UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: BIOLOGIE

Gheorghe Florian BORLEA

Conservarea naturii

Curs

Editura AgroprintTimişoara
2020
Referenţi ştiinţifici:

Prof.dr. ing. Nicolae Doniţa

Prof.dr. ing. Iacob Borza

CIP

Tipografia …. (se scrie de tipografie)

Cuprins
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

Evoluţia relaţiei omului cu natura

Cuvinte cheie: evaluarea, monitorizarea şi conservarea biodiversităţii,

arii protejate, instituţiile Uniunii Europene

Rezumat
În ultimul sfert de veac, ne aflăm în faţa unei creşteri deosebit de
spectaculoase a numărului şi a suprafeţei totale a ariilor protejate ca rezultat al
conştientizării publice şi a creşterii interesului politic general de a conserva pentru
generaţiile viitoare ceea ce a mai rămas din diversitatea biologică. Cursul de faţă
reprezintă o abordare mai complexă a problematicii conservării biodiversităţii în
cadrul mai general al protecţiei naturii. Scopul principal al lucrării este de a servi
studenţilor de la secţiile de ingineria mediului dar şi specialiştilor din diverse instituţii
şi organizaţii implicaţi în activitatea de protecţia naturii în general şi în primul rând în
acţiunile de evaluare, conservare şi monitorizare a biodiversităţii atât de necesare
pentru îndeplinirea de către România a prevederilor legislaţiei de profil elaborate şi
adoptate de instituţiile Uniunii Europene. Iniţiativele locale, programele şi strategiile
naţionale şi globale, dublate de un cadru legal şi instituţional tot mai bine conturat fac
astăzi ca protecţia naturii să fie un domeniu din ce în ce mai bine definit, tinzând spre
coordonatele complexe ale unei autentice profesii a secolului XXI.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Protecţia naturii, ca relaţie a omului cu natura, a evoluat în timp, pe măsura

conştientizării unor activităţi antropice, cu efecte ireversibile şi cu consecinţe
dramatice privind modificarea cadrului natural.

Astfel, diverse precepte religioase şi principii filozofice includeau într-o

anumită formă ideea de ocrotire şi conservare a naturii, începând cu împăratul indian
Asoka (264-226 î.e.n), care a dispus protejarea peştilor, a vânatului şi a pădurilor,
sau cu interzicerea uciderii berzelor în provincia romană Thessalia (100 e.n),
continuând cu interdicţia de a vâna şi a pescui în perioada de reproducere dată de
fiul lui Gengis-han, Kubilay (1214-1294) şi cu măsurile din Evul Mediu ce interziceau
vânarea bourului şi a zimbrului (IUCN 2003). La noi, primele măsuri de ocrotire a
naturii s-au luat pe vremea lui Ştefan cel Mare prin aşa-zisele branişti (teritorii din
care nu se putea recolta iarba, lemnul sau alte produse, vânatoarea şi pescuitul fiind
interzise).
 Începând cu perioda industrializării, odată cu degradarea ireversibilă a
habitatelor ca urmare a acţiunii antropogene, s-a pus şi problema dispariţiei
ireversibile a numeroase vieţuitoare. De asemenea, economiştii au început să ia în
calcul faptul că resursele naturale sunt epuizabile şi a apărut implicit nevoia de a
ocroti şi a conserva speciile periclitate, în folosul general al umanităţii. S-a recunoscut
pentru prima dată în accepţiune largă că resursele naturale sau capitalul natural au
patru funcţii principale pentru societate: funcţia de suport al vieţii în general,
furnizarea de materii prime pentru producerea de bunuri cu valoare economică,
absorbţia reziduurilor activităţilor antropice, şi furnizarea de servicii legate de mediul
înconjurător. Dintre ecosistemele terestre, pădurile reprezintă cel mai important
furnizor de materii prime şi de servicii pentru societatea contemporană, iar
gospodărirea lor durabilă, prin măsuri adecvate, ce includ stoparea pierderii
elementelor de biodiversitate (măsuri de conservare a tuturor tipurilor de păduri) a
devenit o necesitate, aşa după cum este subliniat şi reiterat în documentele
Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio, din
1992 şi de la Johannesburg din 2002.

În lume există multe arii protejate tradiţional de sute sau chiar mii de ani, dar
mişcarea modernă pentru arii protejate a început în anul 1872, când s-a înfiinţat Yellowstone
National Park în SUA cu scopul de a conserva Sequoia gigantea (Lindl.) Decne. non
Endl.. De atunci, în toată lumea, ariile protejate s-au înfiinţat ca unităţi speciale de
conservare a habitatelor. În ultimele câteva decenii, procesul de înfiinţare de noi arii
protejate s-a accelerat mult, guvernele înţelegând progresiv importanţa lor pentru
procesul de dezvoltare durabilă generală. Un rol deosebit în promovarea acţiunilor de
ocrotire şi conservare a naturii l-a avut Alexander von Humboldt, cel care, în urma
cercetărilor efectuate în America de Nord, a elaborat conceptul de monument al naturii.

Ariile protejate, în sensul accepţiunii de astăzi al termenului, au fost promovate

de oamenii de artă ai secolului XIX (pictori, poeţi, eseişti) din ţările vest-europene, ei fiind
primii militanţi pentru păstrarea nealterată a valenţelor naturale ale peisajelor cu o estetică
deosebită.

Astăzi, ariile protejate reprezintă cele mai eficiente modalităţi de protecţia naturii,
prin acţiuni de conservare de gene, specii, habitate, ecosisteme şi prin menţinerea
neperturbată a unor variate procese ecologice importante. Ariile protejate pot include, sau
nu, aşezări umane, sisteme de transport şi utilizări de subzistenţă sau comerciale ale
terenurilor, staţiuni de cercetare, instalaţii de monitorizare, drumuri şi echipament de
exploatare a lemnului.

După anul 1970, suprafaţa şi numărul ariilor protejate au crescut considerabil,

astfel că astăzi există 4.545 arii protejate din categoriile I - V ale sistemului IUCN, cu
suprafaţa mai mare de l 000 hectare, iar numărul lor creşte în continuare, datele din
domeniu având caracter dinamic. La ora actuală, cea mai importantă arie protejată este
Greenland National Park care acoperă 70 milioane hectare şi are un efect semnificativ
asupra suprafeţei totale a ariilor protejate pe glob. Deoarece există încă o considerabilă
variaţie de la o ţară la alta în ceea ce priveşte mecanismele de creare şi menţinere a
sistemelor de arii protejate, a fost nevoie de un standard pentru clasificarea ariilor protejate
pentru a le compara la scară internaţională. IUCN, prin Comisia Parcurilor Naţionale şi
Ariilor Protejate (CNPPA), a dezvoltat iniţial un sistem de clasificare a ariilor protejate bazat
pe obiectivele managementului. Acest sistem era format din 10 clase de arii protejate, din
care două, World Heritage Site (X) şi Biosphere Rezerves (IX) au semnificaţie
internaţională generală iar celelalte clase aveau o din ce în ce mai largă accepţiune.
Sistemul de clasificare IUCN are la bază, de la început, o estimare privind gradul în care
este permisă activitatea antropică generală şi utilizarea directă de către om a ariilor
protejate respective. Organizaţiile europene de profil, cum ar fi European Environmental
Agency (EEA), depun eforturi pentru a stabili un sistem unitar de clasificare al ariilor
protejate care să fie compatibil cu cel IUCN.

Astăzi, cele mai multe ţări au stabilit deja mijloace legale pentru protejarea
şi reglementarea utilizării habitatelor importante pentru conservarea resurselor biologice.
Aceste reglementări, cuprind legislaţii naţionale prin care se stabilesc parcuri naţionale şi
alte categorii de rezervaţii, legi locale pentru noi arii protejate, legislaţii încorporate în
înţelegeri de concesionare (restricţii asupra unor categorii de terenuri) care protejează
situri speciale precum şi legi vamale. Responsabilitatea managementului ariilor protejate
este cel mai adesea acordată unor instituţii publice şi uneori instituţiilor particulare.

Comunitatea internaţională de specialişti apreciază că suprafaţa ariilor protejate

trebuie să crească cel puţin de trei ori (până la 10% din suprafaţa Pământului), pentru ca
sistemul global de protecţie să asigure dezvoltarea durabilă pe termen lung printr-un
management adecvat. Schimbările globale actuale au un impact major asupra
ecosistemelor, cele mai evidente fiind cele provocate de către schimbările climatice. În
acest sens, există preocupări majore ale organismelor internaţionale privind protecţia
naturii, axate în special pe câteva aspecte: reducerea efectului schimbărilor climatice
(Convenţia privind schimbările climatice- FCCC şi Protocolul de la Kyoto), stoparea
pierderii biodiversităţii (Convenţia privind diversitatea biologică – CBD) şi stoparea
fenomenului de deşertificare. Fiecare din Convenţiile globale enumerate mai sus are
un Secretariat şi o serie de organisme subsidiare şi grupuri de lucru care lucrează
într-un sistem integrat. Aceste organisme internaţionale elaborează documente şi
rapoarte publice privind starea actuală a şi tendinţele în domeniul protecţiei naturii.
Lucrarea de faţă reprezintă în mare măsură şi o sinteză a acestor documente
publice. Pe lângă aceste aspecte, mai există o multitudine de alte convenţii şi
aranjamente la nivel internaţional care privesc probleme punctuale, regionale sau
locale.

Ca urmare a numeroaselor dezbateri ştiinţifice şi publice care au avut loc recent

cu privire le subiectul cât, ce şi cum trebuie să ocrotim, s-a ajuns la concluzia că ariile
protejate relativ mici şi multe în sistem integrat cu câteva mai largi oferă soluţia cea mai
bună de a atinge obiectivele urmărite şi anume ocrotirea naturii şi obţinerea de servicii
importante pentru umanitate. Este foarte important ca ariile protejate, indiferent de
obiectul conservării, să nu devină o „insulă" în mijlocul unei zone perturbate. Ele trebuie să
fie mărginite de o zonă de tranziţie (zonă tampon) între aria protejată şi celelalte zone,
să fie legată prin coridoare de alte arii protejate şi managementul suprafeţelor limitrofe
să fie integrat cu obiectivele ariei protejate. Resursele naturale sunt afectate de factorul
antropic în general, dar prin creşterea populaţiei şi dezvoltarea economică, biodiversitatea a
devenit la ora actuală una din cele mai afectate resurse. Cerinţele faţă de resursele
naturale şi biologice sunt în creştere şi supraexploatarea lor afectează baza durabilităţii
lor. Ariile protejate pot fi menţinute în regim de conservare utilizând resurse financiare
limitate, doar dacă ocupă suprafeţe relativ mici, de aceea, astăzi pentru marea majoritate a
ariilor protejate se impune o altă concepţie de management a rezervelor naturale, în care,
pe lângă obiectivul de protecţie absolută să fie incluse şi câteva utilizări durabile ale
resurselor biologice. Modalităţile de lucru sunt specifice de la caz la caz, dar sunt
cuprinzător generalizate în Planul de Acţiune de la Bali, elaborat în 1990 de Comisia
Parcurilor Naţionale şi Ariilor Protejate a IUCN. Succesul activităţilor de protecţie a naturii
depinde în mare măsură de atragerea sprijinului populaţiei locale prin aplicarea unor
măsuri adecvate şi stimulative, precum cele educaţionale, alocarea unei părţi din
venituri, participarea la decizii, scheme complementare de dezvoltare pe lângă ariile
protejate şi, acolo unde este posibil şi compatibil cu acţiunile de conservare, accesul la
resurse. Parcurile naţionale, prin definiţie, sunt protejate împotriva exploatărilor
comerciale dar alte categorii de arii protejate cum sunt parcurile naturale, pot avea ca
activităţi utilizarea durabilă a anumitor resurse, activităţi ce sunt în general
tradiţionale în zona respectivă şi sunt bine definite în obiectivele manageriale şi
complementare faţă de obiectivul fundamental pentru ariile protejate: protecţia naturii.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Ariile protejate s-au înfiinţat ca unităţi speciale de conservare a habitatelor. În ultimele

câteva decenii, procesul de înfiinţare de noi arii protejate s-a accelerat mult
 Ariile protejate, în sensul accepţiunii de astăzi al termenului, au fost promovate de
oamenii de artă ai secolului XIX ca fiind primii militanţi pentru păstrarea nealterată a
valenţelor naturale ale peisajelor.
 Ariile protejate reprezintă cele mai eficiente modalităţi de protecţia naturii, prin acţiuni
de conservare de gene, specii, habitate, ecosisteme şi prin menţinerea neperturbată
a unor variate procese ecologice importante.
 Ariile protejate pot include, sau nu, aşezări umane, sisteme de transport şi utilizări de
subzistenţă sau comerciale ale terenurilor, staţiuni de cercetare, instalaţii de
monitorizare, drumuri şi echipament de exploatare a lemnului.
 Ariile protejate relativ mici şi multe în sistem integrat cu câteva mai largi oferă soluţia
cea mai bună de ocrotirea naturii.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt primele măsuri luate de om pentru ocrotirea naturii?

2. Care sunt principalele modalităţi de a conserva biodiversitatea?
3. Cat apreciaza comunitatea internaţională de specialişti că trebuie să crească că
suprafaţa ariilor protejate ?

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei

1. Borza, Al., 1924 - Protecţia naturii în România, Buletinul Grădinii Botanice din Cluj.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

Protecţia naturii - scop şi obiective

Cuvinte cheie: conservarea dinamică, echilibru dinamic,

ecosistemul terestru

Rezumat

Protecţia naturii reprezintă un ansamblu de activităţi comprehensive

ale membrilor societăţii, ce se adresează cu unscop clar si obiective bine
definite atât păstrării nealtearate a potenţialului natural cât şi conservării
dinamice a valorilor naturale existente, într-un cadrul legal bine definit şi în
vederea asigurării bazei biologice necesare pentru dezvoltarea durabilă.

Acţiunile majore de protecţie a naturii sunt de dată relativ recentă, în

trecut existând doar acţiuni limitate la nivel zonal sau microregional şi numai în
anumite ţări dezvoltate. Principalele aranjamente internaţionale actuale
referitoare la protecţia naturii sunt Convenţia pentru Conservarea Diversităţii
Biologice şi Agenda 21 care au la bază Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru Mediu şi Dezvoltare din 1992 şi a cele care au succedat-o.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

De-a lungul timpului, acţiunea antropică a modificat esenţial ecosistemul

terestru dar aceasta acţiune s-a acutizat odată cu dezvoltarea industrială. Astfel,
secolul XXI ne găseşte într-un mare impas datorită faptului că cererea economică
aşa cum este ea actualmente structurată, depăşeşte capacitatea productivă durabilă
a resurselor naturale existente. Aceasta este problema globală majoră astazi (Brown
2001). Datorită dezvoltării necontrolate a producţiei agricole, peste 30% din terenurile
agricole la nivel global îşi pierd stratul fertil, iar 50% din păduri au disparut ca efect al
extinderii terenurilor agricole, 50% din păşuni sunt suprasolicitate. Deasemenea două
treimi din zonele piscicole sunt suprasolicitate. Pe lângă aceste acţiuni de mare
anvergură, mai există astăzi o serie de multe alte acţiuni antropice care vizează
supraexploatarea resurselor naturale pe suprafeţe mici, dar care în ansamblul lor au
efecte importante şi ireversibile.

Scopul şi obiectivele ocrotirii naturii

Scopul principal al acţiunilor de ocortire a naturii îl constitue menţinerea unui

echilibru dinamic între om, acţiunile sale şi ecosistemul terestru în integralitatea lui.

Obiectivele principale ale ocrotirii naturii sunt legate de:

-stoparea dispariţiei speciilor de plante şi animale,

-promovarea principiilor naturale şi a naturalităţii în managementul aplicat pe

ansamblul teritoriului administrat de om,

-stabilirea şi menţinerea în regim de conservare a unor suprafeţe

reprezentative pentru toate tipurile de ecosisteme naturale existente.

Mijloacele specifice de acţiune pentru ocrotirea naturii sunt:

-acţiuni politice de sensibilizare şi influenţare a factorilor decizionali în sensul

conştientizării lor vis-a-vis de necesitatea promovării pe linie politică a acţiunilor de
ocrotire a naturii,

-mijloace legislative, promovarea actelor legislative necesare creării cadrului

legislativ acţiunilor de ocrotire a naturii,

-mijloace educaţionale în şcoli: promovarea în programele şcolare, în toate

etapele de învăţământ (primar, gimnazial, liceal şi superior) a materiilor şi
disciplinelor de ocrotirea naturii,

-conştientizarea publicului larg şi a tuturor factorilor implicaţi în acţiunile de

protecţia naturii, cu privire la problematica şi complexitatea problemei. Esenţială este
implicarea tuturor membrilor societăţii în acţiunile de luare a deciziilor în probleme de
ocrotirea naturii şi de implementare în practică a acestor decizii.

Este foarte important să menţionăm că acţiunile specifice de ocrotire a naturii

nu sunt îndreptate împotriva acţiunilor antropice în general şi nu le exclud, ci doar le
menţin în limitele dezvoltării durabile. Acţiunile umane importante care au avut
consecinţe asupra naturii au început acum circa 8000 de ani, când omul a început să
defrişeze pădurile şi să cultive terenurile pentru a produce hrana, să păşuneze
intensiv, diversificând peisajul şi crescând biodiversitatea. Odată cu intensificarea
anumitor activităţi ale sale, anumite resurse au început să fie secătuite şi astfel omul
a început să acţioneze împotriva naturii. După secătuirea anumitor rezerve naturale,
omul, nu a fost preocupat de revitalizarea lor ci, în general, a ales ca soluţie migraţia
spre alte resurse naturale neexploatate. Nu toate acţiunile omului au fost distructive,
uneori omul a acţionat în echilibru cu natura. Pe fondul în care raportul între resursele
naturale şi nevoile de consum ale omului a fost supraunitar, această migraţie spre
descoperirea şi exploatarea unor noi resurse a fost tolerată. Pe măsură ce acest
raport s-a schimbat situaţiile conflictuale privind exploatarea resurselor s-au înmulţit
şi acum la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, abordarea se schimbă.
Economiştii încep să integreze economia în ecologie (eco-economie) şi acest lucru
are consecinţe majore în plan real, asemanătoare cu descoperirea lui Copernic din
1543 ca Pământul se învârteşte în jurul Soarelui şi nu invers (Brown-2001). Natura se
află într-un proces de schimbare continuă şi orice element de peisaj în natură este
unic şi totodată efemer. Acest lucru se petrece atât în mod natural (dinamica
naturală), cât şi în mod artificial ca rezultat al acţiunii omului (turbăriile actuale au fost
păduri în trecutul îndepărtat şi s-au transformat în mod natural, sau pădurile de ieri au
devenit păşuni sau terenuri agricole sub acţiunea omului).

Iniţiativele locale, programele şi strategiile naţionale şi globale, dublate de un

cadru legal şi instituţional tot mai bine conturat fac astăzi ca protecţia naturii să fie un
domeniu din ce în ce mai bine definit, tinzând spre coordonatele complexe ale unei
autentice profesii a secolului XXI.

Organizaţiile internaţionale (Organizaţia Naţiunilor Unite-ONU, Uniunea

Internaţională pentru Conservarea Naturii-IUCN), precum şi acţiuni guvernamentale şi
individuale ale iubitorilor de natură, au pus la punct un sistem unitar şi integrator al
ariilor protejate, prezentat pentru prima dată la al 5-lea Congres al Parcurilor, ţinut la
Durban, în Africa de Sud, materializat într-o Listă ONU a ariilor protejate, document
bazat pe clasificările Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii-IUCN, supus
dezbaterii publice şi gata să fie permanent actualizat cu noi propuneri sau evaluări mai
precise. Varietatea termenilor utilizaţi şi numărul mare de definiţii pentru ariile protejate
au făcut foarte dificilă o includere a lor într-un sistem integrat la nivel global. Lista ONU
a ariilor protejate a devenit un instrument supus în permanenţă actualizării şi
îmbogăţirii, incluzând câte o sinteză pentru fiecare ţară, o listă a ariilor protejate din
fiecare ţară, dar şi o listă a siturilor de importanţă internaţională (Rezervaţii ale
Biosferei, Situri ale Patrimoniului Mondial, Situri Ramsar), europeană (Arii de protecţie
specială şi Arii speciale de conservare) sau asiatică (Situri ale Patrimoniului Parcurilor
ASEAN). De la crearea primului Parc Naţional, Parcul Yellowstone în Statele Unite, au
trecut aproape 200 de ani. Conform statisticilor oficiale ale ONU, avem astăzi 102.102
situri protejate ce acoperă peste 18 milioane de km 2 faţă de aproximativ 1000 de situri
câte existau în 1962. Ca număr de arii protejate, cele mai multe se găsesc în Europa
(43.000), în timp ce cele mai slab reprezentate ecosisteme în reţelele de arii protejate
sunt cele marine. Chiar dacă s-au făcut progrese importante privind protejarea
biomurilor terestre, încă suntem deficitari mai ales sub raportul reprezentativităţii
zonelor temperate cu relief de câmpie şi a lacurilor.

Ca rezultat al aşezării sale geografice, dar şi al evoluţiei sociale şi istorice,

România este o ţară cu o diversitate biologică bogată atât la nivel de ecosisteme cât şi
la nivel de specii şi genetic, constituind un rezervor de naturalitate pentru Europa. Este
momentul ca toate eforturile să se îndrepte către protejarea şi conservarea acestei
moşteniri.

Pădurile au reprezentat un important refugiu pentru diversitatea biologică de-a

lungul vremurilor, atât în faţa catastrofelor naturale cât şi în faţa agresiunii succesive a
omului asupra naturii, iar protecţia naturii a fost întotdeauna unul din obiectivele
principale în pădurile gospodărite în conformitate cu principiul continuităţii. Silvicultura
aplicată reprezintă cea mai reuşită exemplificare a conceptului de dezvoltare durabilă.
De aceea, conservarea biodiversităţii pădurilor, în România şi în întreaga Europă are o
importanţă deosebită pentru efortul general ce se face astăzi pentru a proteja natura şi
a asigura astfel baza pentru dezvoltarea durabilă a societăţii în viitor.

Organizaţiile regionale cu preocupări privind protecţia naturii sunt localizate

cu precădere în emisfera nordică:

-Agenţia Europeană pentru Mediu creată in 1990, cu sediul la Copenhaga,

îşi concentrează activitatea pe domeniile ce privesc calitatea mediului, sub aspectul
calităţii aerului şi a emisiilor atmosferice; calitatea apei, poluanţi şi resursele de apă;
substanţele chimice periculoase pentru mediu; protecţia zonelor de coastă,
monitorizarea biodiversităţii, arii protejate ş.a.. Informaţiile pe care Agenţia le
furnizează sunt utilizate la implementarea politicilor de mediu ale Comunitătii
Europene.

-Comisia Economică pentru Europa a ONU (CEE), fondată în 1947, pentru

a contribui la refacerea resurselor Europei după război, este un organism cu vocaţie
generală în domeniul dezvoltării economice şi sociale, şi în acelaşi timp un pilon
pentru promovarea şi dezvoltarea cooperării regionale, inclusiv în probleme ale
mediului înconjurător. S-a profilat ca unul din pionierii cercetării modalităţilor de
combatere a poluării pe plan regional. Metoda sa de lucru este realizarea de reuniuni
de experti, de pregătire şi publicare de analize, statistici, precum şi organizarea de
schimburi de informaţii şi elaborarea de texte ce contin principii de acţiune sau
proiecte de conversie.

- Comitetul pentru Paduri, fost Comitetul Lemnului (TC), este unul din
principalele organisme subsidiare ale Comisiei Economice pentru Europa a ONU
(ECE-UN), cu sediul la Geneva şi constituie un forum pentru cooperare şi consultare
între ţările membre în domeniile: silvicultură, exploatarea şi industrializarea lemnului
şi a altor produse ale pădurii, altele decât lemnul. Toate ţările europene, ţările fostei
URSS, SUA, Canada şi Israelul sunt membre ale ECE şi participă la activităţile sale.
ECE-TC furnizează ţărilor membre informaţiile şi serviciile necesare factorilor de
decizie în realizarea politicilor sectorului forestier şi în sectorul industriei aferente,
inclusiv comerţul şi utilizarea resurselor forestiere, şi după caz, formulează
recomandările necesare guvernelor şi altor organizaţii interesate. Activitatea sa se
materializează şi în realizarea unor analize şi studii de impact pe termen scurt, mediu
şi lung pentru dezvoltarea sectorului, inclusiv cele privind facilitarea comerţului
internaţional şi întărirea măsurilor de protecţie a biodiversităţii pădurilor şi a mediului
în general.

- Consiliul Europei — prima instituţie de colaborare în Europa, a fost creată

printr-o Convenţie semnată la Londra la 5 mai 1949. Consiliul a desfăşurat, în
materie de protecţie a mediului acţiuni de pionierat încă de la începutul anilor 1960,
lărgindu-şi treptat atribuţiile şi ajungând în prezent la o anumită specializare în raport
direct cu preocupările în domeniu ale Comunitătii Europene. Consiliul a lansat primul
Drept European al Conservarii Naturii care a promovat crearea de zone protejate. La
nivelul Consiliului Europei se susţin Conferinţele europene privind protecţia mediului.
Deasemenea, în structura Consiliului Europei, va funcţiona Administratia Mediului şi
a Habitatelor Naturale ca organism implicat în problemele de mediu şi care răspunde
de activităţile interguvernamentale ce privesc mediul şi habitatele naturale.

-Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), este o

organizaţie interguvernamentală cu caracter economic, înfiinţată la 30 decembrie
1961, înlocuind Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică fondată în 1948,
pentru administrarea Planului Marshall, in vederea reconstructiei in Europa. În cadrul
său, funcţionează Comitetul pentru Politica Mediului. OCDE se numără printre
iniţiatorii regulilor fundamentale care au condus la dezvoltarea dreptului internaţional al
mediului şi a realizat o serie de acţiuni şi regulamente privind circulaţia materialului
reproductiv forestier între statele Europene.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Protecţia naturii reprezintă un ansamblu de activităţi ce se adresează cu un scop

clar si obiective bine definite atât păstrării nealtearate a potenţialului natural cât şi
conservării dinamice a valorilor naturale existente, într-un cadrul legal bine definit
şi în vederea asigurării bazei biologice necesare pentru dezvoltarea durabilă.

 Scopul acţiunilor de ocortire a naturii îl constitue menţinerea unui echilibru

dinamic între om, acţiunile sale şi ecosistemul terestru în integralitatea lui.

 Obiectivele principale ale ocrotirii naturii sunt legate de:

 -stoparea dispariţiei speciilor de plante şi animale,

-promovarea principiilor naturale şi a

-stabilirea şi menţinerea în regim de conservare a unor suprafeţe reprezentative

pentru toate tipurile de ecosisteme naturale existente.

 Mijloacele specifice de acţiune pentru ocrotirea naturii sunt:

-acţiuni politice

-mijloace legislative,

-mijloace educaţionale

-conştientizarea publicului

Întrebări de autoevaluare

1. Ce reprezintă Lista ONU a ariilor protejate, pe ce document se bazează?

2. Definiţi problema globală majoră astazi.
3. Care sunt mijloacele de realizare a scopului şi a obiectivelor principale ale ocrotirii
naturii
4. care sunt principalele

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei (opţional)

1. WRI/IIED (World Resources Institute / International Institute for

Environmental and Development), 1988 - World Resources 1988-1989.
Basic Book, NY. pag. 35-52

2. WRI/IUCN/UNEP, 1992 - International legislation of biological diversity. In:

Kapoor-Vijay şi White (eds) Conserving Biology The Commonwealth Science
Council, London, pag. 37-41.

3. WRI/IUCN/UNEP, 1992 - Global biodiversity strategy. In: Kapoor şi White

(eds) Conservation biodiversity. Commonwealth Secretariat, pag. 13-22.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

Baza legală pentru protecţia naturii - măsuri integrate la nivel naţional şi

internaţional

Cuvinte cheie: interes public major, reglementerea ctivităţilor

economico – sociale, sistem juridic, control public, instituţii specifice

Rezumat

Politica ecologică se impune din ce în ce mai mult în toate ţările lumii, dinamizând
reînnoirea şi diversificarea instituţiilor şi organizaţiilor politice naţionale dar şi a celor
şi la nivel internaţional, pentru apărarea intereselor generale comune tuturor
oamenilor. Numai după agravarea crizei ecologice, guvernele au simţit necesitatea
unei acţiuni instituţionale mai sistematice şi mai coerente, fapt ce a determinat ca
după 1970, marea majoritate a ţărilor industrializate, dar şi unele ţări mai puţin
dezvoltate, să creeze la nivel naţional instituţii specifice acestui domeniu. Prima
Conferinţă ONU privind mediul înconjurător a evaluat numai 10 state care aveau
administraţii corespunzătoare de protecţia naturii, iar astăzi, după câteva decenii,
peste 170 de ţări dispun de astefel de instituţii specifice care asigură cetăţenilor
accesul direct la procesul de elaborare şi aplicare a politicii în materie de protecţia
naturii. Prin observaţii, studii sau mecanisme de monitorizare se identifică starea
actuală a speciilor dintr-o anumită zonă geografică. După identificarea speciilor care au
nevoie de protecţie, se stabilesc nevoile de conservare şi apoi pot fi adoptate legi
naţionale sau convenţii internaţionale care să implementeze măsurile de conservare
pentru speciile în cauză. Legile naţionale protejează speciile în interiorul statelor, în
timp ce acordurile internaţionale legiferează în special comerţul între state cu aceste
specii sau măsuri la nivel global sau regional care să asigure realizarea cerinţelor
pentru nevoile de conservare ale speciilor respective

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

 Conţinut

Protecţia naturii prin acorduri internaţionale

Una dintre modalităţile esenţiale de îmbunătăţire a stării mediului, care

dobândeşte conotaţii din ce în ce mai complexe în relaţiile internaţionale, în special
după adoptarea Declaraţiei de la Johannesburg (2002) este protecţia naturii ca şi
componentă de bază a mediului înconjurător.

Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) după cel de-al doilea război
mondial a furnizat şi cadrul pentru colaborarea internaţională privind protecţia naturii.
Activităţile ONU se desfăşoară prin următoarele organisme: Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi de Tutelă, Curtea Internaţională de
Justiţie şi Secretariatul. Cel mai important organism ONU pentru protecţia naturii la
nivel internaţional este Adunarea Generală, care a adoptat o serie de rezoluţii,
declaraţii, programe de acţiune, care au creat cadrul necesar pentru dezvoltarea
normelor juridice internaţionale cu relevanţă pentru acest domeniu.

ONU a organizat până în prezent trei Conferinţe mondiale asupra

problemelor ecologice mondiale, desfăşurate la Stockolm -1972, Rio de Janeiro -
1992 şi Johannesburg 2002. Din iniţiativa acestei Organizaţii a fost încheiată la 10
decembrie 1982 la Montego Bay, Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării,
documentul consacrând un întreg capitol protecţiei şi conservării mediului marin.
Conferinţa Natiunilor Unite de la Mar del Plata, 1977, referitor la punerea în valoare a
resurselor de apă „secţionate de frontiere”, a preconizat următoarele activităţi:
examinarea metodelor de care se dispune pentru gestionarea lor, elaborarea
programelor în comun şi punerea în functiune a mecanismelor şi instituţiilor necesare
pentru amenajarea coordonată a resurselor de apă.

O importanţă deosebită prezintă Declaraţia Adunării Generale ONU din

1971, asupra principiilor privind fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor, dincolo de
limitele jurisdicţiei naţionale, prin stabilirea principiului conform căruia, resursele lor
constituie patrimoniu comun al umanităţii şi ca urmare, nimeni nu poate revendica,
exercita sau dobândi asupra acestor zone şi a resurselor lor, drepturi incompatibile
cu regimul international admis.

Deasemenea ONU a adoptat Carta Mondială a Naturii, în cadrul căreia se

proclamă importanţa pentru umanitate şi protecţia tuturor speciilor existente ca parte
a patrimoniului universal.

Organizaţiile specializate ale ONU pentru protecţia naturii vor fi succint

prezentate în continuare. Ele sunt organizaţii internaţionale autonome create prin
tratate multilaterale şi au personalitate juridică internaţională, funcţională si
personalitate juridică de drept civil în cadrul ordinii juridice a statelor unde îşi au
sediul. Adunarea lor Generală este constituită din reprezentanţi ai statelor şi au
structură organizatorică tripartită cu un organ reprezentativ care se întruneşte în
sesiuni periodice, un organ administrativ pentru activităţi operative şi secretariat
format din funcţionari internaţionali şi condus de un secretar general sau director. În
prezent exista 17 instituţii specializate ale ONU:

1. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiintă şi Cultură

(UNESCO);
2. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS);
3. Agenţia internaţională pentru Energie Atomică (AIEA);
4. Organizaţia Natiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO);
5. Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM);
6. Organizaţia Internaţională Maritimă (OMI);
7. Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM);
8. Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA);
9. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD);
10. Societatea Financiară Internaţională (SFI);
11. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (DA);
12. Fondul Monetar Internaţional (FM I);
13. Organizaţia Internaţională pentru Aviaţie Civilă (ICAO);
14. Uniunea Poştală Universală (UPU);
15. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT);
16. Organizaţia Interguvernamentală Consultativă pentru Navigaţie Maritimă
(IMCO);
17. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI).
Dintre acestea, cele cu activitate relevantă pentru domeniul protecţia naturii
sunt:

- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)

este o organizaţie interguvernamentală, specializată, fondată la 16 februarie 1946 la
Londra, avand sediul actual la Paris; în prezent numara 171 de state, în fiecare
dintre acestea funcţionând un comitet naţional pentru UNESCO.

România este membră UNESCO din anul 1956. În anul 1964 s-a constituit la
Bucureşti Comisia Naţională pentru Educaţie Ştiinţă şi Cultură, iar în 1972, a fost
înfiinţat Centrul european UNESCO pentru învăţământul superior. Obiectivul
fundamental al organizaţiei este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin
educatie, ştiintă, cultură şi comunicaţie, dezvoltarea colaborării dintre naţiuni in scopul
asigurării respectului universal al justiţiei şi al legii, precum şi a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, pe care Carta ONU le recunoaşte tuturor popoarelor fără nici
o discriminare. Cele patru sectoare principale de activitate, educaţie, ştiinţă, cultură şi
informaţie, cuprind mai multe departamente. Astfel, în cadrul sectorului Ştiinţe există
departamentul ştiinţelor referitoare la mediul înconjurător şi la resursele naturale.
UNESCO organizează şi finanţează programe referitoare la: regimul evacuării
deşeurilor în apele mărilor şi oceanelor, şi prevenirea dispariţiei unor specii de
animale marine valoroase datorită activităţii oamenilor, ca şi studii referitoare la
poluarea atmosferei; programul pe termen lung de cercetare şi acţiune pe problemele
mediului înconjurător cunoscut sub denumirea Omul şi biosfera ş.a. În 1975 UNESCO
şi PNUE (Programul Naţiunilor Unite Pentru Mediu) au iniţiat Programul internaţional
privind educaţia relativă la mediu (PIEE) prin care şi-au propus amplificarea
conştientizării generale asupra necesităţii educaţiei ecologice, precum şi dezvoltarea
de concepte şi de abordări metodologice în domeniul educaţiei de mediu, cu multe
referiri la protecţia naturii.

Din initiativa UNESCO au fost adoptate două convenţii globale pe probleme

de protecţia naturii :

- Convenţia de la Ramsar(1971), care se referă la zonele umede de

importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, modificată prin
Protocolul de la Paris din 3 decembrie 1982,
- Convenţia privind patrimoniul mondial cultural şi natural, adoptată la Paris
în 1972.

- Organizatia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), înfiinţată la 16

octombrie 1945, cu sediul la Roma; România este membră din anul 1962. Obiectivul
principal al FAO este îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale popoarelor globului prin
îmbunăţirea randamentului producţiei şi repartiţia tuturor produselor agricole şi
alimentar, ca şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei rurale şi eradicarea
sărăciei. În cadrul FAO un rol important îl au Departamentul Agriculturii în cadrul
căruia funcţionează mai multe divizii : Divizia producţiei şi a protecţiei plantelor;
Divizia apelor, divizia pescuitului şi a mediului inconjurător şi Departamentul
Pădurilor care are un Comitet pentru Păduri (COFO) şi care are Comisii regionale
pentru păduri (de exemplu Comisia Forestieră Europeană – EFC). Aceste organisme
au ca preocupări majore şi protecţia naturii, a biodiversităţii şi a resurselor genetice
vegetale şi animale, resursele de apă, evaluarea impactului asupra mediului
înconjurător şi a dezvoltării agricole. Înfiinţată în 1947, Comisia Forestieră Europeană
(EFC) a FAO/ONU, a monitorizat dezvoltarea politicii forestiere şi a instituţiilor
aferente, bazându-se pe rapoartele de ţară prezentate la sesiunile bienale. În
prezent, Comisia Forestieră Europeană are o activitate comună cu Comitetul
Lemnului din cadrul Comisiei Economice pentru Europa ONU, cu care îşi ţine în
comun sesiunile bienale şi îşi defineşte programul de lucru comun. FAO a participat
la redactarea a numeroase texte şi convenţii internaţionale, ca de exemplu Convenţia
Africană pentru conservarea naturii şi a resurselor naturale (Alger 1968) sau Convenţia
privind lupta împotriva deşertificării (Paris 1994). Deasemenea a publicat o serie de
studii legislative, de pildă, asupra dreptului apelor, asupra pescuitului şi a elaborat
regulamente internaţionale importante pentru protecţia naturii.

- Organizaţia Maritimă Internaţională, înfiinţată în 1934. Este singura agenţie

specializată din cadrul ONU care îşi dedică activitatea problemelor maritime şi
dezvoltării unei strategii ştiintifice şi tehnice la nivel mondial în ceea ce priveşte
protecţia mediului marin faţă de poluările provocate de nave şi de depozitările de
deşeuri în mare. Componentele fundamentale ale strategiei protecţiei mediului marin
promovate de Organizaţia Maritimă Internaţională sunt cooperarea tehnică, legislativă
şi ştiinţifică între guvernele statelor angajate în protecţia mediului marin.
  Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), creat în anul
1965, prin fuzionarea Programului Lărgit de Asistenţă Tehnică cu Fondul Special
ONU. Principalul său obiectiv constă în ajutorarea ţărilor cu venit redus pentru a-şi
dezvolta potenţialul lor economic, natural şi uman. Componenta cea mai importantă a
structurii sale o constituie Biroul politicilor de sprijin al programelor care, în prezent,
cuprinde patru direcţii ce urmăresc îndeplinirea a patru scopuri esenţiale:
- direcţia de dezvoltare socială şi de eliminare a sărăciei,

- direcţia de întărire a gestiunii şi a conducerii afacerilor publice,

- direcţia de gestiune durabilă a energiei şi a mediului,

- direcţia de ştiinţă şi tehnologie.

În contextul unei dezvoltări umane durabile – adică a dezvoltării centrate pe

fiinţa umană, Consiliul de Administraţie al PNUD acordă prioritate programelor de
eradicare a sărăciei şi celor ce privesc mediul înconjurător la scară mondială, cola-
borând în acest scop, cu alte instituţii specializate ale ONU. PNUD administrează
activităţile care privesc promovarea protecţiei mediului prin Fondul pentru Mediu
Înconjurător Mondial (FEM), administrat şi folosit împreună cu Banca Mondială.
PNUD a participat şi la elaborarea convenţiilor Conferintei ONU de la Rio din 1992.
- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (PNUE) a fost creat
în decembrie 1972, la Nairobi ca organizaţie ONU specializată în problemele
mediului ambiant, ca urmare imediată şi directă a Conferinţei Mondiale asupra
mediului de la Stockholm. Scopul principal al PNUE îl constituie coordonarea şi
încurajarea aplicării măsurilor privind protecţia componentelor de mediu şi a mediului
înconjurător în ansamblul său. Pentru îndeplinirea acestuia, PNUE promovează
următoarele activităţi:
- evaluarea mediului,
- elaborarea strategiilor globale de gospodărire durabilă a mediului;
- dreptul internaţional de mediu,
- programul de supraveghere a mediului la nivel mondial - Planul Vigi,
realizat prin :

 GEMS (Sistemul Mondial de Supraveghere Continuă a Mediului) :

constă intr-o reţea internaţională care supravegează modificările climatice, solul,
fauna, vegetaţia şi consecinţele activităţilor umane asupra mediului; prin intermediul
său se realizează o observaţie permanentă a situaţiei oceanelor, climatului şi
resurselor naturale .
 GRID (Baza de date asupra resurselor mondiale) se prezintă sub forma
unor hărţi informatizate conţinând datele colectate în cadrul GEMS;
 INFOTERRA, reprezintă un sistem informaţional ce oferă răspunsuri la
problemele mediului, pe baza unei reţele mondiale de corespondenţe naţionale,
 RISCPT (Registrul internaţional de substanţe chimice potenţial toxice),
colectează şi difuzează date referitoare la influenţa pe care produsele chimice o pot
avea asupra mediului (în special aspecte privind utilizarea şi eliminarea deşeurilor).
 Organisme specializate cu atribuţii în domeniul protecţiei naturii la

nivel global

Există în prezent o serie de organisme internaţionale specializate, cu atribuţii

specifice privind protecţia naturii :

 Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN), înfiinţată în

1948, cu sediul în Elveţia, reuneşte un mare număr de state şi organizaţii
neguvernamentale din peste 100 de ţări, particularizându-se prin statutul său oficial
de organizaţie non-guvernamentală, şi având birouri regionale şi sub-regionale în
zone de interes. Scopul fundamental al Uniunii Internaţionale pentru Conservarea
Naturii este promovarea conservării şi utilizării durabile a resurselor vii. În acest sens,
organizaţia îndeplineşte un rol consultativ pe lângă guverne şi diferite instituţii şi
realizează colectarea şi difuzarea de informaţii pertinente privind conservarea
naturii. Printre obiectivele organizaţiei se numără: evaluarea stării resurselor
naturale, încurajarea şi pregătirea de măsuri de conservare, popularizarea măsurilor
de conservare şi informarea în timp util a membrilor săi şi a diferitelor reţele cu care
colaborează referitor la situaţia protecţiei naturii la nivel global. O importantă iniţiativă
a IUCN este elaborarea lucrării intitulate „Strategia Mondială a Conservării”, publicată
în 1980, în care se pune accentul pe probleme ca: extinderea suprafeţei terenurilor
agricole, eroziunea, despăduririle, deşertificarea, modificările de climă, extinderea
spaţiilor locuibile, sărăcirea patrimoniului genetic, poluarea. IUCN a elaborat sau a
contribuit major la convenţii internaţionale privind conservarea naturii şi a resurselor
naturale, printre care: Convenţia Africană din 1968; Convenţia de la Washington
asupra comerţului internaţional cu specii de floră şi faună sălbatică, pe cale de
dispariţie; Convenţia de la Bonn asupra conservării speciilor migratoare din 1979.
Deasemenea a elaborat prima redactare a Cartei Mondiale a Naturii, adoptată de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în octombrie 1982.
- Fondul Mondial pentru Protecţia Naturii (FMPN), creat în 1961, cu sediul în
Elveţia.

Este o organizaţie neguvernamentală, având ca obiectiv „procurarea,

gestionarea şi utilizarea de fonduri pentru conservarea mediului înconjurător natural
la scară mondială, a faunei, florei, peisajelor, apei, solului, aerului şi altor resurse
naturale". Şi-a asumat un rol important în elaborarea şi aplicarea Strategiei Mondiale
a Conservării.
-Fondul Mondial pentru Natură (WWF), cu sediul în Mexic şi cu birouri
regionale şi subregionale, este o organizaţie globală cu preocupări în domeniul
protecţiei naturii, în vederea asigurării gospodăririi durabile a resurselor
naturale.WWF acţionează eficient prin parteneriat cu Banca Mondială (WB) şi are
preocupări privind gospodărirea durabilă a pădurilor promovând în acest sens
sistemul FSC de certificare a pădurilor.
- Consiliul de Legătură pentru Mediul Înconjurător, organ independent, cu
sediul la Nairobi, creat in 1975, pentru a putea colabora în mod efectiv cu PNUE.
Scopul său îl reprezintă stimularea şi dezvoltarea relaţiilor dintre PNUE şi
organizaţiile neguvernamentale, dar şi relaţiile dintre acestea din urmă.
O serie de tratate şi convenţii internaţionale cu relevanţă pentru protecţia
naturii au fost elaborate sub egida ONU. Deşi mecanismele principale de protecţie a
naturii şi ale diversităţii biologice funcţionează la nivelul fiecărui stat în parte,
convenţiile internaţionale prezintă o importanţă majoră pentru a proteja speciile şi
habitatele care reclamă o atenţie deosebită. Cooperarea internaţională este o cerinţă
absolut necesară, cel puţin din câteva motive. În primul rând, speciile nu ţin seama de
graniţele statale, migrând regulat dintr-o regiune în alta. În al doilea rând, comerţul
internaţional cu produse biologice poate conduce la supraexploatarea speciilor în
scopul de a acoperi cererea. Controlul şi managementul comerţului trebuie realizat în
cele două puncte: de export şi de import. Iar în al treilea rând, beneficiile diversităţii
biologice sunt de importanţă internaţională. Ţările dezvoltate din zona temperată care
beneficiază de pe urma diversităţii biologice din zona tropicală ar trebui să fie dispuse
să ajute ţările mai puţin dezvoltate pentru a putea conserva această biodiversitate.
Numeroase probleme care ameninţă speciile şi ecosistemele au dimensiune
internaţională şi necesită pentru rezolvare cooperare între state. Asemenea
ameninţări se referă la pescuitul şi vânatul excesiv, poluarea atmosferei, ploile acide,
poluarea lacurilor, râurilor şi oceanelor, modificarea climatului sau rarefierea stratului
de ozon.

Singurul tratat mai important pentru protecţia speciilor la nivel internaţional

este Convenţia cu privire la comerţul internaţional cu specii în pericol (CITES), lansată
în anul 1973 sub auspiciile Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP). Tratatul
a fost semnat de peste 120 de state şi stabileşte liste cu speciile a căror comercializare
necesită un control strict, ţările membre consimţind să-şi reducă importul şi exploatarea
destructivă a speciilor menţionate în tratat: Anexa I include 675 de specii animale şi
vegetale a căror comercializare este interzisă, în timp ce Anexa II cuprinde circa 3
700 de specii animale şi 21 000 specii de plante a căror comercializare
internaţională este monitorizată în mod curent. Dintre plante, Anexele I şi II cuprind
specii horticole importante cum ar fi orhideele, cicadatele, cactuşii, plantele carnivore şi
ferigile arborescente. Dintre animale putem menţiona papagalii, felinele mari, balenele,
ţestoasele marine, ţestoasele terestre, rinocerii, urşii, primatele, în general speciile ce
pot deveni animale de companie, pentru grădini zoologice, acvarii, pentru blănuri,
piele şi alte produse comercializabile.

Tratatele internaţionale, cum ar fi CITES, intră în vigoare atunci când o ţară

ratifică tratatul şi adoptă prevederile lui, încălcarea reprezentând un act supus
legilor internaţionale. O dată ce prevederile CITES sunt adoptate de o ţară, poliţia,
inspectorii vamali, agenţii guvernamentali pot aresta şi acuza persoanele care
posedă sau comercializează specii de pe lista CITES. Şi ţările care nu au aderat
beneficiază de asistenţă tehnică cu privire la implementarea prevederilor tratatului
acordată de organizaţii neguvernamentale precum World Wildlife Fund (Fondul
Mondial pentru Natură - WWF) prin TRAFFIC Network (reţeaua TRAFFIC) şi de
World Conservation Monitoring Centre (Centru Mondial de Monitorizare şi
Conservare-WCMC) prin Wildlife Trade Monitoring Unit(Unitatea de Monitorizare a
Comerţului cu specii sălbatice). Cel mai notabil succes al acestui tratat a fost
înregistrat în 1989, în cazul comerţului cu fildeş, care constituia cauza declinului
sever înregistrat de populaţiile elefantului african (Poole, 1996).
 Un alt tratat internaţional este Convenţia pentru conservarea speciilor
migratoare (Convenţia de la Berna), semnată în 1979, care are ca obiectiv principal
speciile de păsări. Conturându-se ca un instrument complementar convenţiei CITES,
această convenţie încurajează eforturile internaţionale de conservare a speciilor de
păsări care migrează peste graniţele statale şi favorizează contactele regionale în
domenii precum cercetarea, managementul speciilor, etc. Există însă câteva
probleme legate de această convenţie deoarece a fost ratificată numai de 45 de state,
iar bugetul său este foarte limitat. De asemenea această convenţie nu protejează şi
alte specii migratoare cum sunt mamiferele marine şi peştii.

În general, speciilor li se acordă o atenţie deosebită comparativ cu alte

componente fundamentale ale ecosistemelor. Astfel, guvernele, agenţii guvernamentale şi
neguvernamentale sau organismele internaţionale acţionează astăzi prin convenţii ce
vizează protejarea lor împotriva unor exploatări distructive:

 Convenţia privind Protecţia Naturii şi Conservarea Vieţii Sălbatice în

Emisfera Vestică - The Convention of Nature Protection and Wildlife Preservation in the
Western Hemisphere (Washington, 1940);
 Convenţia internaţională pentru reglementarea pescuitului
balenelor -Convention for the Regulation of Whaling (Washington, 1946);
 Convenţia internaţională pentru protecţia păsărilor -International
Convention for the Protection of Birds (Paris, 1950);
 Convenţia pentru conservarea resurselor marine din Antarctica -
The Antarctic Treaty on Agreed Measures on Conservation of Antarctica Flora and
Fauna (Washington, 1959);
 Convenţia privind conservarea resurselor marine vii din Antartica
- The Convention on Conservation of Antarctic Marine Living Resources(Canberra,
1982);
 Convenţia Africană pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor
Naturale-The African Convention on the Conservation of Nature and Natural
Resources, (Algers, 1968);
 Convenţia Benelux pentru vânatul şi protecţia păsărilor - Benelux
Convention on the Hunting and Protection of Birds (Brussels, 1970);
 Convenţia pentru Zonele umede Ramsar - Ramsar Wetlands (1971);
 Convenţia pentru conservarea speciilor migratoare -Convention on
Conservation of Migratory Species of Wild Animals (Bohn, 1979);
 Convenţia pentru Biodiversitate - Convention on Biodiversity (Rio de
Janeiro, 1992).
Acestora li se adaugă diverse acorduri regionale care protejează grupe de
animale precum: creveţi, raci, crabi, somoni, lilieci, vigonii. Un aspect negativ al acestor
tratate este acela că ratificarea lor este un act voluntar, ţările având libertatea de a se
retrage din convenţie când realizează că îndeplinirea condiţiilor din acest tratat este
prea dificilă şi nu răspunde propriilor interese (Young, 1999).

În raportul său din 1992, Centrul Global de Conservare şi Monitorizare (World

Conservation Monitoring Center) menţionează, că există 9 convenţii globale, 32 de
convenţii regionale şi 40 de convenţii dedicate unor specii sau categorii de specii
dintre care:

- 25 pentru pescuit,

- 2 pentru păsări,

- 5 pentru plante,

- 8 pentru animale.

Pe plan naţional, speciile sunt protejate prin legi cu privire la mediu,

agricultură, silvicultură, vânătoare şi alte activităţi productive.

Speciile şi fondul lor de gene (genofondul) conservat în resurse genetice

sau care ar trebui să fie conservat prin acte cu putere de lege, reprezintă un suport
benefic pentru toate fiinţele umane. În timp ce în conştiinţa publică domină interesul
pentru animale, plantele sunt poate chiar mai mult şi direct importante pentru bunăstarea
generală a omului. Astfel germoplasma plantelor este una din resursele cheie ale
omenirii.

Securitatea alimentară a omenirii, în prezent şi mai ales în viitor, depinde de

suma eforturilor şi resurselor societăţii puse în slujba colectării responsabile a acestor
resurse şi de managementul adecvat şi eficient al acestora.

Cu toate că măsurile proiective s-au dovedit benefice pentru conservarea unor

specii ameninţate cu dispariţia, iar acţiuni speciale au prevenit dispariţia unora, speciile
sunt cel mai bine conservate ca părţi ale unor ecosisteme mai largi în care ele continuă
să se adapteze la schimbarea condiţiilor de mediu. De aceea, guvernele iau măsuri de
protejare, în special a habitatelor, de pildă, sub forma amenajării de parcuri naţionale
şi a altor tipuri de arii protejate. Acest mod de abordare este exemplificat la nivel
internaţional de Convenţia Ramsar, în special în habitatele umede (Ramsar,1971) şi în
Convenţia de la Paris (Paris, 1972), Programul UNESCO şi parţial în Programul regional
pentru mări al UNEP.

Numeroase ţări au creat cadrul juridic, stabilind măsuri legale pentru protejarea
şi reglementarea utilizării habitatelor care au importanţă pentru conservarea resurselor
biologice. Acestea includ: legislaţie naţională care stabileşte parcurile naţionale şi alte
categorii de rezervaţii; legi locale care protejează anumite păduri, recife, terenuri umede
sau reglementări încorporate în agremente de concesionare. Tot aici se situează şi
legislaţia vamală care reglementează mişcarea de plante şi animale peste frontiere.

Abordarea conservării habitatelor se poate face pe baza unei analize critice a

cauzelor care produc schimbarea habitatelor, stabilindu-se măsuri de înlăturare a acestor
cauze. Un exemplu îl oferă tot pădurile tropicale, care prin tăiere şi ardere sunt
transformate în terenuri agricole de către comunităţile locale care nu au alte mijloace de
existenţă. Numai în cazul găsirii unei alternative de satisfacere a nevoilor umane în zonă,
conservarea biodiversităţii pădurilor tropicale ar putea fi asigurată, iar stabilirea de parcuri
naţionale, refugii pentru animalele sălbatice, rezerve şi alte forme de conservare, ar putea
reprezenta o posibilă soluţie pentru salvarea acestor habitate (Enescu, 1997).

Organizaţii regionale cu atribuţii privind protecţia naturii

Organizaţiile regionale cu preocupări privind protecţia naturii sunt localizate

cu precădere în emisfera nordică:

-Agenţia Europeană pentru Mediu creată in 1990, cu sediul la Copenhaga,

îşi concentrează activitatea pe domeniile ce privesc calitatea mediului, sub aspectul
calităţii aerului şi a emisiilor atmosferice; calitatea apei, poluanţi şi resursele de apă;
substanţele chimice periculoase pentru mediu; protecţia zonelor de coastă,
monitorizarea biodiversităţii, arii protejate ş.a.. Informaţiile pe care Agenţia le
furnizează sunt utilizate la implementarea politicilor de mediu ale Comunitătii
Europene.

-Comisia Economică pentru Europa a ONU (CEE), fondată în 1947, pentru

a contribui la refacerea resurselor Europei după război, este un organism cu vocaţie
generală în domeniul dezvoltării economice şi sociale, şi în acelaşi timp un pilon
pentru promovarea şi dezvoltarea cooperării regionale, inclusiv în probleme ale
mediului înconjurător. S-a profilat ca unul din pionierii cercetării modalităţilor de
combatere a poluării pe plan regional. Metoda sa de lucru este realizarea de reuniuni
de experti, de pregătire şi publicare de analize, statistici, precum şi organizarea de
schimburi de informaţii şi elaborarea de texte ce contin principii de acţiune sau
proiecte de conversie.

-Comitetul pentru Paduri fost Comitetul Lemnului (TC), este unul din
principalele organisme subsidiare ale Comisiei Economice pentru Europa a ONU
(ECE-UN), cu sediul la Geneva. Constituie un forum pentru cooperare şi consultare
între ţările membre în domeniile: silvicultură, exploatarea şi industrializarea lemnului
şi a altor produse ale pădurii, altele decât lemnul. Toate ţările europene, ţările fostei
URSS, SUA, Canada şi Israelul sunt membre ale ECE şi participă la activităţile sale.
ECE-TC furnizează ţărilor membre informaţiile şi serviciile necesare factorilor de
decizie în realizarea politicilor sectorului forestier şi în sectorul industriei aferente,
inclusiv comerţul şi utilizarea resurselor forestiere, şi după caz, formulează
recomandările necesare guvernelor şi altor organizaţii interesate. Activitatea sa se
materializează şi în realizarea unor analize şi studii de impact pe termen scurt, mediu
şi lung pentru dezvoltarea sectorului, inclusiv cele privind facilitarea comerţului
internaţional şi întărirea măsurilor de protecţie a biodiversităţii pădurilor şi a mediului
în general.
 - Consiliul Europei — prima instituţie de colaborare în Europa, a fost creată
printr-o Convenţie semnată la Londra la 5 mai 1949. Consiliul a desfăşurat, în
materie de protecţie a mediului acţiuni de pionierat încă de la începutul anilor 1960,
lărgindu-şi treptat atribuţiile şi ajungând în prezent la o anumită specializare în raport
direct cu preocupările în domeniu ale Comunitătii Europene. Consiliul a lansat primul
Drept European al Conservarii Naturii care a promovat crearea de zone protejate. La
nivelul Consiliului Europei se susţin Conferinţele europene privind protecţia mediului.
Deasemenea, în structura Consiliului Europei, va funcţiona Administratia Mediului şi
a Habitatelor Naturale ca organism implicat în problemele de mediu şi care răspunde
de activităţile interguvernamentale ce privesc mediul şi habitatele naturale.

-Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), este o

organizaţie interguvernamentală cu caracter economic, înfiinţată la 30 decembrie
1961, înlocuind Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică fondată în 1948,
pentru administrarea Planului Marshall, in vederea reconstructiei in Europa. În cadrul
său, funcţionează Comitetul pentru Politica Mediului. OCDE se numără printre
iniţiatorii regulilor fundamentale care au condus la dezvoltarea dreptului internaţional al
mediului şi a realizat o serie de acţiuni şi regulamente privind circulaţia materialului
reproductiv forestier între statele Europene.

Protecţia naturii prin legislaţii naţionale

În toate ţările, guvernele şi organizaţiile naţionale de profil joacă un rol

primordial în protecţia biodiversităţii la toate nivelurile. Legile naţionale declară noi şi
noi arii protejate, pentru a controla activităţi ca pescuitul, defrişarea pădurilor şi
păşunatul şi mai ales poluarea. Tratatele internaţionale care se referă la comerţul cu
speciile în pericol sunt implementate la nivel naţional şi aplicate prin organismele
specializate ale fiecărei ţări.

Problematica diversităţii biologice este specifică şi în consecinţă strategiile

naţionale de consevare şi ocrotire a naturii sunt specifice. În cadrul Uniunii Europene
toate statele membre au la baza programelor de protecţie a speciilor convenţiile
internaţionale cum sunt Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii aflate în
pericol - CITES şi Convenţia asupra diversităţii biologice şi că au promulgat reglementări
şi directive proprii pentru protecţia diversităţii biologice, precum Directiva Păsări, care
prevede ca ţările membre trebuie să protejeze şi să conserve habitatele păsărilor, în
special ale celor migratoare şi ale celor care cuibăresc în Europa, sau Directiva
Habitate care are în vedere stabilirea unei reţele europene de arii protejate NATURA
2000 (Mc Lean şi alţii, 1999). În S.U.A., principalele acte normative care protejează
speciile sunt Legea speciilor în pericol din 1973 – (Endangered Species Act devenită
Endangered Species Coalition în 1992) şi Legea protecţiei mamiferelor marine. Legea
speciilor în pericol a fost elaborată de Congresul American pentru speciile incluse pe
listele oficiale ale speciilor ameninţate şi pe cale de dispariţie . Acestă lege implică
măsuri concrete de conservare a ecosistemelor care includ speciile ameninţate şi pe
cale de dispariţie, programe de conservare a acestora pe termen lung, precum şi un
plan de refacere pentru fiecare specie din listă, incluzând conservarea, refacerea
habitatului şi un management activ al speciilor. Astfel sunt protejate peste l 100 de
specii din S.U.A. şi peste 550 de specii din întreaga lume, alte 4 000 de specii fiind
propuse pe listă. Cele mai cunoscute specii astfel protejate în S.U.A., sunt: ursul grizzly,
acvila de mare cu capul alb (Haliaetus leucocephalus), cocorul ţipător (Grus
americana) şi lupul (Canis lupus). Există o serie de critici faţă de această lege:
deoarece nu acoperă neapărat acele specii sau grupuri caracterizate printr-un grad
mare de risc de dispariţie, cea mai mare parte a speciilor listate în lege fiind plante şi
vertebrate, în ciuda faptului că cele mai numeroase sunt speciile de nevertebrate
(jumătate din cele 300 de specii de moluşte de apă dulce găsite în S.U.A. sunt în
declin, în pericol de dispariţie sau au dispărut deja, însă doar 56 de specii se găsesc
pe lista din această lege). În general, speciile animale numără, atunci când sunt
adăugate pe listă, în medie l 000 de indivizi, iar speciile vegetale numai 120 de
indivizi, existând probleme genetice şi demografice asociate cu mărimea populaţiei.
Implementarea legii a fost deosebit de controversată în S.U.A, fiind asociată cu mult
subiectivism iar uneori apar şi alte probleme legate de protecţia exagerată oferită
speciilor incluse pe listă. Refacerea speciilor până la un punct în care se pot scoate de
pe listă este extrem de dificilă şi foarte costisitoare (Templet, 1999), dificultăţile legate
de implementarea planurilor de refacere a speciilor fiind deseori nu de natură
biologică, ci politică, administrativă şi nu în ultimul rând financiară.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) după cel de-al doilea

război mondial a furnizat şi cadrul pentru colaborarea internaţională privind
protecţia naturii. Activităţile ONU se desfăşoară prin următoarele organisme:
Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi de Tutelă,
Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul. Cel mai important organism ONU
pentru protecţia naturii la nivel internaţional este Adunarea Generală, care a
adoptat o serie de rezoluţii, declaraţii, programe de acţiune, care au creat cadrul
necesar pentru dezvoltarea normelor juridice internaţionale cu relevanţă pentru
acest domeniu.
 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(UNESCO) este o organizaţie interguvernamentală, specializată, fondată la 16
februarie 1946 la Londra, avand sediul actual la Paris; în prezent numara 171 de
state, în fiecare dintre acestea funcţionând un comitet naţional pentru UNESCO.
Din initiativa UNESCO au fost adoptate două convenţii globale pe probleme de
protecţia naturii :
- Convenţia de la Ramsar(1971), care se referă la zonele umede de
importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, modificată prin
Protocolul de la Paris din 3 decembrie 1982,
- Convenţia privind patrimoniul mondial cultural şi natural, adoptată la Paris
în 1972.

 Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN), înfiinţată în 1948, cu

sediul în Elveţia, reuneşte un mare număr de state şi organizaţii
 neguvernamentale din peste 100 de ţări, particularizându-se prin statutul său
oficial de organizaţie non-guvernamentală, şi având birouri regionale şi sub-
regionale în zone de interes. Scopul fundamental al Uniunii Internaţionale pentru
Conservarea Naturii este promovarea conservării şi utilizării durabile a resurselor
vii

 Fondul Mondial pentru Protecţia Naturii (FMPN), creat în 1961, cu sediul în Elveţia.
Este o organizaţie neguvernamentală, având ca obiectiv „procurarea, gestionarea
şi utilizarea de fonduri pentru conservarea mediului înconjurător natural la scară
mondială, a faunei, florei, peisajelor, apei, solului, aerului şi altor resurse
naturale". Şi-a asumat un rol important în elaborarea şi aplicarea Strategiei
Mondiale a Conservării.

 -Fondul Mondial pentru Natură (WWF), cu sediul în Mexic şi cu birouri regionale şi

subregionale, este o organizaţie globală cu preocupări în domeniul protecţiei
naturii, în vederea asigurării gospodăririi durabile a resurselor naturale.WWF
acţionează eficient prin parteneriat cu Banca Mondială (WB) şi are preocupări
privind gospodărirea durabilă a pădurilor promovând în acest sens sistemul FSC
de certificare a pădurilor.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt principalele organizaţii regionale cu atribuţii privind protecţia

naturii ?

2. Care sunt principalele organizaţii europene cu atribuţii privind protecţia

naturii ?

3. Care sunt convenţiile la nivel global ce vizează protejarea lor împotriva unor
exploatări distructive?

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei (opţional)

1. Brown, L. R, 2001 - Eco-economie, Crearea unei economii pentru planeta noastră, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 382 pag.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

Protecţia naturii în România

Cuvinte cheie: legislatie nationala, competenţa Parlamnetului, a Guvernului si

a Autoritalilor locale în domeniul protecţiei naturii

Rezumat

Acţiunile de protecţie a naturii in România s-au accentuat mult la sfârşitul secolului trecut, când s-a
pus cu tărie problema integrităţii fondului forestier. Evoluţia ideii de conservare a pădurilor este
marcată şi de apariţia Legii de sistematizare a teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale (1974) dar în
special, prin ideile şi permanentele luări de poziţie, prin publicaţii ale unor personalităţi de frunte ale
silviculturii şi în general ale spiritualităţii româneşti. Acţiuni privind protecţia mediului în general au
determinat implicit şi acţiuni energice privind protecţia naturii. În ultimele decenii s-au amplificat
mult, la scară naţională şi internaţională, preocupările pentru conservarea comunităţilor biologice în
special după „Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului înconjurător" (Stockholm, 1972), care a fost
un moment de răscruce pentru promovarea unor reglementări internaţionale şi naţionale notabile. În
acest context, în ţara noastră, în 1973 a apărut Legea privind protecţia mediului înconjurător, în care,
între altele, se încearcă o reglementare a parcurilor naţionale, rezervaţii naţionale şi ştiinţifice,
monumente ale naturii şi alte categorii de arii protejate. În domeniul protecţiei naturii o activitate
remarcabilă a desfăşurat, pe o perioadă îndelungată, Comisia Monumentelor Naturii a Academiei Române
care a publicat, la intervale de timp destul de lungi, liste oficiale ale rezervaţiilor naturale din România. În
această listă s-au inclus obiectivele naturale protejate, atât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale
guvernelor, cât şi cele declarate prin decizii ale unor organe locale sau chiar ordine ale unor ministere care
au funcţionat în decursul timpului. În prezent, cadrul legal este mult mai bine definit, şi se lucrează la
definitivarea sistemului informaţional privind ariile protejate din ţara noastră.

În domeniul protecţiei naturii o activitate remarcabilă a desfăşurat, pe o perioadă îndelungată,

Comisia Monumentelor Naturii a Academiei Române. Aceasta a publicat, la intervale de timp destul de
lungi, liste oficiale ale rezervaţiilor naturale din România şi a scos revista Protecţia Naturii, care apare şi azi
sub titlul Ocrotirea Naturii şi a Mediului înconjurător. Penultima listă a rezervaţiilor naturale a apărut în
1943 în Buletinul Comisiei Monumentelor Naturii. Ultima listă este publicată în mod voluntar de Toniuc et
al. (1992) şi nu are caracter oficial şi nici pretenţia de a reprezenta un inventar exhaustiv al ariilor protejate
din România. Lista cuprinde 586 arii protejate, grupate pe tipuri de rezervaţii în conformitate cu
prevederile din Legea privind protecţia mediului înconjurător (9/1973). În această listă s-au inclus
obiectivele naturale protejate, atât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale guvernelor, cât şi cele declarate
prin decizii ale unor organe locale sau chiar ordine ale unor ministere care au funcţionat în decursul
timpului. În prezent, cadrul legal este mult mai bine definit, şi se lucrează la definitivarea sistemului
informaţional privind ariile protejate din ţara noastră.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

 Conţinut

În România, protecţia naturii, ca activitate curentă a apărut legată mult de conservarea

pădurilor datorită suprafeţei mari de păduri aflate în regim de protecţie. Acţiunile de protecţie a
naturii s-au accentuat mult la sfârşitul secolului trecut, când s-a pus cu tărie problema integrităţii
fondului forestier (Giurgiu 1978, Stănescu 1984, Giurgiu 1995, Enescu 1997, Bud 2001). Codul Silvic
din 1881 şi cel din 1910, Legea monumentelor naturii (1930), Legea pădurilor de protecţie (1935)
realizează cadrul legislativ corespunzător cerinţelor şi cunoştinţelor epocii. Aceasta s-a completat în 1947
cu Legea privind apărarea patrimoniului forestier şi apoi prin punerea în aplicare a zonării funcţionale a
pădurilor (1954). În anul 1962 apare un nou Cod Silvic, care, deşi conţinea unele prevederi bune, nu a
împiedicat supraexploatarea pădurilor cu mult peste posibilitate şi prin aceasta şi reducerea
biodiversităţii (Giurgiu et al. 1995).

Evoluţia ideii de conservare a pădurilor este marcată şi de apariţia Legii de sistematizare a

teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale (1974) dar în special, prin ideile şi permanentele luări de
poziţie, prin publicaţii ale unor personalităţi de frunte ale silviculturii şi în general ale spiritualităţii
româneşti.

Acţiuni privind protecţia mediului în general au determinat implicit şi acţiuni energice

privind protecţia naturii. În ultimele decenii s-au amplificat mult, la scară naţională şi internaţională,
preocupările pentru conservarea comunităţilor biologice în special după „Conferinţa Naţiunilor Unite
asupra Mediului înconjurător" (Stockholm, 1972), care a fost un moment de răscruce pentru
promovarea unor reglementări internaţionale şi naţionale notabile. În acest context, în ţara noastră, în
1973 a apărut Legea privind protecţia mediului înconjurător, în care, între altele, se încearcă o
reglementare a parcurilor naţionale, rezervaţii naţionale şi ştiinţifice, monumente ale naturii şi alte
categorii de arii protejate.

În domeniul protecţiei naturii o activitate remarcabilă a desfăşurat, pe o perioadă îndelungată,

Comisia Monumentelor Naturii a Academiei Române. Aceasta a publicat, la intervale de timp destul de
lungi, liste oficiale ale rezervaţiilor naturale din România şi a scos revista Protecţia Naturii, care apare şi azi
sub titlul Ocrotirea Naturii şi a Mediului înconjurător. Penultima listă a rezervaţiilor naturale a apărut în
1943 în Buletinul Comisiei Monumentelor Naturii. Ultima listă este publicată în mod voluntar de Toniuc et
al. (1992) şi nu are caracter oficial şi nici pretenţia de a reprezenta un inventar exhaustiv al ariilor protejate
din România. Lista cuprinde 586 arii protejate, grupate pe tipuri de rezervaţii în conformitate cu
prevederile din Legea privind protecţia mediului înconjurător (9/1973). În această listă s-au inclus
obiectivele naturale protejate, atât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale guvernelor, cât şi cele declarate
prin decizii ale unor organe locale sau chiar ordine ale unor ministere care au funcţionat în decursul
timpului. În prezent, cadrul legal este mult mai bine definit, şi se lucrează la definitivarea sistemului
informaţional privind ariile protejate din ţara noastră.

După 1989, prin deschiderea noastră către lume, şi în special către ţările dezvoltate s-au produs
schimbări, unele chiar fundamentale în abordarea problemelor majore ale protecţiei mediului
înconjurător, conservării biodiversităţii şi a resurselor genetice forestiere. După cum s-a mai arătat,
România a semnat mai multe convenţii internaţionale privind protecşia naturii, dintre care Convenţia pentru
Biodiversitate (1992) şi este membră a multor înţelegeri şi procese internaţionale Conferinţa Ministerială
pentru Protecţia Pădurilor din Europa (Strasbourg, 1991, Helsinki, 1993, Lisabona 1998, Viena
2003)etc...

În anul 1995 a fost adoptată de Parlament Legea Protecţiei Mediului (nr.137) care încearcă să
reglementeze toate problemele actuale şi de perspectivă imediată, inclusiv conservarea biodiversităţii. În
capitolul I al legii, Principii şi dispoziţii generale, art. 3, se stabilesc principiile şi elementele strategice ce
stau la baza legii, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile; se nominalizează între altele „principiul
conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural". Un capitol special este
dedicat protecţiei resurselor naturale şi conservării biodiversităţii. Se cere elaborarea şi punerea în aplicare
de „reglementări tehnice privind măsurile de protecţie a ecosistemelor, de conservare a biodiversităţii, de
gospodărire durabilă a resurselor naturale şi pentru asigurarea sănătăţii umane". De asemenea, se
stabileşte că „protejarea unor specii şi organisme rare ameninţate cu dispariţia, conservarea biodiversităţii şi
instituirea de arii protejate, precum şi măsurile stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului sunt
prioritare în raport cu alte interese." Se tratează apoi, în secţiuni separate, protecţia apelor şi
ecosistemelor acvatice, protecţia atmosferei, protecţia solului şi a ecosistemelor terestre, regimul ariilor
protejate şi al monumentelor naturii şi protejarea aşezărilor umane. Referitor la ariile protejate şi
monumentele naturii se prevede menţinerea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate,
organizarea reţelei de supraveghere şi de pază a ariilor protejate şi monumentelor naturii şi stabilirea
regimului de administrare şi abordare turistică. Legea, în capitolul VI, Dispoziţii tranzitorii şi finale,
prevede că, în prezent, autoritatea centrală de protecţie a mediului este Ministerul Apelor şi Protecţiei
Mediului, iar în ceea ce priveşte ariile protejate şi monumentele naturii, toate problemele se vor
reglementa printr-o lege specială.

În conexiune de principii cu Legea protecţiei mediului, în 1996, apare Codul silvic (Legea nr. 26).
Conexiunea de principii o reprezintă în Codul silvic obiectivul fundamental, respectiv conservarea fondului
forestier al ţării, în afară de acestea existând prevederi speciale referitoare la pădurile care îndeplinesc
funcţii speciale de protecţie a genofondului şi ecofondului sau pădurile declarate monumente ale naturii şi
rezervaţii. De asemenea, se prevăd măsuri de conservare a genofondului şi biodiversităţii pădurilor în
general. Referitor strict la resursele genetice forestiere, art. 26 prevede că, “conservarea acestora cu
atributul lor fundamental - genofondul valoros şi variabilitatea genetică intraspecifică - este o
obligaţie permanentă a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură”. Mai departe, art. 111
prevede: „conservarea biodiversităţii şi a peisajului forestier se asigură, în principal prin constituirea de
parcuri naţionale şi alte arii protejate în fondul forestier şi în vegetaţia forestieră din afara acestuia,
după caz". Art. 112 prevede: „constituirea, administrarea şi gospodărirea parcurilor naţionale şi a
celorlalte arii protejate din fondul forestier se fac de către Regia Naţională a Pădurilor".

Sistemul şi competenţele autorităţilor publice ale puterilor şi administraţiei în domeniul

protecţiei mediului în general şi cu competenţe directe în protecţia naturii este prezentat în
continuare:

a). Competenţa Parlamentului – Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi

legi ordinare (Art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 17/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Apelor şi Protecţiei Mediului , publicată în M. Of. Nr. 14 din 10.01.2001).În cazul în care este sesizat
cu fapte de încălcare flagrantă a normelor de protecţie a naturii, Parlamentul are obligaţia să creeze
comisii parlamentare care să analizeze şi să ia măsurile ce se impun împotriva celor ce se fac vinovaţi
de aceste încălcări.
 b). Competenţa guvernului în domeniului protecţiei naturii – Guvernul este competent să
promoveze iniţiative legislative primite din partea autorităţii publice pentru protecţia naturii, precum
şi de la celelalte autorităţi publice centrale interesate, pe care le supune aprobării Parlamentului. În
exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Guvernul are, de asemenea, competenţă să emită hotărâri de
organizare şi funcţionare a ministerelor, precizând şi atribuţiile ce revin acestora.

c). Autorităţi ale administraţiei publice centrale – Potrivit art. 65 din Legea protecţiei
mediului, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului ca organ al administraţiei publice centrale de
specialitate are, printre obligaţiile cu caracter general, urmatoarele : reactualizează periodic strategia
din domeniu, cu respectarea principiilor de mediu în strategiile şi politicile sectoriale, corelează
planificarea de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi urbanism şi impune măsuri de
reconstrucţie ecologică, avizează normele şi reglementările privitoare la activităţi cu impact asupra
mediului şi a naturii, urmareşte aplicarea programului şi a măsurilor pentru respecterea convenţiilor
internaţionale la care România este parte; colaborează cu autorităţile publice de protecţie civilă
pentru elaborarea planurilor operative şi pentru executarea în comun a intervenţiilor în caz de
poluări sau accidente ecologice (Art. 65 lit. a), b), c), d), i), şi u) din Legea nr.17/2001).Dintre
atribuţiile cu caracter general care revin Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, Conform Hotărârii
de Guvern nr. 17/ 2001, menţionăm : emite acordurile de mediu, avizează licenţele sau permisele
prevăzute de actele normative în vigoare pentru activităţile de import – export sau supuse unui regim
special de autorizare, asigură organizarea şi dezvoltarea activităţii de cercetare ştiinţifică şi inginerie
tehnologică în domeniile sale de activitate; promovează măsurile necesare pentru conservarea naturii
, a diversităţii biologice şi pentru utilizarea durabilă a componentelor acestora, stabileşte regimul de
administraţie a reţelei naţionale de arii protejate, organizează şi exercită controlul asupra respectării
acestora; dezvoltă cadrul legal privind facilitarea accesului societăţii civile la informaţiile privind
calitatea factorilor de mediu, precum şi la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu; avizează
programele de exploatare a resurselor naturale ale ţarii în raport cu cerinţele dezvoltării economico –
sociale pe termen mediu şi lung, formulează şi propune autorităţilor naţionale competente strategii şi
politici pentru mediu şi dezvoltare durabilă, corelate cu capacitatea de suport a ecosistemelor (Art. 1
alin. (2) din H.G. nr. 17/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apelor şi Protecţiei
Mediului, publicată în M. Of. Nr. 14 din 10.01.2001).

În domeniul protecţiei mediului emite şi avizează după caz, acorduri, autorizaţii, permise
speciale, în conformitate cu dispoziţiile legii şi ale actelor juridice internaţionale la care România este
parte; promovează instrumentele juridice, economice şi financiare pentru stimularea introducerii
tehnologiilor şi produselor curate, schimbarea modelelor de producţie şi de consum, susţinerea şi
consolidarea mecanismelor pieţei libere şi a concurenţei loiale; actualizează şi, după caz, pune în
aplicare strategia şi Planul naţional de acţiuni pentru conservarea diversităţii biologice şi utilizarea
durabilă a componentelor acesteia precum şi a politicii şi stratategiei în domeniul protecţiei mediului
şi a naturii. Ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale care aplică Strategia şi
Programul Guvernului, în vederea promovării politicilor din domeniul agriculturii, industriei
alimentare, dezvoltării rurale, sanitar – veterinare şi al pădurilor, Ministerul Agricultuirii, Alimentaţiei
şi Pădurilor asigură dezvoltarea durabilă a fondului forestier naţional, precum şi a vegetaţiei
forestiere din afara acestuia, coordonează şi monitorizează activităţile de îmbunătăţiri funciare din
agricultură si silvicultură, fundamentează şi elaborează programe privind protecţia solului, a
plantelor, animalelor, a pădurilor şi a protecţiei mediului. În domeniul agriculturii şi alimentaţiei,
dintre atribuţiile ce revin acestui minister, menţionăm: acreditează şi controlează, în condiţiile legii,
agenţii economici care produc, prelucrează şi comercializează produse agroalimentare; coordonează
şi controlează activitatea de pescuit şi piscicultura şi ia măsuri de protecţie a fondului piscicol;
coordonează şi controlează activitatea de ameliorare şi de reproducţie a animalelor; coordonează
activitatea privind producerea, controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi
materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante agricole; organizează activitatea de
producţie a plantelor, stabileşte norme de carantină fitosanitară, controlează modul de aplicare a lor
şi avizează omologarea, producerea şi utilizarea pesticidelor, potrivit legislaţiei în vigoare; controlează
modul în care sunt respectate normele privind evidenţa, protecţia, folosirea şi ameliorarea fondului
funciar de către toţi deţinătorii de terenuri cu destinaţie agricolă, indiferent de forma de proprietate;
fundamentează şi elaborează programele prioritare de ameliorare a terenurilor agricole, privind
calitatea solului şi pentru efectuarea de lucrări agrochimice (Art. 3 pct. II lit. a), b), g), şi m) din H.G.
nr. 17/2001). În domeniul pădurilor elaborează strategia de gospodărire şi de exploatare raţională a
resurselor fondului forestier naţional şi a vegetaţiei forestiere din afara acestuia; organizează
cadastrul de specialitate în domeniul forestier, organizează şi ţine evidenţa terenurilor cu destinaţie
forestieră şi a celor cu vegetaţie forestieră, din afara fondului forestier, indiferent de natura
proprietăţii; organizează sistemul de supraveghere a stării de sănătate a pădurilor, ia măsuri pentru
reconstrucţia forestieră a celor în declin şi coordonează gospodărirea ariilor protejate din fondul
forestier naţional; controlează modul de exploatare, valorificare şi comercializare a tuturor
produselor specifice fondului forestier, precum şi legalitatea circulaţiei acestora; atribuie în gestiune,
în condiţiile legii, fondurile de vânătoare şi exercită atribuţiile prevăzute de lege în domeniul
cinegetic; organizează şi controlează, direct şi prin structurile proprii din teritoriu, modul de
gestionare a vânatului, a fondurilor de vânătoare şi salmonicole, precum şi modul de organizare şi
practicare a vânătorii şi pescuitului în apele de munte (Art. 3 pct. II lit. a), b), g), şi m) din H.G. nr.
17/2001).

Comitetul Naţional „Om – Biosferă„ - Acest comitet este subordonat Comisiei Naţionale
pentru UNESCO şi are, porivit art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/ 2000 privind
regimul ariilor naturale protejate, a florei şi faunei sălbatice (Publicată în M. Of. Nr. 625 din
4.12.2000), următoarele atribuţii: analizează şi avizează proiectele de acte normative care privesc
rezervaţiile biosferei; cooperează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în
coordonarea activităţii organelor de administrare a rezervaţiilor biosferei pentru realizarea măsurilor
necesare atingerii obiectivelor acestora; analizează şi avizează planul de management al rezervaţiilor
biosferei, avizează numirea membrilor organelor ştiinţifice şi de administrare a rezervaţiilor biosferei.
Comisia pune în aplicare dispoziţiile legislaţiei naţionale şi internaţionale referitoare la regimul
autorităţilor care implică utilizarea organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei
moderne şi a produselor rezultate din acestea. Componenţa Comisiei se stabileşte pe baza
propunerilor scrise făcute de conducătorii autorităţilor sau după caz, ai instituţiilor prevăzute în
Ordonanţă şi se aprobă prin ordinul comun al ministrului apelor şi protecţiei mediului, al ministrului
sănătăţii şi familiei, ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor şi al conducătorului Oficiului
pentru Protecţia Consumatorilor.

Centrul Naţional pentru aşezări umane (Înfiinţat prin H.G. nr. 515/1991, publicată în M. Of.
Nr. 172 din 21.08.1991), aflat sub patronajul direct al primului ministru, are atribuţii privind
elaborarea şi aplicarea strategiei naţionale a locuirii. Centul reprezintă România în relaţiile
internaţionale şi prin Secretariatul său, asigură legătura cu Comisia O.N.U. pentru Aşezări Umane şi
Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane de la Nairobi.
 Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare a fost creată prin Legea nr.
61/1974 cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear. Ulterior, funcţionarea şi
atribuţiile Comisiei Naţionale au fost precizate prin Decretul nr. 221 din 11.05.1990, publicat în B. Of.
Nr. 66 din 12.05.1990 si O.G. nr. 7 din 30.01.2003, privind utilizarea în scopuri exclusiv paşnice a
energiei nucleare, publicată în M. Of. nr.59 din 1.02.2003, şi este aflată în subordinea Ministerului
Apelor şi Protecţiei Mediului fiindcă este autoritatea naţională competentă în domeniul
reglementării, autorizării şi controlului activităţilor nucleare desfăşurate în România.

În acest scop, emite norme tehnice şi instrucţiuni cu caracter obligatoriu privind asigurarea
calităţii şi funcţionării în condiţii de siguranţă la radiaţii a obiectivelor şi instalaţiilor nucleare,
protecţia impotriva radiaţiilor nucleare a personalului expus profesional, a populaţiei, mediului şi a
bunurilor materiale, protecţia fizică a materialelor nucleare.

Consiliul Naţional pentru Energie Nucleară a fost înfiinţat prin O.G. nr. 7 din 30.01.2003
privind utilizarea în scopuri exclusiv paşnice a energiei nucleare, publicată în M. Of. nr. 59 din
1.02.2003, este aflat în subordinea primului ministru, în vederea armonizării politicilor în domeniul
nuclear şi al monitorizării implementării Planului Nuclear Naţional. Consiliul Naţional are, printre
atribuţiile sale şi următoarele: avizarea Planului Nuclear Naţional şi monitorizarea acestuia pe
componentele organizatorice, tehnice şi financiare; promovarea cercetării- dezvoltării în domeniul
utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice; avizarea documentaţiilor privind amplasarea,
construirea, transferul reactoarelor nucleare de putere şi de cercetare şi a depozitelor finale de
deşeuri radioactive în conformitate cu cerinţele specifice internaţionale.

În cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilorşi Dezvoltării Rurale mai funcţionează :

-Comandamentul Antiepizootic Central, (înfiinţat prin H.G. nr.1004/2001, publicată în M.

Of. nr.647 din 16.10.2001),

-Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol ( a fost creată prin Legea nr.
192/2001, privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura, publicată în M. Of. nr. 200 din 20.04.2001)
care are printre atribuţii şi următoarele: aplicarea strategiei naţionale în domeniul protejării fondului
piscicol, a resurselor piscicole ce aparţin acestui fond, precum şi dezvoltarea pisciculturii şi a
celorlalte ramuri ale acvaculturii; elaborarea metodologiei de evaluare a fondului piscicol şi de
stabilire a cotelor anuale de peşti; asigurarea exploatării durabile prin pescuitul comercial şi recreativ
– sportiv.

-Consiliul Naţional de Vânătoare înfiinţat prin legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic şi
protecţia vânatului, publicată în M. Of. nr. 235 din 3.09.1996 ca organism de autorizare şi consultare
în domeniul cinegetic ;

-Agenţia Naţională Sanitar Veterinară înfiinţată prin O.U.G. nr. 61/2001 pentru modificarea
legii veterinare nr. 60/ 1974, publicată în M. Of. nr .231 din 7.05.2001,

-Agenţia Naţională Fitosanitară cu rang de direcţie generală şi înfiinţată prin O.U.G. nr. 71/
1999 privind reorganizarea activităţii de protecţie a plantelor şi carantină fitosanitară, publicată în M.
Of. nr. 83 din 19.02.2001,
 -Regia Naţională a Pădurilor , înfiinţată prin H.G. nr. 189/2002, publicată în M. Of. nr. 166
din 8.03.2006,

-Comisia Naţională pentru Acordarea Etichetei Ecologice înfiinţată conform art.77 din Legea
protecţiei mediului.

d) Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele atribuţii şi răspunderi legate de

protecţia naturii: supraveghează aplicarea prevederilor din planurile de urbanism şi amenajarea
teritoriului, în acord cu planificarea de mediu; supraveghează agenţii economici din subordine pentru
prevenirea eliminării accidentale de poluanţi sau depozitării necontrolate de deşeuri şi dezvoltă
sistemele de colectare a deşeurilor refolosibile; adoptă programe pentru dezvoltarea reţelelor de
canalizare, de colectare a apelor pluviale, de aprovizionare cu apă potabilă, pentru spaţii de epurare a
apelor uzate ale localităţilor, precum şi pentru transportul în comun; asigură servicii cu specialităţi în
ecologia urbană şi protecţia mediului şi a naturii şi colaborează în acest scop cu autorităţile
competente; promovează o atitudine corespunzătoare în legătură cu importanţa protecţiei mediului
si a naturii.

Autorităţile administraţiei publice locale, sunt, de asemenea, obligate să ia măsuri de

prevenire şi limitare a impactului asupra sănătăţii populaţiei, mediului şi a naturii, a substanţelor şi
deşeurilor de orice natură şi să anunţe autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului despre orice
activitate neconformă cu prevederile legale; la solicitarea inspectoratelor pentru protecţia mediului,
a altor organizaţii interesate, persoane fizice şi juridice, autorităţile administraţiei publice locale pot,
pe baza documentaţiei avizate de Academia Română, să pună sub ocrotire provizorie în vederea
declarării, arii protejate sau monumente ale naturii.

e) Organizaţiile neguvernamentale de protecţie a mediului

În societatea modernă rolul organizaţiilor neguvernamentale (ONG - urile) ca mişcări

sociale sau forme organizatorice neguvernamentale de participare a cetăţenilor la politica de
protecţie a naturii este în creştere, având în acelaşi timp un rol important în procesul educaţiei
ecologice.

Dreptul de a se asocia în organizaţii de protecţie a naturii reprezintă o aplicare specială a

dreptului fundamental la asociere, înscris în art. 31 din Constituţie. Organizaţiile neguvernamentale
se înfiinţează şi funcţionează conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 26/2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii. Conform art. 41, li se recunosc dreptul de a beneficia de concesionarea unor
servicii publice fără caracter comercial, în condiţiile legii, dreptul preferenţial la resurse provenite din
bugetul de stat şi bugetele locale. ONG-urile de protecţia naturii sunt de mai multe feluri: a) grupuri
şi organizaţii care se ocupă mai ales de politica domeniului, încercând printr-o multitudine de acţiuni
şi activităţi să influenţeze politica oficială şi dacă este posibil să o îmbunătăţească; b) grupuri şi
organizaţii care se ocupă cu informaţia şi educaţia; ele urmăresc dezvoltarea conştiinţei publice cu
privire la natură şi influenţează procesul de decizie politică şi politica oficială pe cale indirectă; c)
grupuri şi organizaţii ce pun în practică, ele însele, modul de viaţă ecologic, oferind un exemplu
personal. De la apariţia lor şi până în prezent, O.N.G.- urile din România au parcurs mai multe etape şi
anume:
 -o primă etapă, se situează imediat după 1990, în care activitatea lor era legată de mişcarea
ecologistă incipientă din vechiul regim,

-etapa de creştere numerică în special prin crearea de filiale ale organizaţiilor

internaţionale de profil şi participarea la proiecte internaţionale şi chiar naţionale în primul rând a
membrilor şi nu a organizaţiilor,

-o etapă de definire a personalităţii, de identificare,

-etapa de elaborare de proiecte de profil şi de participare la proiecte internaţionale ca

organizaţii.

Putem spune că în prezent organizaţiile neguvernamentale de protecţie a naturii deşi nu se

remarcă în mod deosebit în viaţa economică şi socială, contribuie totuşi la conştientizarea publicului
asupra problemelor de profil. Asigurând participarea unui număr mare de cetăţeni, prin varietatea
informaţiilor şi a opiniilor, O.N.G.- urile pot găsi soluţii viabile unor complicate probleme de mediu,
soluţii ce pot fi prezentate autorităţilor decizionale, influenţând activitatea acestora,

În societatea contemporană, reglementările din domeniul protecţiei naturii, al conservării

naturii şi dezvoltării durabile a societăţii pun un accent deosebit pe participarea publicului la
adoptarea şi aplicarea tuturor deciziilor specifice, cerinţă care se poate realiza, în primul rând, prin
organizaţiile neguvernamentale.

f) Persoanele fizice şi protecţia naturii

Prevederile generale privind protecţia naturii pentru persoanele fizice sunt incluse în cadrul
Legii protecţiei mediului, în Legea ariilor protejate şi în cadrul legilor speciale care le completeaza.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Legea Protecţiei Mediului (nr.137) încearcă să reglementeze toate problemele actuale şi de perspectivă
imediată, inclusiv conservarea biodiversităţii. În capitolul, Principii şi dispoziţii generale, art. 3, se
stabilesc principiile şi elementele strategice ce stau la baza legii, în scopul asigurării unei dezvoltări
durabile; se nominalizează între altele „principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic natural". Legea stipuleaza ca „protejarea unor specii şi organisme rare ameninţate
cu dispariţia, conservarea biodiversităţii şi instituirea de arii protejate, precum şi măsurile stabilite de
autorităţile pentru protecţia mediului sunt prioritare în raport cu alte interese."
 Competenţa Parlamentului în domeniului protecţiei naturii – Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare (Art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 17/2001 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului , publicată în M. Of. Nr. 14
din 10.01.2001).În cazul în care este sesizat cu fapte de încălcare flagrantă a normelor de
protecţie a naturii, Parlamentul are obligaţia să creeze comisii parlamentare care să analizeze şi
să ia măsurile ce se impun împotriva celor ce se fac vinovaţi de aceste încălcări.

 Competenţa guvernului în domeniului protecţiei naturii – Guvernul este competent să promoveze

iniţiative legislative primite din partea autorităţii publice pentru protecţia naturii, precum şi de la
celelalte autorităţi publice centrale interesate, pe care le supune aprobării Parlamentului. În
 exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Guvernul are, de asemenea, competenţă să emită hotărâri de
organizare şi funcţionare a ministerelor, precizând şi atribuţiile ce revin acestora.

 c). competenta autorităţilor administraţiei publice centrale în domeniului protecţiei naturii –

Potrivit art. 65 din Legea protecţiei mediului, Ministerul Mediului ca organ al administraţiei
publice centrale de specialitate are, printre obligaţiile cu caracter general, urmatoarele :
reactualizează periodic strategia din domeniu, cu respectarea principiilor de mediu în strategiile şi
politicile sectoriale, corelează planificarea de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi
urbanism şi impune măsuri de reconstrucţie ecologică, avizează normele şi reglementările
privitoare la activităţi cu impact asupra mediului şi a naturii, urmareşte aplicarea programului şi a
măsurilor pentru respecterea convenţiilor internaţionale la care România este parte; colaborează
cu autorităţile publice de protecţie civilă pentru elaborarea planurilor operative şi pentru
executarea în comun a intervenţiilor în caz de poluări sau accidente ecologice .

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt principalele institutii si autoritati centrale cu atributii in domeniul

centrale în domeniului protecţiei naturii in Romania ?
2. Care sunt principalele autoritati ale administraţiei publice locale cu atributii in
domeniul centrale în domeniului protecţiei naturii in Romania

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei (opţional)

Mohan, Gh., Ardelean, A., Georgescu M., 1993 - Rezervaţii si monumente ale naturii din România,
Editura Scaiul, Bucureşti
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

SCHIMBARILE GLOBALE ŞI NEVOIA DE CONSERVARE A PATRIMONIULUI

NATURAL ŞI CULTURAL

Cuvinte cheie: schimbarile globale, modelare scenarii de impact, ecosisteme

terestre si acvtice, adaptare.

Rezumat

Activităţile umane determină creşterea concentraţiilor gazelor cu efect de seră, care tind să
încălzească atmosfera şi să inducă modificări climatice regionale şi globale. Modelele climatice
actuale, luând în considerare efectul de seră, prevăd o creştere substanţială a temperaturii medii
globale la suprafaţa globului cu 1°C până în 2100 şi o creştere asociată a nivelului mării cu
aproape 15-95 cm. Modelarea scenariilor de impact ale schimbărilor climatice şi analiza acestora
se confruntă însă, în prezent, cu o mare lipsă de încredere faţă de proiectele ce vizează tendinţele
parametrilor climatici, iar incertitudinile sporesc odată cu trecerea timpului şi variabilitatea
extraordinară a aspectelor climatice aşa cum se manifestă ele în prezent. Sunt tot mai necesare
clarificările "certitudinilor virtuale" şi a incertitudinilor, ale rezultatelor şi implicaţiilor ce
rezultă din modelele şi experimentele climatice şi totodată descoperirea oportunităţilor
pentru progrese rapide în reducerea nesiguranţei şi sporirea încrederii şi preciziei în prognozele pe
termen lung. Au fost identificate o serie de schimbări globale serioase: creşterea incidenţei
evenimentelor extreme cu temperaturi foarte ridicate (Keer 2000), precipitaţii intense în anumite
perioade ce determinat ulterior secete şiau dus respectiv la izbucnirea epidemiilor, dereglarea
compoziţiei, structurii şi funcţionării ecosistemelor inclusiv dispariţia ireversibilă a unor specii.
Sănătatea umană, sistemele ecologice terestre şi acvatice şi sistemele socio-economice (agricultura,
economia forestieră, pescuitul şi resursele piscicole) sunt vitale dezvoltării şi bunului mers al
societăţii şi sunt toate vulnerabile la schimbările climatice. Se aşteaptă ca efectele acestor schimbări
să fie negative pentru majoritatea regiunilor Terrei, deşi uneori aceste schimbări pot părea că au şi
influenţe pozitive pentru o perioadă limitată de timp; diferite segmente ale societăţii umane se
văd astfel confruntate cu diverse schimbări şi cu necesitatea adaptării la ritmul acestora.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

 Conţinut

Activităţile umane determină creşterea concentraţiilor gazelor cu efect de

seră, care tind să încălzească atmosfera şi să inducă modificări climatice regionale
şi globale. Modelele climatice actuale, luând în considerare efectul de seră, prevăd
o creştere substanţială a temperaturii medii globale la suprafaţa globului cu 1°C
până în 2100 şi o creştere asociată a nivelului mării cu aproape 15-95 cm
(Sathaye 2000). Există de asemenea, posibilitatea utilizării unor organisme, de
exemplu a păsărilor (Reynaud şi Thioulouse – 2000), sau a fluturilor
(Oostermeijer şi Swaaay 1998), ca markeri biologici eficienţi tehnic şi economic,
pentru a studia impactul în care schimbările globale influenţează ecosistemele
actuale.
Modelarea scenariilor de impact ale schimbărilor climatice şi analiza
acestora se confruntă însă, în prezent, cu o mare lipsă de încredere faţă de
proiectele ce vizează tendinţele parametrilor climatici, iar incertitudinile sporesc
odată cu trecerea timpului şi variabilitatea extraordinară a aspectelor climatice aşa
cum se manifestă ele în prezent. Sunt tot mai necesare clarificările
"certitudinilor virtuale" şi a incertitudinilor, ale rezultatelor şi implicaţiilor ce
rezultă din modelele şi experimentele climatice şi totodată descoperirea
oportunităţilor pentru progrese rapide în reducerea nesiguranţei şi sporirea
încrederii şi preciziei în prognozele pe termen lung.
Cu certitudine, putem spune că au fost identificate o serie de schimbări
globale serioase:
-creşterea incidenţei evenimentelor extreme cu temperaturi foarte ridicate
(Keer 2000),
-precipitaţii intense în anumite perioade ce determinat ulterior secete şiau
dus respectiv la izbucnirea epidemiilor,
-dereglarea compoziţiei, structurii şi funcţionării ecosistemelor inclusiv
dispariţia ireversibilă a unor specii.
Sănătatea umană, sistemele ecologice terestre şi acvatice şi sistemele
socio-economice (agricultura, economia forestieră, pescuitul şi resursele piscicole)
sunt vitale dezvoltării şi bunului mers al societăţii şi sunt toate vulnerabile la
schimbările climatice. Se aşteaptă ca efectele acestor schimbări să fie negative
pentru majoritatea regiunilor Terrei, deşi uneori aceste schimbări pot părea că au şi
influenţe pozitive pentru o perioadă limitată de timp; diferite segmente ale societăţii
umane se văd astfel confruntate cu diverse schimbări şi cu necesitatea adaptării
la ritmul acestora.
În cursul a mai multor întâlniri internaţionale relativ recente, organizate de
catre ONU la nivel global, Consiliul Interguvernamental pentru Schimbări Globale
(IPCC), prin Grupul de Lucru II, a trecut în revistă stadiul cunoştinţelor privind
impactul schimbărilor climatice asupra sistemelor fizice şi ecologice, asupra
sănătăţii umane şi asupra sectoarelor socio-economice. S-au inventariat, de
asemenea, informaţiile disponibile despre eficienţa tehnică şi economică a
soluţiilor şi strategiilor de adoptare sau reducere a efectelor schimbărilor climatice,
constituindu-se baza de date şi cunoştinţe pentru acţiunile potenţiale viitoare.
Articolul 2 al Programului ONU pentru schimbările climatice prevede: "...
stabilizarea concentraţiilor gazelor cu efect de seră din atmosferă la un nivel care să
prevină interferenţa periculoasă a activităţii umane în sistemul climatic. Un astfel de
nivel ar trebui atins la o scară de timp suficient de mică astfel încât să permită
ecosistemelor să se adapteze natural la schimbările climatice, şi să asigure
necesarul de hrană, care să faciliteze dezvoltarea economică într-o manieră
durabilă."
Din păcate, modificările actuale din mediu care sunt clar determinate
climatic nu pot fi îndreptate aşa uşor din cauza variabilităţii scărilor de timp luate în
considerare la procesele ce influenţează sistemul climatic (Yeh et al 1999). Aceste
modificări pentru a fi corectate ar necesita în primul rând următoarele măsuri a
căror implementare să înceapă imediat:
 ecologizarea capitalului fix implicat (totalitatea obiectivelor industriale
responsabile de emisiile gazelor cu efect de seră fără a lua în calcul închiderea
tuturor acestor capacităţi) necesită ani - decenii.
 stabilizarea concentraţiilor atmosferice (la nivelele actuale) ale gazelor cu
efect de seră necesită perioade de timp greu de determinat: decenii-milenii (luând
în calcul un nivel constant de emisii).
 echilibrarea sistemului climatic în condiţiile unui nivel stabil al
concentraţiilor gazelor cu efect de seră la nivelele actuale necesită perioade lungi
(decenii – secole). Echilibrarea nivelului mării în condiţiile unui climat stabil: secole.
 refacerea sistemelor ecologice afectate: decenii - secole (unele
schimbări, cu excepţia speciilor, sunt ireversibile).
Analiza şi corelarea datelor disponibile se află sub semnul incertitudinii;
comparabilitatea şi corectitudinea sunt în continuare funcţii ale similitudinilor scărilor
spaţiale şi de timp. Cei ce elaborează strategii în domeniu vor trebui să decidă în ce
măsură vor acţiona preventiv pentru limitarea emisiilor gazelor de seră şi sporirea
rezistenţei sistemelor vulnerabile prin mijloace de adaptare. Ei sunt confruntaţi cu
responsabilitatea de a face faţă riscului reprezentat de emisiile gazelor de seră din
activităţile umane pe fundalul unor importante incertitudini, pentru că, în contextul
puţinelor dovezi existente, aceste schimbări în mediu determinate de schimbările
climatice nu pot fi interpretate uşor. Nesiguranţa nu presupune că o naţiune nu poate
acţiona cum consideră mai bine ca să evite costurile efectelor potenţiale viitoare.
Întârziind astfel de măsuri, unele naţiuni sau chiar întreaga lume s-ar putea găsi
nepregătite în faţa unor grave probleme, sporind totodată şi posibilitatea unor
consecinţe costisitoare sau chiar ireversibile.
În viitor, dezvoltarea durabilă în sisteme economice este asigurată numai de
strategii care promovează diversitatea şi utilizarea eficientă a resurselor (Templet
1998). Problema principală a strategiilor pentru dezvoltare durabilă rămâne
modalitatea prin care poate economia actuală să furnizeze un flux crescător de
bunuri şi servicii din resurse neregenerabile epuizabile (Ayres, 1998). Ocrotirea
resurselor naturale regenerabile, promovarea lor şi extinderea utlizării lor durabile
pare a fi singura soluţie.

Estimarea ameninţărilor globale pentru natură şi mediu - elemente

structurale

Articolul 2 al Convenţiei cadru privind schimbările climatice (UNFCCC),

confirmă în mod explicit importanţa ecosistemelor naturale, a producţiei de hrană şi
a dezvoltării economice durabile. Raportul se referă la sensibilitatea, adaptabilitatea
şi vulnerabilitatea sistemelor ecologice şi economice:
-schimbările climatice determinate în continuare de om reprezintă un stres
suplimentar cu efect aditiv faţă de sistemele ecologice şi socio-economice deja
afectate de poluarea industrială din trecut. Cele mai vulnerabile sisteme sunt acelea
cu cea mai mare sensibilitate la schimbările climatice şi cea mai slabă adaptabilitate.

-majoritatea sistemelor globale sunt foarte sensibile la schimbările climatice

- sistemele ecologice naturale, sistemele economice şi sistemele societăţii umane
sunt sensibile atât la magnitudinea cât şi la ritmul acestor schimbări.
-impactul schimbărilor climatice este greu de cuantificat: studiile existente
sunt incomplete, înţelegerea curentă a multor procese critice este nesigură;
schimbările climatice la scară regională sunt dificil de prevăzut cu exactitate şi la fel
estimarea cantitativă a impactului schimbărilor climatice asupra unui anume
sistem bine localizat; sistemele sunt subiectul a multiple stresuri climatice, sau non-
climatice, a căror interacţiune este dificil de estimat şi evaluat.
Majoritatea studiilor de impact actuale, au luat în considerare răspunsul
posibil al sistemelor în faţa unor schimbări climatice rezultate doar din dublarea
concentraţiilor dioxidului de carbon atmosferic. Foarte puţine studii dintre cele
efectuate recent, au avut în vedere răspunsurile dinamice la creşterea continuă a
concentraţiilor gazelor de seră şi doar câteva studii au examinat consecinţele unei
creşteri peste dublul echivalentului de CO2 atmosferic.
Avansul tehnologic a sporit în general opţiunile de adaptare a sistemelor
organizate ca cele din agricultură şi aprovizionarea cu apă; multe regiuni ale lumii au
însă un acces limitat la aceste tehnologii şi la informaţiile necesare. Eficienţa şi
costul efectiv de utilizare al strategiilor de adaptare vor depinde de
disponibilitatea resurselor financiare, de transferul de tehnologie şi practicile
specifice (culturale, educaţionale, manageriale, instituţionale legale). Adaptarea va
putea fi facilitată prin introducerea problemelor schimbărilor climatice în deciziile
privind utilizarea resurselor şi dezvoltarea, şi în planurile de investiţii. Vulnerabilitatea
sănătăţii umane şi a sistemelor socio-economice depinde de circumstanţele
economice şi de infrastructura instituţională; aceasta implică de fapt că sistemele
ţărilor în curs de dezvoltare sunt mai vulnerabile deoarece circumstanţele economice
şi instituţionale sunt mai puţin favorabile. Locuitorii ţinuturilor aride sau semi-aride ale
zonelor din insulele mici sunt în mod deosebit vulnerabili la schimbările climatice.
Unele regiuni au devenit mai vulnerabile la furtuni, inundaţii sau secete, ca rezultat
al creşterii densităţii populaţiei în arii sensibile ca bazinele râurilor sau câmpiile
costiere. Activităţile umane, care fragmentează multe peisaje, au sporit
vulnerabilitatea sistemelor slab organizate sau neorganizate.
În concluzie, vulnerabilitatea creşte pe măsură ce capacitatea de
adaptare scade, iar reuşita adaptării, depinde de evoluţia tehnologică, de
organizarea instituţională, de posibilităţile de finanţare şi schimbul de informaţie.

Vulnerabilitatea ecosistemelor terestre şi acvatice

Efectul schimbărilor climatice asupra ecosistemelor terestre şi acvatice va fi

dificil de detectat iar schimbările bruşte, neaşteptate sunt greu de măsurat din cauza
faptului că sistemele sunt complexe şi multe feed-back-uri sunt neliniare. Cercetarea
şi monitoringul ecosistemelor sunt şi rămân în continuare esenţiale. Ecosistemele
conţin întregul rezervor genetic al Pământului, rezervor al diversităţii speciilor şi
furnizori de "bunuri şi servicii" de importanţă majoră societăţii umane: furnizează
hrană, fibre, substanţe cu proprietăţi medicinale şi energie; transformă şi
depozitează carbonul şi alţi nutrienţi; asimilează deşeuri, purifică aerul, regularizează
scurgerea apelor şi controlează inundaţiile, degradarea solului şi erodarea plajelor;
oferă oportunităţi pentru recreere şi activităţi economice. Aceste sisteme şi
funcţionarea lor s-au dovedit sensibile la ritmul şi extinderea schimbărilor climatice.
Dacă specii individuale răspund acestor schimbări, compoziţia şi distribuţia
geografică a multor sisteme se va schimba implicit, fiind posibile modificări ale
diversităţii biologice şi ale "bunurilor şi serviciilor" pe care acestea le oferă societăţii.
Dezechilibrele unor sisteme ecologice ar putea fi ireversibile chiar dacă climatul va
atinge un nou echilibru în viitor.

Zonele împădurite

Scenariile actuale (Sathaye 2000) prevăd că o creştere cu 1°C a temperaturii

medii globale, (creştere constantă) e suficientă să afecteze capacitatea de creştere
şi regenerare a pădurilor din multe regiuni precum şi compoziţia acestora. Ca o
consecinţă a modificării regimului termic şi pluvial, determinate de creşterea
cantităţii de CO2 atmosferic, o fracţiune importantă din suprafeţele împădurite
existente azi în lume, vor suferi schimbări majore în tipurile vegetale predominante;
cele mai largi schimbări sunt preconizate la latitudini înalte şi cele mai puţine la
tropice. Schimbările climatice se vor face simţite cu o viteză mai mare decât viteza
şi ritmul creşterii speciilor din păduri, capacitatea de creştere, de reproducere şi
refacere fiind depăşită. Este posibilă o schimbare a compoziţiei de specii din păduri
în timp; tipuri întregi de asociaţii pot dispărea iar noi ansambluri de specii, noi
ecosisteme se pot stabili în viitor (Jekerman 2000).
În condiţiile creşterii cantităţii de CO2, deşi productivitatea primară netă ar
putea spori, nu acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu biomasa totală, din cauza frecventelor
şi din ce în ce mai extinselor epidemii şi incendii. Cantităţi mari de carbon ar putea fi
eliberate în atmosferă în timpul trecerii de la un tip de pădure la altul, pentru că ritmul
cu care se pierde carbonul prin mortalitatea mare a pădurilor depăşeşte ritmul de
captare şi asimilare a carbonului prin creştere şi maturizare.
În zonele tropicale creşterea temperaturilor medii nu ar trebui să determine
alterări majore în compoziţia şi productivitatea speciilor, dar modificarea cantităţii de
precipitaţii, a duratei anotimpurilor şi creşterea evapotranspiraţiei ar putea
conduce la schimbări de compoziţie. Creşterea concentraţiei de CO2 atmosferic ar
putea modifica raportul carbon/azot din nutreţul ierbivorelor, reducându-i valoarea
nutritivă.
Pentru regiunile temperate, modificările aceloraşi parametri ar implica
modificarea sezoanelor de vegetaţie şi implicit a limitelor dintre asociaţiile vegetale
caracteristice.

Criosfera

Există scenarii care prevăd că 1/3 până la 1/2 din masa gheţarilor montani
existenţi ar putea dispărea în următorii 100 de ani (Keer 2000). Extinderea redusă a
gheţarilor şi reducerea stratului de zăpadă ar putea de asemenea afecta distribuţia
sezonieră a scurgerii râurilor şi a rezervelor de apă pentru agricultură. Reducerea
arealului speciilor, ar putea duce la un flux suplimentar de CO2 în atmosferă, la
schimbări în procesul ce contribuie la fluxul CH4 în atmosferă şi la dereglări de
infrastructuri la scară largă. Reducerea duratei şi grosimii gheţarilor marini ar
conduce la creşterea duratei de navigaţie pe mări sau în zonele de coastă, ce sunt în
prezent afectate de gheaţa sezonieră şi în Oceanul Artic. În următorii 50 - 100 ani
sunt aşteptate mici modificări în extinderea învelişului de gheaţă din Groelanda şi
Antartica.

Regiunile montane

Proiectata scădere în extinderea gheţarilor montani şi a stratului de zăpadă

datorită încălzirii climei va afecta sistemul hidrologic, stabilitatea solului şi sistemele
socio-economice aferente. Distribuţia altitudinală a vegetaţiei se va schimba spre
înălţimi mai mari; unele specii cu areal climatic limitat la vârfurile munţilor ar putea
dispărea datorită dispariţiei habitatului şi reducerii potenţialului de migrare. Multe
resurse inclusiv lemnul şi cele privind hrana populaţiilor specifice montane pot fi
reduse. Industria turismului şi cea recreativă, de importanţă economică sporită în
multe regiuni vor scădea în consecinţă (Jekerman 2000).

Lacuri, fluvii şi mlaştini

Ecosistemele acvatice vor fi influenţate prin modificări ale temperaturii

apei, ale regimului de scurgere şi ale nivelurilor apei. Pentru lacuri şi fluvii, încălzirea
ar avea mai mari efecte biologice la schimbări mari, unde productivitatea biologică ar
creşte şi la limitele latitudinilor scăzute ale domeniilor speciilor de apă rece, unde
extincţia ar fi cea mai mare. Încălzirea lacurilor mari şi adânci din zonele temperate le-
ar spori productivitatea; în lacurile şi râurile puţin adânci încălzirea ar putea crea
favorabilitate pentru condiţiile anoxice. Creşterea variabilităţii scurgerii, în special a
frecvenţei şi duratei inundaţiilor mari şi a secetelor, ar duce la scăderea calităţii apei şi
a productivităţii biologice a habitatelor de pe râuri. Declinul nivelului apei va fi cel mai
puternic în lacuri şi râuri cu un drenaj evaporator mare şi în bazinele cu captări mici.
Se va modifica şi distribuţia zonelor umede în general şi a mlaştinilor în special
odată cu modificările temperaturilor şi precipitaţiilor; eliberarea de gaze (CH4) din
mlaştinile de lângă mare va avea un impact asupra schimbării climatice iar efectele
vor varia de la o zonă la alta.

Sistemele din zona de coastă a mărilor şi oceanelor

Aceste sisteme cu o importanţă deosebită ecologică şi economică, se

presupune ca vor să răspunde variat la schimbări ale climei şi ale nivelului mării.
Rezultatele pot fi eroziunea ţărmurilor şi a habitatelor asociate, creşterea salinităţii
estuarelor şi acviferelor cu apă dulce, modificarea domeniilor afectate de maree din
golfuri şi râuri, modificări în transportul nutrienţilor şi sedimentelor, în modelul
contaminării microbiologice şi chimice din zonele de coastă şi creşterea inundaţiilor
ca frecvenţă şi ca mărime. Unele ecosisteme costiere sunt în mod deosebit în
pericol, de exemplu, mlaştinile cu apă sărată, mangrovele, zonele umede, recifii
de corali şi atolii, zona de deltă a unor râuri. Schimbări ale acestora ar avea efecte
asupra turismului, aprovizionării cu apă dulce, pescuitului şi biodiversităţii. Toate
acestea s-ar adăuga la problemele deja existente cauzate de poluare, modificări
fizice şi "intrările" materialelor determinate de activitatea umană.

Oceanele

Efectul ar fi creşterea peste medie a nivelului vertical, a climatului oceanic şi

a reducerii stratului de gheaţă pe mare. Ca rezultat ar fi afectate disponibilitatea
nutrienţilor, productivitatea biologică, structura şi funcţionarea ecosistemelor
marine, capacitatea acumulării de căldură şi carbon cu importante răspunsuri
asupra sistemului climatic. Aceste schimbări ar avea implicaţii pentru regiunile de
coastă, pescuit, turism, transport, comunicaţie şi structurile de lângă ţărm. Date
paleoclimatice şi experimente sugerează că pot apărea schimbări climatice bruşte
dacă influxul de apă dulce rezultat din topirea gheţarilor şi a scuturilor de gheaţă ar
slăbi circulaţia globală termohialină.

Deşerturile

Ca rezultat al schimbărilor climatice se prevede o extindere a deşerturilor,

aridizarea lor în continuare, fără o intensificare în regimul precipitaţiilor. Creşterea
temperaturilor ar putea fi o ameninţare serioasă pentru organismele care există
la marginea deşerturilor, la limitele de toleranţă termică. Impactul asupra bilanţurilor
hidrologice, asupra hidrologiei şi vegetaţiei sunt incerte. Conform Convenţiei ONU
pentru combaterea deşertificării - deşertificarea reprezintă degradarea pământurilor
în zone aride şi semiaride depinzând de factori variaţi, incluzând variaţiile climatice
şi activităţile umane. Deşertificarea poate deveni ireversibilă dacă mediul devine
din ce în ce mai uscat şi solul se degradează permanent prin eroziune şi
compactare. Adaptarea la secetă şi deşertificare se poate baza pe dezvoltarea
sistemelor de producţie diversificate.

Hidrologia şi managementul resurselor de apă

Schimbările climatice vor conduce la intensificarea ciclului hidrologic global şi

pot avea un impact major asupra resurselor regionale de apă. O schimbare în
volumul şi distribuţia apei va afecta atât rezervele de apă subterane cât şi cele de
suprafaţă utilizabile în industrie, activităţi menajere, irigaţii, hidroenergie, navigaţie,
ecosistemele acvatice şi unele activităţi recreative. Schimbări în cantitatea totală de
precipitaţii, în frecvenţa şi intensitatea acestora, afectează direct mărimea şi
momentele apariţiei inundaţiilor, dar şi a secetelor. În prezent, efectele regionale
specifice nu sunt bine determinate. Schimbări relativ mici ale temperaturii şi
precipitaţiilor cumulate cu efectele asupra evapotranspiraţiei şi umezelii solului pot
cauza modificări ample în scurgerea precipitaţiilor, mai ales în regiunile aride şi semi-
aride. În regiunile de la latitudini mari, creşterea precipitaţiilor va determina creşterea
volumului de apă scurs, în timp ce la latitudini mai mici va scădea datorită efectului
combinat al creşterii evapotranspiraţiei şi scăderii precipitaţiilor. Ploile mai intense
vor spori riscul inundaţiilor, deşi acestea nu depind doar de modificarea cantităţii
precipitaţiilor căzute ci şi de caracteristicile captării fizice şi biologice. Un climat cald
ar determina scăderea proporţiei precipitaţiilor căzute sub formă de zăpadă şi
implicit reducerea scurgerii primăvara şi creşterea celei din iarnă. Cantitatea şi
calitatea rezervelor de apă constituie probleme serioase în multe regiuni incluzând
unele arii joase de coastă, delte şi insule mici, făcând aceste regiuni vulnerabile în
mod deosebit la orice reducere adiţională a resurselor de apă. Apa curentă
disponibilă a scăzut sub 1000 mc/persoană/an într-un număr de ţări (Kuweit, Iordania,
Israel, Rwanda, Somalia, Algeria, Kenya) şi se aşteaptă să scadă şi mai dramatic în
următoarele 2-3 decenii în alte ţări (Libia, Egipt, Africa de Sud, Iran, Etiopia).
Numeroase ţări din zone de conflict sunt în mare măsură dependente de apă
provenind din afara graniţelor (Cambodgia, Siria, Sudan, Egipt, Irak).
Impactul schimbărilor climatice va depinde şi de condiţiile de bază şi de
abilitatea cu care vor răspunde managerii resurselor de apă, pe lângă modificările
climatice, creşterii populaţiei şi schimbărilor cererii şi condiţiilor tehnologice,
economice, sociale şi legislative. În unele cazuri, în special în ţările bogate cu
sisteme integrate de management al apei, o organizare şi gospodărire mai bună pot
duce la costuri minime pentru utilizatori, în multe altele însă, costurile ar putea fi mari,
în special în regiuni unde apa este o resursă limitată şi există o competiţie serioasă
între utilizatori. Părerile experţilor sunt împărţite asupra perspectivei evoluţiei
sistemului de aprovizionare cu apă în direcţia compensării impacturilor negative ale
schimbărilor climatice asupra rezervelor de apă şi satisfacerii nevoilor crescânde.
Astfel opţiunile includ:
 un management mai eficient al rezervelor existente şi al
infrastructurii,
 aranjamente instituţionale de limitare a cererii în viitor şi de
promovare a conservării resurselor de apă,
 monitorizarea îmbunătăţită şi perfecţionarea sistemelor de
prevedere a inundaţiilor şi secetelor,
 reabilitarea versanţilor, în special la tropice,
 construcţia de noi rezervoare cu o capacitate mai mare de a stoca
excesul de apă provenit din ploi şi topirea zăpezilor, etc.

Agricultura

Producţia agricolă şi schimbările de productivitate datorate schimbărilor

climatice vor varia considerabil între regiuni şi localităţi, generând modificarea
modelelor de producţie. Producţia va creşte în unele regiuni şi va descreşte în
altele, în special la tropice. Studiile existente arată că producţia agricolă globală s-ar
putea menţine relativ în aceleaşi linii de bază în condiţiile dublării cantităţii de CO 2,
dar modificări în tipul bolilor agricole şi în variabilitatea climatului vor determina
schimbări importante.
Concentrarea asupra producţiei agricole globale nu ia în calcul consecinţele
serioase posibile, mult diferite la scară locală şi regională, chiar la latitudini medii.
Multe dintre cele mai sărace populaţii ale lumii, mai ales cele din zonele tropicale şi
subtropicale ca şi cele dependente de sistemele agricole izolate în zone aride şi
semi-aride, sunt supuse riscului de secetă şi foametei: populaţii din Africa Sub-
Sahariană, Asia de Sud-est, sudul şi estul Asiei; zonele tropicale din America Latină
sau din insulele Pacificului. Pentru a limita efectele negative şi a beneficia în acelaşi
timp de avantajele schimbărilor climatice sunt necesare luarea unor importante
măsuri de adaptare ca:
 -modificări ale mărimii recoltelor şi ale varietăţii acestora, îmbunătăţirea
managementului apei şi sistemelor de irigaţii, modificări în planificarea
semănatului sau în tehnicile de cules etc.
-extinderea adaptabilităţii - depinde de posibilităţile materiale, îndeosebi în
ţările în curs de dezvoltare - de accesul la tehnologie şi cunoaştere; de ritmul
schimbărilor climatice; de constrângeri bio-fizice cum ar fi disponibilitatea resurselor
de apă, caracteristicile solului şi caracteristicile genetice ale recoltelor. Costurile de
implementare a strategiilor de adaptare ar putea constitui o povară serioasă pentru
aceste ţări în curs de dezvoltare; pe de altă parte, strategiile de adaptare ar putea
economisi bani în unele ţări, existând în prezent şi incertitudini importante privind
capacitatea diferitelor regiuni de a se adapta cu succes la schimbările climatice
proiectate (Jekerman 2000). O posibilitate interesantă este cea oferită de schimbarea
folosinţei terenurilor degradate în terenuri forestiere prin împădurire, utilizând o serie de
facilităţi financiare existente (Borlea 2002).

Producţia forestieră

Producţia forestieră ar putea deveni insuficientă pentru satisfacerea

consumurilor proiectate, datorită atât factorilor climatici, cât şi celor ne-climatici.
Pădurile boreale vor suferi pierderi variate datorită încălzirii climei, reducând stocurile
şi disponibilitatea producerii de lemn pe termen lung. Pădurile temperate vor suferi
mai puţin, dar în cele tropicale, se prevede scăderea producţiei forestiere la jumătate
din cauze ne-climatice legate de activitatea umană (Jekerman 2000).

Pescuitul

Reducerea pescuitului şi diminuarea zonelor cu puiet ca şi poluarea din

zonele de coastă şi din larg se vor adăuga la efectele schimbărilor climatice. La nivel
global, producţia de peşte oceanic se estimează să rămână constantă. Principalele
efecte se vor simţi la nivel local şi naţional prin schimbarea localzării centrelor de
producţie a speciilor de peşti. Efectele pozitive, ca prelungirea sezonului favorabil
creşterii, mortalitatea mai scăzută pe timpul iernii şi ritmuri mai rapide de creştere la
latitudini mai mari, pot fi diminuate prin factori negativi cum ar fi modificări în rutele
de migraţie, în modelele reproductive şi în relaţiile dintre ecosisteme.

Infrastructurile socio-economice

Schimbările climatice şi efectul de creştere a nivelului mării pot avea

consecinţe negative asupra infrastructurii energetice şi a transporturilor, asupra
industriei, aşezărilor umane, companiilor de asigurare a proprietăţilor, turismului şi
sistemelor culturale şi valorice.
 În general, sensibilitatea la schimbări climatice a sectoarelor energetic,
industrial şi de transport este relativ scăzută dacă o comparăm cu cea a
ecosistemelor agricole sau naturale, iar capacitatea de adaptare prin management şi
înlocuirea naturală de capital se aşteaptă să rămână ridicată. Este de presupus că
infrastructura şi activităţile din aceste sectoare trebuie să facă faţă unor schimbări
neaşteptate, bruşte, de frecvenţă şi intensităţi ridicate. Subsectoarele şi activităţile
cele mai sensibile la schimbările climatice includ agroindustria, domeniul energetic,
producţia de energie regenerabilă ca hidroelectricitatea şi biomasa, domeniul
construcţiilor, unele activităţi de transport, structurile existente de prevenire a
inundaţiilor şi infrastructura de transport localizată în zone vulnerabile (zone de
coastă).

Schimbările climatice vor spori în mod cert vulnerabilitatea la inundaţii şi vor

conduce la pierderea de teren prin eroziune, în special în zonele de coastă. Se
estimează ca aproape 46 milioane de oameni/an sunt expuşi la riscul inundaţiilor
(această estimare rezultă prin multiplicarea numărului actual de oameni ce trăiesc în
zonele de coastă, neprotejate împotriva inundaţiilor şi cu deplasări mari de
populaţie). În lipsa posibilităţilor de adaptare, o creştere cu 50 cm a nivelului mării ar
spori acest număr la 92 milioane; iar o creştere de l m 1-ar ridica la 118 milioane.
Dacă se iau în calcul şi creşterile numerice ale populaţiilor, estimările continuă să ia
amploare substanţial. Unele populaţii din insule mici sau din ţări costiere cu o mare
densitate a populaţiei, se vor confrunta cu probleme mari, datorită faptului că
sistemele lor de apărare costiere şi spre larg sunt firave Pentru aceste ţări, creşterea
nivelului mării ar putea determina migraţii interne şi transfrontaliere întinse.
Numeroase studii au evaluat vulnerabilitatea la o creştere cu l m a nivelului mării,
estimată ca vârf în 2100 deşi se are în vedere proiectarea unei creşteri şi după 2100.
Aceste studii evidenţiază un risc deosebit pentru insulele mici şi delte. Pierderile de
teren sunt estimate la 0,05% pentru Uruguay, 1% pentru Egipt, 6% pentru Olanda
şi 17,5% pentru Bangladesh, iar pentru Atolul Majuro din Arhipelagul. Marshal până
la 80%, date fiind sistemele prezente de protecţie; peste 70 milioane de oameni din
China şi Bangladesh sunt afectaţi de asemenea. Multe naţiuni se confruntă cu
pierderi de până la 10% din produsul intern brut; datorită costurilor de protecţie
anuale şi programelor înregistrate.
Cele mai vulnerabile aşezări umane sunt localizate în zone joase sau
înclinate şi degradate ale ţărilor în curs de dezvoltare care nu dispun de resursele
necesare pentru a face faţă impactului. Managementul efectiv al zonelor de coastă şi
organizarea utilizării terenurilor pe baza principiului precauţiei, ar putea ajuta direct
locuitorii acestor zone (câmpii inundabile, dealuri cu pante abrupte, zone joase de
coastă). Efectul cel mai evident şi distructiv asupra populaţiilor ar fi migraţia forţată.
Schimbările în variabilitatea climatului şi riscul evenimentelor extreme pot fi dificil de
prevăzut şi chiar de detectat, ceeea ce duce la dificultatea companiilor de asigurări în
a evalua cât mai acceptabil compensaţiile cât mai potrivit; un risc mai mare va
determina fie creşterea valorii asigurărilor fie imposibilitatea acoperirii unei zone
vulenerabile întregi. Dacă astfel de dificultăţi nu vor fi rezolvate, campaniile nu vor
putea să-şi onoreze contractele de asigurare, fapt ce ar determina slăbirea unor
sectoare economice, cum este cel bancar.

Sănătatea umană
 Deasemenea se presupune că schimbările climatice vor avea efecte
adverse semnificative asupra sănătăţii umane. Impactul se va manifesta direct (prin
expunerea la temperaturi extreme sau prin dereglarea frecvenţei şi intensităţii cu
care apar evenimente extreme) sau indirect, prin consecinţele acestor schimbări
asupra infrastructurii, asupra sistemelor biologice, asupra atmosferei, asupra
resurselor etc., fiind destul de probabil ca, pe termen lung, să predomine aceste
efecte indirecte.
Efectele directe asupra sănătăţii includ creşterea mortalităţii
(predominant cardiorespiratorie) şi morbidităţii datorate unei creşteri anticipate a
intensităţii şi duratei valurilor de căldură.
Efectele indirecte se referă la sporirea potenţialului de transmitere a bolilor
infecţioase (malaria, febra galbenă, encefalita virală etc.), rezultând din extinderea
domeniului geografic şi a sezoanelor favorabile organismelor vector al bolilor. Spre
exemplu, potenţialul de transmitere a malariei la o creştere cu 2 - 3° C a temperaturii,
ar spori de la 45% din populaţia lumii la 60% până în ultima jumătate a secolului
următor. Aceasta ar putea conduce la o creştere a incidenţei malariei de la
aproximativ 50 - 80 milioane cazuri anuale până la aproximativ 500 milioane cazuri
anual, la nivel global, cu precădere în cadrul populaţiilor tropicale, subtropicale sau
celor mai puţin protejate din zonele temperate. Alte boli infecţioase îşi pot spori
incidenţa ca rezultat al temperaturilor ridicate, al inundaţiilor tot mai dese şi al
creşterii densităţii populaţiei. Efecte indirecte adiţionale includ tulburări respiratorii
şi alergice datorate creşterii concentraţiilor poluanţilor în atmosferă. Expunerea la
un aer poluat şi la evenimentele atmosferice stresante sporesc gradul de mortalitate
şi de morbiditate. Unele regiuni se confruntă cu un declin al caracteristicilor
nutriţionale ca rezultat al impactului negativ asupra productivităţii agricole şi a
producţiei de peşte. Consecinţe majore asupra sănătăţii umane vor avea şi
limitarea sau poluarea rezervelor de apă dulce.
Extinderea tulburărilor de sănătate determinate de schimbările climatice
depinde de numeroşi factori, coexistenţi şi în interacţiune, factori ce
caracterizează vulnerabilitatea unei populaţii, inclusiv de circumstanţele de
mediu şi socio-economice, de starea imunitară şi nutriţională, de densitatea mare
a populaţiei şi accesul la servicii de asistenţă socială de calitate incluzând o
tehnologie de protecţie (purificarea aerului, aerul condiţionat, vaccinarea etc),
pregătirea pentru dezastre şi îngrijirea potrivită.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 principalele schimbări globale sunt: creşterea incidenţei evenimentelor extreme

cu temperaturi foarte ridicate, precipitaţii intense în anumite perioade ce
determinat ulterior secete şiau dus respectiv la izbucnirea epidemiilor,
dereglarea compoziţiei, structurii şi funcţionării ecosistemelor inclusiv dispariţia
ireversibilă a unor specii.
 Modificările actuale din mediu care sunt clar determinate climatic nu pot fi
îndreptate aşa uşor din cauza variabilităţii scărilor de timp luate în considerare
la procesele ce influenţează sistemul climatic. Aceste modificări pentru a fi
corectate ar necesita în primul rând următoarele măsuri a căror implementare să
înceapă imediat:
 o ecologizarea capitalului fix implicat (totalitatea obiectivelor industriale
responsabile de emisiile gazelor cu efect de seră fără a lua în calcul
închiderea tuturor acestor capacităţi)
o stabilizarea concentraţiilor atmosferice (la nivelele actuale) ale gazelor cu
efect de seră necesită perioade de timp greu de determinat.
o echilibrarea sistemului climatic în condiţiile unui nivel stabil al
concentraţiilor gazelor cu efect de seră la nivelele actuale
o refacerea sistemelor ecologice afectate:

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt principalele schimbari globale?

2. Cum vor varia producţia agricolă şi schimbările de productivitate datorate
schimbărilor climatice între regiuni şi localităţi conform prognozelor
actuale?
3. Cum vor varia producţia forestiera şi schimbările de productivitate ale
padurilor datorate schimbărilor climatice între regiuni şi localităţi conform
prognozelor actuale?
4. Cum va varia producţia piscicola datorata schimbărilor climatice conform
prognozelor actuale?

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

CLASIFICARI ACTUALE ALE SPECIILOR SI ALE ARIILOR

PROTEJATE

Cuvinte cheie: specii protejate, specii vulnerabile, specii in pericol, Lista

Roşie IUCN

Rezumat
IUCN a stabilit iniţial 10 categorii de conservare privind statutul speciilor rare
(speciile din categoriile 2-4 sunt considerate ameninţate cu dispariţia). Printr-o largă
accepţiune, aceste categorii s-au generalizat, pentru că şi-au dovedit utilitatea şi au
focalizat atenţiei specialiştilor dar şi a publicului larg spre speciile de interes deosebit şi
spre cele ameninţate cu dispariţia. Aceste specii sunt protejate azi prin acorduri
internaţionale. În scopul impunerii restricţiilor legale care însoţesc aceste categorii şi
a implicaţiilor financiare ce rezultă pentru proprietarii de terenuri, corporaţii, guverne
etc., a trebuit să fie lămurită definiţia fiecărei categorii, în 1994, IUCN a realizat un nou
sistem de clasificare a speciilor pe trei nivele, bazat pe probabilitatea dispariţiei
speciilor, elaborând definiţii şi îndrumări îmbunătăţite cu evaluări cantitative (IUCN,
1994b, 1996). Categoriile şi Criteriile din Lista Roşie IUCN clasifică speciile cu mare
risc de dispariţie într-un sistem uşor şi larg înţeles la nivelul întregului glob terestru.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

Conţinut

Evoluţia clasificărilor categoriilor de conservare a speciilor si

a categoriilor de arii protejate în sistemul propus de IUCN

IUCN a stabilit iniţial 10 categorii de conservare privind statutul speciilor rare

(speciile din categoriile 2-4 sunt considerate ameninţate cu dispariţia). Printr-o largă
accepţiune, aceste categorii s-au generalizat, pentru că şi-au dovedit utilitatea şi au
focalizat atenţiei specialiştilor dar şi a publicului larg spre speciile de interes deosebit şi
spre cele ameninţate cu dispariţia. Aceste specii sunt protejate azi prin acorduri
internaţionale precum Convenţia CITES. Categoriile IUCN de conservare a speciilor
sunt:

1. specii dispărute: o specie (sau alt taxon, ca subspecie şi varietate)

despre care se ştie cu siguranţă că nu mai există,
2. specii dispărute din sălbăticie: speciile mai există doar cultivate, în
captivitate sau ca populaţii naturalizate în afara habitatului natural (zimbrul),
 3. specii în pericol iminent: specii care prezintă un risc extrem de ridicat de
dispariţie din sălbăticie în viitorul imediat,
4. specii în pericol: specii care prezintă riscul major de a dispărea în viitor,
5. specii vulnerabile: specii cu riscul de a dispărea în viitor. Pe termen
mediu specia poate deveni în pericol,
6. specii dependente de conservare: nu sunt ameninţate în prezent, dar
sunt dependente de un program de conservare, fără de care ar deveni ameninţate cu
dispariţia,
7. specie aproape ameninţată: specia este aproape de a fi considerată
ameninţată,
8. specie insuficient cunoscută: specia nu este considerată aproape
ameninţată sau ameninţată deoarece nu au fost niciodată şi nu sunt nici astăzi date
suficiente pentru a putea face o evaluare,
9. specie despre care există o deficienţă actuală de date: datele existente
astăzi sunt inexacte sau insuficiente pentru a determina riscul de a dispărea al speciei, în
multe cazuri, speciile nu au fost văzute de ani sau zeci de ani. Sunt necesare foarte
multe informaţii înainte ca specia să fie încadrată într-o categorie ameninţată,
10. specie neevaluată: specia nu a fost încă evaluată pentru a fi încadrată
într-o categorie IUCN.
În scopul impunerii restricţiilor legale care însoţesc aceste categorii şi a
implicaţiilor financiare ce rezultă pentru proprietarii de terenuri, corporaţii, guverne
etc., a trebuit să fie lămurită definiţia fiecărei categorii, în 1994, IUCN a realizat un nou
sistem de clasificare a speciilor pe trei nivele, bazat pe probabilitatea dispariţiei
speciilor, elaborând definiţii şi îndrumări îmbunătăţite cu evaluări cantitative (IUCN,
1994b, 1996):

1. specii dispărute
2. specii ameninţate în fază critică : au o probabilitate de 50% sau mai mare
de a dispărea în 10 ani sau 3 generaţii dacă au o durată de viaţă mai mare,
3. specii ameninţate: au o probabilitate de 20% de a dispărea în 20 de ani
sau 5 generaţii,
4. specii vulnerabile: au o probabilitate de 10% sau mai mult de a dispărea
în 100 ani.

Pentru încadrarea unei specii în una din aceste categorii este necesară
existenţa uneia dintre următoarele informaţii:

-declin evident în numărul de indivizi,

-mărimea arealului geografic ocupat de specii şi numărul populaţiilor,

-numărul total de indivizi vii şi numărul de indivizi fertili,

-declinul prognozat/aşteptat în numărul indivizilor, dacă continuă tendinţele

demografice
curente sau distrugerea habitatului,

-probabilitatea ca specia să dispară într-un anumit număr de ani sau generaţii.

 Aceste criterii cantitative de stabilire a gradului de ameninţare se bazează pe
analiza viabilităţii populaţiilor şi se concentrează în special pe tendinţele demografice
ale speciei şi condiţiile de habitat. Speciile pot atinge un stadiu critic prin restrângerea
arealului, pierderea habitatului, dezechilibru ecologic sau exploatarea comercială
(Catizzone, Larsson, Svensson, 1998; Puumalainen 2001).

World Conservation Monitoring Centre (WCMC) a evaluat şi descris ca

ameninţate aproape 60000 specii vegetale şi peste 5 000 specii animale: specii de peşti
(700), amfibieni (100), reptile (200), moluşte (900), insecte (500), crustacee din apele
interioare (400), păsări (l 100) şi mamifere (l 100) (IUCN, 1996).

În ce priveşte ţara noastră primele acţiuni în sensul clasificării IUCN sunt:

 Lista roşie a plantelor superioare (Olteanu şi alţii, 1994). În totalul de 3

700 de specii, în Lista roşie a plantelor superioare din România sunt incluse 23
plante declarate monumente ale naturii, 74 dispărute, 39 periclitate, 171 vulnerabile şi
1253 rare. De asemenea au fost identificaţi 110 taxoni endemici (69 specii şi 41
subspecii) pentru România (ex. garofiţa Pietrei Craiului - Dianthus callizonus,
endemică pentru Munţii Piatra Craiului, Andryala levitomentosa, endemism pentru
Munţii Rodnei etc.). Centre de faună endemică au fost identificate în munţii Rarău,
Giumalău, Hăşmaşul Mare, Făgăraş, Parâng, Cernei, Semenic, Almăj şi Bihor,
 Cartea roşie a verterbratelor (Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului, 2000) are incluse 707 vertebrate din care 55 periclitate, 69 vulnerabile şi 24
rare, cea mai mare pondere având-o păsările şi mamiferele.
 Cartea roşie a vertebratelor din România, ediţia 2005, a fost elaborată
de un colectiv format din specialişti ai Academiei Române şi ai Muzeului de Istorie
Naturală Grigore Antipa. Speciile au fost incluse în cartea roşie a vertebratelor pe
baza criteriilor stabilite de către Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii
(IUCN).
Cele mai importante acţiuni recente privind ocrotirea naturii şi a speciilor
periclitate s-au făcut în Elveţia privind evaluarea statutului de conservare a 2 106
specii de plante şi animale care sunt în prezent pe Lista Roşie a speciilor ameninţate
din această ţară. În premieră în Elveţia s-a definit o Listă Albastră, a speciilor care se
refac prin succesul programelor de conservare (317 specii au fost identificate ca stabile
sau cu abundenţă în creştere) (Hintermann, 1997).

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Populaţia şi mărimea populaţiei (Criteriile A, C şi D). Termenul populaţie este

folosit într-un sens specific în Criteriile din Lista Roşie, care este diferit de
înţelesul său biologic obişnuit. Populaţia este definita în acest context ca
numărul total de indivizi ai unui taxon. Din raţiuni funcţionale, datorate în
 primul rând diferenţelor dintre diferite forme de viaţă, mărimea populaţiei se
măsoară doar ca număr de indivizi maturi. În cazul taxonilor dependenţi în
mod obligatoriu de alţi taxoni pe durata întregului lor ciclu de viaţă sau doar pe
o parte a acestuia, se vor utiliza valori biologice adecvate pentru taxonul
gazdă.
 Subpopulaţii (Criteriile B şi C). Subpopulaţiile se definesc ca grupuri distincte
din punct de vedere geografic sau în baza altui criteriu, grupuri în cadrul unei
populaţii între care exista schimburi demografice sau genetice reduse,
neînsemnate (în mod tipic un individ sau gamet care migrează cu succes pe
an, sau mai puţin).
 Indivizi maturi (Criteriile A, B, C şi D). Numărul indivizilor maturi este numărul
indivizilor despre care se ştie, se estimează sau se deduce că sunt capabili de
reproducere. Când se estimează această cantitate, următoarele lucruri trebuie
avute în vedere :
- Indivizii maturi care nu vor produce niciodată noi membri nu vor fi număraţi
(de exemplu, densităţile sunt prea scăzute pentru fertilizare).
- În cazul populaţiilor în care există anumite raporturi speciale în ceea ce
priveşte reproducerea şi creşterea puilor, este potrivită folosirea unor
estimări mai reduse a numărului de indivizi maturi, luând în considerare
aspectul menţionat.
- Unde mărimea populaţiei este fluctuantă, folosiţi o estimare mai redusă. În
cele mai multe cazuri aceasta va fi mult mai mică decât media.
- Unităţile de reproducere în cadrul unei clone vor fi numărate ca indivizi, cu
excepţia cazurilor în care astfel de unităţi sunt incapabile să
supravieţuiască (de ex. coralii).
- În cazul unor taxoni care în mod natural pierd toţi indivizii lor maturi sau un
subset al acestora într-un anumit moment din ciclul lor de viaţă, estimarea
trebuie realizată la momentul potrivit, când indivizii maturi sunt disponibili
pentru reproducere.
- Indivizii reintroduşi trebuie să fi dat naştere unor indivizi viabili înainte de a
fi consideraţi indivizi maturi.
 Generaţia (Criteriile A, C şi E).Durata unei generaţii o reprezintă vârsta medie
a părinţilor grupului prezent (adică a indivizilor nou născuţi din cadrul
populaţiei). Aceasta este mai mare decât vârsta la prima înmulţire şi mai mică
decât vârsta celui mai în vârstă individ care se reproduce, cu excepţia
taxonilor care se reproduc o singură dată. Acolo unde durata unei generaţii
variază în condiţii de ameninţare, va fi utilizată durata cea mai naturală,
anterioară perturbării.
 Reducerea (Criteriul A). O reducere reprezintă un declin al numărului de
indivizi maturi având cel puţin valoarea (%) afirmată în funcţie de criteriu, pe o
perioadă de timp (ani) specificată, deşi declinul nu e necesar să fie continuu.
O reducere trebuie interpretată ca parte a unei fluctuaţii doar dacă există
dovezi temeinice în acest sens. Faza descendentă a unei fluctuaţii nu este în
mod normal considerată ca o reducere.
 Declinul continuu (Criteriile B şi C). Un declin continuu este un declin recent,
prezent şi probabil viitor (care poate fi egal, neregulat sau sporadic) care
poate să continue în ipoteza în care nu se iau măsuri pentru remedierea sa.
Fluctuaţiile nu sunt în mod normal privite ca un declin continuu, însă un declin
constatat nu trebuie considerat fluctuaţie decât dacă există dovezi în acest
sens.
 Fluctuaţii extreme (Criteriile B şi C). Se poate spune că fluctuaţiile extreme
apar la o serie de taxoni atunci când mărimea populaţiei sau aria de distribuţie
variază considerabil, rapid şi frecvent, în mod caracteristic cu o variaţie mai
mare decât un ordin de magnitudine (adică o creştere sau descreştere de 10
ori faţă de normal).
 Sever fragmentată (Criteriul B). Expresia sever fragmentată se referă la
situaţia în care riscul crescut de dispariţie a taxonului rezultă din faptul că
majoritatea indivizilor săi se găsesc în subpopulaţii reduse ca număr şi relative
izolate (în anumite circumstanţe, aceasta se deduce din informaţiile despre
habitat). Aceste subpopulaţii reduse pot dispărea, cu o probabilitate redusă de
recolonizare.
 Aria geografică pe care se manifestă fenomenul (Criteriile A şi B). Aria
geografică pe care se manifestă fenomenul este definit ca aria cuprinsă în
interiorul celei mai scurte graniţe continue imaginare care poate fi desenată
astfel încât să cuprindă toate amplasamentele/poziţiile cunoscute, deduse sau
proiectate în care un taxon apare în prezent, cu excepţia cazurilor accidentale.
Această măsură poate exclude discontinuităţile şi disjuncţiile în cadrul
distribuţiei de ansamblu a taxonilor (de exemplu, arii extinse de habitat evident
neadecvat) (a se vedea însă mai jos aria ocupată). Întinderea fenomenului
poate fi adeseori măsurată cu ajutorul unui poligon convex minim (cel mai mic
poligon în care nici un unghi intern nu este mai mare de 180 grade şi care
conţine toate locurile în care taxonul apare).
 Aria ocupată (Criteriile A, B şi D). Aria ocupată este definită ca aria legată de
întinderea fenomenului (a se vedea mai sus), care este ocupată de un taxon,
cu excepţia cazurilor accidentale (de vagabondaj). Măsura reflectă faptul ca
un taxon nu va apărea în mod obişnuit pe toată aria de întindere a
fenomenului, care poate conţine habitate inadecvate sau neocupate. În unele
cazuri (de exemplu colonii de cuiburi care nu pot fi mutate, locuri vitale pentru
hrănire pentru taxonii migratori), aria de ocupare este reprezentată de
suprafaţa cea mai mica esenţială în orice stadiu/moment pentru supravieţuirea
populaţiilor existente aparţinând unui taxon. Mărimea ariei ocupate va fi o
funcţie a scării la care este măsurată şi trebuie să fie la o scară potrivită cu
aspectele biologice relevante ale taxonului, cu natura ameninţărilor şi cu
datele disponibile (a se vedea în Preambul). Pentru evitarea inconşistenţei
evaluărilor datorate estimării ariei de ocupare la diferite scări, poate este
necesară standardizarea estimărilor prin aplicarea unui factor de corecţie a
scării. Este însă dificil să oferi o îndrumare strictă relativ la cum trebuie
realizată standardizarea deoarece tipuri diferite de taxoni prezintă relaţii scara-
suprafaţa diferite.
 Locaţia (Criteriile B şi D). Termenul locaţie defineşte o arie distinctă din punct
de vedere geografic şi ecologic, în care un singur eveniment care reprezintă o
ameninţare poate afecta rapid toţi indivizii taxonului prezent. Mărimea locaţiei
depinde de aria acoperită/afectată de evenimentul ameninţare şi poate include
parte dintr-una sau mai multe subpopulaţii. Acolo unde un taxon este afectat
de mai multe evenimente ameninţare, locaţia trebuie definită luând în
considerare ameninţarea plauzibilă cea mai serioasă.
 Analiza cantitativă (Criteriul E). O analiză cantitativă este definită în acest
context ca orice formă de analiză care estimează probabilitatea de dispariţie a
unui taxon, bazată pe datele cunoscute referitoare la evoluţia acestuia,
cerinţele privitoare la habitat, ameninţări şi orice opţiuni de management
 specificate. Analiza viabilităţii populaţiei (PVA) este o astfel de tehnică.
Analizele cantitative ar trebui să utilizeze toate datele disponibile existente. În
situaţia în care cantitatea de informaţie este limitată, astfel de date care sunt
disponibile pot fi utilizate pentru a oferi o estimare a riscului de dispariţie (de
pildă, estimarea impactului evenimentelor drastice asupra habitatului). În
prezentarea rezultatelor analizelor cantitative, presupunerile (care trebuie să
fie adecvate şi să poată fi apărate), datele utilizate şi incertitudinea în privinţa
datelor şi a modelului cantitativ, trebuie documentate.

Întrebări de autoevaluare

1. Primele acţiuni în sensul clasificării IUCN in ce priveşte ţara noastră?

2. Care sunt categoriile de specii in pericol in Romania?
3. Care sunt ţintele specifice pentru categoriile şi criteriile din Lista Roşie
IUCN?

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei (opţional)

Borlea Gh. F., 2007- Protecţia naturii şi conservarea biodiversităţii , Editura EUROBIT,
p52-80.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

CATEGORII DE ARII PROTEJATE IN SISTEMUL IUCN

 Cuvinte cheie: rezervatie stricta, arie salbatica, monument al naturii,

parc national, arie de gestionare a habitatelor/speciilor, peisaj terestru/marin
protejat: arie protejată, gestionată în principal pentru conservarea peisajelor
terestre/marine şi de recreere, arie protejată cu resurse gestionate
 Rezumat

În 1978 IUCN a publicat raportul elaborat de CNPPA "Categorii, Obiective şi

Criterii pentru Ariile Protejate" având ca subiect criteriile şi nomenclatura ariilor
protejate. Acest raport a propus 10 categorii. Acest sistem de clasificare a
fost utilizat pe scară largă in trecut. A fost încorporat în anumite legislaţii naţionale,
utilizat în dialogul între managerii ariilor protejate de pe tot globul şi a format structura
organizatorică a Listei ONU pentru Parcuri Naţionale şi Arii Protejate.
Practica a arătat că sistemul de clasificare din 1978 a necesitat să fie revizuit şi
actualizat pentru a fi adaptat la condiţiile tot mai variate de astăzi. Luând în
considerare diferitele priorităţi acordate acestor obiective de management, s-au
departajat foarte clar şase categorii de arii protejate. Luând în considerare diferitele
priorităţi acordate acestor obiective de management, se pot departaja foarte clar cele
şase categorii de arii protejate. Luând în considerare diferitele priorităţi acordate
acestor obiective de management, se pot departaja foarte clar cele şase categorii de
arii protejate. Luând în considerare diferitele priorităţi acordate acestor obiective de
management, se pot departaja foarte clar cele şase categorii de arii protejate. Luând
în considerare diferitele priorităţi acordate acestor obiective de management, se pot
departaja foarte clar şase categorii de arii protejate. Ariile protejate sunt definite
acum de obiectivele de management şi nu de denumirea categoriei respective, din
considerente practice, şi pentru o acurateţe sporită.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

Conţinut

Prima etapă în efortul de clasificare a ariilor protejatea fost definirea

termenului de "parc naţional" în 1969 de către Adunarea Generală IUCN. Munca de
pionierat a fost desfăşurată de Dr. Ray Dasmann, care a elaborat apoi şi un sistem
preliminar de clasificare publicat de către IUCN în anul 1973. În 1978 IUCN a
publicat raportul "Categorii, Obiective şi Criterii pentru Ariile Protejate" având ca
subiect criteriile şi nomenclatura ariilor protejate. Acest raport a propus următoarele
10 categorii:

I Rezervaţie Ştiinţifică/Rezervaţie Naturală Strictă

II Parc Naţional
III Monument Natural
IV Rezervaţie de Conservare a Naturii /Rezervaţie Naturală Gospodărită
V Peisaj Protejat
VI Rezervaţie de Resurse
VII Arie Naturală Biotică/Rezervaţie Antropologică
VIII Arie Gestionată pentru Utilizări Multiple/Arie cu Resurse Gospodărite
IX Rezervaţie a Biosferei
 X Sit al Patrimoniului Mondial Natural

Acest sistem de clasificare a fost utilizat pe scară largă. A fost încorporat în

anumite legislaţii naţionale, utilizat în dialogul între managerii ariilor protejate de pe
tot globul şi a format structura organizatorică a Listei ONU pentru Parcuri Naţionale şi
Arii Protejate.

Practica a arătat că sistemul de clasificare din 1978 a necesitat să fie

revizuit şi actualizat pentru a fi adaptat la condiţiile tot mai variate de astăzi.

Ca urmare, în 1984, IUCN a stabilit un Comitet Coordonator, pentru

revizuirea sistemului de clasificare al ariilor protejate. Acest proces a trebuit să ia în
considerare şi câteva decizii ale Adunării Generale referitoare la interesele populaţiei
indigene, ariile de sălbăticie, peisajele terestre şi acvatice protejate. Raportul
Comitetului Coordonator a fost prezentat la o întâlnire în timpul Adunării Generale a
IUCN de la Perth- Australia, în 1990, concluzia fiind că primele cinci categorii ale
sistemului vechi trebuie să fie menţinute pentru a forma baza sistemului actualizat;
dar totodată, s-a propus abandonarea categoriilor VI - X. Raportul a fost bine primit şi
supus unei revizuiri mai largi la cel de al IV-lea Congres Mondial al Parcurilor
Naţionale şi Ariilor Protejate desfăşurat în Caracas, Venezuela în februarie 1992.
Grupul de lucru care s-a ocupat de acest subiect în cursul Congresului a beneficiat
de un material de bază pe care l-a revizuit şi a recomandat elaborarea unor linii
directoare care să le înlocuiască pe cele adoptate în 1978. Astfel, liniile directoare
actuale reprezintă punctul culminant al unui proces extensiv şi participativ, care a
implicat o revizuire pe scară largă a ariilor protejate de-a lungul unui mare număr de
ani. În concluzie, aceste noi linii directoare au urmatoarele particularităţi:

- aderă la principiile elaborate în 1978 şi reafirmate în raportul Grupului de

Lucru din 1990,
- actualizează liniile directoare din 1978 pentru a reflecta experienţa câştigată
de-a lungul anilor în aplicarea sistemului de categorisire,
- reţin primele cinci categorii, simplificând terminologia şi prezentarea;
- adaugă o nouă categorie,
- recunosc că sistemul trebuie să fie suficient de flexibil pentru a se adapta
complexităţii lumii reale,
- ilustrează fiecare din cele şase categorii cu un număr de studii de caz pentru
a arăta cum sunt aplicate categoriile,
- pun la dispoziţie un instrument de management şi nu o prescripţie restrictivă.
Punctul de plecare este reprezentat de o definire a ariei protejate. Definiţia
adoptată este derivată din cea dată de Grupul de Lucru asupra Categoriilor Ariilor
Protejate desfăşurat la cel de al patrulea Congres Mondial al Parcurilor Naţionale şi
Ariilor Protejate: aria protejată este o arie terestră sau marină având ca rol principal
protecţia şi menţinerea diversităţii biologice şi a resurselor naturale şi culturale
asociate, gospodărită legal si eficient. Definiţia îmbrăţişează întregul "univers" al
ariilor protejate. Toate categoriile trebuie să se regăsească în această definiţie.
Deşi toate ariile protejate satisfac scopurile generale ale acestei definiţii,
practic însă, scopurile clare pentru care sunt gospodărite ariile protejate sunt diverse:
  cercetare ştiinţifică,

 protecţia vieţii sălbatice

 protecţia diversităţii speciilor şi a diversităţii genetice

 menţinerea serviciilor

 protecţia unor trăsături naturale şi culturale specifice

 turism şi recreere

 educaţie

 utilizare durabilă a resurselor ecosistemelor naturale

 menţinerea caracteristicilor culturale şi tradiţionale

Luând în considerare diferitele priorităţi acordate acestor obiective de

management, se pot departaja foarte clar cele şase categorii de arii protejate.

Ariile protejate sunt definite de obiectivele de management şi nu de

denumirea categoriei respective, din considerente practice, şi pentru o acurateţe
sporită, vom face următoarea abordare pentru categoriile actuale de arii protejate în
sistemul IUCN:

Arii gospodărite în principal pentru: Denumire:

I. Protecţie strictă Rezervaţie Naturală

Strictă/Arie Naturală Sălbatică

II. Conservarea ecosistemelor Parc Naţional

şi recreere

III. Conservarea trăsăturilor naturale Monument al Naturii

IV. Conservare prin management activ Arie de gestionare a

habitatelor/speciilor

V. Conservare şi recreere Peisaj terestru şi marin

protejat

VI. Utilizarea durabilă a resurselor Arie Protejată cu resurse

gestionate
 Multe arii protejate au şi obiective secundare de management, mai ales
relaţia dintre obiectivele de management şi categorii este ilustrată în tabelul 1.

Obiective de management pentru arii protejate incluse în categoriile IUCN

Tabel 1

Obiectiv de management Ia Ib II III IV V VI

Cercetare ştiinţifică 1 3 2 2 2 2 3

Protecţia sălbăticiei 2 1 2 3 3 - 2

Protecţia diversităţii speciilor şi genetice 1 2 1 1 1 2 1

Menţinerea serviciilor 2 1 1 - 1 2 1

Protecţia trăsăturilor naturale/culturale specifice - - 2 1 3 1 3

Turism şi recreere - 2 1 1 3 1 3

Educaţie - - 2 2 2 2 3

Utilizarea durabilă a resurselor ecosistemelor - 3 3 - 2 2 1

naturale

Menţinerea atributelor culturale /tradiţionale - - - - - 1 2

Legendă: 1 Obiectiv primar

2 Obiectiv secundar

3 Obiectiv potenţial
aplicabil

- Neaplicabil

Această analiză reprezintă baza pe care s-a dezvoltat sistemul internaţional

IUCN de clasificare a ariilor protejate actual, prezentat în aceste linii directoare.
Câteva aspecte principale sunt demne de reţinut:

- la baza clasificarii se află obiectivul primar de management,

- atribuirea unei anumite categorii nu reprezintă un comentariu
asupra eficienţei managementului,
- sistemul internaţional de grupare în categorii este universal recomandat,
- nomenclatura naţională pentru ariile protejate poate varia dar trebuie să aibă
corespundenţă deplina cu sistemul IUCN,
- este introdusă o nouă categorie de management, din considerente practice,
- toate categoriile sunt considerate egale ca importanţă,
- categoriile de arii protejate IUCN, consideră intervenţia umană gradual.
 În continuare se examinează fiecare din cele şase categorii IUCN separat şi
se prezintă după următoarea structură:

1. Definiţie
2. Obiective de management
3. Linii directoare pentru selectare
4. Responsabilitatea organizatorică
5. Categoria echivalentă în Sistemul din 1978
6. Denumirea sub care este cunoscută în România

CATEGORIA I Rezervaţie Naturală Strictă/Arie Naturală Sălbatică:

arie protejată gestionată în principal pentru cercetare ştiinţifică sau
protecţia vieţii sălbatice
CATEGORIA Ia Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată, gestionată în

principal pentru cercetare ştiinţifică

Rezervaţie Naturală Strictă

1. Definiţie

O zonă terestră şi/sau acvatică ce prezintă ecosisteme, trăsături geologice

sau fiziologice şi/sau specii deosebite sau reprezentative, disponibilă primar pentru
cercetare ştiinţifică şi/sau monitorizare.

2. Obiectivele de management

 protecţia habitatelor, ecosistemelor şi speciilor într-o stare cât mai

nealterată posibil,
 menţinerea resurselor genetice în stare dinamică şi evolutivă;
 menţinerea proceselor ecologice,
 ocrotirea trăsăturilor structurale de peisaj,
 păstrarea exemplelor de mediu natural pentru studiile ştiinţifice,
monitoringul mediului şi educaţie, inclusiv zone în care accesul este exclus,
 minimizarea deteriorărilor prin planificarea atentă şi desfăşurarea
activităţii de cercetare şi a altor activităţi permise,
 limitarea accesului publicului.

3. Linii directoare pentru selectare

• zona trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura integritatea

ecosistemelor şi pentru a îndeplini obiectivele de management pentru care este
protejată,
• zona trebuie să fie exclusă de la intervenţiile umane directe,
• conservarea biodiversităţii zonei trebuie să fie posibilă exclusiv prin protecţie şi să
nu necesite management substanţial activ sau manipularea habitatului (ca şi la
Categoria IV).

4. Responsabilităţi organizatorice

Proprietatea şi controlul trebuie să fie realizate la nivel naţional sau la un

nivel guvernamental, printr-o agenţie calificată profesional sau prin fundaţii private,
universităţi sau instituţii care au ca obiect de activitate cercetarea sau conservarea,
precum şi de către proprietari care lucrează în cooperare cu oricare din organizaţiile
guvernamentale sau instituţiile private menţionate anterior. Activităţile de pază şi
control adecvate protecţiei pe termen lung trebuie să fie asigurate înainte de
desemnarea ariei. Acordurile internaţionale asupra ariei în cauză, care reprezintă
subiectul unei dispute asupra suveranităţii naţionale pot reprezenta excepţii.

5. Categoria echivalentă în sistemul de clasificare din 1978

Rezervaţie Ştiinţifică/Zonă Strict Protejată

6. Denumirea sub care este cunoscută în România

Rezervaţie Ştiinţifică/Zonă Strict Protejată/Zonă de Protecţie Integrală

CATEGORIA Ib Arie naturală sălbatică: arie protejată gestionată în

principal pentru protecţia sălbăticiei

1. Definiţie

Arie mare terestră şi/sau acvatică nemodificată sau slab afectată, care reţine
caracterul şi influenţa naturală, fără o habitare antropică permanentă sau
semnificativă, care este protejată şi gestionată pentru păstrarea condiţiilor naturale.

2. Obiectivele de management

• păstrarea pentru generaţiile viitoare a unor zone care nu au fost afectate

de către acţiunile umane de a lungul unei mari perioade de timp;
• menţinerea pe termen lung a atributelor şi calităţilor naturale esenţiale;
• asigurarea accesului publicului într-o modalitate care să satisfacă cel
mai bine atât starea fizică şi spirituală a vizitatorilor, cât şi menţinerea calităţilor de
sălbăticie ale ariei pentru generaţiile prezente şi viitoare;
• asigurarea oportunităţilor pentru comunităţile umane indigene astfel încât
să trăiască în densităţi mici şi în echilibru cu resursele disponibile pentru menţinerea
modurilor lor de viaţă.

3. Linii directoare pentru selectare

 • zona trebuie să prezinte calităţi naturale deosebite, să fie
supusă primar legităţilor naturale, fără intervenţii umane, şi să fie în stare să
prezinte în continuare aceste atribute dacă este gestionată corespunzător,
• zona trebuie să conţină valori semnificative ecologice, geologice, fizico-
geografice sau alte trăsături de valoare ştiinţifică, educaţională, estetică sau istorică,
• zona trebuie să ofere posibilităţi deosebite în ceea ce priveşte liniştea
pentru vizitatorii ajunşi aici prin mijloace simple, nezgomotoase, nepoluante
şi neintrusive (ex. nemotorizate),
• zona trebuie să aibă o mărime suficientă pentru a face practic posibilă
protecţia ei eficientă.

4. Responsabilităţ organizatorice

La fel ca şi pentru Categoria Ia.

5. Categoria echivalentă in Sistemul de clasificare din 1978

Această sub-categorie nu apare în sistemul din 1978, dar a fost introdusă ca

urmare a Rezoluţiei Adunării Generale IUCN (16/34) asupra Protecţiei Resurselor şi
Valorilor Sălbatice, adoptate la Adunarea Generală din 1984 de la Madrid, Spania

6. Denumirea sub care este cunoscută in România

În cursul procesului viitor de revizuire a încadrării ariilor protejate în

categoriile IUCN corespunzătoare, unele arii protejate se vor regăsi în această
categorie.

CATEGORIA II Parc Naţional: arie protejată gestionată în principal

pentru protecţia ecosistemelor şi recreere

1. Definiţie

O arie naturală terestră şi/sau acvatică, desemnată pentru: (a) protecţia

integrităţii ecologice a unuia sau mai multor ecosisteme pentru generaţiile prezente şi
viitoare, (b) excluderea exploatării sau locuirii care contravine scopului desemnării,
(c) punerea la dispoziţie a unei baze care să asigure posibilităţi spirituale, ştiinţifice,
educaţionale, recreaţionale şi de vizitare, toate trebuind să fie compatibile cu
principiile de protecţie a mediului şi cu diversitatea culturală.

2. Obiective de management

• protecţia ariilor naturale de semnificaţie naţională şi

internaţională pentru scopuri spirituale, ştiinţifice, educaţionale, recreative şi
turistice,
• perpetuarea, într-o stare cât de naturală posibilă, a unor eşantioane
reprezentative de regiuni fizico-geografice, comunităţi biotice, resurse genetice şi
specii, pentru a asigura stabilitatea şi diversitatea ecologică,
• gestionarea utilizării de către vizitatori pentru scopuri inspirative,
educaţionale, culturale şi recreative la un nivel care va menţine aria într-o stare
naturală sau apropiată de natural,
 • eliminarea şi apoi prevenirea exploatării sau locuirii care
contravine scopurilor desemnării,
• menţinerea respectului pentru atributele ecologice, geomorfologice, sacre
sau estetice care garantează includerea în această categorie,
• luarea în considerare a necesităţilor populaţiei indigene, inclusiv
utilizarea resurselor necesare supravieţuirii, astfel încât să nu exercite
efecte adverse asupra celorlalte obiective de management.

3. Linii directoare pentru selectare

• aria trebuie să conţină eşantioane reprezentative de regiuni naturale, cu

trăsături naturale sau estetice, unde speciile de plante şi animale, habitatele şi siturile
geomorfologice au o semnificaţie specială spirituală, ştiinţifică, educaţională,
recreaţională şi turistică.
• aria trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a conţine unul
sau mai multe ecosisteme intacte nealterate semnificativ de către exploatarea
sau habitarea umană curentă.

4. Responsabilităţi organizatorice

Proprietatea şi managementul trebuie să aparţină normal celei mai înalte

autorităţii competente a statului, în jursidicţia căruia se află. Parcurile naţionale pot să
se afle în proprietatea şi managementul altor nivele guvernamentale, consilii locale,
fundaţii sau alte organisme stabilite legal care au ca scop conservarea pe termen
lung .

5. Categoria echivalentă în Sistemul de clasificare din 1978 :Parc

Naţional.

6. Denumirea sub care este cunoscută în România : Parc Naţional

CATEGORIA III Monument Natural: arie protejată gestionată în

principal pentru conservarea trăsăturilor naturale specifice

1. Definiţie

Zonă care conţine una sau mai multe trăsături naturale/culturale specifice,
care este de o valoare deosebită sau unică datorită rarităţii proprii, calităţii
reprezentative, sau estetice, precum şi semnificaţiei culturale.

2. Obiective de management

• protecţia sau păstrarea perpetuă a trăsăturilor specifice datorită semnificaţiei

lor naturale, calităţii de unicat sau de reprezentativitate, precum şi datorită
semnificaţiei culturale;
• asigurarea, într-o măsură conformă cu obiectivul anterior, a posibilităţilor de
cercetare, educaţie, interpretare şi apreciere publică;
• eliminarea şi apoi prevenirea exploatării sau a altor activităţi ce contravin scopului
pentru care a fost desemnată;
• aducerea de beneficii oricărei populaţii rezidente conform cu celelalte
obiective de management.
 3. Linii directoare pentru selectare

• Aria trebuie să conţină una sau mai multe trăsături cu semnificaţie

deosebită (trăsături naturale corespunzătoare ce includ cascade spectaculoase,
peşteri, cratere, depuneri fosile, dune de nisip şi trăsături marine, împreună cu faună
şi floră unică sau reprezentativă, sau trăsături culturale asociate ce pot include
aşezăminte speologice, fortăreţe, situri arheologice, situri naturale care au o
semnificaţie de patrimoniu pentru populaţia indigenă).
• Aria trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a proteja
integritatea acestor caracteristici şi a zonelor din imediata vecinătate.

4. Responsabilităţi organizatorice

Proprietatea şi managementul trebuie să aparţină guvernului sau unei alte

instituţii ce poate dispune de măsuri corespunzătoare de pază şi control, altui nivel
guvernamental, consiliu local, organizaţii non-profit, corporaţii sau în mod
excepţional, unui organ privat, dacă se dovedeşte că protecţia pe termen lung a
caracterului propriu al zonei este asigurată înainte de desemnare.

5. Categoria echivalentă în Sistemul de clasificare din 1978 : Monument

Natural,

6. Denumirea sub care este cunoscută în România : Monument Natural /

Monument al Naturii.

CATEGORIA IV Arie de gestionare a habitatelor/speciilor: arie protejată

gestionată în principal pentru conservare prin intervenţii de
management

1. Definiţie

O arie terestră şi/sau acvatică ce face obiectul unei intervenţii active în

scopul gospodăririi şi menţinerii habitatelor şi/sau îndeplinirea necesităţilor unor
anumite specii.

2. Obiective de management

• păstrarea şi menţinerea condiţiilor de habitat necesare pentru

protecţia unor specii semnificative, grupuri de specii, comunităţi biotice sau trăsături
fizice ale mediului acolo unde acestea necesită o manipulare specifică din partea
omului pentru un management optim,
• facilitarea cercetării ştiinţifice şi a monitorizării ca activităţi primare
asociate cu managementul durabil al resurselor naturale,
• dezvoltarea unor arii pentru educaţia publicului şi aprecierea
caracteristicilor habitatului în cauză şi pentru managementul vieţii sălbatice;
• eliminarea şi apoi prevenirea exploatării şi ocupării împotriva scopului
pentru care a fost desemnată ca arie protejată,
 • aducerea de beneficii oricărei populaţii rezidente conforme cu
celelalte obiective de management.

3. Linii directoare pentru selectare

• aria trebuie să joace un rol important în protecţia naturii şi supravieţuirea

speciilor, (încorporând, corespunzător, arii de reproducere, zone umede, recife de
coral, estuare, pajişti, păduri sau zone de depunere a icrelor, inclusiv zone marine ),
• aria trebuie să fie aceea în care protecţia habitatului este
esenţială pentru flora de importanţă naţională şi locală sau pentru fauna rezidentă
sau migratoare,
• conservarea acestor habitate şi specii trebuie să depindă de intervenţia
activă din partea autorităţii de management, dacă este necesar chiar prin
manipularea habitatului,
• mărimea ariei trebuie să depindă de cerinţele de habitat ale speciei care
trebuie să fie protejată şi poate varia de la o suprafaţă relativ mică la arii foarte vaste.

4. Responsabilităţi organizatorice

Proprietatea şi managementul trebuie să aparţină guvernului sau a unei alte

instituţii ce poate dispune de măsuri corespunzătoare de pază şi control, altui nivel
guvernamental, consiliu local, organizaţii non-profit, corporaţii, în mod excepţional,
unui organ privat.

5. Categoria echivalentă în Sistemul de clasificare din 1978: Rezervaţii

pentru Conservarea Naturii/Rezervaţii Naturale supuse managementului/ Sanctuar al
Sălbăticiei.

6. Denumirea sub care este cunoscută în România: Rezervaţie Naturală

CATEGORIA V Peisaj Terestru/Marin Protejat: arie protejată,

gestionată în principal pentru conservarea peisajelor terestre/marine şi
de recreere

1. Definiţie

O arie terestră, cu zonă costieră şi marină, după caz, unde interacţiunea

oamenilor cu natura de a lungul timpului a generat o suprafaţă cu trăsături distincte,
cu valori semnificative estetice, ecologice şi/sau culturale şi adesea cu o diversitatea
biologică mare. Ocrotirea integrităţii unei asemenea interacţiuni tradiţionale este
vitală pentru protecţia, menţinerea şi evoluţia ariei.

2. Obiective de management

• menţinerea interacţiunii armonioase între natură şi cultură prin

protecţia peisajelor terestre şi/sau marine şi continuarea utilizării tradiţionale a
pământului, prin crearea de practici şi manifestări culturale şi sociale care să nu
altereze structura şi funcţionarea ariei,
 • susţinerea modului de viaţă şi a activităţilor economice care se află în
armonie cu natura şi păstrarea calităţilor sociale şi culturale ale comunităţilor în
cauză,
• menţinerea diversităţii peisajului, a habitatului, a speciilor şi ecosistemelor
asociate,
• eliminarea, acolo unde este cazul, şi apoi prevenirea utilizării
pământului şi a activităţilor care sunt necorespunzătoare ca scară şi/sau caracter,
• asigurarea cerinţelor publicului vizitator printr-un program de recreere
şi turism corespunzător ca tip şi scară calităţilor esenţiale ale ariei,
• încurajarea activităţilor ştiinţifice şi educaţionale care vor contribui la
bunăstarea de lungă durată a populaţiei rezidente şi la dezvoltarea
sprijinului publicului pentru protecţia unor asemenea arii,
• obţinerea de beneficii şi contribuţia la bunăstarea comunităţii locale
prin asigurarea produselor naturale (cum ar fi colectarea fructelor de pădure,
pescuitul) şi a unor servicii (cum ar fi apa curată sau venitul derivat din formele de
turism durabil).

3. Linii directoare pentru selectare

• o arie trebuie să prezinte un peisaj terestru şi/sau marin costier şi insular

de o calitate impresionantă cu diverse habitate asociate, floră şi faună, împreună cu
manifestări ale unor calităţi unice sau tradiţionale de utilizare a pământului
şi organizări sociale, evidenţiate în aşezările umane, în tradiţii locale, moduri de
viaţă şi credinţe,
• aria trebuie să prezinte oportunităţi de petrecere a timpului liber
a publicului prin recreere şi turism în cadrul normal al modalităţilor de viaţă şi
activităţilor economice.

4. Responsabilităţi organizatorice

Aria selectată poate să se afle în proprietatea unei autorităţi publice, dar este
mai probabil să conţină un mozaic de proprietăţi publice şi private care să opereze
tipuri variate de management. Aceste tipuri de management trebuie să fie supuse
unui anumit grad de planificare sau control şi susţinute, după caz, prin fonduri publice
şi alte tipuri de stimulente, pentru a asigura menţinerea pe termen lung a calităţii
peisajului terestru şi/sau marin şi a tradiţiilor locale relevante, inclusiv a credinţelor.

5. Categoria echivalentă în Sistemul de clasificare din 1978 - Peisaj

protejat

6. Denumirea sub care este cunoscută în România - Rezervaţie

peisagistică

CATEGORIA VI Arie protejată cu resurse gestionate: arie protejată

gestionată în principal pentru utilizarea durabilă a ecosistemelor
naturale

1. Definiţie
 O arie care conţine predominant sisteme naturale nemodificate, gestionate
pentru asigurarea pe termen lung a protecţiei şi menţinerii diversităţii biologice,
asigurând în acelaşi timp în mod durabil bunuri şi servicii pentru satisfacerea nevoilor
comunităţilor.

2. Obiective de management

• protecţia şi menţinerea pe termen lung a diversităţii biologice şi a altor

valori naturale ale ariei,
• promovarea practicilor de management pentru o producţie durabilă,
• protecţia bazei de resurse naturale împotriva înstrăinării
acesteia prin utilizarea pământului în detrimentul diversităţii biologice a ariei,
• contribuţia la dezvoltarea regională şi naţională.

3. Linii directoare pentru selectare

• aria selectată trebuie să fie cel puţin două treimi în stare naturală, deşi
poate de asemenea să conţină suprafeţe limitate cu ecosisteme modificate;
plantaţiile mari nu sunt indicate a fi incluse,
• aria trebuie să aibă o suprafaţă destul de mare pentru a absorbi utilizările
durabile ale resurselor fără ca aceasta să fie în detrimentul valorilor naturale pe
termen lung.

4. Responsabilităţi organizatorice

Responsabilitatea de management trebuie să aparţină organismelor publice

cu scopuri clare de conservare realizate în parteneriat cu populaţia locală, sau
managementul poate să fie asigurat pe baza tradiţiilor locale, dar cu suportul
agenţiilor guvernamentale sau non-guvemamentale. Proprietatea poate fi naţională
sau să aparţină unui alt nivel guvernamental, comunităţii, sau unor persoane fizice,
precum şi combinaţiile ale acestora.

5. Categoria echivalentă in Sistemul de clasificare din 1978

Această categorie nu corespunde direct cu nici una din categoriile sistemului

din 1978, deşi probabil conţine câteva arii clasificate anterior ca "Rezervaţii de
Resurse", "Arii Biotice Naturale/Rezervaţii Antropologice" şi "Arii Gestionate pentru
Utilizare Multiplă/Arii Gestionate pentru Resurse".

6. Denumirea sub care este cunoscută în România

În cursul procesului viitor de revizuire a încadrării ariilor protejate în

categoriile IUCN corespunzătoare, unele arii protejate se vor regăsi în această
categorie.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Rezervaţie Naturală Strictă: o zonă terestră şi/sau acvatică ce prezintă

ecosisteme, trăsături geologice sau fiziologice şi/sau specii deosebite sau
reprezentative, disponibilă primar pentru cercetare ştiinţifică şi/sau monitorizare.
 Arie naturală sălbatică: arie protejată gestionată în principal pentru protecţia
 sălbăticiei: arie mare terestră şi/sau acvatică nemodificată sau slab afectată, care
reţine caracterul şi influenţa naturală, fără o habitare antropică permanentă sau
semnificativă, care este protejată şi gestionată pentru păstrarea condiţiilor
naturale

 Monument Natural: arie protejată gestionată în principal pentru conservarea

trăsăturilor naturale specifice: zonă care conţine una sau mai multe trăsături
naturale/culturale specifice, care este de o valoare deosebită sau unică datorită
rarităţii proprii, calităţii reprezentative, sau estetice, precum şi semnificaţiei
culturale.

 Parc Naţional: arie protejată gestionată în principal pentru protecţia

ecosistemelor şi recreere: o arie naturală terestră şi/sau acvatică, desemnată
pentru: (a) protecţia integrităţii ecologice a unuia sau mai multor ecosisteme
pentru generaţiile prezente şi viitoare, (b) excluderea exploatării sau locuirii care
contravine scopului desemnării, (c) punerea la dispoziţie a unei baze care să
asigure posibilităţi spirituale, ştiinţifice, educaţionale, recreaţionale şi de vizitare,
toate trebuind să fie compatibile cu principiile de protecţie a mediului şi cu
diversitatea culturală.

 Arie de gestionare a habitatelor/speciilor: arie protejată gestionată în

principal pentru conservare prin intervenţii de management: o arie terestră
şi/sau acvatică ce face obiectul unei intervenţii active în scopul gospodăririi şi
menţinerii habitatelor şi/sau îndeplinirea necesităţilor unor anumite specii.

 Peisaj Terestru/Marin Protejat: arie protejată, gestionată în principal pentru

conservarea peisajelor terestre/marine şi de recreere: o arie terestră, cu zonă
costieră şi marină, după caz, unde interacţiunea oamenilor cu natura de a lungul
timpului a generat o suprafaţă cu trăsături distincte, cu valori semnificative
estetice, ecologice şi/sau culturale şi adesea cu o diversitatea biologică mare.
Ocrotirea integrităţii unei asemenea interacţiuni tradiţionale este vitală pentru
protecţia, menţinerea şi evoluţia ariei.

 Arie protejată cu resurse gestionate: arie protejată gestionată în principal

pentru utilizarea durabilă a ecosistemelor naturale: o arie care conţine
predominant sisteme naturale nemodificate, gestionate pentru asigurarea pe
termen lung a protecţiei şi menţinerii diversităţii biologice, asigurând în acelaşi
timp în mod durabil bunuri şi servicii pentru satisfacerea nevoilor comunităţilor.

Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt categoriile de arii protejate in Romania?
2. Care sunt scopurile pentru care sunt gospodărite ariile protejate in sistemul
actual IUCN?
3. Care sunt obiectivele de management generale pentru care sunt
gospodărite ariile protejate in sistemul actual IUCN?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

ALTE DESEMNARI PRIVIND CATEGORII DE ARII PROTEJATE

Cuvinte cheie: rezervatii ale Biosferei, situri Ramsar, Sit al

patrimoniului mondial si cultural, Arie de importanţă avifaunistică,

Rezumat

Alte desemnari privind categoriile de arii protejate la nivel global sunt larg
acceptate pentru a putea avea o baza de lucru privind biodiversitatea la nivel global.
Astfel, rezervaţiile Biosferei sunt arii protejate, care îmbină conservarea
ecosistemelor majore ale globului şi dezvoltarea durabilă, servind ca model de
dezvoltare pentru medii particulare. Ele formează o reţea mondială pentru cercetarea
şi monitorizarea ecologică şi reprezintă zone pentru conştientizare, educaţie şi
instruire în domeniul mediului. Convenţia asupra Zonelor Umede de Importanţă
Internaţională, în special ca Habitat pentru Păsările de Apă, cunoscută sub numele
de Convenţia Ramsar, adoptată la Ramsar, Iran în anul 1971 şi intrată în vigoare la
sfârşitul anului 1975, este un tratat interguvernamental care asigură cadrul pentru
cooperarea internaţională în domeniul conservării zonelor umede
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Desemnări internaţionale

Rezervatie a Biosferei

1. Definiţie

Rezervaţiile Biosferei sunt arii protejate, care îmbină conservarea

ecosistemelor majore ale globului şi dezvoltarea durabilă, servind ca model de
dezvoltare pentru medii particulare. Ele formează o reţea mondială pentru cercetarea
şi monitorizarea ecologică şi reprezintă zone pentru conştientizare, educaţie şi
instruire în domeniul mediului. În mod normal, sunt arii cu o zonare particulară, cu
diferite intensităţi ale managementului şi anume:

• zona strict protejată - pentru protecţia strictă a ecosistemelor naturale, care poate
fi încadrată la nivel naţional drept categoria I, II, III sau IV IUCN.
• zona tampon - pentru a tampona efectele asupra zonei strict protejate, care poate
fi încadrată la nivel naţional drept categoria IV, V sau VI.
• zona de tranziţie - pentru dezvoltarea activităţilor economice într-un mod durabil. O
Rezervaţie a Biosferei poate include mai multe zone strict protejate şi aşezări umane.

Relaţiile dintre categoriile de management IUCN şi Rezervaţiile

Biosferei (din Rezervaţiile Biosferei şi Sistemul IUCN de Categorii de
Management ale Ariilor Protejate, IUCN, ANCA, MAB, 1996)

Categoria de Rezervaţiile Biosferei

management IUCN
Ia da nu nu
Ib Strict
da protejată nu Tampon nu
II Tranziţie da nu nu
III da nu nu
IV da da nu
V nu da
poate
VI poate da
da - compatibilitatea obiectivului de management
poate
nu - incompatibilitatea obiectivului de management
Tabel 2 poate - obiectivul de management poate fi compatibil

Rezervaţiile Biosferei au fost incluse în sistemul de categorisire IUCN din

1978 drept categoria IX, dar liniile directoare prezente nu le tratează la fel. Ariile
protejate sunt desemnate la nivel naţional. Sistemul de categorisire IUCN reprezintă
o modalitate de clasificare a ariilor protejate pe baza obiectivelor de management.
Rezervaţiile Biosferei presupun o gamă variată de obiective de management. Ca
urmare, clasificarea Rezervaţiilor Biosferei în altă categorie faţă de clasificarea din
sistemul din 1978, nu face altceva decât să conducă la confuzii, de aceea s-a
renunţat la această clasificare.

Pe de altă parte, Rezervaţiile Biosferei conţin adesea o serie de zone de

management cu obiective de management diferite, fiecare putând corespunde unei
categorii de management IUCN. Astfel, Rezervaţiile Biosferei sunt considerate arii
care conţin una sau mai multe categorii IUCN de arii protejate şi nu o categorie
separată. Trebuie să se menţioneze faptul că Rezervaţiile Biosferei echivalente unei
singure categorii de management IUCN nu corespund în totalitate conceptului de
Rezervaţie a Biosferei.
Practic însă, situaţia Rezervaţiilor Biosferei şi a ariilor protejate desemnate
naţional este foarte complicată. Unele ţări au legislaţie conform căreia sunt
desemnate Rezervaţiile Biosferei. Termenul este aplicat ariilor protejate existente
desemnate sub legislaţia naţională. În foarte puţine cazuri, Rezervaţiile Biosferei nu
includ nici o parte a unei arii protejate desemnate. De asemenea, delimitările variază
mult, existând cazuri în care Rezervaţiile Biosferei se suprapun cu anumite arii
protejate sau există cazuri în care acestea sunt mai mari sau mai mici.

2. Cod de identificare: BR (Biosphere Reserve)

3. Organisme responsabile:

• Pe plan internaţional : Programul UNESCO - MAB (Programul omul şi biosfera-Man and

Biosphere )
• Pe plan naţional - Comitetul Naţional MAB

4. Procedura de desemnare:

Ariile protejate declarate la nivel naţional ca aparţinând uneia din categoriile

IUCN, care respectă criteriile de eligibilitate pentru a fi înscrise pe lista rezervaţiilor
biosferei sunt înaintate Comitetului Naţional MAB al ţării respective, care le va analiza
şi trimite Secretariatului Programului UNESCO - MAB (Paris) pentru aprobarea lor ca
rezervaţii ale biosferei.

În particular, fiecare rezervaţie a Biosferei trebuie să îndeplinească trei funcţii

complementare:

- de conservare a biodiversităţii - accentuând conservarea unui eşantion

reprezentativ din câteva ecosisteme majore
- de dezvoltare - cu accent asupra populaţiei umane în cadrul rezervaţiei
biosferei, subliniindu-se rolul integrator pentru comunităţile locale
- logistică - realizând combinarea între cercetarea, educaţia, instruirea şi
monitorizarea din domeniul conservării.

5. Situaţia la nivel mondial

UNESCO a aprobat până acum un număr de 311 rezervaţii ale biosferei,

dintre care 127 sunt în Europa. (IUCN, Parks for Life, 1994)

6. Situaţia în România

În România au fost declarate până acum trei rezervaţii ale biosferei, şi

anume: Delta Dunării (declarată la 1.09.1990 prin decretul 983), Parcul Naţional
Retezat (declarat la 10.01.1980) şi Pietrosul Rodnei (declarat la 10.01.1980).

Sit al patrimoniului mondial si cultural

1. Definiţie:
 Situri de o valoare universală deosebită, cu un rol important în conservarea
diversităţii biologice a planetei, a căror protecţie trebuie să fie în atenţia şi
responsabilitatea comunităţii internaţionale.

Siturile Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural au fost incluse în sistemul

de categorisire IUCN din 1978 drept categoria X. Pentru evitarea confuziilor generate
de faptul că Siturile Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural reprezintă un titlu
internaţional şi nu o categorie de management s-a renunţat la această desemnare.

2. Cod de identificare: WNHS (World Natural Heritage Site)

3. Organisme responsabile:

• Pe plan internaţional : Comitetul Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural.

Convenţia Patrimoniului Mondial a fost adoptată de UNESCO în 1972 şi a
intrat în vigoare în 1976.

• Pe plan naţional : Comisia Naţională UNESCO, Secretariatul Naţional al

Convenţiei Patrimoniului Mondial.

4. Procedura de desemnare:

Siturile sunt nominalizate de către guvernele naţionale şi înaintate spre

aprobare Comitetului Patrimoniului Mondial. După acceptare, zonele vor fi înscrise pe
Lista Patrimoniului Mondial ca Situri ale Patrimoniului Mondial Natural/Cultural

5. Situaţia la nivel mondial

Lista Patrimoniului Mondial include un număr de 411 situri la nivel mondial.

(UNEP, UNESCO - Report of the International Workshop "Managing Tourism in
Natural World Heritage Sites", noiembrie 1993). În Europa au fost declarate numai 15
situri ale patrimoniului mondial natural şi 120 situri culturale (IUCN, Parks for Life,
1994).

6. Situaţia în România

România a ratificat Convenţia asupra Protecţiei Patrimoniului Mondial

Cultural şi Natural prin Legea nr. 178/1990. Delta Dunării - 50 % din suprafaţa sa a
fost inclusă pe Lista Patrimoniului Mondial Natural în Decembrie 1991.

Zonă RAMSAR

Reprezintă o zonă umedă de importanţă internaţională în special ca habitat

al păsărilor de apă.

1. Definiţie:

Zone umede de importanţă internaţională în special ca habitat al păsărilor de

apă. O zonă umedă poate fi inclusă pe Lista Ramsar dacă îndeplineşte unul din
criteriile:
 • criterii de evaluare a valorii zonelor umede reprezentative sau unice - o
zonă umedă poate fi considerată de importanţă internaţională dacă reprezintă un
exemplu bun pentru un anumit tip de zonă umedă caracteristic regiunii
respective,
• criterii generale bazate pe utilizarea plantelor sau animalelor pentru
identificarea zonelor umede de importanţă internaţională
- o zonă umedă poate fi considerată importantă internaţional dacă:
o suportă populaţii apreciabile de specii sau subspecii de
plante şi animale rare, vulnerabile sau periclitate sau un
număr apreciabil de indivizi ai categoriilor de specii mai
sus menţionate
o este de o valoare specială pentru menţinerea
diversităţii genetice şi a sistemelor ecologice a unei regiuni
o este de o valoare specială ca habitat al plantelor şi animalelor
aflate într- un stadiu critic al ciclurilor lor biologice
o este de o valoare specială pentru speciile sau comunităţile de
plante şi animale endemice
• criterii specifice bazate pe utilizarea păsărilor de apă pentru identificarea
zonelor umede importante
- o zonă umedă poate fi considerată de importanţă internaţională
dacă:
o suportă în mod regulat mai mult de 20 000 păsări
de apă
o suportă în mod regulat un număr substanţial de
indivizi aparţinând unor grupuri particulare de
păsări de apă, indicatori ai productivităţii sau
diversităţii
o suportă în mod regulat l % din indivizii unei
populaţii aparţinând unei specii sau subspecii de
păsări de apă.

2. Cod de identificare: R (Ramsar site)

3. Organisme responsabile:

• pe plan internaţional - Secretariatul Independent al Convenţiei

Ramsar,administrat de IUCN şi IWRB (International Wetlands Research Bureau)
reprezintă structura permanentă pentru suportul administrativ, ştiinţific şi tehnic.
UNESCO reprezintă depozitarul Convenţiei.
• pe plan naţional - Secretariatul Naţional Ramsar.

Convenţia asupra Zonelor Umede de Importanţă Internaţională, în special ca

Habitat pentru Păsările de Apă, cunoscută sub numele de Convenţia Ramsar,
adoptată la Ramsar, Iran în anul 1971 şi intrată în vigoare la sfârşitul anului 1975,
este un tratat interguvernamental care asigură cadrul pentru cooperarea
internaţională în domeniul conservării zonelor umede. Părţile Contractante ale
Convenţiei Ramsar sunt obligate să:

• desemneze cel puţin o zonă umedă pentru a fi inclusă pe Lista

Zonelor Umede de Importanţă Internaţională" (Lista Ramsar);
 • promoveze "utilizarea durabilă" a tuturor zonelor umede de pe
teritoriul lor;
• promoveze cooperarea internaţională în domeniul zonelor umede;
• informeze Secretariatul Convenţiei asupra oricăror schimbări
survenite în caracterul ecologic al oricărui sit listat.

4. Procedura de desemnare:

Zonele sunt nominalizate de Părţile Contractante (statele care au

ratificat Convenţia), iar propunerile sunt înaintate spre considerare şi aprobare de
către Secretariatul Ramsar.

5. Situaţia la nivel mondial:

La nivel mondial există 654 zone Ramsar, iar în Europa sunt 394.

6. Situaţia în România :

România a ratificat Convenţia Ramsar prin Legea 5/1991. Delta Dunării este
singura arie protejată din România desemnată ca zonă Ramsar.

Arie de importanţă avifaunistică

1. Definiţie:

Arii de o valoare deosebită pentru protecţia şi conservarea păsărilor,

începând de la nivel mondial şi mergând până la nivelul naţional sau regional al unei
ţări.
Aceste zone trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi să adăpostească
anumite specii rare sau periclitate. Ariile trebuie să fie suficient de întinse pentru a
permite populaţiilor locale de păsări să se autosusţină din punct de vedere biologic,
iar păsărilor migratoare să le fie asigurate condiţii de optime pe durata prezenţei lor în
regiunea respectivă. Este preferabil ca ariile să se suprapună (cel puţin parţial) peste
zone deja protejate şi dacă este posibil să se delimiteze de zonele înconjurătoare din
punct de vedere al condiţiilor de mediu (SOR, Buletin A.I.A. nr. l /decembrie 1994).

2. Cod de identificare: AIA (Arie de Importanţă Avifaunistică),

3. Organisme responsabile:
 • pe plan internaţional - BirdLife International,Programul IBA pentru
identificarea şi protecţia habitatelor unor anumite specii de păsări a fost iniţiat
în anul 1984 de către Consiliul Internaţional pentru Protecţia Păsărilor (ICBP),
devenit în anul 1994 BirdLife International şi a vizat într-o primă etapă
identificarea şi descrierea din punct de vedere avifaunistic a ariilor de
importanţă europeană,

• pe plan naţional - Societatea Ornitologică Română (SOR)

4. Procedura de desemnare

Ariile sunt identificate şi descrise de către SOR după o metodologie

standard, formularul fiind trimis Programului IBA al BirdLife International.

5. Situaţia pe plan mondial

În Europa au fost identificate până acum 2479 de arii de importanţă

avifaunistică, conform publicaţiei ICBP, 1989 - Arii de Importanţă Avifaunistică din
Europa.

6. Situaţia în România

Au fost identificate de către SOR un număr de 59 de Arii de Importanţă

Avifaunistică (SOR, Buletin A.I.A. nr. l/decembrie 1994).

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Rezervatie a Biosferei: Rezervaţiile Biosferei sunt arii protejate, care îmbină
conservarea ecosistemelor majore ale globului şi dezvoltarea durabilă, servind ca
model de dezvoltare pentru medii particulare. Ele formează o reţea mondială
pentru cercetarea şi monitorizarea ecologică şi reprezintă zone pentru
conştientizare, educaţie şi instruire în domeniul mediului.

 Sit al patrimoniului mondial si cultural: situri de o valoare universală deosebită,

cu un rol important în conservarea diversităţii biologice a planetei, a căror
protecţie trebuie să fie în atenţia şi responsabilitatea comunităţii internaţionale.

 Zonă RAMSAR: reprezintă o zonă umedă de importanţă internaţională în special

ca habitat al păsărilor de apă.

 Arie de importanţă avifaunistică: arii de o valoare deosebită pentru protecţia şi

conservarea păsărilor, începând de la nivel mondial şi mergând până la nivelul
naţional sau regional al unei ţări.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt relatiile intre categoriile de arii protejate desemnate la nivel

 global si cele la nivel UE?
2. Care sunt relatiile intre categoriile de arii protejate desemnate la nivel
global si cele la nivel national?
3. Propuneti o arie ce necesita a fi protejata dintr-o zona cunoscuta si
justificati propunerea.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

ALTE DESEMNARI PRIVIND CATEGORII DE ARII PROTEJATE LA

NIVEL EUROPEAN

Cuvinte cheie: arie de protecţie specială, arie specială de conservare

Rezumat
Pe langa sistemul IUCN mai exista o serie de alte desemnari pentru ariile
protejate, globale, regionale sau nationale, inclusiv in interiorul UE. Astfel, in cadrul
UE, Directiva asupra Conservării Păsărilor şi Directiva asupra Conservării Habitatelor
Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice asigură cadrul necesar desfăşurarii politicilor
în domeniul conservării naturii de către Statele membre UE şi reprezintă cele mai
semnificative angajamente internaţionale luate de aceste state în direcţia conservării
naturii. Printre acestea, unele se adresează unei game variate de probleme şi conţin
obligaţii concrete, în special referitor la realizarea unei reţele coerente de arii
protejate. Aceste două Directive stabilesc nivelul minim de standarde pentru
conservarea biodiversităţii adoptate de către statele membre şi care reprezintă o
parte esenţială a celui de-al cincilea Program de Acţiune în domeniul mediului. Mai
mult decât atât, conform Tratatului de la Roma (Articolul 130 r), amendat de Actul
European Unic şi ulterior de către Tratatul de la Maastricht, măsurile UE în domeniul
mediului trebuie să fie integrate în noile politici ale UE. Aceasta înseamnă că toate
politicile şi instrumentele UE trebuie să fie conforme cu cadrul juridic al UE în
domeniul mediului, lucru aplicabil şi acestor două directive.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Directiva asupra Conservării Păsărilor şi Directiva asupra Conservării

Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice

Uniunea Europeană (UE), cunoscută anterior sub numele de Comunitatea

Europeană este unicul organ supranaţional din lume cu responsabilitate în domeniul
elaborării cadrului legislativ. Pentru ţările membre ale UE, deciziile strategice cheie în
domeniul conservării naturii sunt luate la nivelul UE, şi nu la nivel naţional. Directivele
emise de UE sunt legi ale UE care se adresează statelor membre şi subliniază
anumite obiective specifice care trebuie să fie atinse într-o anumită perioadă de timp,
lăsând în responsabilitatea Statelor membre decizia asupra modalităţii în care
acestea sunt realizate. Directivele sunt adoptate de către Consiliul Miniştrilor, care
este constituit din reprezentanţii guvernamentali ai fiecărui stat membru, de obicei la
nivel ministerial.Spre deosebire de celelalte tratate internaţionale, UE pune la
dispoziţia statelor membre, din fondurile sale, granturi pentru implementarea
Directivelor. Dacă un Stat membru, nu implementează o Directivă, Comisia
Europeană poate să-l dea în judecată la Curtea Europeană de Justiţie. Astfel, se
poate spune că Directivele UE au avantaje foarte mari comparativ cu tratatele
internaţionale în domeniul mediului şi reprezintă un transfer original de elaborare a
politicilor de la nivel naţional către nivel european.

Directiva asupra Conservării Păsărilor şi Directiva asupra Conservării

Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice asigură cadrul necesar
desfăşurarii politicilor în domeniul conservării naturii de către Statele membre UE şi
reprezintă cele mai semnificative angajamente internaţionale luate de aceste state în
direcţia conservării naturii. Printre acestea, unele se adresează unei game variate de
probleme şi conţin obligaţii concrete, în special referitor la realizarea unei reţele
coerente de arii protejate. Aceste două Directive stabilesc nivelul minim de standarde
pentru conservarea biodiversităţii adoptate de către statele membre şi care reprezintă
o parte esenţială a celui de-al cincilea Program de Acţiune în domeniul mediului. Mai
mult decât atât, conform Tratatului de la Roma (Articolul 130 r), amendat de Actul
European Unic şi ulterior de către Tratatul de la Maastricht, măsurile UE în domeniul
mediului trebuie să fie integrate în noile politici ale UE. Aceasta înseamnă că toate
politicile şi instrumentele UE trebuie să fie conforme cu cadrul juridic al UE în
domeniul mediului, lucru aplicabil şi acestor două directive.

Procesul complex de aderare a României la Uniunea Europeană presupune

şi cunoaşterea şi implementarea acestor două Directive de o relevanţă deosebită
pentru declararea unor noi tipuri de arii protejate, sau acordarea acestor titluri unor
arii protejate deja existente şi încadrate în sistemul de categorisire IUCN. Cele două
Directive menţionate mai sus, presupun printre altele, desemnarea de Arii de
Protecţie Specială şi Arii Speciale de Conservare, care se presupune că vor forma
împreună o reţea ecologică denumită Natura 2000 cu scopul de menţinere şi refacere
a habitatelor şi speciilor care beneficiază de un statut favorabil de conservare. Când
cele două directive for fi implementate integral, Natura 2000 va deveni o reţea de mii
de arii protejate. De asemenea, Directivele încurajează statele membre să
stabilească coridoare între ariile protejate.

În continuare sunt prezentate pe scurt Ariile de Protecţie Specială şi Ariile

Speciale de Conservare.

Arie de protecţie specială

1. Definiţie: Arii desemnate pentru a asigura un statut favorabil de

conservare pentru cele 175 specii şi subspecii de păsări vulnerabile, precum şi

pentru speciile migratoare, în special pentru cele caracteristice zonelor umede.

2. Cod de identificare: SPA (Special Protection Area)

3. Organism responsabil:

• pe plan internaţional: Comisia Europeană

• pe plan naţional – Autoritatea Centrală de Stat pentru Mediu.

 Directiva BIRDS, asupra Conservării Păsărilor, (79/409/EEC) ce a intrat
în vigoare în 1981.

4. Procedura de desemnare

Statele membre ale UE elaborează listele naţionale de situri candidate ca arii

de protecţie specială care vor face parte din reţeaua SPA. Listele vor fi înaintate
Comisiei Europene şi adoptate de către aceasta.

5. Situaţia în Uniunea Europeană:

Au fost clasificate ca Arii de Protecţie Specială 1109 de situri din ţările UE.

7. Situaţia în România:

Procesul de identificare a acestor arii este în curs.

Arie specială de conservare

1. Definiţie: Arii desemnate în principal pentru protecţia celor peste 200

tipuri de habitate şi a siturilor pentru 193 de specii de animale şi 300 specii de plante
listate în Anexele directivelor.

2. Cod de identificare: SAC (Special Areas of Conservation)

3. Organism responsabil:

• pe plan internaţional - Uniunea Europeană

• pe plan naţional – Autoritatea Centrală de Stat pentru Mediu.

Directiva asupra Conservării Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei

Sălbatice (92/43/EEC), cunoscută ca Directiva Habitatelor a fost adoptată în anul
1992. Scopul principal al acesteia este de a menţine şi reface habitatele naturale şi
speciile de interes European într-o stare de conservare favorabilă, prin desemnarea
Ariilor Speciale de Conservare.

4. Procedura de desemnare

Statele membre ale UE elaborează listele naţionale de situri candidate ca arii

de protecţie specială care vor face parte din reţeaua SAC. Listele vor fi înaintate
Comisiei Europene şi adoptate de către aceasta.

5. Situaţia în Uniunea Europeană: există o listă oficială nedefinitivată.

6. Situaţia în România: Procesul de câţiva ani identificarea acestor arii

este în curs.
Baza de date mondială pentru arii protejate (WDPA) a fost elaborată între anii
1960 şi 1990, pornind de la lista ariilor protejate cu informaţii generale, fară date
istorice. Ea a fost mult extinsă şi astăzi este disponibilă pe internet la adresa:
(htttp://www.sea.unep-wcmc.org/wdbpa/unlist. Informaţiile actuale se referă la
întinderea spaţială curentă în relaţie cu analize GIS şi la detalii de natură istorică.
Această bază se actualizează şi se corectează în permanenţă cu informaţii de ultimă
oră.

Activitatea principală este producerea periodică a Listei ONU a ariilor

protejate, dar pe lângă aceasta, WDPA este utlizată pentru a sprijini şi alte evaluări
globale sau regionale.

Principalele evaluări ce se fac pe baza Listei ONU a ariilor protejate sunt:

- numărul şi suprafeţa ariilor protejate la nivel naţional, regional şi global,

- aplicarea categoriilor de management IUCN şi tendinţele privind înfiinţarea ariilor

protejate,

- extinderea protecţiei globale pentru biomurile de pe întreaga planetă,

- creşterea numărului şi suprafeţei siturilor internaţionale, extinderea aplicării

convenţiilor globale şi regionale.

Organizaţiile internaţionale (Organizaţia Naţiunilor Unite-ONU, Uniunea

Internaţională pentru Conservarea Naturii-IUCN), precum şi acţiuni guvernamentale şi
individuale ale iubitorilor de natură, au pus la punct un sistem unitar şi integrator al
ariilor protejate, prezentat pentru prima dată la al 5-lea Congres al Parcurilor, ţinut la
Durban, în Africa de Sud, ca Listă ONU a ariilor protejate, document bazat pe
clasificările Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii-IUCN, supus dezbaterii
publice şi gata să fie permanent actualizat cu noi propuneri sau evaluări mai precise.
Varietatea termenilor utilizaţi şi numărul mare de definiţii pentru ariile protejate au făcut
foarte dificilă o includerea lor într-un sistem integrat la nivel global. Lista ONU a ariilor
portejate a devenit un instrument de lucru gata oricând să fie actualizat sau îmbogăţit
incluzând câte o sinteză pentru fiecare ţară, o listă a ariilor protejate din fiecare ţară, dar
şi o listă a siturilor de importanţă internaţională (Rezervaţii ale Biosferei, Situri ale
Patrimoniului Mondial, Situri Ramsar), europeană (Arii de protecţie specială şi Arii
speciale de conservare) sau asiatică (Situri ale Patrimoniului Parcurior ASEAN). De la
creearea primului Parc Naţional, Parcul Yellowstone în Statele Unite, au trecut aproape
200 de ani. Conform statisticilor oficiale ale ONU, avem astăzi peste 102.102 situri
protejate ce acoperă peste 18 milioane de km 2 faţă de aproximativ 1000 de situri câte
existau în 1962. Ca număr de arii protejate, cele mai multe se găsesc în Europa
(43.000), iar cele mai slab reprezentate ecosisteme în reţelele de arii protejate sunt cele
marine. Chiar dacă s-au făcut progrese importante privind protejarea biomurilor
terestre, încă suntem deficitari mai ales sub raportul reprezentativităţii zonelor
temperate cu relief de câmpie şi a lacurilor.

Din partea României, se impun eforturi de includere pe Lista ONU a ariilor

protejate, a celor mai importante dintre ariile protejate declarate legal în ţara noastră.
 Concepte şi noţiuni de reţinut

- Arie de protecţie specială: arii desemnate pentru a asigura un statut

favorabil de conservare pentru cele 175 specii şi subspecii de păsări
vulnerabile, precum şi pentru speciile migratoare, în special pentru cele
caracteristice zonelor umede.

- Arie specială de conservare: arii desemnate în principal pentru protecţia

celor peste 200 tipuri de habitate şi a siturilor pentru 193 de specii de animale
şi 300 specii de plante listate în Anexele directivelor.

Întrebări de autoevaluare

1. Cum considerati ca se integreaza desemnarile la nivelul UE in ce priveste

categoriile de arii protejate cu sistemul legislativ din Romania?

2. Dati un exemplu cunoscut de Arie de protecţie specială si justificati

desemnarea acesteia.

3. Dati un exemplu cunoscut de Arie specială de conservare si justificati

desemnarea acesteia.

4. Cum se integreaza Ariile de protecţie specială in planurile generala de

dezvoltare locala?

5. Cum se integreaza Arie specială de conservare in planurile generale de

dezvoltare locala?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

INTERCATIUNEA ECOSISTEMELOR TERESTRE CU SISTEMELE

GLOBALE

Cuvinte cheie: schimbari globale, ecosisteme terestre, sisteme amenajate de

productie, bilantul carbonului

Rezumat

În acest curs se prezintă în sinteză Rapoartele privind Schimbările Globale şi

Ecosistemele Terestre (GCTE) din în cadrul întâlnirilor Consiliului Interguvernamental
pentru Schimbări Globale organizat sub egida ONU şi a Cadrului General pentru
Convenţia privind Schimbările climatice (FCCC). Schimbările globale afectează în
diferite moduri funcţiile ecosistemului terestru, dată fiind creşterea de CO2 din
atmosferă şi influenta sa asupra creşterii şi dezvoltării vegetaţiei. Aproape toate
ecosistemele expuse la o creştere a CO2 dublă faţă de concentraţia din perioada
preindustrială, arată o creştere a perioadei totale a sezonului de cules faţă de plantele
crescute la un nivel normal de CO2. Pentru păşuni, productivitatea a crescut cu o medie
de 15 % cu toate că au existat şi rezultate negative. Varietatea de răspunsuri dintr-un
ecosistem se datorează variaţiei de specii care îl compun, ca şi efectului de interacţiune
al CO2 cu factorii mediului înconjurător cum ar fi apa, nutrienţii disponibili şi temperatura.
De exemplu sistemele cu temperaturi scăzute cum ar fi tundra şi păşunile de munte
răspund foarte slab la concentraţia mare de CO2. Creşterea mai rapidă a arborilor tineri
nu reflectă faptul că pădurile ar reţine mai mult CO2 decât de obicei. Iniţial s-a sugerat că
ar exista două reacţii la creşterea de CO2 şi anume prima reacţie: speciile cu C4 vor
răspunde mai greu la creştere decât speciile cu C3 datorită componentei fotosintetizante
diferite; a doua reacţie: speciile care fixează nitrogen vor acumula mai multă biomasă.
Nici una din cele două variante nu a fost confirmată de studierea actuală a
ecosistemelor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

Conţinut

Interacţiunea ecosistemelor terestre cu schimbările globale

Elemente de funcţionalitate a ecosistemelor terestre

Contrar previziunilor avansate, resturile plantelor crescute la o concentraţie mare de
CO2 nu se descompun neapărat mai lent. Raportul Carbon/Azot, nu este, în general mai crescut
la acest gen de resturi vegetale. Plantele erbacee expuse la concentraţie mare de CO 2 arată
o scădere în capacitatea de dirijare a stomatelor, fapt ce se reflectă în scăderea pierderilor de
apă disponibilă din sol. Această creştere a cantităţii de apă disponibilă din sol este motivul
principal pentru creşterea cantităţii de CO2 reţinută în ecosistemele de păşune. Efectele directe
ale creşterii temperaturii asupra creşterii plantelor pot fi mai mici decât este de aşteptat datorită
aclimatizării. Totuşi va apărea o descompunere mai rapidă a resturilor. Efectele imediate ale
temperaturii sunt în principal asociate cu încălzirea permafrostului care poate duce la formarea
de lacuri prin topirea acestuia, schimbări substanţiale în componenţa de specii a
ecosistemelor şi creşterea cantităţii de nutrienţi disponibili. În unele păduri depozitele de azot
sunt asociate cu creşterea producţiei primare. Totuşi acumularea continuă de azot asociat cu
alţi poluanţi duce la acidifierea solului .

Modelele realizate pînă în prezent, sugerează că efectul combinat al creşterii CO2, al

temperaturilor crescute şi al depozitelor de azot, va consta în creşterea mineralizării azotului,
creşterea producţiei primare, iar scăderea depozitelor de carbon se va realiza prin creşterea
temperaturii solului. Ozonul din troposferă, are efect negativ asupra producţiei primare a
ecosistemelor, dar creşterea cantităţii de CO2 ar putea ameliora pagubele la speciile care
suferă scăderi ale activităţii stomatelor la creşterea concentraţiei de CO2. La scăderea
producţiei primare ar mai putea contribui şi creşterea radiaţiei UV. În general, acolo unde
activitatea umană are un impact semnificativ asupra ciclului apei sau al nitraţilor, acest impact
va controla efectul CO2 asupra funcţionării ecosistemelor.

Programele realizate pînă în prezent au demonstrat că extrapolarea experimentelor

realizate numai la nivel de plante pentru un întreg ecosistem, cu privire la schimbările
globale, trebuie făcute cu foarte mare grijă. Funcţionarea şi structura ecosistemelor
domină răspunsul la modificarea compoziţiei atmosferei şi modificarea climei. Pe termen
lung, schimbările în compoziţia şi structura ecosistemelor asociate cu schimbările
proprietăţilor fiziologice vor determina major răspunsul vegetaţiei (dar şi al faunei) privind
schimbările climatice.

Schimbări în structura şi compoziţia vegetaţiei

Prima generaţie de modele privind schimbările vegetaţiei la nivel regional şi global

se baza pe presupunerea că vegetaţia se află în echilibru cu mediul abiotic înconjurător.
Aceste modele de echilibru şi-au găsit foarte repede aplicaţie într-o arie largă, cea a studiilor
de impact, dar această utilizare a dus adesea la un concept eronat conform căruia
schimbările vegetaţiei se bazează pe rearanjarea biomasei deja existente, rezultând o
tranziţie dură de la o distribuţie echilibrată a biomasei la alt tip de distribuţie.

Realitatea este alta: impactul asupra compoziţiei şi structurii vegetaţiei la scări

diferite este continuu şi se va accelera ajungându-se la un final imprevizibil. Această lipsă de
echilibru se materializează prin câteva trăsături:

-biomasa nu se va transforma ca entitate intactă; speciile răspund diferit la

capacităţi competitive cum ar fi: rata migraţiei, refacerea după tulburări climatice etc. De
aceea vor apărea noi combinaţii de specii,

-schimbările vegetaţiei în următorii 100 de ani proiectate prin cel mai recent Model
al Dinamicii Globale a Vegetaţiei prezentat spre analiză organismelor ONU, sunt semnificativ
diferite de cele sugerate de modelul de echilibru anterior,

-studiile şi modelele de simulare a evoluţiei anterioare a plantelor sugerează că

multe specii au capacitatea de a migra suficient de rapid pentru a ţine pasul cu schimbările
climatice dar numai dacă migrează prin ecosisteme naturale relativ nederanjate. Aceasta
evidenţiază consecinţele importante ale fragmentării ecosistemelor naturale ca fenomen
global,

-invazia unor specii noi într-un ecosistem natural reprezintă o problemă în

continuă creştere. Ea va fi exacerbată prin tendinţele existente în utilizarea terenurilor, prin
creşterea tulburărilor şi prin globalizarea comerţului,

-tulburările (incendiile, invaziile de insecte) pot să accentuaeze în unele regiuni

(pădurea de conifere boreală) ducând la apariţia a tot mai multe ecosisteme în faze iniţiale în
timp ce în alte regiuni (Europa de Nord) schimbările de management (administrare) au luat
tendinţe de creştere a suprafeţelor forestiere,

-la peisaje, luate individual, efectele locale ale schimbărilor climatice pot fi foarte
diferite atât datorită efectelor solului, utilizării terenurilor cât şi datorită variaţiei topografiei.

Luând în considerare toate acestea se pot face unele generalizări referitoare la

dinamica vegetaţiei în secolul următor (Jekerman 2000):

1. Dată fiind continua creştere a cererii de hrană şi lemn şi a consecinţelor acestora

asupra utilizării terenurilor, biosfera terestră a secolului XXI va fi mai mult ca sigur sărăcită de
specii şi reorganizată substanţial în ceea ce priveşte compoziţia speciilor, cu consecinţe
încă necunoscute asupra funcţionării ecosistemelor.

2. Tulburările şi distrugerile vor creşte pe măsură ce organismele longevive

(arborii) sunt tot mai departe de mediul lor optim de dezvoltare şi sunt supuşi presiunii
crescânde datorate schimbărilor în utilizarea terenurilor.

3. Tot mai multe ecosisteme naturale vor fi afectate datorită creşterii tulburărilor
generale, sau se vor transforma în ecosisteme terestre de producţie dominate de om. Aceste
tendinţe vor avea ca rezultat înţelenirea terenurilor, o biosferă mai simplă structural cu mai
puţine sisteme într-o stare mai complexă de dezvoltare.

4. Recunoaşterea faptului că fiecare biom de pe Glob nu se va fragmenta ca

entitate omogenă ca răspuns la schimbările globale şi la schimbarea folosinţei terenurilor, a
condus la dezvoltarea unei noi clase de modele teoretice globale ale Biosferei, care au ca
scop să surprindă dinamica vegetaţiei uscatului de la scări de timp de decade până la
secole. Dacă, de pildă, mortalitatea datorită perturbărilor crescute ar apărea mai repede
decât refacerea altei vegetaţii, atunci rezultatul ar putea fi o creştere a conţinutului
carbonului în atmosferă.

Pentru a cuantifica acest proces sunt necesare modele de simulare bazate pe:

Bilanţul carbonului. Fotosinteza şi respiraţia covorului vegetal sunt sub influenţa

condiţiilor meteo pe durate scurte de timp (cuplate potenţial interactiv cu un model al
climei); rezultatele nete sunt apoi însumate pentru principalele tipuri funcţionale de plante
printr-un model anual de creştere.

Dinamica vegetaţiei. Tipurile de plante sunt în competiţie pentru resursele de bază

necesare creşterii, ca lumina şi apa. Deoarece biomasa se acumulează în timp, în funcţie
de capacităţile diferite ale tipurilor de plante pentru a atinge anumite înălţimi, relaţiile de
competiţie între ele pot fi evaluate în paşi, la intervale de l an. Competiţia inhibă creşterea
unor tipuri şi rezultatul se reflectă în structura generală a covorului vegetal inclusiv în
biomasa totală.
 Fenologie. Diferite modele actuale simulează dezvoltările sezoniere foliare în
diverse moduri. Indicele de suprafaţă foliară este o variabilă importantă pentru estimarea
răspunsurilor la factorii din atmosferă, deoarece ea influenţează albedoul şi implicit fluxul de
energie întors în atmosferă. Indicele de suprafaţă foliară sezonier este de asemenea
important pentru calcularea bilanţului apei.

Rezultatele simulărilor recente, folosind produsul modelului climatic ca variabile de

comandă pentru 4 modele prototip au fost comparate şi au arătat că procesele generale ale
dinamicii vegetaţiei, ca înlocuirea speciilor pe durata condiţiilor schimbătoare de mediu, sunt
modele adecvate de lucru. Aceste rezultate trebuie considerate ca o fază de început. Pentru
analize cantitative mai bune sunt necesare, totuşi, formulări îmbunătăţite ale perturbărilor
actuale, competiţiei existente şi ale migraţiilor. Atunci, modelele climatice ar putea fi
utilizate în conexiune cu scenariile sau modelele de schimbare antropică a folosinţei
terenurilor, pentru a furniza o componentă interactivă în modele realiste ale sistemului
global terestru.

Sisteme amenajate de producţie

Conversia sistemelor naturale în sisteme amenajate pentru producerea de alimente

şi fibre şi intensificarea producţiei în sistemele amenajate existente vor cunoaşte o tendinţă
crescătoare în următoarele câteva decade. Conversia pădurilor tropicale naturale în sisteme
de producţie sălbatice şi conversia lor în plantaţii pentru ulei de palmier în provincia Jambi
din Sumatra reprezintă un exemplu al unei astfel de conversii. Procese similare de
modificare, conversii şi intensificări ale exploatării ecosistemelor naturale pentru
producţie se ivesc peste tot în lume şi mai ales în ţările în curs de dezvoltare (conversia
unor păduri de mangrove în ferme de creveţi este un exemplu larg răspândit pe zonele de
coastă ale Asiei de SE). Aceste procese conduc aproape întotdeauna la o pierdere drastică
a biodiversităţii, cel puţin la nivel local şi foarte adesea reclamă introducerea une ia sau
mai multor specii străine ca părţi ale sistemului de producţie (de ex., arborii de cauciuc, care
sunt nativi în America de Sud). Date fiind scara şi rata unor astfel de conversii şi exploatări
intensive, biosfera terestră a secolului următor se pare că va fi în continuare sărăcită de
bogăţia de specii şi „reorganizată" substanţial în privinţa compoziţiei specifice.

Producţia agricolă va fi afectată de schimbările globale în mod foarte diferit, în

diferite părţi ale lumii. Estimările recente indică creşteri ale recoltei la altitudini medii şi înalte,
dar indică descreşteri la altitudini mai joase, acolo fiind cele mai mari cereri de hrană:

a) în condiţii ideale de cultură, recoltele de grâu par să crească ceva mai mult
de 10% la o concentraţie dublată a CO 2; o creştere de 5-7% este mai realistă în
condiţii medii de gospodărire (Pinter şi al., 1996),
b) principalele modele privind producţia de grâu se perfecţionează repede însă
este nevoie de foarte multă atenţie când se fac extrapolări în spaţiu folosind un singur model,
c) temperaturile peste 32°C reduc recoltele de orez datorită sterilizării spicului.
Aceasta nu are legătură cu sporirea CO2. Cele mai multe modele privind producţia de orez
cad de acord asupra potenţialului mare de recoltă; şi sugerează o reducere de cca. 5% în
producţie la creşteri de temperaturi de peste 32°C,
d) Schimbările climatice globale vor exacerba impactul deja semnificativ al
dăunătorilor, bolilor şi buruienilor asupra producţiei agricole.
 Limita între terenul agricol şi zona împădurită se va modifica în favoarea terenurilor
agricole şi pentru păsunat în ţările în curs de dezvoltare în primul rând datorită presiunii
demografice. Schimbările legate de intensificarea producţiei zootehnice în zonele
împădurite, vor fi dominate de o reducere a suprafeţei terenurilor datorită cultivării lor şi
schimbărilor care vor interveni în evapotranspiraţie şi precipitaţii. O cantitate dublă de CO2 faţă
de cantitatea actuală, va spori producţia pe diferite pajişti şi terenuri împădurite cu până la
20%, depinzând de limitările de temperatură, apă şi nutrienţi. O analiză a efectelor pentru
păşunile subtropicale indică faptul că o creştere cu 5% în producţia păşunii datorită CO 2, va
conduce la o creştere cu 3% în medie pe termen lung a numărului bovinelor.

Studiile pe termen scurt ale creşterii CO 2 în pădurile amenajate arată o creştere

de producţie a biomasei pentru arborii tineri crescuţi în condiţii de fertilitate. Această
creştere va fi totuşi redusă pe termen mai lung ca urmare a efectului unei respiraţii mai
intense a arborilor. Această reducere poate fi substanţial compensată prin efectele interactive
ale CO2 şi depunerea atmosferică a azotului, efectul net fiind incert (Jekerman 2000).

Controlul principal asupra nivelurilor de materie organică din sol şi controlul

eroziunii vor continua să fie obiective prioritare în următoarele câteva decade în
managementul resurselor terestre. Schimbările în covorul vegetal datorate modificărilor pe
termen scurt în variabilitatea climei vor fi din ce în ce mai semnificative, mai ales în regiunile
semiaride. O creştere pe termen lung a temperaturii medii va accelera oxidarea materiei
organice din sol mai ales dacă ea va permite ca noi terenuri să fie transformate în culturi.
Schimbarea climei va afecta de asemenea eroziunea solului care creşte liniar cu
precipitaţiile medii, dar neliniar cu viteza vântului, cu un prag pentru o creştere rapidă şi
semnificativă a eroziunii eoliene la o viteză a vântului de aprox. 5,5m/s.

O analiză recentă a tendinţelor privind biodiversitatea în principalele ecosisteme

terestre a identificat că principalele cauze de pierdere a biodiversităţii în viitorul apropiat vor
fi schimbările în folosinţa terenului, în special transformări de habitate şi fragmentarea
complexelor de ecosisteme. Al doilea factor important identificat a fost invazia speciilor
străine; deşi tendinţele sunt mai puţin sigure aici, concluzia generală este că speciile
străine vor reprezenta o problemă din ce în ce mai mare în viitor datorită:

a) globalizării economiei şi în consecinţă, mobilităţii persoanelor şi materialelor;

b) vulnerabilităţii ecosistemelor perturbate prin invazii de specii străine.
Schimbările în compoziţia atmosferei şi clima sunt privite ca factori pe termen lung,
dar cu o sporire a importanţei relative în timp. Cu toate acestea schimbările în fixarea
azotului au impact important pe termen scurt asupra diversităţii speciilor, mai ales în ţările
dezvoltate. Cercetarea consecinţelor acestor schimbări ale diversităţii biologice pentru
funcţionarea ecosistemelor terestre este încă în faza pionieratului. Totuşi câteva
tendinţe se desprind din rezultatele cercetătărilor actuale:

a) experimente efectuate pe termen relativ scurt şi raportate catre

organismele ONU şi CBD arată o relaţie pozitivă între productivitatea primară şi
bogăţia de specii: creşterea numărului de specii creşte probabilitatea de a avea cel puţin
una din speciile prezente productivă în condiţiile de mediu variabile ca urmare a
schimbărilor climatice; speciile suplimentare pot fi capabile să-şi însuşească resurse care nu
sunt folosite de alte specii (datorită diferenţelor legate de adâncimea înrădăcinării,
fenologie, forma azotului utilizat).
 b) pe lungi perioade de timp bogăţia de specii poate tampona funcţionarea
defectuoasă a ecosistemului în cazul evenimentelor extreme sau efectelor ne-anticipate
ale schimbărilor climatice globale. Un ecosistem se poate menţine funcţional prin
răspunsuri de funcţionare diferite ale speciilor asemănătoare existente la variaţiile din
mediu. Astfel, diversitatea genetică mare în interiorul speciilor şi diversitatea
funcţională între specii asemănătoare creează o siguranţă mare faţă de schimbările
importante în funcţionarea ecosistemului.
c) speciile care au impact puternic asupra funcţionării ecosistemului (cele care
modifică disponibilitatea resurselor; structura trofică; regimul de perturbare) fac ca
introducerea sau pierderea unei singure astfel de specii în ecosistem să aibă efecte
profunde asupra ecosistemului.
d) probabilitatea dispariţiei speciilor în complexele de ecosisteme fragmentate
este în creştere, ca o consecinţă a scăderii mărimii populaţiei şi slăbirii legăturilor între
subpopulaţii.

Potenţialul ecosistemelor terestre de a absorbi cantităţi importante de CO2,

încetinind astfel acumularea de CO2 în atmosferă şi reducând ritmul de schimbare al
climei, reprezintă un aspect major în dezbaterile privind controlul emisiilor de CO2, iar
înţelegerea actuală a ciclului global al carbonului se bazează pe un bilanţ constituit de
surse şi asimilatori de CO2. Sursele principale de CO2 în atmosferă sunt:

- emisii din combustia combustibililor fosili şi producţia de ciment;

- emisii rezultate din modificări în utilizarea terenurilor din zonele tropicale;

- emisiile rezultate în urma activităţilor umane.

Asimilatorii principali de CO2 din atmosferă sunt:

- înmagazinarea în diverse componente din atmosferă;

- absorbţia oceanică;

- absorbţia datorită revigorării pădurii din emisfera nordică;

- fertilizarea cu CO2;

- depunerea de azot.

Analizele făcute între 1980 - 1989, arată că în această perioadă, biosfera terestră
a fost în echilibru în ceea ce priveşte emisia şi absorbţia de CO 2. Prin utilizarea
terenurilor din zonele tropicale s-au eliminat cca 16 milioane tone de CO 2 ce au fost
absorbite de ecosistemele terestre prin efectul combinat al refacerii pădurii, fertilizării cu
CO2 şi acumularea azotului. Dimensiunea acestor bazine de absorbţie terestre a
carbonului a fost demonstrată pentru unele zone, dar nu la scară globală. Este posibil
ca această creştere să fie împărţită între foarte multe ecosisteme, fiind astfel dificil de
detectat. Problema este dacă această capacitate curentă a biosferei terestre de a
absorbi CO 2 poate fi menţinută sau sporită în viitor. Prognoza unor scenarii viitoare este
dificilă, deoarece factorii implicaţi nu pot fi prevăzuţi şi consideraţi ca atare cu prea multă
siguranţă pentru viitor. Estimările anuale medii ale cantităţii totale de carbon pot
fluctua datorită variabilităţii climatice interanuale. Bilanţul este în cele din urmă
echilibrat spre 0. În ciuda acestor incertitudini, pot fi estimate însă, tendinţele (direcţiile)
de evoluţie, o creştere sau o descreştere a cantităţii totale de carbon, prin urmărirea
tendinţelor a trei procese principale:

- utilizarea terenurilor,
 - schimbări structurale ale ecosistemelor,

- fiziologia ecosistemelor.

O creştere a populaţiei de aproape l miliard de indivizi într-un deceniu impune o creştere

susţinută a producţiei alimentare, în conformitate cu estimările Modelelor Integrate de Apreciere a
Efectelor Gazelor de Seră (IMAGE model) şi cu alte analize. Această creştere va cauza continua
conversie a ecosistemelor naturale în sisteme agricole, în special în Africa şi Asia şi intensificarea
producţiei terenurilor agricole actuale. Aceste două procese accelerează aproape întotdeauna
eliminarea de carbon în atmosferă, astfel încât ritmul emisiilor din aceste surse va fi menţinut la
nivelul actual sau chiar va spori. În plus, pe măsură ce tot mai mult teren forestier sau de altă
natură este transformat în teren agricol, rămân tot mai puţine zone cu ecosisteme naturale
apte să asimileze carbonul, reducându-se astfel puterea de asimilare a biosferei terestre.

Schimbările în compoziţia şi structura ecosistemelor sunt realizate de o combinaţie

între practicile de gospodărire şi schimbarea în compoziţia atmosferei. Creşterea biomasei ce
poate fi observată în mod curent pe multe suprafeţe împădurite, reflectă schimbări succesive
datorate modificărilor anterioare în cadrul gospodăririi pădurilor. Efectele viitoarelor schimbări
globale, se vor suprapune tendinţelor din prezent; în particular tendinţa actuală de creştere a
biomasei în anumite zone poate fi reversul schimbărilor globale cu efecte de importanţă
sporită. Datorită schimbărilor globale, ansamblul vegetaţiei prezente este posibil să se modifice,
prin creşterea mortalităţii unora dintre componente, urmată de stabilizarea şi creşterea unor
noi ansambluri. Mortalitatea vegetaţiei actuale, care elimină carbon în atmosferă, este un
proces rapid, în timp ce absorbţia de carbon din atmosferă este un proces mult mai lent
(Jekerman 2000).

Printre factorii fiziologici specifici care pot afecta echilibrul carbonului pe termen
lung în cadrul ecosistemelor terestre se numără:

Emisiile din sol

Creşterea temperaturilor presupune şi creşterea oxidării materiei organice din sol.

Observaţii efectuate la latitudini mari, unde ariile continentale au fost supuse unei creşteri a
temperaturii în ultimele trei decenii, arată că unele ecosisteme de tundră din Alaska şi Siberia
au ajuns din "receptoare" de carbon, "surse" de carbon, sau ambele în aceeaşi măsură, datorită
creşterii descompunerii carbonului din sol. Rămân însă numeroase experimente de realizat în
vederea stabilirii solului ca sursă importantă de CO2.

Fertilizarea cu CO2 şi acumularea azotului

Cercetări recente ale nivelului CO2 în ecosisteme indică un efect al acestuia asupra
funcţionării ecosistemelor îndeajuns de semnificativ, dar nu pe măsura efectelor majore relevate
de analizele biogeochimice globale. Efectele interactive ale modificărilor privind utilizarea
terenurilor (abandonarea agriculturii în favoarea pădurilor), creşterea depunerilor de azot şi
fertilizarea cu CO2 au condus la înregistarea unei creşteri (acumulări de biomasă) superioare
ale unor păduri din Europa, ca dovadă că acumularea azotului a avut un rol major.

Limitarea nutrienţilor
 Ciclul carbonului este legat, la multiple scări ale timpului, de ciclurile altor nutrienţi, în
special al azotului, fosforului şi sulfului. Aprovizionarea insuficientă cu nutrienţi limitează nivelul
carbonului în ecosisteme. În unele ecosisteme, creşterea temperaturilor va spori
mineralizarea azotului care sigur, va conduce la un nivel crescut de CO2 pe termen scurt.

Saturarea fiziologică

Acumularea carbonului în atmosferă prin fiziologia ecosistemelor este rezultatul

asimilării CO2 prin fotosinteză şi eliminării CO2 prin respiraţie şi descompunere. Aceste
procese se realizează cu viteze diferite. Asimilarea carbonului răspunde pozitiv şi aproape
instantaneu la creşterea CO2 atmosferic, în timp ce procesul de descompunere răspunde
doar indirect, prin schimbări ale temperaturii, umezelii şi calităţii deşeurilor.

Condiţiile în care se dezvoltă cantitatea de carbon terestră nu sunt îndeplinite

uniform şi nici nu operează la aceeaşi scară a timpului, în consecinţă estimarea tendinţelor
pe termen lung privind condiţiile şi dinamica acumulării carbonului este dificilă. Condiţiile
acestei acumulări a cantităţii de carbon diferă ca intensitate în regiunile lumii, în unele zone,
ca Africa sub-sahariană şi părţi întinse ale Asiei; schimbarea modului de utilizare a terenurilor
reprezintă componenta dominantă, iar aceste regiuni vor fi, cu siguranţă, surse de carbon.
Pentru alte zone, precum părţi ale Americii de Nord şi din Europa, dominante pot fi procesele
de reţinere a carbonului, devenind asimilatoare semnificative, dacă nu sunt dereglate, pentru
decenii sau chiar secole. Dată fiind dificultatea estimării amplorii proceselor de reţinere a
carbonului (depunerea azotului, fertilizarea cu CO2), în comparaţie cu cele de eliminare a
carbonului (oxidarea materiei organice din sol, schimbarea structurală a ecosistemelor),
sunt posibile numeroase scenarii pentru ciclul terestru al carbonului la scară globală
pentru următorii 100 de ani. Există însă certitudinea că, cel puţin pentru următoarele decenii,
suprafeţe importante cu ecosisteme naturale vor fi transformate în terenuri agricole, emiţând
în acelaşi timp carbon şi reducând cantitatea de pământ în care ar putea fi reţinute cantităţi
importante de carbon.

Concluzia generală a rapoartelor prezentate ONU, privind Schimbările Globale şi

Ecosistemele Terestre (GCTE) este aceea că ritmul prezent al absorbţiei carbonului din
atmosferă va fi dificil de menţinut la scară globală. Este posibil ca biosfera întreagă
(incluzând şi terenul transformat sau modificat pentru producţia de hrană şi fibre) să devină
o sursă majoră de CO2. Această proiecţie are implicaţii semnificative în dezvoltarea
strategiilor de stabilizare a concentraţiilor gazelor cu efect de seră în atmosferă.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Impactul schimbarilor globale asupra compoziţiei şi structurii vegetaţiei la

scări diferite este continuu şi se va accelera ajungându-se la un final imprevizibil.
Această lipsă de echilibru se materializează prin:
-biomasa nu se va transforma ca entitate intactă; speciile răspund diferit la
capacităţi competitive cum ar fi: rata migraţiei, refacerea după tulburări climatice etc.
De aceea vor apărea noi combinaţii de specii,
-schimbările vegetaţiei în următorii 100 de ani proiectate prin cel mai recent
Model al Dinamicii Globale a Vegetaţiei prezentat spre analiză organismelor ONU,
sunt semnificativ diferite de cele sugerate anterior,
 -studiile şi modelele de simulare a evoluţiei anterioare a plantelor sugerează
că multe specii au capacitatea de a migra suficient de rapid pentru a ţine pasul cu
schimbările climatice dar numai dacă migrează prin ecosisteme naturale relativ
nederanjate. Aceasta evidenţiază consecinţele importante ale fragmentării
ecosistemelor naturale ca fenomen global,
-invazia unor specii noi într-un ecosistem natural reprezintă o problemă în
continuă creştere. Ea va fi exacerbată prin tendinţele existente în utilizarea
terenurilor, prin creşterea tulburărilor şi prin globalizarea comerţului,
-tulburările (incendiile, invaziile de insecte) pot să accentuaeze în unele
regiuni (pădurea de conifere boreală) ducând la apariţia a tot mai multe ecosisteme
în faze iniţiale în timp ce în alte regiuni (Europa de Nord) schimbările de
management (administrare) au luat tendinţe de creştere a suprafeţelor forestiere,
-la peisaje, luate individual, efectele locale ale schimbărilor climatice pot fi
foarte diferite atât datorită efectelor solului, utilizării terenurilor cât şi datorită
variaţiei topografiei.

Întrebări de autoevaluare

 Descrieti sursele principale de CO2 în atmosferă.

 Descrieti factorii fiziologici specifici care pot afecta echilibrul carbonului pe termen
lung în cadrul ecosistemelor terestre ?

 Care sunt privind tendinţele generale privind afectarea ecosistemelor terestere de

catre schimbarile globale?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

NOTIUNI GENERLAE PRIVIND BIODIVERSITATEA –partea I

Cuvinte cheie: diversitate biologica, ciclu de viata, plante policarpice,

diversitate genetica interspecifica

Rezumat

Biodiversitatea reprezintă totalitatea genelor, speciilor şi ecosistemelor dintr-

o regiune (WRI, IUCN, UNEP). Biodiversitatea poate fi divizată în trei categorii
ierarhice mari: gene, specii, şi ecosisteme şi poate fi analizată din punct de vedere
structural, compoziţional şi funcţional. În general, la ora actuală, pentru analiza
biodiversităţii se descriu aspecte diferite ale sistemelor vii şi pe care oamenii de
ştiinţă le măsoară în diferite moduri: diversitate genetică, diversitatea speciilor,
diversitatea ecosistemelor şi mai nou diversitatea peisajului. Pe lângă acestea, sunt
considerate importante şi alte expresii ale biodiversităţii: abundenţa relativă a
speciilor, structura de vârstă a populaţiilor, schimbările compoziţionale şi structurale
în timp şi chiar unele procese ecologice ca predatorismul, parazitismul şi
mutualismul.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

Conţinut

Biodiversitatea reprezintă totalitatea genelor, speciilor şi ecosistemelor dintr-

o regiune (WRI, IUCN, UNEP). Pentru scopul Convenţiei pentru Diversitate Biologică
(CBD), biodiversitatea este definită ca variabilitatea dintre organismele vii,
variabilitate generată de toate sursele, inter alia terestre, marine şi alte ecosisteme
acvatice şi variabilitatea din complexele ecologice şi care include variabilitatea în
interiorul speciilor, între specii şi variabilitatea ecosistemelor (UNEP, CBD).

O altă definiţie interesantă este dată de Faith (1992) şi Baker (2002) din
Clausen (2003): lungimea cumulată a ramurii filogenetice. Biodiversitatea este
considerată ca un concept cluster, foarte greu de definit, iar speciile pot servi ca o
măsură surogat a biodiversităţii.

Diversitatea Alpha reprezintă diversitatea măsurată ca număr de specii ce

apar pe o suprafaţă bine delimitată (Huston 1944).
 Diversitatea Beta caracterizează diversitatea unei specii într-o arie dată şi a
fost definită de către Whittaker în 1960, ca reprezentând gradul în care se schimbă
speciile de-a lungul unui gradient fiziogeografic sau habitat (Kimmins, 1997) sau ca
diversitatea speciilor şi complexitatea comunităţiilor structurale într-un tip de pădure
sau ecosistem local.

Diversitatea Gamma caracterizează diversitatea pe o arie foarte largă, având

conotaţii directe legate de diversitatea peisajului.

Astfel diversitatea speciilor poate fi asimilată cu bogăţia de specii (numărul

de specii), cu diverse măsurări pentru abundenţa relativă a speciilor, sau cu un indice
ce combină bogăţia de specii cu raritatea sau abundenţa speciilor respective pe
teritoriul dat.

Diversitatea genetică intraspecifică

Variabilitatea inter şi intrapopulaţională a unei specii, determinată de variaţia

informaţiei genetice înscrisă în secvenţele celor patru perechi de baze, care constituie
codul genetic reprezintă diversitatea genetică intraspecifică. Groonbridge (1992)
apreciază cantitativ diversitatea genetică a speciilor ca practic infinită şi precizează că
numărul posibil de combinaţii ale diferitelor forme ale fiecărei secvenţe de genă
depăşeşte numărul de atomi existent în univers. Diversitate genetică poate fi identificată
la diferite niveluri de organizare, ADN total celular, ADN mitocondrial, numărul
cromozomilor, structura cromozomilor ş.a.. Cercetări recente apreciază că doar 1%
din diversitatea genetică, îşi găseşte expresia în controlul unor caractere şi însuşiri ale
organismului; restul rămâne necunoscut în ceea ce priveşte rolul şi semnificaţia
(informaţie redundantă). Există astăzi colective de specialişti care lucrează la
decodificarea genomului la unele specii. Pentru speciile de arbori există programul de
cercetare pentru decodificarea genomului principalelor specii forestiere DENDROME în
S.U.A. şi programul EUFORGEN în Europa. Stabilitatea caracterelor la speciile actuale
este dată de faptul că genele care controlează procese biochimice fundamentale sunt
puternic conservate şi în general au o variaţie redusă care exercită un puternic efect
asupra viabilităţii organismului respectiv.

Factorii determinanţi ai diversităţii genetice

Factorii determinanţi ai diversităţii genetice sunt (Stănescu 1992, Enescu 1995):

 -recombinările şi schimburile de gene, se realizează în populaţiile panmictice, în
timpul gametogenezei şi determină o reaşezare a informaţiei genetice într-un număr practic
infinit de combinaţii genetice după legi probabilistice.

-interacţiunile între gene: principale (care au ca efect apariţia unui caracter)

şi/ sau între gene modificatoare (inhibează sau intensifică efectele altor gene).
Majoritatea caracterelor şi însuşirilor cantitative sunt rezultatul acţiunii genelor cu efect
aditiv, variabilitatea lor fiind direct proporţională cu numărul de gene aditive care le
controlează.

-mutaţiile sunt modificări genetice întâmplătoare care determină variaţii prin

apariţia bruscă de noi caractere ce se transmit ereditar dar pot fi reversibile.

-migraţia, este fenomenul prin care o populaţie primeşte gene noi care
combinându-se cu genele autohtone amplifică patrimoniul ereditar prin apariţia de
combinaţii genetice noi. Migrarea se realizează între populaţii adiacente sau
îndepărtate, dar include şi transferul interspecific de gene între populaţii.

Ciclurile de viaţă ale speciilor

Există o relaţie directă privind distanţele pe scara filogenetică între diverse specii
şi asemănările - deosebirile între ciclurile de viaţă precum şi dinamica populaţională la
diverse specii.

Ciclul de viaţă la plantele policarpice

La plantele policarpice ciclul de viaţă simplificat este alcătuit din :

1. germinare, (zile). Seminţele, germinează în condiţii favorabile şi după ce se

epuizează substanţele de rezervă, se aprovizionează din sol, plantele rezultate
devenind independente prin rădăcini fiziologic active şi fotosinteză.
2. creştere şi maturare, (până la mii de ani). Perioada de creştere activă şi
acumulare de biomasă sau substanţe de rezervă este cea mai lungă (sute sau chiar
mii de ani la arbori şi până la câteva cîteva luni la plantele anuale). Creşterea
vegetativă se derulează potrivit unor legi specifice şi condiţiilor staţionale generale şi
speciale, marcând diferenţieri însemnate de la un singur modul (segment) sau 2-3
module într-un sezon de vegetaţie până la creştere continuă. În această perioadă de
creştere vegetativă se disting patru stadii de dezvoltare:

-tinereţe (juvenilă),
 -maturaţie sexuală (adolescenţă)

-adult (reproducere)

-bătrâneţe.

3. reproducere,. se realizează prin multiplicarea sexuată. La unele specii de

plante se realizează multiplicarea vegetativă (spontană sau provocată prin stoloni, rizomi,
drajoni, lăstari, cornii) care conservă aproape perfect diversitatea genetică existentă.

4. producerea şi dispersia succesivă a seminţelor, (formarea, maturarea,

coacerea şi diseminarea seminţelor). (zile – luni –ani). Stadiul de sămânţă, permite
conservarea respectivelor specii pe durate variabile de timp şi este comun tuturor
speciilor spermatofite. Sămânţa este singurul stadiu din viaţa plantelor cu mobilitate,
sămânţa fiind diseminată, pe distanţe variabile de la câţiva centimetri până la mai mulţi
kilometri de diferiţi vectori. Mişcarea seminţelor este pasivă, dar cu multe şi profunde
implicaţii în arealul de vegetaţie al speciilor, în variaţia genetică a speciilor şi
populaţiilor şi în capacitatea lor adaptiv-evolutivă.

La plantele monocarpice, care înfloresc şi produc seminţe numai o dată, ciclul

de viaţă este acelaşi dar include maximum un sezon de vegetaţie.

Orice strategiile de ocrotire a naturii prin conservarea biodiversităţii trebuie să se

sprijine pe lângă date despre ciclurile de viaţă ale plantelor şi date istorice despre
dinamica populaţiilor şi pe informaţii ştiinţifice referitoare la condiţiile locale, biologia
speciilor şi la factorii determinanţi ai caracteristicilor lor genetice: condiţiile locale de
mediu - studiu de impact general, distribuţia indivizilor în tipurile de habitate şi
microstaţiuni, rata demografică a indivizilor în fiecare habitat, rezerva de material
reproductiv, relaţiile mutuale existente (de ex. polenizarea, diseminarea seminţelor,
simbioza), rezistenţa la stress.

Huenneke (1992) prezintă modificat, relaţiile dintre caracterele ciclurilor de

viaţă şi variaţia genetică la populaţiile de plante astfel (Enescu et al, 1997):

Relaţiile dintre caracterele ciclurilor de viaţă şi variaţia genetică la populaţiile

de plante (Huenneke din Enescu et al, 1997)

Tabel 3

Caracterul Factori care promovează Factori care întârzie diferenţierea

diferenţierea genetica între genetica între populaţii
populaţii
Reproducerea Asexuată Sexuată
Sistem de încrucişare Autofertilizare polenizare încrucişată
Vectorul polenizator Animale (în special insecte) Vânt
(pentru sistem mixt)

sau încrucişat)
Dispersia seminţelor Gravitaţional (nu există adaptări Vânt (seminţe aripate sau cu puf)
evidente)
Fenologie Populaţii asincrone Populaţii sezonale sau sincrone
animale şi intermediare
sau cu nivel
Ciclul de viaţă Anual Perene
Reproducerea Monocarpică Policarpică

coborât de înflorire

Sisteme de reproducere

Sistemul reproductiv este componenta principală a unui sistem genetic. La

eucariote, sistemul reproductiv reprezintă unirea perechilor de indivizi unisexuali ce
dezvoltă gameţi prin unirea cărora (fecundare) rezultă un zigot. Rolul principal al
sistemului reproductiv este realizarea unui echilibru între diversitate şi uniformitate astfel
încât să fie asigurată dezvoltarea durabilă a speciei respective într-o diversitate de
condiţii de viaţă. Pentru speciile evoluate cu sistem genetic perfecţionat, cum este cel al
speciilor longevive, este caracteristic un grad înalt de recombinare şi polenizare
încrucişată (Enescu et al. 1997, Enescu şi Ioniţă 2000, Stănescu 1984, 1998).

Se disting trei tipuri principale de sisteme reproductive sau de împerechere

(Enescu et al. 1997, Stănescu 1998):

1. împerechere întâmplătoare, realizabilă cu deosebire în populaţiile

panmictice.

2. împerechere genetică asortivă, în care probabilitatea de realizare este

determinată de gradul de înrudire a partenerilor:

împerechere genotipică asortiv-negativă care se produce în cazul

polenizărilor
încrucişate obligatorii; (fertilizarea cu polen propriu exclusă prin
mecanisme genetice)
 împerechere genotipică asortiv-pozitivă, care se produce
în cazul
autopolenizării, la specii a căror structură florală nu permite
polenizarea încrucişată.
3. împerechere fenotipică asortată, în care anumite caractere fenotipice
sunt responsabile pentru abaterile de la încrucişările întâmplătoare.
 Diversitatea genetică la arbori este dată de informaţia înscrisă pe cromozomii
speciilor lemnoase şi de interacţiunea cu diversitatea condiţiilor staţionale din arealele
lor naturale de vegetaţie. Speciile forestiere au în general, o distribuţie continuă în arealul
lor natural. Prin polen şi/sau seminţe, gene sau genotipuri migrează în toate sensurile şi
direcţiile şi astfel se produce variabilitatea şi diferenţierea genetică. Nu există o relaţie
bine definită între numărul de cromozomi şi diversitate. (Stănescu 1978, 1998, Enescu et
al. 1997). Chiar dacă unele specii sunt tipic pioniere, iar altele sunt componente ale unor
comunităţi climax, indexul de recombinare şi cerinţele faţă de mediu nu sunt reflectate în
numărul de cromozomi iar polimorfismul cromozomal poate contribui semnificativ la
valoarea de adaptare complexă a populaţiilor. La specii de arbori cu polenizare anemofilă
există numesroase exemple deosebit de interesante, de ex. la Ulmus sp se poate realiza
polenizarea încrucişată cu polen străin dar speciile se înmulţesc şi prin autopolenizare,
cu consecinţe posibile pentru diversitatea genetică a speciei. Autosterilitatea, de
asemenea prezentă la Ulmus sp. (incapacitatea de a produce seminţe viabile după
autopolenizare) are o importantă semnificaţie pentru structura genetică a populaţiilor de
ulm . S-a observat la ulmul de munte că autosterilitatea este un fenomen des întâlnit
(Borlea, 1996). Problema ca atare trebuie considerată separat în faza prezigotică şi faza
post-zigotică (Enescu et al. 1997):

Mecanismele prezigotice ce determină autosterilitate sunt:

 proporţia polenului propriu

 proporţia autopolenizării
 proporţia autofertilizării

La speciile sălbatice cu areal larg şi continuu există mecanisme prezigotice ce

determină izolarea reproductivă (care împiedică fecundarea şi formarea zigotului):

 izolarea spaţialo-geografică (habitate diferite, izolare altitudinală)

 izolarea fenologică (diferenţa dintre perioadele de înflorire, mecanismele
polenizării)
 izolare etologică (numai la animale)
 izolare mecanică (incompatibilităţi privind structura organelor de
reproducere)
 incompatibilitatea gametică (poliploidie, gameţii nu supravieţuiesc)

Mecanismele postzigotice ce determină autosterilitate:

 proporţia de seminţe din autopolenizare

 rata autofertilizării (consangvinizare)
La speciile cu areal continuu şi întins, mecanismele postzigotice determină,
după fecundare, formarea de zigoţi hibrizi neviabili (sterilitatea hibrizilor datorată
dezvoltării anormale sau segregării anormale, depresiunea generaţiei F2).
Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt factorii determinanţi ai diversităţii genetice la plante?

2. Care sunt unităţile de clasificare a diversităţii genetice intraspecifice si ce

reprezinta ele?

3. In ce consta ciclul de viata la plantele policarpice?

4. Cum se pot clasifica unităţile intraspecifice din perspectiva variabilităţii?

5. Descrieti cele trei tipuri principale de sisteme reproductive sau de

împerechere cu exemplificare.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

NOTIUNI GENERLAE PRIVIND BIODIVERSITATEA –partea II

Cuvinte cheie : genotip, fenotip, varianta genetica, variabilitate fenotipica

Rezumat

Variabilitatea in lumea vie este considerata a fi rezultatul interactiuniilor dintre genotip si

mediu. Genotipul reprezintă totalitatea informaţiei genetice potenţiale conţinute în general
de plantă sau animal, care îi controlează formarea, şi care include efectele rezultate din
interacţiunea genelor. Genotipul a fost definit drept normă a reacţiilor, întrucât pentru a se
reflecta în fenotip necesită anumite condiţii de mediu. Două fenotipuri asemănătoare pot
avea genotipuri diferite, iar două genotipuri identice nu au în mod necesar fenotipuri
asemănătoare. Norma reacţiilor suma de expresii fenotipice ale unui genotip în diferite
condiţii de mediu. Mediul, include totalitatea factorilor externi ce influenţează formarea
fenotipurilor. Organisme diferite din punct de vedere genetic, aflate în acelaşi mediu, se
dezvoltă deosebit, deoarece au capacitate de asimilare selectivă a condiţiilor staţionale.
Mediul determină variabilitatea negenetică, denumită plasticitate fenotipică, realizată pe
baza diversificării biochimice a individului şi îi permite acestuia să supravieţuiască într-o
mare diversitate de condiţii. În raport cu natura caracterelor şi însuşirilor care manifestă
diversitate biologică, avem o serie de tipuri de manifestari ale variabilităţii genetice
descrise mai jos.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este 2 ore

Conţinut

Variabilitatea genetică este considerată a fi potenţialul populaţiei de a produce

indivizi care posedă genotipuri diferite.

Genotipul reprezintă totalitatea informaţiei genetice potenţiale conţinute în

general de plantă sau animal, care îi controlează formarea, şi care include efectele
rezultate din interacţiunea genelor. Genotipul a fost definit drept normă a reacţiilor,
întrucât pentru a se reflecta în fenotip necesită anumite condiţii de mediu. Două
fenotipuri asemănătoare pot avea genotipuri diferite, iar două genotipuri identice nu au în
mod necesar fenotipuri asemănătoare. Norma reacţiilor suma de expresii fenotipice ale
unui genotip în diferite condiţii de mediu. Altfel exprimat, norma de reacţie sau spectrul
de reacţie al unui genotip reprezintă „...expresia fenotipică potenţială a unui genotip în
raport cu toate condiţiile de mediu în care el poate supravieţui" (Mettler şi Gregg, 1969).

Mediul, din punct de vedere genetic, include totalitatea factorilor externi ce

influenţează formarea fenotipurilor. Organisme diferite din punct de vedere genetic,
aflate în acelaşi mediu, se dezvoltă deosebit, deoarece au capacitate de asimilare
selectivă a condiţiilor staţionale. Mediul determină variabilitatea negenetică, denumită
plasticitate fenotipică, realizată pe baza diversificării biochimice a individului şi îi
permite acestuia să supravieţuiască într-o mare diversitate de condiţii (Enescu et al.,
1997)

Variabilitatea fenotipică sau variabilitatea totală a unui caracter se compune din

(Stănescu 1984, Enescu 1991):

 varianţa datorată mediului (neereditară),

 varianţa genetică determinată de acţiunea şi interacţiunea genelor.

Forma de exteriorizare a potenţialităţii ereditare este rezultanta interacţiunii

dintre genotip (G) şi mediu (M) şi se numeşte fenotip (F).

F= G + M

Fenotipul este este expresia interacţiunii genotip şi mediu (planta, animalul,

populaţia sau populaţiile de plante sau animale componente, cu toate atributele lor de
ordin morfologic, fiziologic, ecologic din fiecare etapă a dezvoltării lor ontogenetice).

Unităţi de clasificare a diversităţii genetice intraspecifice

Din punctul de vedere al protecţiei naturii şi al conservării biodiversităţii,

populaţia locală este unitatea fundamentală de existenţă, adaptare, reproducere şi
conservare a speciei, formată din indivizi înrudiţi dar care se încrucişează constant
panmitic. Numărul de populaţii locale ale speciilor este variabil şi depenent de gradul
de migrare din cadrul speciei respesctive. Metodele de clasificare ale diversităţii
genetice intraspecifice au evoluat cronologic odată cu dezvoltarea geneticii:

A. Metoda morfologică de clasificare a diversităţii genetice intraspecifice este o

metodă pur artificială, adaptată de Congresul Internaţional de Botanică, ţinut în 1930, la
Cambridge (Anglia). Acestă metodă are ca unitate fundamentală de clasificare
varietatea, definită pe baze pur morfologice privind caracterele cu relevanţă mare (Enescu
şi Ioniţă, 2000).

Conform acestei metode, se diferenţiază următoarele unităţi :

-specia

-subspecia

-varietatea

-subvarietatea

-forma

-forma biologică

-forma specială.

B. Metoda geografică permite decelarea existenţei raselor geografice prin aşa

numita metodă a clinelor (studiul cantitativ al variaţiilor geografice ale unei singure
însuşiri date, conform Huxley, 1938, 1942 din Enescu et al. 1997; Stănescu, 1984;
Stănescu şi Şofletea, 1998). Variaţiile geografice pot fi :

1. continue (clinale, alcătuite din cline):

• variaţii extrapopulaţionale (în interiorul aceleiaşi regiuni geografice ca o

adaptare locală relativ stabilă sau o variabilitate genetică mai efemeră în
funcţie de condiţiile locale sau de gradul de izolare (Enescu et al., 1997)

• variaţii intrapopulaţionale (în interiorul populaţiei)

2. discontinue, denumite variaţii rasiale sau ecotipice, sunt considerate în funcţie

de distribuţia discontinuă a elementelor de habitat, depăşesc arealul polimorfismului,
întrucât se por produce în areale diferite (rase geografice) (Stănescu şi Şofletea, 1998).
 Stern şi Roche (1973) citaţi de Enescu et al, (1997) apreciază că « variaţia
continuă clinală şi discontinuă (rasială) nu sunt calitativ diferite, dar ele reflectă strategia
adaptivă a populaţiei”. În general, variaţia caracterelor unei specii poate conţine
componente continue şi discontinue, în raport cu variaţiile dimensiunilor acelor nişe care
controlează selecţia şi cu reacţia sistemului genetic. Aceasta înseamnă că, în cuprinsul
arealului unei specii, există dimensiuni ale nişelor cu gradienţi geografici continui, ca
lungimea zilei (fotoperioadei), care depinde de latitudine şi care urmează acelaşi ritm, an
după an, fără nici o discontinuitate de-a lungul gradientului. Variaţia altor dimensiuni ale
nişei este strict discontinuă, ca proprietăţile solului sau frecvenţa îngheţurilor târzii, care
depind de forma orografică (Enescu, et al. 1997). Formarea raselor geografice şi a
ecotipurilor ce pot forma specii noi implică în primul rând izolarea prin care se
fragmentează arealul iniţial, apoi rediferenţierea şi restructurarea populaţiilor (Enescu et
al. 1997; Stănescu, 1984; Stănescu şi Şofletea, 1998). Au fost descrise trei categorii de
ecotipuri :

• climatipurile sau ecotipurile climatice

• edafotipurile sau ecotipurile edafice

• ecotipurile biotice (ecotipuri adaptate la coexistenţa cu specii) (Enescu,

1985 ; Enescu et al. 1997; Stănescu, 1984).

C. Metoda genetico-ecologică permite stabilirea tuturor formelor de

diferenţiere, ca şi a potenţialului genetic al speciei pe baza culturilor comparative, sau mai
nou pe baza aceloraşi materiale biologice, în spaţii climatizate (camere de creştere sau
fitortroane) unde condiţiile de mediu sunt controlabile şi repetabile.
D. Metoda hibridologică este modalitatea prin care se studiază gradul
potenţial de încrucişare genetico-fiziologică a populaţiilor unei specii.
Toate aceste metode de clasificare a diversităţii genetice intraspecifice,
considerate azi convenţionale nu răspund decât parţial scopului propus. Metodele
moderne folosite astăzi sunt deosebit de laborioase şi costisitoare, dar utilizarea lor în
scopuri bine definite, este justificată.

În raport cu natura caracterelor şi însuşirilor care manifestă diversitate biologică,

avem următoarele tipuri de manifestari ale variabilităţii genetice (Gavrilă, 1984 ; Enescu
1984 ; Enescu et al., 1997, Enescu şi Ioniţă, 2000):

• variaţii anatomice (structurale), care privesc structura organelor şi

ţesuturilor din punct de vedere histologic cum ar fi structura histologică a
frunzelor, a lemnului, a scoarţei, a zonei generatoare sau numai a unor părţi ale
acestora;

• variaţii morfologice, care înglobează variaţiile de formă, mărime, culoare

ale organelor şi însuşirilor somatice de masă (înălţime, diametru, volum, mărimea
fructelor, a seminţelor, a frunzelor etc.);
 • variaţii fiziologice, care privesc toate procesele şi funcţiile fiziologice
(asimilaţia, transpiraţia, reacţia fototropică, longevitate, rezistenţa la adversităţi);

• variaţii biochimice, care privesc procesele biochimice de bază

(proteine, enzime, acizi nucleici etc.).

După numărul şi modul de acţiune al factorilor genetici care le determină, după

influenţa factorilor de mediu şi nivelurile la care se realizează, variaţiile caracterelor şi
însuşirilor sunt:

• cantitative (controlate de poligene cu efecte cumulative cu variaţie

continuă şi puternic influenţate de mediu). Diferenţele dintre indivizi prezintă
continuitate, de la valori minime la valori maxime.

• polimorfice (variaţii sau caractere calitative a căror expresie este

controlată mono sau oligogenic şi sunt puţin influenţate de mediu). Variaţiile
polimorfice se manifestă prin clase distincte de morfe ex. dimorfismul sexual,
controlate de gene majore (oligogene).

Mettler şi Gregg (1969) presupun existenţa unor gene comutator care

deplasează epigenotipul pe o cale de dezvoltare diferită şi care, probabil, determină
caracterele polimorfice. Tot ei presupun, totodată, „...că un caracter polimorfic este legat
direct de produsul primar al acţiunii genelor individuale sau ale unui sistem de gene
înlănţuite ce acţionează ca o unitate funcţională".

Polimorfismul mai poate fi definit drept orice variaţie discontinuă existentă în

interiorul unei populaţii alcătuită din indivizi interfecundabili. În esenţă, variaţiile polimorfe,
sunt cele ce se exprimă printr-o clară segregare mendeliană, fiind clar controlate de gene
majore (Stănescu şi Şofletea, 1998).

Polimorfismul genetic este variabilitatea genetică discontinuă

intrapopulaţională, ce presupune existenţa a două sau mai multe forme ale unei specii,
astfel încât cea mai rară dintre ele nu se poate menţine decât prin mutaţie recurentă.

În natură există numeroase forme de polimorfism genetic:

• balansat - caracterizat printr-un echilibru de convieţuire dintre diferitele

morfe ale populaţiei

• efemer, existent o scurtă perioada de timp până când apare o morfă

superioară

• criptic - caz în care morfele nu pot fi identificate.

 Polimorfismul ecologic este unul din cele mai eficiente mecanisme de control
a variaţiilor controlate de gene majore.
Zavadski, (1963) prezintă următoarea clasificare a unităţilor intraspecifice din
perspectiva variabilităţii:

1. semispecia — rasă formată care a ajuns aproape la starea de „specie

tânără"
2. subspecia - unitate sistematică inferioară speciei, care se deosebeşte în
general uşor, are origine comună şi înrudire genetică cu alte subspecii ale aceleiaşi
specii, se încrucişează uşor între ele şi dau naştere la hibrizi fertili. Subspecia este o
rasă geografică şi regional-ecologică;
3. ecotipul - rasă ecologică locală;
4. populaţia locală - unitatea fundamentală a structurii speciei;
5. ecoelementul - unitate inferioară populaţiei, legată de complexul genetic
monolit, nesegregabil şi capabil de a ieşi din componenţa populaţiei;
6. grupa morfo-biologică - grupa de indivizi din interiorul populaţiei care poate
fi distinsă morfologic şi care reacţionează identic faţă de condiţiile de mediu indiferent de
potenţialul ei genetic;
7. biotipul - unitate elementară a structurii genetice a populaţiei, grup de
organisme cu genotip identic şi care se deosebeşte de alt grup cel puţin printr-o mutaţie.

Concepte şi noţiuni de reţinut

În raport cu natura caracterelor şi însuşirilor care manifestă diversitate biologică, avem

următoarele tipuri de manifestari ale variabilităţii genetice:
 variaţii anatomice (structurale), care privesc structura organelor şi ţesuturilor din
punct de vedere histologic cum ar fi structura histologică a frunzelor, a lemnului, a
scoarţei, a zonei generatoare sau numai a unor părţi ale acestora;

 variaţii morfologice, care înglobează variaţiile de formă, mărime, culoare ale

organelor şi însuşirilor somatice de masă (înălţime, diametru, volum, mărimea
fructelor, a seminţelor, a frunzelor etc.);

 variaţii fiziologice, care privesc toate procesele şi funcţiile fiziologice (asimilaţia,

transpiraţia, reacţia fototropică, longevitate, rezistenţa la adversităţi);

 variaţii biochimice, care privesc procesele biochimice de bază (proteine, enzime,

acizi nucleici etc.).

După numărul şi modul de acţiune al factorilor genetici care le determină, după influenţa
factorilor de mediu şi nivelurile la care se realizează, variaţiile caracterelor şi însuşirilor
sunt:
 cantitative (controlate de poligene cu efecte cumulative cu variaţie continuă şi
puternic influenţate de mediu). Diferenţele dintre indivizi prezintă continuitate, de la
valori minime la valori maxime.

 polimorfice (variaţii sau caractere calitative a căror expresie este controlată mono
sau oligogenic şi sunt puţin influenţate de mediu). Variaţiile polimorfice se manifestă
prin clase distincte de morfe ex. dimorfismul sexual, controlate de gene majore
(oligogene).

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt unităţile de clasificare a diversităţii genetice intraspecifice

2. Dati exemple de forme de polimorfism genetic ce există in natură.

3. Dati exemple de forme de polimorfism ecologic ce există in natură.

4. Descrieti sursele variabilitatii din lumea vie.

 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

DIVERSITATEA SPECIILOR

Cuvinte cheie: clasificarea naturala, nomencatura binomiala, distribuţia

geografică a speciilor

Rezumat

Specia este considerată astăzi un element central al biodiversităţii, dar definirea acestui
concept variază în limite foarte largi. Biodiversitatea este clasificată astăzi în largă accepţie prin
diviziuni sistematice determinate filogenetic, pe principiul evolutiv al divergenţei în descendenţă şi
având la bază conceptul de specie. Există astăzi descrise un număr impresionant de unităţi
sistematice în lumea vie: peste 1.000.000 în lumea animală şi peste 250.000 în lumea plantelor,
aflate într-o anumită dinamică în sensul că unele au dispărut şi altele sunt descoperite astăzi şi vor
mai fi descoperite cu siguranţă în anii care vin. Varietatea formelor de viaţă de pe Pământ este mare
dar numărul total al speciilor descrise şi clasificate taxonomic este relativ mic. Cercetările actuale pot
releva un singur lucru : numărul de specii actuale este necunoscut şi există numeroase habitate
neexplorate sau insuficient explorate.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

Conţinut

Diversitatea speciilor

Diversitatea speciilor trebuie privită ca suma diversităţii totale a speciile care

trăiesc pe Pământ. O specie poate fi definită astfel:

-din punct de vedere morfologic: grup de indivizi distincţi morfologic, fiziologic,

biochimic.

-din punct de vedere biologic: grupuri distincte de indivizi care se pot

împerechea numai între ei astfel încât dau naştere la organisme viabile sau grup de
populaţii naturale izolate reproductiv de alte asemenea grupuri (Maximilian şi Ioan, 1984).

Specia este considerată astăzi un element central al biodiversităţii, dar

definirea acestui concept variază în limite foarte largi. Mettler şi Gregg (1969),
considerau următoarele definiţii:
  conceptul evolutiv (Simpson 1961) care consideră specia ca o
succesiune de populaţii strămoş-urmaş care evoluează separat de celelalte specii,
 conceptul tipologic (specia morfologică), bazat pe diferenţele morfologice,
fiziologice sau biochimice între specii,
 conceptul nondimensional ce consideră ca specii, populaţiile care nu
schimbă între ele gene prin fecundare încrucişată, chiar dacă ocupă acelaşi teritoriu
geografic sau biotic (trăind în nişe diferite). Lipsa fertilităţii la încrucişarea a două
populaţii diferite denotă că avem de a face cu specii diferite,
 conceptul multidimensional consideră specia ca un sistem
multidimensional răspândit pe un spaţiu geografic definit prin totalitatea relaţiilor
reproductive dintre populaţii.
 conceptul de specie biologică se referă numai la speciile cu sistem de
reproducere sexuată şi incude un grup de populaţii efectiv sau potenţial izolate
reproductiv de alte populaţii (Mayr, 1963).
În literatură mai există şi alte concepte pentru definirea speciei: specie
nominalistă (Robinet citat de Ceapoiu 1988), specie evolutivă (Simpson, 1961),
specie genetică (Ceapoiu 1988)...

Nomenclatura binomială

Nomenclatura binomială folosită şi în prezent (denumiri standard, denumiri

ştiinţifice sau nume latine sau latinizate) a fost dezvoltată de biologul suedez Carolus
Linnaeus în secolul al XVIII-lea. Numele ştiinţific, format din două părţi (numele
genului şi numele speciei) este un limbaj universal şi evident distinct. Există pentru
numele ştiinţifice reguli de scriere standard : prima literă a numelui de gen se scrie
întotdeauna cu literă mare, iar numele de specie cu litere mici, genul şi specia sunt
scrise întotdeauna distinct: aldin sau subliniat, urmate de numele întreg sau
prescurtat al celui care a propus denumirea ştiinţifică. În cazul în care speciile unui
gen luate în considerare nu sunt bine determinate, se foloseşte abreviaţia sp.

Taxonomia

Biodiversitatea este clasificată astăzi în largă accepţie prin diviziuni

sistematice determinate filogenetic, pe principiul evolutiv al divergenţei în
descendenţă şi având la bază conceptul de specie. Există şi alte clasificări ale
biodiversităţii pe diverse alte criterii : geografice, genetice, ecologice…rolul lor în
sistematică fiind însă doar complementar sau ajutător.
Ramura biologiei care se ocupă cu determinarea, compararea, clasificarea
şi nomenclatura organismelor este taxonomia sau sistematica naturală.
 Analiza filogenetică denumită şi cladistică (conform Enescu, 1997) constă
într-o reprezentare grafică a strămoşilor comuni. Analiza filogenetică se bazează pe
asumă următoarele:
-aspectul exterior al organismelor se reprezintă în modele ierarhizate,
-modelele ierarhizate se exprimă prin diagrame,
-grupurile înrudite se afla situate grafic sub nodurile diagramelor
(Groombridge, 1992).

Clasificarea naturală se bazează pe înrudire în descendenţă evolutivă şi

include :

 regnurile vegetal şi animal

 filumuri,
 clase
 ordine
 familii
 genuri
 specii

Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri: primul
domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile unicelulare fără nucleu propriu-zis; al
doilea domeniu şi regn este Archaea, considerat ca fiind evoluţionar distinct, reuneşte
specii asemănătoare bacteriilor care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme; al
treilea domeniu este Eucarya, specii cu nucleu propriu-zis, domeniu care include 4
regnuri: Protista, Fungi, Animalia şi Plantae. Regnul Animalia are cel mare număr de
specii iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cel mai puţin cunoscute.
Există astăzi descrise un număr impresionant de unităţi sistematice în lumea
vie: peste 1.000.000 în lumea animală şi peste 250.000 în lumea plantelor, aflate
într-o anumită dinamică în sensul că unele au dispărut şi altele sunt descoperite
astăzi şi vor mai fi descoperite cu siguranţă în anii care vin.

Speciile şi biodiversitatea

Deoarece mult timp s-a pus semnul egalităţii între diversitatea speciilor şi
biodiversitate, a rezultat de aici, o tratare trunchiată a conservării biodiversităţii. Numărul
de specii furnizează numai indicaţii parţiale asupra diversităţii biologice pentru că trebuie
să se ia în considerare pe lângă altele şi gradul de variaţie şi magnitudinea ei. Astăzi
biodiversitatea este considerată ca un concept cluster, foarte greu de definit şi se
consideră că speciile pot servi doar ca o măsură surogat a biodiversităţii. Definiţiile
recente pentru biodiversitate sunt mult mai complexe: cea a Convenţiei pentru
Diversitate Biologică (variabilitatea în interiorul speciilor, între specii şi variabilitatea
ecosistemelor), diversitatea Alpha: număr de specii ce apar pe o suprafaţă bine
delimitată (Huston 1944), diversitatea Beta: diversitatea unei specii într-o arie dată,
diversitatea Gamma: diversitatea pe o arie foarte largă - diversitatea peisajului.
Astfel diversitatea speciilor poate fi asimilată cu bogăţia de specii (numărul
de specii), cu diverse măsurări pentru abundenţa relativă a speciilor sau cu un indice
ce combină bogăţia de specii cu raritatea sau abundenţa speciilor respective pe
teritoriul dat.

Contribuţia speciilor la existenţa unei mai largi diversităţi biologice este depen-
dentă de ecosistemul din care face parte, pentru că are efecte directe asupra structurii
comunităţii şi, astfel, asupra biodiversităţii globale. De exemplu, o specie de arbori din
pădurile tropicale umede, care suportă o bogată faună de nevertebrate de sute de specii,
are evident o mai mare contribuţie la menţinerea diversităţii biologice globale decât o
plantă alpină din Europa care nu are nici o altă specie dependentă de ea. Din punctul de
vedere al conservării este important de reţinut că o regiune bogată în câteva grupe de
specii nu este în mod necesar bogată şi în alte specii. Dacă, de exemplu, America Centrală
este mai bogată în specii de mamifere decât partea de nord a Americii de Sud, aceasta
din urmă are mai multe specii de plante (Enescu et al., 1977).

Elemente privind diversitatea şi numărul speciilor cunoscute

Varietatea formelor de viaţă de pe Pământ este mare dar numărul total al

speciilor descrise şi clasificate taxonomic este relativ mic. Astfel, după mai bine de 230
de ani de la începuturile clasificării organismelor de către Linne, se apreciază că ar
exista de la 10 milioane la 30 de milioane de specii, din care numai l,4 milioane au
nume şi sunt descrise sumar (Enescu et al., 1997). Diverşi autori au păreri diverse
privind numărul de specii ce există în prezent pe Terra : între 5 milioane şi până aproape
de 100 milioane (Groonbridge, 1992), majoritatea fiind microorganisme şi insecte ; sau
de la 10 la 30 milioane de specii (Wilson, 1988).

Cercetările actuale pot releva un singur lucru : numărul de specii actuale

este necunoscut şi există numeroase habitate neexplorate sau insuficient explorate.
Grupul cel mai bine cunoscut, catalogat complet astăzi prin grija miilor de ONG-uri active
în domeniu, este cel al păsărilor de cca. 10 000 specii.

O imagine de ansamblu asupra grupelor majore de organisme sub forma speciilor

cunoscute, procentual, din numărul global total o estimează World Monitoring Center
(1992): 0,3% viruşi; 0,2 bacterii%; 4,2 % ciuperci%; 4,2% protozoare; 2,4% alge; 14,3%
plante (embriofite); 2,7% vertebrate şi restul fiind nevertebrate. Dintre nevertebrate,
procentele pentru numărul de specii cunoscute din totalul de specii descrise sunt: 0,9%
nematode; 4,2% moluşte; 4,0% alte nevertebrate (artropode:2,4% crustacee, 4,5%
arahnide, 7,1% diptera, 7,7% hymenoptere, 8,9% lepidoptere, 23,8% coleoptere, 1,2%
alte artropode).

Distribuţia geografică a speciilor

Biogeografia, ca ştiinţă, furnizează informaţia cu privire la bogăţia şi distribuţia

geografică a diferitelor grupe de organisme. De regulă, distribuţia locală şi regională a
speciilor este legată de:

 factori istorici,
 gradienţi ecologici:
 altitudine (corelaţie negativă),
 latitudine (corelaţie pozitivă),
 cantitatea de precipitaţii (corelaţie pozitivă),
 apropierea sau depărtarea de mări şi oceane etc.

De exemplu, la tropice, numărul mediu pe 10 mii km2 este de 79,5 specii, pe câtă
vreme în regiunile temperate, media este de numai 38,8 specii pe 10 mii km2.
Danemarca posedă de două ori mai puţine specii de arbori decât există pe un hectar în
pădurile Malaeziei (Reid şi Miller, 1989 din Enescu et al 1997). În America Latină, există
40 până la 100 specii pe hectar în comparaţie cu partea de est a Americii de Nord, unde
pe aceeaşi suprafaţă se găsesc numai 10 până la 30 de specii. Un petic de pădure
tropicală din Peru are aproximativ 300 de specii de arbori mai groşi de 10 cm în diametru
pe un hectar; în Malaezia, în partea joasă a regiunii Kuala-Lumpur, există 570 de specii
de plante cu diametru mai mare de 2 cm pe hectar (Enescu et al., 1997).

Speciile marine au o distribuţie aproape continuă în areal şi au lanţuri trofice

simple. Speciile terestre şi marine existente în zona tropicală ating maximul numeric.
Acestea conţin mai mult de jumătate din speciile de pe glob, deşi aceste zone ocupă
numai 7% din suprafaţa globului. Bogăţia relativă a speciilor din pădurile tropicale
variază cu grupul de specii considerate deoarece cunoştinţele ştiinţifice despre
abundenţa speciilor sunt limitate.

Numărul de specii cunoscute creşte pe măsură ce cercetările din domeniu se

intensifică, existând încă zone neexplorate datorită lipsei accesibilităţii în condiţiile
actuale
Speciile de animale a căror conservare la noi in tara necesită desemnarea
de zone speciale de conservare) din Directiva nr.92/43/CEE:
o Cricetus cricetus
o Alces alces
1
o *Bison bonasus
o Triturus montandoni

*specii prioritare
 o Triturus vulgaris ampelensis
o *Austropotamobius torrentium
o Colias myrmidone
o Lycaena helle
o *Leptidea morsei
o *Nymphalis vaualbum
o Pseudophilotes bavius
o Isophya harzi
 pentru Anexa IV (specii de animale strict protejate) din Directiva nr.92/43/CEE
o Alces alces
o *Bison bonasus
o Triturus montandoni
o Triturus vulgaris ampelensis
o Colias myrmidone
o Lycaena helle
o *Leptidea morsei
o *Nymphalis vaualbum
o Pseudophilotes bavius
o Isophya harzi

 pentru Anexa I (specii de păsări protejate) din Directiva nr.79/409/CEE:

o Falco cherrug
o Falco vespertinus
o Oenanthe isabellina
o Oenanthe pleschanka (ssp. pleschanka)

 pentru Anexa II/2 (specii de păsări acceptate la vânat) din Directiva

nr.79/409/CEE:
o Anser brachyrhynchus
o Anser albifrons
o Branta bernicla
o Netta rufina
o Aythya marila
o Somateria mollissima
o Clangula hyemalis
 o Melanitta nigra
o Melanitta fusca
o Bucephala clangula
o Mergus serrator
o Mergus merganser
o Bonasa bonasia
o Tetrao urogallus
o Coturnix coturnix
o Gallinula chloropus
o Philomachus pugnax
o Limosa limosa
o Columba oenas
o Streptopelia decaocto
o Streptopelia turtur
o Turdus pilaris
o Turdus philomelos
o Turdus iliacus
o Turdus viscivorus
o Sturnus vulgaris
o Garrulus glandarius
o Pica pica
o Corvus monedula
o Corvus frugilegus
o Corvus corone

 pentru Anexa III/2 (specii de păsări ce pot fi comercializate) din Directiva

nr.79/409/CEE:
o Netta rufina
o Clangula hyemalis
o Melanita fusca
o Bucephala clangula
o Pica pica
o Corvus corone cornix
o Anser fabalis
o Anas querquedula
 o Anas strepera
o Coturnix coturnix
o Streptopelia turtur
o Fringila coelebs

Cartea Roşie a vertebratelor din România, a fost elaborată de un colectiv

format din specialişti ai Academiei Române şi ai Muzeului de Istorie Naturală Grigore
Antipa. Speciile au fost incluse în Cartea roşie a vertebratelor pe baza criteriilor
actalizate stabilite de către Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii
(IUCN).

Conform Carţii Roşii a vertebratelor din România, din cele aproximativ 100
de specii de mamifere din fauna ţării, 72 au nevoie de măsuri de ocrotire, dintre care
57% sunt protejate la nivel naţional, prin Legea 462/2001; 73% sunt incluse în Cartea
Roşie; 60% sunt listate în Anexele Convenţiei de la Berna; 54% sunt incluse în
Anexele Directivei Europene – Habitate 92/43/EEC+AA2003/ACT şi 28% sunt
menţionate în natura 2000. Dintre speciile ocrotite, 1,39% specii sunt dispărute;
6,94% sunt critic periclitate; 37,5% specii sunt periclitate; 51,39% specii vulnerabile.
Din cele aproximativ 400 de specii de păsări, câte trăiesc în România, 72 fac obiectul
Cărţii Roşii, înscriindu-se în prevederile uneia din legile sau convenţiile interne şi/sau
internaţionale. Dintre acestea 61,5% sunt protejate la nivel naţional prin Legea
462/2001; 18% sunt prezentate în lucrarea aceasta; 62,75% sunt incluse în Anexele
Convenţiei de la Berna; 48,25% sunt menţionate în Anexele Directivei Europene –
Păsări 78/409/ EEC+AA2003/ACT şi 32,5% specii sunt incluse în reţeaua de arii
protejate Natura 2000. În cadrul celor 72 de specii se disting 5,55% specii dispărute;
27,78% specii periclitate; 51,39% specii vulnerabile; 4,17% specii aproape
ameninţate. Din cele 23 de specii de reptile, 82,61% au statut de ocrotire în România,
82,61% sunt în Cartea Roşie a României; 100% sunt în Anexele Convenţiei de la
Berna; 62,22% sunt menţionate în Anexele Directivei Europene Habitate
92/43/EEC+AA2003/ACT şi 26,9% sunt menţionate în natura 2000. dintre speciile
ocrotite în România 15,90% sunt critic periclitate, 42,10% sunt periclitate, 31,58%
sunt vulnerabile, 10,53% sunt aproape ameninţate. Amfibienii sunt reprezentaţi în
România prin 19 specii, dintre care, 89,74% sunt ocrotite la nivel naţional, 84,21%
sunt în Cartea Roşie a României; 100% sunt în Anexele Convenţiei de la Berna;
73,68% sunt menţionate în Anexele Directivei Europene Habitate
92/43/EEC+AA2003/ACT şi 26,31% sunt incluse în Natura 2000. Dintre speciile
protejate 17,65% sunt periclitate; 52,94% specii sunt vulnerabile şi 24,41 specii sunt
aproape ameninţate. Ihtiofauna dulcicolă a României numără, în prezent 103 specii,
dintre care 29,13 sunt ocrotite la nivel naţional, 38,83% sunt în Cartea Roşie a
României; 33,98% sunt în Anexele Convenţiei de la Berna; 29,13% sunt menţionate
în Anexele Directivei Europene Habitate 92/43/EEC+AA2003/ACT şi 21,36% sunt
menţionate în Natura 2000. Proporţia speciilor protejate pe categorii este următoarea:
3,33% extincte; 33,33% specii critic periclitate; 36,67% specii periclitate; 60%specii
vulnerabile (Botnariuc şi Tatole 2005).

Concepte şi noţiuni de reţinut

 O specie poate fi definită astfel:

o -din punct de vedere morfologic: grup de indivizi distincţi morfologic,

fiziologic, biochimic.

o -din punct de vedere biologic: grupuri distincte de indivizi care se pot

împerechea numai între ei astfel încât dau naştere la organisme viabile sau
grup de populaţii naturale izolate reproductiv de alte asemenea grupuri
(Maximilian şi Ioan, 1984).

 Distribuţia geografică a speciilor este legata de:

o factori istorici,
o gradienţi ecologici:
o altitudine (corelaţie negativă),
o latitudine (corelaţie pozitivă),
o cantitatea de precipitaţii (corelaţie pozitivă),
o apropierea sau depărtarea de mări şi oceane etc.

Întrebări de autoevaluare

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei (opţional)

2. Text text text text text text text text text text text text
3. Text text text text text text text text text text text text text text text text text text text
text text text text text text text text text text
4. Text text text text text text text
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

DIVERSITATEA ECOSISTEMELOR
Cuvinte cheie: biotop, biocenoza, nisa ecologica, populatie

Rezumat

Biosfera, în intregul ei, este organizată într-o reţea complexă de ecosisteme

colective în care viaţă vegetală şi animală sunt armonice dar şi antagonic. Clasificarea
ecosistemelor din această imensă amplitudine de variaţie şi integrarea lor în sisteme
manageriale este o problemă actuală majoră a biologiei iar dificultatea principală este
dată de terminologia diversă folosită de diverşi autori (comunitate, habitat, ecosistem,
biom) care nu a reuşit până în prezent să fie general acceptată. Relaţiile trofice sunt în
dinamica lor sunt cele mai importante într-un ecosistem. Lanţurile trofice reprezintă
căile esenţiale prin care se face transferul de energie, materie şi informaţie în
ecosistem. Cunoaşterea acestor relaţii din ecosistem este de reală valoare pentru
stabilirea unei strategii eficiente pe termen lung de ocrotire a naturii prin conservarea
ecosistemelor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

Conţinut

Conceptul de ecosistem şi comunitate

Ecologia modernă este o disciplină de natură holistică, care are ca obiect

studierea structurii şi funcţionării ecosistemelor, iar termenul ecologie a fost creat de
Haeckel (1866) (ştiinţa globală al cărei obiect este studiul interrelaţiilor dintre organisme şi
mediul lor de viaţă). Biosfera, în intregul ei, este organizată într-o reţea complexă de
ecosisteme colective în care viaţă vegetală şi animală sunt armonice dar şi antagonice
(Chiriţă, 1974; Stugren, 1975). Ecosistemul este casa comună a numeroaselor specii de
organisme convieţuitoare (Doniţă din Vald et al. 1997). Primele studii detaliate asupra
distribuţiei ecologice a plantelor au condus la clasificarea comunităţilor biologice. Abia
apoi s-a realizat că organismele sunt legate direct şi indirect, prin relaţiile trofice şi că
aceste relaţii unesc speciile în unităţi funcţionale.
După ce Clements (1935) a studiat asociaţiile de plante ca sisteme de
organizare, iar Gleason (1939) a considerat asociaţiile ca suma proprietăţilor părţilor lor
componente, s-a înţeles că sistemele care exprimă numai proprietăţile de organizare sau
regularizare nu constitue o abordare corespunzătoare. Cel care a folosit termenul
ecosistem pentru a desemna sistemul, mai mult sau mai puţin stabil, compus din
biocenoză şi biotop a fost Tansley, în 1935 (Enescu et al., 1997).
Mediul fizic împreună cu comunitatea biologică poartă numele de ecosistem.
Ecosistemul este considerat astăzi un sistem informaţional deschis, cu capacitate de
autoconservare, autoregenerare, autoreproducere şi de dezvoltare de la forme simple la
forme complexe de organisme şi stabilitate în relaţie cu alte sisteme.
Unii autori definesc conceptul de comunitate biologică: speciile care ocupă
un anumit teritoriu şi interacţiunile dintre ele. Exemple de comunităţi ar putea fi: tipurile
de pădure, stepa, recifii de corali, mlaştinile. Comunităţile biologice astfel definite pot
altera mediul fizic caracteristic unui ecosistem, într-un ecosistem terestru de exemplu,
viteza vântului, umiditatea, temperatura şi caracteristicile solului pot fi influenţate local,
de plantele şi animalele prezente.
Biotopul sau habitatul este o arie geografică de întindere şi volum variabile,
supusă unor condiţii de mediu, dintre care cele dominante sunt omogene. Biotopul sau
staţiunea-biotop este considerat în ecologie ca mediul intern sau micromediul
ecosistemului în opoziţie cu mediul său exterm şi cu macromediul acestuia, din afara
limitelor convenţionale ale ecosistemului (Doniţă din Vald et al. 1997). Astfel definit,
biotopul este o întindere geografică, mai mult sau mai puţin bine delimitată, care înglo-
bează resurse suficiente pentru a putea asigura menţinerea vieţii; el poate fi de natură
organică sau anorganică (Enescu et al. 1997).
Biocenoza este o comunitate de microorganisme, plante şi animale, care se
formează sub influenţa unui complex de factori de mediu şi a relaţiilor dintre acestea şi
mediu. Aceste comunităţi convieţuiesc în aceeaşi arie geografică (habitat), între ele având
loc o diviziune a activităţilor şi funcţiilor prin care se realizează integrarea comunităţii
biologice. Biocenoza are drept trăsătură caracteristică, determinantă pentru existenţa ei,
relaţiile contradictorii şi totodată unitare dintre populaţiile (speciile) componente
(Botnariuc, 1979).
Nişa ecologică reprezintă setul unic de resurse utilizate de către o specie
într-o comunitate biologică. Fiecare componentă a nişei poate însă deveni factor
limitativ şi poate restricţiona mărimea populaţiei.
Clasificarea ecosistemelor din această imensă amplitudine de variaţie şi
integrarea lor în sisteme manageriale este o problemă actuală majoră a biologiei iar
dificultatea principală este dată de terminologia diversă folosită de diverşi autori
(comunitate, habitat, ecosistem, biom) care nu a reuşit până în prezent să fie general
acceptată. Prin lucrarea Tipuri de ecosisteme forestiere din România, (Doniţă, N.; Chriţă,
C.; Stănescu, V., 1990) s-a reuşit o clasificare care este considerată deosebit de
interesantă de specialişti din diverse ţări.
Există procupări majore actuale care clasifică vegetaţia forestieră europeană în
30 de tipuri pentru a avea astfel baza unui sistem de evaluare integrat al biodiversiţăţii
ecosistemelor forestiere. Şi în cazurile de mai sus, şi în alte cazuri, încercările de
clasificare a unităţilor ecologice se bazează în primul rând pe identificarea speciilor
care se întâlnesc în ele, a relaţiilor între ele şi pe o descriere a caracteristicilor fizice ale
suprafeţelor pe care le ocupă. În mare măsură, în practică, diversitatea ecosistemelor este
adesea evaluată după diversitatea speciilor componente, abundenţa relativă a diferitelor
specii şi uneori după tipologia speciilor. Ca prime realizări în domeniu, s-au realizat hărţi
globale sau regionale ale ecosistemelor utilizând tehnologii clasice sau de ultimă oră
(GIS) :
- Clasificarea biogeografică a vegetaţiei pe harta lumii (The Classification
of Biogeographical Biomass of the World Map), bazată în principal pe date
geografice şi vegetaţie şi propusă de către Udvardy (1975) având ca unităţi de
clasificare „bionii",
 - Ecoregiunile continentelor ( The Ecoregions of the Continents. Map)
descrisă de catre Bailey (1989) prezintă distribuţia ecosistemelor la scară regională
bazată pe climă şi vegetaţie şi divizează globul în patru domenii mari: polar, temperat
umed, temperat uscat şi tropical umed şi în subunităţi (divizii, provincii),

- Harta mondială a ecosistemelor majore (Major World Ecosistems Map) este

o hartă ecologică globală ce prezintă ecosistemele primare din lume (Olson et al.,
1983),

- Harta de clasificare a zonală a potenţialului de viaţă (The Holdridge Life Zone

Clasifîcation Map) este o schemă de previziune a potenţialului vegetaţiei pe baza
efectelor temperaturii, ale ploilor şi ale evapotranspiraţiei.

Aceste sisteme de clasificare a ecosistemelor sunt de mare importanţă pentru

elaborarea unei politici raţionale de ocrotire a naturii şi conservare a biodiversităţii.
Variabilitatea locală este determinată nu numai de capacitatea de support a mediului ci
şi de accesul la o regiune pentru a o coloniza, sau de abilitatea organismelor componente
de a suporta variaţia condiţiilor de mediu. Protecţia naturii este un proces care trebuie
abordat global şi istoric. O asemenea abordare ar putea conduce la conservarea
dinamică a biodiversităţii şi a resurselor genetice (Stănescu, 1997; Enescu et al, 1997,
Borlea 2004).

Relaţii în ecosisteme

Pentru studiul ecosistemelor, ecologia contemporană ia în considerare :

- evaluarea interacţiunii dintre organisme şi mediul lor (habitatul) ce foloseşte
amprenta ecologică ca indicator adecvat pentru evaluarea de mediu (Opschoor
2000).
- evaluarea gradului de adaptare al speciilor, populaţiilor şi comunităţilor dintr-un
ecosistem la schimbările din mediul lor de viaţă, utilizând uneori la elaborarea
modelelor teoretice şi a prognozelor, pe lîngă datele recente, şi date istorice.

Cele două componente ale ecosistemului sunt biocenoza şi habitatul. Literatura

de specialitate (Stugren, 1982) evidenţiază lipsa de unitate în tratarea conceptului de
biocenoză, existând abordări specializate din punct de vedere taxonomic, autecologic,
sinecologic şi altele. Nu se insistă asupra lor pentru că sunt mai importante relaţiile directe
şi indirecte dintre factorii componenţi, esenţiali pentru înţelegerea procesului evoluţiei.
Rezultatul acestor relaţii este selecţia naturală şi deci procesul transformării adaptive a
populaţiilor şi speciilor.
Interacţiunea dintre organisme şi mediul lor (habitatul) include:
 1. relaţiile cu factorii mediului abiotic, care condiţionează dezvoltarea sau chiar
existenţa populaţiei

2. relaţiile cu factorii biologici :

a. relaţii intraspecifice : interacţiunile cu alţi indivizi ai aceleiaşi populaţii sau
specii, care au forme diferite, dar sunt vitale populaţiei date,
b. relaţii interspecifice, care însumează totalitatea dependenţelor directe şi
indirecte dintre specii:
o neutralism - nu există relaţii între două populaţii
(specii),
o competiţie (concurenţă), ce se realizează între două
populaţii care ocupă aceeaşi nişă ecologică (cu
aceleaşi cerinţe faţă de mediu),
o mutualism, când populaţiile sunt dependente una
faţa de alta sau au cerinţe complementare faţă de
factorii de mediu; mutualismul este larg răspândit în
natură,
o protocooperare, când ambele specii profită de pe
urma convieţuirii, dar relaţia nu este obligatorie, ca
o condiţie a existenţei,
o comensalism, când relaţia este obligatorie pentru
comensal în timp ce „gazda" nu este afectată de
această convieţuire,
o predatorism, cu rol major în selecţia naturală şi de
control al efectivelor speciei pradă,
o parazitism, ca relaţie obligatorie, cu efect pozitiv
pentru parazit şi negativ pentru gazdă,
c. relaţiile interspecifice legate de reproducere, în situaţia în care o specie
este mediu pentru depunerea ouălor la insecte, cuiburilor de păsări etc.
sau prezenţa unor specii de insecte sau păsări pentru polenizarea
(agent vector) altor specii,
d. relaţii interspecifice legate de apărare, care pot fi de mai multe feluri :
individuală pasivă şi activă, electivă, mimetism, homocromie, imitaţie,
e. relaţii interspecifice legate de răspândirea speciilor, care îmbracă forme
foarte variate, de la transportul întâmplător de seminţe, ouă etc. până la
forme mai com-
plexe interferate cu relaţii trofice.

3. succesiunea este o caracteristică majoră a ecosistemelor forestiere adică

procesul gradual sau brutal de schimbare a compoziţiei de specii, a structurii comunităţii
şi caracteristicilor fizice ce apar în urma evoluţiei naturale sau sub influenţa activităţilor
antropice. Există o succesiune naturală în general graduală şi o posibilă succesiune
brutală determinată de om sau de dezastre naturale,
4. capacitatea de suport exprimată ca număr de indivizi ai speciilor care
utilizează resursele ecosistemului şi în relaţie directă cu predatorismul,
Relaţiile trofice sunt în dinamica lor sunt cele mai importante într-un
ecosistem. Lanţurile trofice reprezintă căile esenţiale prin care se face transferul de
energie, materie şi informaţie în ecosistem. Între populaţiile diferitelor specii ce
compun acelaşi nivel trofic, adesea are loc competiţia. Rezultatul ei duce, prin
acţiunea selecţiei, la diferite adaptări ale populaţiilor, la separări parţiale sau totale a
nişelor ecologice. În funcţionarea lanţurilor trofice sunt importante şi fluxul de energie
şi circuitul materiei.

Cunoaşterea acestor relaţii din ecosistem este de reală valoare pentru

stabilirea unei strategii eficiente pe termen lung de ocrotire a naturii prin conservarea
ecosistemelor.
Conceptul de populaţie

Ocrotirea naturii presupune în primul rând cunoaşterea naturii şi în primul

rând a componentelor sale vii asupra cărora se poate acţiona. În natură, speciile sunt
reprezentate prin indivizi care trăiesc în asociaţii mai mult sau mai puţin izolate una
de alta numite populaţii (Stănescu 1984). Populaţia (un ansamblu de indivizi de
aceeaşi specie ce se reproduc panmictic şi pot alcătui subpopulaţii) este componenta
elementară a ecosistemelor. Populaţiile panmictice au fost denumite deme Tansley
(1935), citat de Stănescu (1984, 1977) şi Enescu et al. (1977). Tansley a considerat ca
fiecare populaţie este un subsistem adaptiv cu reguli proprii. Caracteristicile principale
ale unei populaţii sunt:

o efectivul,
o tipul de distribuţie spaţială a indivizilor,
o structura de vârstă,
o structura genetică (frecvenţele alelice),
o organizarea socială.
Din punctul de vedere al existenţei unei populaţii, relaţiile principale în
interiorul ei sunt capacitatea de transmitere ereditară a caracterelor şi variabilitatea
(fenotipică şi genotipică). Variabilitatea este determinată de fondul de gene al unei
populaţii, de interacţiunea dintre ele şi de interacţunea lor cu mediul.

Fondul de gene al unei populaţii care îşi menţine constantă compoziţia de-a lungul
mai multor generaţii este în echilibru şi are o structură balansată; între gene există o
interdependenţă strânsă care conferă complexului de gene coeziune, iar întreg ansamblul
de gene este coadaptat (Dobzhanski, 1951, din Enescu et al. 1997).

Ceapoiu (1976), consideră că populaţia, ca unitate de reproducere, îşi menţine

coeziunea genetică prin panmixie şi genealogie comună. Panmixia, caracteristică
populaţiilor alogame, lipseşte doar teoretic la cele autogame. În realitate plantele
alogame realizează o oarecare autofecundare, iar la cele autogame nu lipsesc
încrucişările dintre biotipurile componente ale populaţiei. Variabilitatea unei populaţii îi
permite selecţiei naturale şi condiţiilor de mediu să păstreze cele mai bine adaptate
fenotipuri şi să elimine fenotipurile mai puţin rezistente. Fenotipurile adaptate pot rezulta
din organisme genetic normale dar şi prin procese genetice excepţionale dintre care
amintim : pleiotropia, poligenia, alelismul multiplu, dozajul genic, interacţiunile alelice şi
cele nealelice. Acţiunea alelelor situate în acelaşi locus şi a alelelor situate în locusuri
diferite fac din genotip o unitate structurală şi funcţională închegată cu largi posibilităţi de
adaptare (Ceapoiu,1976).
 Orice strategie sau acţiune majoră de ocrotirea naturii şi conservarea
biodiversităţii consideră populaţia locală ca unitatea de bază. Pentru populaţia locală se
poate asocia un model matematic utilizabil. Acest model ce trebuie adaptat la fiecare
situaţie particulară, presupune ca în condiţii locale relativ omogene, populaţia poate fi
considerată ca alcătuită din subpopulaţii care pot fi considerate ca derivând dintr-o
populaţie panmictică. Folosind acest model putem calcula parametrii genetici de bază :
o ereditatea ca fiind partea din variaţia totală datorată cauzelor genetice,
o corelaţia genetică între anumite caractere identificabile uşor,
o coeficientul de consangvinizare care exprimă ecartul unui sistem de
reproducere real raportat la sistemul de reproducere a unei populaţii
panmictice.

Conceptul de nişă ecologică şi principalele sale caracteristici

Stănescu şi Şofletea (1998) definesc nişa ecologică ca ansamblul condiţiilor
de mediu care permit unui organism, populaţii sau specii să supravieţuiască şi cu care
acesta sau aceasta interacţionează. Populaţiile ocupă nişe ecologice diferite, dar în
zonele de contact ele se hibridizează dând naştere la forme intermediare : cline sau
altele (Stănescu, 1984). Astfel în accepţiune actuală, nişa ecologică reprezintă
localizarea spaţială a unei populaţii şi sistemul de relaţii ce se creează din interacţiunea
ei cu factorii de mediu. Pe baza acestor relaţii dinamice, populaţiile se autoreproduc,
se adaptează şi supravieţuiesc. Conform Stănescu (1984) şi Enescu et al (1997) acest
spaţiu ecologic are n dimensiuni, care pot fi înţelese fie prezentate parţial, luând în
considerare numai un aspect particular al nişei totale, fie sintetizând sau regrupând
multitudinea de factori implicaţi. Termenul nişă desemnează după Elton (1927) rolul şi
locul organismelor în ecosistemul lor iar după Hutchinson (1957) ansamblul de condiţii
în care trăiesc şi se perpetuează populaţiile (din Enescu et al., 1997).
Specia este mai adaptată la condiţiile de mediu decât subpopulaţiile
individuale care pot cel mult ocupa o nişă singulară într-un ecosistem (de exemplu
arborii din speciile de amestec, cum ar fi ulmul de munte sau cireşul, ocupă prin
subpopulaţiile locale nişe bine determinate de trofocitatea generală a solului într-un
ecosistem forestier, iar la nivel de specie au un areal larg). De aceea este dificil să se
analizeze nişa ecologică a unei populaţii fără să se analizeze cerinţeţe ecologice
generale ale speciei şi strategia ei de adaptare a speciei respective. Aşa-numita
„selecţie pentru eliminarea naturală prin concurenţă" nu este altceva decât
specializarea nişei şi aceasta poate explica toate situaţiile în care specii strâns
înrudite cresc în ecosistem împreună cu alte specii iar ecosistemele cu multe specii
şi cu mare stabilitate se întâlnesc, în general, în condiţii de mediu cu fluctuaţie redusă
în timp a dimensiunilor nişei (Enescu et al. 1997). Ceapoiu (1976), consideră că atunci
când mediul din interiorul nişei se schimbă şi devine eterogen permanent, iar
eterogenitatea se adânceşte, se formează subnişe ecologice, care joacă un rol
important în procesul de adaptare, prin aceea că generează presiuni de selecţie
diferite, care acţionează asupra populaţiei (selecţia devine disruptivă şi continuă să
elimine inegal, plus şi minus variantele populaţiei cu valoare selectivă redusă,
favorizând pe cele cu capacitate de adaptare ridicată).
O populaţie este polimorfă ecologic dacă are genotipurile dispersate în mai
multe subnişe ecologice, spre deosebire de o specie polimorfă genetic, care presupune
existenţa mai multor morfe într-o clară segregare mendeliană (Stănescu 1984).
Diversitatea genetică mare permite populaţiei să ocupe subnişe ecologice noi şi astfel să
colonizeze zone marginale ale arealului. Dispariţia genotipurilor unei populaţii în
subnişe noi are următoarele consecinţe importante din punctul de vedere al ocrotirii şi
conservării naturii (Enescu et al 1997):
• diminuarea presiunii de selecţie naturală;
• sporirea şanselor de supravieţuire a biotipurilor dispersate şi, implicit, conser-
varea variaţiei genetice.
Factorii ecologici cu diversitate mare şi variaţii largi în spaţiu şi timp, favorizează
procesul de adaptare a genotipurilor din populaţie. Interpretarea acţiunii factorilor de
mediu în conservarea şi adaptarea speciilor trebuie să considere în principal variaţiile
geografice, factorii climatici şi catastrofele naturale.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Populaţia este un ansamblu de indivizi de aceeaşi specie ce se reproduc panmictic şi pot alcătui
subpopulaţii) este componenta elementară a ecosistemelor. Caracteristicile principale ale unei
populaţii sunt efectivul, tipul de distribuţie spaţială a indivizilor, structura de vârstă, structura
genetică (frecvenţele alelice), organizarea socială.

 nişa ecologică este ansamblul condiţiilor de mediu care permit unui organism, populaţii sau
specii să supravieţuiască şi cu care acesta sau aceasta interacţionează.

 succesiunea este o caracteristică majoră a ecosistemelor forestiere adică procesul gradual sau
brutal de schimbare a compoziţiei de specii, a structurii comunităţii şi caracteristicilor fizice ce apar
în urma evoluţiei naturale sau sub influenţa activităţilor antropice.

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme (2-5 întrebări, pot fi şi tip

grilă)
1. Descrieti parametri de baza ai unei populatii panmictice.
2. Care sunt caracteristicile principale ale unei populaţii.

3. Care sunt principalele interacţiuni dintre organisme şi mediul lor (habitatul)

in ecosisteme?

Bibliografie suplimentară de studiu aferentă lecţiei (opţional)

Doniţă, N.; Chriţă, C.; Stănescu, V., 1990 - Tipuri de ecosisteme forestiere din România, MAPM,
Bucureşti, 390 pag.

Doniţă, N., et al., 2006 - Habitatele din România, Editura Tehnică Silvică, Bucureşti.
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 15

DIVERSITATEA PEISAJULUI
Cuvinte cheie: evenimente naturale, factori antropici, estetica, armonie,
echilibru natural

Rezumat

Evoluţia filogenetică a speciilor este prea puţin relevată de studii şi cercetări lucru ce
face dificil de verificat relaţia dintre realitate şi un fenomen statistic evidenţiat prin indici
ai peisajului. Această relaţie este necesară pentru luarea de decizii politice raţionale atât
în ceea ce priveşte conservarea peisajului şi a ocrotirii biodiversităţii cât şi a naturii în
general. Există însă şi în cazul diversităţii peisajului, unele tendinţe generale şi
evoluţii deja observate: o descreştere în regiuni temperate şi tropicale datorită
depunerii de azot atmosferic şi schimbării utilizării terenului; o creştere în regiunile
uscate, semicontinentale datorită creşterii secetei şi suprapăşunatului şi un declin în
regiunile boreale datorită creşterii substanţelor nutritive disponibile. ). Modul de
percepere a omului asupra esteticii ... este de o complexitate şi o diversitate
apreciabilă, dacă stăm să ne gândim la diferenţele de opinii, idei, moduri de gândire,
de educaţie si chiar de stilul de viaţă, al fiecăruia. Insă toţi deopotrivă trebuie să
înţelegem că “noi aparţinem spaţiului şi nu invers” (L.Blaga,1977), deci tot ceea ce
schimbăm în el se reflectă în existenţa noastră.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

 Conţinut

Diversitatea peisajului

Peisajul

Peisajul contemporan este foarte rar produsul exclusiv al naturii; cel mai
adesea el este influenţat de om direct sau prin amplificarea acţiunilor naturii. Astăzi,
peisajul este considerat ca fiind oglinda fidelă a activităţilor noastre (Stuber, în
Hintermann et al., 1997). Este absolut necesar însă, ca peisajul să rămână viu,
variat şi agreabil, nu numai în rezervaţii naturale, ci în marea majoritatea a
teritoriului.

Peisajul poate fi definit ca o suprafaţă compusă dintr-un mozaic de

ecosisteme integrate heterogen cu acţiune directă asupra proceselor generale biotice
şi abiotice (Dale, 1995). Diversitatea pe o arie foarte largă a fost definită diversitate
de tip Gamma şi are conotaţii directe legate de diversitatea peisajului. Diversitatea
generală şi în primul rând cea a peisajelor într-o anumită regiune este influenţată de
diverşi factori (Puumalainen, 2001):

• evenimente naturale, ca de pildă, furtunile, incendiile şi inundaţiile produc

perturbări majore sunt fenomene tot mai frecvente în condiţiile schimbărilor globale şi
produc în primul rând fragmentarea peisajului, serii timpurii de succesiune şi
creşterea heterogenităţii peisajului.
• factorii antropici care alterează peisajul în sensul omogenizării peisajului,
acţionează în special ca efecte ale dezvoltării demografice.
Utilizarea terenurilor, în viitor, poate avea alături de schimbările climatice,
efect determinant asupra peisajului şi diversităţii în general. Desigur că efectele
schimbărilor depind de condiţiile locale (geologie, sol, microclimă, tradiţii locale).

Estetica peisajului –peisajul agricol, peisajul forestier

Oamenii în general îşi găsesc în natură relaxarea, creativitatea, sentimentul
umanităţii, peisajul forestier fiind pentru mulţi dintre noi alimentarea spirituală de care
avem nevoie (Oarcea, Z. 2000). Dominat de o variabilitate şi de o complexitate
inepuizabilă de forme şi culori, peisajul forestier apare în faţa noastră ca o realizare a
perfecţiunii într-o percepere simplistă a ceea ce este pădurea, ca entitate şi parte
integrantă a spaţiului şi timpului în existenţa şi evoluţia omului.
Ecosistemul forestier este dominat de un dinamism şi o expresivitate aparte
în multitudinea de lucruri ce ne înconjoară, cu o specificitate care nu poate fi suplinită
sau înlocuită, lăsându-ne să ne bucurăm de fiecare panoramă pe care o oferă cu
atâta personalitate încât nu poţi sa rămâi imun la acest “ indescriptibil fior al vieţii”(Th.
Lipps,1987). Modul de percepere a omului asupra esteticii pădurii este de o
complexitate şi o diversitate apreciabilă, dacă stăm să ne gândim la diferenţele de
opinii, idei, moduri de gândire, de educaţie si chiar de stilul de viaţă, al fiecăruia. Insă
toţi deopotrivă trebuie să înţelegem că “noi aparţinem spaţiului şi nu invers”
(L.Blaga,1977), deci tot ceea ce schimbăm în el se reflectă în existenţa noastră. Insă
pădurea nu este doar acel paradis liric descris de atîţi autori, tot ecosistem forestier
este şi o plantaţie tânără de molid, un teren acoperit cu câţiva stejari în declin sau
chiar o coasta de deal surpată şi împădurită cu specii care nu oferă emoţie privitorului
(Bândiu, 2004).
Esteticul peisajului forestier se schimbă în funcţie de structura sa, plurienă
sau echienă, de vârsta sa, fiecare stadiu de dezvoltare a unui arboret lăsând un
tablou aparte în evoluţia sa de la stadiul de seminţiş până la stadiul de codru bătrân.
Şi totuşi farmecul peisajului forestier stă în această multitudine de tablouri în care
pozează în timp şi spaţiu. O mare deosebire se observă la arboretele obţinute pe cale
artificială faţă de cele natural fundamentale. Astfel avem o separare a două tipuri de
structuri cea naturală, caracterizată prin maturitatea şi marea sa complexitate, şi cea
artificiala caracterizată de tinereţe si simplitate.
Făcând o paralelă între curentele literare şi de ceea ce oferă peisajul
forestier putem spune ca avem mai câteva curente literare bine reprezentate,
clasicismul evidenţiat de structuri echiene, uniforme, expresionismul alimentat parcă
voit de o multitudine de forme ieşite din comun (Bândiu, C., 2004).
Cele mai frumoase mesaje sunt transmise privitorului de către pădurile
seculare, păduri care denotă grandoare, dar totodată aceasta grandoare se
regăseşte şi in pădurile cultivate la care s-au aplicat tratamentul codrului grădinărit.
Pe lângă funcţiile de bază, ale pădurii mai apare şi cea estetică care în realitate are
o importanţă mult mai mare decât i se acordă de către specialişti silvicultori. Funcţia
estetică a pădurii nu poate fi, nici nu trebuie, analizată separat.
Analizând din punct de vedere estetic pădurea, eşti obligat să te gândeşti la
dinamica acesteia care ne fascinează pur si simplu. În pădure nici o zi nu seamănă
una cu cealaltă, fiecare zi aduce cu ea ceva nou. Dacă ne referim la perioada
primăverii care este absolut fascinată, remarcăm revenirea la viaţă a pădurii de
foioase fenomen care ne alimentează doza de optimism de care avem nevoie după
perioada de iarnă. Vara se remarcă printr-o linişte covârşitoare, iar toamna ne lasă
pur si simplu muţi de uimire la ceea ce poate să realizeze pădurea în sfera frumosului
absolut. În mod firesc, în anotimpul rece, adică în perioada de repaus vegetativ,
peisajul forestier rămâne variat, dacă o pădure de stejar arată oarecum simplist
datorită lipsei expresivităţii, un arboret de raşinoase duce cu gândul la eternitate.
Arboretul este perceput estetic diferit şi în fiecare din stadiile sale de dezvoltare.
Chiar dacă este cuprins de o simplitate apăsătoare pădurea cultivată în primele stadii
de dezvoltare, aceasta e doar aparentă, deoarece în cadrul acelei biocenoze se
găsesc o multitudine de organisme. Pe măsură ce pădurea cultivată se dezvoltă atât
pe verticală cat si pe orizontală se poate spune ca pădurea îşi dezvoltă si o
dimensiune spirituală, dimensiune ce îşi atinge maximul la un arboret cultivat matur.
O data cu atingerea stadiului de maturitate parcă ceva se schimbă în ceea ce
percepem noi cu privire la expresivitatea pădurii. În acest stadiu expresivitatea este
maximă, pădurea ne oferă tot ce are e mai frumos şi ne încântă cu toate farmecele
sale, oferindu-ne lăsându-ne să ne bucurăm de ceva care este cu adevărat încărcat
de expresivitate si emoţie.
 Stadiul de maturitate al pădurii cultivate se apropie de aparenţa pădurii
naturale (păduri virgine).

Transformările care s-au facut de-a lungul ultimilor ani în ceea ce priveşte
percepţia şi viziunea omului asupra pădurii diferă de secolele trecute. în urmă cu
ceva secole strămoşii noştri venerau pădurea pentru că pădurea oferea hrană cât şi
adăpost, existenţa unei păduri în apropiere, fiind una din condiţiile principale la
întemeierea unei aşezări, astăzi lucrurile stau cu totul diferit de ceea ce găsim în
scrierile predecesorilor noştri cu referire la pădure. Omul modern este supus unei
adevărate traume psihice datorită limitării în general a spaţiului în care trăieste, fiind
şocat vizual cu cupluri dramatice (drepte, colţuri, muchii), în contrast cu imaginea
blândă a peisajului forestier dominată de culori şi curbe. Într-o agitaţie continuă în
care îşi desfăşoară omul contemporan activitatea, evadarea într-o oază de linişte
este mai mult decât o simplă relaxare, este cu adevărat o încântare. Tot mai mulţi
concitadini sunt atraşi de o excursie într-un mediu natural, de o contopire cu natura.
Omul percepe diferit peisajul forestier, fiecare fiind fascinat de o anumită
zonă geografică (fitogeografia forestieră), de aceea diversitatea pe care o oferă
peisajul forestier din ţara noastră este cu adevărat fascinantă. Silvostepa, în care
stejarii astăzi mult împuţinaţi se se impun printr-o măreţie care reprezintă doar un
strop din ceea ce era altădată. Peisajul, deşi oarecum simplist, ne duce totuşi cu
gândul la pădurile grandioase care ocupau aceste locuri cu câteva sute de ani în
urmă. În zilele noastre, în zona de sivolstepă din România se pune problema situaţia
spaţiilor verzi din oraşe şi din jurul lor. Legislaţia de mediu prevede că trebuie
asigurată o suprafaţă suficientă cu vegetaţie pentru populaţie, în fiecare oraş existând
metode de calcul în acest sens (Borlea, ş. a. 2002)

Peisajul forestier şi structura arboretului

Atunci când se atinge o maximă stabilitate a relaţiilor biocenoză-biotop, şi a
celor biocenotice, când se ajunge la un grad în echilibru stabil cu factorii de mediu,
se consideră că s-a atins starea de climax (Florescu, I. şi Nicolescu, N., 1998;
Stănescu, V.,- 1995; Enescu, V.,-1997; Bândiu, C., 2004). Se remarca faptul că doar
structurile naturale sunt constituite şi funcţionează după legile climaxului, cele
artificiale deşi sunt dependente de climat au puţină informaţie ecologică inclusă în ele
(Bândiu, C., 2004) , sunt puţin evoluate, motiv pentru care sunt considerate ca fiind
analoge cu fazele succesionale tinere ale arboretului natural şi în general o mare
simplitate structurală şi nu se pot menţine în forma în care au fost construite fără
aport de energie suplimentară, adusă de om din afara ecosistemului prin aşa zisele
lucrări de întreţinere. Astfel se pot spune ca avem două trăsături fundamentale
distincte, care justifică separarea celor două tipuri de structuri ale peisajului forestier;
structurile naturale complexe şi complete şi structurile artificiale, mult mai simple şi în
mare măsură incomplete. Tendinţa în evoluţia unui arboret artificial este spre o
stuctură naturală, dar acest lucru se realizează în timp îndelungat (Borlea, Gh. F. -
1995).
Pentru structurile naturale se pot separa următoarele tipuri structurale
(Bândiu 2004):
 structuri pluriene (complexe, ondulatorii, multietajate);
 structuri echiene (simple monoetajate);
 structuri mozaicate ;
  structuri regulate (uniforme).
Dacă primele două se referă la dispunerea pe verticală, ultimile două sunt
rezultatul dispunerii pe orizontală. Aceste tipuri de structuri nu sunt întotdeauna luate
ca şablon pentru un arboret, în natură nu se poate trage o linie tranşantă şi exactă.
Există o seamă de situaţii intermediare cum sunt: structuri relativ echiene, relativ
pluriene, tipic mozaicate, împoienite, plurien mozaicate, pluriene sau echiene cu
împoienire etc. Atât ecologico-silvicultural cât şi estetico peisagistic fiecare din
structurile menţionate prezintă particularităţi însemnate, care însă se grupează in
doua tipuri mari: unul regulat îndelung repetabil pe orizontală şi pe verticală şi altu
neregulat, practic irepetabil, cel puţin pe spaţii mici. La tipul regulat prin repetarea
practic la infinit a formelor, în dublu sens, se creează impresia de uniform monoton şi
previzibil, dar în acelaşi timp de nemărginit spaţial nelimitat. Se poate spune ca
structurile regulate , echiene, uniforme, aparţin estetic clasicismului sau stilurilor
apropiate de acesta, având însă penetraţii şi in stilurile cu conţinut romantic, ca de
exemplu goticul. Tipul neregulat, este inegal imprevizibil şi bizar, trăsături definitorii
ale barocului (Bândiu, 2004).

Arborele în peisajul forestier

Daca luăm în considerare studiile de peisagistică efectate şi analizăm
arborele fie el izolat, când are o formă şi un port specific, datorită influienţelor
mediului pe care le resimte în totalitate, sau în masiv unde se dezvoltă în strânsă
corelaţie cu ceilalţi arbori observăm că frumuseţea arborelui este percepută diferit în
cele doua ipostaze, fără a o avantaja marginaliza pe nici una dintre ele. Este un gen
de frumos care se distinge prin armonia şi curbura liniilor, o coloristică interesantă şi
seducătoare şi justa proporţionare a volumelor, formând ansambluri de mare
relevanţă emoţională.( Bândiu, 2004). Sub acest aspect au fost descrişi de numeroşi
autori ca fiind de formă: columnară, sferică; umbelată; neregulată …(Stănescu 1996,
Enescu et al.1997, Borlea 1995).
Fiecare specie are particularităţile sale în ceea ce priveşte frumosul natural
al arborelui în toată splendoarea sa: molidul, elegant, sobru, întunecat şi taciturn;
bradul, puternic, maiestos şi elegant sugerează liniştea puterii şi aspiraţia spre
înălţimi; fagul, inspiră armonia, liniştea şi eterna revenire în timp şi spaţiu; stejarul,
puternic, neclintit, maiestos, impresionează adânc pe privitor, făcându-l să simtă
diferenţa între etern şi efemer, dintre puternic şi slab, dintre mare şi mic pe fundalul
unui spaţiu geografic supradimensionat în plan vertical; teiul, delicat, ocrotitor şi plin
de căldură maternă, oferă adăpost, inspiraţie şi linişte sufletească; salcia, sugerează
scurgerea inexorabilă a timpului şi liniştea trecerii acestuia; mesteacănul, adaptabil şi
rustic exprimă veselie şi delicateţe; paltinul, exprimă forţă; pinul, sugerează victoria
viului în condiţii vitrege, asprimea vieţii; scoruşul, impresionează prin coloritul roşu-
aprins al fructelor; arbuştii, constituie adăpost pentru animale, contribuie la varietatea
peisajului structural şi sub aspect plastic.

Peisajul şi dezechilibrele ecosistemului

 Armonia şi frumuseţea unui peisaj sunt întotdeauna asociate cu un
ecosistem complet şi funcţional. Peisajele urâte şi dezagreabile sunt proprii
dezechilibrelor ecosistemice:

 Terenuri degradate: rupturi ale scoarţei terestre, spălări de sol, eroziuni

de ape, etc.;
 Tăierile rase de pădure cu sol dezgolit sau vegetaţie mică, cioate,
resturi de lemn exploatările forestiere, mai ales atunci când se fac pe suprafeţe mari.
Urâtul este solul dezgolit total, invadate de bălării. Armonia şi frumuseţea unui peisaj
sunt întotdeauna asociate cu un ecosistem complet şi funcţional. Peisajele urâte,
dezagreabile sunt proprii dezechilibrelor ecosistemice.
 Doborâturile de vânt şi rupturile de zăpadă dau impresia de urât şi
catastrofal ce este creată de arbori doborâţi în toate poziţiile posibile, intr-o ţesătură
haotică de trunchiuri, coroane, rădăcini smulse sau răsturnate;
 Alunecările de teren dau un sentiment de catastrofă şi abandon în faţa
naturii;
 Exploatările miniere deschise (cu decopertare) şi haldele ale scoarţei
terestre rănilor şi durata cvasieternă a acestora, aspectului lipsit de viată.
 Uscarea unor păduri, aparent funcţionale, datorită unui complex de
cauze încă insuficient cunoscute dar la care poluarea, schimbările climatice, atacurile
de paraziţi şi epidemiile au un rol important

În toate aceste situaţii de dezechilibru, urâtul este asociat cu aparenţa lipsei

de viaţă.

Diversitatea peisajului

Foarte interesant este exemplul oferit de către Schulze şi Gerstberger (1994)

citaţi de Enescu et al., (1997) privind relaţia factorilor perturbatori antropici cu peisajul din
Bavaria, unde diversitatea generală este dată de diversitatea substratelor geologice care
conferă acestui teritoriu o mare bogăţie în specii amplificată şi de o largă verietate de
habitate seminaturale datorită cultivării tradiţionale a pământurilor mai bine de l 000 ani.
Recent au apărut lucrări teoretice în domeniul ecologiei peisajelor (Broggi-1997,
Stuber-1997, Mondada-1992, Rougerie-1987) au studiat acestă problematică şi au
elaborat metode de analiză a peisajului şi chiar metode pentru cuantificarea
fragmentării şi a altor caracteristici spaţiale ale peisajului. Sistemul (GIS) a adus
progrese majore în studiul rapid al peisajului pe suprafeţe foarte întinse, monitorizând
şi surprinzând toate schimbările legate atât de biodiversitate cât şi cele de structură
a peisajului prin lucrări de teren combinate cu fotografierea aeriană care colectează şi
depozitează asemenea date într-o reţea digitală - format celulă. Datele astfel obţinute
şi stocate sunt folosite la întocmirea hărţilor făcând posibilă o cuantificare eficientă a
straturilor de peisaj GIS pentru cercetările de biodiversitate.

Elementele principale ale peisajului care sunt luate în considerare şi care pot fi
cuantificate în termeni valorici sunt cele de:
 • suprafaţă (suprafaţa totală, mărimea maximă şi mărimea medie)

• diversitate - indexul Shannon-Weaver şi indexul Simpson pot evalua

peisajele strict sub aspectul general al biodiversităţii nu şi al componentelor acesteia,

H (Shannon-Weaver) = SUM ps x log (ps)

s
2
C (Simpson) = 1- SUM ps
s
unde ps este abundenţa relativă a speciei s in probă.
• aşezare - seturi de indici dezvoltaţi de lucrări teoretice din domeniul ecologiei
peisajului. : dominanţa, indexul de răspândire şi dimensiunea fragmentelor :
o dominanţa măsoară cât de comună este o componentă în tot peisajul
considerat,
o indexul de răspândire este o măsură (metrică) pentru speciile care cer arii
continue largi ale unei componente particulare şi măsoară modul în care o
componentă a peisajului este agregat sau aranjată,
o dimensiunea fragmentelor măsoară complexitatea peisajului.

Concepte şi noţiuni de reţinut



 Peisajul poate fi definit ca o suprafaţă compusă dintr-un mozaic de ecosisteme

integrate heterogen cu acţiune directă asupra proceselor generale biotice şi
abiotice (Dale, 1995).

 Diversitatea pe o arie foarte largă a fost definită diversitate de tip Gamma şi are
conotaţii directe legate de diversitatea peisajului.

 Diversitatea generală şi în primul rând cea a peisajelor într-o anumită regiune este
influenţată de diverşi factori (Puumalainen, 2001):

Întrebări de autoevaluare, aplicaţii, probleme (2-5 întrebări, pot fi şi tip

grilă)

1. Comparati peisajul agicol cu peisajul forestier.

2. Descrieti indicii de indexul Shannon-Weaver şi indexul Simpson care pot

 evalua peisajele strict sub aspectul general al biodiversităţii nu şi al
componentelor acesteia

3. Descrieti relatia dintre peisaj si dezechilibrele ecosistemice

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 16

MASURAREA SI MONITORIZAREA DIVERSITATII ECOSISTEMELOR

SI COMUNITATILOR

Cuvinte cheie: ipoteza redundanţei, echivalenţi funcţionali, ipoteza

idiosincratică, ipoteza nulă

Rezumat

Funcţionarea ecosistemului poate fi menţinută cu un număr redus de specii în cele mai

multe cazuri (ecosisteme), dar diversitatea speciilor poate fi importantă pentru
supravieţuirea comunităţii în condiţii de mediu fluctuante. Astfel, speciile nu pot fi
redundante când sunt considerate pe o perioadă lungă de timp, diversitatea speciilor
poate fi mai importantă decât diversitatea structurală legată de imunitatea împotriva
atacului unor agenţi patogeni, stabilitatea poate descreşte sau creşte cu reducerea
numărului de specii într-un sistem dat şi efectul poate fi diferit în habitate temperate,
tropicale şi arctice, ciclul elementelor are un efect dominant asupra tuturor speciilor care
coexistă, cu o excludere competitivă într-un ecosistem dat şi datorită resurselor
restrânse, funcţia unei specii individuale este importantă (nu numărul total de specii)
pentru menţinerea circuitul materiei şi substanţelor nutritive în ecosistem; oricum, com-
pensarea densităţii speciilor care se succed va tampona efectul pierderii de specii,
mecanismele care stau la baza organizării speciilor în comunităţi trebuie să fie înţelese în
contextul reglării proceselor ecosistemelor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

 Conţinut

Măsurarea şi monitorizarea diversităţii ecosistemelor şi

comunităţilor

Relaţia funcţionalitatea ecosistemului - ocrotirea naturii

Această relaţie este greu de definit, cu excepţia a două caracteristici: a

aprecierii numărului total de specii ca măsură a sănătăţii ecosistemului (Rapport-
1989, citat de Simberloff-1999) şi a întinderii spaţiale a ecosistemului:
 cu privire la bogăţia de specii, cea mai populară ipoteză cu privire la relaţia
funcţionalitatea ecosistemului - ipoteza redundanţei - apreciază că într-un
ecosistem bogat, un număr de mai multe specii aparţin uneia din grupele de
echivalenţi funcţionali. Bogăţia de specii acţionează ca un fel de poliţă de
asigurare probabilistică. Mai există şi două interpretări noi: ipoteza nulă (care
consideră că nu există relaţie între bogăţia de specii şi funcţionalitatea
ecosistemului) şi ipoteza idiosincratică (care consideră ca pierderea unor
specii poate afecta doar unele funcţiuni ale ecosistemului).

 altă caracteristică considerată elementul cheie care defineşte un ecosistem

este extinderea sa spaţială, care îi permite să realizeze proprietăţile endogene,
care interacţionează vertical şi orizontal.

Proprietăţile ecosistemelor terestre

Proprietăţile ecosistemelor terestre sunt (Doniţă et al. 1978):

A. funcţiile universale ale ecosistemelor - fluxul de energie : absorbirea,

transmisia şi emisia de energie,
1 . producerea şi eliminarea de bioxid de carbon,
. 2. producerea şi pierderea de materie organică,
3. fluxul macroelementelor minerale (N, P, K, S, Ca)
4. producerea şi eliminarea de apă.

B. proprietăţi endogene care provin din funcţii:

 1. dinamica efectelor perturbărilor:

a. abiotice : de exemplu, inundaţiile, incendiile, furtunile,

b. biotice : de exemplu, erbivorele, patogenii, paraziţii.

2. capacitatea de menţinere dinamică a stării de funcţionalitate a

ecosistemului:

a. rezistenţa la schimbare,

b. revenirea la starea iniţială după schimbare,

3 . microclimatul,
4 . succesiunea,
5 . interacţiunile caracteristice între specii (relaţii trofice).

În general se apreciază că o comunitate compusă din multe specii care

interacţionează puternic, rezistă mai bine la orice acţiune antagonică. Chiar dacă unii
autori consideră complexitatea ecosistemului în termeni de bogăţie de specii ca
principala caracteristică ce îi conferă acestuia proprietăţi homeostatice, acest fapt nu
poate fi generalizat întrucât s-a observat şi o diversitate aparent redusă a
ecosistemelor, cum sunt cele ale pădurilor virgine de fag din Romania (Borlea, 1997)
sau ecosistemele din climatele reci, polare care sunt sărace în specii dar au o
rezistenţă mare la perturbări. Ecosistemele pot fi greu caracterizate în termeni reali în
ce priveşte stabilitatea lor sau biodiversitatea lor. Aceste caracteristici sunt rodul unor
fenomene ample la scară istorică şi de aceea nu este întotdeauna posibil să se
determine sau să se cuantifice numărul de specii sau alte caracteristici care fac un
ecosistem funcţional. Enescu et al. (1997) citează o sinteză pertinentă a relaţiei dintre
stabilitate şi diversitate realizată de Schulze şi Mooney (1994) :

• funcţionarea ecosistemului poate fi menţinută cu un număr redus de specii în

cele mai multe cazuri (ecosisteme), dar diversitatea speciilor poate fi importantă pentru
supravieţuirea comunităţii în condiţii de mediu fluctuante. Astfel, speciile nu pot fi
redundante când sunt considerate pe o perioadă lungă de timp,
• diversitatea speciilor poate fi mai importantă decât diversitatea structurală legată
de imunitatea împotriva atacului unor agenţi patogeni,
• stabilitatea poate descreşte sau creşte cu reducerea numărului de specii într-un
sistem dat şi efectul poate fi diferit în habitate temperate, tropicale şi arctice,
• ciclul elementelor are un efect dominant asupra tuturor speciilor care coexistă,
cu o excludere competitivă într-un ecosistem dat şi datorită resurselor restrânse,
• funcţia unei specii individuale este importantă (nu numărul total de specii)
pentru menţinerea circuitul materiei şi substanţelor nutritive în ecosistem; oricum, com-
pensarea densităţii speciilor care se succed va tampona efectul pierderii de specii,
• mecanismele care stau la baza organizării speciilor în comunităţi trebuie să fie
înţelese în contextul reglării proceselor ecosistemelor.
Evaluarea şi monitorizarea diversităţii ecosistemelor şi comunităţilor este
cea mai de interes activitate actuală ce trebuie desfăşurată pentru a proteja natura.
Pentru acest lucru trebuie să se dezvolte şi metodologii de evaluare şi monitorizare a
unor seturi de date-cheie pe subdomenii şi să se urmărească includerea lor într-un
sistem de lucru integrat cu toate sistemele existente de monitorizare a mediului
înconjurător. Orice sistem de măsurare şi monitorizare trebuie să poată determina
următoarele caracteristici:
1. starea actuală,
2. efectele stării actuale,
3. tendinţele pe termen scurt şi prognoza pe termen lung.
4. Alte cerinţe ale sistemelor de monitorizarea diversităţii ecosistemelor şi
comunităţilor sunt:
5. evaluarea cerinţelor specifice de monitorizare,
6. promovarea unei relaţii comprehensive a relaţiei ecosistemului cu mediul
înconjurător,
7. eficienţă sporită,
8. flexibilitate în implementare,
9. costuri minimale,
10. armonizarea generală a culegerii datelor,
11. compatibilitate cu necesităţile curente de raportare pentru convenţiile şi
protocoalele internaţionale,
12. promovarea protecţiei naturii în scopul dezvoltării durabile a societăţii.
Sistemul de măsurare şi monitorizare trebuie să:
 continue munca depusă anterior şi să valorifice la maximum rezultatele
pozitive deja înregistrate,
 să dezvolte mijloace de studiu, experimente, proiecte pilot şi
demonstrative,
 adâncească cercetările privind influenţa antropică asupra naturii,
 evaluaeze impactul schimbărilor globale asupra diversităţii ecosistemelor
şi a comunităţilor,
 identifice elementele structurale şi funcţionale ale elementelor
ecosistemelor ca indicatori ai evaluării stării actuale şi a tendinţelor,

Orice sistem de măsurare şi monitorizare a diversităţii ecosistemelor şi

comunităţilor trebuie să acţioneze sinergic cu celelalte organisme de monitorizare
existente la nivel internaţional, pan-european sau naţional.

Principalele ameninţări identificate de către Comisia Europeană (Directiva

2152/2003 a CE) la adresa biodiversităţii pădurilor şi a naturii în general pe
continentul european sunt:
 condiţiile climatice extreme,
  bolile şi dăunătorii,
 schimbările climatice globale,
 incendiile
 poluarea.
Pentru a aprecia în ce măsură un ecosistem este perturbat el trebuie raportat
la un un ecosistem neperturbat, considerat standard, faţă de care să se aprecieze
gradul de perturbare. Acest lucru se poate aprecia prin efectuarea unor măsurători ale
unor carcteristici cum este rata pierderilor sau schimbărilor şi compararea lor cu
situaţia considerată standard. Pentru că mediul natural este dinamic acest lucru este
deosebit de dificil de realizat.

La scara globului, impresia generală este că în ultimele secole suprafaţa

culturilor agricole a crescut şi suprafeţele ocupate de păduri şi păşuni au scăzut.
Concluzia se bazează pe evoluţia utilizării pământului în perioada 1700-1980 (World
Conservation Monitoring Center, 1992). În principal, pădurile au fost transformate în
culturi agricole. Totuşi în Europa, de exemplu, suprafaţa pădurilor a crescut în secolul
XX, dar acesta este rezultatul supraproducţiei agricole, care a disponibilizat terenuri
agricole pentru alte utilizări. În general plantaţiile de arbori au fost făcute cu
monoculturi de răşinoase. Astăzi aceste schimbări sunt analizate cu tehnica GIS, sunt
cartografiate şi efectele lor sunt măsurate. Se estimează în majoritatea analizelor făcute
de diverse organisme internaţionale că până în anul 2050 temperatura globală va creşte
semnificativ şi vor fi afectate organismele individuale, comunităţile, ecosistemele
naturale, ciclurile biochimice globale şi, în general va fi modifcată biodiversitatea.
Totuşi, principala cauză a pierderii biodiversităţii este considerată astăzi fragmentarea
ecosistemelor naturale.

Metodologia monitorizării biodiversităţii

În general monitorizarea biodiversităţii are ca scop evaluarea stării şi

dezvoltării biodiversităţii pentru o perioadă de timp cu definiţii şi metodologii bine
stabilite şi repetabile pentru securizarea datelor pe perioada monitorizării. În general
toate monitorizările făcute până acum nu au fost adresate la modul general ci au servit
nevoilor specifice cum ar fi monitorizarea unor grupuri sau de habitate selecţionate.

Etapele metodologice pentru monitorizarea biodiversităţii sunt (Borlea

2004) :

1. stabilirea domeniului de monitorizare (definirea limitelor geografice ale

domeniului),
 2. stabilirea bazei de referinţă pentru monitorizare (biodiversitatea naturală),

3. stabilirea metodelor de evaluare şi monitorizare :

i. analiza datelor istorice
ii. observaţii şi măsurători în suprafeţe
experimentale permanente
iii. observaţii şi măsurători în suprafeţe
experimentale (habitate) selecţionate
iv. folosirea elemntelor de sinergie cu
sistemele de monitorizare existente :
proiecte, reţele, inventare naţionale,
rapoarte internaţionale, clasificări şi
hărţi existente
v. utilizarea tehnicilor satelitare,
4. stabilirea seturilor de date cheie pentru următoarele niveluri :
i. individual
 structural
 compoziţional
 funcţional
ii. suprafaţă de probă
 structural
 compoziţional
 funcţional
iii. ecosistem
 structural
 compoziţional
 funcţional
iv. naţional
 structural
 compoziţional
 funcţional

Concepte şi noţiuni de reţinut

 ipoteza redundanţei - apreciază că într-un ecosistem bogat, un număr de mai multe

specii aparţin uneia din grupele de echivalenţi funcţionali.
 ipoteza nulă consideră că nu există relaţie între bogăţia de specii şi funcţionalitatea
ecosistemului.
 ipoteza idiosincratică consideră ca pierderea unor specii poate afecta doar unele
funcţiuni ale ecosistemului.

Întrebări de autoevaluare

1.Descrieti principalele ameninţări identificate de către Comisia Europeană

(Directiva 2152/2003 a CE) la adresa biodiversităţii şi a naturii în general.

2. Care sunt principalele caracteristici care terbuie determinte de catre orice

sistem de măsurare şi monitorizare a biodiversitatii?
3. Care sunt etapele metodologice pentru monitorizarea biodiversităţii?
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 17

PRINCIPALELE PERICOLE CE AMENINTA BIODIVERSITATEA

Cuvinte cheie: schimbările climatice globale , restrângerea suprafeţelor de

vegetaţie naturală şi fragmentarea şi alterarea habitatelor, supraexploatarea
capacităţii reproductive naturale a populaţiilor, poluarea chimică, specii introduse

Rezumat

Perturbările care au loc într-un ecosistem sunt rezultatul unui complex de factori
nu ai unui singur impact. De regulă, acţionează simultan sau repetat mai mulţi factori. De
exemplu, fragmentarea unei păduri produce dispariţia de specii, schimbă regimul
hidrologic, modifică mărimea populaţiei şi alterează modelul migrator, în acelaşi timp,
pădurea poate fi perturbată independent de ploi acide şi de schimbarea climatului. În
mod similar, supraexploatarea unei specii va modifica interrelaţiile în ecosistem, cu
consecinţe imprevizibile. Efectul cumulat al diferitelor perturbări poate ameninţa serios
biodiversitatea regională. De aceea, managementul resurselor şi planificarea utilizării
terenului trebuie să ia în considerare efectele cumulative. Impactul antropic poate duce la
creşterea sau descreşterea diversităţii genetice a speciilor sau habitatelor într-o anume
regiune, dar cel mai profund şi ireversibil impact al activităţii umane este accelerarea
substanţială a dispariţei speciilor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conţinut

Principalele pericole ce ameninţă biodiversitatea

Cele mai importante pericole actuale ce pot afecta biodiversitatea sunt:
 schimbările climatice globale :
- încălzirea globală are efecte potenţiale asupra biodiversităţii; ea poate produce
schimbări în mărimea populaţiilor şi în distribuţia speciilor, modificarea compoziţiei
specifice a cenozelor, habitatelor şi ecosistemelor şi poate creşte rata de dispariţie a
speciilor în condiţiile încălzirii globale a climatului se schimbă regimul precipitaţiilor,
evaporaţiei şi vântului, ca şi frecvenţa furtunilor - cicloanelor, incendiilor şi alte
perturbări ale habitatelor,
 restrângerea suprafeţelor de vegetaţie naturală şi fragmentarea şi alterarea
habitatelor:
- aproximativ 67% din totalul speciilor periclitate, vulnerabile şi specii rare de
vertebrate, inclusiv peşti, sunt ameninţate de degradarea sau pierderea habitatelor,
 supraexploatarea capacităţii reproductive naturale a populaţiilor:
 - numeroase specii, mai ales de animale şi cele de arbori, au fost şi sunt încă
supraexploatate. Dispariţia din ecosisteme a unor specii, producători primari şi secundari
sau prădători, afectează mai mult sau mai puţin serios speciile care rămân, structura şi
dinamica sistemului biologic. Se produce „efectul - cascadă" atunci când se pierd „specii
cheie", mai ales în cazul carnivorelor mari care devin specii cheie în ecosistemele
forestiere europene. Adesea, supraexploatarea pădurilor sub toate aspectele,
acţionează sinergic cu pierderea habitatului sau fragmentarea acestuia prin construcţia
de drumuri, ducând la dispariţia de specii (Borlea, 2004),
 poluarea chimică ca fenomen complex :
-poluarea mediului devine o ameninţare din ce în ce mai mare pentru diversitatea
biologică în viitoarele decenii, în special în condiţiile schimbării climatului. Declinul
pădurilor din Europa, anomaliile păsărilor sau naşterea prematură la foci sunt fenomene
direct legate de poluarea chimică,
 speciile introduse, care modifică structura biodiversităţii :
-introducerea de specii exotice ameninţă flora nativă şi fauna, direct prin competiţie
şi ca prădători sau, indirect, alterând habitatele naturale,
 creşterea populaţiei însoţită de dezvoltarea economică necontrolată,
 comerţul global,
 exploatarea combustibililor fosili,
 efecte cumulate.

Spre deosebire de situaţia actuală, când un sfert din diversitatea biologică totală
a globului se află într-un serios risc de dispariţie, în trecut, dispariţia speciilor era
provocată excusiv de factorii naturali (12% în Orto-vicianul târziu, 14% în Devonianul
târziu, 52% în Permianul târziu, 12% în Triasic şi 11 % în Cretacicul târziu - Willson,
1988 ; din Enescu et al., 1997).

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN) consideră

următoarele categorii de specii ameninţate ca existenţă:
-dispărute: specii care nu trăiesc în sălbăticie în ultimii 50 de ani (Convenţia
CITES),

-periclitate: specii în curs de dispariţie dacă factorii ce îi pun în pericol continuă să

opereze, în această categorie intră inclusiv taxonii al căror număr a ajuns la un nivel critic
sau au habitatele drastic reduse încât se consideră că ele sunt în pericol imediat de
dispariţie şi taxonii care sunt posibil dispăruţi (au existat cu siguranţă în sălbăticie în
ultimii 50 de ani),

-vulnerabile: specii în general sensibile la schimbări recente, potenţial „periclitate"

în viitorul apropiat: taxonii afectaţi de supraexploatare, perturbări ale mediului; taxonii
afectaţi genetic,
-rare: taxonii cu populaţii foarte mici afectate de următorii factori : arealul
geografic limitat, specificitatea habitatului, mărimea populaţiilor locale,

-intermediare între „periclitaţi", „vulnerabili" sau „rari”, Cartea Roşie a World

Conservation Monitoring Centre (WCMC) înregistrează peste 60 000 specii de plante şi
2 000 specii de animale ca fiind ameninţate cu dispariţia.
 Speciile cu populaţiile mici sau cu areale restrânse prezintă cel mai mare risc
de dispariţie.

Specii „cheie " pentru conservarea biodiversităţii

Speciile „cheie" sunt specii de importnaţă deosebită pentru conservarea

biodiversităţii. Ele pot fi rare sau comune, pot fi prădătoare sau erbivore, patogene sau
parazite etc. (Enescu et al., 1997). Unul dintre cele mai bune exemple de specii „cheie"
sunt speciile foarte masive: carnivorele mari, erbivorele mari dar şi unele specii de mici
dimensiuni care exercită funcţii speciale în ecosistem.

Evaluarea diversităţii la nivelul speciilor

Numeroşi cercetători au încercat să ofere soluţii pentru evaluarea biodiversităţii

la nivelul speciilor dar această operaţie e deosebit de dificilă necesită multă muncă şi un
support logistic adecvat. Numeroase cercetări s-au axat pe zona tropicală. Prima
încercare de evaluare a biodiversităţii pădurilor pentru zona temperată şi boreală s-a facut
şi se face în continuare prin programul TBFRA (Temperal and Boreal Forest Resources
Assessment), parte integrantă a programului de lucru integrat FAO-Comisia Economică
pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite (FAO-ECE-ONU). Exista programe ale
Agenţiei Europene de Mediu (EEA) şi ale Comisiei Europene (Forest Focus) care se
adresează evaluării biodiversităţii la nivel european dar sectorial.
Datele de bază pentru evaluarea biodiversităţii sunt:
 cele din sistemele naţionale şi internaţionale actuale de evaluare a
diversităţii speciilor ce utilizează suprafeţe de probă temporare sau permanente (de
exemplu Monitoringul Forestier utilizează suprafeţe de probă situate în reţea pătrată de
16x16 km).
 efectele temporale, se referă la datele istorice existente în muzee, colecţii şi
literatură de specialitate. Cu toate că asemenea date sunt potenţiale surse valoroase de
informaţii, ele trebuie analizate cu discernământ, în primul rând pentru că taxonomii au
studiat şi au întocmit diagnozele de descriere după puţine exemplare, într-un areal
geografic de obicei subevaluat, pe eşantioane nereprezentative, chiar selective
(supraevaluarea speciilor rare sau spectaculoase),
 mobilitatea sau sedentarismul - metoda de evaluare trebuie adecvată
biologiei dar şi mobilităţii fiecărei specii,
 localizarea fizico-geografică: diferite concepte ca diversitatea alfa-, beta-, şi
gama sau abundenţa, raritatea sau endemicitatea au varii implicaţii pentru eşantionarea
şi conservarea biodiversităţii la nivel global, regional, naţional sau ecosistemic (habitat), iar
ce este abundent într-un loc poate fi rar sau periclitat la scară globală,
 interacţiunea între specii are multe aspecte, între care legătura în lanţul
trofic sau ca polenizator este cel mai semnificativ. Legătura cu lanţul trofic porneşte de
la producători primari, erbivore şi carnivore până la micro-organismele descompunătoare.
Interdependenţa şi alte interacţiuni interspecifice trebuie înţelese pentru a realiza
eşantionări corecte.
Pe lângă datele de bază, există şi seturi de informaţii ajutătoare pentru
evaluarea biodiversităţii :
  relaţiile areal - specii, utilizate de regulă de ecologi pentru a determina,
descrie sau prognoza bogăţia speciilor într-o anume arie şi de cei care conservă, pentru a
estima mărimea minimă a populaţiilor de conservat,
 speciile „cheie", care au un rol major în menţinerea structurii şi integrităţii
ecosistemelor,
 speciile indicatoare din punct de vedere ecologic, din punct de vedere al
diversităţii
 grupuri funcţionale, alcătuite din specii care îndeplinesc aceleaşi funcţii şi
care au structuri morfologice similare în ecosistem.
 specii cu valoare economică. Importanţa unor asemenea specii
depăşeşte frecvent pe cea ecologică sau genetică în contextul politic şi financiar
prezent.
Deasemenea, pe lângă datele de mai sus, mai există numeroşi indici de
exprimare cantitativă a biodiversităţii, unii dintre ei improprii pentru monitorizare. Alţi indici
nu dau informaţii cu privire la raritate şi de aceea nu au semnificaţie pentru conservare.
Analiza diversităţii compară diferite comunităţi la diferite momente (puncte în timp şi/sau
spaţiu), utilizarea unor indicatori diferiţi poate duce însă la comparaţii inconsistente. La
nivelul Uniunii Europene, dar şi la nivelul unor organisme cu activitatea globală se fac
eforturi majore pentru adoptarea unui sistem de indici de exprimare a biodiversităţii, larg
acceptat.
Sistemul GIS şi ocrotirea naturii
Sistemul GIS permite o monitorizare permanentă pe suprafeţe foarte mari şi
este o trecere de la conceptul clasic al biodiversităţii la unul nou, modern, care între
atributele sale presupune întocmirea de hărţi ale biodiversităţii pe arii largi, care să
furnizeze date pentru o conservare raţională. Avantajele utlizării sistemului GIS în
ocrotirea naturii sunt multiple şi legate mai ales de evaluarea pericolelor ce ameninţă
natura şi a efectelor acestora dacă devin efective.
GIS permite monitorizarea permanentă şi evidenţierea rolului fragmentării
arealelor ca factor modificator principal al naturii şi permite explicarea eterogenităţii
spaţiale a biodiversităţii. Evalaurea biodiversităţii ca fenomen multidimensional sau
distribuţia spaţială a biodiversităţii dintr-o arie poate fi definită ca un set de informaţii
primare despre diversitatea ecosistemică şi cea a speciilor prin interpretarea
corespunzătoare a datelor GIS privind distribuţia taxonilor individuali.

Pentru măsurile de ocrotire a naturii şi conservare a speciilor, sunt de interes

mai multe aspecte:

 raritatea speciilor (o specie rară are evident şanse mai mari de dispariţie).
 o specie care habitează pe o arie mai restrânsă poate fi considerată rară,
chiar dacă numărul de indivizi este mare, de exemplu zâmbrul (Stănescu 1997). Pe de
altă parte, există specii care, deşi răspândite pe suprafeţe întinse, numărul lor de indivizi
este relativ mic (carnivorele mari sau exemplarele mature de ulm de munte) (Borlea,
1996). Speciile locale endemice (pinul negru de Banat) sunt ameninţate cu dispariţia
dacă habitatul lor este îngustat sau perturbat antropic sau de alţi factori (Enescu et al
1997). Teoria privind „Centre ale endemismelor" este explicată în două moduri :
1. datorită diferenţelelor regionale de climat şi sol şi fragmentarea
continuă cauzată de fenomene naturale;
 2. fragmentarea arealelor după ultima glaciaţiune.

 valoarea economică directă a speciilor este determinantă în măsurile de

conservare având în vedere că ţelul principal a conservării este dezvoltarea durabilă. În
prioritizarea speciilor în vederea conservării, ponderea acestui criteriu depinde de
produsul pe care îl dă specia considerată (alimente, medicamente, utilizări industriale).
Flora şi fauna furnizează alte multe şi importante materii prime pentru industrie: cauciuc
natural, lemn, răşină, fibre, substanţe tanante, uleiuri, combustibili sau sunt utilizate în
scopuri ornamentale dacă se face referire numai la specii de arbori. Animalele produc
uleiuri, combustibili, mătase şi alte multe produse cu utilizări multiple. Cea mai
semnificativă utilizare industrială o are lemnul pădurilor de pe toate latitudinile şi
meridianele globului. Comerţul global mondial cu lemn, după datele FAO 1989, se ridică
anual la valoarea de aproximativ 77 miliarde dolari SUA. Aproape jumătate din
populaţia globului utilizează lemnul ca sursă primară de energie (WRI/IIED, 1988 ;
FAO-UNECE, 2004). Produsele nelemnoase ale pădurii sunt de asemenea extrem de
importante, în multe ţări, câteodată, valoarea lor poate depăşi pe cea a produselor
lemnoase. Cu toate aceste beneficii foarte mari, pădurile şi în special cele tropicale
cunosc un pronunţat proces de degradare a ecosistemelor şi se pierd anual prin defrişare
suprafeţe mari. Numai între 1976 - 1980, 7,3 milioane hectare de pădure tropicală
închisă au fost defrişate pentru a da alte utilizări agricole pământului.
Pentru o politică corectă de ocrotire a naturii şi conservării biodiversităţii se pot
desprinde câteva constatări utile :
 cunoştinţele despre biosfera Terrei şi în special despre identitatea şi
distribuţia speciilor sunt departe de a fi complete şi această lipsă de cunoştinţe poate
influenţa puternic stabilirea priorităţilor de conservare,
 numărul de specii creşte evident de la Poli către Ecuator,
 diversitatea plantelor vasculare pe unitatea de suprafaţă este mult mai
bogată la altitudini joase, decât la altitudini superioare
 conform definiţiei biodiversităţii, ecosistemele cu mai mulţi taxoni evoluaţi
pe scara dezvoltării filogenetice, conţin o diversitate taxonomică mai largă decât în cele
cu mai puţini taxoni evoluaţi.
În concluzie, trebuie elaborată o politică de ocrotire a naturii printr-o protejare a
speciilor cu areale mici sau a populaţiilor mici. De asemenea, arealelor cu grupuri de
specii filogenetic îndepărtate, trebuie să li se acordă prioritate mai mare la conservare
decât altor arealelor similare ocupate de un număr aproximativ egal de specii
filogenetic foarte înrudite. O asemenea politică ridică problema spinoasă a speciilor
(populaţiilor) comune şi a celor rare (endemice), ca şi importanţa economică, prezentă şi
viitoare a acestora. Acţiunile de ocrotire a naturii prin protejatea speciilor vor avea succes la
scară globală numai combinând potenţialul productiv al plantelor, animalelor şi
microorganismelor în războiul împotriva foamei, bolilor şi stagnării economice cu
obiectivele stricte de ocrotire şi conservare.
Dispariţia anumitor specii şi ecosisteme este o realitate. Astăzi, diversitatea
biologică se conservă numai parţial, prin delimitarea şi gestiunea adecvată a ariilor
protejate, acţiune absolut necesară, dar nu şi suficientă. Problemele fundamentale ale
ocrotirii naturii rămân în afara ariilor protejate, în sectoare precum agricultura, silvicultura,
mineritul, industria şi altele.
 Concepte şi noţiuni de reţinut

 categorii de specii ameninţate ca existenţă (IUCN):

-dispărute: specii care nu trăiesc în sălbăticie în ultimii 50 de ani (Convenţia CITES),

-periclitate: specii în curs de dispariţie dacă factorii ce îi pun în pericol continuă să

opereze, în această categorie intră inclusiv taxonii al căror număr a ajuns la un nivel
critic sau au habitatele drastic reduse încât se consideră că ele sunt în pericol
imediat de dispariţie şi taxonii care sunt posibil dispăruţi (au existat cu siguranţă în
sălbăticie în ultimii 50 de ani),

-vulnerabile: specii în general sensibile la schimbări recente, potenţial „periclitate" în

viitorul apropiat: taxonii afectaţi de supraexploatare, perturbări ale mediului; taxonii
afectaţi genetic,
-rare: taxonii cu populaţii foarte mici afectate de următorii factori : arealul geografic
limitat, specificitatea habitatului, mărimea populaţiilor locale,

-intermediare între „periclitaţi", „vulnerabili" sau „rari”, Cartea Roşie a World

Conservation Monitoring Centre (WCMC) înregistrează peste 60 000 specii de
plante şi 2 000 specii de animale ca fiind ameninţate cu dispariţia.

 Speciile „cheie" sunt specii de importnaţă deosebită pentru conservarea

biodiversităţii. Ele pot fi rare sau comune, pot fi prădătoare sau erbivore, patogene
sau parazite etc. (Enescu et al., 1997). Unul dintre cele mai bune exemple de specii
„cheie" sunt speciile foarte masive: carnivorele mari, erbivorele mari dar şi unele
specii de mici dimensiuni care exercită funcţii speciale în ecosistem

 relaţiile areal - specii, utilizate de regulă de ecologi pentru a determina, descrie sau
prognoza bogăţia speciilor într-o anume arie şi de cei care conservă, pentru a estima
mărimea minimă a populaţiilor de conservat

 speciile „cheie", care au un rol major în menţinerea structurii şi integrităţii

ecosistemelor,

 speciile indicatoare din punct de vedere ecologic, din punct de vedere al diversităţii

 grupuri funcţionale, alcătuite din specii care îndeplinesc aceleaşi funcţii şi care au
structuri morfologice similare în ecosistem.

 specii cu valoare economică. Importanţa unor asemenea specii depăşeşte frecvent

pe cea ecologică sau genetică în contextul politic şi financiar prezent.

Întrebări de autoevaluare

1.Ierarhizati pricolele ce ameninta biodiversitatea si explicati

1.
2. Dati exemple de specii „cheie", care au un rol major în menţinerea structurii şi
integrităţii ecosistemelor,

3. Care sunt categoriile de specii ameninţate ca existenţă conform IUCN. Exemplificati.

 Bibliografie

Academia Română, Muzeul Naţional de Istorie Naturală ”Grigore Antipa” - Cartea Roşie a
vertebratelor din România, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.

Albuleţu, I., 1987 - Zona turistică Porţile de Fier, Editura Sport Turism, Bucureşti, 170p.

Andersson F. O., et al., 2000 - Forest ecosystem research - priorities for Europe, Forest
Ecology and Management 132, 111-119 pag.

Andrei, N., 2003 - Legende almăjene, Editura Timpul, Reşiţa, 140 pag.

Arvat, N., 1977 - Flora si vegetaţia dintre râurile Timiş, Pogoniş şi Bârzava, Teza de
Doctorat, Institutul Agricol “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, 180 pag.

Ayres, R. U.; 1998 - Eco-thermodynamics and the second law, Ecological Economics 26, pag.
198-209.

Badea, L., 1981 - Valea Cernei - Studiu de geografie, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
160 pag.

Barnault, R., 1993 - Ecologie generale. Structure et fonctionnmement de la biosphere (ediţia a

2-a), Masson, Paris, Milan, Barcelona, Bonn, 269 pag.

Banu, A., Rudescu, L., 1965 - Delta Dunării, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Bartha, A., Pop, M., 1973 - Cheile Turzii, Editura Sport-Turism, Bucureşti

Bândiu,C., Borlea, Gh. F. - Rumänische Naturwälder im europäischen Blickfeld, AFZ/Der

Wald 23/1999, pag.1222-1223.
 Bândariu, A., 1998 - Rezervaţia naturală Satchinez, Lucrare de dizertaţie, Universitatea de
Vest Timişoara.

Beldie, Al., Pridvornic, C., 1969 - Flori din munţii noştri, Editura Stiinţifică, Bucureşti.

Bleahu, M., 1982 - Relieful carstic, Editura Albatros, Bucureşti.

Bleahu, M., Bordea, S., 1979 - Muntii Apuseni - Bihor - Vlădeasa, Editura Uniunii de de
cultură fizica si sport, Bucureşti.

Borlea, Gh. F., 1996 - Cercetări privind rezistenţa ulmilor autohtoni la atacul ciupercii
Ophiostoma ulmi Buism., Teză de doctorat, Univ. Brasov, 150 pag.

Borlea, GH. F., 1995 - The elm species in Romania, in “Population Genetics and Genetic
Conservation of the Forest Trees”, SPB Academic Publishing BV, Amsterdam, pag. 407-413.

Borlea Gh. F., Radu, S., Hernea, C., 1996 - Natural Forest conservation and sustainability
concepts in Romania silviculture - Symp. Naturalness and European Forest- Strasbourg -Council of
Europe, Proceed. Abstr., 110 pag.

Borlea, Gh. F., 1998 - Forest reserves and their research in Romania,- COST Action E 4 -
Forest Reserves Research Network,Vortrag Ljubliana, pag. 67-86.

Borlea, Gh. F. ; Radu, S.; Hernea, C., 2002 - Biodiversity conservation and protected areas in
Romania, in Studies of Biodiversity - West România Protected Areas, Ed. Orizonturi Universitare Ioan
Coste &al. Eds., pag. 16-23.

Borlea, Gh. F.,2003 - Das aktuelle Problemfeld des rumänischen Forstwesens-Forst und Holz
5 (58) pag.133-177.

Borlea, GH. F. 2003 - The influence of the European Union on the agricultural and forest
lands in Romania-forestry issue, Die Nationale Forstregie; 2003–Proceed.- Rumänien in der VII.
Konferenz der Generaldirektoren der Verwaltungen von Staatswäldern aus den Ländern
Mitteleuropas (24-27.06.2003, Hradec Kralove, Czech Republic), 9pag.
 Borlea, GH. F., 2004 - Elm ecology in Romania, in Forest Resources and Systems, Vol. 13 (1),
INNIA Madrid, pag. 29-35.

Borlea, GH. F., 2004 - Nature Protection, University of Agricultural Sciences of Banat
Timisoara Eds., 171 pag.

Borlea, Gh. F., 2004 - Strategii de stimulare a utilizării durabile a resurselor forestiere ca
materii prime regenerabile şi nepoluante, Analele ICAS 2004.

Borza, Al., 1924 - Protecţia naturii în România, Buletinul Grădinii Botanice din Cluj.

Borza, Al., 1958 - Vegetaţia Rezervaţiei Beuşniţa, Revista “Ocrotirea naturii”, nr. 3.

Boscariu, M., 1971 - Flora si vegetaţia munţilor Ţarcu, Godeanu si Cernei, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti.

Botnariu, N., 1980 - Rezervaţia Lacul Roşu – Cheile Bicazului. Particularităţi geologice si
geomorfologice, Revista “Ocrotirea naturii şi a mediului inconjurator, nr. 2/24.

Botnariuc, N., 1979 - Biologie generală, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 426 pag.

Botnariuc, N. et al. 1983 - Pietrosul Rodnei în cadrul Reţelei Internaţionale de rezervaţii ale
biosferei, Academia Română, Cluj-Napoca, pag. 42-55.

Botnariuc, N. et al. 1984 - Le Parc National Retezat dans le reseau internaţional des reserves
de la Biosphere. In: Recherches ecologiques dans le Parc National Retezat, Acad. Roumaine, Cluj-
Napoca.

Botnariuc, N. şi Vădineanu, V., 1982 - Ecologie, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 439
pag.

Botnariuc, N. şi Tatole, V., 2005 - Cartea roşie a vertebratelor din România, Academia
Română şi Muzeul de istorie naturală Grigore Antipa, ISBN 973-0-03943-7, Bucureşti, 260 pag.

Botoşăneanu, L., Negrea, St., 1968 - Drumeţii prin Munţii Banatului, Editura Consiliului
national pentru educaţie fizică şi sport.
 Brown, L. R, 2001 - Eco-economie, Crearea unei economii pentru planeta noastră,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 382 pag.
Bunnell F. L.; Huggard J. D, 1999 - Biodiversity across spatial and temporal
scales: problems and opportunities, Forest Ecology and Management 115, pag. 113-126.
Burley, F. M., 1988 - Monitoring biological diversity for setting priorities in
conservation. In: Wilson, E. O. (ed) Biodiversity, National Academic Press, Washington, DC,
pag. 227-230.
Burley, J., 1995 - Measuring and monitoring forest biodiversity. A Comentary. In:
Boyle, T. şi Boontawee B. (eds) Measuring and Monitoring Biodiversity in Tropical and
Temperate Forest, CIFOR, pag . 19-46.

Buta, I., Buta, A., 1979 - Munţii Rodnei, Editura Sport-Turism, Bucureşti.

Case, T.J., 1990 - Invasion restance arises in strongly interacting species rich model
competition comunities. Proc. Natl. Acad. Sci., USA, 87: 9610-9614.

Catizzone M.; Larsson T.-B.; Svensson L., 1998 - Understanding Biodiversity - A research
agenda prepared by the European Working Group on Research and Biodiversity (EWGRB), European
Commission - Directorate general Science, research and Development, Brussels, 118 pp

Ceapoiu, N., 1976 - Genetica şi evoluţia populaţiilor biologice, Ed. Academiei Române, 281
pag.

Ceapoiu, N., 1980 - Evoluţia speciilor, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, 288 pag.

Ceapoiu, N., 1988 - Evoluţia biologică. Microevoluţia şi macroevoluţia. Editura Academiei

Române, Bucureşti, 304 pag.

Chiriţă, C., 1974 - Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Editura Ceres, Bucureşti, 458 pag.

Ciocârlan, V., 1988 - Flora ilustrată a României, Editura Bucureşti, Bucureşti

Ciocârlan, V., 1994 - Flora Deltei Dunării, Editura Ceres, Bucureşti,

Coceanu, P., 1988 - Chei si defilee din Munţii Apuseni, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.

Coceanu, P., 1995 - Peşterile României. Potenţial turistic, Editura Dacia, Cluj Napoca
 Coldea, Gh., 1990 - Munţii Rodnei, studiu geobotanic, Editura Academiei Române,
Bucureşti.

Coste, I., 1982 - Omul, biosfera şi resursele naturale, Editura Facla, Timişoara.

Covaci, P., Truta, H., Ardelean, A., 2000 - Plante lemnoase din Gradina Botanică Macea,
Vasile Goldis University Press, Arad

Cristea, G., 1984 - Piatra Craiului, Editura Sport-Turism, Bucureşti

Cristescu, I., 1978 - Tezaurul Cernei, Editura Sport-Turism, Bucureşti

Cristian, G., 1982 - Catalogul sistematic al peşterilor din România, Editura Consiliul naţional
pentru Educaţie fizică şi Sport, Bucureşti

Dale, V. et al., 1995 - Landscape characterisation and biodiversity research. In Boyle and
Boonchop (eds.) Measuring and Monitoring Biodiversity in Tropical and temperate Forests, CIFOR, Bogor,
Indonezia, pag. 47-65

Davis , S. D. et al., 1986 - Plants in Danger: What Do We Know? International Union for
Conservation of Nature and Natural Resources, Gland, Zwitzerland.

Delbaere B.,. 2002 - An inventory of biodiversity indicators in Europe, EEA Technical Report 92, Copenhagen, 42 pag.

Decei, P., 1977 - Strabatand vaile carpatine, Editura Albatros, Bucureşti

Diaconu, G., Lascu, C., Ponta, C., 1980 - Peştera Muierilor, Editura Sport-Turism, Bucureşti

Dolanga, N., 1995 - Ţara Nerei, Editura Kriterion, Bucureşti.

Doniţă, N., et al., 1971 - Cercetări asupra straturilor inferioare şi asupra fenologiei asociaţilor de
pădure, în vol. Cercetări ecologice în Podişul Babadag, Editua Academei, Bucureşti.
 Doniţă, N., Purceleanu, St., 1975 - Păduri de şleau din România şi gospodărirea lor, Editua Ceres,
Bucureşti.

Doniţă, N., et al., 1978 - Ecologie forestieră, Editua Ceres, Bucureşti, 371 p.

Doniţă, N., et al., 1980 - Zonarea şi regionarea ecologică a pădurilor din România, ICAS,
Bucureşti.

Doniţă, N.; Chriţă, C.; Stănescu, V., 1990 - Tipuri de ecosisteme forestiere din România, MAPM,
Bucureşti, 390 pag.

Doniţă, N., et al., 2005 - Habitatele din România, Editura Tehnică Silvică, Bucureşti.

Doniţă, N., et al., 2006 - Habitatele din România, Editura Tehnică Silvică, Bucureşti.

Doniţă, N.; Borlea, F.; Turcu, D., 2006 - Cultura pădurilor (Silvicultura în sens restrâns), Editura
Eurobit, Timişoara, 367 pag..

Drăgulescu, C., 1978 - Originea si corologia speciei Narcisus poeticus L., Studii şi comunicări,
Ştiinţe naturale, 22, Muzeul Brukental, Sibiu.

Dumitrescu, D., 1978 - Ocrotirea naturii în judeţul Caraş-Severin, Editura Media Star, Reşiţa.

Dunăreanu, I., I., 1986 - Munţii Piatra Craiului, Editura Sport-Turism, Bucureşti.

Enescu, V., et al. 1997 - Conservarea biodiversităţii şi a resurselor genetice forestiere, Redacţia
Revistelor Forestiere, Bucureşti, 450 pag.

Enescu, V., 1973 - Ameliorarea arborilor. Ed. Ceres, Bucureşti, 301 pag.
 Enescu , V., 1975 - Ameliorarea principalelor specii forestiere. Ed. Ceres, Bucureşti, 314
pag.

Enescu, V., 1978 - Conservarea resurselor genetice forestiere, în: Giurgiu V. „Conservarea
pădurilor", Ed. Ceres, Bucureşti, pag. 95-103.

Enescu, V., 1982 - Producerea seminţelor forestiere, Bucureşti, Ed. Ceres, 323 pag.

Enescu, V., 1985 - Genetică ecologică, Ed. Ceres, Bucureşti, 236 pag.

Enescu, V., 1986 - Seed stand catalogue, ICAS, Bucureşti, 467 pag.

Enescu, V.,1993 - Identificarea, eşantionarea, prospectarea, descrierea şi clasificarea

resurselor genetice forestiere (RGF). îndrumări metodologice. ICAS, manuscris.

Enescu, V. et al., 1994 - Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri, Ed. Ceres, Bucureşti, 336
pag.

Enescu, V., 1994 - Biodiversitatea şi conservarea resurselor genetice forestiere, Buletin de

Informare ASAS, 2, pag. 425-475

Enescu, V., 1995 - Conservarea resurselor genetice forestiere, în: Protejarea şi dezvoltarea
durabilă a pădurilor din România, Giurgiu V. (ed), Arta grafică, Buc., pag. 98-104

Enescu, V. et al., 1995 - Conservarea biodiversităţii pădurilor. Probi, genet. teor. aplic., voi.
XXVII (2), 125-138.

Enescu, V. et al., 1997 - Conservarea biodiversităţii şi a resurselor genetice forestiere. Ed.

Agris, Bucureşti, 450 pag.

Enescu, V., Ioniţă, L.; 2000 - Genetica populaţiilor, Editura Bren, Bucureşti, 466 p.

Erwin, T. L., 1982 - Tropical Forest: their richness in Coleoptera and other Arthropod species.
Coleopterists Bulletin 36, pag. 74-75.

European Environmental Agency, 2003 - Europe’s environment: the third assessment,

Summary report for the Kiev Ministerial Conference -‘Environment for Europe’ - EEA-UNECE-WGEM
(III), Copenhagen, 63 pag.

European Environmental Agency, 2003 - An inventory of biodiversity indicators in Europe

2002, Technical Report no 92, Copenhagen, 36 pp
 European Environmental Agency, 2004 - EEA Signals 2004-A European Environment
Agency update on selected issues, Copenhagen, 36 pag.

Floca, O., Stoican, P., Boscaiu, N., Valea, M., Cretu, M., Maiorescu, E., Cernelea, E., 1974 -
Revista “Sargentia X” (1)

Floricioiu, Al., 1968 - Postăvarul - Piatra Mare, Editura Consiliului Naţional pentru educatie
fizică si sport, Craiova

Fodor, T., 1973 - Comori ale naturii în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Gastescu, P., 1990 - Fluviile Terrei, Editura Sport-Turism, Bucureşti

Gavrilă, L., 1984 - Clasic şi modern în ştiinţa eredităţii, Editura Albatros, 440 pag

Georgescu, F., Borlea, Gh. Fl., - Uber die viefaltigen Wirkungen, die von walder ausgeubt
werden; Der Holzmarkt in Rumanien; Prioritaten der Forstvervaltung auf dem Investitionsgebiet- Die
Nationale Forstregie; 2002–Proceed.- Rumänien in der VI. Konferenz der Generaldirektoren der
Verwaltungen von Staatswäldern aus den Ländern Mitteleuropas (3-8. September, Palarikovo,
Slowakei), 20 pag

Georgescu, M., 1989 - Mamifere sălbatice din România, Editura Albatros, Bucureşti

Giurgiu, V. et al., 1995 - Protejarea durabilă a pădurilor României, Ed. Arta grafică,
Bucureşti, 9-18, 77-240, pag. 246-284.

Giurgiu, V., 1978 - Conservarea Pădurilor,Editura ceres, Bucureşti, 306 pag.

Gogaltan, I., Gogaltan, D., 1980 - Băile Herculane, Editura Sport-Turism, Bucureşti

Grant, V., 1963 - The origin of adaption. Columbia Univ. Press, New York, Londra
 Grassle, J. F., 1989 - Species diversity in deep-sea communities. Trends in Ecology and
Evolution 4(l), pag. 12-15

Grigore, M., 1981 - Munţii Semenic. Potenţialul reliefului, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti

Grigore, M., 1989 - Defileuri, chei si vai de tip canion în România, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti

Groombridge, B. (ed), 1992 - Global Biodiversity. Status of the Earth's Living Resources. Chapman
and Hali, London, New York, Melbourne, Madras, 585 pag.

GCTE, 1998 - Rapoartele privind Schimbările Globale şi Ecosistemele Terestre - Consiliului

Interguvernamental pentru Schimbări Globale - ONU - Cadrul General pentru Convenţia privind
Schimbările climatice (FCCC), 180 pag.

Hawkes C., 2000 - Woody plant mortality algorithms: description, problems and progress,
Ecological Modelling 126, pag. 225–248.

Hattemer, H., 1991 - Measuring Genetic Variation. In: Miler-Stark şi Ziehe, M. (eds.),
Genetic Variation in European Population of Forest Trees, Sauer-Rander’s Verlag, Frankurd: pag. 2-19.

Heilmann-Clausen, J., 2003 - Wood-inhabiting Fungi in Danish Deciduous Forests-Diversity,Habitat

Prefereances and Conservation, PhD Thesis, Skov and Landskab, Frederiksberg C-Denmark, 220 p

Heywood, V. H. 1995 - Global Biodiversity Assessment. Cambridge University Press, Cambridge.

Hintermann, U. et al., 1997 - Manuel de Protection de la Nature en Suisse, Delachaux et

Niestle, 350 p.

Huston, M., A., 1994 - Biological Diversity: The Coexistence of Species on Changing
Landscapes. Cambridge University Press, Cambridge.
 Huenneke, L. F. et al., 1992 - Plant population biology and the management of viable
plant population. In: Kapoor-Vijay, P. şi White, J. (eds), Conserving Biology: ATraining Manual for
Biological Diversity and Genetic Resource. The Commonwealth Science Council, pag. 115-132.

Hintermann, U. et al., 1997 - Manuel de Protection de la Nature en Suisse, Delachaux et

Niestle, 350 pag.

Huston, M. A. 1994 - Biological Diversity: The Coexistence of Species on Changing

Landscapes. Cambridge University Press, Cambridge

IUCN., 1994 - Parks for Life - Action for Protected Areas în Europe,

IUCN, Gland, Switzerland and Cambridge, UK

IUCN, ANCA, MAB, 1996 - Biosphere reserves and the IUCN System of Protected Area
Management Categories

IUCN., WCMC. - Guidelines for Protected Areas Management Categories, IUCN, Gland,
Switzerland and Cambridge, UK

IUCN, 2000 - Natura 2000, Rural Development and Ecological Networks, Philip Bacon eds.,
Warsaw, 142 pag.

IWRB., 1989 - Important Bird Areas in Europe, ICBP Techical Publication no. 9, Cambridge,
UK.

Jekerman, J., 2000 - Forests and the climate, Media Express, Stockholm

Kimmins, J. P., 1997 - Forest ecology. 2nd ed Upper Saddle River, NJ, Prentice Hall. 596 pag.

Keer, R.D., 2000 - Global Warming-Draft Report affirms human influence,SCIENCE, vol. 288,
April 2000
 Kellomaki S., 2000 - Forests of the boreal region: gaps in knowledge and research needs,
Forest Ecology and Management 132, 63-71

Kiss, A., 1992 - Ornitofauna din Lunca Pogonişului, revista “Ocrotirea Naturii”, nr. 2,
Bucureşti

Kiss, A., 1999 - Avifauna şi zonele umede ale Banatului, Editura Mirton, Timişoara

Kiss, A., 2002 - Rezervatia ornitologică Satchinez, editura Excelsior, Timisoara

Kiss, J., B., 1977 - Cartea Deltei, Editura “Fundatia Avers”, Odorhei

Krauchi N.; Brang P.; Schonenberger W., 2000 - Forests of mountainous regions: gaps in
knowledge and research needs, Forest Ecology and Management 132, 73-82

Krautner, H., G., 1984 - Poiana Rusca, Colectia “Munţii noştri”, Editura Sport-Turism,
Bucureşti

Lanly, J. P., 1982 - Tropical forest resources. Forestry Paper No. 30, Food and Agriculture
Organization of the United Nation, Rome.

Lixandru, B., 1996 - Protecţia mediului si ecologie, Editura Brumar, Timişoara

Malos, C., 1972 - Cercetări asupra fitocenozelor cu liliac din Oltenia, Studii şi

cercetari de biologie, seria Botanică, tom 24, nr.3.

Marinescu, D., 2003 - Tratat de dreptul mediului, Editura ALL Beck, Bucureşti.

Maximilian, C.; Ioan, M. D.; 1984 - Dicţionar enciclopedic de genetică , EDP Bucureşti, 431
pag
 Mayr, E., 1963 - Animal species and evolution. The Belknap Press of Harward Univ. Press,
Cabridge and Massachusetts.

Mayr, E., 1970 - Populations, species and evolution. The Belknap Press of Harward Univ. Press,
Cambridge - Massachusettes.

Mettler, L. E. şi Gregg, G., 1969 - Population genetics and evolution, Prentice Hali Inc.
Engelwoodeliffs, New Jersey.

Mihailescu, V., 1978 - Structura geografică a Munţilor Banatului, Editura Banatica, Reşiţa

Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului 1996 - Strategia Naţională şi Planul de

Acţiune pentru Conservarea Biodiversităţii şi Utilizarea Durabilă a Componentelor sale în România.

Ministerial Conference on the Protection of Forests in Europe (MCPFE), 1998 - Report on

te Follow-Up of the Strasbourg and Helsinki Ministerial Conferences on the Protection of Forests in
Europe, vol. I, MCPFE-LU Lisbon, 100 pag

Ministerial Conference on the Protection of Forests in Europe (MCPFE), 2003 -

Implementation of MCPFE Commitments, National and Pan-European Activities 1998-2003, MCPFE-
LU Vienna, 88 pag

Ministerial Conference on the Protection of Forests in Europe (MCPFE), 2003 -General

Declarations and Resolution, MCPFE-LU Vienna, 88 pag

Ministerial Conference on the Protection of Forests in Europe (MCPFE), 2003 - Fourth

Ministerial Conference on te Protection of Forests in Europe, Conference Proceedings 28-30 Aprilie
2003, MCPFE-LU Vienna, 271 pag

Ministerial Conference on the Protection of Forests in Europe (MCPFE), 2003 - Where to

find forest data – a Pan-European Overview of International Institutions and networks, MCPFE-LU
Vienna, 64 pag

Mohan, Gh., Ardelean, A., Georgescu M., 1993 - Rezervaţii si monumente ale naturii din
România, Editura Scaiul, Bucureşti
 Morariu, T., Maier, A., 1980 - Judeţul Alba, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti

Morariu, T., Savu, Al., 1970 - Judeţul Cluj, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti

Mondada, L. et al., 1992 - Paysage et crise de la lisibilite, Actes du colloque international de

Laussane, Institut de geigraphie de L’Universite de Laussane.

Monitorul oficial al României, 1995 - Legea Protecţiei Mediului (137/1995), Anul VII, Nr.
304, 30 Decembrie 1995.

Moşneaga, M., 1959 - Rezervatia naturala “Vulcanii noroioşi”, Revista “Ocrotirea naturii”,
nr. 3

Negrea, St., Negrea, A., 2002 - Ad aquas Herculi sacras, Editura Timpul, Reşiţa

Negrea, St., Racovita, Gh., Lascu, C., 1984 - Peşteri din România, Editura Sport-Turism,
Bucureti

Netea, V., 1977 - Munţii Apuseni, Editura Sport-Turism, Bucureşti

Nyarady, E., I., 1959 - Flora şi vegetaţia Muntilor Retezat, Editura Academiei R.P.R.,
Bucureşti

Oancea, N., 1975 - Ocrotirea naturii, Editura Dacia, Cluj

Oarcea, Z., 1970 - Munţii Semenicului şi Aninei, Editura Stadion, Bucureşti

Oarcea, Z., 1999 - Ocrotirea naturii - filozofie si impliniri, Editura Presa Universitară
Română, Timişoara

Olaru, M., et. all, 1978 – Banatica - Studii si cercetari de geologie, geografie şi biologie,
Editura Muzeul de Istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa

Olson, J. S. et al., 1983 - Carbon in Live Vegetation of Major World Ecosystems. Oak Ridge
National Laboratory, Oak Ridge.
 ONF - Office National des Forets, 1993 - Prise en compte de la diversite biologique dans
l'amenagement et la gestion forestiere. Instruction, Paris, 18 pag.

ONF - Office National des Forets, 1993 - Prise en compte de la diversite biologique dans
l'amenagement et la gestion forestiere-guide. Paris, 32 pag.

Oostermeijer J.G.B.; van Swaay C.A.M., 1998 - The relationship between butterfies and
environmental indicator values: a tool for conservation in a changing landscape, Biological
Conservation 86, pag. 271-280

Opschoor H., 2000 - The ecological footprint: measuring rod or metaphor?, Ecological
Economics 32, 363–365

OTA (Office of Technology Assessment, U. S. Congress), 1987 - Technologies to Mentain

Biologica Diversity, UTA-F-300, U. S. Government Printing Office, Washington, DC.

Otto H.-J., 1998 - Ecologie forestiere, Institut pour le development forestier, Paris, 397 pag

Pascu, M., I., 1967 - În jurul Munţilor Apuseni, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Pavel, A., 1978 - Peisaj natural, peisaj uman, Editura Meridiane, Bucureşti.

Payna, T.W.; et al., 2000 - Scaling up or scaling down: the use of foliage and soil
information for optimising the phosphate nutrition of radiata pine, Forest Ecology and Management
138, pag. 79-89

Petrescu, I., Gh., 1957 - Delta Dunării, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Pitkanen S., 2000 - Effect of tree stand and site variables on alpha diversity of ground
vegetation in the forests of Northern Karelia Journal of Environmental Management 58, pag. 289–295

Pop, E., Sălăgeanu, N., 1965 - Monumente ale naturii din România, Editura Meridiane,
Bucureşti
 Popescu, D., 1971 - Ghid atlas turistic - România, Bucureşti

Popescu, N., 1973 - Monografia Munţilor Retezat, Editura Stadion, Bucureşti

Popescu, N., 1982 - Munţii Retezat - Colecţia “Munţii noştri”, Editura Sport-Turism,
Bucureşti

Popescu, N., Calin, D., 1987 - Munţii noştri - Cozia; Masivul Cozia - ghid turistic, Editura
Sport-Turism, Bucureşti

Popovici, C., 1966 - Rezervaţia Naturală Cheile Nerei-Beusnita, Editura Media Star, Reşiţa

Popovici, I., 1966 - De-a lungul Dunării, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

PRO NATURA, 1997 - Manuel de protection de la nature en Suisse, Geiger W. Et Stuber A.

Coord., Delachaux et Niestle, Lausanne-Paris 1997, 352 pag.

Pulzl, H.; Wildburger, Ch., 2003 - Ewaluierung der Umsetzung des erweiteren CBD-
Arbeitsprogramms fur biologischer Vielfalt der Walder und der IPF-und IFF-Aktionsvorschlage in
Osterreich, Universitat fur Bodenkultur Wien, 171 pag.

Puumalainen, J., 2001 - Structural, Compositional and Functional Aspects of Forest

Biodiversity in Europe – Geneva Timber and Forest Discussion Papers, Geneva, ECE/UN-JRC/EC-FAO,
New York and Geneva, 100 p

Puscoiu, V., Rusu, T., 1964 - Peşterile din carstul caraşovean, Lucrările Institutului
Speologic “Emil Racovita”, Bucureşti

Radu, D., 1979 - Păsările din Delta Dunării, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti

Razmelita, I., 1970 - Flora si vegetaţia pe masivul Vlădeasa, Editura Sport-Turism, Bucureşti
 Ramade, F, 1993 - Dictionaire encyclopedique d'ecologie et de Science de l'Environ-nement.
Ediscience International, Paris, 822 pag.

Raup, D., 1986 - Biological extinction in earth history. Science 231, 1528-1533.

Raven, P. H., 1988 - Biological resources and global stability. In: Sawans, et al. (eds), Evolution
and Coadaptation in Biotic Comrmmities. University of Tokyo, Press Tokyo, pag. 3-27

Read, H., 2000 - Veteran Trees. A guide to good management, English Nature, Countryside
Agency and English Heritage, Birmingham, 176 pag.

Reid, W. V. şi Miller, K. R., 1989 - Keeping option alive. The Scientific Basis for Conserving
Biodiversity. World Resources Institute, '128 pag.

Reid, W. V. etal., 1993 - Biodiversity indicators for policyrmakers. World Resources Institute,
Washington, DC, 42 p.

Reynaud P. A.; Thioulouse J., 2000 - Identification of birds as biological markers along a
neotropical urban–rural gradient (Cayenne, French Guyana), using co-inertia analysis, Journal of
Environmental Management 59, pag. 121–140

Rientjes S.; et al., 2000 - Communicating Nature Conservation – a manual on using

communication in support of nature conservation policy and action - European Center for Nature
Conservation (ECNC), Tilburg, 94 pag

Rougerie, G.; Beroutchachvilli, N.; 1991 - Geosystemes et paysages,Bilan et methodes,

Armand Colin Eds, Paris, 150p.

Rudescu, L., Banu, A., C., 1970 - Deltele lumii, Editura Encicl. Română, Buc.

Sathaye, J. A., 2000 - Climate Change Convention and the Kyoto Protocol: land-use change and
forestry issues, MERVC Carbon Sequestration Projects, Berkeley National Laboratory

Schnitzler, A.; Borlea Gh. F., 1998 - Lessons from natural forests as keys for sustainable
management and improvement of naturalness in managed broadleaves forests, in Forest Ecology and
Management, Elsevier Science B.V. Amsterdam, p. 83-91.
 Shell, D., 2003 - Exploring biological diversity, environment and local peoples’s perspectives in
forest landscapes,CIFOR, Jakarta, 85 p.

Shell D., et al, 2002 - Exploring biological diversity, environment and local people’s
perspectives in forest landscapes, Methods for a multidisciplinary landscape assessment, Center for
International Forestry Research (CIFOR), Jakarta, 93 pag

Secretariat of the Convention on Biological Diversity, 2001 - Assessment, Conservation and

Sustainable Use of Forest Biodiversity, CBD Technical Series No. 3, Montreal ,130 pag.

Secretariat of the Convention on Biological Diversity, 2001 - Impacts of human-caused

fires on biodiversity and ecosystem functioning, and their causes in tropical, temperate and boreal
forest biomes, CBD Technical Series No. 5, Montreal, 38 pag.

Secretariat of the Convention on Biological Diversity, 2002 - Review of the Status and
Trends of, and Major Threats to, Forest Biological Diversity- Ad hoc Technical Expert Group on Forest
Biological Diversity, CBD Technical Series No. 7, Montreal, 168 pag.

Secretariat of the Convention on Biological Diversity, 2003 - Status and trends of, and
threats to mountain biodiversity, marine, coastal and inland water ecosystems - Abstracts of poster
presentations at the eighth meeting of the Subsidiary Body on Scientific,Technical and Technological
Advice of the Convention on Biological Diversity, CBD Tech. Series No. 8, Montreal, 137 pag.

Secretariat of the Convention on Biological Diversity, 2003 - Facilitating conservation and

sustainable use of biological diversity - Abstracts of poster presentations on protected areas and
technology transfer and cooperation at the ninth meeting of the Subsidiary Body on Scientific,
Technical and Technological Advice, CBD Technical Series No.9 , Montreal, 73 pag..

Secretariat of the Convention on Biological Diversity, 2003 - Interlinkages between

biological diversity and climate change - Ad hoc Technical Expert Group on Biological Diversity and
Climate Change, CBD Technical Series No. 10, Montreal , 151 pag.
 Secretariat of the Convention on Biological Diversity, 2004 - Biodiversity issues for
consideration in te planning, establishment and management of protected area sites and networks,
CBD Tech. Series No. 15, Montreal,161 pag.

Seghedin, T., G.,1983 - Rezervaţii Naturale din Bucovina, Ed. Sport-Turism

Seghedin, T., G.,1987 - Ocrotirea Naturii si a Mediului Inconjurator, Ed. Sport-Turism,

Bucureşti

Sencu, V., 1978 - Munţii Aninei, Editura Sport-Turism, Bucureşti

Sencu, V., 1985 - Vulcanii noroioşi de la Berca, Editura Sport-Turism, Bucureşti

Sibley, C. G. şi Monroe, K. R., 1990 - Distribution and Taxonomy of Birds of the World. Yale Univ.
Press, Yale

Simberloff D., 1999 - The role of science in the preservation of forest biodiversity, Forest
Ecology and Management 115, pag. 101-111

Simpson, G. G., 1961 - Principes of animal taxonomy. Columbia Univ. Press, New York.

S. O. R.. 1994 - Buletin A.I.A. nr. l/decembrie 1994

Soule, M. şi Simberloff, D., 1986 - What do Genetics and Ecology Teii us about the Design of
Nature Reserve? Biological Conservation 35, pag. 19-40

Stanciu, N., 1981 - Probleme de ecologie aplicată, Editura Ceres, Bucureşti, 238 pag.

Stănescu, V., 1984 - Aplicaţii ale geneticii în silvicultură, Editura Ceres, Bucureşti,

260 pag.
 Stănescu, V.; Şofletea, N.; 1998 - Silvicultura cu bazele geneticii forestiere, Editura Ceres, 281
p.

Stănescu, V.; Şofletea, N.; Popescu, O., 1997 - Flora forestieră lemnoasă a României, Editura
Ceres, Bucureşti, 380 p.

Stănescu, V.; Şofletea, N.;1997 - Variabilitatea şi biodiversitatea fagului carpatic-eseu

genetico-ecologic, Editura Academiei (Silvologie vol. 1), Bucureşti, 120 p.

Stern, K. şi Roche, L., 1973 - Genetis of Forest Ecosystems. Springer Verlag, Berlin Heidelberg,
New York Technical Committee on Forests and Forestry Products (COST) 1998 – COST Action E4 –
Forest research network in Europe – mission, goals, outputs, linkages, recommendations and
partners – Final Report – 27 pag.

Stugren, B., 1975 - Ecologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Tamas, C., 1976 - Istoria Ocnelor Mari, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea

Templet, O. ; 1999 - Energy, diversity and development in economic systems ; an empirical

analysis, Ecological Economics, 30, pag. 223-233.

Timotei, J., 1981 - Judeţele patriei - Caraş-Severin (monografie), Editura Sport-Turism,

Bucureşti

Toader, T., Nitu, C-tin., 1976 - Invitaţie la drumeţie, Editura Ceres, Bucureşti

Toniuc, N. et al., 1992 - List of protected areas in România (1932-1991). Ocrot. nat. med. înconj.
t. 36, nr. 1, pag. 23-33.

Tufescu, V., 1974 - România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Turok J.; Eriksson G., Kleinschmit J., Canger S., 1996 - Noble Hardwoods Network, IPGRI,
Rome, 172 pag.

Udriste, O., 1963 - Lacul Roşu şi împrejurimi (mic indreptar turistic), Editura Meridiane,
Bucureşti

Udvardy, M. D. F., 1975 - A Classification ontke Biogeographical Provinces of the World. IUCN
Occazional Paper No. 18, Morges, Switzerland, 48 pag.
 UNEP, UNESCO - Report of the International Workshop "Managing Tourism in Natural
World Heritage Sites", noiembrie 1993

United Nations Publications - Forest resources of Europe, CIS, North America, Australia,
Japan and New Zeeland, Main Report, UNECE-FAO Contribution to the Global Forest resources
Assessment 2000, Geneva Timber and Forest Study Papers No 17, Geneva, 445 pag.

Valsan, G., 1964 - Descrieri geografice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Vlad, I., Chiriţă, C., Doniţă, N., Petrescu, L., 1997 - Silvicultura pe baze ecosistemice, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 280 pag.

Zawadaski, K. M., 1963 - Teoria speciei. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 320 pag.

Wilson, D.E.,F.R. Cole, J.D. Nichols şi R. Rudran. 1996 - Measuring and Monitoring Biological
Diversity: Standard Methods for Mammals. Biological Diversity Handbook Series. Smithsonian Institution
Press, Washington, D.C.

Wilson, E.O. şi D.L. Perlmann. 1999 - Conserving Earth's Biodiversity. Island Press, Washington,
D.C. CD-ROM

WORLD CONSERVATION MONITORING CENTER, 1992 - Global biodiversity: Status of the

Earth's living resources Chapman şi Hali, London, 594 pag.

WRI / IIED, 1986 - World Resources 1986 Basic Books, New York.

WRI/IIED (World Resources Institute / International Institute for Environmental and

Development), 1988 - World Resources 1988-1989. Basic Book, NY.

WRI/IUCN/UNEP, 1992 - International legislation of biological diversity. In: Kapoor-Vijay şi

White (eds) Conserving Biology The Commonwealth Science Council, London, pag. 37-41.

WRI/IUCN/UNEP, 1992 - Global biodiversity strategy. In: Kapoor şi White (eds)

Conservation biodiversity. Commonwealth Secretariat, pag. 13-22.
 Yeh, H.-Y; Wensel, L. C.; Turnblom, E.C., 1999 - An objective approach for classifying
precipitation patterns to study climatic effects on tree growth, Forest Ecology and Management 139,
pag. 42-50

xxx, 1958 - Flora şi vegetaţia Muntilor Retezat, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti

xxx, 1984 - Geografia României, vol I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti

xxx, 1990 - Ocrotirea naturii si a mediului inconjurator, nr. 35, nr. 41, nr. 6

xxx, 1993 - Studii ecologice - Parcul Naţional Retezat, Editura West Side, Braşov

xxx, 1999 - Munţii Carpaţi, anul III, nr. 14,

www.algonet.se/~bear/ - Indicators for Forest Biodiversity in Europe (BEAR-Project)

www.ariiprotejate.ro

www.bio.unic.ro

www.biodiv.org/ - Convention on Biological Diversity (CBD)

www.coe.fr - Strategie panneuropenne de la diversite biologique et paysagere,

Bulletin de la Strategie

www.deltadunarii.ro

www.dgf.min-agricultura.pt/ul/workprog.html - Work-Programme on the Conservation and

Enhancement of Biological and Landscape Diversity in Forest Ecosystems 1997 - 2000
 www.ecosfera.ournet.md

www.exploratorii.nap.ro

www.europa.eu.int/comm/dg11/nature/home.htm - European Commission DG XI

(Natura 2000 + EU nature legislation)

www.evenimentsemenic.ro

www.flec.kvl.dk/natman - Nat-Man project

www.greenagenda.org

www.ici.ro

www.ipgri.cgiar.org/networks/euforgen/euf_home.htm - European Forest Genetic

Resources Programme (EUFORGEN)

www.ipmtgm.fx.ro/mures/calimani

www.iucn.org - The World Conservation Union (IUCN)

www.luncamuresului.ro

www.mappm.ro
 www.mmm.fi/english/minkonf/resoh2.htm -Helsinki Resolution H2

www.ngo.ro/retezat

www.online.ro/pjcs/jud.html

www.pcrai.ro

www.piatracraiului.ro

www.portiledefier.ro

www.pronatura.ro

www.retezat.com

www.rezervatiinaturale.ro

www.sciencemag.org

www.semenic.ro

www.spas.ro/statiuni.htm

www.strategyguide.org/fulltext.html - Pan-European Biological and Landscape Diversity

Strategy, 1995 (PEBLDS)
 www.un.org/esa/sustdev/iff.htm - United Nations Intergovernmental Forum on Forests
(IFF)