Sunteți pe pagina 1din 7

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Lector dr.

biolog
Dana MALSCHI
Facultatea de Ştiinţa Mediului.
Domeniul Ingineria Mediului, An II, semestrul 1, 2006
Disciplina: Hidrobiologie,

Cursul 2. / 11-13.10.2006
Bibliografie:
Oros I., 1981. Tehnica de analiză aplicată la hidrobiologie, Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca,
Facultatea de Biologie, Geografie şi Geologie;
Pricope, F., 2000, Hidrobiologie, Univ. Bacau, Fac. De Litere si Stiinte, Sectia Biologie ;
Pora, E., Oros, I., 1974. Limnologie si Oceanologie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti;
Tomescu, N., Gabos, M., 1989, Hidrobiologie, Univ. Cluj-Napoca, Fac. de Biologie, Geografie-Geologie;

NOŢIUNI DE LIMNOLOGIE

Limnologia a fost definită iniţial ca ştiinţa care se ocupă cu studiul complex al


lacurilor. Denumirea vine de la cuvântul latin limnei = lac şi cuvântul grecesc logos =
ştiinţă, vorbire. Actualmente se consideră că limnologia are ca obiect de studiu apele
interioare: lacurile, apele curgătoare şi pânzele freatice.
Apele dulci interioare formate din lacuri, ape curgătoare şi ape freatice, cantitativ
reprezintă 0,2% din apele marine. Dacă la acestea se adaugă şi mările salmastre
intercontinentale precum Marea Neagră, Marea Caspică şi Lacul Aral proporţia apelor
continentale se ridică la 0,5% din apele oceanului planetar. Suprafaţa totală a apelor
interioare este de 1.600.000 km2 adică 1,3% din suprafaţa uscatului planetar.
Apele interioare îşi au originea, în cea mai mare parte, în precipitaţiile atmosferice
care cad pe suprafaţa uscatului. Din acestea: aproximativ 10% se evaporă după contactul
cu uscatul, cca 70% se scurge pe pante şi intră în apele de suprafaţă, iar10% se
infiltrează în sol şi intră în pânzele freatice. Proporţia în care apele de precipitaţii se
evaporă, se scurg sau se infiltrează în sol depinde; de natura rocilor pe care cad, de
temperatură, de înclinaţia pantei, de viteza de scurgere a precipitaţiilor (Pricope, 2000)..

APELE SUBTERANE
1. Caracteristici şi clasificare
Apele subterane cuprind apele care umplu golurile şi crăpăturile scoarţei
Pământului, îmbibă straturile subterane cu o structură poroasă şi formează
pânze freatice sau râuri şi acumulări de apă în goluri ale scoarţei şi în peşteri.
Aproximativ 90% din apele freatice îşi au originea în apele de precipitaţii care se
infiltrează în pamânt.
Apele de suprafaţă pot fi clasificate în 4 categorii, după origine:
- ape juvenile sau magmatice, sunt ape care au luat naştere
din condensarea subterană a vaporilor de apă proveniţi din degazeificarea magmei vulcanice.
Aceste ape au temperaturi ridicate, sunt bogate în săruri minerale, au cantităti mari de
gaze dizolvate, în special bioxid de carbon, ies la suprafaţă formând izvoare
minerale şi termale. Unele izvoare minerale nu sunt de tip juvenil sau magmatic ci apele se
mineralizeaza prin dizolvarea sărurilor din straturile prin care trec;

1
- ape cosmice, provin din meteoriţii care cad pe Pământ şi sunt
nesemnificative din punct de vedere cantitativ;
- ape de zăcământ ventrice sau fosile; sunt apele care însoţesc
zăcămintele de petrol şi conţin cantităţi mari de substanţe organice
provenite din descompunenea organismelor din fostele lagune şi mări
interioare care au dat naştere zăcămintelor de petrol;
- ape de tip vados îşi au originea în apele de precipitaţii care s-au infiltrat în sol.
La întâlnirea cu o rocă impermeabilă (argila, marna, etc.) apele de infiltraţie
se acumulează şi formează pânza freatică sau stratul acvifer. Înclinarea
pantei şi forţa de gravitaţie determină direcţia de scurgere a stratului acvifer
care iese la suprafaţa Pământului dând naştere izvoarelor. Apele de tip
vados constituie originea izvoarelor care dau naştere tuturor apelor de
suprafaţă (pâraie, râuri, fluvii, lacuri), aşadar reprezintă originea reţelei
hidrografice de la suprafaţa uscatului.
Pe verticală, pot fi întâlnite mai multe straturi acvifere, în acelaşi loc.
Prin foraje de mică adâncime, colectarea de apă freatică se face din primul
strat acvifer, ca în cazul fântânilor. Forajele de mare adâncime colectează apă din mai multe
straturi acvifere. Este cazul puţurilor colectoare pentru alimentarea cu apă a oraşelor.
Sub albia majoră a râurilor, substratul este împregnat cu apă formând freaticul aluvionar.
Prin intermediul acestuia se poate realiza comunicarea între apa râului şi stratul acvifer de sub
acesta. Prin această legătură microfauna subterană se poate amesteca cu microfauna
râului şi invers, dar şi cu microfauna altui râu care atinge aceeaşi pânză freatică.
Sub marile deşerturi ale Terrei, la adâncimi de mii de metri, se găsesc cantităţi
imense de apă care umplu golurile din scoarţă. Aceasta este apa
subterană de mare adâncime, aflată la presiuni foarte mari care
formează adevărate “mări subterane”. Astfel de acumulări se găsesc în
regiunea Donetk din Rusia, în geosinclinalul Munţilor Atlas ce se întinde şi sub Deşertul
Sahara.
Apele subterane au condiţii de viaţă foarte asemănătoare
caracterizate prin următoarele:
- temperatură foarte constantă şi egală cu media termică anuală de la
suprafaţă;
- lipsa de lumină, ceea ce duce la lipsa plantelor verzi, deci sunt absenţi
producătorii primari;
- hrana foarte puţină, în majorita de provenienţă extemă, reprezentată
prin detritus vagetal şi animal;
- viteza de circulaţie a apei este mică, prin urmare înlocuirea oxigenului
consumat de vieţuitoare este foarte lentă;
- spaţiile mici din porii rocilor nu permit existenţa unor organisme de
talie mare. În mod excepţional, în cazul unor acumulări foarte mari de
ape freatice, pot vieţui şi organime mai mari (Pricope, 2000).

2. ORGANISME ACVATICE DIN SUBTERAN


ŞI ADAPTĂRILE ACESTORA

2
Emil Racoviţă, întemeietorul speologiei, împarte organismele din mediul subteran
după gradul lor de adaptare la acest mediu în trei grupe principale:
- grupul troglobiilor, ce cuprinde organisme care trăiesc permanent în subteran
şi nu ies la suprafaţă deoarece nu rezistă la factorii de mediu de aici, în special la
lumină;
- grupul troglofilelor, format din organisme care trăiesc în subteran dar pot ieşi la
suprafaţă şi supravieţui un timp limitat;
- grupul trogloxenelor, reprezentat prin organisme de suprafaţă care se refugiază un
anumit timp în subteran.
Organismele care trăiesc în apele subterane prezintă o serie de adaptări
morfologice, fiziologice şi comportamentale legate în principal de lipsa luminii, constanta
temperaturii, cantitatea redusă de hrană, spaţiul mic de trai, lipsa fluctuaţiilor
sezoniere a factorilor abiotici, etc.
Lipsa de lumină din mediul hipogeu a dus la:
• regresia sau pierderea totală a văzului,
• depigmentarea corpului.
REGRESIA OCHILOR animalelor din subteran prezintă o gradaţie ce
reflecta gradul de nefolosire a lor:
• unele au ochi funcţionali,
• la altele umoarea apoasă este înlocuită cu un ţesut conjunctiv,
• la altele corneea este opacă, asemănătoare cu tegumentul.
• La unele ochiul a regresat complet, nervul optic s-a atrofiat.
Gradul de regresie al ochilor la animalele din subteran poate fi diferenţiat chiar în cadrul
aceleiaşi specii, din aceeaşi grotă. De exemplu, la izopodul Trichoniscus agassizi,
considerată specie în curs de adaptare la mediul hipogeu,în aceeaşi populaţie au fost
găsiţi indivizi cu ochi bine dezvoltaţi (circa 3,5%), indivizi cu resturi ale organului
vizual (62%) şi indivizi la care ochiul a redresat total (34,5%) (Pricope, 2000).
La unele specii ochiul dispare în cursul dezvoltării ontogenetice, astfel
ca larvele sau puii au ochiul funcţional, în timp ce la adulţi ei sunt complet
atrofiaţi. Fenomenul este prezent la batracianul Proteus sanguineus (trăieşte în
peşterile din Dalmaţia), la crustaceul Cambarus.
Animalele din subteran la care văzul a regresat complet întâlnim în
majoritatea încrengăturilor:
• hidracarieni (Acherontacarus, Wandesia),
• insecte coleoptere (Trechus, Aphaenops),
• crustacee
us setosus, 3-Cyclops teras, 4-Asellus(Cambarus, Niphargus),
cavaticus, 5-Dendrocoelum infernale, 6-Troglochaetus beranecki (dup? Pricope 2
• peşti (Ablyopsis spelaeus, Lucifaga dentata, Stygicola subteranea),
• batracieni (Proteus sanguineus),
• mamifere (Neotoma pensylvanica).
Lipsa luminii din mediul hipogeu şi regresia ochilor a provocat la animalele
din subteran
Dezvoltarea puternică a altor simţuri: - simţul tactil al animalelor
cavernicole este bine dezvoltat, la unele specii lungimea antenelor
depăşeşte lungimea corpului (crustaceul decapod Troglocaris schmidti); - s-a
dezvoltat puternic sensibilitatea chimică şi olfactivă. Lipsa ochilor la

3
animalele din subteran nu denotă o completă lipsă de sensibilitate la
lumină. Aceste organisme sunt lucifuge. Ele percep lumina cu ajutorul
tegumentului ca şi stadiile filogeneticeindepărtate .
Absenţa luminii din mediul hipogeu a dus şi la DEPIGMENTAREA
CORPULUI animalelor care trăiesc aici. Corpul este de culoare albă sau transparent.
Animalele scoase la suprafaţă se repigmentează: Ex. lătăuşul de peştera (Gammarus
pulex subteraneus) sau batracianul Proteus sanguineus în prezenţa luminii naturale sau
artificiale se repigmentează.
Temperatura relativ constantă din mediul subteran a dus la PIERDEREA
MECANISMELOR DE TERMOREGLARE la animale ce trăiesc în acest mediu. În
România temperatura medie în subteran este de 8oC±1oC, iar temperatura apelor subterane cu
un grad mai redusă decât a spaţiilor cu aer subpământene.
Ca urmare a constanţei temperaturii animalele din mediul subteran sunt
STENOTERME. Gradul de stenotermie al acestor animale este legat de vechimea lor în mediul
hipogeu. Unele specii precum Nipharagus încă mai au mecanisme de termoreglare fiind găsit
în apa de izvor cu temperaturi mai ridicate decât apa freatică, în timp ce crustaceul Crangonyx
moare atunci când temperatura apei creşte sau scade cu câteva grade faţă de media
anuală.
HRANA organismelor din peşteri constă în substanţe organice antrenate de apa de la
suprafaţa solului şi din subsol rezultate în urma proceselor microbiologice din sol, resturi fecale
ale liliacilor din peşteri, substanţe organice provenite din descompunerea cadavrelor
organismelor care trăiesc în peşteri sau produse de bacteriile chemosintetizante.
Această cantitate de hrană. fie de natură endogenă, fie de natură exogenă este
relativ redusă şi inconstantă cantitativ. Din acest motiv animalele din subteran sunt
rezistente la inaniţie. În cea mai mare parte aceste organisme sunt detritivore, adică
îşi iau substanţele organice din detritusul ingerat. O altă parte îşi iau substanţele
organice prin osmoză, deci sunt osmivore. Răpitorii se întâlnesc numai în mod
excepţional.
Umiditatea mare din spaţiile subterane permite unor forme acvatice să
tăiască un timp în golurile subterane pline cu aer (harpacticidul Moraria, izopodul
Stenasellus, amfipodul Niphargus). În acelaşi timp, unele specii care trăiesc în spaţiile
aeriene subterane intră în apă pentru a se hrăni, precum Oniscus, unele miriapode şi
coleoptere cavernicole.
Concentraţia mică de oxigen din apele subterane este compensată de
CREŞTEREA PERMEABILITĂŢII TEGUMENTULUI organismelor hipogee, astfel că
respiraţia poate fi şi de tip tegumentar, atât la cele acvatice cât şi la cele ce trăiesc în
golurile peşterilor, dacă umiditatea este suficientă pentru a menţine tegumentul
funcţional.
Spaţiul freatic redus face ca majoritatea animalelor din subteran să aibă TALIE
REDUSĂ de 1-2 mm sau chiar mai mică, precum unele rotifere, gastrotrichi, tardigrade,
nematode, etc. Sunt însă şi organisme cu talie mai mare precum lătăuşul de peşteri-
Niphargus puteanus de 30 mm, turbelariatul Dendrocoelum infernale 15 mm sau crustaceul
Stygodites balcanicus de 50 mm. Talia animalelor din subteran este cu atât mai mare cu cât
habitatul lor are spaţii mai mari.
Ritmul de viaţă ai organismelor din subteran nu are o periodicitate sezonieră ca la
suprafaţă. Condiţiile abiotice fără fluctuaţii sezoniere din mediul subteran fac ca

4
reproducerea sa aibă loc tot timpul anului încât la un moment dat se întâlnesc din aceeaşi
specie indivizi aparţinând tuturor etapelor ontogenetice.
Factorii de mediu din domeniul hipogeu înregistrează totuşi o serie de
variaţii uşoare reflectate asupra evoluţiei lente a vieţuitoarelor din acest mediu.
Aici trăiesc multe FORME RELICTE, stadiul lor evolutiv este corespunzător preglaciarului
sau chiar erei terţiare. Se consideră că în domeniul hipogeu organismele au înregistrat o
ÎNTÂRZIERE FILOGENETICĂ faţă de evoluţia celor de la suprafaţă (Pricope, 2000).

IZVOARELE

Izvoarele constituie originea reţelei hidrografice a apelor curgătoare şi apar


în local unde un strat acvifer răzbate la suprafata uscatului.
Apele izvoarelor, în funcţie de originea lor, prezintă o serie de
cacteristici fizice şi chimice precum:
- sunt sărace în oxigen dar conţin mult CO2, stocat în bicarbonaţi.
Bicarbonatul de calciu din apele izvoarelor, la suprafaţă, pierde CO2, şi
se transformă în carbonat de calciu care se depune pe pietre sub
formă de travertin;
- au o temperatură constantă şi relativ coborâtă, în jur de 8oC, excepţie
fac izvoarele termale cu temperaturi mai ridicate decât ale mediului;
- reacţia ionică a apei este neutră, dar se alcalinizează datorită
pierderii de bioxid de carbon care se degajă în atmosferă sau este
utilizat de plante în procesul de asimilaţie clorofilană.
1.După forţa cu care apa ţâşneşte din pământ, debitul apei şi viteza
curentului de apă care se formează, izvoarele sau crenoanele pot fi:
- izvoare limnocrene,
- izvoare reocrene,
- izvoare helocrene
Izvoare limnocrene care au aspectul unor bazine mici în care apa iese de jos în sus sau
lateral, cu debit relativ moderat, fundul bazinului fiind căptuşit cu mâl sau
nisip. Excedentul de apă se scurge formând pârâiaşe invadate de vegetaţie.
Curentul apei este slab, bazinul izvorului fiind populat adesea cu animale de
ape stătătoare (forme lentice) precum larve de diptere, larve şi adulţi de
coleoptere, larve de trichoptere si perlide, crustacei (Candona), viermi (Tubifex,

5
Lumbriculus), mormoloci de broască şi forme tinere de Salamandra maculosa.
După origine şi gradul lor de adaptare la viaţa de izvor organismele
crenobionte pot forma trei grupe mari:
• crenobii, organisme care trăiesc numai în apa izvoarelor crenofile,
• organisme care trăiesc în apa de izvor dar pot fi găsite şi în alte
ape şi
• crenoxene, care ajung accidental în apa izvoarelor.
Ramura limnologiei care se ocupă cu studiul organismelor care
trăiesc în izvoare se numeşte crenobiologie (de la cuvintele greceşti krene=izvor,
bios = viaţă, logos - stiinţă);
Izvoarele reocrene sunt caracteristice regiunilor calcaroase sau sunt prezente în lungul
faliilor bogate în precipitatii. Debitul este mare, apa ţâşneşte cu putere din
stâncă, este de bună calitate şi este adesea utilizată pentru alimentarea cu
apă a localităţilor.
Viteza curentului este mare, vegetaţia proprie lipseşte, fauna este
săracă; reprezentată prin planarii (Dugesia, Polycelis), crustacei (Gammarus),
gasteropode mici (Ancylus); larve de trichoptere (Agapetus, Hydropsyche). Când condiţiile
sunt favorabile, în izvoarele reocrene îşi depun icrele păstrăvul de râu;
Izvoarele helocrene numite şi izvoare de bahnă , au debit mic, apa
musteşte în sol formând o zona mocirloasă, cu vegetaţie caracteristică.
În perioadele cu precipitaţii multe, apa se scurge din aceste izvoare formând
mici pâraiaşe, în timp ce vara izvorul seacă, iar solul se usucă. Vegetaţia
acestor izvoare este săracă; lipsa de hrană stabi1ă face ca şi fauna să fie
săracă.

Sunt situaţii în care izvorul unui râu întruneşte caracteristicile a două


sau trei tipuri de izvoare descrise anterior. De exemplu, râul Moldova are un
izvor de tip limoreohelocren.
După modul în care iese apa din sol putem deosebi două categorii
mari de izvoare:
- izvoare ascendente în care apa are iniţial un traseu descendent, umple
fisurile scoarţei apoi datorită presiunii hidrostatice formate ies la
suprafaţă;
- izvoare descendente în care apa, datorită înclinaţiei pantei şi forţei de
gravitaţie, coboară apoi iese la suprafaţă în locul în care stratul
acvifer erodează roca.
O categorie aparte de izvoare o constituie izvoarele termale a căror apă la ieşirea
din sol depăşeşte temperatura maximă a apelor de suprafaţă de 30oC,
temperatura acestor izvoare este determinată de temperatura substratelor
geologice pe care le străbat, de unde şi denumirea de izvoare geotermale.
În funcţie de temperatura lor izvoarele geotermale pot fi
• hipotermale (cu temperatura cuprinsă între 20-36oC),
• termale (temperatura de 36-37°C),
• mezotermale (temperatura cuprinsă între 37-42°C) şi

6
• hipertermale (temperaturi mai mari de 42°C).
Când mineralizarea izvoarelor termale este mare, acestea poartă
numele de termo-minerale.
Disciplina care studiază apele minerale terapeutice se numeşte
crenologie.
Fauna şi flora izvoarelor termale sunt de tip stenoterm termofil. În
imediata apropiere a izvoarelor termale trăiesc specii care suportă
temperaturi ridicate precum protozoarul Nasula elegans (50-52°C), crustaceul Cipris
balnearis (45oC), insecte precurn Hydrobius orbicularis (50oC), peşti precum Scardinius
racovitzai (28-40oC) sau alga albastră Aphanizomenon floss-aque din izvoarele de
la Herculane care suportă temperaturi de până la 70oC.