ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ

Cursul nr. 6

FACTORII LIMITATIVI NATURALI

Dinamica înmulţirii populaţiei unei specii este rezultatul influenţei reciproce a două
forţe: potenţialul de înmulţire al insectei şi factorii limitativi ai acesteia, adică elementele de
rezistenţă ale mediului. Menţinerea populaţiei la un număr constant ar însemna existenţa unui
raport între cele două forţe, astfel ca din generaţia unei perechi de insecte să se menţină în
viaţă o singură pereche de urmaşi. Restul indivizilor care reprezintă o imensă majoritate ar
trebui să dispară, să fie distruşi, treptat, în diferitele stadii de dezvoltare, înainte de a fi ajuns
la maturitatea sexuală. Dar însăşi în cazul generaţiei existente, al unui număr redus de
indivizi, există o continuă şi veşnică oscilaţie a acestui număr, pentru o specie dată, oscilaţie
care este provocată de variabilitatea mare de factori ai mediului.
1. Factorii climatici. Variabilitatea factorilor climatici este una din principalele cauze ale
modificării desimii populaţiei. Acţiunea factorilor climatici se exercită mai puternic în timpul
când insecta manifestă energia de înmulţire. Starea nefavorabilă a vremii, în perioada hrănirii,
poate schimba raportul între sexe, în favoarea masculilor sau să micşoreze fecunditatea
femelelor. De asemenea factorii climatici pot avea o influenţă ALE INSECTELOR nefastă şi
asupra stadiilor de dezvoltare, îndeosebi asupra stadiului larvar înainte de prima năpârlire.
Factorii climatici acţionează puternic şi asupra factorilor biotici de rezistenţă ai mediului, care
la rândul lor intervin într-un fel în desfăşurarea gradaţiei. în timpul zborului paraziţilor,
factorii climatici manifestă o influenţă deosebită care poate duce la grăbirea evoluţiei
gradaţiei sau la întreruperea ei.
2. Hrana. Ca şi factorii climatici, prezenţa hranei influenţează înmulţirea în masă a speciei
respective. Micşorarea rapidă a cantităţilor de hrană sau existenţa ei în cantitate insuficientă,
poate influenţa potenţialul de înmulţire al insectei şi deci desimea populaţiei.
3. Duşmanii naturali. În interiorul biocenozei în care se dezvoltă insecta respectivă, se găsesc
o serie de factori biotici (entomofagi, răpitori, paraziţi, microorganisme patogene) care
folosesc drept hrană sau gazdă pentru dezvoltare, indivizii insectei, în diferite stadii de
dezvoltare. Prezenţa acestora în număr mare influenţează negativ înmulţirile în masă ale
insectei. Aceşti duşmani naturali se menţin în biocenoză dacă, pe lângă indivizii speciei, sunt
prezente şi condiţii ecologice favorabile printre care şi alte specii de insecte pe care le pot
folosi drept gazdă. Cu cât biocenoza respectivă este mai complexă, mai bogată, cu atât

1
paraziţii şi entomofagii, polifagi, găsesc gazde mai numeroase şi au caracter de permanenţă.
Duşmanii naturali acţionează în special asupra stadiului larvar reducând treptat dar substanţial
numărul acestora.

GENERAŢIA Şl CICLUL BIOLOGIC LA INSECTE

Prin generaţie se înţelege întreaga progenitură a unei populaţii adulte, de la stadiul de

ou şi până la moartea fiziologică a tuturor indivizilor ce au alcătuit descendenţa respectivă.
Înainte ca indivizii unei generaţii să moară, ei depun ouă care vor asigura generaţia următoare
şi prin aceasta perpetuarea speciei. Timpul necesar dezvoltării unei generaţii este caracteristic
fiecărei specii, dar variază, în anumite limite, sub influenţa factorilor ecologici.
În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii, timp raportat la perioada unui
an, insectele se împart în:
- monovoltine, cu o singură generaţie pe an (unele Lepidoptera, Coleoptera);
- bivoltine sau polivoltine, care au două sau mai multe generaţii pe an (Hyphantria cunea,
unele Ipidae şi Chrysomelidae);
- multianuale, la care dezvoltare unei generaţii se face în mai mulţi ani (Scarabaeidae,
Elateridae, Cerambycidae; la Tibicina septemdecim - cicada americană, ciclul evolutiv
durează 17 ani şi este probabil insecta cu cea mai mare longevitate).
Durata generaţiei poate fi modificată de condiţiile de mediu, de exemplu, o insectă în
regiunile calde poate fi monovoltină şi în cele reci bianuală (Saperda populnea).
Ciclul evolutiv sau biologic cuprinde succesiunea de stadii la capătul cărora se găseşte
într-un stadiu identic, din toate punctele de vedere, cu stadiul de la care a pornit evoluţia. La
multe specii o generaţie se dezvoltă în cadrul unui ciclu evolutiv, de exemplu, la insectele
holometabole, în cadrul unui ciclu evolutiv se succed toate stadiile de ou, larvă, pupă şi adult,
iar după depunerea ouălor şi moartea adulţilor se încheie ciclul evolutiv. La alte insecte
(Aphidoidea) în cadrul aceluiaşi ciclu evolutiv unele generaţii se înmulţesc sexuat, iar altele
partenogenetic (alternează generaţii sexuate cu generaţii asexuate).
Diapauza. În dezvoltarea unei insecte apar perioade de repaus, de încetinire a
funcţiilor metabolice, provocate de condiţii nefavorabile externe (temperaturi extreme,
uscăciune, lumină, hrană) şi cauze interne ale insectei. Această întrerupere a dezvoltării se
numeşte diapauza. Diapauza este un fenomen complex; poate fi facultativă sau obligatorie,
estivală (determinată de temperaturile ridicate din timpul verii) sau hiemală (datorită
temperaturilor scăzute din timpul iernii). Pentru insectele din zona temperată, diapauza

2
hiemală este obligatorie, reprezentând o adaptare a acestora. Ea se poate face, în funcţie de
biologia speciei, în diferite stadii şi anume: în stadiul de ou (de fapt embrion, format în
interiorul oului, de exemplu, la Lymantria dispar, Malacosoma neustria, Tortrix viridana), în
stadiul de larvă (Euproctis chrysorrhoea, Dendrolimus pini, Cossus cossus, Cerambyx cerdo),
în stadiul de pupă (Notodontidae) precum şi în stadiul de adult (multe specii de Coleoptera).
La insectele monovoltine, diapauza hiemală, indiferent de stadiul în care se petrece, este
obligatorie, pe când insectele polivoltine se dezvoltă în cursul anului fără diapauza; aceasta
apare obligatoriu numai la generaţia de toamnă.
Un fenomen interesant legat de diapauza este rămânerea, la unele insecte, a unui
număr de indivizi din populaţie, în diapauza prelungită de 2-3 ani (de exemplu un număr
însemnat de larve în sol, la Balaninus glandium, de pupe la Phalera bucephala), ceea ce
îngreunează lucrările de prognoză şi menţine existenţa focarelor.