Sunteți pe pagina 1din 26

BIOSFERA

Plantele si animalele sunt raspandite neuniform pe suprafata globului terestru, in


domeniul de intrepatrundere a celor trei invelisuri terestra (litosfera, hidrosfera si
atmosfera),totalitatea lor constituind biosfera sau invelisul viu al pamantului.
Organismele nu traiesc izolat, ci in relatii de interdependenta, alcatuind biocenoze,
care sunt comunitati complexe si unitare de plante si animale strans legate intre ele prin
relatii teritoriale, trofice (de hrana) si de concurenta (pentru lumina, apa, hrana),avand de
obicei o stratificare complexa.Totalitatea biocenozelor de pe glob constituie biosfera.
Cea mai mare concentrare de organisme se afla
la suprafata uscatului si in straturile superioare ale
oceanelor si marilor, insa viata patrunde in hidrosfera
pana in cele mai mari adancimi. Litosfera constituie
suportul solid pe care traiesc organismele. Solul este
bine populat pana la adancimi de cativa decimetri,
uneori cativa metri, cu bacterii, ciuperci, alge,
numeroase nevertebrate (viermi,insecte si larve de insecte); de asemenea cuprinde
radacinile plantelor si diverse tipuri de tulpini subterane. Dar o fauna specifica se
intalneste si in spatiile interstitiale din rocile afectate de dezagregarea din partea
superioara a litosferei, coborand pana la adancimi de sute de metri in cavitatile subterane
(pesteri, galerii vechi de mina etc.).

In depozitele de petrol s-au gasit bacterii vii chiar la 1000-2800 m adancime.In atmosfera
cele mai multe organisme ajung numai in partea ei inferioara, pana la 50-70 m inaltime,
dar nu sunt locuitori permanenti, ci doar folosesc mediul aerian pentru deplasare,
dispesie, cautarea hranei (pe care o captureaza fie din aer ca randunelele sau liliecii, fie
observand din inaltime prada de la sol ca pasarile rapitoare, sau din apa ca pasarile

ihtiofage). Unele pasari sau insecte isi petrec totusi o mare parte a timpului in aer, putand
fi considerate aerofile ca de exemplu lastunii ori pescarusii.

Pe langa organismele care pot sa zboare active, exista si organisme sustinute si


transportate pasiv de curentii de aer. Chiar si o serie de pasari bune zburatoare folosesc
adesea curentii de aer fie pentru a-si lua mai usor zborul, fie pentru a economisi energie
in decursul migratiilor. Unele microorganisme, granule de polen si spori si chiar mici
insecte si paienjeni pot ajunge, datorita curentilor de aer ascendenti, pana la inaltimi
foarte mari.

De asemenea pasarile, mai ales in cursul migratiilor, pot atinge inaltimi apreciabile. De
exemplu gasca de India, care cuibareste in Asia centrala, traverseaza in zbor lantul
muntilor Himalaya pentru a ajunge la locurile de iernat din India. Dupa Lupei (1977)
grosimeabiosferei este de circa 36 km.
Sub aspect didactic, in cadrul biosferei pot fi separate fitocenoze (comunitati de
plante, de la termenul phyton, planta) si zoocenoze (comunitati de animale, de la
termenul zoon,animal),desi in realitate acestea sunt inseparabile. Tot sub raport
analitic,organismele animale pot fi studiate fie in cazul zoocenozelor (care cuprind
comunitati de animale alcatuite din diferite specii), fie ca populatii animale (totalitatea
organismelor din aceeasi specie care traiesc intr-un teritoriu bine delimitat sau care
alcatuiesc o unitate functionala si reproductive). Termenul flora se refera la totalitatea
speciilor de plante dintr-o unitate geografica, pe cand vegetatia cuprinde totalitatea
comunitatilor vegetale, din acel teritoriu. Toate speciile de animale dintr-un teritoriu
formeaza fauna acelui teritoriu.
Locul de viata (mediul fizic) al unei comunitati de plante si animale poarta
denumirea de biotop (de la cuvintele grecesti bios=viata si topos=loc) si include

totalitatea factorilor abiotici care determina particularitatile locului respectiv. Este definit
ca un complex de factori naturali care constituie mediul de viata al unei biocenoze.
Pentru definirea locului de trai al unui organism sau a unei specii, caracterizat prin
anumite proprietati fizico-geografice si biotice, este folosit termenul de habiatat (mai
ales in cazul organismelor animale).
In realitate, notiunea de biocenoza este inseparabila de cea de biotop. Biocenoza nu
poate sa existe in afara unui biotop. Complexul alcatuit din biotop si biocenoza poarta
numele de ecosistem, si este un sistem deschis aflat in echilibru dinamic cu mediul
inconjurator, constituind unitatea de baza structurala si functionala a naturii. Notiunea de
ecosistem reflecta faptul ca organismele nu pot exista izolat, in natura producandu-se un
circuit continuu de materie si energie. Ecosistemul are o structura spatiala bine definita.
De exemplu o padure ocupa un anumit teritoriu, este alcatuita din diferite specii de
plante, dintre care una sau cateva sunt dominante.
Astfel, in multe paduri de deal si de munte din
Romania, fagul constituie specia dominanta, dar
alteori se intalnesc amesteuri in proportii
aproximativ egale de fag, brad si molid. Alaturi de
speciile dominante se intalnesc numeroase specii
insotitoare ,care pot fi arbori care apar dispersat
printre speciile dominante, arbusti sau plante
ierboase. Comunitatea vegetala adaposteste
numeroase specii de animale de la nevertebrate pana la mamifere.
Aspectul biocenozelor terestre dintr-o anumita regiune este conditionat de
factorii de mediu, si in primul rand de clima si substrat (sol, roca). Acestia determina
distributia unor factori ecologici indispensabili pentru viata plantelor si anume caldura,
apa, intensitatea luminii si durata iluminarii, elementele nutritive disponibile din sol. In
functie de distributia acestor factori si de raporturile de concurenta intre plante, pentru
utilizarea lor se incheaga comunitati vegetale cu o compozitie floristica bine definita,
care reflecta prin particularitatile lor conditiile ecologice proprii regiunii respective, dand
o nota caracteristica peisajului geografic. Diversitatea acestor comunitati vegetale este
foarte mare. Totusi, ca regula generala, se constata ca in conditii de optim ecologic, cand
atat umiditatea cat si caldura sunt suficiente pe toata durata sezonului de vegetatie,
formatiunea vegetala ce se dezvolta in conditii naturale este padurea.

Padurea edeaza loc altor formatiuni, cu structura mai simpla si o cantitate mai mica
de biomasa stocata in ecosistem, numai in conditiile in care unii factori ecologici sunt

deficitari. Cantitatea insuficienta de caldura in timpul sezonului de vegetatie determina


trecerea la vegetatia scunda de tundra sau de tufarisuri subalpine. Lipsa unui sol bine
format pe versantii stancosi, determina trecerea la tufarisuri sau vegetatie ierboasa de
stacarie, deficitul de umiditate duce la apatitia unor formatiuni de arbusti sau de ierburi
cu caracter xerofil, de la care, pe masura cresterii ariditatii, se trece la stepa si apoi la
semidesert si desert.

1.1 Factorii abiotici


Factorii de mediu actioneaza concomitent asupra organismelor, influentandu-se
reciproc. Uneori actionarea este sinergica (efectele diversilor factori se cumuleaza si se
potenteaza reciproc),alteori este antagonista (efectele unuia dintre factori fiind atenuate
sau chiar anihilate de un alt factor). Totusi, pentru a se putea evidentia actiunea lor, este
necesara o prezentare analitica, a efectelor fiecaruia dintre principalii factori in parte, fara
insa a pierde din vedere principalele interactiuni.
1.1.1 Radiatia solara

Constituie sursa de energie pe care o utilizeaza direct organismele, sursa de lumina si


caldura care intretine viata pe Terra. In funcie de lungimea lor de unda, se disting radiatii
ultraviolete, luminoase si infrarosii. Radiatia ultravioleta in doze moderate are o actiune
stimulatoare asupra animalelor si contribuie la sinteza unor vitamine, dar in doza mare
este nociva. In general, exesul de insolatie directa poate avea efecte daunatoare, de aceea
organismele sau diverse mecanisme de protectie (pigmentarea sau/si ingrosarea
tegumentului la animale, frunze cu cuticula groasa la plante etc.). La animale care traiesc

in locuri unde radiatia solara nu patrunde (sol, pesti) adesea se produce depigmentarea
tegumentului, deoarece nu mai au nevoie de aceasta protectie.
Radiatia solara exercita influente multiple, dintre care
cele mai importante se pot percepe prin actiunea luminii si
efectele factorului termic asupra organismelor.

1.1.2 Influenta luminii asupra organismelor


Lumina (radiatia in spectrul vizibil primita de la Soare ) este foarte importanta
pentru plante, care au nevoie de aceasta forma de energie in procesul de fotosinteza. Ea
prezinta o foarte mare variabilitate in reparatia spatiala si in timp, atat in ceea ce priveste
intensitatea cat si durata de iluminare (in functie de durata zilei, care variaza in timpul
anului si de la ecuator la cei doi poli). Este important si gradul de nebulozitate. Cand
cerul este acoperit de nori, plantele pot utiliza numai radiatia difuza (circa un sfert din
radiatia de pe timp senin).

De asemenea datorita fragmentarii reliefului, lumina se distribuie diferentiat in teritoriu,


in functie de expozitia versantilor, distingandu-se versanti umbriti, semiumbriti si
versanti insoriti. Radiatia solara care ajunge pana la nivelul covorului vegetal, este
utilizata diferentiat in functie de stratificarea covorului vegetal. Cantitatea cea mai mare
de radiatie luminoasa este primita la nivelul orizontului superior, scazand treptat spre
parterul padurii, unde predomina lumina difuza. Cantitatea de lumina care patrunde in
teritoriul unei paduri depinde de gradul de dezvoltare a coronamentului si a frunzelor
(care variaza in functie de densitatea arborilor, speciile de arbori, varsta lor, anotimp,
starea lor de sanatate etc.). O padure deasa de brad sau de molid poate retine pana la 98%
din intensitatea luminoasa a unei zile de vara (Pop, 1977) Fagul retine ceva mai putin, iar
padurile de larice sau de mesteacan si mai putin. Coronamentul absoarbe in mai mare

masura radiatiile din domeniul albastru si galben rosu al spectrului solar, de unde si
denumirea de unbra verde a umbrei din parterul padurii.
Plantele din paduri se grupeaza in functie de inaltime in mai multe stratruri,
stratificarea reflectand in mare masura adaptarea plantelor pentru utilizarea optima a
radiatiei luminoase disponibile. In conditii de umiditate si tempertura care permit o
dezvoltare satsfacatoare a plantelor, principalul factor limitat este accesul la lumina, de
accea se observa o stratificare evidenta si o concurenta acerba. Coroana uni arbore
crescut in padure are o forma alungita, adesea crengile inferioare se usuca si cad,
(fenomen numit elagaj natural), pe cand un arbore din aceeasi specie crescand in locuri
deschise poate avea o coroana mai mult sau mai putin rotunjita, sau, in cazul molidului, o
forma conica. Adesea arborii care nu reusesc sa se inalte suficient, ramanand in umbra
celorlalti, au o crestere tot mai slaba si in cele din urma sunt eliminati (se usuca).
In formatiunile ierboase, gramineele, care in general au frunze inguste si orientate
in sus produc foarte putina unbra, in timp ce alte plante, cu frunzele late, nu umbresc
puternic solul. Lumina are o actiune foarte importanta asupra formei si modului de
crestere a plantelor. Daca iluminarea este slaba, creste in special suprafata frunzelor
(pentru a se mari suprafata de receptie a energiei luminoase necesare in procesul de
fotosinteza), creste ponderea suprafetei foliare din suprafata totala a plantei, in schimb
scade productia de substanta organica.
In lipsa luminii, plantele cresc mult in lungime, organele lor vegetative au un colorit
palid-galbui, cu putinta clorofila si nu pot supravietui mult timp. Acest fenomen este
cunoscut sub numele de etiolare. In cazul unei iluminari insuficiente, unele plante reusesc
sa creasca, dar nu infloresc. Totusi exista si plante care s-au adaptat la un anumit grad de
umbrire.
In linii mari se disting plante heliofile (iubitoare de lumina, de la grecescul helios,
soare) si plante sciafile (care suporta bine umbrirea, de la cuvantul skia, umbra). Speciile
heliofile au adaptari morfologice, anatomice si fiziologice specifice. Formeaza
comunitati rare, cu o stratificare care evita umbrirea unora de catre altele, sau se afla in
orizontul superior al fitocenozelor. Heliofile sunt diverse plante ierboase si lemnoase din
savanna, stepa, pampas si alte locuri deschise, ca si unele plante care cresc pe stancarii
insorite.
Dintre conifere, laricele (zada) si pinul sunt specii de lumina. Altele, desi prefera o
buna iluminare, reusesc sa se dezvolte si in conditii de umbrire mai mult sau mai putin
accentuate, de exemplu afinul, care se intalneste atat sub padurea de molid cat si in golul
de munte, in plina lumina.
Iedera atunci cand creste sub arbori desi sau in
locuri umbrite in curti, are frunze mai mult sau mai
putin lobate (cu 3-5 lobi triunghiulari) adesea
inmultindu-se numai vegetativ. Daca insa reuseste
sa se ridice pe trunchiul unui arbore sau pe un zid
si sa ajunga la lumina se dezvolta tulpini florifere,
cu frunze ovat rombice, flori mici, albe-verzui,
dispuse in umbele, din care se formeaza fructe
mici, globuloase.

Gardul de rezistenta la umbrire poate varia in decursul vietii, de exemplu adesea


puietii de arbori au nevoie de mai putina lumina decat indivizii maturi.
Pentru animale, lumina este importanta in primul rand pentru orientarea cu ajutorul
vazului, dar contribuie si la sinteza unor vitamine (indeosebi D). Multe animale au si ele
un ritm influentat de alternanta zi/noapte. Unele isi desfasoara activitatea doar in timpul
zilei (diurne), pe cand altele sunt active noaptea (nocturne). Acest lucru permite
convietuirea in acelasi ecosistem a mai multor specii cu cerinte de hrana asemanatoare,
care isi impart spatial disponibil, lucrand <in ture>, de exemplu pasarile insectivore, ziua
si liliecii noaptea. Exista numeroase pasari rapitoare de zi (vulturii, uluil, soimul etc.), dar
si rapitoare de noapte ca bufnita sau huhurezul. Uneori viata nocturna are si rolul de a
evita caldura excesiva din timpul zilei, de aceea in deserturi si semideserturi predomina
acest gen de viata.
Animalele nocturne au adaptari ale organelor de simt pentru a compensa iluminatul
insuficient. Astfel, unele au ochi mari, cu pupila care se pot dilata foarte mult, pentru a
capta chiar o lumina foarte slaba ( de aceea unele nu pot suporta lumina prea puternica,
de exemplu unele rapitoare de noapte, in timp ce unele pasari de zi, ca gaina , nu pot
vedea bine nici in lumina amurgului).

Pisica, animal predominant nocturn, poate fi active si in timpul zilei, deoarece pupila i se
poate ingusta sau dilata foarte mult. Unele animale au in interiorul ochiului un strat
reflectorizant numit tapetum, de exemplu cainii sau lupii (de aceea le stralucesc ochii in
intuneric, daca se indreapta asupra lor o lumina, de exemplu o lanterna). Altele, ca
liliecii, folosesc un sistem performant de <ecolocatie> (emit unde ultrascurte care se
izbesc de corpurile dure si se intorc spre animal, care astfel localizeaza prada sau
obstacolele). In plus, multe compenseaza si prin faptul ca au auzul sau simtul mirosului
foarte dezvoltat. Serpii care vaneaza noaptea diferite rozatoare mici pot depista razele
infrarosii emise de corpul animalelor (datorita pierderii de caldura), localizandu-si prada
cu multa usurinta.

1.1.3 Influenta factorului termic


Procesele metabolice (de care depind
cresterea, dezvoltarea, diversele activitati
necesare pentru supravietuire) si cele care
asigura reproducerea (de exemplu inflorirea,
coacerea fructelor, incoltirea semintelor,
dezvoltarea embrionilor in ou) nu se pot
desfasura decat in anumite conditii de
temperatura, fiind incetinite sau chiar
anihilate daca temperatura este prea ridicata
sau prea scazuta. Deoarece conditiile termice variaza foarte mult in functie de latitudine,
altitudine, circulatia maselor de aer etc., acest factor influenteaza foarte mult distributia
organismelor pe glob.
Valorile extreme in care un anumit organism pot supravietui (temperaturile maxime
si minime pe care le pot suporta) variaza de la o specie la alta, dar si de la un stadium de
dezvoltare la altul, pe parcursul vietii individului.
Temperatura optima pentru un organism este aceea la care procesele metabolice si
deci cresterea si dezvoltarea se produc cu cele mai mici pierderi de energie.
Organismele euriterme (de la cuvantul grecesc euri=larg) suporta variatii mari de
temperatura ca de exemplu puma, care se intalneste in cele doua Americi atat la tropice
cat si in zona temperate si de pe inaltimile muntilor pana in campia Amazonului. In
schimb, organismele stenoterme (in limba greaca steno=ingust) pot fi afectate chiar de
variatii termice mici, de exemplu unii palmieri, nufarul tropical, coralii, unele specii de
cameleon.

Temperatura minima de la cere se poate desfasura activitatea biologica (numita si


temperature zero a dezvoltarii) este diferita de la o specie la alta (de exemplu pentru
musculita de otet-Drosophila- are valoarea de 13,5C). Foarte multe specii de plante si de
animale (indeosebi nevertebratele) nu rezista in cazul scaderii temperaturilor sub 0C.
Moartea survine datorita inhetului lichidelor din corp, iar formarea cristalelor de gheata
determina distrugerea structurii celulelor. Rezistenta la ger este mariata prin deshidratare,
cresterea presiunii osmotice, a continutului de zaharuri solubile si de lipide. Unele insecte

acvatice in stadiul larvar supravietuiesc chiar prinse in gheata, prin dezhidratare, ceea ce
le permite supravietuirea in lacurile si baltile din tundra. Plantele psihrofile manifesta o
rezistenta exceptionala la temperaturi scazute. Atfel, unii arbusti cu frunze persistente din
tinuturile arctice si arborii din taiga ingheata complet in iernile lungi si aspre, fara a fi
vatamati, rezistand chiar la temperaturi de -60-70C. Unele plante din etajul alpin
superior al muntilor inalti (Himalaya) ingheata complet in fiecare noapte si se dezgheata
ziua.
Toate nevertebratele, pestii, batracienii si reptilele nu-si pot regla temperatura
corpului, fiind foarte puternic influentate de temperaturi din exterior. Acestea sunt numite
animale cu sange rece (poikiloterme). Unele dintre ele pot supravietui in cazul scaderii
temperaturii deoarece intra in amortire (metabolism foarte redus): numerosi viermi,
moluste, insecte, dar si pesti, acterieni, reptile. Reducerea pierderilor de caldura se
realizeaza uneori si prin aglomerarea indivizilor (la albine, serpi).

Pasarile si mamiferele insa reusesc sa-si mentina o temperatura interna a corpului


ridicata si relativ constanta ele sunt numite animale cu sange cald (hemoterme sau
hemoioterme).
Daca valorile sunt prea scazute , se produce fenomenul de hipotermie (scaderea sub
valoarea normala a temperaturii corpului) care in final duce la moarte. Animalele
hemeoterme care traiesc in regiuni reci ale globului au adaptari speciale pentru a se
proteja de frig (blana groasa, penaj dens, un strat protector de grasime). Unele specii de
mamifere si pasari pot suporta astfel, in stare active temperaturi de -60-70C.
Un alt mod de adaptare este hibernarea (somnul de iarna), prin care temperatura
corpului scade mult, frecventa respiratorie si ritmul cardiac se reduce (ca de exemplu la
arici, lilieci, marmote, popandai, harciogi). Multe plante petrec sezonul rece sub forma
de seminte, spori, muguri, bulbi sau tuberculi, iar organismele inferioare sub forma de
chisturi deshidratate.

Temperatura maxima care poate fi suportata de majoritatea speciilor de animale este


situate in jurul a 50C, unele nevertebrate marine sunt afectate chiar de temperature de
peste 30C, iar cele de apa dulce de peste 40C, dar exista si specii de bacterii, alge si
chiar nevertebrate care traiesc in apa izvoarelor fierbinti, chiar la temperature de peste
90C.

Organismele care su nevoie de temperature ridicate se numesc termofile, iar cele


care rezista la temperature scazute sunt organisme criofile. Un organism isi desavarseste
dezvoltarea si poate ajunge la reproducere daca in locul respective este intrunita o
anumita suma a temperaturilor zilnice pe durata sezonului de vegetatie.
1.1.4 Influenta factorului hidric
Apa este indispensabila pentru desfasurarea proceselor vitale. Un numar mare de
organisme au ca mediu de viata apa (din mari, oceane, lacuri, rauri si chiar apa fretica),
nefiind numite organisme acvatice. Dar si organismele care populeaza uscatul
(organismele terestre) contin in corpul lor cantitati mai mari sau mai mici de apa
(ajungand adesea pana la peste 80% din greutatea lor). In lipsa totala a apei, unele
organisme pot supravietui, dar numai in stare latenta
(spori,seminte), procesele vitale fiind reluate in
momentul in care aprovizionarea cu apa este din nou
asigurata.
Pentru organismele terestre, o importanta
deosebita o are umiditatea solului si a aerului, indeosebi
pentru plante, care nu se pot deplasa in cautarea
surselor de apa. Prin intermediul apei din sol planta isi
procura sarurile minerale, absorbite odata cu apa prin
radacini si transportate spre frunza unde sunt prelucrate. Cantitatea de apa atrasa astfel in
circuitul natural este foarte mare. Dupa datele furnizate de Calinecsu si Colab. (1972), un
mesteacan la inceputul vietii pierde prin transpitratie 70-80 l de apa pe zi, un tei matur
peste 200 l de apa,iar un hectar de padure poate elimina peste 30 tone de apa pe zi. Din
primavara pana in toamna, un stejar elimina in medie 100 tone de apa.
Pentru o utilizare mai eficienta a apei disponibile, in regiunile cu un oarecare deficit
de umiditate plantele au adaptari specifice, pentru a mari capacitatea de absorbtie si
pentru a impiedica transpiratia prea puternica. Cand apa freatica este la adancime mica,

radacinile se dezvolta mai aproape de suprafata terenului, pe cand acolo unde apa este la
adancime mare, plantele pot avea radacini foarte lungi (de exemplu lucerna, spinul de
desert si iarba camilelor au radacini de 10-15 chiar 25 m).
1.1.5 Actiunea zapezii asupra organismelor
Caderile masive de zapada exercita o actiune
mecanica asupra plantelor, putand duce la ruperea
crengilor arborilor. O puternica actiune distructiva o
au avalansele. De aceea in muntii inalti se pot observa
asa-numitele culoare de avalanse, in lungul carora
arborii lipsesc, dezvoltadu-se in schimb arbusti cu
ramuri foarte elastice si apropiate de sol, ca jneapanul
sau arinul de munte, plante caracteristice pentru etajul
subalpin, dar care in lungul culuarelor de avalanse pot cobora destul de mult in domeniul
forestier. Pe fundul acestor culuare, unde actiunea distructiva este mai puternica
(avalansa antrenand adesea si pietre si chiar bolovani) uneori chiar si acesti arbusti
lipsesc.
Dar, pe langa aceasta actiune mecanica nefavorabila, zapada are si un important rol
protector, aparand plantele si animalele de inghetul prea putrenic la nivelul suprafetei
terenului si in sol. Astfel, la unele plante din etajul subalpin sau din tundra cresterea in
inaltime este corelata cu grosimea acestui strat protector de zapada, portiunile care il
depasesc degera in timpul irnii. Unele animale nehibernante isi gasesc iarna adapost sub
stratul de zapada, permanent sau numai in timpulnoptii. O adaptare caracteristica legata
de zonele reci ale globului, cu strat de zapada care dureaza timp indelungat, este
schimbarea culorii blanii sau penajului sezoniera (ca la vulpea polara, iepurele polar) sau
permanenta (ursul polar).

Unele specii de plante, numite chionofile (kionos= zapada in limba greaca) sunt
localizate in golul de munte, in locuri depresionare unde zapada stagneaza un timp mai
indelungat, asa-numitele zacatori de zapada. Aici, datorita faptului ca se acumuleaza un
strat mai gros de zapada care se topeste mai greu,
sezonul de vegetatie este mai scurt, in schimb
aprovizionarea solului cu apa este mai buna si exista
un oarecare adapost fat de vant. In aceste locuri se
dezvolta o vegetatie specifica, de exemplu piciorul
cocosului pitic, cu flori albe, o specie de patlagina
pitica si degetarutul pitic.
Totusi pentru majoritatea animalelor stratul gros de zapada creaza dificultati, uneori
punand chiar sub semnul intrebarii supravietuirea lor. Ierbivorele isi gasesc mai greu
hrana si cad mai usor prada rapitoarelor. Caprioarele surprinse de caderi masive de
zapada in afara padurii, in camp deschis, nu se mai pot deplasa, fiind sortite pieirii daca
nu sunt ajutate de padurari. O serie de pasari ( huhurez, bufnita, sorecar incaltat) care se
hranesc cu rozatoare mici, nu mai reusesc sa le prinda, deoarece acestea se adapostesc
sub stratul de zapada. De aceea in iernile cu zapezi neobisnuite de abundente se pot
inregistra mortalitati mari la unele specii de animale.
1.1.6 Influenta reliefului asupra distributiei organismelor
Relieful are in esenta o influenta indirecta, prin modificarea conditiilor de mediu
(lumina, temperatura, umiditate, volum edafic si proprietati ale solului etc.).
Influenteaza prin altitudine care determina scaderea progresiva a temperaturii,
scurtarea sezonului de vegetatie si in general crestera cantitatii de precipitatii, cel putin
pana la o anumita inaltime. Rezulta etajarea altitudinala a vegetatiei si faunei, diferentiata
in functie de latitudine si regiune biogeografica. Intensitatea luminii creste o data cu
altitudinea. Aerul se rarefiaza, ceea ce face ca la mari inaltimi sa existe un deficit de
oxigen, care ingreuneaza viata animalelor.
Gradul de inclinare al plantei si forma versantului
modifica atat unghiul de incidenta a razelor solare, cat si
regimul hidric al solului. Cu cat panta este mai mare, apa din
precipitatii se scurge mai repede pe versant, iar in sol ramane o
cantitate mai mica de apa. Aceasta situatie este foarte evidenta
in cazul versantilor cu profil rectiliniu, pe cand la versantii cu
profil convex, concave sau in trepte intervin diferentieri legate
de aceste forme. Portiunile concave sau sectoarele slab
inclinate ale versantilor in trepte acumuleaza mai multa apa din
precipitatii, la care se adauga si un aport sporit de apa din
topirea zapezilor, ceea ce se reflecta adesea si in compozitia
covorului vegetal.
Versantii pe care se afla materialele deluvio-proluviale, afectati de procese de
deplasare acumuleaza de obicei cantitati mari de apa din precipitatii decat versantii

sculptati in roca in loc, ceea ce duce la diferentieri evidente ale covorului vegetal, in
denivelrile negative ale versantului. Pe versantii cu profil rectiliniu sau usor convex,
datorita scurgerii apei din precipitatii, particulele fine de sol, de humus si substantele
minerale nutritive sunt indepartate din partea superioara a versantului si transportate spre
partea inferioara, de aceea, de cele mai multe ori vegetatia este mai saracacioasa spre
partea superioara a versantului si mai abundenta in partea inferioara, unde bogatia in
substante nutritive se asociaza si cu o mai buna aprovizionare cu apa a solului. La baza
versantilor umbriti se dezvolta in special in plante sciafile. Daca insa solul dispune de
suficiente substante nutritive, ca in cazul solurilor eutrofe sau al stancariilor calcaroase,
in partea superioara a versantilor vegetatia este mai bine dezvoltata, datorita faptului ca
primeste mai multa lumina, cuprinzand numeroase specii heliofile si uneori termofile.

Orientarea versantilor in raport cu circulatia


maselor de aer. Atunci cand un lant de munti se afla in
calea circulatiei maselor de aer incarcate cu vapori de
apa, diferentele mari intre cantitatile de precipitatii de pe
versanti aflati sub directa influenta a precipitatiilor si cei
situati in umbra de precipitatii sau din regiunile mai
joase aflate in spatele lantului de munti se reflecta si in
situatia covorului vegetal si a luminii animale. Astfel, in America de Nord litoralul
pacific si latura vestica a Muntilor Stancosi beneficiaza de precipitatii bogate, venite
dinspre ocean, prezentand o vegetatie abundenta si diversificata, pe cand tinuturile situate
la est de acesti munti au o vegetatie saracacioasa, de semidesert si chiar de desert.
Intervine si efectul de foehn, resimtit la poalele Alpilor, dar si la noi in tara, de exemplu
in Subcarpatii de Curbura.
Expozitia versantilor determina cantitatea de lumina si de caldura ajunsa la sol.
Importanta acestui element in viata plantelor se rasfrange si asupra modului de utilizare a
terenului, fiind redata si in graiul locuitorilor din regiunile muntoase prin termenii de
<fata> si <dos> al muntelui, sau , in Alpi prin termenii de <adret> pentru versantii
insoriti si <ubac> pentru cei umbriti. Pe versanti cu orientare sudica, sud-estica sau sudvestica, limitele etajelor de vegetatie sunt adesea cu 100-200m mai ridicate decat pe
versantii orientati spre nord, nord-est sau nord-vest astfel ca in compozitia floristica
predomina adesea speciile xerotermofile, pe cand pe cei nordici se afla specii mezofile.
De exemplu, in Muntii Valcanului, pe versantul Nordic, etajul subalpin incepe de la 1700
m, iar cel montan superior de la 1300 m, pe cand pe versantul de sud al acestora, etajul
subalpin incepe de la 1800 m, iar cel montan superior de la 1400 m (Muica, 1995)
Relieful influenteaza de asemenea indirect organismele prin intermediul grosimii
profilului de sol, mai mare pe terenurile plane sau cu panta mica si, mai mica, pe versanti
puternic inclinati sau intens erodati, ceea ce face ca in aceste conditii covorul vegetal sa
fie slab dezvoltat. Pe grohotisuri se gaseste o vegetatie specifica, adaptata la mobilitatea
terenului si la saracia de substanta organica. De asemenea, pe terenuri puternic erodate se

instaleaza plante cu adaptari specifice, care colonizeaza treptat trenul, pregatind revenirea
unor plante mai pretentioase.
Totusi, relieful stancos, accidentat, constituie un mediu cautat de unele animale
adaptate la viata in aceste conditii ca de exemplu capra neagra, capra ibex, capra
siberiana de munte, diverse specii de oi si capre din muntii din Asia, Africa si America de
Nord, deoarecele ofera protectie impotriva pradatorilor.Unele pasari rapitoare isi fac
ciubul pe inaltimi inaccesibile, pentru a feri ouale si puii de pradatori.

Microrelieful influenteaza foarte mult regimul hidric al solului, deci indirect si


vegetatia. Formele negative de relief, datorita umiditatii mai mari au adesea o vegetatie
diferita de cea a terenului din jurul lor. Pe fundul dolinelor vegetatia se dezvolta adesea
mai bine decat pe terenurile invecinate, datorita aprovizionarii mai bune cu apa.
Uneori influenta reliefului determina, inversiuni de vegetatie, respectiv se
constata prezenta unor specii care sunt tipice pentru un etaj de vegetatie superior la
altitudini mici, sub nivelul etajului care intr-o succesiune normala a vegetatiei se afla mai
jos. De exemplu, in Subcarpati frecventa pe versantii vailor se intalnesc paduri de fag, pe
cand spre partea superioara a versantului sau pe muchia dealului cresc palcuri de gorun.
Inversiunile sunt favorizate si de faptul ca vara, pe fundul vailor si al depresiunilor ceata
stagneaza un timp indelungat, in schimb versantii beneficiaza de caldura soarelui, iar
primavara zapada se topeste mai tarziu pe fundul vailor decat pe versantii insoriti.
Procesele actuale de modelare a reliefului (eroziune, prabusiri, alunecari de teren)
au adesea o actiune distructiva foarte puternica asupra vegetatiei, mergand in cazuri
extreme pana la distrugerea totala a covorului vegetal.
In cazul unor pornituri de teren de mare amploare care
afecteaza versanti impaduriti se formeaza aspectul
caracteristic de <padure beata>, cu arbori aplecati in
diverse directii, urmata adesea de uscarea arborilor daca
radacinile au fost scoase la suprafata. Daca insa arborii
s-au deplasat cu sol cu tot, ei isi pot continua cresterea
in locul unde au ajus ca urmare a deplasarii. Pe terenuri
afectate de solifluxiune sau creep, arborii sunt curbati la
baza, ceea ce constituie un indicator al existentei acestor
procese.

1.1.7 Raporturile cu factorul edafic


Cele mai multe plante terestre folosesc solul atat ca suport de fixare cat si pentru
obtinerea apei si a sarurilor minerale necesare in procesul de sintetizare a substantei
organice. Sistemul de radacini are o forma caracteristica, in functie de specie, de substrat
si de dimensiunile plantei. In cazul solurilor superficiale sau cu coeziune slaba, arborii
sunt foarte expusi la doboraturi de vant.
Plantele lemnoase care cresc in tinuturile tropicale,
pe un substrat care nu ofera suficienta rezistenta (de
exemplu in namolul tarmurilor cu maree) sau care au
inaltimi foarte mari si cresc pe terenuri umede, isi
dezvolta adesea radacini adventive, care pornesc din
partea de jos a tulpinii, pentru a da stabilitate plantei,
avand forma de catalige, scanduri, contraforturi.
Caracteristicile solului (reactia, textura, volumul
edafic, substantele nutritive disponibile, substante care
in exces sunt nocive pentru plante etc.) influenteaza
foarte mult structura covorului vegetal. Unele plante
sunt atat de strans legate de anumite conditii edifice,
incat pot fi considerate plante indicatoare pentru
anumite proprietati ale solului pe care cresc.
Foarte mare importanta o are continutul si calitatea humusului din sol. Acesta
exercita functii fizice, chimice si trofice foarte importante prin insusirile sale de formator
de structura, de adsorbtie a apei, de adsorbtie si schimb de cationi si prin eliberarea de
elemente nutritive in procesul de mineralizare.
Unele plante sunt caracteristice pentru soluri cu humus de tip mull (alcatuind flora
de mull). Acest tip de humus, de sol bine aerat, prezinta o humificare inaintata,
transformare biologica puternica prin rame si bacterii, este amestecat foarte bine cu
material mineral si structurat sub forma de agregate glomerurale.
Este neutru, slab alcalin sau moderat acid, in functie de subtip, fiind intalnit sub
asociatii de pajisti, dar si in unele paduri de foioase, in care se dezvolta o patura ierbacee
specifica. Unele dintre cele mai caracteristice plante de mull din paduri sunt vinaritia,
breiul, orbaltul.
Patura ierbacee a padurilor pe soluri acide cuprinde plante acidofile, ca de exemplu
horstii, diferite specii de vulturica.
Cationul de H influenteaza reactia solului. Ionii de Al, Na,Mn, Mg, sunt toxici
pentru majoritatea plantelor,daca depasesc o anumita concentratie. Substantele nutritive
disponibile sunt legate de gradul de saturare in baze a solului, respective de procentul de
cationi metalici (Ca,Mg, K, Na s.a.) din solutia solului. Daca gradul de saturare in baze
este mare iar acesti cationi au o participare echilibtrata, nici unul dintre ei nefiind in
exces solul este fertil, avand o troficitate buna.

Consistenta solului. Plantele se dezvolta in conditii optime pe soluri cu


consistenta moderata. Totusi exista si specii care suporta destul de bine o consistenta
ridicata. In solurile grele si indesate, cu consistenta mare intervin, pe langa actiunea
anica, si alti factori defavorabili plantelor:insuficient O2 in sol, exces de CO2, deficit de
apa accesibila care antreneaza si un deficit de substante nutritive, slaba dezvoltare a
radacinilor absorbante. Dintre arborii de la noi din tara, granita suporta totusi bine acest
gen de soluri,ceea ce explica abundenta ei in unele sectoare din Piemontul Getic cu soluri
formate pe argile compacte. Alte specii prefera solurile cu consistenta slaba pana la
moderata, de exemplu plopul euramerican, pinul silvestru, molidul, nucul negru
american.
Majoritatea plantelor au nevoie pentru o buna dezvoltare de un sol bine format.
Exista insa si o serie de plante care se pot dezvolta pe soluri foarte superficiale sau forte
scheletice si chiar pe unele roci nesolificate. Dintre acestea cele mai rezistente sunt algele
si lichenii. Algele au insa nevoie de multa umiditate, intalnindu-se de obicei pe pietre sau
ziduri de piatra umede in permanenta. Lichenii insa, se intalnesc in cele mai variate
conditii. Sunt licheni saxicoli, care se instaleaza direct pe stanci, corticoli, care cresc pe
scoarta arborilor si tericoli, care cresc direct pe panant.

Pe terenurile nesolificate sau slab solificate se intalnesc plante saxicole ori


psamofile.
Cele saxicole (petrofile, litofile) se pot dezvolta direct pe stanci si pietre (ca lichenii
saxicoli) sau in crapaturile (fisurile) stancilor, in mici neregularitati sau pe mici polite
formate pe capetele de strat pe versantii stancosi, unde se acumuleaza mici cntitati de
praf si resturi vegetale din care se formeaza humus. Ele sunt numite chasmofile, au un
sistem radicular bine dezvoltat si adesea cresc in forma de pernite sau smocuri, ceea ce le
permite sa retina apa si particulele de sol in apropierea radacinilor, de exemplu diferite
specii de Saxifraga, garofita alba sau barba ungurului, coada iepurelui. De un substrat
stancos, sunt legate si diverse nevertebrate dar si unele soparle, serpi si chiar unele
pasari,ca de exemplu fluturasul e stanca.
Plantele psamofile (in limba greaca psammos = nisip) traiesc pe soluri cu textura
usoara, nisipoase, sau chiar pe nisipuri nesolificate. Au adaptari legate de lipsa de
coeziune a suportului, dar si de permeabilitate mare a terenului, care face ca apa necesara
plantelor sa fie greu accesibila sau chiar sa lipseasca in anumite perioade. De aceea,

majoritatea au radacini lungi care patrund pana la panza de apa freatica, si au frunze
inguste sau acoperite cu o pasla de peri pentru a reduce pierderea de apa prin transpiratie.
Exista si animale adaptate la traiul pe terenuri nisipoase, de exemplu leul furnicilor
a carui larva isi sapa o gropita in forma de palnie in nisip, hranindu-se cu furnicile care
alergand prin apropiere cad in aceasta capcana datorita friabilitatii nisipului. Multe
nevertebrate si chiar mici reptile se ingroapa in nisip in timpul zilei pentru a se proteja de
soarele arzator din desert sau de pradatori.
1.1.8 Influenta focului asupra distributiei organismelor

Focul ete un factor accidental, provocat in natura numai de trasnet sau de eruptiile
vulcanice, care influenteaza uneori distriburia unor specii. In portiunile in care focul
actioneaza direct, majoritatea organismelor vegetale si animale sunt distruse. Se produce
astfel o mineralizare rapida a substantei organice. In conditii de uscaciune si vant
puternic, incendiile se pot intinde pe suprafete foarte mari, dar in urma lor terenul este
acoperit destul de repede de o vegetatie noua, care se dezvolta pe baza substantelor
nutritive eliberate prin ardere.
Pe langa incendiile care au cauze naturale, sunt frecvente si incendiile provocate
involuntar sau intentionat de oameni. Inca din neolitic s-au practicat incendii pentru
haituirea vanatului, pentru extinderea pasunilor sau a terenurilor de cultura. Aceste
incendii adesea scapa de sub control distrugand suprafete mult mai mari de padure sau de
tufarisuri decat cele necesare activitatilor respective. In unele regiuni din Africa
incendierea savanei la sfarsitul sezonului uscat, pentru a face loc ierbii proaspete, este
inca o practica curenta. Multi arbori din savana au scoarta groasa si muguri de regenerare
latenti de-a lungul tulpinii, bine protejati, astfel ca reusesc sa reziste si sa se refaca rapid
dupa trecerea focului. Speciile de arbusti care au muguri la baza tulpinii se ramifica
abundent dupa trecerea focului, ocupand spatii mai mari decat inainte de incendiu.
De asemenea unele specii de eucalipt din Australia rezista foarte bine la foc si de
aceea ponderea lor creste foarte mult in tinuturile des afectate de incendii. Gramineele cu
tufa deasa, cu mugurii adapostiti la baza tufei se regenereaza repede dupa ce frunzele au
fost distruse de foc castigand teren in raport cu alte specii mai sensibile. Focul distruge
sporii ciupercilor, astfel ca adesea sunt eliminate ciupercile parazite de tipul ruginilor sau
taciunilor, ceea ce are efect pozitiv asupra vegetatiei regenerate. Desi multe seminte sunt

distruse de foc, exista si unele care rezista si chiar germineza mai bine. De exemplu unele
seminte cu tegument dur din comunitatile vegetale xerofile din California crapa datorita
focului si apoi incoltesc dupa prima ploaie. Conurile unor specii de molid se deschid si
elibereaza mai repede semintele sub actiunea focului, in timp ce la o alta specie de molid,
conurile sunt distruse, ceea ce duce la modificarea ponderii acestor specii dupa un
incendiu. Printre speciile care colonizeaza terenul dupa trecerea focului in padurile din
Europa se numara plopul tremurator si salcia capreasca in regiunea mediteraneeana
diferite specii de pin (pinul maritim), in regiunea Marilor Lacuri din America pinul strob.
Si in Romania s-au semnalat incendii pe suprafete mari, ca de exemplu cele din
Muntii Valcanului din anii 1946-1947.
1.1.9 Actiunea vantului asupra lumii vii
Efectele vantului sunt variate, in functie de directia din
care vine, de intensitate de caracterul maselor de aer care se
deplaseaza (vanturi calde sau reci, uscate sau insotite de
precipitatii). Actiunea vanturilor se resimte puternic indeosebi
pe litoralul marilor oceanelor, in insule, in deserturi si in
muntii inalti. Padurea franeaza foarte mult actiunea vanturilor.
Relieful poate determina fie situatii de adapost, fie de
turbulenta si de canalizare a curentilor de aer pe anumite
trasee, marind adesea considerabil intensitatea sa.
Vantul poate influenta negativ viata plantelor prin
accelerarea transpiratiei accentuand astfel efectele deficitului
de umiditate. Prin actiunea sa mecanica vantul poate provoca deformarea coroanelor
arborilor daca sulfa frecvent si cu forta dintr-o directie predominanta. Mugurii expusi
vanturilor reci primavara sunt distrusi, de aceea in aceste situatii ramurile se dezvolta
numai in directia opusa vantului dominat, dand nastere la asa-numita forma de steag.
Alteori crengile aplecate de vant cresc si se lignifica in aceasta pozitie, uneori si
trunchiurile fiind curbate sau aplecate in directia contrara vantului. Vantul puternic
explica lipsa arborilor pe unele insule de la latitudini mari.
In munti , limita superioara a padurii este mai coborata pe verasantii expusi la vant
fata de cei adapostiti. Adesea in urma unor furtuni puternice se produc doboraturi de
vant, mai ales in regiuni de munte, unde forta vantului este amplificata de configuratia
reliefului, iar in cadere arborii din partea superioara a versantului ii afecteaza pe cei
situati mai jos, adesea efectul propaganda-se pe intregul versant. Doboraturile de acest tip
afecteaza in mod deosebit arboretele cu o structura simpla dar cu o mare densitate a
arborilor (formate prin regenerare dupa ce padurea a fost expluatata). De asemenea
arborii cu inradacinare superficiala (ex. Molidul) sau care cresc pe soluri cu coeziune
slaba sunt mai expusi la doboraturi de vant. Arborii batrani, rigizi sau putregaiosi, sufera
rupturi datorita vantului, pe cand cei cu trunchiuri elastice (ex. Cocotierii) suporta bine
chiar vanturile puternice din zonele litorale afectate de ciclonii tropicali.

Pe insulele mici, unde vantul bate cu putere, adesea insectele au numai aripi
rudimentare sau sunt aptere (lipsite de aripi), adapostindu-se prin tufe si pe sub pietre,
aceasta fiind una dintre adaptarile caracteristice prezentate de Darwin ca argument in
sprijinul teoriei evolutioniste. Stramosii acelor insecte au ajuns pe unele insule isolate
tocmai datorita faptului ca puteau zbura, dar in noile conditii au fost nevoite sa renunte la
zbor pentru ca daca s-ar fi ridicat de la sol, vantul le-ar fi purtat departe in largul marii.
Vantul are insa si unele efecte pozitive asupra lumii vii. Este un important
polenizator pentru multe plante si contribuie la dispersia semintelor unor plante, ale caror
fructe sau seminte sunt foarte usoare sau au adaptari speciale pentru a usura planarea. Si
unele mici nevertebrate folosesc curentii de aer pentru a asigura dispersia la distante mari
a urmasilor, de obicei sub forma de larve sau de chisti. Unii mici paienjeni sunt purtati de
vant la capatul unor fire lungi similare celor din panza de paianjen, numite funigei.
2.2. Factori biotici
Actiunea pe care organismele le exercita unele asupra altora, foarte diverse ca mod
de realizare si intensitate, au un rol important in conturarea structurii biocenozelor si in
distributia spatiala a speciilor de plante si animale.
2.2.1. Relatii trofice
Relatiile intre plante si animale care se hranesc cu acestea sunt foarte
importante. Aceste relatii au dat nastere la numeroase adaptari reciproce. O serie de
plante pentru a evita sa fie consumate prezinta o scoarta groasa, tepi, spini, peri, urticanti,
tesuturi impregnante cu Si (de exemplu la unele graminee), cu tanin, au in frunze vacuole
cu uleiuri eterice sau contin alcaloizi toxici (atropine, morfina, stricnina). Acest fapt a
permis unor specii sa se raspandeasca foarte mult in locuri cu o presiune pastorala
ridicata. Dintre plantele cu spini sunt foarte frecvente in marginea izlazurilor si pe
terenuri degradate, mai ales in regiunile de deal, catina alba, murul, macesul, porumbarul,
iar pe multe pasuni diferite specii de scaieti.

Dintre plantele toxice stirigoaia este foarte raspandita in pasunile din golul de munte, iar
diferite specii de laptele cucului, se intalnesc in regiuni de campie si de deal. Exista insa
si animalele care s-au adaptat la consumul de plante greu digerabile (de exemplu

ursuletul koala din Australia, care se hranestee cu frunze de eucalipt) sau prevazute cu
numerosi ghimpi (de exemplu girafele, caprele).

Relatiile dintre animalele care se hranesc cu vegetale si animale de prada sunt


importante pentru mentinerea echilibrulului biocenozelor. In absenta carnivorelor
numarul de ierbivore poate creste excesiv, ducand fie la aparitia unor epizootii, fie la
epuizarea resurselor de hrana. Deci acesti consumatori sunt considerati factori de
consum biologic al densitatii speciilor ierbivore. Presiunea excesiva de pradatori
determina o selectie naturala intensa astfel ca, daca acesta lipseste, in decursul timpului
dispar mijloacele de aparare fata de acesta. In diverse insule in care nu au existat
mamiferele carnivore, unele specii de pasari au devenit nezburatoare, ceea ce le-a facut
foarte vulnerabile atunci cand in aceste insule s-au stabilit oamenii.
2.2.2. Relatiile de competitie (concurenta)
Reprezinta interactiunea intre organismele din aceiasi specie sau din specii diferite,
care folosesc aceiasi resursa din mediu, disponibila in cantitati limitate.
Efectele acesteia se oglindesc in relatiile spatiale dintre indivizi, in diverse adaptari
morfologige si fiziologice, iar in cazul animalelor si prin comportament. In majoritatea
cazurilor, speciile nu ocupa in intregime regiunile in care ar putea supravietui in
conditiile de mediu existente, ci doar cele in care aceste conditii le permit sa fie
competitive. De aceea multe specii de plante introduse de om din alte regiuni geografice
pot supravietui fara probleme in parcuri si gradini, unde nu sunt supuse presiunii
concurentiale, dar nu ar putea rezista in competitie cu speciile autohtone in biocenozele
naturale.
Concurenta plantelor pentru lumina determina stratificarea
comunitatilor vegetale. Adesea un factor hotarator in aceasta
competitie il reprezinta viteza de crestere in inaltime. Speciile
care au o crestere mai lenta sunt adesea nevoite sa se adapteze
la conditiile adafice mai nefavorabile, unde concurenta pentru
lumina este mai redusa. De exemplu pinul, in conditiile din
Romania, se intalneste indeosebi pe soluri superficiale, pe
stancarii sau in unele mlastini de turba din Carpatii Orientali,
deoarece in locuri cu soluri mari ar fi inabusit repede de
diverse foioase. Acest lucru tinde sa se intample si in plantatii
dar acolo speciile invadante sunt de
obicei inlaturate de
silvicultori.

Concentratia pentru apa se manifesta mai ales acolo unde densitatea este prea mare
sau unde exista un deficit de apa in sol. Pentru a putea utiliza mai bine apa disponibila, se
observa o stratificare a radacinilor, care expluateaza astfel umiditatea de la diferite
adancimi.
S-a calculat ca intr-o padure de fag pe masura inaintarii in varsta, de la 10 la 120 de
ani, indicele de supravietuire a fost de un exemplar din 2000, ceilalti fiind eliminate
treptat in lupta pentru spatiu, lumina, apa. Adesea in padurile dese in care nu intervin
lucrarile antropice de expluatare a padurii, arborii tineri nu reusesc sa se dezvolte bine
decat in locuri unde cei batrani pier (fie din cauza varstei inaintate, fie pentru ca au fost
loviti de trasnet, doborati de vant sau din diverse alta cauze).
In legatura cu conditia pentru spatiu, in paduri se constata un efect aparent
paradoxal: in biotopurile bogate in substante nutritive numarul de indivizi pe unitatea de
suprafata poate fi mai mic decat in statiuni sarace. S-a calculat de exemplu ca, la varsta
de 50 de ani in molidisuri de productivitate superioara, numarul de arbori de molid de pe
un hectar este de circa 1150, pe cand la cele de productivitate inferioara, situate in
conditii edifice nefavorabile, numarul acestora poate fi de 3300. Cea mai puternica
competitie se produce in comunitati vegetale care nu ajung la maturitate. Pe masura ce
biocenoza evolueaza se ajunge la un studio de echilibru, in care intensitatea competitiei
scade, totusi ea nu este niciodata eliminate, ceea ce are ca efect o anumita stanjenire a
dezvoltarii industriale.
In cazul animalelor se manifesta atat concurenta intre indivizi din aceiasi specie
(concurenta intraspecifica), cat si intre specii diferite
care folosesc acelasi tip de hrana sau locuri de adapost
(concurenta interspecifica).
Concurenta intraspecifica are loc atat in cadrul
grupului cat si intre grupuri. In cadrul grupului un
element important de reglare a acestor relatii il
constituie ordinea ierarhica, astfel ca indivizii dominanti
au primii acces la hrana si prioritate la reproducere. La
unele specii se manifesta o concurenta dura chiar intre puii din acelasi cuib, ceea ce duce
la reglarea densitatii speciei in functie de hrana disponibila (daca hrana este abundenta,
supravietuiesc toti puii, dar in multe cazuri puii mai slabi pier pentru ca hrana este
consumata prioritar de puiul cel mai puternic). In concurenta intre indivizii aceleiasi
specii, mai ales in cazul animalelor de prada, un rol deosebit il are marcarea teritoriului si
lupta pentru apararea sa si alungarea <intrusilor>. Suprafata necesara pentru producerea
hranei (<aria minima>) variaza foarte mult in functie de modul de hrana si de
dimensiunile animalului. Insectele si chiar vertebratele mici se pot limita la suptafete de
zeci de m2, in timp ce mamiferele mari au nevoie de teritorii ce depasesc adesea zeci de
km2. Competitia duce in general la selectarea indivizilor mai vigurosi si mai bine
adaptati.

Concurenta pentru hrana poate fi foarte puternica intre intre diverse specii de
carnivore, de exemplu in savanele africane, concurenta intre lei, hiene, leoparzi si
gheparzi.

2.2.3. Relatii de cooperare (raporturile de favorizare)


Efectele negative, legate de densitatea ridicata si de concurenta pentru spatiu, hrana,
apa, lumina, sunt adesea compensate de efectele favorabile ale convietuirii. Se intalnesc
numeroase si diverse situatii de cooperare, cum ar fi convietuirea plantelor in cadrul
comunitatilor vegetale, cooperarea dintre plante superioare si ciuperci sau bacterii,
cooperarea animalelor din aceiasi specie, sau din specii diferite, cooperarea intre plante si
animale.
Relatii de coopereare intre plante. Convietuirea plantelor in comunitati vegetale
cu densitate mare da nastere efectului de masiv, care este atat mai accentuat cu cat
inaltimea arborilor este mai mare. Se creaza astfel un fitomediu mai prielnic vietii
plantelor, prin reducerea insolatiei directe si a amplitudinii oscilatiilor de temperatura
(mai ales de la zi la noapte), adapost fata de vant, protectia solului etc. Plantulele multor
specii de arbori, mai sensibile la insolatie, inghet sau uscaciune in primii ani de viata
gasesc, sub protectia masivului paduros, conditii favorabile dezvoltarii. De aceea, arborii
in masiv pot sa se mentina si sa se regenereze chiar in conditii climatice care impiedica
dezvoltarea unor arbori izolati, prin <efectul de masa>. Unele plante folosesc ca suport
trunchiul si crengile copacilor putand astfel sa ajunga la lumina, chiar daca nu pot sa-si
formeze un trunchi gros ca al arborilor (plantele agatatoare ca edera, curpenul de padure,
vita salbatica, lianele tropicale dar si plantele epifite care cresc direct pe crengile sau
trunchiul arborilor, ca diversi muschi si licheni,iasca, unele orhidee si bromeliaceea
tropicale).
Simbioza constituie o forma de comvietuire intre doua specii (uneori chiar mai
multe), din care amandoua partile sunt mai mult sau mai putin avantajate. Una dintre cele
mai cunoscute forme de simbioza o reprezinta lichenii, care sunt alcatuiti dintr-o ciuperca
si o alga. Comvietuirea le da o rezistenta sporita ceea ce le permite sa se dezvolte chiar in
conditii foarte neprielnice, pe substrat sarac in substante nutritive,soluri acide, in conditii
climatice nefavorabile,astfel ca lichenii alcatiuesc in proportie ridicata vegetatia din
tundra si din etajul alpin superior, spre limita zapezilor perene dar se intalnesc din
abundenta si in zona temperata si cea tropicala, unde cresc pe pietre, ziduri, trunchiuri de
copaci.

Se constata adesea si o simbioza intre plantele superioare si microorganism. In


vecinatatea radacinilor plantelor populatiile de microorganisme sut mult mai abundente
formand asa-numita rizosfera (de la grecesc rhizo= radacina). Microorganismele din
rizosfera aprovizioneaza radacinile plantelor cu substante minerale (in special cu azotati)
si cu substante de crestere si primesc in schimb de la planta substanta organica pe care o
folosesc ca hrana. Un caz deosebit il constituie bacteriile fixatoare de N care traiesc chiar
pe radacinile plantelor leguminoase, formand nodozitati de diverse forme si
marimi.Bacteriile din aceste nodozitati fixeaza azotul atmosferic, ducand la cresterea
fertilitatii solului.
Simbioza dintre plantele superioare si ciuperci, care ajuta la o mai buna hranire a
lor, constituie fenomenul numit micotrofism (din grecescul mico=ciuperca, trophein=a
se grani).
Unele ciuperci formeaza o retea deasa de micelii in jurul radacinilor arborilor, arbustilor
sau ierburilor fara a intra insa in contact direct cu ele. Ele desfasoara o intensa activitate
metabolica, imbogatind solul in substante azotoase, iar prin modificarea pH-ului solului
pot exercita un efect de <tamponare>, permitand dezvoltatrea in conditii bune a unor
specii pe solurile acide, in general nefavorabile vietii plantelor.

Foarte frecvent, miceliile ciupercilor formeaza mansoane aderente la suprafata


radacinilor unor arbori (pin, brad, stejar, plop, mesteaca, tei) sau a unor pori fructiferi
(prun, cires, mar). Acestea constituie micoriza, prin care plantele superioare se
aprovizioneaza cu substante minerale si apa, ciupercile primesc in schimb substante
organice realizate de planta prin fotosinteza. Pentru unele specii micoriza este obligatore
si permanenta, in timp ce pentru altele este temporara sau facultativa. Filamentele
ciupercilor excreta substante care dezvolta membranele celulelor din scoarta radacinii
astfel permit instalarea ciupercilor in contact direct cu radacinile. Hifele acestor ciuperci
indeplinesc rolul perisorilor absorbanti ducand atat la cresterea suprafetei de absobtie a
sarurilor minerale din sol, cat si la cresterea solubilitatii acestor soluri. In plus ciupercile
intensifica activitatea biologica a plantelor cu care se asociaza, datorita faptului ca secreta
auxine si vitamine din grupa B, care stimuleaza dezvoltarea viguroasa a radacinilor. In
schimb ciupercile utilizeaza o serie de substante nutritive de la planta gazda. Micorizele
se dezvolta abundent in cazul plntelor care traiesc pe solurile sarace in N si P. Exista si
cazuri in care miceliile ciupercilor patrund chiar in interiorul radacinilor plante- gazda
(simbioza endotrofa). Este o situatie foarte frecventa la orhidacee, astfel ca unele dintre
ele, cum ar fi planta saprofita Neottia nidus avis, nu pot exista decat in relatii de simbioza
cu o ciuperca. Simbioza endotrofila este intalnita si la diverse alte plante erboase ca
obsiga ( Bromus arvensis), iarba campului (Agrostis capillaries), teposica (Nadus stricta),

iarba de gazon (Lolium perenne), calcea calului (Caltha palustris), fagul (Fragaria
viridus) sau la plantele lemnoase ca dudul, nucul,vita de vie. Exista chiar unele specii, ca
de exemplu iarba neagra (Calluna vulgaris) la care semintele au invelisul lor fragmente
de micelii ale ciupercii cu care traiesc in simbioza, astfel ca raspandirea lor se realizeaza
concomitent.
Relatii de cooperare intre animale de aceiasi specie. Multe specii de animale
traiesc in grupuri mai mici sau mai mari, mergand pana la mii de indivizi in cazul
coralilor sau unor insecte. Avantajele traiului in grup sunt evidente in cazul carnivorelor
care vaneaza in haite ca lupii, hiene, caini patati africani, etc. Atacand simultan ele pot sa
doboare erbivore de mari dimensiuni sau bune alegatoare, pe care nu le-ar putea ataca un
singur individ si isi pot proteja prada ucisa, pe cate alti pradatori incearca sa le-o fure.
De asemenea are un rol important in cazul animalelor vulnerabile la atacurile
pradatorilor, care astfel se pot proteja mai bine. Unele animale mici pot lansa un atac
colectiv impotriva unui dusman mai puternic, ca de exemplu pasarile mici care reusesc sa
puna pe fuga uluil sau albinele care isi apara stupul. Viata in grup permite adesea o mai
buna protejare in hranirea puilor. La elefanti exista o remarcabila cooperare de grup. De
obicei femela cea mai mare si mai puternica conduce grupul spre locurile de hranirre si
de adapat, iar puii sunt protejati de toti adultii din grup. Daca un elefant este in dificultate
ceilalti membri ai grupului ii vin in ajutor. Patianiii, gorilele, cimpanzeii au o viata
sociala foarte complexa.

Asigurarea unor conditii bune de trai se poate realiza si prin <impartirea


indatoririlor>. Adesea, in timp ce majoritatea animalelor se hranesc, cateva stau cu randul
de paza, avertizand imediat apropierea pradatorilor si astfel alarma este data la timp
pentru ca toti indivizii sa se poata pune la adapost. Acest sistem este intalnit la diverse
ierbivore din savane, la caprele negre dar si la suricatele din Africa, care traiesc in locuri
deschise. La acestea din urma, daca grupul este prea mic si nu se poate realiza in conditii
bune avertizarea in fata numeroaselor pericole, supravietuirea grupului poate fi pusa sub
semnul intrebarii. La carnivore, adesea o femela (sau chiar un mascul) pazeste puii langa
vizuina, in timp ce haita este plecata in cautarea hranei. La inapoiere, membrii haitei
regurgiteaza o parte din carnea inghitita, hranind puii si pe <paznic>.
La pasarile de apa si erbivorele care traiesc in grupuri foarte mari adesea iesirea
puilor din ou sau fatarea se produc aproape simultan, astfel ca pradatorii au parte de o
supraabundenta de hrana, ceea ce face ca multi dintre pui sa scape cu viata, desi sunt
foarte vulnerabili in primele zile de la nastere. O pasare din savanele africane, tesatorul

de colonie (Philetarius socius), construieste intr-un copac un acoperis comun sub care
sunt amplasate cuiburile fiecarei perechi, stranse unul langa altul, atarnand de ramuri.
Adaptarea unor specii la acest mod de viata este atat de puternica, incat daca perechile
sunt izolate de grup reproducerea este periclitata.
Relatiile de favorizare intre specii diferite de animale. Sunt frecvente situatiile
cand indivizii unor specii se hranesc cu ramasitele hranei altei specii. Astfel, unele
animale care traiesc in parterul padurii tropicale consuma fructe sau seminte care au fost
scapate sau aruncate de maimutele sau pasarile care le cauta in coronament. Exista uneori
relatii foarte complexe. Astfel in Africa, o specie de bursuc, supranumit <bursucul de
miere>, <colaboreaza> cu pasarea indicator (sau <calauza la miere>) care gaseste in
padure cuibul albinelor salbatice. Prin sunete caracteristice, pasarea cheama apoi
bursucul si il calauzeste pana acolo. Bursucul scoate fagurii si mananca mierea, iar
pasarea beneficiaza de resturile ospatului. Bastinasii cunosc foarte bine acest
comportament si se folosesc de el pentru a gasi si a colecta mierea.
Unele pasari se hranesc cu insectele care traiesc ca parazitii
pe corpul marilor erbivore sau cu larve din ranile infectate. De
exemplu starcul de cireada poate fi vazut adesea pe spinarea
hipopotamilor sau bivolilor. Pasarea crocodilului aduna lipitorile si
alti paraziti de pe gingiile crocodililor. Unele organisme agvatice
mici si chiar pesti se ataseaza de corpul unor pesti mari sau al unor cetacee, putand astfel
sa strabata distante mari fiind si mai ferite de pericole.
Relatiile de cooperare intre plante si animale sunt fregvente si adesea foarte
complexe.
Comunitatile vegetale constituie un cadru de viata pentru organismele animale, care
isi gasesc aici adapost, hrana si adesea protectie impotriva unor factori de mediu
nefavorabil. Animalele arboricole sunt cele care isi duc viata in mare parte sau aproape in
totaliatate in coronament sau se adapostesc in scorburile arborilor. Multe pasari isi gasesc
adapost, hrana si loc de cuibarit in ramurile arborilor sau in subarboret.
Animalele care consuma nectarul sau polenul florilor au adesea un rol important in
polenizare. Foarte multe plante sunt polenizate de insecte zburatoare (acestea fiind
numite entomofile, de la entomon, insecta). Iata spre exemplu, corelatia realizata intre
repartitia geografica a unei plante, Aconitum (Ranunculacee) si insecta polenizatoare
(Bombus). Aceste au diverse adaptari pentru a atrage polinizatorii: petale mari viu
colorate, miros puternic, o structura specifica a florii etc. Exista si cazuri in care
polenizarea este realizata de furnici (plante mirmecofile), melci (plante malacofile) de
pasari, in special de pasarile colibri, dar si de unii papagali australieni (plante ornitofile)
sau de lilieci tropicali (plante chiropterofile). De asemenea dispersarea semintelor se
realizeaza adesea cu ajutorul animalelor (plante zoocore).

Furnicile sud-americane Atta taie frunzele copacilor in mici fragmente pe care le


transporta in cuibul lor subteran, unde sunt folosite ca suport pentru dezvoltarea
miceliilor unei ciuperci (Rozites gongylophora) care le serveste ca hrana. Ele pastreaza
sporii acestoar ciuperci, cu care se insamanteaza noile transporturi de frunze taiate si
maruntite.
Comensalismul este relatia dintre doua organisme, profitabila pentru unul dintre
ele si neutral pentru celalalt. De exemplu, diverse animale mici se hranesc cu resturi de la
masa marilor pradatori.
Un alt tip de relatie, foarte raspandit este parazitismul, relatie pozitiva pentru
parazit si negative pentru gazda. Aceasta poate fi accidental, facultative sau obligatoriu.
Foarte multi paraziti nu pot supravietui decat in conditiile oferite de corpul gazdei, pe
suprafata acesteia (ectoparaziti) sau in interior (endoparaziti). O forma speciala o
constituie parazitismul reproductiv, in care adultul isi depune ouale in corpul gazdei care
va servi drept hrana larvelor la iesirea din ou. Tot o forma de parasitism reproductive este
si obiceiul cucului de a-si depune oul in cuibiul unor pasari din alta specie. La scurt timp
dupa ce iese din ou, puiul arunca din cuib puii mai mici si mai slabi ai parintilor adoptive,
care raman apoi sa creasca puiul strain.