din graminee şi doze
mai mici de azot, 40-60 kg/ha, la cele formatedin graminee şi leguminoase perene (Samuil C. şi
col., 1995).
Pe solurile acide cu pH < 5,2 se impune aplicarea amendamentelor înainte de desţelenire,
în doze de 4-5 t/ha CaO (7-9 t/ha CaCO3).
Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se recomandă folosirea gunoiului de grajd bine
fermentat în doze de 20-40 t/ha (dozele mici pe cernoziomuri şi cele mai mari pe podzoluri, soluri

28
luvice) şi încorporarea lor în sol la 15-20 cm pe solurile grele şi înregiunile umede şi la 20-25 cm
pe solurile uşoare şi în regiunile secetoase.

3.4. Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare

La înfiinţarea pajiştilor temporare se utilizează amestecuri alcătuite din specii degraminee
şi leguminoase perene valoroase şi mai rar graminee în cultură pură sau amestecuri formate din
graminee. În ţara noastră, cele mai răspândite specii în cultură sunt: Dactylisglomerata, Festuca
pratensis, Lolium perenne, Phleum pratense, Trifolium repens, Medicago sativa,Trifolium
pratense, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia.
În cazul fâneţelor, amestecurile de soiuri cu precocităţi diferite, vor ajunge eşalonat la faza
optimă de cosit, dând posibilitatea cultivatorilor să organizeze în bune condiţii recoltarea şi
pregătirea fânului, să folosească raţional utilajele şi forţa de muncă de care dispun.

3.5. Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene

Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se pot folosi amestecuri numai din graminee perene,
în cultură pură sau amestecuri de graminee şi leguminoase perene.În vederea alcăturii
amestecurilor de graminee şi leguminoase perene se parcurg succesiv mai multe etape de lucru:
 Stabilirea duratei şi a modului de folosire a pajiştilor temporare.
Durata de folosire este influenţată de vivacitatea speciilor din amestec, mai ales a leguminoaselor,
care este mai mică decât a gramineelor. În funcţie de durata de folosire, pajiştile temporare se
împart în trei categorii:
-pajişti cu durată scurtă de folosire (2-3 ani);
-pajişti cu durată medie de folosire (4-6 ani);
-pajişti cu durată lungă de folosire (> 6 ani).
În general, pajiştile cu durată scurtă de folosire se înfiinţează pe terenurile arabile şi intră
în rotaţie cu plante furajere anuale, iar cele cu durată medie şi lungă de folosire se înfiinţează în
locul pajiştilor permanente degradate, care nu pot fi îmbunătăţite prin alte măsuri. În ceea ce
priveşte modul de folosire, pajiştile de scurtă durată se folosesc numai prin cosit, cele cu durată
medie prin cosit sau mixt, iar cele cu durată lungă prin păşunat sau mixt.
 Stabilirea numărului de specii din cadrul amestecurilor.
Numărul speciilor din covorul vegetal al pajiştilor temporare este mult mai mic decât cel
de pe pajiştile permanente şi se stabileşte în funcţie de durata de folosire proiectată şi de
intensitatea sistemului de cultură. Numărul de specii din amestec poate fi:
-pentru pajişti cu durată scurtă de folosire se recomandă 2-3 specii;

29
 -pentru cele cu durata medie de folosire se recomandă 3-5 specii;
-pentru pajiştile cu durată lungă de folosire se recomandă 4-6 specii.
Amestecurile formate din 2-3 specii sunt denumite amestecuri simple, iar cele alcătuite din
peste 3 specii poartă denumirea de amestecuri complexe. În general, pentru fâneţe se recomandă
amestecuri simple, iar pentru păşuni şi folosire mixtă, amestecuri complexe. Din numărul total de
specii utilizate în amestec, 1-2 specii trebuie să fie leguminoase.
Stabilirea proporţiei gramineelor şi leguminoaselor în cadrul amestecurilor Pentru a obţine
compoziţia floristică dorită, este necesar ca la stabilirea proporţiei dintre cele două grupe de plante
să se ţină seama de durata şi modul de folosire a pajiştilor, precum şi de particularităţile biologice
ale speciilor componente. Astfel, în amestecurile cu durată scurtă de folosire, leguminoasele au o
pondere ridicată, deoarece au un ritm de dezvoltare mai rapid şi vivacitate mai scurtă decât
gramineele, oferind producţii mari în primii 2-3 ani de viaţă. Pe măsură ce se măreşte durata de
folosire a pajiştii, se diminuează procentul de participare al leguminoaselor şi creşte cel al
gramineelor din amestec.
Alegerea speciilor se face în funcţie de condiţiile naturale ale zonei, durata şi mai ales
modul de folosire, ritmul de dezvoltare şi vivacitatea speciilor respective. Pentru pajiştile folosite
prin cosit se aleg specii de ierburi cu talie înaltă, bogat foliate şi cu capacitate mare de regenerare,
capabile săofere producţii mari şi de bună calitate, în condiţii de cultură intensivă.
La înfiinţarea pajiştilor folosite prin păşunat sunt recomandate specii cu talie mijlocie şi
joasă, cu vivacitate ridicată, bogate în frunze bazale, rezistente la călcat, care formează o ţelină
elastică şi care au o capacitate mare deregenerare. Nu sunt excluse, în aces caz, nici speciile cu
talie înaltă, productive şi rezistente la călcat.
Pentru amestecurile cu folosire mixtă se aleg atât specii cu talie înaltă cât şi cu talie
mijlocie şi joasă, care răspund cel mai bine acestui mod de exploatare.
În cadrul fiecărei grupe de plante, procentul de participare în amestec al fiecărei specii se
stabileşte în funcţie de valoarea economică a speciei, adaptabilitatea la condiţiile pedoclimatice,
pretabilitatea la modul de folosire stabilit şi de direcţia de evoluţie dorită a viitorului covor
vegetal.
 Alegerea soiurilor în cadrul fiecărei specii.
Existenţa unei game largi de soiuri cu precocităţi diferite, la majoritatea speciilor de ierburi
perene cultivate, impune ca la alcătuirea amestecurilor să se ţină seama şi de acest aspect. Pentru
ca randamentul pajiştii să fie maxim şi să ofere un furaj de calitate superioară se recomandă
folosirea, în cadrul amestecului, de soiuri cu acelaşi indice de precocitate sau cu indici de
precocitate apropiaţi. În acest fel se pot realiza pajişti intensive şi cu ajutorul amestecurilor
complexe.

30
  Calculul cantităţii de sămânţă.
Calculul cantităţii de sămânţă se face pentru fiecare specie din amestec pe baza următoarelor
elemente:
-cantitatea de sămânţă în cultură pură (kg/ha) la valoarea utilă de 100% (N);
-procentul de participare în amestec (p);
-procentul de sămânţă utilă (S.U.).
Cantitatea de sămânţă în cultură pură la valoarea utilă de 100%, se calculează pe baza
desimii de semănat şi a masei a 1000 de boabe (MMB).
Procentul de sămânţă utilă (S.U.) se calculează pe baza valorilor purităţii (P) şi germinaţiei
(G), care se înscriu în buletinul de analiză al seminţei respective, elaborat de laboratoarele
specializate în acest sens sau se determină prin metode cunoscute. În cazuri extreme, se poate
folosi procentul minim de sămânţă utilă, admis de STAS-ul 72/81, care variază în jurul valorii de
(60%), pentru ambele grupe de plante.
𝑃×𝐺
SU (%) = 100

Cunoscând elementele amintite mai sus, cantitatea de sămânţă pentru fiecare specie (C) se
determină cu relaţia:
N×K
C (kg/ha) = 100

Cantitatea de sămânţă rezultată din calcul se corectează în funcţie de capacitatea de

concurenţă a speciilor din amestec, separat în cadrul fiecăreia din cele două grupe de plante şi
apoi, dacă este cazul, în funcţie de condiţiile de cultivare. Corecţia, în funcţie de capacitatea de
concurenţă (competitivitate), esteindicată în vederea menţinerii compoziţiei floristice proiectate pe
întreaga perioadă de folosire a pajiştii. În acest sens, se folosesc datele din cartile de specialitate,
care se referă la comportarea speciilor începând din anul II de folosire. Se recomandă a se aplica
următoarele corecţii:
- majorarea cantităţii de sămânţă calculată (C) cu circa 25-30% la speciile cu capacitate de
concurenţă medie (2) şi cu circa 50-60% la cele cu capacitate de concurenţă slabă (3), când sunt în
amestec cu specii ce au o capacitate de concurenţă ridicată (1);
-majorarea cantităţii de sămânţă calculată cu 15%, la speciile cu capacitate slabă de concurenţă
(3), când sunt în amestec cu specii cu capacitate deconcurenţă medie (2).
În cazul în care condiţiile agrotehnice din momentul semănatului nu sunt la parametrii
optimi, indiferent de durata de folosire a pajiştii, cantitatea de sămânţă poate fi mărită cu până la
20-30%, iar pentru semănatul pe terenurile în pantă, expuse eroziunii, aceasta se poate chiar
dubla. Pe baza rezultatelor cercetării ştiinţifice şi a verificării lor în practică s-au elaborat

31
amestecuri pentru diferite condiţii pedoclimatice şi moduri de folosire, numite “amestecuri
standard”.

3.6. Sămânţa şi semănatul

Semănatul ierburilor perene necesită o atenţie deosebită, deoarece, de această lucrare
depinde, în mare măsură, realizarea unei pajişti temporare corespunzătoare.Semănatul
amestecurilor de ierburi perene se poate realiza cu sau fără plantă protectoare, aceasta fiind încă o
problemă mult discutată.
Semănatul cu plantă protectoare se recomandă în condiţii de irigare sau în zone cu aport
pluviometric ridicat. În aceste situaţii se aleg ca plante protectoare, specii cu perioadă scurtă de
vegetaţie, cum ar fi: ovăz, raigras aristat, trifoi persan, borceaguri recoltate pentru masă verde sau
chiar soiuri timpurii de cereale pentru boabe, cu o normăde semănat de până la 50% faţă de
cultura normală, pentru a diminua concurenţa dintre acestea şi vegetaţia pajiştii.

Epoca de semănat
La înfiinţarea pajiştilor temporare în locul pajiştilor permanente degradate, epoca optimă
de semănat este primăvara devreme, când solul permite intrarea maşinilor agricole, iar
temperatura este constant peste 0°C. Semănatul prea timpuriu nu este recomandat, deoarece
plantele tinere de leguminoase pot fi distruse de eventualele temperaturi sub – 5°C, iar buruienile
pot fi un concurent puternic pentru graminee. Nici întârzierea epocii de semănat nu este indicată,
întrucât umiditatea scăzută din stratul superficial al solului influenţează negativ răsărirea şi
înrădăcinarea sau determină chiar compromiterea culturii.
Pe terenurile cu umiditate suficientă sau în condiţii de irigaresemănatul se poate efectua şi
la sfârşitul verii începutul toamnei, 20 august-1 septembrie în regiunile de câmpie şi 1 august-1
septembrie în regiunile colinare, încât de la semănat până la încetarea vegetaţiei să se acumuleze,
în medie, 800-1300°C. În zona montană, unde perioada de vegetaţie este scurtă semănatul se face
numai primăvara.
Metode de semănat
Semănatul amestecurilor de seminţe pentru înfiinţarea pajiştilor temporare, se poate realiza
prin mai multe metode ce variază în funcţie de configuraţia şi panta terenului, însuşirile
seminţelor, dotarea tehnică, prezenţa sau absenţa plantei protectoare etc.
Pe terenurile plane sau slab înclinate, semănatul se face în rânduri distanţate la 12,5-15
cm, folosind semănători universale (SUP-21, SUP-29) sau speciale. În acest scop amestecul de
seminţe trebuie foarte bine omogenizat, cutiile semănătorilor umplute parţial cu seminţe, iar

32
aparatul de distribuţie supravegheat în permanenţă, încât repartiţia seminţele să se facă cât mai
uniform.
O altă metodă, mai puţin răspândită în ţara noastră, este semănatul prin împrăştiere, care se
poate face mecanizat, cu semănători speciale sau universale, la care se îndepărtează tuburile, ori
manual. În acest caz sunt necesare lucrări cu grapa cu colţi sau cu tăvălugi inelari care să
favorizeze încorporarea seminţelor în sol. Pe terenurile cu pante mari, inaccesibile maşinilor
agricole, semănatul amestecurilor de seminţe se face numai manual, prin împrăştiere. Pentru a
favoriza încorporarea seminţelor în sol sunt necesare lucrări cu grape trase de animale sau
trecereacu o turmă de ovine după împrăştierea seminţelor, când solul are o umiditate suficientă în
stratul superficial.
Adâncimea de semănat
Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de mărimea şi forma seminţelor, puterea de
străbatere, textura şi umiditatea solului, variind între 1 şi 3 cm. Astfel, amestecurile compuse din
seminţe mici (Phleum pratense, Lotus corniculatus, Trifolium repens, Poa pratensis etc.) se
seamănă la adâncimea de 1-2 cm, iar cele cu seminţe medii şi mari (Bromus inermis, Festuca
arundinacea, Onobrychis viciifolia etc.), la 2-3 cm. Respectarea cu stricteţe a adâncimii de
semănat este o condiţie importantă pentru reuşita înfiinţării pajiştii respective, iar pentru aceasta
se impune tăvălugitul înainte şi după semănat, lucrări ce sunt eliminate la utilizarea maşinilor
moderne, care efectuează tăvălugitul odată cu semănatul.

3.7. Lucrările de îngrijire

Aplicarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul I, favorizează
realizarea unui covor vegetal uniform şi bine încheiat, premiza obţinerii unor producţii ridicate.
Irigarea de răsărire. Această lucrare este necesară după semănatul de la sfârşitul verii, dar
uneori şi în primăverile secetoase, la pajiştile semănate în această epocă. Se recomandă o normă
de udare de 150-200 m3/ha, ce poate fi repetată, la nevoie, după 12- 15 zile.
Distrugerea crustei.Crusta formată în primele zile după semănat se poate distruge pe cale
mecanică, utilizând tăvălugul neted înfăşurat cu sârmă ghimpată, grapa de fier cu colţii îndreptaţi
în sus sau o grapă de mărăcini. Pentru a nu dezrădăcina tinerele plante în curs de răsărire se
impune ca viteza de înaintare a agregatului să fie mică. Efectul negativ al crustei poate fi înlăturat
şi prin irigare, cu o normă de 150-200 m3 /ha.
Completarea golurilor.În cazul semnalării golurilor, indiferent de motivul producerii lor, se
impune completarea acestora cu sămânţă din acelaşi amestec. Lucrarea se poate efectua fie în anul
înfiinţării pajiştii, dacă se asigură condiţiile de umiditate, în cazul semănatului de primăvară şi

33
numărul de zile pentru o dezvoltare a plantelor care să le permită o bună rezistenţă în timpul
iernii, la semănatul de vară-toamnă, fie în primăvara anului următor.
Combaterea buruienilor reprezintă lucrarea cea mai importantă din anul I de vegetaţie la
pajiştile temporare semănate fără plantă protectoare şi la cele înfiinţate primăvara, deoarece
ierburile perene au o viteză de creştere redusă în primele fenofaze după răsărire şi pot fi uşor
înăbuşite de către buruieni. Combaterea acestora se poate face destul de eficient atât pe cale
mecanică cât şi chimică. Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa,
cu diferite cositori uşoare, înainte ca acestea să fructifice. Cositul se face la înălţimea de 8-10 cm
de la sol, încât speciile semănate să fie cât mai puţin afectate. Materialul rezultat se adună şi se
scoate depe teren într-un timp cât mai scurt, pentru a nu asfixia plantele din noul covor vegetal.
Fertilizarea. Prin această lucrare se urmăreşte realizarea de producţii mari şi de bună
calitate, precum şi menţinerea unui covor ierbos valoros pe toată durata folosirii.În primul an de
vegetaţie, de regulă, plantele folosesc îngrăşămintele aplicate la pregătirea patului germinativ şi la
fertilizarea de bază, recomandându-se o doză de 50 kg/ha N, după coasa I, în condiţii de irigare
sau de climat umed, indiferent de structura amestecului. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se vor
aplica în funcţie de conţinutul solului în aceste elemente, asigurându-se câte 50-60 kg/ha P2O5 şi
50-60 kg/ha K2O pentru fiecare an de folosire.
Irigarea.Pentru realizarea de producţii mari şi constante, în regiunile secetoase sau cu
precipitaţii neuniform repartizate, se impune irigarea pajiştilor temporare cu o normă de udare de
400-600 m3/ha, la intervale de circa 15-20 de zile. Este indicat ca udările să se facă la 4-5 zile
după cosit sau păşunat, când cerinţele faţă de apă încep să crească, iar faza critică pentru aer a
leguminoaselor a trecut.

3.8. Folosirea pajiştilor temporare

Modul de folosire a pajiştilor temporare are o influenţă însemnată asupra evoluţiei
covorului vegetal, a duratei de folosire, precum şi asupra cantităţii şi calităţii furajului obţinut.
Pajiştile temporare se pot folosi prin păşunat, cosit sau mixt, însă cu respectarea principiilor de
folosire raţională.
Faţă de folosirea pajiştilor permanente, la pajiştile temporare apar câteva particularităţi.
Astfel, în anul I de vegetaţie, se recomandă ca pajiştile temporare, indiferent de destinaţia lor
ulterioară, să fie folosite ca fâneaţă, deoarece prin formarea unui aparat foliar bogat se măreşte
puterea de asimilaţie, dând posibilitatea unei mai bune înrădăcinări şi fortificări a tinerilor plante.
În acest caz, primul cosit normal (în afara cosirii de curăţire) trebuie efectuat la înspicarea-
înflorirea gramineelor şi înflorirea leguminoaselor, deci ceva mai târziu decât în ceilalţi ani.Pe

34
terenurile cu pante de peste 20% se recomandă ca pajiştile temporare să fie folosite numai prin
cosit, pentru a preveni degradarea solului prin eroziune.
Refacerea pajiştilor temporare
Este cunoscut faptul că durata de folosire economică a pajiştilor temporare estelimitată, iar
după 3-5 ani de folosire, covorul vegetal începe să se rărească, ceea ce duce la diminuarea
cantitativă şi calitativă a producţiei şi la apariţia de specii nevaloroase. În aceste situaţii se impune
refacerea pajiştilor respective, care se poate realiza prin două procedee: supraînsămânţare sau
reînsămânţare.
Supraînsămânţarea pajiştilor temporare se face, ca şi în cazul celor permanente, numai
că se folosesc drept material de semănat mai des seminţe sau fructe de leguminoase (lucernă,
trifoi, sparcetă) şi mai rar amestecuri de graminee şi leguminoase.
Reînsămânţarea pajiştilor temporare presupune desţelenirea covorului vegetaldevenit
necorespunzător, alegându-se, ca şi în cazul pajiştilor permanente degradate,tehnologia cea mai
potrivită şi apoi însămânţarea unui amestec de graminee şi leguminoase perene. Acest procedeu
trebuie practicat numai în situaţia cândsupraînsămânţarea nu dă rezultate corespunzătoare.

35
 CAPITOLUL IV – Folosirea pajistilor prin păşunat

Valorificarea pajistilor prin pasunat o constitue inca din cele mai vechi timpuri una din
posibilitatile de folosire eficienta a acestor categorii de terenuri, avand drept scop cresterea
animalelor.
Avantajele folosirii pajiştilor prin păşunat sunt:
- mişcarea permanenta in aer curat, sub efectul razelor solare, favorizeaza
formarea unui organism sanatos;
- influentează pozitiv productia si reproductia animalelor;
- animalele intretinute pe pasuni sunt mai robuste;
- tineretul se dezvolta mai repede;
- sterilitatea se reduce foarte mult;
- animalele crescute pe pasune nu se imbolnavesc de rahitism datorita formarii
vitaminei D, antirahitice, care influenteaza asimilarea calciului si fosforului;
- folosirea furajului verde prin pasunat elimina unele lucrari legate de
intretinerea animalelor la grajd ( recoltarea, transportul si administrarea furajului la iesle,
indepartarea gunoiului etc. );
- productia animalelor se realizeaza la cel mai scazut cost;
- iarba folosita prin pasunat constitue cel mai ieftin furaj pentru animale;
- pasunea ofera un furaj fraged, suculent, usor digestibil, cu gust si miros
placut, ceea ce face sa fie consumat cu placere de animale.
Indiferent de tehnica şi metoda de păşunat, gradul de consum al producţiei păşunilor nu
ajunge la 100%, datorită calităţii diferite a speciilor care formează vegetaţiaşi particularităţilor de
nutriţie a animalelor. Datorită amplitudinii mari a valorii furajere a speciilor de plante din păşuni,
animalele consumă iarba în mod selectiv, preferând la început plantele mai valoroase. Acest
fenomen se amplifică atunci când pajiştea are o încărcătură redusă cu animale, când nu este
limitată suprafaţa zilnică de păşunat şi când se depăşeşte faza optimă de vegetaţie pentru păşunat.

4.1. Sisteme de păşunat

Practicarea păşunatului presupune aplicarea anumitor reguli, care împreună constituie un
sistem de păşunat şi care au drept scop obţinerea unor producţii animaliere cât mai ridicate, în
condiţiile menţinerii echilibrului dintre producători şi consumatorii primari.

36
 Sistemele de păşunat pot fi clasificate după mai multe criterii în funcţie de felul şi
intensitatea acţiunilor exercitate de către om în spaţiu şi timp pe aceste păşuni. Astfel, după
nivelul intensivizării, timpul şi spaţiul alocat, numărul de specii şi categorii de animale, structura
raţiei, mărimea turmei, condiţiile de lucru, sistemele de păşunat se pot clasifica în două grupe de
bază: sisteme extensive şi sisteme intensive.
În practica folosirii păşunilor sunt folosite mai frecvent următoarele sisteme de păşunat:
- sisteme extensive: păşunatul liber, păşunatul în front, transhumanţa, păşunatul cu
pendulare, păşunatul la pripon, etc.
- sisteme intensive: păşunatul pe parcele, păşunatul dozat, păşunatul în benzi sau în fâşii,
păşunatul “zero grazing” etc.
Păşunatul liber. Este un sistem de păşunat extensiv şi neeconomic, cunoscut şi sub
denumirea de păşunat nesistematic sau neraţional. În cazul acestui sistem de păşunat, animalele
umblă libere pe toată suprafaţa păşunii, începând de primăvara timpuriu şi pânătoamna târziu.De
obicei, nu se calculează numărul de animale care păşunează pe unitateade suprafaţă şi, de aceea,
păşunile folosite în acest sistem sunt, în general, supraîncărcatecu animale.
Păşunatul în front. Păşunatul în front elimină o parte din neajunsurile păşunatului liber,
reprezentând o variantă îmbunătăţită a acestuia. În acest caz animalelor li se asigură frontul de
păşunat numai pe o anumită porţiune din suprafaţa păşunii, iar pe măsura consumării ierbii de pe
porţiunea păşunată, animalele sunt lăsate să înainteze în mod treptat, pentru a păşuna pe alte
porţiuni ale păşunii. Înaintarea animalelor pe suprafaţa păşunii se face în mod dirijat de către
păstori, care merg în faţa turmelor.
Transhumanţaeste unul din cele mai vechi sisteme extensive de păşunat continuu, care
constă în «migrarea periodică a păstorilor şi turmelor primăvara de la şes lamunte sau de la sud la
nord şi toamna de la munte la şes sau de la nord spre sud, în vederea asigurării hranei pentru
animale». În ultimi 50 de ani, ca urmare a desţelenirii unor vaste suprafeţe de pajişti permanente
din zona de câmpie, ca urmare a promovării agriculturii intensive, transhumanţa şi-a pierdut din
importanţă, fiind practicată mai mult în Transilvania.
Păşunatul cu pendulareeste specific zonei colinare sau montane, fiind asemănător cu
transhumanţa. Potrivit acestui sistem, animalele sunt deplasate la începutulsezonului de păşunat
pe păşunile din zonele limitrofe localităţilor, după care, odată cu înaintarea în vegetaţie, acestea se
deplasează la munte, pe toata durata verii. Toamna, animalele revin în zonele populate pentru
iernare, sau se face o nouă deplasare aanimalelor pe pajiştile situate la distanţă pentru a fi târlite,
caz în care furajarea se face cu fânul obţinut pe timpul verii.
Păşunatul la pripon se foloseşte cu totul izolat, în cazul unor efective mici de animale sau
în cazul tineretului taurin care este întreţinut pe păşune în perioada de alăptare. Acest sistem

37
estelipsit de importanţă, cu toate că se realizează o foarte bună valorificare a furajului, iar
animalele nu necesită a fi supravegheate.
Păşunatul pe parcele (raţional) constă în împărţirea păşunii în mai multe parcele sau
tarlale, pe care animalele vor păşuna prin rotaţie, într-o anumită succesiune, de mai multe ori în
cursul unui sezon de vegetaţie. Păşunatul pe parcele reprezintă un sistem modern de păşunat, fiind
cunoscut şi sub denumirea de păşunat raţional sau sistematic deoarece înlătură, în mare parte,
neajunsurile păşunatului liber şi este o formă intensivă de folosire a păşunilor.
Păşunatul dozat presupune delimitarea suprafeţelor necesare cu ajutorul unui gard
electric. Acesta este o formă îmbunătăţită a păşunatului pe parcele şi constă în atribuirea pentru
păşunat, în mod succesiv, a unor suprafeţe restrânse din parcela necesarăturmei de animale, pe
timp de o zi sau chiar jumătate de zi. Animalele se găsesc în permanenţă între două garduri
electrice, unul ce delimitează păşunea pe care animalele o păşunează pentru prima dată şi altul
care delimitează suprafaţa păşunată anterior. Pentru ounitate vită mare (UVM) este necesară o
suprafaţă zilnică de 150-200 m2 la primele două cicluri şi 300 m2 la ciclurile următoare.
Păşunatul în benzi sau în fâşii, numit şi păşunat cu porţia, se deosebeşte de păşunatul
dozat prin aceea că se atribuie animalelor porţiuni limitate de păşune, sub forma unei fâşii cu o
lăţime de 0,5-1 m. Lungimea fâşiei se stabileşte în funcţie denumărul de animale, atribuind
1,5m/cap tineret bovin şi 2,0m/cap bovină adultă carepăşunează. Delimitarea fâşiei se face tot cu
ajutorul gardurilor electrice, în care cel dinspre suprafaţa nepăşunată se deplasează în mod treptat,
pe măsură ce plantele au fost consumate, iar cel din spatele frontului de furajare se mută la 3-4
zile. Acest sistem dă rezultate foarte bune la păşunatul culturilor furajere, cum sunt borceagurile,
porumbul, iarba de Sudan, pajiştile temporare, etc.
Păşunatul “zero grazing”, aplicat pe scară mare în unele ţări, ca Anglia, Olanda, Suedia,
Germania, Franţa etc., constă în recoltarea furajului şi transportul la grajd, animalele fiind hrănite
în condiţii de stabulaţie.
Prin folosirea acestui sistem este eliminată deplasarea animalelor la păşune şi cheltuielile
legate de parcelare. Ca neajunsuri se menţionează faptul că vor creşte consumurile energetice
determinate de recoltarea, transportul şi manipularea furajului, precum şi privarea animalelor de
mişcarea în aer liber.
Rotaţia păşunilor.Folosirea păşunilor numai prin păşunat duce, cu timpul, la înrăutăţirea
compoziţiei floristice prin dispariţia treptată a plantelor valoroase.
Prin rotaţia păşunilor, adică schimbarea periodică a modului de folosire prin păşunat cu
folosirea prin cosit, se realizează îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi creşterea producţiei
păşunii.Prin utilizarea acestui sistem de rotaţie a modului de folosire, dispare diferenţa între
noţiunea de păşune şi fâneaţă.

38
4.2. Tehnica pășunatului
Tehnica pășunatului se referă la modul în care animalele pasc iarba, la evenimentele
normale zilnice și sezoniere care apar atunci când animalele sunt pe tarla. Pășunatul propriu-zis,
când animalele se hrănesc cu iarba pășunii dureaza 6-12 ore zilnic și în mod normal se desfășoară
în două perioade majore, după răsăritul soarelui și înainte de apus. Timpul cât durează pășunatul
este influențat de administrarea sau nu a furajelor concentrate, de abundența ierbii.
În timpul pășunatului animalele se mișcă încet pe pășune și rup succesiv câte o gură de
iarbă. Când animalul este scos la pășune, acesta se “informează” de natura mediului, limitele
acestuia, drumurile de acces, locuri de refugiu și apoi identifică comunitățile vegetale și sursa de
apă. Zona optimă de pășunat se găsește pe o rază de 800 m față de sursa de apă, distanțe mai mari
de 1,6 km producând dezechilibre între hrană și apă.
Animalul alege hrana la nivelul stațiunii și al plantei. La nivelul stațiunii alegerea este
făcută în funcție de palatabilitate, gust și necesitățile organismului. În funcție de nivelul de
preferință STUH (1951) clasifică speciile astfel:
-specii preferate care se găsesc într-o proporție mai mare în hrana ingerată decât în covorul
vegetal. Acestea nu sunt dominante, dar contribuie la creșterea valorii nutriționale a furajului
(trifoiul alb).
-specii proporționale sau dorite care sunt consumate de obicei proporțional cu cantitatea
care se găsește în covorul vegetal. Ele reprezintă biomasa esențială a pajiștilor de bună calitate și
în abundență permit animalului să-și optimizeze ritmul de ingestie (gramineele bune furajere).
-speciile nepreferate sunt în general specii slab furajere, fiind refuzate de animale deoarece
nu corespund calitativ și sunt consumate doar în primele stadii de vegetație primăvara sau când
reprezintă o sursă singulară de furaj.
-specii refuzate care nu se întâlnesc în hrana animalelor decât excepțional.
-specii toxice care sunt evitate întotdeauna de către animale.
Tehnica păşunatului face referire la unele problematici cum ar fi: data începerii
păşunatului, data încetării păşunatului, înălţimea de păşunat, frecvenţa păşunatului, modul de
efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei parcele.
Data începerii păşunatului marchează momentul considerat optim, în care animalele pot
fi introduse pe păşune astfel încât să se asigure un echilibru între ritmul de creştere al ierbii şi
consumul acesteia de către animale, să se evite degradarea solului şi să se menţină la un nivel
ridicat productivitatea pajiştii.
Data începerii păşunatului se poate stabili pe baza mai multor criterii, în funcţie de
sistemul de paşunat practicat, cum ar fi starea vegetaţiei, evoluţia elementelor climatice

39
(temperatura, precipitaţiile, umiditatea din sol), specia de animale, vârsta acestora, starea lor de
întreţinere etc.
Păşunatul primăvara prea devreme nu este recomandat deoarece:
-iarba prea tânără conține multă apă și prin urmare are un efect laxativ care duce la
pierderea sărurilor de Cu, Mg și Na;
-conținutul scăzut în celuloză nu stimulează salivația animalele fiind predispuse la
intoxicații si meteorizații;
-conținutul ridicat în azot al ierbii tinere poate determina acumularea amoniacului în
stomac provocând fermentații periculoase;
-se distruge stratul de țelină, se bătătorește solul și se înrăutațește regimul de aer;
-se declanșează eroziunea pe terenuri în pantă;
-se modifică compoziția floristică dispărând plantele valoroase care sunt mai pretențioase
la factorii de vegetație.
Nici pășunatul toamnatârziu, când conţinutul de celuloză din plante creşte prea mult, iar
conţinutul de proteină scade, nu este recomandat, deoarece scade consumabilitatea şi valoarea
nutritivă a ierbii.
Stabilirea datei optime pentru începerea păşunatului se poate face în funcţie de înălţimea
ierbii, de evoluţia condiţiilor climatice, precum şi de gradul de umiditate a solului. Pe păşunile
alcătuite din specii mai înalte și precipitații abundente, păşunatul poate începe la înălţimea
plantelor de 15-20 cm, pe cele cu ierburi scunde, la înălţimea plantelor de 10-15 cm, iar pe pajiști
cultivate la 20-30 cm.
Data încetării păşunatului se stabileşte astfel încât plantele să aibă suficient timp la
dispoziţie pentru a-şi reface rezervele de substanţe nutritive în organele subterane, care să le
sporească astfel rezistenţa la iernare. Se recomandă încetarea păşunatului cu 3-4 săptămâni
înaintea îngheţurilor permanente.
Înălţimea de păşunat corespunde înălţimii vegetaţiei la care încetează păşunatul, astfel
încât să se asigure regenerarea optimă a plantelor, precum şi menţinerea echilibrului între creştere
şi consum, evitarea eroziunii solului şi acumularea rezervelor necesare iernării în bune condiţii.
Înălţimea de păşunat este determinată de: sistemul de păşunat, vegetaţia pajiştii (tipul de pajişte,
specie, soi), specia şi categoria de animale, condiţiile meteorologice.
Dacă păşunatul se face prea de jos, se întârzie refacerea plantelor şi în felul acesta se
reduce numărul ciclurilor de păşunat. Această întârziere se explică prin faptul că la unastfel de
păşunat, se îndepărtează o mare parte din lăstarii scurţi şi din frunze, pe seama cărora are loc
refacerea. Dacă păşunatul se face prea de sus, refacerea plantelor are loc mai rapid, însă are de
suferit producţia păşunii, care este mai mică.

40
 Înălţimea de păşunat depinde şi de talia plantelor, astfel, în cazul pajiştilor cu plante de
talie mică, păşunatul se realizează până la o înălţime de 3-4 cm de la suprafaţa solului, iar în cazul
păşunilor în care domină plante de talie înaltă, la 4-6 cm de lasuprafaţa solului. La ultimul ciclu,
păşunatul se face mai de sus, ceea ce va permite refacerea plantelor şi acumularea substanţelor de
rezervă pentru o bună rezistenţă la iernare.
Frecvenţa păşunatului reprezintă numărul de recoltări de pe o păşune.Recoltările dese şi
prea de jos reduc capacitatea de regenerare a plantelor, acestea pot dispare din covorul ierbos şi în
final producţia scade.
Speciile de talie joasă, adaptate la păşunat, cum sunt: Lolium perenne, Poapratensis,
Festuca rubra, Trifolium repens, Lotus corniculatus ş.a. suportă păşunatul repetat, pe când
speciile de talie înaltă, cu multe frunze tulpinale, nu pot fi păşunate de mai multe ori (Popovici D.
şi col., 1997).
Modul în care se execută pășunatul pe tarla prezintă importanță atât pentru compoziția
floristică cât și pentru producția animalieră și prezintă două aspect importante: modul efectuării
pășunatului pe tarla și timpul pășunatului pe tarla.
Pe tarla, animalele pot fi lăsate să se deplaseze liber pe toată suprafața sau suprafața de
pășunat poate fi delimitată cu garduri electrice, animalele înaintând pe masura ce consumă hrana.
Animalele ierbivore își procură hrana în câteva ore, restul timului se plimbă bătătorind
iarba și solul, astfel se recomandă ca pășunatul să se efectueze 3-4 ore dimineața și să se revină pe
pășune 3-4 ore după amiază.

4.3. Măsuri pentru organizarea pășunatului rațional

Folosirea raţională a păşunilor presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri tehnico-
organizatorice care au drept scop sporirea producţiei de iarbă, îmbunătăţirea compoziţieifloristice
şi valorificarea maximă a furajului. În cazul păşunatului intensiv, aceste măsuri devin obligatorii
si se referă la:
-determinarea producţiei păşunilor,
-stabilirea capacităţii de păşunat,
-împărţirea păşunii în parcele,
-stabilirea modului de folosire a acestora,
-efectuarea unor lucrări înainte de începerea şi după terminarea păşunatului.
Determinarea producţiei păşunilor. Pentru determinarea producţiei păşunilor se folosesc
două metode:metoda cosirilor repetate şimetoda zootehnică.
Metoda cosirilor repetate numită şi metoda “directă”, constă în cosirea repetată a unor
suprafeţe de probă în cursul perioadei de păşunat, care trebuie să fie representative în ceea ce
41
priveşte producţia. În cazul păşunilor cu producţii uniforme se aleg 4-5 parcele de 2,5 m2, iar pe
păşunile cu producţie neuniformă, 10 parcele. Pe păşunile pe care se practică păşunatul liber,
suprafaţa unei parcele de probă poate fi până la 100 m2. Suprafeţele de probă se îngrădesc sau se
folosesc cuşti speciale, acoperite cu plasă de sârmă.Aceste suprafeţe de probă se cosesc ori de câte
ori iarba ajunge la înălţimea de păşunat, cantitatea rezultată se cântăreşte, se face media probelor
şi se raportează la hectar.Prin însumarea producţiilor de iarbă de la fiecare coasă, se obţine
producţia globală a păşunii (Pt).

Pt = PC1 + PC2 + PC3 + ….+ PCn (kg/ha);

în care:PC1, PC2, PC3, PCn reprezintă producţia fiecărui coase.

Deoarece animalele nu consumă întreaga cantitate de iarbă de pe pajiște, după fiecare ciclu
de păşunat, pe suprafeţe alăturate şi identice ca mărime cu primele, se cosesc plantele
neconsumate, se cântăresc, se face media probelor şi se raportează la hectar. Însumarea resturilor
de la fiecare ciclu de păşunat reprezintă cantitatea de plante neconsumate (TN):
TN = N1 + N2 + N3+ .... + Nn (kg/ha);
în care: N1, N2, N3, .....Nn reprezintă producţia de plante neconsumate.
Pentru stabilirea producţiei reale a păşunii (PR) se foloseşte relaţia:
PR= Pt – TN (kg/ha)
Cunoscând producţia globală şi producţia reală a păşunii, se poate stabili coeficientul de
folosire sau consumabilitate (K) al păşunii, după relaţia:
PR
K= ×100
Pt

Coeficientul de folosire este un indicator al calităţii păşunii şi variază de la un tip de

pajişte la altul:
-păşuni umede, cu multe rogozuri -25;
--păşuni alpine cu ţepoşică- 35;
-păşuni de şes, uscate, cu graminee mărunte- 50;
-păşuni montane cu ţepoşică- 50;
-păşuni inundabile, de pe terenuri revene- 75;
-păşuni montane cu graminee valoroase- 85;
-păşuni neinundabile, de pe terenuri revene, cu graminee valoroase- 90;
-păşuni semănate- 95.
Producţia păşunii se poate exprima fie în tone masă verde la hectar, fie în unităţi nutritive
(UN), ştiind că o unitate nutritivă se poate realiza din:
-4 kg iarbă de calitate foarte bună, alcătuită din graminee şi leguminoase foarte valoroase;

42
 -5 kg iarbă de calitate bună, alcătuită din graminee şi leguminoase valoroase;
-6 kg de iarbă de calitate mijlocie;
-7 kg de iarbă de calitate slabă, alcătuită din rogozuri, ţepoşică şi alte plante, mai puţin
valoroase.
Prin exprimarea producţiei păşunii în unităţi nutritive este posibilă compararea diferitelor
tipuri de păşuni, atât sub raport cantitativ, cât şi sub raport calitativ.
Metoda zootehnică, numită şi metoda “indirectă”, constă în determinarea producţiei
păşunii prin transformarea produselor animaliere obţinute în perioada de păşunat în unităţi
nutritive, cunoscându-se consumul de U.N. necesare pentru realizarea unui litru de lapte şi a unui
kg spor greutate vie, iar acestea se transformă în masă verde, pe baza coeficienţilor redaţi mai sus.
Determinarea producţiei păşunii prin această metodă comportă mai multe operaţii. Se
întocmeşte un jurnal al păşunii, unde se trec datele privind parcela în care se păşunează, numărul
animalelor, mişcările de efectiv, producţia de lapte, conţinutul degrăsime al laptelui şi se fac unele
observaţii. De asemenea, se înregistrează toate furajele administrate suplimentar. Datele obţinute
pe durata sezonului de păşunat se centralizează şi se calculează producţia reală a păşunii.Pentru a
stabili sporul în greutate al animalelor se întocmesc de asemena evidenţe foarte stricte.
Metoda zootehnicăeste precisă, se poate aplica uşor în producţie, cu condiţia înregistrării
corecte şi riguroase a producţiilor animaliere. Producţia păşunilor se determină periodic,
indiferent de metoda folosită, întrucât prin măsurile de îmbunătăţire ce se aplică pe păşuni, aceasta
se modifică în timp.
După determinarea producţiei păşunii se poate trece la folosirea raţională prin păşunatul cu
un efectiv determinat de animale, de la care să se obţină un randament maxim, iar vegetaţia
păşunii să nu fie influenţată negativ.
Capacitatea de păşunat.
Capacitatea de păşunat sau încărcarea păşunii reprezintă numărul de animale exprimat în
U.V.M. (unitate vită mare) care poate fi repartizat pe 1 ha de păşune într-o perioadă de păşunat, în
funcţie de producţia acesteia.
Dacă nu se calculează capacitatea de păşunat şi se repartizează un număr mai mare de
animale decât capacitatea păşunii de a le întreţine, se produce supraîncărcarea păşunii.
Dezavantajele supraîncărcării păşunii cu animale sunt:
-animalele nu beneficiază de cantitatea de iarbă necesară funcţiilor vitale ale
organismului şi realizării producţiei;
-speciile valoroase sunt consumate excesiv şi prea de jos, iar cu timpul dispar;
-înrăutăţirea compoziţiei floristice a păşunii;
-solul se bătătoreşte puternic;

43
 - se distruge ţelina;
-se declanşează procesele de eroziune.
În cazul repartizării unui număr mai mic de animale pe unitatea de suprafaţă, are loc
subîncărcarea păşunii. În această situaţia, dezavantajele sunt:
- nu se valorifică integral producţia păşunii;
- are loc un păşunat selective;
-se consumă numai speciile valoroase, care cu timpul dispar;
-speciile nevaloroase neconsumate formează seminţe şi se răspândesc excesiv, înrăutăţindu-
se compoziţia floristică a păşunii.
Capacitatea de păşunat se determină după relaţia:
𝐏𝐔
Cp =𝐓×𝑹 (UVM/ha);
𝒁

în care: Cp- capacitatea de păşunat;

PU- producţia utilă a păşunii;
T- perioada de pășunat;
RZ- rația zilnică.
Deoarece capacitatea de păşunat este o noţiune destul de relativă, întrucât producţia
păşunii nu este constantă în cursul perioadei de vegetaţie, în timp ce necesarul de iarbă este
constant, rezultatul obţinut prin calcul se diminuează cu până la 30%. Astfel, efectivul de animale
stabilit pentru păşunat va avea asigurat furajul necesar şi pentru ciclurile următoare de păşunat,
când producţia păşunii va fi mai mică. Se poate realiza o oarecare uniformizare a producţiei de
iarbă pe cicluri, prin fertilizarea păşunii după unanumit sistem şi prin irigare, acolo unde există
această posibilitate.
Pentru a transforma în U.V.M. diferitele specii şi categorii de animale care păşunează, se
folosesc coeficienţii de transformare în U.V.M. pentru diferite specii şi categorii de animale:
-vaci cu lapte 1,0;
-vite cornute mari, de toate vârstele 0,7-0,8;
-tauri şi boi de tracţiune 1,0-1,2;
-tineret bovin peste 1 an 0,5-0,7;
-tineret bovin până la 1 an 0,2-0,3;
-oi şi capre de toate vârstele 0,14;
-oi şi capre mature 0,15-0,16;
-cai de toate vârstele 0,8;
-cai de tracţiune 1,0-1,1;
-tineret cabalin peste 1 an 0,5-0,7;
-tineret cabalin până la 1 an 0,25-0,30;
44
 -porci 0,20-0,25.
Desimea animalelor (D) se determină pe păşunile parcelate, reprezentând numărul de
animale exprimat în U.V.M. ce revine la 1 ha de parcelă şi se calculează cu relaţia:

D = Cp x N (UVM/ha parcelă),
în care:Cp – capacitatea de păşunat,
N – numărul de parcele.
În cazul păşunilor foarte productive, pentru evitarea distrugerii covorului ierbos, este
obligatorie practicarea păşunatului dozat şi porţionat, limitarea păşunatului la câteva zile, iar
păşunatul se va face câteva ore dimineaţa şi câteva ore după amiază, în restul timpului animalele
fiind ţinute în tabere de vară.
Împărţirea păşunii în parcele. Numărul de parcele în care se împarte o păşune este în
funcţie de durata medie a ciclului de păşunat (C), perioada necesară pentru refacerea ierbii (R),
timpul de ocupare a unei parcele (O), numărul de turme cu care se păşunează (n) şi numărul de
parcele care se lasă pentru refacere (r).
Durata ciclului de păşunat (C)este echivalentă cu numărul zilelor de refacere a ierbii
după folosire (R) şi numărul zilelor cât animalele rămân pe o parcelă (O).
Durata ciclului de păşunat depinde de condiţiile climatice, de compoziţia floristică a
păşunii şi modul de îngrijire.Problema de bază a folosirii raţionale a păşunilor constă în realizarea
unui număr cât mai mare de cicluri de păşunat.
Durata ciclului de păşunateste influenţată de mai mulţi factori însă cel mai mult depinde
de regimul de precipitaţii. Astfel, în regiunile sărace în precipitaţii, durata ciclului de păşunat va fi
de peste 35-40 de zile, iar în regiuni cu precipitaţii suficiente, plantele se refac mai rapid, iar
durata ciclului de păşunat durează 25-35 de zile.
Numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă este de preferat să nu depăşească 6 zile,
deoarece folosirea acestui timp de ocupare permite utilizarea tuturor parcelelor în cursul unui
ciclu de păşunat. În cazul depăşirii acestei durate, se înregistrează următoarele dezavantaje:
- este stânjenit procesul de otăvire al plantelor;
-solul se bătătoreşte şi se distruge stratul de ţelină;
-se măreşte pericolul îmbolnăvirii animalelor cu paraziţi intestinali, care după primele şaze
zile trec în stadiul de invazie.
Numărul de parcele necesar pentru o turmă (N) se determină împărţind durata ciclului de
păşunat la numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă, după relaţia:
R+O
N =C/O= + 𝑟;
O

45
în care: C - durata unui ciclu de păşunat (zile);
O - timpul cât animalele ocupă o parcelă (zile);
r– parcele lăsate pentru refacere
Suprafaţa unei parcele se stabileşte în funcţie de uniformitatea producţiei păşunii.
În cazul în care producţia păşunii este uniformă, suprafaţa unei parcele (s) se determină împărţind
suprafaţa totală a păşunii (S) la numărul de parcele calculat (N), folosind relaţia:
s =S/N(ha),
în care: S – suprafaţa paşunii;
N – numărul de parcele.
Când producţia păşunii este neuniformă, suprafaţa parcelelor se va calcula astfel încât
acestea să aibă producţii apropiate, iar pentru aceasta sunt necesare câteva operaţiuni
suplimentare, cum ar fi:
-împărţirea păşunii în trupuri cu producţii uniforme;
-calcularea producţiei reale totale a păşunii (Prt);
-determinarea producţiei ce trebuie realizată pe o parcelă (Pp);
-calcularea numărului de parcele din fiecare trup delimitat (n1…n);
-suprafaţa unei parcele din trupurile respective (s1…n).
În acest sens se folosesc relaţiile:

Prt = Pr1×S1 + Pr2×S2 + Pr3×S3 + … + Prn×Sn (kg),

în care: Pr1…...n – producţiile reale la hectar din fiecare trup de păşune;

S1…....n – suprafeţele trupurilor respective;
Pt =N×Prt(kg),
în care: Pt – producţia reală totală a păşunii;
N – numărul de parcele calculat;
Lucrări ce se executa pe păşuni în vederea începerii, în timpul şi după încheierea
păşunatului
Înainte de a începe păşunatul şi la sfârşitul acestuia se efectuează următoarele lucrări:
-curăţirea de buruieni, mărăcinişuri şi resturi organice aduse de ape,
-înlăturarea excesului de umiditate,
-fertilizarea de primăvară şi de toamnă,
-repararea sau construirea de drumuri de acces la păşune, de poduri şi podeţe peste şanţuri
sau canale,
-asigurarea surselor de apă pentru animale.

46
 Lungimea adăpătorilor (L) se poate calcula folosind relaţia:

𝑵×𝒕×𝑺
L= (m),
𝑻
în care: N - numărul de animale;
t - timpul necesar pentru adăparea unui animal (minute);
S - lăţimea de jgheab necesară pentru un animal (m);
T - timpul necesar pentru adăparea unei turme (circa o oră).
În jurul adăpătorilor terenul se amenajează prin pietruire şi se dă o pantă uşoară pentru ca
apa să nu stagneze şi să provoace băltiri.
În timpul perioadei de păşunat se fac o serie de lucrări cu scopul îmbunătăţirii
compoziţiei floristice, refacerii plantelor şi prevenirii îmbolnăvirii animalelor. Astfel, după ce
animalele părăsesc o parcelă, se face cosirea plantelor nepăşunate, fără valoare furajeră, se
împrăştie dejecţiile solide pentru a preveni îmburuienarea, se pot aplica îngrăşăminte cu azot după
fiecare ciclu de păşunat (N50) şi eventual irigarea.
Întocmirea graficului de păşunat se face în funcţie de numărul de parcele, durata
de refacere a ierbii, timpul cât animalele păşunează pe o parcelă, numărul turmelor de
animale, data începerii păşunatului şi durata perioadei de păşunat.

47
 CAPITOLUL V –Conveierul verde

Conveierul verde reprezintă sistemul de organizare a producerii şi folosirii nutreţurilor

verzi şi suculente, de primăvara timpuriu până toamna cât mai târziu, în vederea asigurării
cantităţilor necesare furajării raţionale a animalelor.
Importanţa organizării conveierului verde, din primăvară până toamna, este deosebit de
mare datorită faptului că în această perioadă se realizează circa 70% din producţia de lapte la
taurine şi din producţia de lână la ovine, 100% din producţia de lapte la ovine şi 60% din
producţia de carne la ambele specii, la cel mai scăzut cost de producţie (Bărbulescu C. şi col.,
1991).
Tipuri de conveier verde
Criteriile de clasificare a conveierului verde sunt sursele de furaje şi speciile de
animale.După sursele de nutreţuri se deosebesc trei tipuri de conveier verde:
- conveier verde natural, alcătuit din nutreţul produs de pe pajiştile permanente (iarba de
pe păşuni şi otava fâneţelor), se organizează în zonele cu suprafeţe mari depajişti, în special
pentru ovine şi tineret taurin. Pentru asigurarea neîntreruptă a nutreţuluiverde, pe pajiştile
respective trebuie să se aplice întregul complex de măsuri de îmbunătăţire şi să se organizeze
păşunatul raţional;
- conveier verde artificial, se organizează în zone fără suprafeţe cu pajişti permanente,
producerea nutreţului verde fiind asigurată de pajiştile temporare şi plantele furajere anuale şi
perene;
- conveier verde mixt, este cel mai răspândit în ţara noastră şi constă în producerea
nutreţului verde de pe pajiştile permanente şi temporare, de la plantele furajere anuale şi perene.
Acest tip de conveier verde se organizează în zonele cu suprafeţe mici de pajişti permanente.
După speciile de animale, conveierul verde se organizează pentru taurine, ovine şi mai rar
pentru suine.Pentru taurine, din componenţa conveierului verde fac parte pajiştile permanente şi
temporare, porumbul furajer, lucerna, trifoiul roşu, raigrasul aristat, rădăcinoasele furajere.Pentru
ovine, conveierul verde cuprinde pajiştile permanente şi temporare, precum şi plantele furajere
care suportă păşunatul (secara, orzul masă verde, iarba de Sudan). Pentru suine, conveierul verde
se organizează mai rar şi va cuprinde lucerna, topinamburul, cucurbitaceele furajere, sfecla
furajeră etc (Iacob T., 1993).
Principii de organizare a conveierului verde
Organizarea producerii nutreţului verde, necesar animalelor în cadrul conveierului, impune
să se ţină cont de obiective legate de zona naturală, specia şi categoria de animale, perioada de

48
hrănire, eficienţa economică etc. Aceste obiective pot firealizate respectându-se următoarele
principii:
-stabilirea unui sortiment optim de plante, adaptate zonei şi speciei de animale;
-însămânţarea eşalonată, în epoci diferite, a aceleiaşi plante furajere;
-însămânţarea în aceeaşi epocă a mai multor soiuri sau hibrizi, cu perioade diferite de
vegetaţie;
-folosirea unei agrotehnici diferenţiate (desime, agrofond, irigare etc.), cu scopul eşalonării
producerii nutreţului verde;
-obţinerea nutreţului verde din culturi succesive, însămânţate după premergătoare timpurii;
-folosirea speciilor anuale sau perene furajere, care regenerează de mai multe ori într-o
perioadă de vegetaţie;
-aplicarea unor măsuri de îmbunătăţire la pajiştile permanente, pentru ridicarea
potenţialului productiv.
Sortimentul de plante furajere din conveierul verde
Alegerea plantelor pentru organizarea conveierului verde se face în funcţie de zona
naturală, condiţiile pedoclimatice şi specia de animale. Plantele respective trebuie săfie foarte
productive, să suporte păşunatul sau cosirile repetate, să regenereze rapid, să fie rezistente la
secetă, atac de boli şi dăunători.
În zona de câmpie, cele mai potrivite sunt borceagul de toamnă şi primăvară, porumbul,
secara, raigrasul aristat, orzul, sorgul, iarba de Sudan, sfecla furajeră, rapiţa,pepenele furajer,
lucerna, sparceta, pajiştile temporare şi pajiştile permanente.
În zonele colinare sunt recomandate pajiştile permanente şi temporare, trifoiul roşu,
ghizdeiul, mazărea furajeră, secara, borceagurile, porumbul, sfecla furajeră, gulia furajeră, varza
furajeră etc. (Iacob.T. şi col., 1997).
Întocmirea schemelor de conveier verde
Organizarea conveierului verde impune efectuarea unor lucrări pregătitoare şi cunoaşterea
anumitor elemente:
-stabilirea perioadei calendaristice şi a duratei (zile) pentru conveierul verde;
-calcularea necesarului de furaj verde, zilnic, decadal, lunar şi pentru toată perioada, pentru
specia şi numărul de animale la care se organizează conveierul verde;
-cunoaşterea însuşirilor agrobiologice ale plantelor din coveierul verde (durata de timp de la
semănat până la recoltare, durata de folosire optimă, producţia, numărul de recolte pe an şi
eşalonarea producţiei).

49
 Durata şi perioada calendaristică a conveierului depinde de zona naturală, fiind de 168-178
zile în stepă (15 IV - 1 10 X), 159-164 zile în sil-vostepă (20-25 IV - 30 IX), 80- 100 zile în zona
forestieră (15 V - 5-25 IX).
Necesarul de furaj verde se calculează pe baza normelor de furajare pentru specia şi
numărul de animale la care se organizează conveierul verde. Necesarul de furaj verde, rezultat din
calcul se majorează cu 10-15% pentru a compensa eventualele nerealizări de producţii.
În general, se apreciază că, fără irigaţie, suprafaţa din conveierul verde trebuie săfie de 30-
40 ha pentru 100 UVM, iar în condiţii de irigare, de circa 15-20 ha /100 UVM. Schemele de
conveier verde pot fi prezentate sub formă de grafic sau tabel şi vor cuprinde următoarele
elemente: speciile de plante, data semănatului, producţia planificată, suprafaţa, necesarul de furaj
verde de la fiecare plantă, eşalonat pe luni şi decade.
Eşalonarea producţiei de furaj verde
Pe lângă folosirea unui sortiment de plante cu perioadă de vegetaţie diferită, eşalonarea
producerii furajului verde, în cadrul conveierului se poate realiza şi pe alte căi:
- semănatul aceleiaşi plante în mai multe epoci (două epoci în primăvară, distanţate la 10 zile,
pentru porumb, borceag, iarbă de Sudan);
- extinderea culturilor succesive de porumb, sorg, iarbă de Sudan, semănate după secară, borceag
de toamnă şi de primăvară şi după cereale de toamnă;
- semănatul aceleiaşi plante cu desimi diferite;
- folosirea, în cadrul aceleiaşi specii, a hibrizilor şi soiurilor cu perioadă de vegetaţie diferită;
-recoltarea în diferite perioade de dezvoltare a speciilor de plante;
- aplicarea unui sistem diferenţiat de fertilizare pe parcele, în cadrul aceleiaşi specii şi folosirea
irigaţiilor (Timirgaziu C., 1974).
Folosirea culturilor din conveierul verde
Plantele din conveierul verde pot fi folosite prin păşunat, cosit şi mixt. Plantele care se
pretează la păşunat sunt: secara, iarba de Sudan, pajiştile permanente, otava fâneţelor, culturile
succesive.
Prin aplicarea păşunatului în fâşii, cu gardul electric, pot fi folosite şiborceagurile,
porumbul, sorgul etc., însă este mai bine ca aceste culturi să se cosească şi furajul verde să se
administreze la iesle.
Oile şi tineretul bovin folosesc mai bine nutreţul verde prin păşunat.Pentru vacile cu lapte
se recomandă folosirea mixtă, când pe lângă păşunat, necesarul de masă verde vafi completat prin
administrare la iesle.Pentru suine se practică păşunatul şi administrarea furajului verde la adăpost.
Păşunatul începe când plantele au talia de 25-30 cm la secară şi iarba de Sudan, 30-40 cm
la borceaguri şi 50-60 cm la porumb sau sorg.

50
 CAPITOLUL VI – Aplicatii practice

Aplicatia 1 - Organizarea unui păşunat raţional în următoarele condiţii:

 Suprafaţa: 36 ha
 Producţia globală: 15 t/ha
 Coeficient de utilizare: 85%
 Durata de refacere: 32 zile
 Timpul de ocupare: 4 zile
 Modul de exploatare: creşterea vacilor pentru lapte
 Perioada de păşunat: 155 zile
 Data începerii păşunatului: 5 mai
 3 parcele pentru realizare de fân

REZOLVARE

1.Să se determine capacitatea de pășunat:

𝑃𝑢 12700 15200
Cp= = = =1,96/÷10%=1,76 U.V.M/ha
𝑅𝑧 ⨯𝑇 50⨯155 7750
𝑃𝑔⨯𝐾 15⨯85 1275
Pu= = = =12,7/⨯1000=12700
100 100 100

2.Să se determine numărul de parcele:

𝐶 𝑅+𝑂 32+4 36+12 48
Np= + 𝑟 = = +3= = = 12 𝑝𝑎𝑟𝑐𝑒𝑙𝑒 (9pășunabile)
𝑂 𝑂 4 4 4

3.Să se determine suprafața fiecărei parcele:

𝑆𝑡 36
S= = =3 ha/parcelă
𝑁𝑝 12

4.Să se determine desimea de pășunat:

D= Cp ⨯ Np = 1,76 ⨯ 9 = 15,84 U. V. M/ha /÷1= 16 vaci pentru lapte
5.Să se determine efectivul de animale:
Ef=Sp ⨯ Cp= 25 ⨯ 1,76 = 44 U. V. M/ha /÷1= 44 vaci pentru lapte

51
 Întocmirea graficului de pasunat pe parcele

Ciclu Parcele
pasuna
t 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

I 21- V
05-V 09- V 13- V 17- V 24- VI 28-VI 2-VII 6-VII
R = 32
08- V 12- V 16- V
Fan
20- V
23-
27- VI
Fan
1-VII 5-VII 9-VII
Fan
O=4 VI
07-
26-
II 30-VII 03-VIII VIII
10-VII 14-VII 18-VII 22-VII VII 11-VIII
R = 32
13-VII 17-VII 21-VII
Fan
25-VII 29-
02- Fan 06-VIII 10-
14-VIII
Fan
O=4 VIII VIII
VII
19- 23- 27-
III 31-
15-VIII VIII VIII VIII 04-IX 08-IX 12-IX 16-IX
R = 32
18-VIII 22- 26-
Fan
30-
VIII
07-IX
Fan
11-IX 15-IX 19-IX
Fan
O=4 03-IX
VIII VIII VIII
IV
20-IX 24-IX 28-IX 02-X 06-X 10-X 14-X 18-X 22-X 26-X
R = 32
23-IX 27-IX 01-X
Fan
05-X 09-X 13-X 17-X 21-X 25-X 29-X Fan
O=4
V
30-X 03-XI 07-XI
R=32
02-XI 06-XI 09-XI
O=4
Data începerii păşunatului 5 mai, data încheierii păşunatului 9 noiembrie.

Aplicaţia 2 -Ameliorarea unei pajişti permanente având următoarele

elemente de degradare:
 Panta terenului: 5%
 Acoperire cu muşuroaie: 2 ha cu grad de acoperire 20%
 Acoperire cu vegetaţie: 3 ha cu grad de acoperire 65%

Deoarece 2 ha sunt acoperite cu mușuroaie (acoperire 15%) și 3 ha cu vegetație (acoperire

70%) iar panta terenului fiind 5% se recomandă desțelenirea și înființarea de pajiște temporare.
Indiferent cu ce mijloace se face distrugerea mușuroaielor, acestea trebuie bine mărunțite,
împrăștiate uniform și reînsămânțarea unui amestec de graminee și leguminoase specifice zonei.

Municipiul Bacău aflându-se în zona forestieră vom înființa o pajiște temporară, mod de
folosință prin pășunat folosind următorul amestec:

Graminee 70%: Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Poa pratensis,

Leguminoase 30%:Trifolium repens
52
 G/L
Specia % N P G Su Q Ic Q' Q'' Q total
%

Poa pratensis 35 21 85 80 68 10.8 3 16.2 17.8 89

G Festuca pratensis 20 35 85 80 68 10.3 3 15.5 17.0 85
70%
Dactylis glomerata 15 23 85 80 68 5.1 1 5.1 5.6 28
L
Trifolium repens 30 12 90 80 72 5.0 3 5.0 5.5 27,5
30%

TOTAL 45.9 229,5 kg/5 ha

Aplicaţia 3 - Să se organizeze un conveier verde mixt pentru: 45 capete tineret

bovin pentru ingrasat în zona de stepă. Perioada de conveier este de 180 zile, data
începerii conveierului 10 aprilie. Suprafaţa de pajişte permanentă de 2 ha,
leguminoasă perenă 2 ha, condiţii de irigare.

Necesarul zilnic de masa verde pentru efectivul de animale:

Nzef = Zf x Nz = 45 x 35 = 1575 kg/zi
Majoram cu 10% pentru a compensa eventualele nerealizari de productie.
Nzef’ = 1575 + 10% = 1732,5 kg/zi ≈ 1,7 t/zi
Necesar pe decada:
ND = Nzef’ x 10 = 1733 x 10 = 17330 kg ≈ 17 t/decada
ND = Nzef’ x 11 =1733 x 11 = 19063 kg ≈ 19 t/decada daca avem în ultima
decada 11 zile.
Necesarul total pe cele 180 de zile:
NT = Nzef’ x 180 = 1,7 x 180 = 306 t.

53
 Cultura Data Prod. Sup. Necesar IV V VI VII VIII IX X
semanat (t/ha) (ha) (t) II III I II III I II III I II III I II III I II III I
10 10 10 10 11 10 10 10 10 10 11 10 10 11 10 10 10 7
Borceag de
10-X 20 2,05 41 17 17 7
toamna
Pajiste
- 18 2,00 36* 10 2 2 2 4
permanenta
Lucerna 13
- 60 6,00 104,5 * 14 10 12 11 10 10 5 3,5 10 6
*
Borceag de
primavera 10-IV 15 1,00 15 2 3 5 5
epoca I
Borceag de
primavera 20-IV 15 1,13 17 12 5
epoca II
Porumb
10-V 40 0,55 22 6 7 9
masa verde
Porumb dupa
borceag 25-V 30 2,05 61,50 17 12 15,5 17
toamna
Pepene
25-IV 85 0,32 27,9 5 11 11,9
furajer
Total - - 10,05 306,9 17 17 17 17 19 17 17 17 17 17 19 17 17 19 17 17 17 11,9

NOTA: * = recoltat pentru fan din coasa I.

 CONCLUZII

1. Pentru a organiza un pășunat rațional trebuie să ne bazăm pe niște date fundamentate

din punct de vedere științific, pentru aceasta am determinatcapacitatea de pășunat(1.76
UVM/ha), nr. de parcele pășunabile(9) + 3 parcele rezervate pentru fân, suprafața parcelei(3ha),
În cazul nostru parcelele au aceeași mărime, datorită producției uniforme pe întreaga pajiște, în
cazul unei pajiști neuniforme am fi avut suprafețe diferite de la o parcelă la alta, astfel încât să
obținem același UVM pe parcelă.
Am determinat efectivul de animale în UVM (44), pentru a evita subîncărcarea și
supraîncărcarea pășunii, astfel obținem CALITATE și EFICIENȚĂ.
În final pentru o imagine de ansamblu am elaborat graficul de pășunat în care sunt
înscrise datele de utilizare și refacere pentru fiecare parcelă pășunabilă.

2. În cazul ameliorării unei pajiști permanente cu un anumit grad de degradare, am

efectuat lucrările cele mai raționale în fiecare caz, panta de 5% ne permite efectuarea unor
lurcrări radicale, dar unde procentul de acoperire cu mușuroaie și vegetație a fost mare, am
preferat să lucrăm solul, urmată de înființare cu un amestec specific zonei.
Se însămânțează suprafața dată cu un amestec recomandat condițiilor staționale
speciale:
Municipiul Bacău aflându-se în zona forestieră vom înființa o pajiște temporară, mod de
folosință prin pășunat folosind următorul amestec de plante:

Graminee 70%: Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Poa pratensis,

Leguminoase 30%:Trifolium repens

3. Pentru realizarea unui conveier verde mixt pentru 45 de capete tineret bovin în zona de
stepă, pentru o perioadă de 180 zile s-a ţinut cont de numărul de animale şi de necesarul zilnic
pentru fiecare dintre acestea. Ţinând cont de existenţa a 6 ha de pajişte permanentă şi a 2 ha
cultivate cu o leguminoasă perenă, s-a realizat conveierul verde în cadrul căruia s-au utilizat
alături de celelalte surse menţionate în conveier.

55
 BIBLIOGRAFIE

1. Iacob T., Vântu V., Samuil C., 1997 - Plante furajere - tehnologii de cultivare. Ed.
Junimea, Iași
2. Iacob T., Vântu V., Dumitrescu N. Samuil C., 1998 – Îmbunătățirea și folosirea
pajiștilor. Ed. “Ion Ionescu de la Brad”, Iași.
3. Iacob T., Vântu V., Samuil C., 2000 - Tehnologia producerii și conservării furajelor.
Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iași.
4. Ionel Adrian, Vântu Vasile, 1999 - Cultura pajiștilor și a plantelor furajere- Îndrumar
practic. Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iași.
5. Moga I. și colab., 1996 - Plante furajere. Editura Ceres, București.
6. Vântu Vasile, 2002 – Posibilități de îmbunătățire a pajiștilor permanente degradate din
Depresiunea Jijia-Bahlui. Ed. “Ion Ionescu de la Brad”, Iași.
7. ***http://www.bacauinteractiv.ro/files/1.3_Cadrul%20natural_1.pdf
8. ***- www.wikipedia.com
9.***- http://primaria.onesti.ro/Docs/Proiecte/Prezentare-Judet-Bacau.pdf
10.*** - http://www.bacauinteractiv.ro/pagina/cadru-natural.html