Sunteți pe pagina 1din 6

ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ

Cursul nr. 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE DE ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ

1. OBIECTUL Şl ISTORICUL ENTOMOLOGIEI


Entomologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul insectelor. Denumirea ştiinţei vine de la
grecescul entomon - insectă şi logos - vorbire, ştiinţă şi cea a obiectului de studiu de la latinescul
insectus - segmentat, tăiat.
Entomologia este o ştiinţă de sine stătătoare, dar în acelaşi timp un capitol al zoologiei.
Ea se împarte în entomologie teoretică, care studiază insectele din punct de vedere sistematic,
paleontologic, filogenetic, biologic şi entomologie aplicată care studiază insectele din punct de
vedere al relaţiilor lor cu mediul. Entomologia aplicată studiază biologia atât a insectelor
dăunătoare cât şi a celor utile. La rândul ei se subdivide în entomologie agricolă, forestieră,
medicală şi veterinară.
Începuturile entomologiei se regăsesc în antichitate şi mai ales cele referitoare la
entomologia aplicată datorită rolului nefast al insectelor asupra plantelor cultivate. Astfel, în
enciclopedia ilustrată chineză se menţionează pagubele produse de unele insecte dăunătoare
(lăcuste, molii etc), dar şi preocupări privind creşterea «viermilor» de mătase şi a albinelor sau
utilizarea unor insecte ca hrană la unele popoare şi în special la cele care traversau deşertul
Arabiei. Filozoful grec Aristotel (384-322 î.e.n.) în lucrarea sa „Historia animalium” descrie
aproximativ 500 de specii care aparţin la 47 genuri de insecte.
În Evul Mediu, entomologia, ca şi alte ştiinţe biologice, a progresat foarte puţin datorită
atitudinilor dogmatice generalizate. Abia după anul 1600 se evidenţiază unele progrese. Astfel, o
dată cu descoperirea primelor aparate de mărit se pun bazele sistematicii şi morfologiei
insectelor. Un pas hotărâtor în acest sens l-a constituit apariţia, în 1735, a lucrării suedezului
Linne, intitulată „Systema naturae”, în care sunt tratate şi probleme de entomologie aplicată, un
capitol fiind dedicat insectelor dăunătoare. Mai târziu, un discipol al său, J. Fabricius, elaborează
o lucrare în 5 volume privind clasificarea insectelor, pentru care utilizează un criteriu morfologic
şi anume conformaţia aparatului bucal. Ulterior, P. A. Latreille introduce metoda de clasificare
naturală a insectelor adică, pe lângă criteriul morfologic, ia în considerare şi înrudirea dintre
formele actuale, precum şi filogenia lor.
După anul 1800, entomologia progresează rapid, apar o serie de monografii asupra
sistematicii insectelor şi treptat şi lucrări valoroase de biologie şi ecologie.

1
Momentul important al dezvoltării entomologiei aplicate l-a constituit sfârşitul secolului
al XlX-lea, când s-a pus problema creşterii producţiei plantelor şi mai ales a apărării culturilor,
legat de apariţia, în masa, în Europa, a unor insecte dăunătoare care au produs pagube
catastrofale. Este vorba de apariţia filoxerei (Homoptera, Phylloxeridae) şi a gândacului de
Colorado (Coleoptera, Chrysomelidae). Filoxera este un păduche originar din America de Nord,
semnalat în Europa în 1863, în Anglia şi Franţa. Ulterior s-a răspândit în toate zonele viticole din
Europa, inclusiv la noi în ţară. Gândacul de Colorado a fost adus în Europa cu transportul de
produse agricole. Primele semnalări s-au făcut în Germania (1876) şi Anglia (1877), focare care
au fost lichidate. Introducerea definitivă a avut loc după primul război mondial în Franţa (1922),
de unde s-a extins treptat în multe ţări din Europa. La noi s-a introdus prin zbor masiv din
Iugoslavia şi Ungaria, iar în prezent se găseşte pe aproape tot cuprinsul ţării şi produce pagube
importante.
În perioada contemporană, după anul 1900, entomologia se dezvoltă continuu, mai ales în
domeniul ecologiei. In întreaga lume au apărut numeroase lucrări vizând elucidarea unor
probleme de biologie, ecologie şi combatere a insectelor dăunătoare şi, mai recent, şi lucrări
privind studiul insectelor entomofage - parazite şi prădătoare.

2. DEZVOLTAREA ENTOMOLOGIEI ÎN ROMÂNIA


Din timpuri îndepărtate locuitorii ţării noastre cunoşteau numeroase insecte cu care au
venit în contact. Primele informaţii sigure asupra insectelor se cunosc din cronicile lui Grigore
Ureche şi Miron Costin, în care sunt menţionate pagubele produse de insecte şi în special de
lăcuste. Informaţii vechi există şi despre creşterea albinelor şi a «viermilor de mătase».
Cercetările în domeniul entomologiei încep în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, când
apar şi primele lucrări de sistematică asupra unor grupe de insecte (Orthoptera, Coleoptera,
Isoptera), mai întâi în Transilvania şi apoi în Muntenia şi Moldova.
În 1870 s-a promulgat «Legea pentru apărarea agriculturii de devastări prin omizi,
cărăbuşi şi alte insecte stricătoare». în această perioadă începe şi organizarea învăţământului
superior la laşi (1860), Bucureşti (1864) şi Cluj (1872), unde se predau şi noţiuni despre insecte.
Cităm din această perioadă pe profesorul N. Leon, de la Universitatea din laşi, care a studiat o
serie de insecte vătămătoare, iar în anul 1900, după dezastrul produs de filoxeră, G. Nicoleanu
publică o lucrare cu caracter monografic «Lupta contra filoxerei în România». în 1909 W.
Knechtel, iniţiatorul cercetărilor de entomologie agricolă, publică primul manual de
entomologie, în 1912, în cadrul Ministerului Agriculturii, se înfiinţează «Biroul entomologie»,
care se transformă în 1932 în «Direcţia protecţiei plantelor».

2
În 1929, o dată cu înfiinţarea Institutului de Cercetări Agronomice din România (ICAR),
ia fiinţă «Staţiunea de Entomologie» condusă până în 1945 de W. Knechtel, an în care se
transformă în «Secţia de zoologie şi entomologie agricolă». în anul 1967, în cadrul Institutului de
Cercetări Agricole, se înfiinţează Institutul de Cercetări pentru Protecţia Plantelor (ICPP) cu o
serie de secţii printre care şi cea de entomologie. Acest institut are o numeroasă reţea de staţiuni
răspândită pe tot teritoriul ţării. Câteva nume semnificative din această perioadă: Prof. Ion
Borcea (1879-1936) înfiinţează primul laborator de entomologie la Universitatea din laşi, iar
elevii săi M. Constantineanu şi P. Suster studiază ichneumonidele şi respectiv, tachinidele; C. N.
lonescu, tot la Iaşi, a publicat (1915) lucrări asupra colembolelor cavernicole; C. Hormuzachi
(1862-1937) a publicat lucrări de sistematică şi zoogeografie mai ales asupra lepidopterelor;
Aristide Caradja (1861-1956) a elaborat lucrări asupra lepidopterelor de la noi, mai ales asupra
microlepidopterelor, precum şi din multe părţi ale globului. Colecţia sa cuprinde peste 14.000
exemplare şi se găseşte la Muzeul «Grigore Antipa» din Bucureşti. În Transilvania, K. Fuss, A.
Muller, Fr. Deubel, D. Czekeiius etc. colaborează cu lucrări de entomologie la publicaţiile
«Societăţii de ştiinţe naturale din Sibiu».
După 1911 urmează cercetările iniţiate şi conduse de Emil Racoviţă, întemeietorul
Institutului de speologie din Cluj şi apar o serie de lucrări asupra insectelor cavernicole. în 1925,
la Bucureşti, sub conducerea prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu, se înfiinţează o secţie de
entomologie în cadrul laboratorului de zoologie care în 1929 a trecut la ICAR.
Cercetările de entomologie au fost continuate şi dezvoltate de numeroşi cercetători şi
cadre didactice universitare: M. lonescu, C. Manolache, S. Panin, E. Niculescu, A. Săvescu, C.
Bogoescu, G. Motaş, G. Arion, A. Murgoci, Al. Alexinschi ş.a. Contribuţia valoroasă a acestora
o regăsim în numeroase lucrări publicate, mai ales din domeniul entomologiei agricole, precum
şi în «Fauna RSR» apărută din iniţiativa şi sub patronajul Academiei Române din care au apărut,
până în prezent, cea 60 de volume şi din care peste jumătate sunt de entomologie.
În ceea ce priveşte Entomologia forestieră ea studiază morfologia, biologia şi ecologia
insectelor din mediul forestier, în primul rând a celor dăunătoare, în vederea aplicării măsurilor
de prevenire şi combatere, dar şi a celor folositoare, în vederea utilizării lor în combaterea
biologică. Entomologia forestieră s-a dezvoltat în paralel cu celelalte ramuri ale entomologiei
aplicate şi în special cu cea agricolă.
În ţara noastră, preocuparea silvicultorilor înaintaşi pentru prevenirea şi combaterea unor
insecte dăunătoare a fost, la început, axată în special asupra interzicerii practicării păşunatului în
păduri, asupra atacurilor produse de Ipidae mai ales în doborâturile produse de vânt în pădurile

3
de răşinoase şi asupra defolierilor cauzate de omizi şi în special de Lymantria dispar în pădurile
de cvercinee.
Asemenea preocupări au făcut obiectul unor studii de o ridicată valoare ştiinţifică şi
practică dar au avut, de cele mai multe ori, un caracter sporadic, iar aplicarea lor o eficienţă
redusă din cauza divizării fondului forestier între diverşi proprietari. Primul curs de Entomologie
forestieră, predat la Şcoala Politehnică Bucureşti de prof. N. lacobescu, a apărut în 1924. Apoi,
prof. Gr. N. Eliescu a publicat, în 1940, primul manual de Protecţia pădurilor, predat la
Facultatea de silvicutură - Bucureşti; în 1943 a publicat un Curs de zoologie, entomologie şi
protecţia pădurilor (partea de zoologie forestieră generală), în cadrul Politehnicii din Bucureşti şi
în 1952 Cursul de zoologie forestieră - Clasa insectelor, în cadrul Institutului de silvicultură din
Braşov.
Începând cu anul 1951 s-a trecut la semnalarea şi înregistrarea apariţiei dăunătorilor, fapt
ce a asigurat cunoaşterea stării fitosanitare a pădurilor şi a culturilor forestiere şi a dat
posibilitatea aplicării, la timp, a măsurilor de combatere. Ulterior, în anul 1959, s-a introdus un
sistem complex de depistare şi prognoză a înmulţirii dăunătorilor forestieri, care a permis nu
numai cunoaşterea suprafeţelor infestate şi starea fitosanitară la un moment dat, dar a oferit şi
posibilitatea prevederii intensităţii vătămătorilor, în raport cu care se aplică şi măsurile de
prevenire şi combatere. în cadrul Institutului de cercetări şi amenajări silvice (ICAS)
funcţionează laboratoare de entomologie şi fitopatologie forestieră, iar la unele staţiuni din ţară
sunt şi cercetători pentru domeniul protecţiei pădurilor.
Iniţiatorul cercetărilor în domeniul entomologiei forestiere a fost Grigore Eliescu (1898-
1975), profesor la Facultatea de silvicultură din Bucureşti şi apoi din Braşov, care a condus şi
laboratorul de entomologie din ICAS. Dintre colaboratorii săi apropiaţi menţionăm pe Şt. Negru,
M. Ene, I. Ceianu, G. Dissescu. în prezent, preocuparea pentru prevenirea şi combaterea
factorilor vătămători sectorului forestier a devenit o sarcină obligatorie, permanentă, atât a
specialiştilor din ICAS cât şi a celor de la unităţile silvice.

3. IMPORTANŢA INSECTELOR PENTRU OM. INSECTELE FORESTIERE


Grupul insectelor prezintă cea mai mare diversitate de specii şi de comportament din
întregul regn animal; în timpul îndelungatei perioade de când a început să populeze uscatul şi
până astăzi, s-a diversificat enorm şi, perfecţionându-se, a atins cele mai înalte culmi ale
evoluţiei animalelor nevertebrate.
În prezent se cunosc cca. 1 milion de specii de insecte şi se apreciază la mai multe
milioane numărul celor nestudiate. Ele reprezintă 2/3 din întregul regnul animal şi formează baza

4
populaţiilor biocenozelor terestre şi a apelor dulci, jucând un rol important în balanţa lor
bioenergetică, fiind consumatori importanţi ai producţiei biologice primare şi secundare şi
servind ca hrană altor animale. Puţine insecte sunt cavernicole, subterane şi excepţional marine.
Insectele au o mare plasticitate ecologică, ceea ce le-a permis răspândirea în toate
regiunile. Unul din factorii care le-a permis diversificarea a fost regimul de hrană. Hrana
insectelor este atât vegetală cât şi animală. Majoritatea insectelor sunt fitofage, trăiesc pe
plantele verzi consumând diferite organe (frunze, rădăcini, scoarţă, lemn, fructe) sau sugând seva
acestora. Insectele pot ataca plantele în stadiul de adult şi de larvă (lăcustele, cărăbuşii, gândacii
de frunză, unii gândaci de scoarţă) sau numai în stadiul de larvă (cazul lepidopterelor,
himenopterelor, dipterelor). în acest ultim caz, adulţii fie că nu se hrănesc, având o viaţă scurtă,
fie că se hrănesc cu nectarul florilor participând la polenizarea plantelor respective. Insectele
care atacă plantele şi produc vătămări importante sunt denumite obişnuit insecte dăunătoare sau
dăunători. Insectele zoofage consumă hrană animală, cele mai multe trăiesc pe seama animalelor
vii (insectele prădătoare şi parazite) şi puţine se hrănesc cu cadavre (insecte necrofage).
Dacă majoritatea insectelor fitofage este dăunătoare, majoritatea celor zoofage este
folositoare; cele parazite şi prădătoare contribuie la limitarea naturală a insectelor dăunătoare, iar
cele necrofage au rol de «agenţi sanitari» contribuind la circulaţia materiei în natură, la formarea
humusului, componentă importantă a solului. De multă vreme se spune că insectele sunt asociaţi
ai omului şi, în acelaşi timp, o ameninţare asupra resurselor alimentare. S-ar putea spune că ele
distrug în proporţii gigantice, dar contribuţia lor pozitivă, deşi mai discretă şi mai puţin
spectaculoasă, este colosală.
Grupate după importanţa lor economică pentru om, insectele sunt: dăunătoare, folositoare
şi indiferente.
Omul, de-a lungul istoriei, a folosit insectele şi produsele lor într-o manieră diferită. S-a
arătat deja că există menţiuni foarte vechi privind utilizarea insectelor pentru hrana omului. Dar
şi azi larvele curculionidelor de pe palmieri precum şi alte insecte (lăcuste, termite, omizi),
precum şi dejecţiile zaharate ale coccidelor reprezintă sursă de hrană pentru copii în unele
regiuni ale Africii Centrale, ca şi mierea albinelor sălbatice. Romanii şi grecii antici extrăgeau
coloranţi din insecte, ca de exemplu carminul extras din corpul unor specii de Lecanium.
Asemenea coloranţi numai după mii de ani au fost înlocuiţi cu coloranţi sintetici, iar lacurile
produse de glandele ectodermice ale unorcoccide (Tachardia lacca) nu au fost încă înlocuite de
nici un compus de sinteză. Cantaridina extrasă din Lytta vesicatoria este utilizată în industria
farmaceutică.

5
Privind aspectele dăunătoare, pe lângă vătămările produse de insectele fitofage, o serie de
insecte transmit agenţii unor boli foarte periculoase pentru om, animale şi plante folositoare:
ţânţarii din genul Anopheles transmit agentul malariei, musca Stegomyia fasciata agentul pentru
«febra galbenă», două muşte din genul Glossina agenţi pentru «boala somnului» la om şi,
respectiv, «na-gana» la vite, iar cele două specii de păduchi paraziţi ai omului Phthirus pubis şi
Pediculus humanus, vectori ai agentului tifosului exantematic.
Insectele din pădure sunt verigi importante a numeroase lanţuri trofice. Pădurea nu
trebuie privită numai prin prisma arborilor care o compun, pentru că la adăpostul arborilor, pe ei,
pe sau în solul pădurii există numeroase alte specii de microorganisme şi plante (bacterii,
ciuperci, licheni, muşchi, plante erbacee, arbuşti) şi de animale (protozoare, viermi, miriapode,
insecte, reptile, păsări, mamifere). Toate aceste vieţuitoare şi relaţiile dintre ele constituie
biocenoza complexă care este pădurea. De aceea, arboretele amestecate şi pluriene, cultivate sau
naturale, bogate în specii de insecte reprezentate prin populaţii cu număr mic de indivizi,
reprezintă biocenoze stabile, în care chiar dacă echilibrul este perturbat puterea de autoreglare,
de refacere a echilibrului este mare. în asemenea arborete înmulţirile în masă ale dăunătorilor
primari apar mai rar, durează mai puţin, vătămările sunt mici, iar dăunătorii secundari lipsesc sau
apar sporadic. Cu totul alta este situaţia pădurilor artificiale, pure şi echiene, sărace şi monotone,
în cele mai multe cazuri lipsite de vegetaţie arbustivă şi erbacee, în care numărul speciilor de
insecte este mic, dar numărul de indivizi poate fi foarte mare, având hrană suficientă. în
asemenea arborete se produc înmulţiri în masă ale insectelor dăunătoare, iar atacurile se succed
de la insectele defoliatoare până la cele xilofage.
Comparând arboretele de răşinoase cu cele de foioase, primele sunt mai puţin rezistente
la atacul insectelor. Astfel, arboretele de foioase suportă defolieri totale pentru că au rezerve
mari şi înfrunzesc în acelaşi an a doua oară, după defolieri. în schimb, arboretele de răşinoase nu
suportă defolieri totale; o defoliere mai mare de 60% duce la uscare, iar roaderea mugurilor este
fatală. De aceea, ca o adaptare, răşinoasele se retrag spre altitudini mai mari, şi spre nord, în
locuri mai reci, unde insectele dăunătoare se dezvoltă şi se înmulţesc mai greu.
Din punct de vedere al consistenţei, în pădurile rărite de stejar pătrunderea luminii
favorizează înmulţirea insectelor defoliatoare, galigene şi a celor mai multe specii xilofage. La
fel, în arboretele de molid brusc rărite prin doborâturi de vânt, se dezvoltă puternic gândacii de
scoarţă, înmulţirea lor în masă putând duce, în final, la uscarea arborilor. În schimb, arboretele
cu o consistenţă mărită, reci, slab luminate, oferă condiţii vitrege pentru insecte.