Sunteți pe pagina 1din 8

FITOPATOLOGIE FORESTIERĂ

Cursul nr. 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE DE FITOPATOLOGIE FORESTIERĂ

1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL FITOPATOLOGIEI


Fitopatologia sau patologia vegetală este ştiinţa care studiază bolile plantelor,
agenţii fitopatogeni care le produc, precum şi măsurile de prevenire şi combatere a
lor. Fitopatologia forestieră este o ramură a fitopatologiei generale care se ocupă,
cum îi spune şi numele, cu studiul bolilor specifice gazdelor forestiere. Împreună cu
Entomologia forestieră fac parte dintr-o ştiinţă comună, mai complexă, Protecţia
pădurilor, deoarece au un obiectiv comun și anume protejarea pădurilor, utilizând o
tehnică relativ asemănătoare de combatere.
Printre principalele obiective ale fitopatologiei amintim: descrierea
simptomelor prin care bolile se manifestă (simptomatologia sau patografia), studiul
cauzelor bolilor (etiologia), a modului de acţiune a agenţilor patogeni şi evoluţia
bolii (patogenia), precum şi elaborarea mijloacelor de luptă preventivă (profilaxia) şi
curativă (terapia), împotriva agenţilor fitopatogeni. Se înţelege că, prin primele
obiective, fitopatologia are un caracter teoretic, iar prin ultimele două, un caracter
practic, aplicativ.
Pentru studiul biologiei şi ecologiei agenţilor fitopatogeni, pe de o parte, şi a
modificărilor suferite de plantele bolnave, pe de altă parte, fitopatologia utilizează
cunoştinţe din numeroase domenii: virusologie, bacteriologie, micologie, morfologia,
fiziologia, biochimia şi sistematica vegetală.
Fitopatologia forestiera contribuie, alături de celelalte ştiinţe forestiere
(biologice, tehnice, economice) la pregătirea inginerului silvic, la formarea lui ca
specialist chemat să organizeze şi să conducă procesul complex al producţiei
forestiere.

2. ISTORICUL FITOPATOLOGIEI
Fitopatologia (ca de altfel şi Entomologia), ca ştiinţă de sine stătătoare, a
apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când s-a pus problema rentabilităţii
culturii plantelor, a creşterii producţiei agricole şi când a crescut foarte mult şi
interesul pentru studiul bolilor plantelor.

1
Primele cunoştinţe despre bolile plantelor datează din antichitate, când
oamenii s-au confruntat cu boli grave ale plantelor care le asigurau hrana. În Evul
Mediu cunoştinţele despre natură, în general, au progresat mai puţin. Ele au cunoscut
un interes deosebit în timpul Renaşterii, când a fost descris un număr foarte mare de
boli ale plantelor, iar unele lucrări apărute în acea perioadă au şi capitole despre
bolile plantelor. Materialul bogat adunat de-a lungul a câteva secole privind bolile
plantelor a fost clasificat în secolul ai XVIII-lea, la acea dată, cunoscându-se agentul
cauzal, bolile au fost clasificate după simptomele prin care ele se manifestau. Chiar
şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea lucrările din acest domeniu erau dominate
tot de concepţia autogenistă prin care bolile erau considerate ca ţinând de natura
plantelor (şi nu determinate de factori externi). Necunoaşterea agentului cauzal al
bolilor plantelor era datorată şi tehnicii de laborator, rudimentară, din acea perioad ă,
care nu permitea punerea în evidenţă a microorganismelor din ţesuturile plantelor
(agenţi infecţioşi care provoacă îmbolnăvirea acestora). Abia în a dou a jumătate a
secolului al XIX-lea, prin descoperirile savantului francez Pasteur şi mai ales prin
tehnicile de laborator elaborate de acesta, s-a pus în evidenţă rolul
microorganismelor care produc bolile plantelor, trecându-se astfel la o concepţie
nouă, patogenistă.
Întemeietorul fitopatologiei moderne a fost Julius Kühn, în Germania, care în
1958 a publicat primul tratat de fitopatologie bazat pe noua concepţie patogenistă,
tratat în care sunt descrise numeroase boli ale plantelor produse de ciuperci, grupa
cea mai importantă de agenţi fitopatogeni, atât în ce priveşte numărul bolilor, cât şi
gravitatea acestora. Ulterior au fost puse în evidenţă alte boli ale plantelor, în
următoarea ordine: spre sfârşitul secolului al IX-lea, bolile fiziologice, antofitozele şi
bacteriozele, la începutul secolului al XX-lea virozele, şi mult mai târziu, după 1967,
au fost identificate şi fitomicoplasmozmele. Secolul al XX-lea, s-a caracterizat prin
intensificarea cercetărilor privind bolile plantelor, dar mai ales prin elaborarea
măsurilor de prevenire şi combatere a acestora.
Dezvoltarea fitopatologiei în România. În ţara noastră istoricul fitopatologiei
cunoaşte trei perioade distincte: empirică, micologică şi fitopatologică.
Perioada empirică se referă la timpuri îndepărtate, când locuitorii de pe
teritoriul ţării noastre s-au confruntat cu numeroase boli ale plantelor (mai ales la
cereale) pe care le-au denumit popular, foarte sugestiv, după simptomele prin care se

2
manifestau, motiv pentru care aceste denumiri s-au păstrat până în zilele noastre
(mălură, tăciune, făinare, rugină, ctc).
Perioada micologică este situată în secolul al XIX-lea, când apar primele
menţiuni scrise despre bolile plantelor în lucrările unor botanişti şi micologi. Mai
întâi, botanistul M. Fuss a publicat în 1853 date asupra criptogamelor din
Transilvania, iar în 1878 o lucrare monografică despre uredinalele din Transilvania,
în care a descris sumar 139 de asemenea specii. Mai târziu, în Moldova, I.
Constantineanu a cercetat tot specii de uredinale (trimiţând scurte note despre
acestea la o revistă de micologie care apărea la Berlin), iar in 1920 a publicat
lucrarea ,,Les Uredinees de la Roumanie”. O parte din lucrările care au apărut
înaintea primului război mondial fac referiri şi la flora forestieră. Astfel, Gh.
Ionescu, în 1908, în lucrările sale citează şi Erysiphaceae - specii de făinări pe arbori
din păduri. Menţiuni despre făinări ale speciilor forestiere găsim şi a lucrările lui N.
Iacobescu, B. Peter şi C.C Georgescu.
Perioada fitopatologică s-a dezvoltat paralel cu cercetările de micologie când
au început să apară şi lucrări cu caracter fitopatologic. Meţionăm câteva date
semnificative. În 1927 s-a înfiinţat ICAR Institutul de Cercetări Agronomice din
România), în care funcţiona şi o secţie de fitopatolgie condusă de prof. Traian
Săvulescu (1889 - 1963), care a pus bazele fitopatologiei în ţara noastră şi care timp
de peste patru decenii, a activat în acest domeniu elaborând numeroase lucrări
ştiinţifice. Dintre acestea cităm: în 1952 - Monografia uredinalelor, în doua volume,
în care sunt foarte multe specii şi pe gazde forestiere şi în 19 57 - Monografia
ustilaginalelor, de asemenea, în două volume. Începând din 1929, din iniţiativa şi sub
conducerea profesorului Traian Săvulescu, s-a editat o lucrare de largă circulaţie nu
numai în ţară, ci şi în străinătate „Herbarium Mycologieum Romanicum”. Tot el a
predat primul curs de fitopatologie, începând cu anul 1920, la Facultatea de Biologie
din Bucureşti şi la Şcoala Superioară de Agricultura (curs predat -ulterior şi la
celelalte facultăţi de biologie din ţară), iar în 1932 a publicat primul curs de
fitopatologie din ţara noastră. Un moment important în domeniul protecţiei plantelor
îl constituie anul 1967, prin înfiinţarea ICPP (Institutul de Cercetări pentru Protecţia
Plantelor), în care a activat o pleiadă de cercetători valoroşi, autori a numeroase
lucrări specifice din domeniul fitopatologiei agricole.

3
Începând cu anul 1928, în cadrul Ministerului Agriculturii se îniinţează
”Serviciul de Protecţia Plantelor” care, în 1952, în cadrul MAS (Ministerului
Agriculturii şi Silviculturii) se transformă în ”Direcţia pentru Protecţia plantelor”.
Pentru domeniul forestier menţionăm înfiinţarea în anul 1933 a ICAS
(Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice) din iniţiativa renumitului profesor de
silvicultură Marin Drăcea în cadrul căruia, de la început, a funcţionat şi un laborator
de fitopatologie forestieră condus de praf G.C. Georgescu (l898 - 1968), cel care a
pus bazele fitopatologiei forestiere în ţara noastră şi care a predat acest curs mai întâi
la Şcoala Superioară de Silvicultură de la Bucureşti şi apoi la Facultatea de
Silvicultură din Braşov. El a redactat, împreună cu inginerul Mircea Petrescu, partea
de fitopatologie din valoroasa lucrare ”Bolile şi dăunătorii pădurilor” apărută în 1957
la Editura Agrosilvică Bucureşti. Un deceniu mai târz iu, în 1966, Mircea Petrescu
publică lucrarea ”Aspecte fitopatologice din pădurile RSR”. Mai menţionăm, ca
lucrări de referinţă: ”Protecţia pădurilor” - apărută in 1976 (autori: Olimpia Marcu şi
Ion Tudor), ”Protecţia pădurilor" - apărută în 2000 (partea a III-a „Bolile” elaborată
dc Dănuţ Chira, Ioan Tăut şi Florentina Chira), la care se adaugă numeroase articole
publicate în diferite reviste de specialitate.

3. ASPECTE GENERALE PRIVIND CAUZELE APARIŢIEI ŞI


RĂSPÂNDIRII BOLILOR PLANTELOR.
De-a lungul timpului, o scrie de boli ale plantelor s-au soldat cu efacte foarte
grave. De exemplu: ciuperca Endothia parasitica (cu denumirea nouă Cryphonectria
parasitica) - cancerul castanului comestibil a produs în America de Nord uscarea
castanului în aşa măsură încât cultura acestuia a fost abandonată, în Irlanda, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, Phytophthora intenstans - mana cartofului a produs
distrugerea culturilor în aşa măsură încât a provocat foamete, apreciindu-se că au
murit circa 1,5 milioane de oameni.
Şi în prezent, producţia vegetală în general şi cea agricolă, în special, din
întreaga lume, este afectată de agenţi fitopatogeni şi de insecte dăunătoare care
distrug 25% (după alte statistici chiar 30%) din volumul potenţial. Apariţia în masă a
unor boli în sectorul forestier (ca de altfel şi în cel agricol) se datorează unor cauze
multiple, dintre care amintim:
- Crearea pe suprafeţe mari de monoculturi în care agenţii fitopatogeni
monofagi găsesc condiţii favorabile pentru înmulţire. În acest sens exemplificăm

4
extinderea culturii plopilor, speciei de mare productivitate, care se bucură de o
deosebită atenţie. Anual cresc suprafeţele cultivate în Lunca Dunării şi în luncile
altor râuri. În asemenea culturi au apărut o serie de agenţi fltopatogeni cum ar fi:
Venturia sp. - defolierea de primăvară a plopilor (specii care produc necroze pe
frunze şi lujeri). Pseudomonas syringae f. populea - arsura sau cancerul bacterian al
scoarţei plopilor (în special pe plopii euramericani şi mai ales la hibrizii cu scoarţă
netedă), boală care se propagă foarte rapid în anii cu precipitaţii abund ente la
începutul sezonului de vegetaţie, ca şi ciupercile Dothichiza populnea şi Cytospora
chrysosperma localizate tot pe scoarţă. Fenomene asemănătoare se întâlnesc şi în
culturile intensive de sălcii, precum şi în culturile intensive din pepinierele centrale
mari, dacă nu se aplică la timp măsurile preventive corespunzătoare.
- Crearea arborterelor pe cale artificială, situaţie în care culturile forestiere
tinere suferă până reuşesc să treacă perioada critică a adaptării la locul de semănare
sau de plantare. În asemenea situaţii se întâlnesc frecvent: Lophodermium pinastri -
înroşirea şi căderea acelor de pin, Microsphaera abbreviata - făinarea stejarilor,
Dasysdiyplia willkommii (Lachnellula willkommii) - cancerul laricelui, etc. Mai mult,
arboretele create pe cale artificială rămân şi în continuare mai vulnerabile l a acţiunea
factorilor biotici dăunători, în comparaţie cu arboretele instalate pe cale naturală,
care sunt mai rezistente. Şi extinderea speciilor autohtone în afara areal ului lor, aşa
cum s-a procedat îu cazul unor specii de răşinoase, s-a dovedit a fi o măsură
neculturală, arboretele respective suferind ulterior sub acţiunea a genţilor
fitopatogeni.
- Conducerea greşită a arboretelor naturale. Şi în arboretele naturale, deşi mult
mai rezistente, faţă de cele instalate pe cale artificială, se pot înregistra fenomene
grave de uscări în masă, în urma aplicării unor lucrări silvicul turale greşite. În acest
sens se pot exemplifica:
- uscarea în masă a stejarului şi gorunului datorată unui complex de factori
care au degradat aproape o treime din cvercetele mature ale ţării. Fenomenul, la noi,
dar şi în alte ţări, este ciclic. Astfel, în secolul XX au fost trei asemenea perioade:
prima perioadă, începând cu anul 1937, având ca factori cauzali primari, stagnarea
prelungită a apei provenită din topirea bruscă a zăpezilor şi acţiunea insectelor
defoliatoare; a doua perioadă, începând cu anul 1945, factori primari fiind urmările
secetei şi acţiunea insectelor defoliatoare şi ultima perioadă, începând cu unul 1962,
datorită defolierilor produse de insecte. Dacă în primele două cicluri a predominat

5
uscarea stejarului, în regiunea le câmpie fiind afectat mai ales stejarul pedunculat, în
stejăretele de terasă şi şleaurile de câmpie, ultimul cicl u a afectat, mai ales gorunul,
în zona de dealuri, predominând uscările de tip rapid, cu uscarea arborilor primăvara
sau în timpul verii. Cercetările au arătat că aceste uscări au fost aparent bruşte,
deoarece debilitarea arborilor, deşi nu a fost întotdeauna vizibilă la nivelul coroanei,
a fost constatată prin reducerea creşterilor şi putrezirea rădăcinilor subţiri într-o
perioadă de debilitare, anterioară uscării, cu o durată de 4-10 ani. Ciupercile şi, în
general, agenţii fitopatogeni participă în faza înaintată a uscării ca factori secundari,
instalându-se pe arbori debilitaţi. Este vorba de Mycrosphaera abbreviata făinarea
frunzelor de stejar şi speciile traheifile, bacterii din genul Enwinia şi ciuperci din
genul Ophlostoma, care pregătesc condiţiile pentru instalarea, pe arborii în curs de
uscare şi uscaţi, a ciupercilor care produc putrezirea lemnului;
- uscarea ulmilor, cu două cicluri în secolul al XX-lea, începând cu anul 1918
şi, respectiv 1953, fenomen datorat ciupercii Ophiostoma ulmi - moartea ulmilor care
a contribuit la micşorarea procentului ulmilor în componenţa pădurilor;
- uscarea pinilor, fenomen înregistrat în ultimile decenii, în ţara noastră şi în
multe ţări din Europa, atât în plantaţiile tinere cât şi în arborele mature, naturale şi
artificiale, dar mai ales acolo unde aceste arborete sunt instalate pe terenuri
degradate şi în staţiuni improprii. În majoritatea cazurilor factorii primari au fost cei
abiotici (temperaturi scăzute în perioada repausului de vegetaţie, îngheţuri le târzii,
secetele excesive) care au dus la debilitarea arborilor şi crearea condiţiilor favorabile
pentru instalarea microorganismelor fitopatogene, acestea imprimând fazelor de
uscare o succesiune rapidă (de cele mai multe ori fenomenul având un ca racter
ireversibil). Implicate în acest fenomen sunt: Coleosporium sp. - rugina veziculoasă a
acelor de pin, Lophodernrium pinastri - înroşirea şi căderea acelor la pin,
Coenangium ferruginosum - vărsatul lujerilor de pin, Cronartium ribicola - rugina
veziculoasă a scoarţei pinului, Diplodia pinea care se instalează pe toate organele
plantelor, pe exemplare de vârste diferite, de la puieţi până la arbori maturi, precum
şi specii care produc putrezirea lemnului, mai frecvente fiind Fomes annosum,
Armillaria mellea şi Phellinus pini;
- uscarea molidului, mai ales în arboretele instalate prin extinderea molidului
în afara arealului natural, şi uscarea bradului, fenomene în care sunt implicate
ciuperci localizate pe frunze, pe lujeri, pe scoarţă sau care produc putrezirea
lemnului.

6
- Introducerea şi extinderea în cultură a unor specii exotice. Este cazul
duglasului verde (Pseudotsuga menziesii) a cărui cultură se bucură de o deosebită
atenţie, fiind una din cele mai valoroase şi productive specii lemno ase. La noi, la
începutul secolului al XX-lea s-a introdus mai întâi ca arbore ornamental, în parcuri
şi grădini şi, ulterior, în subzona fagului, unde s-au realizat arborate pure sau în
amestec cu foioase şi răşinoase (unele depăşind, în prezent, vârsta de 120 de ani).
Aclimatizarea şi extinderea duglasului în cultură a fost însoţită, aşa cum era de
aşteptat, de apariţia unor fenomene patologice determinate de noile condiţii în care
această specie a trebuit să se adapteze. Nu au întârziat să apară o se rie de fenomene
nedorite (înroşirea şi căderea acelor, uscarea lujerilor tineri, uscarea plantulelor şi
puieţilor în pepiniere şi a unor grupuri de arbori în culturile ma i în vârsta). Aceste
vătămări au fost atribuire factorilor abiotici, fiind înregistrate mai ales la altitudini
de peste 1200 m, pe versanţi puternic însoriţi şi în locuri expuse frecvent îngheţurilor
târzii. Ulterior s-au identificat şi două ciuperci microscopice care parazit ează acele,
provocând uscarea şi căderea lor: Phaeocryptopus gäumanii - fumaginea acelor de
duglas şi Rhabdocline pseudotsugae - înroşirea şi căderea acelor. Aceste specii,
având cerinţe ecologice similare, se asociază uneori pe aceleaşi ace. În unele ţări din
Europa care au introdus duglasul pe suprafeţe mari, aceste ciuperci la un moment dat,
au ridicat probleme importanţe de protecţia duglasului. De a ltfel, intensificarea
transferului materialului de înmulţire, seminţe, butaşi şi în general a comerţului de
produse vegetale a contribuit la propagarea paraziţilor vegetali diutr-un teritoriu în
altul, paraziţi care adesea au produs pagube mai mari în noul teritoriu de propagare
(în comparaţie cu teritoriul lor de origine), nu numai pe plantele-gazdă specifice, dar
şi pe alte plante-gazdă. Exemplificăm în acest sens ciuperca Cronartium ribicola,
originară din nordul Europei, introdusă în America, la începutul secolului trec ut, prin
importul masiv de puieţi de pin strob şi de specii de Ribes care, începând cu anul
1906, a produs uscări ale pinilor, în noul teritoriu, mai ales ale pinului strob,
apreciate ca un dezastru nemaicunoscut în istoria silviculturii. La fel, Microsphaera
abbreviata - făinarea stejarilor, o specie foarte răspândită în prezent la noi în ţară.
Originară din America de Nord această specie a fost introdusă şi în Europa, în 1905
fiind depistată în Peninsula Iberică. În 1908 este semnalată şi la noi, iar în următorii
ani s-a răspândit rapid în Asia Centrală şi în Asia Mică. Rezultă că introducer ea
speciilor exotice trebuie făcută cu mult discernământ, după o verificare de lungă
durată a comportării lor în condiţii staţionale noi, respectiv după verificarea

7
rezistenţei lor la acţiunea factorilor biotici vătămători. Această introducere trebuie
justificată prin calitatea superioară a masei lemnoase şi când asigură un spor
substanţial de producţie (de cel puţin 25-30%) faţă de speciile de bază sau prezintă
alte calităţi (efecte estetice, hidrologice, antierozionale, etc.). O măsură cu o
eficacitate relativă împotriva răspândirii nedorite a unor agenţi fitopatogeni
periculoşi, dintr-un teritoriu în altul, o constituie aşa-numita carantină fitosanilară
externă.
- Capacitatea de înmulţire a agenţilor fitopatogeni. Un exemplu concludent îl
reprezintă ciuperca Plasmopara viticola - mana viţei de vie, la care, pe o suprafaţă de
100 cm de frunză se diferenţiază 20 milioane de conidii (zoosporangi caduci), la care
se adaugă numărul ciclurilor de infecţie de 20-30/an. La ciuperca Ganoderma
applanatum, un parazit de răni care produce putrezirea lemnului de foioase, corpul
fructifer multianual produce în fiecare an timp, de 6 luni, 3x10 10 spori/zi. De altfel,
luate ciupercile care produc putrezirea lemnului, fiind paraziţi de răni, s-au adaptat
prin capacitatea de a produce un număr foarte mare de spori. La Puccinia graminis, o
rugină heteroică, care în ciclul biologic trece de pe dracilă pe graminee, pe o frunză
de dracilă se formează circa 8 milioane de ecidiospori. Numărul mare de spori
reprezintă o adaptare a ciupercilor respective, deoarce dintre aceşti spori doar un
număr mic ajunge pe planta-gazdă specifică.
În prezent se cunosc peste 500 fitoviroze, circa 200 fitobacte rioze şi un număr
foarte mare de ciuperci parazite şi saprofite care produc vătămări însemnate în
sectorul forestier. Experienţa îndelungată în domeniul protecţiei pădurilor a dovedit
că în lupta cu duşmanii pădurii şi mai ales cu agenţii fitopatogeni, cele mai eficace
măsuri sunt cele preventive care însă trebuie să însoţească, alături de măsurile
silvobiologice şi silvotehnice, întreg procesul producţiei forestiere. O silvicultură
raţională trebuie să găsească acele căi prin care să armonizeze echilibrul ecologic cu
interesele economice. În acest sens, sarcini deosebite revin şi fiopatologiei forestiere,
pentru conservarea potenţialului productiv şi funcţional al pădurilor ţării.

S-ar putea să vă placă și