DENDROLOGIA

CUPRINS

PARTEA ÎNTÂI: NOŢIUNI MORFO-FIZIOLOGICE ŞI ECOLOGICE ÎN STUDIUL

PLANTELOR LEMNOASE

SPECII LEMNOASE DE INTERES FORESTIER ŞI

PARTEA A DOUA
ORNAMENTAL

INCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA

A.Subîncrengătura (Filum) Gymnospermae

B. Subîncrengătura (Filum) Angiospermae

 Subîncrengătura Gymnospermae
I. Clasa Cycadopsida
Ord. Cycadales
Tribul Thujopsideae
Ord. Ginkgoales
Genul Thujopsis
II. Clasa Coniferopsida Genul Thuja
Ord. Coniferales
Fam. Pinaceae
Tribul Junipereae
Subfam. Abietoideae
Genul Juniperus
Genul Abies
Fam. Cephalotaxaceae
Genul Pseudotsuga
Genul Cephalotaxus
Genul Tsuga
Fam. Araucariaceae
Genul Picea
Genul Agathis
Subfam. Laricoideae
Genul Araucaria
Genul Pseudolarix
Genul Larix
Genul Cedrus
III. Clasa Taxopsida
Ord. Taxales
Subfam. Pinoideae
Fam. Taxaceae
Genul Pinus
Genul Torreya
Fam. Taxodiaceae
Genul Taxus
Genul Sequoia, Sequoiadendron
Genul Metasequoia IV. Clasa Chlamydospermae
Genul Taxodium, Glyptostrobus Ord. Gnetales
Genul Criptomeria Fam. Ephedraceae
Genul Atrotaxis Genul Ephedra
Fam. Cupressaceae
Subfam. Callitroidae
Tribul Libocedreae
Genul Libocedrus, Calocedrus
Subfam. Cupressoideae
Tribul Cupresseae
Genul Cupressus
 1. Notiuni introductive
1.1. Dendrologia ca disciplină
• Dendrologia este o disciplină complexă care descrie plantele lemnoase din punctele
de vedere taxonomic-sistematic, morfologic, arealogic, ecologic şi genetic cât
şi din punctul de vedere al valorii lor productive, silviculturale sau ornamentale.

• Desi în sensul strict al cuvântului, dendrologia ar putea fi considerată ştiinţă (din

limba greacă dendron = arbore, logos = ştiinţă), deoarece nu dispune şi de o
metodă proprie de cercetare, dendrologia nu este o ştiinţă.

• Dendrologia reprezintă de fapt o disciplină de învăţământ care sintetizează

cunoştinţele despre speciile lemnoase dobândite de alte ştiinţe prin metodele lor de
investigaţie proprii şi anume:
• cunoştinţele privind clasificarea taxonomică şi încadrarea sistematică, preluate
din Taxonomia şi Sistematica plantelor;
• cunoştinţele privind anatomia şi morfologia, preluate din Anatomia şi Morfologia
plantelor;
• cunoştinţele privind răspândirea în spaţiul geografic, preluate din Geografia
plantelor (Arealogia plantelor);
• cunoştinţele privind ecofiziologia şi comportamentul ecologic, preluate din
Ecofiziologia şi Ecologia plantelor;
• cunoştinţele privind rasele, ecotipurile şi provenienţele, preluate din Genetica
ecologică a plantelor;
• cunoştinţele privind valoarea productiva, silviculturală şi peisagistică, preluate
din Silvicultură şi din Arhitectura peisageră.
• Din punct de vedere didactic dendrologia reprezintă o disciplină de bază
pentru pregătirea silvicultorilor ca şi a specialiştilor în arhitectura
peisageră pentru că le oferă, sintetic, toate cunoştinţele necesare pentru
folosirea eficientă a speciilor lemnoase în cultura pădurilor şi în crearea
şi îngrijirea spaţiilor verzi.
• In ţara noastră dendrologia ca disciplină separată a fost predată în cadrul
Facultăţii de Silvicultură începând din anul 1939.
• Dintre specialiştii români care s-au consacrat acestei discipline trebuie
amintit în primul rând Alexandru Beldie care a elaborat un Determinator al
plantelor lemnoase în timpul iernii (1946), si un Determinator general al
plantelor lemnoase din România (1953).
• In lucrarea Ecologie Forestieră, Doniţă şi colab. (1978) au facut o
caracterizare arealogică şi ecologică a speciilor lemnoase.
• Un tratat privind Arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali cultivaţi în
RPR a publicat Ion Dumitriu-Tătăranu (1960).
• Atanasie Haralamb (1967) a publicat ”Cultura speciilor forestiere”.
• O serie de cursuri universitare de Dendrologie au fost elaborate de Emil
Negulescu şi Alexandru Săvulescu (1957, 1965), de Victor Stănescu
(1979), V. Stănescu, Nicolae Sofletea (1997), Nicolae Doniţă (1998, 2004),
N. Sofletea, Lucian Curtu (2001,2007).
• V. Zanoschi, I. Sârbu şi A. Toniuc (1996) au publicat Flora lemnoasa
spontană şi cultivată din România" in patru volume.
• Tot relativ recent a apărut un tratat de "Arboricultură ornamentală"
elaborat de Ana-Felicia Iliescu (1994, 1998) conţinând descrierea sintetică a
speciilor lemnoase cultivate în România.
 1.2. Bazele ştiinţifice ale dendrologiei
1.2.1. Bazele taxonomice şi sistematice
• Specia, ca unitate taxonomica de bază, are ca unităţi supraspecifice genul,
familia, ordinul, subîncrengătura, încrengătura şi unitati intraspecifice
subspecia, varietatea, forma. Incadrarea acestor unităţi în sistemul
general de clasificare al plantelor s-a facut în spiritul lucrării fundamentale
de sistematică a plantelor "Sylabus der Pflanzenfamilien" (Engler), sistem
adus la zi în manualul de Botanică Strasburger, ediţia 1991.
• Clasificarea plantelor lemnoase, ca şi a tuturor plantelor, se face în principal
după caracterele lor morfologice, în special după cele mai puţin variabile
cum sunt florile, seminţele (fructele), în parte şi frunzele.

• Fiecare plantă are o denumire compusă din numele genului şi numele

speciei (scrise ambele cu caractere italice). Numele genului se scrie cu
iniţială majusculă, cel al speciei cu iniţială mică. De exemplu stejarul
pedunculat are numele de gen Quercus iar numele de specie robur
(Quercus robur L.), molidul are numele de gen Picea iar numele de specie
abies (Picea abies L., etc. După denumire se indică numele complet
sau prescurtat al specialistului care a descris specia pentru prima dată. In
cazul celor doua specii este vorba despre marele botanist Linee care se
scrie prescurtat - L.
 1.2.2. Bazele morfologice

• vezi lucrari practice

 1.2.3. Bazele geografice
• Speciile lemnoase au fiecare un areal
geografic natural caracterizat prin
situarea intre anumite latitudini,
longitudini si altitudini.
• Arealul speciilor lemnoase forestiere
este, în general, bine conturat, limitele
acestuia fiind determinate de un
complex de condiţii fizico-geografice
(ecologic).
• In analiza arealului natural actual al
speciilor trebuie să se ţină seama şi de
influenţele antropice, - EX.defrişarea
pădurilor de molid.
• Speciile ale caror areale se gasesc pe
teritoriul sau si pe teritoriul Romaniei se
numesc specii autohtone, indigene
sau locale, iar cele ale caror areale nu
se gasesc pe teritoriul tarii se numesc
alohtone, alogene sau exotice.
• In afară de limitele naturale de
răspândire, pentru unele specii
interesează şi arealul de cultură. Este
cazul speciilor indigene extinse în afara
arealului natural (molidul, pinii s.a.), sau
al celor exotice, cultivate la noi uneori
pe suprafeţe semnificative (duglasul,
stejarul roşu , salcamul ş.a.).
Zonele fitogeografice ale globului
 Caracteristicile zonelor şi subzonelor de vegetaţie
din România
I. Vegetaţia de munte
a. Vegetaţia alpină şi subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile
cele mai înalte ale Carpaţilor, începând de la altitudini de peste 1500-1700
m. În aceste condiţii ecologice de climat foarte răcoros şi umed, pe soluri de
regulă sărace şi acide, în care perioada de vegetaţie este scurtă (2-4 luni)
s-a instalat cu precădere vegetaţia erbacee.
• Subzona alpină cuprinde cele mai înalte regiuni ale munţilor, cu altitudini
de peste 2200 m, în care vegetaţia este reprezentată de asociaţii de plante
specifice tundrei alpine.
• Subzona subalpină se găseşte între limita superioară a jnepănului şi limita
superioară a pădurii. Deoarece condiţiile climatice şi edafice sunt ceva mai
favorabile, aici apar şi specii lemnoase constituind tufărişuri şi chiar rarişti
subalpine de specii arborescente. Specia caracteristică pentru această
subzonă este jneapănul (Pinus mugo), dar şi alte specii lemnoase Alnus
viridis, Pinus cembra, Lonicera tatarica, Juniperus communis,
Rhododendron kotschyi, Vaccinium myrtillus, Bruckenthalia
spiculifolia, ca şi rariştile de molid şi de larice.
•
• b. Vegetaţia munţilor mijlocii. Temperaturile medii anuale sunt pozitive, precipitaţiile
abundente (900-1200 mm) şi umiditatea relativă a aerului este ridicată. Se disting trei subzone
de vegetaţie:
• Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpaţii Orientali şi Occidentali. În
Carpaţii Meridionali subzona este fragmentată şi îngustată sau lipseşte Specia caracteristică
este molidul, brad, larice, zâmbru, mesteacăn, plop tremurător, paltin de munte, fag.
Subarboretul:Sambucus racemosa (soc roşu), Lonicera xylosteum (caprifoliu), Salix caprea
(salcie căprească).
• Subzona pădurilor amestecate de fag cu răşinoase - limita altitudinală inferioară este situată la
aproximativ 400 m în Carpaţii Orientali şi 700 m în cei Meridionali,
Vegetaţia este predominant constituită din fag, molid şi brad, specii care se asociază între ele.
Ca specii însoţitoare se găsesc: paltinul de munte şi de câmp, ulmul de munte, frasinul,
teiul, mesteacănul, plopul tremurător, aninul alb, gorunul şi pinul silvestru. Pădurile de fag
şi răşinoase se caracterizează printr-o mai mare stabilitate bioecologică. Subarbotetul este
format din alun (Corylus avellana), păducelul (Crataegus monogyna), călin (Viburnum opulus),
salbă moale şi râioasă( Euonymus europaeus şi Euonymus verrucosa).
• Subzona fagului. Climatul este mai blând şi suficient de umed (temperatura medie 8-10C,
precipitaţii 600-1000 mm). Altitudinal se întinde între 600-1200 m,
În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeţe întinse. Pe lângă fag,
pot participa în proporţii reduse şi alte specii (molid, brad, pin silvestru, pin negru de Banat,
carpen, ulm, paltin de câmp, tei, jugastru şi chiar gorun şi stejar).
Stabilitatea bioecologică a arboretelor din acestă subzonă este mare, exercitând în cele mai
bune condiţii funcţii protectoare. Dintre arbuşti se aminteşte Sambucus nigra (soc) şi Viburnum
lantana(dârmox).
• II. Vegetaţia dealurilor şi podişurilor.
• Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr-
o fâşie îngustă, de tranziţie şi se întinde peste tot în regiunile deluroase la
altitudini ce pot varia între 200-800 m. Aceste păduri sunt favorizate de un
climat mai călduros şi suficient de umed, dar în care apar şi perioade de
uscăciune în sol, ceea ce face să scadă capacitatea competitivă a fagului.
• Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor, dar
urcă uneori până la altitudini de 700 m (Pădurea Cristian -Braşov). De
remarcat că această subzonă apare şi în Dobrogea, în M-ţii Măcinului. În
condiţiile unui climat mai cald şi mai uscat, favorabil speciilor mezofite şi în
special gorunului, se întâlnesc, în părţile mai joase ale subzonei, stejarul
pedunculat, iar pe solurile mai compacte şi grele, chiar gârniţa şi cerul. În
pădurile din Dobrogea şi chiar în sudul şi sud-vestul ţării, apar şi multe
specii termofile. Pădurile sunt constituite dintr-un număr mare de specii, iar
subarboretul şi pătura erbacee sunt mult mai bine reprezentate decât în
subzonele anterioare.
III. Vegetaţia de câmpie.
• a. Vegetaţia zonei forestiere
• Subzona stejarului pedunculat se întinde obişnuit în regiunea de câmpie. Subzona
este fărâmiţată - speciile care apar sunt: carpenul, teiul, frasinul, jugastrul, mărul şi
părul pădureţ, ulmul
• Subzona cerului şi gârniţei este mai puţin răspândită şi se localizează cu precădere
în Câmpia Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Se localizează pe soluri grele, argiloase,
compacte, puternic podzolite şi pseudogleizate, neprielnice altor specii mai
pretenţioase. Pe solurile mai puţin compacte apare stejarul brumăriu, ulmul de
câmp, jugastrul.
• b. Vegetaţia silvostepei.
• Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari şi precipitaţii ce nu depăşesc
500-550 mm anual. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate).
Pâlcurile de pădure sunt alcătuite din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi
pufos (Quercus pubescens); pe lângă acestea pot apărea şi cerul, gârniţa, teiul alb,
jugastrul şi frasinul.
• c. Vegetaţia stepei.
• Se întinde de fapt numai în Bărăgan şi Dobrogea într-un climat deosebit de cald
şi uscat, Aici apar mai puţine specii lemnoase, răspândite sporadic: stejar pufos şi
brumăriu, jugastru, vişin turcesc (Prunus mahaleb), mojdreanul (Fraxinus ornus),
sălcioara (Eleagnus angustifolia). În condiţiile stepei şi silvostepei s-a naturalizat
salcâmul.
• IV. Vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării.
SpeciiIe lemnoase ,in funcţie de zona de răspândire, se clasifica
in următoarele categorii:

• silvostepice - răspândite în silvostepă;

• campestre - răspândite în regiunile de câmpie ale ţării, până
la 200 (300) m altitudine;
• colinare - răspândite în regiunile de coline şi de dealuri,
între 200 (300) şi 600 (700) m altitudine;
• montane - cele cu areal montan (sau preponderent montan),
situat între 600 (700) şi 1500 - 1 600 (1 700) m altitudine;
• subalpine - răspândite în etajul subalpin (subzona alpină
inferioară), între 1 500 - 1600 (1 700) şi 1 800 - 1 900 (2 100)
altitudine;
• alpine - cele răspândite la noi între 1 800 - 1 900 (2 100) şi
2 500 m altitudine.

Cunoasterea raspandirii geografice a speciilor este importanta

deoarece pe aceasta baza se pot trage concluzii asupra
cerintelor speciilor fata de factorii climatici sau fata de
alte conditii geografice cum sunt relieful, roca, solul etc.
 1.2.4. Bazele ecologice
• Speciile lemnoase sunt
puternic condiţionate în
răspândirea şi dezvoltarea
lor de către o serie de
factori şi determinanţi
ecologici, grupaţi în:
- factori fizico-
geografici (abiotici), care
constituie staţiunea
forestieră sau habitatul
- factori
biocenotici (biotici), care
constituie biocenoza.
Un habitat populat de o
biocenoza constituie un
ecosistem.
A. Grupa factorilor fizico-geografici sau
abiotici
• a) Factorii climatici determină o presiune
selectivă remarcabilă, având ca efect
modelarea structurii genetice a populaţiilor
forestiere. Cei mai importanţi factori ai
climatopului pot fi consideraţi:
căldura,
lumina,
precipitaţiile,
umiditatea atmosferică,
vânturile,
compoziţia chimică a aerului
In raport cu exigenţele faţă de căldură
distingem următoarele categorii de specii:
• euterme, cu exigenţe mari faţă de căldură;
• termofile, incluzând speciile euterme tipice;
• subtermofile, incluzând speciile euterme
adaptate şi la temperaturi mai scăzute;
• mezoterme, cu exigenţe mijlocii faţă de
căldură;
• oligoterme, cu exigenţe reduse faţă de
căldură;
• euriterme, incluzând speciile cu mare
amplitudine faţă de acest factor ecologic.
In raport cu cerinţele faţă de precipitaţii
speciile pot fi clasificate în:

• submezofile, cu exigenţe reduse;

• mezofile, cu exigenţe mijlocii;

• pluviofile, iubitoare de zone cu cantităţi mari de

precipitaţii;

• eurifile, incluzând speciile cu amplitudine mare faţă de

cantitatea de precipitaţii.
în raport cu cerinţele faţă de lumină se foloseşte noţiunea
de temperament, diferenţiindu-se:

• - specii heliofile (cu temperament de lumină), exigente faţă

de lumină;
• - specii subheliofile (cu temperament de lumină spre
mijlociu), relativ exigente faţă de lumină;
• - specii semiombrofile (cu temperament de
semiumbră sau de semilumină), cu exigenţe mijlocii faţă de
lumină;
• -specii ombrofile sau sciofile (cu temperament de umbră
sau delicat), cu exigenţe mici faţă de lumină.

Exigenţele unor specii faţă de lumină se pot modifica în timp (cazul

frasinului, la care temperamentul de lumină se accentuează cu
înaintarea în vârstă) sau nu sunt echivalente în diferite sectoare
de areal (cazul molidului, specie de semiumbră, care însă
devine de semilumină în arboretele de mare altitudine).
 b) Factorii edafici
• influenţează, în primul rând, nivelul productivităţii
arboretelor, dar şi stabilitatea acestora. In unele situaţii
aceşti factori devin chiar limitativi, făcând imposibilă
supravieţuirea anumitor specii.
In raport cu exigenţele faţă de conţinutul solului în baze
de schimb se întâlnesc următoarele categorii de specii:

• eubazice - cele cu exigenţe mari faţă de conţinutul solului în

baze de schimb (faţă de gradul de saturaţie în baze, V = 75
- 100 %);
• mezobazice - cele cu exigenţe mijlocii faţă de conţinutul
solului în baze de schimb (V = 30 -75%);
• oligobazice - cele cu exigenţe reduse faţă de conţinutul
solului în baze de schimb (V până la 30 %);
• extrem oligobazice - cele cu exigenţe foarte reduse faţă de
conţinutul solului în baze de schimb (V până la 20 %);
• euribazice - cele cu amplitudine mare privind conţinutul
solului în baze de schimb.
Faţă de troficitatea potenţială globală a solului (Tp) distingem
specii:
• megatrofice, care se dezvoltă bine pe soluri cu TP > 140;
• eutrofe, care sunt cu exigenţe mari faţă de troficitatea potenţială globală a solului
(TP = 80-140);
• mezotrofe, care manifestă exigenţe mijlocii faţă de troficitatea potenţială
globală a solului (TP = 50 - 80);
• oligotrofe, cu exigenţe mici faţă de troficitatea potenţială globală a solului (TP= 10-
30).
• In funcţie de acest parametru se pot întâlni şi unele categorii intermediare de specii,
cum sunt cele oligomezotrofe (TP = 30 - 50) sau de condiţii limită, extrem
oligotrofe (TP < 10).
• Speciile cu amplitudine mare faţă de troficitatea potenţială globală a solului se
încadrează în categoria celor euritrofe.

Troficitatea potenţială globală a solului se determină cu relaţia:

Tp =H x d x Gvx V83 x rv x 0,l , în care:
• H reprezintă procentul de humus în orizonturile superioare de sol;
• d - grosimea solului;
• Gv - greutatea volumetrică;
• V8,3 - gradul de saturaţie în baze determinat la pH = 8,3;
• rv - raportul dintre volumul de sol fără rădăcini, schelet ş.a. şi volumul total al
solului;
• 0,1 - coeficient de ajustare numerică.
In funcţie de exigenţele faţă de umiditatea din sol speciile pot fi:
• ultrahigrofite - cele care vegetează preferenţial pe soluri excesiv hidrice (umede
- ude până la f. ude);
• higrofite - cele care preferă solurile excesiv la moderat hidrice (jilav- umede până
la umede-ude);
• mezohigrofite - cele care preferă solurile euhidrice şi mezohidrice (revene-jilave
până la jilav-umede);
• mezofite - cele de soluri tipic mezohidrice (revene până la revene-jilave);
• mezoxerofite - cele de soluri oligomezohidrice (uscat-revene până la revene);
• xerofite - cele de soluri extrem oligohidrice - oligohidrice (uscate până la uscat-
revene);
• eurifite - cele cu mare amplitudine adaptativă faţă de umiditatea din sol.

Totodată, în funcţie de regimul apei din sol se disting:

• specii alternofite, care sunt adaptate la un regim variabil de umiditate în sol, de la
excesiv umede în unele perioade ale anului până la uscate;
• specii stagnofite, care rezistă pe soluri cu regim de apă nemobilă, stagnantă;
• specii inundofile, care rezistă la inundaţii de mare amploare şi de lungă durată;
• speciile semiinundofile, rezistente la inundaţii mijlocii, de scurtă durată;
• specii slab inundofile, care rezistă la inundaţii de mică amploare şi de scurtă
durată.
în funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului
solului în anumite săruri sau elemente minerale se
diferenţiază specii:

• halofile, care sunt adaptate la soluri cu concentraţii mari de

săruri de sodiu;
• semihalofile, relativ adaptate la soluri cu concentraţii de
săruri de sodiu;
• nitrofile, cele care preferă soluri bogate în azot;
• calcicole, care manifestă preferinţe pentru solurile formate
pe substrate calcaroase;
• subcalcicole, care suportă bine solurile formate pe substrate
calcaroase, dar se pot dezvolta bine şi pe soluri formate pe
alte substrate;
• carbonatice, care vegetează pe soluri cu exces de
carbonaţi;
• calcifuge, care evită solurile formate pe substrate
calcaroase.
în funcţie de unele însuşiri fizice ale solului se
diferenţiază specii:
• psamofile, care preferă solurile uşoare, cu textură
grosieră, nisipoase, nisipo-lutoase;
• drenofile, care preferă solurile cu drenaj bun, fără
stagnări de apă pe profil, aerisite;
• compactifile, care sunt adaptate la soluri bătătorite,
foarte compacte;
• saxicole, care sunt adaptate pe stâncării;
• subsaxicole, care sunt adaptate pe soluri
scheletice, litice, pietroase.
Speciile cu mare amplitudine ecologică faţă de
factorii edafici sunt denumite euriedafice.
• O categorie aparte de specii o constituie cele
numite pioniere, care trebuie să îndeplinească, în
general, următoarele condiţii:

• să fie tolerante faţă de condiţiile climatice şi

edafice;
• să aibă temperament de lumină sau pronunţat de
lumină, ceea ce le permite să se instaleze cu
uşurinţă în teren descoperit;
• să aibă creşteri active în tinereţe, deci să deţină o
mare capacitate de concurenţă interspecifică;
• să fructifice de la vârste mici, abundent şi cu
periodicitate redusă, de obicei în fiecare an ;
• diseminarea să se facă cu uşurinţă şi la distanţe
mari.
c) Factorii geomorfologici (de geotop)
determină modificări esenţiale ale climatului,
imprimând, în funcţie de
• altitudine,
• înclinare,
• expoziţie
• configuraţia terenului
chiar pe spaţii restrânse, un regim cu totul
deosebit tuturor elementelor meteorologice.
• Aceeaşi factori ai geotopului, la care se
adaugă poziţia pe versant, influenţează, de
asemenea, favorabilitatea condiţiilor din sol.
 Grupa factorilor biocenotici (biotici)

• Factorii biocenotici de incidenţă în populaţiile constituite de

speciile lemnoase forestiere se grupează în două mari
categorii:
- factori fitocenotici (arboretul, subarboretul, seminţişul,
pătura vie, microflora)
- factorii zoocenotici (macrofauna şi microfauna). Aceştia
influenţează ecosistemul forestier (deci inclusiv arborii) prin
compoziţie, dimensiuni, densitate, natura resturilor organice,
capacitatea de concurenţă intraspecifică şi interspecifică ş. a.
• Pentru principalele specii, au fost elaborate şi publicate de
prof. dr. ing. Victor Stănescu (1979), fişele ecologice de o
valoare ştiinţifică şi practică deosebita. In aceste fişe s-au
stabilit conditiile ecologice de vegetatie optime-o,
suboptime-s si de limita-l ale speciilor.
 C. Plantele lemnoase şi omul

• Relaţiile omului cu plantele lemnoase sunt complexe.

• Omul este cel care, în interesul său, promovează cultura
speciilor lemnoase în păduri şi în aşezările sale ca şi în
vecinătatea acestora pentru a-şi crea un mediu de viaţă
mai bun.
• Omul poate avea şi poziţii contrare - de distrugere a
pădurilor şi spaţiilor verzi şi implicit a speciilor lemnoase prin
cele mai diverse acţiuni - defrişarea pădurilor, brăcuirea
acestora prin delicte sau măsuri antiecologice.
• In cazul speciilor lemnoase ornamentale trebuie avut în
vedere că realizarea de spaţii verzi cu asemenea specii
presupune mulţi ani de aşteptare şi îngrijire a culturilor,
cheltuieli substanţiale, iar desfiinţarea lor se poate face într-
un timp foarte scurt. Este de aceea necesară protecţia legală
foarte strictă a spaţiilor verzi care conţin culturi de specii
lemnoase pentru a le păstra pentru generaţiile de astăzi şi de
mâine.
 Particularităţile de creştere, dezvoltare şi
înmulţire a speciilor lemnoase
• plantele lemnoase din grupa
gimnospermelor şi angiospermelor
dicotiledonate au, după creşterea
primară, şi o creştere secundară.
• creştere secundară asigură dezvoltarea
în grosime a tulpinii, ramurilor şi
rădăcinilor.
• Creşterea primară se produce numai la
vârful plantei, pe o lungime extrem de
redusă, de numai 0,4 - 2,5 mm.
• Prin diviziunea celulelor din ţesutul
meristematic iniţial, situat chiar în
porţiunea de vârf, iau naştere noi celule
care se diferenţiază apoi în scoarţa
primară şi măduva primară, în
primordii foliare şi în celule de
procambiu, ţesut activ care prin
diviziune dă naştere floemului primar
(ţesut liberian) şi xilemului primar (ţesut
lemnos).
• Creşterea primară se încheie cu formarea din
procambiu a cambiului, ţesut activ format din
1-2 rânduri de celule, cu mare capacitate de
diviziune, care va produce creşterea
secundară prin formarea de vase primare spre
xilemul primar şi de vase liberiene spre floemul
primar.
• Totodată în scoarţă ia naştere un al doilea
ţesut activ -felogenul, care va genera celule
de suber spre exterior, determinând îngroşarea
scoarţei şi formarea ritidomului.
• la plantele lemnoase cu durata de viaţă lungă, cum sunt arborii,
intensitatea creşterii în înălţime şi grosime a trunchiului se
modifică odată cu vârsta.
• Creşterile cele mai mari în înălţime se produc la arbori
tineri între vârsta de 30-40 de ani,
• creşterile mari în grosime au loc după această vârstă. La multe
specii de arbori cum sunt molidul, bradul, fagul, stejarii
creşterea se produce până la vârste mari - de sute de ani, chiar
dacă cu intensitate mai mică.
• Din punctul de vedere al vitezei de creştere se disting:
- specii încet crescătoare cum sunt stejarii, tisa, cimişirul,
bradul;
-specii repede crescătoare cum sunt plopii, sălciile,
molidul,duglasul, ş.a..
• Există specii cu creştere rapidă în primii ani, care se încetineşte
cu vârsta (Paulownia, Ginkgo) şi specii care cresc încet în
primii ani iar apoi au creştere mai rapidă (bradul).
• Viteza de creştere este influenţată şi de condiţiile de viaţă.
• Dezvoltarea plantelor lemnoase se produce în mai multe faze -
faza juvenilă timpurie caracterizată prin creşterea accentuată
în înălţime, faza juvenilă târzie când se intensifică creşterea în
grosime, faza maturităţii când începe fructificatia, faza de
bătrâneţe când creşterea în înălţime şi grosime ca şi
fructificatia se reduc foarte mult sau încetează.
• Longevitatea speciilor lemnoase, adică vârsta maximă pe care
o pot atinge, variază pe marile categorii de plante lemnoase şi
de la specie la specie, fiind condiţionată pe de o parte genetic
dar pe de altă parte şi ecologic.
• Pentru aceeaşi specie exemplarele ce se dezvoltă în condiţii
favorabile pot atinge vârste mai mari decât cele ce se dezvoltă
în condiţii defavorabile.
• La arbori din speciile principale cum sunt molidul, bradul, fagul,
stejarii vârstele maxime sunt de 200-500 de ani şi chiar 1000
de ani ca la tisa, la arborii din speciile de amestec vârstele
maxime sunt de la 50-60 la 100-150 de ani, la arbori de talie
mai mica de 30-40 de ani, la arbuşti şi subarbuşti de 10-20 de
ani, la liane de 40-50 şi chiar 100 de ani.
• Maturitatea speciilor lemnoase de care este legată şi fructificaţia, deci posibilitatea
de reproducere seminală, intervine la vârste foarte diferite la marile grupe de plante
lemnoase.
• La arborii din speciile principale maturitatea intervine la 40-80 de ani, la cele de
amestec la 20-30 de ani, la arbuşti şi subarbuşti la 2-3 ani.
• Ca şi în cazul longevităţii vârsta maturităţii poate fi influenţată şi de factorii ecologici.
Astfel, în masiv, unde speciile lemnoase au coroane mai mici şi produc mai puţine
substanţe organice, maturarea şi fructificaţia se produc la vârste mai mari, pe când la
arborii crescuţi în liber (individual) la vârste mai mici. In condiţii ecologice
nefavorabile maturarea este timpurie pentru că şi longevitatea este mai mică, în
condiţii favorabile mai târzie, longevitatea fiind mai mare, etc.
• Vârsta maturităţii şi a reproducerii seminale este de 2-4 ani la arbuşti, de 5-6 ani la
Ailanthus, de 8-10 ani la Betula, Gleditsia, de 10-12 ani la Magnolia kobus, de 15 ani
la Pinus sylvestris, de 20-25 ani la Larix, Tilia, Carpinus, de 30-40 de ani la Quercus,
Picea, de 40-50 de ani la Fagus, de 60-70 de ani la Abies.
• Frecvenţa fructificaţiei este de asemenea foarte diferită. La subarbuşti, arbuşti,
liane, este de regulă anuală, ca şi la multe specii de amestec cum sunt teii, arţarii,
carpenul, ulmii. La speciile principale de arbori frecvenţa fructificaţiei este mai mică,
intervalul între două fructificaţii fiind de 2-4 ani. Şi în cazul frecvenţei şi abundenţei
fructificaţiei factorii ecologici au o influenţă mare. Astfel în condiţii climatice favorabile
(suficientă căldură şi apă în anul fructificaţiei ca şi în anul anterior, destule substanţe
nutritive în sol) fructificaţiile sunt mai frecvente, cantitatea şi calitatea seminţelor mai
ridicată. In condiţii nefavorabile, anii de fructificaţie sunt mai rari (de exemplu la 6-8
ani în cazul molidului care creşte la altitudini foarte mari, în climat aspru) cantitatea
de seminţe este mult mai mică, puterea germinativă redusă.
• Multe plante lemnoase se pot înmulţi nu numai prin seminţe ci
si vegetativ prin lăstari, drajoni (lăstari porniţi din rădăcină),
marcote (lăstari care se înrădăcinează prin punerea lor în
contact cu solul), butaşi (porţiuni de lăstari înrădăcinaţi în
mediu nutritiv sau direct în sol).
• Inmulţirea vegetativă este curent folosită atât în practica silvică
cât şi în arboricultura ornamentală. Multe păduri de foioase se
regenerau în trecut prin lăstărirea cioatelor rămase după
tăierea arborilor (de exemplu la speciile de stejar, la carpen, la
fag). Şi în prezent pădurile de salcie, plopi autohtoni, anini se
regenerează din lăstari. Pădurile de salcâm se regenerează
curent din drajoni - lăstari porniţi din rădăcină. Sălciile şi plopii
se înmulţesc curent şi prin butăşire.
• Capacitate de înmulţire vegetativă au aproape toate speciile
lemnoase angiosperme. în schimb speciile lemnoase
gimnosperme, nu au acesta însuşire cu puţine excepţii (bradul
siberian, Pinus rigida, etc).
 Particularităţi biochimice ale plantelor lemnoase

• Fiecare specie de plante lemnoase are pe lângă compuşii biochimici

obişnuiţi şi unii compuşi specifici care pot avea caracter toxic sau
alergizant, fitoncid, medicinal, alimentar, etc.
• Unele plante lemnoase conţin alcaloizi toxici: Rhus toxicodendron (în
lăstari), Taxus baccata (în frunze), Laburnum anagyroides (în scoarţă,
frunze, fructe), Daphne mezereum (în toată planta), Prunus laurocerasus
(în inflorescenţe).
• Efecte alergizante pot fi date de polenul unor specii (Populus, Picea, etc),
puful seminţelor de Populus, Salix, perişorii de pe frunze (Platanus), etc.
• Efecte fitoncide au multe specii lemnoase (majoritatea coniferelor, stejarii,
nucul, ş.a.). Aceste specii contribuie la purificarea atmosferei de
microorganisme.
• Calităţi medicinale au mulţi arbori şi arbuşti de exemplu Betula, Fraxinus
(frunzele), Tilia (florile), Aesculus, Juniperus, Rosa (fructele), Frangula
(scoarţa), Pinus mugo, Pinus sylvestris, Populus (mugurii), etc.
• Calităţi alimentare au florile şi fructele unor specii cum sunt Hippophae
rhamnoides, Rosa canina, Cornus mas, Prunus avium, Malus sylvestris,
Pyrus pyraster, Castanea sativa, Sambucus nigra, Corylus avellana, C.
colurna, Morus, etc.
 Valoarea silviculturală şi peisagistică a speciilor lemnoase
• Pentru societatea umană de astăzi şi de mâine speciile lemnoase au deosebită
valoare ca producătoare de bunuri materiale, ca edificatoare de biocenoze
creatoare şi conservatoare de mediu, dar şi în calitate de componente ale
peisajelor create de om din necesitatea tot mai acut resimţită de a trăi, de a se
recrea într-un cadru cât mai apropiat de natură.
• Valoarea silviculturală a speciilor lemnoase, se apreciază după producţia de
biomasă pe care o realizează în biocenozele naturale sau in culturile speciale dar
în ultimul timp şi din ce în ce mai mult, după capacitatea biocenozelor forestiere
edificate de aceste specii de a crea, reface şi conserva un mediu ambiant cât mai
favorabil dezvoltării societăţii umane.
• In aprecierea valorii silviculturale important este şi rolul pe care îl are fiecare
specie în structura biocenozelor. Se vorbeşte în acest sens de rolul cultural al
diferitelor specii (de exemplu rolul cultural al speciilor de arbori de amestec, al
arbuştilor, etc).
• Valoarea productivă a arborilor se judecă în special după cantitatea şi calitatea
lemnului produs, dar şi după cantitatea şi calitatea altor bunuri pe care aceste
specii le pot furniza (de exemplu seminţe, fructe, nectar, polen, materii prime
medicinale, răşină, tananţi, etc).
• Valoarea ecogenerativă şi ecoprotectivă a speciilor lemnoase se apreciază după
capacitatea lor de a modifica favorabil fluxurile radiativ şi hidric, de a declanşa
şi întreţine circuitele ecosistemice şi pedogeneza, de a proteja de eroziune
solurile şi relieful, de a crea microclimate mai blânde.
• Valoarea peisagistică a speciilor lemnoase se apreciază după rolul pe care îl
pot avea în înfrumuseţării mediului de viaţă artificializat, a transformării acestui
mediu într-unul mai favorabil vieţii şi activităţii umane.
• Acest aspect al culturii plantelor lemnoase pe lângă componenta spirituală are şi o
însemnată componentă economică dacă se are în vedere refacerea puterii de
muncă, de creaţie a celor care folosesc spaţiile verzi pentru recreere,
refacerea sănătăţii, deconectarea de grijile cotidiene.
• Caracteristicile ornamentale ale speciilor lemnoase pot fi determinate de:
• - rădăcini - prezenţa de rădăcini aeriene (cazul pneumatoforilor la
Taxodium),
• - tulpini - înălţime, rectitudine sau sinuozitate, netezimea sau asperitatea,
culoarea, îngroşarea diferită a scoarţei (forma ritidomului), etc;
• - coroană - mărimea, forma, densitatea acesteia, etc;
• - ramuri şi lujeri - grosimea, rectitudinea sau contorsionarea lor, aşezarea pe
tulpină, neuniformă sau în verticile regulate,orizontal sau oblic, îndreptat în sus
sau în jos, etc;
• - frunze - forma şi mărimea foarte diferite, caracterul simplu sau compus,
modul de aşezare pe lujeri, dar în special coloritul constant sau variabil pe
anotimpuri, caracterul sempervirescent sau deciduu, etc;
• - flori - forma, mărimea, gruparea acestora în inflorescenţe abundenţă dar
mai ales culoarea, parfumul, momentul apariţiei, durata de înflorire, etc;
• - conuri la gimnosperme, fructe la angiosperme - forma, mărimea, culoarea,
modul de aşezare, abundenţa, etc.
Caracterul ornamental şi valoarea peisagistică au fost mult amplificate prin
lucrări de selecţie şi hibridare, rezultând un mare număr de forme de cultură -"
cultivaruri" a speciilor lemnoase, larg folosite în prezent în arhitectura peisagera