ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ

Cursul nr. 2

INFLUENȚA FACTORILOR ABIOTICI ASUPRA INSECTELOR

Ecosistemul este o unitate de funcţionare şi organizare a ecosferei, alcătuită din biotop

şi biocenoză, unitate capabilă de productivitate biologică. Ecosistemul cuprinde şi relaţiile
dintre biotop şi biocenoză.
Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici (apă, vînt, energie solară, clima,
umiditatea) şi relaţiile dintre factori, locul unde se desfăşoară viaţa.
Biocenoza reprezintă un nivel de organizare al materiei formate din populaţii legate
teritorial, populaţii care interacţionează permanent.
În interiorul ecosistemelor naturale cele mai răspândite vieţuitoare sunt insectele.
Atât biotopul prin factorii abiotici, cât şi biocenoza în ansamblu prin factorii biotici,
exercită acţiuni simultane asupra insectelor. Faţă de factorii ecologici (abiotici şi biotici)
insectele au o limită de toleranţă în interiorul căreia se află optimul de dezvoltare sau optimul
ecologic. Limitele între care o specie poate trăi se numeşte valenţă ecologică. Speciile care
trăiesc în condiţii variate au valenţă ecologică mare şi se numesc euribionte (euritope), iar cele
care suportă variaţii mai strânse, în regiuni limitate se numesc stenobionte (stenotope). Există
şi specii care nu reuşesc să se adapteze şi care fie migrează, fie în timp vor dispărea.
Ruperea echilibrului dinamic al biocenozei poate fi provocată de fenomene naturale
(temperaturi extreme, precipitaţii abundente, secetă, incendii) sau de activitatea umană
(tăierea rasă a unui arboret urmată de schimbarea sistemului de cultură sau a speciilor). În
consecinţă unele specii pot dispărea, iar altele se pot supraînmulţi.

Factorii abiotici
1. Factorii climatici.
Temperatura. Insectele sunt nevertebrate heteroterme (poikiloterme) cu sângele rece,
iar temperatura corpului în funcţie de temperatura mediului în care trăiesc. Cu alte cuvinte
ciclul biologic al insectelor depinde de temperatura mediului. Corpul insectelor se încălzeşte
prin absorbţia căldurii solare în funcţie de culoarea şi structura tegumentului, iar în zbor prin
activitatea metabolică intensă. Spre exemplu la libelule temperatura corpului creşte în zbor
rapid cu 15-20ºC.

1
 Activitatea biologică a insectelor se desfăşoară între două praguri, unul inferior sau
temperatura minimă (t0) la care insecta îşi începe activitatea şi unul superior sau temperatura
maximă (T) la care activitatea biologică încetează.
Insectele care suportă variaţii mari de temperatură se numesc euriterme, iar cele care
suportă variaţii mici se numesc stenoterme.
Între cele două praguri activitatea insectelor este mai mult sau mai puţin intensă.
Hrănirea, mişcarea, schimbul de substanţe sunt mai intense în zona optimă (între O- pragul de
prolificitate şi O1- optimul termic). În zona rece şi zona caldă intensitatea scade (durata
dezvoltării creşte) până la intrarea insectelor în anabioză (amorţire) din care insectele pot
reveni prin modificarea treptată a temperaturii. Pentru Lymantria monacha zona vitală este
cuprinsă între -10 ºC şi +45 ºC, zona activă între 0 ºC şi +43 ºC şi zona optimă între 10 ºC şi
30 ºC.
În afara celor două praguri insectele pot intra în diapauză sau mor. Diapauza poate fi
estivală (vara) şi hiemală (iarna).
Temperatura constantă în interiorul pragurilor este defavorabilă insectelor în
comparaţie cu temperatura variabilă. Variaţia temperaturii are influenţe diferite asupra
insectelor: la unele întârzie dezvoltarea (Aphididae), la altele o grăbeşte (unele diptere), iar la
altele nu se produc modificări (unele molii).
Pentru dezvoltarea unui stadiu al unei specii este necesară o anumită cantitatea de
căldură numită constantă termică. Constanta termică se calculează prin însumarea zilnică a
temperaturilor madii de deasupra pragului biologic, pe toată durata stadiului respectiv.
K= (Tº - tº) D
în care:
K - este constanta termică;
Tº - temperatura medie a mediului în care se dezvoltă insecta;
tº - pragul biologic;
D - timpul de dezvoltare;
Tº - tº - temperatura efectivă.
La unele insecte în urma cercetărilor efectuate s-au determinat valorile constantei
termice (K) şi a pragului biologic (tº) astfel, pentru Malacosoma neustria tº = 9ºC, iar K=
1470 ºC; pentru Lymantria monacha tº = 6ºC, iar K= 1240 ºC.
Umiditatea. Ca şi în cazul temperaturii, există o umiditate optimă şi praguri biologice
superior şi inferior. De asemenea, sunt insecte eurihidre şi stenohidre.
Majoritatea insectelor fitofage îşi iau apa din hrană, iar pierderea apei din organism se
face prin tegument (prin evaporare) sau prin excreţii şi dejecţii. Sunt şi insecte care consumă

2
apa direct, din bălţi şi izvoare (albinele şi fluturii, iar în cazul speciilor din Lepidoptera chiar
şi omizile au nevoie de apă pe care o iau din rouă depusă pe frunze). O altă sursă de apă este
apa fiziologică provenită din lipidele ce constituie substanţe de rezervă, apă folosită de insecte
în stadiul de pupă. Există diferite mecanisme de protecţie împotriva deshidratării, ca adaptări
morfologice (de exemplu, dimensiunile reduse ale insectelor reduc suprafaţa de evaporare a
apei din organism), ecologice şi etologice. lată câteva exemple de asemenea adaptări:
- învelişul chitinos (Coleoptera), pe lângă alte funcţii, serveşte şi pentru evitarea pierderii de
apă; la fel secreţiile ceroase (Coccidae, Aphididae);
- larvele insectelor care trăiesc în sol (Scarabaeidae, Elateridae) preferă soluri umede, iar
migraţia lor pe verticală şi orizontală, în timpul verii, se face în funcţie de umiditatea solului;
larvele de Scarabaeidae au corpul moale şi, scoase la suprafaţa solului, pier din cauza
uscăciunii; în alte cazuri, uscăciunea solului determină intrarea în diapauză estivală (larvele de
Polyphylla fullo şi de An-oxia);
- pentru Lymantria monacha optimul de dezvoltare este la o umiditate relativă a aerului de 85-
100%, la o temperatură a mediului între 17-23° C;
- scăderea umidităţii în lemn până la 20% încetineşte dezvoltarea larvelor de sub scoaraţă sau
din lemn (Ipidae, Cerambycidae, Siricidae; de exemplu, la Sirex de la 1-2 ani se prelungeşte
la 4-5 ani);
- Blastophagus piniperda trăieşte în păduri la umiditate atmosferică ridicată, producând
vătămări între scoarţă şi lemn, pentru ca în zonele uscate să nu mai atace sub scoarţa
trunchiurilor, ci rădăcinile.
În afară de umiditatea atmosferică şi precipitaţiile lichide (ploile) şi cele solide
(zăpada) influenţează asupra insectelor. Astfel, vremea ploioasă împiedică hrănirea larvelor şi
adulţilor care trăiesc liber, împiedică împerecherea şi ca urmare o mare parte din ouă rămân
sterile, iar ploile torenţiale care survin în timpul zborului distrug fluturii de microlepidoptere
(Coleophora laricella, Tortrix viridana). Precipitaţiile abundente duc şi la îmbibarea solului şi
prin slăbirea rezistenţei arborilor se produc dezrădăcinări, fenomen întâlnit în arboretele de
răşinoase şi mai ales în cele de molid (creându-se astfel condiţii favorabile pentru înmulţirea
speciilor de Ipidae). Inmlăştinarea solului duce la fâncezirea vegetaţiei şi la apariţia
fenomenelor de uscare în masă (la stejari, dar şi la alte specii): Căderile masive de zăpadă şi
mai ales zăpada moale, reţinută în coroana arborilor, provoacă rupturi şi dezrădăcinări în
arboretele de răşinoase şi instalarea insectelor secundare (care atacă între scoarţă şi lemn şi în
lemn). în acelaşi timp stratul de zăpadă oferă protecţie insectelorîn timpul iernii. Insectele, ca
şi alte organisme, sunt influenţate de efectul combinat al factorilor temperatură şi umiditate.

3
 Corelaţia dintre aceşti 2 factori poate fi reprezentată grafic printr-o pluviotermogramă
în care pe o axă se înscriu valorile temperaturilor medii lunare, iar pe cealaltă valorile de
umiditate. Ca o apreciere generală, insectele se dezvoltă bine în locurile umede şi calde.
Pentru omizile defoliatoare însă temperaturile ridicate combinate cu umiditatea ridicată
favorizează înmulţirea microorganismelor entomopatogene şi respectiv îmbolnăvirea
omizilor.
Lumina. Este un alt factor ecologic care influenţează asupra metabolismului insectelor,
diapauza, zborul şi împerecherea, formarea pigmentilor etc. Astfel, insectele în diferite stadii
au reacţie fototropică pozitivă (adulţii de Lepidoptera, pentru a căror captare se utilizează
surse luminoase) sau fototropică negativă (larvele de sub scoarţa şi din lemnul arborilor şi
cele din sol care, expuse radiaţiilor solare ale zilei, mor). În general insectele care trăiesc în
locuri fără lumină (termitele, larvele din sol) au corpul depigmentat. Multe specii de Ipidae se
reproduc sub scoarţă, în porţiunile expuse razelor solare, unde energia solară se transformă în
energie calorică şi temperatura poate ajunge chiar la 50-60° C. Aşa se explică la aceste insecte
şi dezvoltarea într-un timp relativ scurt. Arboretele puternic rărite favorizeză înmulţirea
multor insecte (specii defoliatoare din Lepidoptera, Cerambyx cerdo etc).
Pentru cea mai mare parte a globului în timp de 24 de ore există o alternanţă de lumină şi de
întuneric, care a determinat, prin adaptare, apariţia ritmurilor circadiene la majoritatea popu-
laţiilor ce alcătuiesc biocenozele forestiere, adică succesiunea perioadelor de activitate şi de
repaus, în timp de 24 de ore. Insectele din păduri prezintă adaptări specifice şi anume: unele
zboară ziua, în ore de intensitate luminoasă maximă şi la temperaturi ridicate (Ipidae,
Buprestidae, Ichneumonidae); alte specii zboară în amurg (Scarabaeidae), iar altele seara
până la miezul nopţii (Lepidoptera). Un caracter ritmic are şi hrănirea omizilor, de exemplu,
cele de Lymantria dispar se hrănesc intens între orele 4-8 şi 20-24. De altfel, în cursul unui an
există o succesiune de sezoane umede şi uscate, reci şi calde, care au imprimat organismelor
populaţiilor, biocenozelor, adaptări ce se manifestă prin schimbarea înfăţişării şi a intensităţii
proceselor vitale, pe sezoane. Aceste schimbări ale fenotipului speciilor, care se produc anual,
se numesc fenofaze. în zona temperată activitatea biologică a speciilor corespunde cu sezonul
de vegetaţie al plantelor, adică în perioada de iarnă insectele intră în diapauza.
Curenţii de aer (vântul). Au acţiune directă, ajută dispersarea la unele insecte, sau
indirectă, producând ruperea şi dezrădăcinarea arborilor, creând astfel condiţii pentru
înmulţirea insectelor cu caracter secundar. Un mare număr de insecte dăunătoare (anemohore)
sunt transportate de vânt la distanţe mari: roirile de Ipidae, omizile neonate şi păroase de
Lymantria dispar, Lymantria monacha, Hyphantria cunea, precum şi larvele unor Coccidae.

4
Vânturile puternice deranjează hrănirea insectelor, zborul, împerecherea şi depunerea ouălor.
Ca o adaptare faţă de curenţii de aer puternici este apterismul la unele specii de insecte.
Presiunea atmosferică. Efectul micşorării presiunii atmosferice faţă de normal este
foarte diferit: la unele insecte reduce activitatea (Formicidae), pe altele le obligă să se
adăpostească (omizile de Aporia crataegi); la altele activează zborul (Lepidoptera,
Locustidae) sau grăbeşte ieşirea adulţilor din pupe.
2. Factorii edafici.
Solul este un mediu complex, populat de o mulţime de specii de animale inclusiv
insecte. Solul influenţează insectele direct, prin proprietăţile sale, şi indirect, prin
condiţionarea vegetaţiei. Influenţa solului trebuie privită mai ales în legătură cu insectele care
trăiesc în sol şi se hrănesc prin roaderea rădăcinilor (larvele de Scarabaidae, Elateridae,
Tenebrionidae, Noctuidae, precum şi Gryllotalpa gryllotalpa). Dintre condiţiile de sol care
determină răspândirea dăunătorilor fac parte: umiditatea, temperatura, aerisirea şi aciditatea
solului, condiţii determinate în mare parte de structura solului. în general, solurile uşoare,
nisipoase sunt populate mai intens de insecte atât sub raport calitativ cât şi cantitativ, faţă de
cele grele, argiloase. Insectele evită solurile cu umiditate excesivă care provoacă asfixierea
larvelor, dar şi pe cele foarte uscate care duc la pierderea apei din organismul lor şi, respectiv,
moartea, în privinţa acidităţii solului, unele specii (Elateridae) se întâlnesc în soluri cu ph
între 4-5,2, iar altele (Scarabaeidae) preferă solurile cu reacţie alcalină sau neutră. Deplasările
lor pe verticală sunt determinate îndeosebi de factori abiotici, iar cele pe orizontală pentru
căutarea hranei. în mod obişnuit, primăvara se concentrează în orizonturile superficiale ale
solului (în zona rădăcinilor), iar toamna coboară în adâncime. Condiţiile nefavorabile de sol
(de exemplu arboretele de stejar instalate pe soluri argiloase şi compacte din regiunea de
câmpie), influeneţeaza starea de vegetaţie producând debilitarea arborilor şi predispoziţia
acestora la atacul insectelor defoliatoare (Lepidoptera) şi apoi a celor secundare (Ipidae,
Cerambycidae, care se instalează sub scoarţă sau în lemn).