ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ

Cursul nr. 5

ÎNMULŢIREA ÎN MASĂ A INSECTELOR

Înmulţirile în masă ale insectelor sunt provocate de variaţia factorilor abiotici şi biotici
din biocenoza respectivă, de factorii mediului, ecologici, externi, exogeni şi de caracteristicile
speciei insectei, de factori endogeni. În natură condiţiile de viaţă sunt foarte variabile.
Condiţiile favorabile de înmulţire duc la dezvoltarea numărului populaţiei. În aceste cazuri, de
exemplu, omizile defoliază puternic o pădure şi totodată distrug propria lor hrană. Această
lipsă a hranei provoacă o scădere bruscă a numărului indivizilor. Pe de altă parte, paraziţii şi
bolile epidemice reduc simţitor efectivul populaţiei, care ajunge la un număr minim. În noi
condiţii favorabile, cei cîţiva indivizi rămaşi pot reface într-un timp mai îndelungat efectivul
ridicat. Înmulţirea în masă este legată şi de cauze interne ale insectei. Cauzele frânării
înmulţirii în masă, interne şi externe, coincid mult în timp şi de unde provine marea greutate
de a determina precis evoluţia influenţei factorilor şi conlucrarea lor. Deşi, se cunoaşte bine
fenomenul de înmulţire în masă, se caută a se da o explicaţie prin interpretarea unor factori
consideraţi izolat, enunţîndu-se ipoteze sau teorii bazate pe observaţii.
CAUZE
Pentru analiza cauzelor care duc la înmulţirea în masă a insectelor, trebuie avut în
vedere faptul că structura biocenozei forestiere este determinată de influenţele reciproce dintre
elementele componente ale mediului respectiv şi mai ales de elasticitatea cantitativă a acestor
elemente, prin schimbarea continuă a lor. Un element al biocenozei nu dispare niciodată
complet, iar amplitudinea oscilaţiilor elementelor nu modifică structura de bază a biocenozei.
Răspîndirea în spaţiu a înmulţirilor în masă depinde de numeroşi factori: relieful,
caracteristicile staţiunii, microclimatul, prezenţa paraziţilor şi entomofagilor. Influenţa
acestora se manifestă în variaţia înmulţirilor în masă de la o regiune la alta. S-a constatat că
una din cauzele principale ale neomogenităţii înmulţirilor în masă, traduse prin atacurile
provocate în suprafaţă, precum şi direcţia de răspâdire este condiţionată de diferenţa de climat
a suprafeţelor respective, în felul acesta teritoriile au fost împărţite în zone bine delimitate, în
raport cu corelaţiile condiţiilor climatice, sau în zone nepeficuloase şi zone periculoase.
Dezvoltarea treptată în timp şi spaţiu a înmulţirilor în masă, începute din anumite centre, stă la
baza teoriei „înmulţirii endemice”. O altă teorie este aceea a „focarelor de înmulţire", care

1
presupune migrarea speciei, activă sau pasivă, către teritoriile învecinate. Asemenea migraţii
se petrec pe distanţe reduse, rareori cîţiva km. De aceea prima teorie este superioară.
Evoluţia istorică a ipotezelor asupra cauzelor şi dinamicii desfăşurării înmulţirilor în
masă a insectelor vătămătoare este următoarea :
Teoria parazitară explică evoluţia înmulţirilor în masă în funcţie de rolul important
hotărîtor al paraziţilor. O tulburare în echilibrul existent, în raportul numeric al dăunătorului şi
al parazitului, poate fi un stimulent în înmulţirea în masă. înmulţirea în masă a defoliatorilor
nu poate dura mult timp. Concomitent cu ea se produce şi înmulţirea în masă a paraziţilor.
Teoria biocenotică pleacă de la raportul dintre paraziţi şi gazde dar merge mai departe.
Evoluţia dăunătorului se datoreşte nu numai paraziţilor ci şi unui complex de relaţii ce apar
din caracterul biocenozei respective. Această teorie a ridicat problema pe un plan superior, iar
cercetările efectuate asupra biocenozei au dus la noi posibilităţi de folosire a elementelor
complexului biocenozei, în special în ceea ce priveşte mărirea rezistenţei arboretelor. Ideea
este cunoscută sub numele de „metoda biologică de combatere a dăunătorilor". Aceasta a găsit
aplicabilitate imediată în agricultură şi pomicultură. în silvicultură pătrunde timid din cauza
raporturilor multiple dintre elementele biocenozei forestiere, care are o viaţă lungă şi în
special a raporturilor dintre faună şi floră.
Teoria climatică ia în considerare mai puţin elementele biocenotice dar mai mult
complexul specific al condiţiilor climatice, atmosferice. Se consideră influenţa factorilor
climatici ca un imbold asupra măririi potenţialului de înmulţire a speciei. Aceasta s-ar
manifesta în trei direcţii: direct asupra dăunătorului, indirect asupra duşmanilor acestuia şi
asupra vegetaţiei ce constituie hrana lui. Cercetările experimentale au dus la stabilirea unor
formule matematice şi a unor diagrame pentru numeroase cazuri. Deşi s-au analizat numai
două elemente ale climatului, temperatura şi umiditatea, s-a putut stabili un „optim vital"
pentru numeroşi dăunători. Cele două elemente principale ale climatului explică dezvoltarea
rapidă şi existenţa unei rezistenţe superioare a speciei dăunătorului în toate stadiile de
dezvoltare. S-a stabilit că în dezvoltarea unui dăunător există unul sau mai multe „momente
critice" care se diferenţiază printr-un cadru deosebit de îngust al „optimului vital", iar dincolo
de acesta se află zonele de mortalitate ridicată. Teoria a fost criticată deoarece se bazează
numai pe lucrări de laborator şi analizează numai două elemente climatice. De aceea nu a
putut rămîne total valabilă.
Teoria suprapopulării ajunge la concluzia că elementul care reglează înmulţirile în
masă ale unui dăunător este însăşi specia, însuşi dăunătorul respectiv. Violenţa înmulţirii în
masă înrăutăţeşte condiţiile sale de viaţă, de existenţă. Acest fapt influenţează factorii

2
endogeni naturali (micşorarea natalităţii, micşorarea participării procentuale a femelelor,
slăbirea organismului faţă de mediu) şi pe cei exogeni (influenţa hranei, desimea ridicată a
populaţiei, dezvoltarea bolilor epidemice şi a paraziţilor etc). O importanţă deosebită o are
înmulţirea gazdelor care favorizează în acelaşi timp dezvoltarea bolilor şi paraziţilor. Teoria
rămîne valabilă numai în cadrul desfăşurării gradaţiei, adică în cadrul unei ameninţări
permanente din partea dăunătorului.
Partea slabă, comună acestor teorii, este aceea că ele caută să rezolve realităţi extrem
de complicate, fenomene complexe din natură, prin separarea unui număr mic de elemente din
mulţimea factorilor care acţionează strîns, în comun, în biocenoză. Cercetările comparative
duc precis şi clar la necesitatea studierii amănunţite a tuturor factorilor care determină fe-
nomenul de înmulţire în masă a dăunătorilor, ai factorilor dinamici ai populaţiei, nu în mod
izolat ci în aspectul lor de conlucrare.

GRADAŢIA
Începutul unei gradaţii este marcat de creşterea densităţii populaţiei peste numărul din
perioada de latenţă până la un punct culminant sau maxim după care are ioc o scădere bruscă
a numărului de indivizi. În dezvoltarea unei gradaţii se disting 2 etape: progradaţia, de la
începutul gradaţiei şi până la atingerea punctului maxim (partea ascendentă a gradaţiei) şi
retrogradaţia (partea descendentă, a gradaţiei). Din punct de vedere teoretic gradaţia este
împărţită în 4 faze distincte: faza incipientă, faza creşterii numerice, erupţia şi faza de criză.
Primele trei faze fac parte din progradaţie, iar ultima fază din retrogradaţie. Pentru
principalele insecte defoliatoare de la noi din ţară (Lepidoptera), care în general au o generaţie
pe an, gradaţia se desfăşoară în cea 7 ani.
Faza incipientă este faza de început a gradaţiei în care, deşi numărul de insecte creşte
de câteva ori (2-4 ori), nu se produc vătămări observabile (numai în unele părţi ale arboretului
sau pe arbori izolaţi se remarcă atacuri sporadice). Populaţia este deosebit de viguroasă
(fecunditate mare, număr mare de femele şi o mortalitate foarte redusă).
Faza creşterii numerice durează 2 ani; vigoarea populaţiei este în plină creştere.
Numărul insectelor, deşi creşte mult, prezenţa lor, cel puţin în primul an, poate fi determinată
numai printr-o cercetare atentă a arboretului infestat, vătămările fiind încă mici. în anul al 2-
lea apar vătămări evidente, dar pe suprafeţe reduse. Este faza cea mai importantă pentru
evoluţia ulterioară a gradaţiei, în sensul că o schimbare a condiţiilor de mediu poate să ducă la
revenirea la starea de latenţă. Spre sfârşitul acestei faze începe să se observe şi activitatea
entomofagilor (care intră în gradaţie cu o întârziere de 2-3 ani faţă de insecta dăunătoare).

3
 Faza de erupţie durează 1-2 ani şi se caracterizează printr-o creştere explozivă a
densităţii dăunătorului şi ca urmare vătămările sunt foarte puternice (în cele mai multe cazuri
totale). Datorită densităţii foarte mari apar şi fenomene de suprapopulare ca: lipsa de hrană
(care determină o mortalitate ridicată şi o migrare activă în căutarea hranei şi care afectează
mai ales indivizii ce vor da femele), reducerea numărului de femele (şi respectiv reducerea
fecundităţii); apariţia în masă a entomofagilor (paraziţi şi prădători) şi îmbolnăvirea în masă
a omizilor în ultimele vârste (prin activitatea microorganismelor entomopatogene).
Faza a IV-a de criză începe după realizarea densităţii maxime şi se caracterizează
printr-o reducere mare a numărului de indivizi şi printr-o activitate intensă a entomofagilor.
Reducerea numărului de indivizi se face brusc (1 an) la insectele mai viguroase (Lymantria
dispar, Malacosoma neustria, Euproctis chrysorrhoea) şi mai lent (2 ani) la cele mai puţin
viguroase (Tortrix viridana, Operophthera brumata, Erannis defoliaria, Cnethocampa
processionea). Totodată are loc reducerea numărului de femele şi a fecundităţii medii.
Durata unei gradaţii, pentru principalii defoliatori, poate fi uneori prelungită şi până la
10 ani, fie datorită unor condiţii favorabile (mai mulţi ani consecutivi de secetă), fie datorită
intervenţiilor omului pentru micşorarea amplitudinii gradaţiei şi reducerea pagubelor.
Din prezentarea fazelor gradaţiei s-au desprins şi caracteristicile gradaţiei şi anume:
densitatea populaţiei, coeficientul de înmulţire, de creştere a gradaţiei, fecunditatea, raportul
sexelor, mortalitatea naturală şi aspectul exterior.
Densitatea populaţiei reprezintă numărul mediu de indivizi pe un arbore sau pe
unitatea de suprafaţă. În progradaţie densitatea populaţiei creşte continuu (cu excepţia
ultimului an al erupţiei) până la un nivel maxim, iar în retrogradatie scade brusc până la
numărul generaţiei de fier, caracteristic perioadei de latenţă. Nivelul maxim atins în erupţie
depăşeşte, de cele mai multe ori, numărul critic exprimat prin numărul de indivizi (tot pe
arbore sau pe unitatea de suprafaţă) capabil să producă o vătămare totală. Densitatea
populaţiei este un element de bază în stabilirea prognozei atacului din anul următor, servind la
determinarea procentului probabil de defoliere (Pd) după următoarea formulă:
Pd = (Densitatea populaţiei x % indivizilor viabili)/număr critic
Coeficientul de înmulţire reprezintă raportul dintre densitatea populaţiei unei insecte în
două generaţii consecutive şi indică de câte ori a crescut sau a scăzut densitatea populaţiei. în
progradaţie valoarea acestui coeficient este supraunitară, iar în retrogradatie este subunitară.
Coeficientul de creştere a gradaţiei reprezintă raportul dintre densitatea populaţiei
într-un an al gradaţiei şi cea din anul anterior începutului înmulţirii în masă şi indică de câte
ori densitatea populaţiei, în anul cercetat, este mai mare faţă de un an «normal» fără vătămări

4
vizibile. Calculat pentru anul de densitate maximă, acest coeficient indică amplitudinea
absolută de variaţie a densităţii pentru gradaţia şi locul respectiv unde s-au determinat
densităţile. Acest coeficient se determină foarte greu, pentru că valoarea absolută a
densităţii populaţiei în anul anterior începerii gradaţiei este foarte mică şi se determină greu.
De aceea, pentru dăunătorii forestieri nu se cunoaşte exact limita dintre densitatea populaţiei
în perioada de latenţă şi în perioada de gradaţie.
Fecunditatea reprezintă numărul mediu de ouă depus de o femelă. Are o mare
importanţă pentru prognoză, deoarece viteza de înmulţire a populaţiei (de creştere a
numărului) şi respectiv volumul vătămărilor produse, depind în mare măsură de numărul de
ouă depus de o femelă. Fecunditatea este foarte variabilă de la o specie la alta şi, la aceeaşi
specie, în timpul desfăşurării gradaţiei şi anume: este maximă la începutul gradaţiei şi scade
treptat până la sfârşitul gradaţiei, având valori foarte mici în faza de criză. Fecunditatea se
determină direct, prin numărarea ouălor la insectele la care femelele depun ouăle într-o
singură depunere (Lymantria dispar, Malacosoma neustria) şi indirect, de cele mai multe ori
în funcţie de greutatea medie a unei pupe femele, la speciile la care ouăle sunt depuse în grupe
mici (Tortrix viridana, Lymantria monacha).
Raportul dintre sexe este raportul dintre numărul femelelor şi cel al masculilor. în faza
de latenţă numărul femelelor este aproape egal cu cel al masculilor; în primele două faze ale
gradaţiei raportul este supraunitar (predomină femelele), în erupţie devine aproape egal, iar în
criză raportul este subunitar. Se poate exprima şi sub formă de indice sexual, ca raport între
numărul femelelor şi numărul total al indivizilor (femele + masculi).
Activitatea duşmanilor naturali (insecte entomofage parazite şi prădătoare, vertebrate
insectivore şi microorganisme entomo-patogene) se evidenţiază în anul al doilea al fazei
creşterii numerice, entomofagii intrând în gradaţie cu un decalaj de 2-3 ani faţă de insecta
dăunătoare. Mortalitatea produsă de duşmanii naturali se determină pentru stadiile de ou,
larvă şi pupă ale insectei-gazdă. Această mortalitate naturală este mică în primele două faze
ale gradaţiei, creşte în erupţie şi atinge valori maxime în faza de criză.
Aspectul exterior se referă la mărimea femelelor (adulte sau în stadiul pupai) pe baza
căreia se pot face aprecieri asupra fecundităţii şi la colorit care în primele faze ale gradaţiei
este mai închis datorită unui metabolism mai activ.