UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE SILVICULTURA

FITOPATOLOGIE

SUPORT DE CURS

Conf. univ. dr. Margareta GRUDNICKI

2008
 INTRODUCERE ÎN STUDIUL FITOPATOLOGIEI
Definiţia, obiectul şi legăturile fitopatologiei cu alte ştiinţe

Fitopatologia forestieră (gr. phyton = plantă; pathos = boală; logos = ştiinţă,

vorbire) este ştiinţa care se ocupă cu studiul bolilor şi agenţilor fitopatogeni ai speciilor
forestiere. Prin boală se înţelege orice tulburare care apare în structura şi funcţiile unui
organism, manifestată prin modificări biochimice şi fiziologice, urmate de simptome
anatomice, morfologice, histologice, citologice.
Aceste modificări pot afecta anumite organe ale plantei sau pot avea un caracter
generalizat sau sistemic producând îmbolnăvirea întregului organism.
Evoluţia bolii şi caracterul procesului patologic sunt determinate de interacţiunea
parazit - plantă gazdă, şi influenţa factorilor de mediu, care pot favoriza sau împiedica
îmbolnăvirea plantelor.
Fitopatologia s-a dezvoltat ca ramură a biologiei vegetale şi se află în strânsă legătură
cu alte ştiinţe ale naturii: botanica, micologia, fitovirusologia, fitobacteriologia, fiziologia
vegetală, biochimia, genetica, ş.a.
Din fitopatologia generală s-au desprins mai multe direcţii de cercetare:
• simptomatologia sau patografia – studiază şi descrie simptomele prin care se
manifestă bolile speciilor forestiere;
• etiologia – cercetează şi stabileşte cauzelor care produc bolile;
• patogenia - studiază modul de acţiune al agenţilor fitopatogeni şi evoluţia bolilor;
• epidemiologia sau epifitologia – cercetează modul de răspândire al patogenilor şi a
bolilor produse de aceştia;
• genetica rezistenţei - studiază relaţiile stabilite în cadrul complexului plantă gazdă -
parazit – mediu;
• profilaxia – se ocupă cu experimentarea, elaborarea şi aplicarea metodelor şi
mijloacelor de luptă preventivă;
• terapia – studiază metodele de combatere curativă a bolilor plantelor;

Istoricul fitopatologiei

În comparaţie cu celelalte ştiinţe ale biologiei vegetale, fitopatologia este relativ nouă,
dezvoltându-se ca ştiinţă de sine stătătoare abia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea.
Unele noţiuni despre bolile plantelor datează din vremuri foarte îndepărtate.
Cele mai vechi date despre bolile plantelor se găsesc în scrierile antice, ebraice şi
indiene, în care se menţionează arsura orezului şi ruginile cerealelor. Date preţioase
despre bolile plantelor se regăsesc în lucrările unor filozofi şi naturalişti greci şi romani.
Aristotel (384 -322 î.e.n.) aminteşte despre rugina grâului, Theofrast (372 -286 î.e.n.),
menţionează rugina, tăciunele şi mălura grâului, Ovidiu (43 -18 e.n.), în scrierile sale, îl
roagă pe zeul Jupiter să ferească grâul de mălura, iar Pliniu cel Bătrân (23 -79 e.n.) descrie
în lucrarea "Historia naturalis" ruginile şi mălura grâului şi recomandă ca măsură de
prevenire rotaţia culturilor.
În evul mediu ştiinţele naturii stagnează datorită inchiziţiei şi dogmatismului
religios.
În perioada Renaşterii, secolele XV - XVI, apare un interes deosebit pentru
ştiinţele naturii, mai ales pentru studiul ciupercilor care produc boli la plante. Lucrările
cele mai reprezentative aparţin lui J.Coler (1600), P. Laurenberg (1631), H. Hesse(1669).
 Din secolul al XVIII-lea se pun bazele nomenclaturii şi clasificării plantelor, iar
lucrările apărute s-au ocupat cu descrierea, clasificarea şi terminologia bolilor. Lipsind
cunoştinţele despre natura şi cauzele bolilor, criteriul de clasificare era cel
simptomatologie, în această perioadă se remarcă lucrările lui J.P Tournefort (1705), F.
Fontana (1767), J.B.Zallinger (1773), J.C. Fabricius (1774). în unele lucrări din această
perioadă apar şi primele elemente de combatere prin mijloace chimice aparţinând lui S.
Hales (1731), W. Forsyth (1791), B. Prevost (1787).
În prima jumătate a secolului al XlX-lea se remarcă un interes sporit pentru
studiul bolilor plantelor, iar în a doua jumătate a secolului, în urma descoperirilor
savantului francez L. Pasteur (1822-1895), cât şi tehnicii de lucru elaborate de acesta, a
fost posibilă dezvoltarea cercetărilor privind bolile plantelor.
În secolele XIX - XX s-a dezvoltat micologia, remarcându-se: M.J. Berkeley
(1803-1889), M. Woronin (1838-1903), A. Mayer (1893-1942), P.Saccardo (1845-1920),
J. Beijerinck (1851-1931), D. Ivanovski (1864-1920) care au iniţiat ample cercetări cu
privire la morfologia, fiziologia, parazitismul, sexualitatea la ciuperci şi asupra relaţiilor
acestora cu plantele-gazdă şi cu mediul de viaţă, în anul 1858, J. Kuhn (1825-1910) a
publicat primul tratat de fitopatologie modernă, bazat pe noua concepţie patogenistă asupra
bolilor plantelor. J Kuhn a introdus metoda tratării seminţelor de grâu cu sulfat de cupru
împotriva mălurii, iar Millardet (1838-1902), metoda de combatere a manei viţei de vie
cu zeamă bordeleză.
În secolul XX fitopatologia cunoaşte o dezvoltare continuă, devenind o ştiinţă
aplicată, complexă şi dinamică, intensificându-se studiile asupra micozelor,
antofitozelor şi bolilor fiziologice, a fitobacteriologiei, fitovirusologiei. combaterii
chimice, biologice şi integrate a bolilor plantelor.
În micologie s-au aprofundat cunoştinţele privind sexualitatea la ciuperci şi
genetica interacţiunii gazdă-parazit. S-au evidenţiat lucrările lui F. Petrack (1920, 1940), R.
Kuehner (1935,1978,1980), E. Gäumann (1950, 1964), G.C. Ainsworth şi A. S. Sussmann
(1967, 1973), D. L. Hawksworth (1974, 1981), D. J. Weber (1976), U. Braun (1980), M.
Moser (1985), J. Webster (1980, 1993).
Dezvoltarea fitopatologiei în România
Istoria fitopatologiei româneşti cuprinde trei perioade distincte: empirică,
micologică şi fitopatologică.
Perioada empirică (veche). Din cele mai îndepărtate timpuri locuitorii ţării
noastre cunoşteau numeroase boli la plante, a căror denumiri se păstrează şi astăzi
(tăciune, mălură, rugină, mană, făinare, hurlupi, băşicare).
Perioada micologică. Primele menţiuni scrise despre bolile plantelor au apărut în
secolul al XlX-lea în Transilvania în lucrările unor botanişti şi micologi. M. Fuss a
publicat în 1853 -1878 lucrări asupra ciupercilor uredinale şi ustilaginale.
În Moldova, I.C. Constantineanu, publică în ″Annales Mycologi″ din Berlin,
1903,1904, 1916, cercetări cu privire la ciupercile uredinale, iar în 1920, publică lucrarea
"Les uredineés de la Roumanie", în care sunt incluse 273 de specii parazite şi 592 de
plante gazdă.
Gh. lonescu (1908) citează în lucrările sale specii de ciuperci parazite pe arbori.
Al. Popovici (1903, 1909, 1913), publică lucrări asupra macromicetelor, iar M.
Brândză (1920), asupra micromicetelor.
Perioada fitopatologică (modernă). Paralel cu studiile de micologie, care au creat
un fundament ştiinţific solid, au început să apară lucrări cu caracter fitopatologic.
Bazele fitopatologiei româneşti au fost puse de Tr. Săvulescu (1889-1963)
introducând în anul 1920 la Şcoala Superioară de Agricultură un curs în această
specialitate. El publică două monografii de referinţă asupra uredinalelor 1953 şi
ustilaginalelor din România 1957, desfăşurându-şi activitatea în cadrul Institutului de
Cercetări Agronomice din România, unde a început editarea unei exiccate de ciuperci
"Herbarum mycologicum romanicum ".
Activitatea pentru completarea exsiccatei a fost continuată în cadrul institutului
de Biologie al Academiei Române de G. Negrean şi O. Constantinescu.
Contribuţii importante la dezvoltarea micologiei şi fitopatologiei au fost aduse prin
lucrările lui C. Sandu-Ville asupra ciupercilor Erysiphaceae (1967) şi
Pyrenomycetes - Sphaeriales (1971) şi înfiinţarea exiccatei "Herbarum mycologicum
moldavicum" şi cele aparţinând lui E. Rădulescu privind fitopatologia teoretică şi
practică.
Vera Bontea (1953, 1985, 1986), a publicat o lucrare de sinteză asupra
ciupercilor parazite şi saprofite din România.
Contribuţii de seamă la dezvoltarea metodelor de combatere asupra diferitelor
boli la plante au Al. Alexandri, C. Rafailă, V. Severin, C. Raicu, T. Baicu, Tatiana Eugenia
Şesan, Olimpia Marcu, Florentina Chira, D. Chira, I.Tăut.
Activitatea de cercetarea din centrele universitare s-a dezvoltat şi a fost susţinută
prin activitatea profesorilor Olga Săvulescu, E. Docea, Al. Lazăr, M. Hatman, Eugenia
Eliade, M. Toma, Viorica lacob, M. Mititiuc, T. Chifu, care şi-au adus contribuţia şi în
formarea unor specialişti în domeniul micologiei şi fitopatologiei.
 Capitolul I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE AGENŢII FITOPATOGENI
1. 1. Clasificarea şi caracterul bolilor plantelor
Starea de sănătate a plantelor forestiere poate fi frecvent afectată de unii factori
abiotici sau biotici, care pot provoca îmbolnăvirea plantelor prin modificări fiziologice sau
structurale la nivelul celulelor, ţesuturilor, organelor, în cazuri extreme provocând moartea
plantelor.
După cauzele care le produc, bolile pot fi grupate în două mari categorii:
Boli neinfecţioase sau boli fiziologice (neparazitare), provocate de acţiunea
dăunătoare a unor factori interni constituţionali, fie de acţiunea nefavorabilă a
factorilor de mediu, în special de climă şi sol.
Boli infecţioase sau parazitare, provocate de diferiţi agenţi fitopatogeni. După
natura agentului patogen, bolile infecţioase se clasifică în mai multe grupe:
- viroze - provocate de virusuri;
- micoplasmoze - produse de micoplasme;
- bacterioze - provocate de bacterii;
- micoze - provocate de ciuperci parazite;
- antofitoze - determinate de antofite parazite;
După modul în care se desfăşoară procesul patologic şi în funcţie de durata
acestuia, bolile infecţioase se împart în:
- acute - care evoluează rapid şi duc în scurt timp la moartea organului sau a
plantei atacate (moartea rapidă a plantulelor provocată de ciuperca Pythim de baryanum).
- cronice - care au o evoluţie lentă şi care determină slăbirea treptată a plantei
bolnave (cancerul arborilor produs de ciuperca Nectria galligena).
După caracterul infecţiei, bolile parazitare se clasifică în:
- localizate - când produc îmbolnăvirea diferitelor organe ale plantei, rădăcini,
tulpini, frunze, flori, fructe, (pecinginea frunzelor de acerinee produsă de ciuperca
Rhytisma acerinum).
- generalizate sau sistemice – îmbolnăvirea având loc, în acest caz, la nivelul
întregului organism. Din această ultimă categorie fac parte virozele, micoplasmozele şi
unele boli produse de bacterii şi ciuperci care se localizează în vasele plantelor, numite
traheobacterioze şi traheomicoze - uscarea stejarului şi gorunului produsă de bacteriile
Erwinia valachica şi Erwinia quercicola; grafioza ulmului sau boala olandeză produsă
de ciuperca Ophiostoma ulmi).
După aria de răspândire a agentului patogen, bolile pot fi:
- epidemice ce se extind pe suprafeţe mari, producând adevărate invazii (făinarea
stejarului produsă de ciuperca Microsphaera alphitoides).
- endemice localizate într-o anumită regiune, unde se manifestă an de an, cu
intensităţi diferite (uscarea ramurilor produsă de ciuperca Nectria cinnabarina).
 1. 2. Evoluţia procesului patologic la plante
În evoluţia bolilor parazitare se disting faze: infecţia, incubaţia, manifestarea bolii.
După unii fitopatologi infecţia este precedată de contaminare ceea ce reprezintă venirea în
contact a patogenului cu planta gazdă.
1.2.1. Infecţia reprezintă pătrunderea agentului patogen în plantă şi
stabilirea
raporturilor parazitare cu planta gazdă. Pentru ca infecţia să aibă loc, în prealabil este
necesară contaminarea ceea ce presupune venirea în contact a patogenului cu planta,
termen folosit frecvent sinonim cu infecţia.
Mecanismul infecţiei variază de la un agent patogen la altul. Unii pătrund prin orificii
naturale (stomate, hidatode, lenticele), prin deschideri accidentale (leziuni) ale
ţesutului de protecţie şi prin străpungerea activă a membranelor celulare.
Virusurile produc infecţia prin contactul direct dintre plantele bolnave şi cele
sănătoase, inoculate prin înţepăturile insectelor vectoare, prin altoire, lucrări de întreţinere
şi foarte rar prin sol.
Bacteriile pot infecta plantele prin deschiderile naturale ale acestora, prin leziuni sau
prin străpungerea activă a ţesuturilor tegumentare.
Ciupercile fitopatogene infectează plantele pe mai multe căi, cea mai frecventă
fiind pătrunderea prin deschiderile naturale.
Prin răni pătrund o serie de ciuperci numite "paraziţi de rană", cum este Nectria
galligena
Pătrunderea activă a ciupercilor în plantă se realizează prin acţiunea mecanică a
tubului germinativ asupra cuticulei (ciupercile din familia Erysiphaceae) sau prin
intermediul enzimelor secretate de filamentele germinative ale sporilor.
1.2.2 Incubaţia - este perioada cuprinsă între infecţie şi apariţia primelor
simptome ale bolii, în această fază agentul patogen se dezvolta, se înmulţeşte şi invadează
porţiuni de ţesut sau se extinde în toată planta.
Virusurile, în timpul incubaţiei se multiplică şi circulă fie prin intermediul
plasmodesmelor de la o celulă la alta fie prin vasele liberiene, provocând boli
generalizate. Durata acestei perioade variază de la câteva zile la câţiva ani.
Bacteriile se înmulţesc prin diviziune directă, se răspândesc intracelular sau
intercelular, perioada de incubaţie fiind cuprinsă între 3-20 zile.
Ciupercile fitopatogene se dezvoltă în ţesuturile plantei-gazdă, localizându-se
intercelular sau intracelular. După felul şi locul unde se dezvoltă distingem grupe de
ciuperci fitopatogene:
- ectoparazite (epifite), miceliul cărora se dezvoltă la suprafaţa organelor
plantei parazitate fixându-se prin apresori de la care pornesc haustorii - formaţiuni de
absorbţie a substanţelor nutritive (majoritatea ciupercilor din familia Erysiphaceae);
- endoparazite (endofite), care se dezvoltă în interiorul ţesuturilor parazitate,
intracelular sau intercelular, absorbind substanţele nutritive ale gazdei prin haustori sau
prin osmoză;
- ecto-endoparazite (hemiendofite), ciuperci al căror miceliu se dezvoltă atât
ectoparazit cât şi endoparazit (Phyllactinia suffulta);
Perioada de incubaţie la ciuperci este diferită în funcţie de specie, astfel la
Lophodermium pinastri este de 2-3 luni, iar la Stereum sanguinolentum de cel puţin un an,
fiind influenţată de acţiunea factorii de mediu.
1.2.3 Manifestarea bolii - reprezintă evidenţierea simptomelor specifice
bolii la exteriorul plantei. Faza aceasta poate fi mai lungă sau mai scurtă şi se
finalizează prin distrugerea parţială sau totală a organului atacat sau a gazdei, în cazul
virozelor şi bacteriozelor nu se poate face o separaţie netă între incubaţie şi
manifestarea bolii, deoarece în timpul înmulţirii agentului patogen pot apare şi unele
simptome, la micoze, însă, manifestarea bolii corespunde cu apariţia simptomelor
caracteristice şi formarea sporilor.

1.3. Modul de nutriţie al agenţilor fitopatogeni

Fiind organisme heterotrofe, paraziţii vegetali se hrănesc pe seama

substanţelor organice complexe hidraţi de carbon, lipide şi proteine) sintetizate de
plantele gazdă, pe care le transformă cu ajutorul enzimelor în compuşi mai simpli,
accesibili nutriţiei lor.
După modul de acţiune extracelulară sau intracelulară, enzimele se împart în :
exoenzime care sunt eliminate din celulele parazitului în tot cursul dezvoltării lui pe
măsură ce ele se formează, acţionând asupra substratului trofic şi endoenzime care rămân
tot timpul în celulele în care au fost sintetizate, intervenind în procesele de metabolism
celular al parazitului, fiind eliberate numai după moartea acestuia.
Degradarea enzimatică a substanţelor complexe din celulele gazdei este făcută de
o serie de exoenzime hidrolizante specifice dintre care menţionăm:
- amilaza - degradează amidonul în maltoză;
- maltaza - scindează maltoză în două molecule de glucoza;
- lipaza - degradează lipidele până la acizi graşi şi glicerina;
- proteazele extracelulare - descompun substanţele proteice pană la peptide şi pe
acestea sub acţiunea peptidazelor endocelulare până la aminoacizi;
Endoenzimele intervin în metabolismul celular al paraziţilor, asigurându-le
procesul de nutriţie necesar pentru creştere, dezvoltare şi înmulţire. Dintre acestea
amintim următoarele grupe:
- oxidazele - intervin în procesele de oxidare;
- reductazele - intervin în procesele de reducere;
- peroxidazele - acţionează asupra peroxizilor;
- catalazele - favorizează procesele de transformare a apei oxigenate în apă şi
oxigen. Complexul enzimatic de care dispune fiecare agent fitopatogen cuprinde
două categorii de enzime:
- enzime constitutive (specifice), care sunt elaborate constant în celulă,
indiferent de natura chimică a substanţelor trofice;
- enzime adaptative (nespecifice), care sunt utilizate de parazit numai atunci
când în substratul nutritiv se găsesc substanţe plastice asupra cărora poate să acţioneze;

1.4. Însuşirile agenţilor fitopatogeni

Principalele însuşiri ale agenţilor fitopatogeni sunt:
1.4.1 Patogenitatea. Aceasta este proprietatea agentului patogen de a infecta
planta, de a determina îmbolnăvirea ei şi de a provoca simptomele care caracterizează
starea de boală.
Pe baza acestei însuşiri se face împărţirea microorganismelor în patogene şi
nepatogene.
1.4.2 Afinitatea este o însuşire specifică, necesară pentru asigurarea convieţuirii
celor doi parteneri, parazitul şi planta-gazdă, atunci când ajung în contact. Pentru iniţierea
unui proces patologic trebuie să existe o afinitate a parazitului faţă de o anumită plantă sau
grup de plante şi, totodată, o toleranţă a gazdei faţă de parazitul respectiv. Fără afinitate
parazitul nu-şi poate manifesta acţiunea sa parazitară. Aşa se explică faptul că în natură,
pe o plantă ajung aduşi de vânt spori de la mai multe specii de ciuperci, care
germinează şi filamentele lor pătrund în ţesuturi, dar vor produce infecţii numai sporii
acelei specii care are afinitate faţă de planta respectivă.

1.4.3. Virulenţa este însuşirea agenţilor patogeni de a ataca numai ţesuturile vii ale
plantei-gazdă specifice, de a le îmbolnăvi şi distruge, în funcţie de enzimele şi toxinele pe care
le secretă şi de acţiunea factorilor de mediu.
Această însuşire diferă în raport cu gradul de parazitism al agentului patogen. La
paraziţii obligaţi virulenţa este o însuşire relativ constantă, în timp ce la saprofitele facultativ
parazite virulenţa este o însuşire labilă, care poate varia sub influenţa factorilor de mediu.
Virulenţa unui parazit condiţionează intensitatea atacului pe o plantă, putând duce la
distrugerea organelor atacate sau chiar a întregii plante.
1.4.4. Agresivitatea este principala însuşire a agenţilor fitopatogeni, care constă în
capacitatea unui parazit de a ataca una sau mai multe specii de plante faţă de care are
afinitate, de a le învinge rezistenţa, de a se hrăni, creşte şi reproduce pe seama lor.
Agresivitatea parazitului determină frecvenţa atacului, caracterizând uşurinţa cu care
realizează infecţia şi posibilitatea lui de a ataca mai mulţi indivizii din specia sau speciile de
plante gazdă. Agresivitatea este o însuşire potenţială independentă de virulenţă, existând
paraziţi foarte virulenţi, dar care au o agresivitate redusă atacând un număr redus de indivizi
din specia sau speciile de plante care alcătuiesc cercul lor de gazde. Alţi paraziţi sunt puţin
virulenţi dar au o agresivitate foarte mare.
În funcţie de agresivitatea lor paraziţii pot fi împărţiţi în trei categorii: polifagi,
oligofagi şi monofagi.
Paraziţii polifagi sunt capabili să atace mai multe specii şi genuri de plante din familii
îndepărtate din punct de vedere taxonomic. Agrobacterium tumefaciens produce cancerul
de colet şi al rădăcinii la unele plante din familiile: Rosaceae ( mărul), Chenopodiaceae
(sfecla),
Vitaceae (viţa de vie), Compositae (floarea soarelui). În general, unele patofite facultativ
saprofite (Pythium de baryanum), dar mai ales saprofitele facultativ parazite (specii de Mucor,
Penicillium, Botrytis, Fusarium) ş.a, manifestă un caracter pronunţat polifag, pentru unele
dintre ele numărul plantelor gazdă fiind foarte mare.
Paraziţii oligofagi atacă un număr mic de specii, din genuri ce aparţin la o singură
familie. Stigmina carpophila, Coryneum beijerinckii atacă numai prunoideele din familia
Rosaceae; speciile diferite de Phragmidium atacă numai speciile genurilor Rosa, Rubus şi
Potentilla din familia Rosaceae; sau Claviceps purpurea care produce cornul secarei la unele
graminee cultivate şi din flora spontană.
Paraziţii monofagi atacă o singură specie sau un număr restrâns de specii de plante
gazdă care aparţin unui singur gen: Taphrina pruni parazitează numai fructele de prun;
Uncinula aceris şi Rhytisma acerinum numai frunzele speciilor de Acer.
Oligofagia şi în mod deosebit, monofagia caracterizează patofitele ajunse la un
parazitism avansat, cum sunt paraziţii obligaţi, datorită reducerii şi specializării
echipamentului lor enzimatic.
La unii paraziţi obligaţi (Erysiphaceae şi Pucciniaceae) s-a constatat existenţa unui
cerc larg de plante gazdă constituit din mai multe specii ale unui gen şi chiar ale unor
genuri diferite, ceea ce ar îndreptăţii considerarea paraziţilor respectivi ca veritabili
polifagi. De exemplu:
Uncinula aceris pe Acer campestris, A. pseudoplatanus, A. platanoides, A.
tataricum şi A. negundo; Phylactinia suffulta pe Alnus glutinosa, Carpinus betulus,
Cornus sanguinea, Corylus avellana, Fagus sylvatica, Fraxinus excelsior;
Gymnosporangium juniperinum ce formează ecidii pe Malus pumilla şi Sorbus
aucuparia iar teleutosporii pe Juniperus communis, J. intermedia, J. sibirica, ş.a.
Cercetările au demonstrat însă, că la toţi paraziţii obligaţi cu astfel de manifestări este
vorba de o polifagie aparentă, în realitate, aceste specii s-au diferenţiat prin specializare,
hibridări încrucişate şi prin selecţie, ceea ce a dus la apariţia unor forme specializate cu
caractere parazitare limitate, strict monofage, capabile să atace o anumită specie de plante
gazdă, varietăţi şi forme ale acesteia.
Formele specializate sunt grupe de forme intraspecifice, care se deosebesc prin
cercul plantelor gazdă pe care le parazitează şi prin unele particularităţi morfologice -
mărimea sporilor. Experimental, s-a constatat că specializarea acestor forme este foarte
strictă, sporii unei forme nu pot infecta plante ce aparţin altei forme specializate.
Numărul formelor specializate variază de la specie la specie, la Phylactinia
suffulta s-au separat 10 forme speciale dintre care menţionăm: P. suffulta f. sp. alni pe
specii de Alnus; P. suffulta f. sp. betulae pe Betula; P. suffulta f. sp. carpini pe Carpinus;
P. suffulta f. sp. coryli pe Corylus; P. suffulta f. sp. oxyacanthae pe Crategus ş.a.
Prin adâncirea specializării fiziologice în cadrul acestor forme s-au separat şi se
separă continuu subunităţi intraspecifice adaptate strict la atacul unor soiuri sau linii de
cultură ale gazdelor specifice, subunităţi numite rase fiziologice.
Rasele fiziologice sunt subunităţi individuale ale unui parazit care au structură
genetică identică dar care se deosebesc prin anumite caractere morfologice (mărimea
sporilor şi ritmul de creştere al miceliului), prin agresivitate şi virulenţă şi prin aria de
răspândire, deosebiri care nu depăşesc limitele variabilităţii speciei respective. Acest tip
de specializare a fost urmărit la plantele de cultură cu valoare economică mare, mai ales
la cerealele atacate de făinare şi rugini. La aceste plante numărul raselor fiziologice
variază de la parazit la parazit, în cazul grâului formele specializate de ciuperci sunt
foarte numeroase: La Puccinia graminis f. sp. tritici se cunosc peste 350 rase , iar la P.
recondita f. sp. tritici 230 rase fiziologice.
Virulenţa şi agresivitatea agenţilor fitopatogeni se datorează însuşirii lor de a
secreta enzime şi toxine, substanţe rezultate în metabolismul celular al bacteriilor şi
ciupercilor înlesnind pătrunderea parazitului în plantele-gazdă.
Enzimele: cele mai numeroase şi cele mai importante sunt exoenzimele deoarece
intervin direct în procesul de infecţie, prin lezarea învelişurilor protectoare ale organelor
plantei-gazdă. a pereţilor celulari şi ai ţesuturilor.
Epiderma cu stratul de cuticulă este ţesutul extern protector al plantelor, constituind
prima barieră în calea pătrunderii paraziţilor.
Un număr mare de ciuperci fitopatogene reuşesc această pătrundere prin secreţia de
cutinază, exoenzimă ce descompune cutina, principala componentă a cuticulei.
Ciupercile saprofite facultativ parazite şi unele bacterii elaborează pectinaza care
acţionează asupra substanţelor pectice din lamelele mediane ale pereţilor celulari, permiţând
pătrunderea intracelulară a parazitului, dezorganizarea ţesuturilor şi formarea putregaiurilor.
Acest grup de ciuperci secretă şi celulaza care descompune celuloza şi citaza care hidrolizează
hemicelulozele, componente ale pereţilor celulari. La paraziţii obligaţi ambele enzime lipsesc.
Una din substanţele cele mei rezistente la biodegradare este lignina din pereţii celulari
lignificaţi, asupra căreia acţionează ligninaza, care se găseşte la paraziţii exclusiv xilofagi
cum sunt ciupercile ce produc putrezirea lemnului. Unele altele specii de ciuperci
xilofage sintetizează şi celulaza alături de ligninaza, fiind capabile să degradeze ambele
componente ale lemnului , producând un putregai alb (specii de Merulius, Trametes,
Ganoderma ş.a.), altele sintetizeză numai celulaza acţionând asupra celulozei şi lăsând
nemodificată lignina, ceea ce determină putrezirea roşie a lemnului (specii de Fomes,
Polyporus ş.a.).
Fitotoxinele sunt produşi de excreţie ai agenţilor fitopatogeni rezultaţi în urma
activităţii vitale a acestora, produşi ce acţionează asupra pereţilor celulari ai plantelor
modificându-le permeabilitatea şi asupra protoplastului blocându-i procesele metabolice,
ceea ce provoacă moartea ţesuturilor.
Compoziţia chimică a fitotoxinelor este foarte variată: acizi organici (malic, citric,
tartric, oxalic), alcool etilic, polizaharide, lipide şi peptide, alcaloizi, unii pigmenţi
(citrina şi betacarotina).
Exofitotoxinele sunt sintetizate şi eliminate continuu de paraziţi, de exemplu
ergotinina, ergotina, ergotoxina din scleroţii de Claviceps, ustilaginina din teliosporii
unor specii de Ustilago, giberelina secretată de Giberella fujikuroi ş.a. Unele fitotoxine sunt
sintetizate de macromicete, cum sunt: muscarina de Amanita muscaria, amanitina şi
faloidina de A. phalloides, care pot produce intoxicaţii foarte grave şi chiar moartea, dacă sunt
consumate de om. Un număr mare de fitotoxine sunt extrase şi folosite în industria
farmaceutică.

1.5. Factorii care influenţează însuşirile agenţilor patogeni

Însuşirile parazitare ale agenţilor fitopatogeni nu sunt constante, deoarece ele pot varia
în funcţie de unii factori interni ai parazitului şi pot fi modificate de acţiunea factorilor de
mediu.
1.5.1. Factorii interni
Sexul parazitului: în general, nu se constată o deosebire evidentă în manifestarea
însuşirilor parazitare. La unele ciuperci heterotalice sunt patogene numai prin miceliile
mascule, cele femele trăind exclusiv saprofit (Mucor hiemalis).
Faza nucleară: fitoparaziţii se comportă diferit în cele trei faze ale ciclului lor
ontogenetic. Ciupercile din subîncrengătura Ascomycotina (cu excepţia ordinului Taphrinales)
sunt virulente şi agresive în haplofază;
Ciupercile din ordinul Taphrinales şi cele din subîncrengătura Basidiomycotina (cu
excepţia ordinului Ustilaginales) sunt virulente şi agresive în dicariofază;
Basidiomicetele din ordinul Uredinales (ciuperci total parazite) sunt virulente şi
agresive atât în haplofază cât şi în dicariofază.
Specializarea fiziologică: Specializarea fiziologică a paraziţilor obligaţi duce la
diferenţierea în cadrul speciei a formelor specializate şi a raselor fiziologice noi, cu virulenţă şi
agresivitate diferită de rasele existente.
Hibridarea: în natură, în urma procesului de înmulţire sexuată, mai ales, la cipercile
heterotalice, apar calităţi noi ca urmare a recombinărilor genetice care au loc în cariogamie. La
formele heterozigote fiecare copulaţie este însoţită de hibridare, ceea ce duce la apariţia de
descendenţi cu însuşiri parazitare modificate, constituind premisele separării de noi rase
fiziologice. Acest fenomen a fost constatată la ciupercile din ordinele Ustilaginales şi
Uredinales.
Mutaţiile: uneori se pot produce o serie de modificări privind proprietăţile patogene
ale ciupercilor sub acţiunea unor variaţii spontane,ducând la apariţia mutaţiilor, care modifică
însuşirile parazitare ale genitorilor.

1.5.2. Factorii externi

Regimul de nutriţie: experimental s-a constatat că unele bacterii şi ciuperci cultivate
pe medii artificiale timp mai îndelungat îşi pierd virulenţa, ne mai fiind capabile să atace ţesuturi
vii (specii de Fusarium), la altele, virulenţa este condiţionată de parcurgerea prealabilă a unui
stadiu saprofit (specii de Botrytis), iar la alte ciuperci virulenţa rămâne neschimbată indiferent
dacă parcurg sau nu o perioadă de nutriţie saprofită (Taphrina sp.). Tot experimental s-a
dovedit că virulenţa agenţilor patogeni se pierde dacă în mediul de cultură se găseşte un
procent ridicat de substanţe azotate şi hidraţi de carbon.

Temperatura: marea majoritate a agenţilor fitopatogeni prezintă o labilitate

destul de mare în raport cu temperatura, fiind capabili să suporte variaţii cuprinse între
0°C şi 33°C. Fiecare agent patogen are constantele sale termice pentru fiecare fază de
dezvoltare. Temperatura minimă este cuprinsă, în general, între 0° - 5°C, cea optimă între
18° - 24°C şi cea maximă între 30° - 33°C. Temperaturile peste 44°C sunt letale pentru
toate microorganismele fitopatogene. Experimental, s-a constatat că schimbarea
condiţiilor termice poate modifica virulenţa şi agresivitatea unor paraziţi vegetali. De
exemplu, prin menţinerea culturilor de ciuperci la temperaturi scăzute s-a constatat
creşterea virulenţei lor.
Umiditatea: mediul umed influenţează virulenţa şi agresivitatea agenţilor
fitopatogeni în funcţie de satisfacerea cerinţelor lor faţă de apă. Ciupercile au nevoie, în
general, de o umiditate atmosferică ridicată (90 - 100%), pentru germinarea sporilor şi
creşterea miceliilor. Există şi ciuperci adaptate la uscăciune (specii de Erysiphaceae), la
care, conidiile formate la o umiditate atmosferică mai redusă (35 - 55%) au o vitalitate mai
mare şi implicit o virulenţă mai pronunţată comparativ cu conidiile formate în condiţii de
umiditate ridicată (80 -97%).
Lumina: ca factor modificator al însuşirilor paraziţilor, lumina este mai puţin
studiată. Ciupercile Erysiphaceae crescute la întuneric prezintă lanţurile de conidii mai
lungi, iar conidiile au virulenţa mai scăzută faţă de cele formate la lumină.
Reacţia solului (pH): acest factor poate influenţa virulenţa şi agresivitatea
agenţilor patogeni care trăiesc în sol. Unii manifestă o agresivitate mai mare în solurile
acide, fiind numiţi paraziţi acidofili sau oxifili, alţii în cele alcaline, numiţi paraziţi
alcalinofili sau litrofili, majoritatea având însă, agresivitate mare în solurile neutre, numiţi
paraziţi neutrofili sau mezantifili, iar un număr restrâns sunt indiferenţi faţă de reacţia
solului numiţi paraziţi astatici. Reacţia solului poate fi modificată prin aplicarea
amendamentelor adecvate, în acest fel se poate reduce virulenţa şi agresivitatea
paraziţilor care atacă organele subterane ale plantelor, împiedicând infecţiile.
Amestecul de germeni patogeni: unii agenţi fitopatogeni pot convieţui pe aceeaşi
plantă gazdă, de exemplu atacurile asociate de rugini cu făinare. Sunt însă şi numeroase
cazuri când paraziţii instalaţi pe o gazdă se exclud reciproc, între aceştia existând raporturi
antagoniste. Pe cunoaşterea acestui antagonism între microorganisme se bazează unele
metode biologice de combatere a bolilor plantelor.

1.6. Răspândirea agenţilor fitopatogeni

În natură, atât în perioada de vegetaţie cât şi de la un an la altul, paraziţii se propagă

prin spori, fie în mod direct, fie pe cale indirectă.
Transmiterea directă a bolilor de la un an la altul se poate face prin seminţe sau
prin organe de înmulţire vegetativă (butaşi, marcote, altoi) în care agentul patogen se
găseşte sub formă de miceliu de rezistenţă sau de spori durabili.
Răspândirea indirectă se face prin intermediul unor factori (apă, vânt, sol) şi prin
vectori (insecte, antofite parazite, om).
După factorii care intervin şi realizează răspândirea indirectă, paraziţii se împart în
modul următor:
-paraziţi pedochori - care se răspândesc şi se transmit prin sol (Agrobacterium
tumefaciens, Pythium de baryanum, Rosellinia necatrix);
-paraziţi anemochori - care se răspândesc prin intermediul curenţilor de aer
(sporii ciupercilor din ordinele Erysiphales şi Uredinales);
-paraziţi hidrochori - care se răspândesc prin intermediul apei (zoosporii
ciupercilor Pythium, Phytophthora, ş.a.), în timpul ploilor, apa antrenează unele bacterii şi
sporii ciupercilor instalate pe diferite organe ale plantelor, răspândindu-i pe frunze şi
ramurile de la nivelurile inferioare (Xanthomonas juglandis, Capnodium salicinum,
Nectria galligena ş.a.), apele provenite din topirea zăpezii şi apele curgătoare transportă
la distanţe mari fragmente de plante conţinând spori de rezistenţă sau scleroţii unor
ciuperci (Phytophthora, Sclerotinia, ş.a.) cât şi seminţele unor antofite parazite (Cuscuta,
Lathrea);
-paraziţi anemohidrochori - care se răspândesc cu ajutorul curenţilor de aer, dar
şi prin intermediul apei, caz întâlnit la ciupercile din ordinul Peronosporales
(Phytophthora fagi la care pseudoconidiile sunt vehiculate de vânt iar zoosporii rezultaţi
se propagă în picăturile de apă de pe cotiledoane până în dreptul stomatelor producând
infecţia);
-paraziţii fitochori – în această categorie se încadrează îndeosebi virusurile, care
se transmit prin intermediul unor antofite parazite cum este Cuscuta, care se instalează pe
plantele virusate şi inoculează virusurile când se instalează pe o plantă sănătoasă din
apropiere.
-paraziţi zoochori - sunt răspândiţi de animale (insecte, moluşte, păsări şi
mamifere) cunoscute sub denumirea de vectori. Unii paraziţi sunt transportaţi pe
suprafaţa corpului vectorului şi sunt numiţi paraziţi epizoochori iar alţii în interiorul
corpului vectorului, numindu-se endozoochori.

1.7. Simptomatologia bolilor plantelor

Planta bolnavă prezintă o serie de modificări morfologice, anatomice,
histologice, citologice, biochimice şi fiziologice, constituind simptomatologia bolii. Cu
studiul studiul acestor modificări se ocupă capitol special al fitopatologiei, patografia.

1.7.1. Modificări anatomo-morfologice

Hipertrofii sau hiperplazii: prezenţa agenţilor patogeni în plantă determină

creşterea şi distribuţia neuniformă a auxinelor care, la rândul lor, favorizează
diviziunea exagerată a celulelor şi proliferarea haotică a ţesuturilor. Hipertrofiile se mai
numesc gale sau cecidii. După modul de formare ele pot fi: gale histoide ce se formează
prin proliferarea celulelor, fiind alcătuite din diferite ţesuturi, predominând cele
parenchimatice şi gale organoide, caracterizate prin formarea de organe noi.
Hipertrofiile apar pe toate organele plantei (Agrobacterium tumefaciens produce tumori
canceroase în special pe rădăcini şi colet, ciupercile din familia Taphrinaceae produc
măturile de vrăjitoare).
Atrofii sau hipoplazii: în acest caz organele plantelor bolnave se dezvoltă
incomplet sau se reduc, apar pe toate organele plantelor şi uneori se pot asocia cu
hipertrofiile (Taphrina pruni produce o hipertrofiere a mezocarpului şi atrofierea
endocarpului lemnos şi al seminţei).
Ofilirea plantelor: acest fenomen poate fi provocat din cauze parazitare, cum sunt
infecţiile virotice şi atacul bacteriilor şi ciupercilor traheifile (Erwinia sp., Fusarium sp.,
Verticillium sp) numit ofilire ireversibilă ce duce la vestejirea totală şi moartea
plantelor şi din cauze neparazitare, fiziologice, datorită transpiraţiei intense, temperaturii
ridicate şi uscăciune, numit ofilire reversibilă, dacă pierderea de apă nu a trecut de o
anumită limită.
Decolorarea sau cloroza: decolorarea plantelor este frecventă şi se poate datora
unor cauze neparazitarea sau unor cauze parazitare: cloroza fiziologică este rezultatul
unui dezechilibru în nutriţia plantei, cauzată de carenţa în fier şi excesul de calciu;
temperatura scăzută şi precipitaţiile abundente provoacă cloroza climatică; lipsa
luminii are ca efect etiolarea plantelor. Cloroza de natură parazitară se manifestă sub formă
de pete de decolorare sau decolorarea întregului organ atacat, în cazul virozelor, petele de
decolorare alternează cu porţiunile verzi ale frunzei, aspect caracteristic de mozaic.
Cloranţia sau fenomenul de înverzire al florilor: se observă frecvent în cazul
virozelor şi micoplasmozelor, fiind consecinţa transformării cromoplastelor în cloroplaste.
Pete colorate: acestea apar în special pe frunze în cazul unor bacterioze şi
micoze, având forme, mărimi şi culori variate. Apariţia lor se datorează distrugerii
clorofilei, acumulării de antocian sau prezenţei miceliului ciupercii (Polystigma rubrum
produce pete roşii pe frunzele de prun, Rhytisma acerinum produce pete negre pe frunzele
de arţar, Microsphera alphitoides provoacă pete albe, pâsloase pe frunzele de stejar).
Necroza ţesuturilor sau arsurile: se caracterizează prin modificarea
accentuată a ţesuturilor şi moartea acestora. Necrozele pot afecta întregul organ atacat sau
pot avea aspect de pete necrotice şi dungi. La nivelul necrozelor ţesuturile se brunifică şi se
înnegresc.
Ciuruirea frunzelor se datorează fenomenului de desprindere a ţesuturilor
necrozate la nivelul frunzelor, de exemplu, Taphrina polyspora care produce ciuruirea
frunzelor la arţar.
Putregaiurile: reprezintă simptome ale bacteriozelor şi micozelor şi se pot
manifesta pe toate organele plantelor. Lemnul arborilor atacaţi trece prin diferite stadii
de putrezire. La exterior, putregaiul se poate manifesta fie sub formă de decolorări sau
pete albe de celuloză fără afectarea plasticităţii lemnului, în acest caz fiind de tip corosiv
(putrezirea produsă de Trametes pini), fie prin colorarea lemnului în brun-închis, urmată
de pierderea calităţilor lemnului, când este de tip distructiv (putrezirea produsă de
Merulius lacrymans).
Transformarea organelor: în unele boli se observă transformarea şi chiar
dispariţia unor organe şi înlocuirea acestora cu formaţiuni ale parazitului. La secara
atacată de ciuperca Claviceps purpurea în locul boabelor din spic se dezvoltă formaţiunile
de rezistenţă ale ciupercii numite scleroţi de culoare neagră şi aspect cărbunos.
Căderea frunzelor, mugurilor, florilor, fructelor: poate fi provocată de cauze
neparazitare: brumă, îngheţ, secetă, temperaturi ridicate şi de cauze parazitare: înroşirea şi
căderea acelor la răşinoase (ciupercile din genul Lophodermium), defolierea de primăvară
a plopilor (ciupercile din genul Venturia).
Modificări de habitus şi simetrie: la unele plante bolnave se poate observa
schimbarea portului din târâtor în erect şi invers, apariţia nanismului, asimetria frunzelor,
apariţia simetriei zigomorfe în locul celei radiare la unele flori.
 Capitolul II
VIRUSURI FITOPATOGENE - VIROZE
2.1 Definiţie, structură
Virusurile fitopatogene sunt entităţi patogene acelulare, submicroscopice, de
natură nucleoproteică, alcătuite dintr-un acid nucleic (ARN sau AND) şi proteine, cu
proprietatea de a se multiplica exclusiv în celulele plantei gazdă, producând boli sistemice
sau generalizate numite viroze.
Virozele plantelor sunt produse de virusuri cu dimensiunile cuprinse între 120-1720
mµ pe 10-20 mµ în cazul alungite şi 17-130 mµ pentru cele izometrice şi pot fi
flexuoase sau rigide (fig. 1.)
Datorită dimensiunilor foarte mici, virusurile, pot fi observate numai cu ajutorul
microscopului electronic, iar virozele nu pot fi identificate decât pe baza simptomelor
produse pe plantele atacate.
Virusul complet se numeşte virion şi este alcătuit din genom viral şi capsidă de
natură proteică.
Genomul viral este reprezentat, de regulă, de ARN sau ADN purtători ai
informaţiei genetice, reprezentând 5-37% din greutatea moleculară totală a virionului.
Virusurile "goale" (fără genom) pot folosi informaţia genetică dată de acidul nucleic ce
aparţine altui virus, numit "helper".
Capsida proteică protejează genomul şi se comportă ca antigen, imunogen
reprezientând 63-95% din greutatea moleculară a virusului. Ea este formată din subunităţi
proteice numite capsomere care diferă de la virus la virus în ceea ce priveşte numărul,
dimensiunile şi forma. La unele virusuri, capsidă are un înveliş numit peplos cu rol în
asigurarea stabilităţii virionului. Virusurile cu peplos se numesc virusuri "acoperite", iar
cele lipsite de acest înveliş, virusuri "nude".
Ca elemente chimice, virionii conţin carbon (46-53%), hidrogen (6,5-7,6%), azot
(14,6-17%), sulf (0,2-1,3%), fosfor (0,4-4,1%), hidraţi de carbon (2,3-18%) şi cenuşă (1,5-
5,7%).

Fig.1. Forma relativă şi structura virusurilor fitopatogene (Popescu, p28)

2.2. Proprietăţile virusurilor

Ultrafiltrabilitatea - proprietatea virusurilor fitopatogene de a trece prin cele
mai fine filtre de porţelan poros şi prin ultrafiltrele de colodiu.
Proprietatea de a cristaliza - prin metode fizico-chimice ceea ce le apropie de
substanţele de natură anorganică.
Greutatea moleculară - particulele de proteină virus au greutatea moleculară foarte
mare, variind între 8 şi 50 milioane daltoni.
Biotropismul pozitiv - proprietatea virusurilor de a se multiplica numai în celulele
vii, în afara acestora sunt stabile şi inerte şi nu se pot multiplica datorită lipsei
echipamentului enzimatic, deci a unui metabolism propriu. Datorită biotropismului pozitiv
sau parazitismului obligat, virusurile nu pot fi cultivate pe medii artificiale de cultură.
Stabilitatea în suc celular sau longevitatea "in vitro" - sucul celular extras din
plantele virusate îşi pierde capacitatea de infecţie după un anumit timp. Perioada scursă de
la extragerea sucului celular până la pierderea capacităţii de infecţie se numeşte longevitate
"in vitro". Această proprietate variază, în funcţie de virus, de la câteva ore până la un an.
Diluţia limită - reprezintă gradul de diluţie pe care îl poate suporta sucul extras
din plantele virusate până îşi pierde capacitatea de infecţie. Cea mai mare diluţie capabilă să
producă infecţii se numeşte diluţie limită şi poate ajunge la l/1000000.
Temperatura de inactivare - este temperatura minimă la care sucul celular extras
dintr-o plantă virusată păstrat timp de 10 minute îşi pierde capacitatea de infecţie şi variază
în funcţie de virus între 42 şi 93°C, majoritatea pierzându-şi capacitatea de infecţie la 55-
70°C. Această temperatură, numită şi punct de inactivare termică, are valori mai scăzute în
cazul inactivării virusurilor "in vivo" decât "in vitro" şi dă posibilitatea tratării plantelor
prin termoterapie.
Rezistenţa la presiune - unele virusuri pot rezista la presiuni de 8000 atmosfere.
Sarcina electrică a virusurilor este negativă şi la electroforeză, acestea se îndreaptă
spre polul pozitiv.
Proprietatea antigenică - reprezintă capacitatea virusurilor de a provoca
reacţii serologice specifice, proprietate folosită pentru diagnosticarea diferitelor viroze.
Rezistenţa la temperaturi extreme - majoritatea virusurilor fitopatogene sunt
inactivate repede în condiţii de uscăciune, excepţie face virusul mozaicul tutunului (VMT),
care şi-a păstrat capacitatea de infecţie 32 de ani în plantele erborizate, în schimb,
rezistă foarte bine la temperaturi scăzute, suportând temperatura de - 180°C.
Infuenţa pH-ului - cesta influenţează negativ asupra virusurilor prin valorile
extreme, de aciditate şi alcalinitate.
Influenţa substanţelor chimice - virusurile nu sunt inactivate de diferiţi solvenţi
organici, cum ar fi cloroformul, eterul, acetona, dar în prezenţa alcoolului, acizilor
ascorbic, azotic, clorhidric, fenic, precum şi a razelor X, ultraviolete, virusurile
fitopatogene îşi pierd infecţiozitatea.

2.3. Transmiterea virusurilor şi răspândirea lor în plante

Cunoaşterea modului de transmitere a virusurilor în perioada de vegetaţie şi de la

un an la altul, foloseşte la elaborarea metodelor de profilaxie şi terapie a fitovirozelor. În
natură virusurile se transmit prin mai multe căi:
- virusurile se pot transmite în timpul executării lucrărilor de întreţinere, fie
prin atingerea directă a plantelor bolnave de cele sănătoase, fie prin intermediul uneltelor
;
- prin insecte, în special din ordinul Homoptera, care odată cu sucul celular
absorb şi virusurile pe care le transmit apoi prin înţepare altor plante ;
- prin intermediul materialului săditor recoltat de la plantele bolnave ;
- prin sol se transmit numai virusurile foarte rezistente ;
- prin cuscută transmiterea se realizează când această plantă trece de pe o plantă
virusată pe alta sănătoasă;
După pătrunderea în planta - gazdă, virusurile se decapsidează, permiţând
multiplicarea acidului nucleic în nucleul celulei gazdă, urmat de transportul noii catene
nucleice în ribozomi, unde se sintetizează proteinele virale.

2.4. Circulaţia virusurilor în plantă

Virusurile circulă în plantă prin parenchim, floem şi rar prin xilem. Din celulă în
celulă circulaţia se face prin plasmodesme cu ajutorul curenţilor citoplasmatici, sub
formă de ARN "liber" de capsidă şi cu viteză relativ scăzută, în floem virusurile sunt
antrenate pasiv de curentul de sevă elaborată, viteza fiind mai mare; în timpul deplasării
prin floem virusurile nu se multiplică, deoarece celulele acestui ţesut nu au nuclei, de care
este strict legată sinteza acidului nucleic viral.
In cazuri rare, virusurile circulă şi prin xilem, fiind antrenate de curentul
ascendent de sevă brută. Când deplasarea virusurilor se face prin ţesutul conducător,
infecţia plantei este sistemică sau generalizată. În general, viteza de circulaţie variază
mult, virusul parcurgând în medie de la câţiva microni până la un centimetru pe oră.

2.5. Simptomatologia virozelor plantelor

Simptomatologia virotică este rezultatul unor modificări iniţiate de virusuri, cele

mai importante fiind cele fiziologice cu caracter biochimic şi funcţional, anatomice şi
morfologice.
Modificările fiziologice cu caracter biochimic: se manifestă prin scăderea
cantităţii de clorofilă şi creşterea celei de xantofilă şi caroten din celulele plantelor şi
acumularea de gome în ţesutul conducător lemnos.
Modificările funcţionale: afectează funcţiile vitale ale plantei virusate prin
scăderea intensităţii fotosintezei, în general, proporţional cu suprafaţa ţesuturilor
atacate; intensitatea transpiraţiei scade, de obicei, dar uneori poate creşte; respiraţia
plantelor virusate variază, în primele faze ale infecţiei virale creşte ca intensitate, după care
scade.
Modificările anatomice: induse la plante de către virusuri se manifestă prin :
- alterarea membranelor celulare;
- fragmentarea cloroplastelor urmată de resorbţie;
- fragmentarea vacuomului;
- micşorarea şi deformarea nucleului;
- alterarea floemului ş.a;
Modificările morfologice: rezultă în urma acumulării modificărilor
fiziologice şi anatomice şi au drept rezultat apariţia modificărilor morfologice, uşor de
observat şi care stau la baza descrierii bolilor virotice. Foarte frecvente sunt modificările
hipoplazice (dezvoltarea insuficientă a unui ţesut din cauza nutriţiei deficiente ca urmare
a infecţiei virale) manifestate prin :
-mozaicul frunzelor - pete verzui, galbene sau albicioase ce alternează cu
porţiuni normale, verzi, dând frunzelor un aspect marmorat;
-cloroza (decolorarea verde-gălbuie) a frunzelor ;
-modificarea morfologiei frunzelor - duce la dezvoltarea unor foliole aciculare,
frunze puternic deformate;
-pătări inelare (clorotice sau neclorotice) - pe frunze, lujeri şi fructe ;
-necroze (arsuri) - alterarea profundă a celulelor şi ţesuturilor urmate de moartea
lor, manifestându-se sub formă de pete circulare, inelare, alungite de culoare galben-brună;
Identificarea virusurilor se poate face prin metode de laborator (teste serologice,
microscopie electronică) sau în teren, pe baza plantelor test (cunoscute ca foarte sensibile
la anumite viroze).

2.6. Nomenclatura virusurilor fitopatogene

În nomenclatura virusurilor se remarcă:

- sistemul cu numere al lui K.M. Smith: virusul fiind denumit după numele latin de
gen al plantei gazdă principale, urmat de cuvântul virus şi de un număr de ordine care
indică ordinea cronologică în care au fost descoperite diferite virusuri ale unei plante, ex.
mozaicul trandafirului - Rosa virus 1.
- nomenclatura binară latină propusă de F.O. Holmes, care denumeşte virusul cu
două cuvinte: primul, corespunzând genului, reprezintă simptomul principal iar al doilea,
corespunzând speciei, numele latin al plantei gazdă principale sau o particularitate a
virusului, ex. viroza fagului - Tomato black ring virus.

2.7. Virozele plantelor forestiere

Viroza acerineelor -Abelia latent tymovirus

Se manifestă prin apariţia unor cloroze în lungul nervurilor, iar frunzele se încreţesc şi
se micşorează.
Viroza fagului - Tomato black ring virus
La fagii în curs de uscare, apar frecvent virusuri din grupe diferite care joacă un rol
important în debilitarea fiziologică a arborilor.
Viroza fagului este produsă de un nepovirus, iar simptomele specifice bolii se
manifestă prin pete inelare clorotice sau mozaicate pe frunze.
De pe frunzele de fag a fost izolat şi un alt tip de virus (potivirus), ca prezentau ca
simptome dimensiuni reduse, pete clorotice şi aspect mozaicat al limbului.
Viroza frasinului - Arabis mosaic nepovirus
Provoacă simptome ce constau în pete clorotice şi reducerea puternică a
foliolelor, până la forme aciculare.
Viroza sau mozaicul plopilor - Poplar mosaic carlavirus
Boala se manifestă prin pete de coloare verde-gălbuie, galben-portocalii sau brune,
punctiforme apoi confluente, la început rotunde apoi colţuroase sau alungite. Petele pot ocupa
întreg limbul frunzei şi pot avea şi un aspect mozaicat. Când atacul este foarte puternic petele
pot apare şi pe lujeri. Uneori, singurul simptom al bolii este reducerea creşterilor.
Viroza salcâmului -Arabis mosaic nepovirus
Boala este produsă probabil de unul din virusurile tutunului (VMT) şi se manifestă prin
foliole cu pete gălbui cu aspect mozaicat.
Viroza stejarului - Oak ringspot virus
Este produsă de un grup de virusuri, având ca simptome nanismul foliar şi pete
clorotice punctiforme, pete clorotice inelare sau sub formă de benzi, deformarea frunzelor.
Viroza zmeurului - Rubus virus 1 Smith
Frunzele atacate prezintă pete galben-verzui, de forme neregulate, cu aspect
mozaicat şi se deformează.
Alte viroze :
Viroza nucului - Cherry leaf rool nepovirus - se manifestă prin pete liniare de
culoare neagră pe frunze;
Viroza mesteacănului - Cherry leaf nepovirus - pete circulare clorotice pe
frunze;
Viroza ulmului - Elm mottle ilarvirus - pete inelare şi alungite, clorotice situate
în lungul nervurilor;
Viroza păducelului – Plum pox potyvirus - pete clorotice pe frunze;
Mozaicul mărului - Prunus virus 2 Smith - decolorarea mozaicată a
frunzelor;
Mozaicul trandafirului - Rosa virus l (White) - pătarea mozaicată a
frunzelor;
 Capitolul III
MICOPLASME FITOPATOGENE – MICOPLASMOZE

3.1. Definiţie, structură, clasificare

Micoplasmele reprezintă un grup de microorganisme unicelulare, procariote care
produc boli la plante numite micoplasmoze.
Celulele de micoplasma sunt delimitate de mediul extern printr-o membrană
elementară ce protejează citoplasmă, acizii nucleici (AND şi ARN), ribozomii şi
enzimele. Datorită lipsei peretelui celular, care să le confere o formă stabilă, prezintă un
polimorfism accentuat, cu mai multe tipuri morfologice de celule:
- corpusculi elementari sferici cu diametrul de 50-100 mµ;
- celule sferice cu diametrul de 100-300 mµ;
- celule mari sferice sau ovoide cu diametrul de 400-1000 mµ;
- forme filamentoase de l-2 µm lungime şi 0,02-0,3 µ m grosime;
- formaţiuni neuniforme;
- celule mari;
Micoplasmele prezintă unele proprietăţi ce le aseamănă cu virusurile: filtrabilitatea,
sensibilitatea la cloroform şi eter, reacţia serologică, dimensiunea genomului, din această
cauză, bolile de tipul clorozelor şi proliferărilor la plante au fost descrise ca viroze până în
1967, când cercetătorii japonezi au descoperit că aceste boli sunt produse de micoplasme.
Micoplasmele au fost considerate forme "L" stabile, derivate din eubacterii care şi-au
pierdut capacitatea de sinteză a peretelui celular ("L" semnifică iniţiala Institutului "Lister"
unde au fost descoperite de Kleineberger), datorită proprietăţilor care le apropie de
bacterii:
- dezvoltarea pe medii artificiale acelulare care conţin aminoacizi, vitamine, steroli
şi ser de cal;
- proprietăţile fermentative;
- sinteza substanţelor proteice;
- aspectul coloniilor pe medii solide;
- rezistenţa la penicilină;
- sensibilitatea la şoc osmotic;
Cercetările de genetică moleculară au infirmat această ipoteză deoarece genomul
micoplasmelor este mult mai mic şi nu există omologie genetică între ADN-ul
micoplasmelor şi cel al bacteriilor de tip "L".
Micoplasmele se multiplică prin diviziune directă sau înmugurire, procese ce au loc
în floemul plantelor atacate mediu bogat în vitamine, glucide, hormoni, enzime. Sunt
sensibile la şoc osmotic şi temperaturi ridicate, fiind distruse la 50°C în 6 ore. Prin tratarea
plantelor cu antibiotice simptomatologia micoplasmozelor dispare, ceea ce nu se întâmplă
în cazul virozelor.
Grupul Mycoplasma ocupă o poziţie intermediară între virusuri şi bacterii, încadrare
care nu implică o relaţie filogenetică, ci reflectă gradul de complexitate structurală şi
biochimică a micoplasmelor în comparaţie cu celelalte grupe de microorganisme.
Micoplasmele sunt încadrate în Phyllum Protophya, clasa Mollicutes, ordinul
Mycoplasmatales, cu trei familii, fiecare cu câte un gen:
- familia Mycoplasmataceae cu genul Mycoplasma (ADN cu greutatea
moleculară de 5x10 daltoni);
- familia Acholeplasmataceae cu genul Acholeplasma (ADN cu greutatea
moleculară de 10 daltoni);
- familia Spiroplasmataceae cu genul Spiroplasma (ADNcu greutatea moleculară
de 10 daltoni).
 3.2. Căile prin care se transmit micoplasmele în plante
Propagarea infecţiilor se produce, în special, prin intermediul insectelor din
ordinul Homoptera, care se hrănesc cu sucul celular al vaselor floemice şi preiau odată
cu hrana şi corpusculii de micoplasmă pe care îi transmit prin înţepare altor plante.
Transmiterea micoplasmelor se poate face şi prin cuscută şi prin altoire.
3.3. Simptomatologia micoplasmozelor la plante
Micoplasmozele sunt boli sistemice, care produc o dereglare a metabolismului plantei
gazdă şi cauzează o simptomatologie complexă sub aspect citologic, biochimic şi
morfologice.
Modificări citologice şi biochimice
În cazul multor micoplasmoze s-au evidenţiat:
- hipertrofierea, necrozarea şi fluorescenţa anormală a floemului;
- modificări ale formei nucleului;
- leziuni la nivel celular;
- creşterea acidului ascorbic şi glucidelor în frunze;
- creşterea conţinutului de alcaloizi;
- scăderea azotului amoniacal şi creşterea fracţiunilor fosforice cu moleculă
mică; Modificări enumerate pot fi utilizate în diagnosticarea acestei boli.

Modificările morfologice - manifestate prin reacţii vizibile ale plantei pot fi

grupate în hiperplazii, hipoplazii, metaplazii, simptome hipercromatice ş.a.:
Hiperplazia: constă în dezvoltarea excesivă a unui ţesut în urma unor diviziuni
celulare rapide şi declanşarea unor procese proliferative prin care se formează un
număr mare de lăstari anormali din mugurii dorminzi, plantele căpătând un aspect de
tufă deasă sau „mătură de vrăjitoare".
Hipoplazia: se manifestă prin dereglări în procesele de biosinteză al clorofilei
rezultând cloroza parţială sau generală a frunzelor, prin modificări de creştere - nanism
(reducerea dimensiunilor organelor sau plantei).
Metaplazia: constă în transformarea celulelor, ţesuturilor sau diferitelor organe ale
plantei, cum este de exemplu, filoidia, când are loc o metamorfoză retrogradă, în sensul
că organele florale se transformă în frunze.
Simptomele hipercromatice: se referă la modificarea culorii organelor plantei,
frecventă fiind virescenţa sau înverzirea florilor produsă prin transformarea
cromoplastelor în cloroplaste.

3.4. Micoplasmozele plantelor forestiere

Mături de vrăjitoare la salcâm

Boala este răspândită în estul S.U.A şi în multe ţări europene printre care şi România.
Specia cea mai sensibilă este Robinia pseudacacia L.
Simptome: Plantele atacate prezintă o simptomatologie specifică manifestată prin
ramificarea puternică a rădăcinilor şi coroanei sub formă de mături de vrăjitoare. Din
mugurii dorminzi se dezvoltă un număr mare de lăstari secundari care au o poziţie erectă,
frunzele clorozate şi reduse. Ramurile cu simptome de proliferare nu rezistă la ger şi degeră
în timpul iernii.
Agentul patogen. Celulele de micoplasmă care produc această boală au dimensiuni
cuprinse între 80-1000 mµ situate în vasele floemice.
Mături de vrăjitoare la frasin
Boala este foarte frecventă în S.U.A., gazda principală fiind Fraxinus americana L.
Simptome: Ramurile au o poziţie anormală, erectă, cu numeroşi lăstari, frunzele
sunt fusiforme, reduse, clorotice. Ramurile cu astfel de lăstari au aspect de mături de
vrăjitoare, iar arborii atacaţi intră în declin şi se usucă.
Agentul patogen. Particulele de micoplasmă sunt predominant sferice, cu
diametrul de 100-500 mµ , dar şi mari alungite sau ovoide până la 1µ m.
Particulele au o membrană unitară cu grosimea de 100 Å.
Mături de vrăjitoare la salcie
Agentul patogen este frecvent în naturale Salix rigida Muhl., experimental fiind
inoculat la Salix caprea L.
Simptome. Se caracterizează prin apariţia unui număr mare de ramuri din mugurii
axilari dorminzi. Ramurile devin erecte, subţiri şi cu frunze mai mici şi cloroza nervurilor.
Agentul patogen. Celulele de micoplasmă au fost semnalate în vasele floemice şi au o
membrană elementară de 100 Å.
Necroza floemului la ulm
Boală frecventă în unele state din S.U.A., pe speciile Ulmus americana L., Ulmus alata
L. şi Ulmus pumila L.
Simptome. Semnele bolii apar la vârful ramurilor, coroana arborilor atacaţi se răreşte,
frunzele de la vârful ramurilor se răsucesc spre partea superioară, devin clorotice, casante şi
cad. Parenchimul floemic de la nivelul rădăcinilor suferă procese hipertrofice şi necrotice şi
arborii se ofilesc.
Agentul patogen. Corpusculii de micoplasmă au dimetrul de 300-1000 µm şi prezintă
un pleomorfism accentuat.
Nanismul murului
Boala se întâlneşte frecvent în ţările europene fiind localizată pe specii ale genului Rubus,
foarte sensibilă fiind Rubus idaeus L.
Simptome. Plantele bolnave prezintă următoarele simptome: dereglări ale procesului
de creştere manifestate prin nanism, apariţia unui număr mare de lăstari tineri, filoidie şi
aspermie.
Agentul patogen. Particulele de micoplasmă au dimensiuni cuprinse între 200 - 400
mµ.
 Capitolul IV
BACTERII FITOPATOGENE – BACTERIOZE

4.1. Definiţie, morfologie şi structură

Bacteriile sunt organisme unicelulare, corpul lor vegetativ fiind reprezentat printr-
un dermatoplast - unitate morfologică constituită din membrană, citoplasmă vâscoasă şi
substanţă nucleară.
Se împart în bacterii adevărate (Eubacterii) şi bacterii de tip particular (BTT), cum
sunt micoplasmele (BTM) şi richeţiile (BTR).
Studii asupra eubacteriilor au fost întreprinse de E.F. Smith, considerat iniţiatorul
fitobacteriologiei, iar la noi în ţară, bazele acestei ştiinţe au fost puse de Tr. Săvulescu V.
Severin et al., (1985).
Bacteriile pot fi izolate sau asociate, formând colonii sau cenobii (fig.2)
Bacteriile prezintă o mare diversitate de forme:
- sferice, denumite coci (Coccus); care pot fi izolaţi sau grupaţi - diplococi,
triplococi, tetracoci, stafilococi;
- cilindrice, numite bacili (Bacillus, Bacterium), cu lungimea de 0,6-4,0 µm – 1-2 şi
lăţimea de 0,3-1,4 µm – 0,5-0,8 µm;
- bastonaşe curbate într-un plan, în formă de virgulă, numite vibrioni (Vibrio);
- spiralate, numite spirili sau spirocheţi după forma spiralelor larg-elicoidale
(Spirillum), strâns-elicoidale (Spirocheta);
- filamentoase; acestea alcătuiesc un grup separat ce cuprinde
actinomicetele (Actinomycetes);
Celulele pot avea cili sau flageli cu ajutorul cărora se realizează deplasarea; după
numărul şi dispoziţia acestora bacteriile pot fi:
- monotriche, prevăzute cu un singur cil polar;
- lofotriche cu mai mulţi cili grupaţi la un pol;
- amfitriche cu cili grupaţi la cei doi poli;
- peritriche cu cili pe toată suprafaţa celulei;
Bacteriile lipsite de cili sau flageli sunt denumite atriche şi se deplasează prin
mişcare browniană.
Fig.2. Diferite forme de bacterii şi dispoziţia cililor la bacteriile mobile (Marcu,p
43)
Celula bacteriană prezintă două categorii de structuri:
-obligatorii: peretele celular, membrana citoplasmatică, mesosomii, citoplasma,
materialul nuclear, ribozomii, vacuolele, incluziunile şi facultative: capsula, stratul
mucos, cilii, pilii, fimbriile;
Peretele celular este alcătuit din substanţe celulozice şi albuminoide îndeplinind
anumite funcţii: susţinerea şi protecţia conţinutului celular, rol în adsorbţia şi fixarea
diferitelor substanţe, receptor pentru bacteriofagi, participă la diviziunea celulară.
Membrana citoplasmatică este formată din proteine şi lipide şi reprezintă
bariera osmotică de permeabilitate selectivă a diferitelor substanţe.
Mesosomii sau corpii periferici reprezintă un sistem membranos format prin
invaginarea membranei citoplasmatice menţinând legătura dintre aceasta şi nucleoid.
Citoplasmă este un sistem coloidal complex format din proteine, A.R.N, lipide,
glucide, hidraţi de carbon, apă, substanţe minerale, fără organite citoplasmatice.
Citoplasmă este acidă (pH între 3,0 şi 4,5) şi prezintă două reacţii de colorare:
„reacţia Gram” şi „reacţia de acidorezistenţă” care servesc la determinarea bacteriilor;
majoritatea bacteriilor fitopatogene sunt Gram-negative şi neacidorezistente.
Materialul nuclear sau nucleoidul nu prezintă membrană nucleară ci se află
răspândit difuz în partea centrală a celulei bacteriene. Este alcătuit din filamente fine de
A.D.N. cu greutatea moleculară de 2,8 x 109 daltoni, fiind legat de membrana
citoplasmatică prin mesosomi, invaginări ale membranei respective.
Ribozomii sunt formaţiuni citoplasmatice de formă sferică ce se găsesc liberi
în citoplasmă îndeplinind un rol esenţial în sinteza substanţelor proteice.
Vacuolele sunt formate din diferite substanţe dizolvate în apă si înconjurate de
o membrană lipoproteică (tonoplast) cu rol în reglarea presiunii osmotice .
Incluziunile citoplasmatice. Cele mai importante pentru bacteriile fitopatogene
sunt incluziunile lipidice şi polizaharidice (glicogen şi amidon bacterian).
Capsula şi stratul mucos sunt de natură lipoproteică cu aspect gelatinos, care pot
forma un strat fin în jurul celulei – microcapsula, un înveliş dens - capsula, o
masă amorfă - statul mucos cu rol în patogeneză, inhibând componenta reactivă a
celulelor gazdă, răspunzătoare de reacţia de recunoaştere a bacteriei de către
plantă.
Cilii sau flagelii sunt apendici filamentoşi dispuşi la suprafaţa bacteriilor mobile.
Pilii sunt apendici filamentoşi, pericelulari cu ajutorul cărora are loc fixarea
bacteriilor de celulele plantelor, intervenind în conjugare şi bacteriofagie.
Fimbriile sunt formaţiuni filamentoase polare sau pericelulare cu rol în nutriţie
şi respiraţie.

4.2. Înmulţirea bacteriilor

Se realizează prin diviziunea celulelor - bipartiţie sau sciziparitate. In cazul în care
condiţiile de mediu sunt nefavorabile, unele bacterii sporulează, sporii rezistând la
temperaturi de 100-130°C, majoritatea bacteriilor fitopatogene sunt însă asporogene.
După modul de nutriţie bacteriile pot fi autotrofe, când îşi sintetizează hrana
prin fotosinteză (bacterii fotosintetizatoare-Rhodothyobacterii) sau chimiosinteză
(bacterii sulfuroase, nitrificante, feruginoase) şi heterotrofe (saprofite, parazite,
simbionte), când se hrănesc cu substanţele organice ale substratului gazdă.
4.3. Transmiterea bacteriilor fitopatogene
Bacteriile fitopatogene se transmit:
-prin seminţe- transmitere
germinativă;
-prin butaşi tuberculi, bulbi, altoi infectaţi - transmitere
vegetativă;
-prin sol;
-plante gazdă din flora spontană.
În natură, bacteriile fitopatogene pot fi vehiculate prin intermediul apei -
hidrochorie, prin animale - zoochorie, prin intermediul omului - antropochorie.

4.4. Patogeneza bacteriozelor

În evoluţia unei boli bacteriene se disting următoarele faze: contaminarea plantelor,
pătrunderea bacteriilor, infecţia, incubaţia şi manifestarea bolii.
-contaminarea - are loc la nivelul organelor aeriene sau subterane ale plantei;
-pătrunderea bacteriilor fitopatogene se face de obicei prin deschiderile
naturale ale plantei - stomate, lenticele, hidatode, alteori prin leziunile produse de
grindină, ger, temperaturi ridicate, insecte, nematozi, practici culturale;
-infecţia - reprezintă faza în care are loc înmulţirea bacteriilor în celulele plantei
gazdă, pe seama substanţelor nutritive ale acesteia;
-incubaţia - reprezintă perioada scursă de la realizarea infecţiei şi până la
apariţia simptomelor şi poate varia între 7 - 2 0 zile, în funcţie de bacterie, planta-gazdă şi
factorii de mediu;
-manifestarea bolii - imediat după infecţie sau după o perioadă latentă, apar
simptomele specifice prin care se manifestă bacterioza;
Bacteriile se dezvoltă în planta-gazdă intercelular şi intracelular, iar răspândirea se
face prin xilem şi floem cu o viteză de 5 mm până la 5 cm pe oră. În cursul răspândirii,
enzimele şi toxinele bacteriene produc distrugerea pereţilor celulari, a lamelei mediane,
a membranelor celulare provocând moartea celulelor ce se exteriorizează prin necroze sau
brunificări.

4.5. Simptomele produse de bacterioze la plante

Bacteriozele pot avea un caracter localizat la nivelul organelor plantei: rădăcini,

tulpini, frunze, flori, fructe, sau un caracter sistemic, generalizat (traheobacterioze).
Plantele atacate de bacterii, prezintă modificări biochimice, fiziologice şi anatomo -
morfologice.
Modificările biochimice au fost constatate la nivelul tumorilor canceroase provocate
de Agrobacterium tumefaciens, unde s-a observat o acumulare de azot neproteic şi auxine.
Modificări fiziologice - în cazul proceselor fiziologice, bacteriile determină o scădere
a fotosintezei, transpiraţiei şi o creştere a respiraţiei şi temperaturii ţesuturilor. Modificările
biochimice şi fiziologice duc la apariţia unor modificări anatomo-morfologice.
Modificări anatomo-morfologicece se manifestă prin decolorări şi pătări ale
frunzelor, florilor, lujerilor (Erwinia, Xanthomonas); necroze (Pseudomonas); cancere de
rădăcină, tulpină, ramuri (Agrobacterium, Pseudomonas) putregaiul umed al seminţelor,
fructelor (Xanthomonas, Erwinia); ofilirea frunzelor şi rărirea coroanei (Erwinia).

4.6.Bolile produse de bacteriile fitopatopatogene – bacterioze

Cancerul bacterian al coletului, rădăcinilor şi tulpinii (Agrobacterium

tumefaciens)
Agentul patogen. Agrobacterium tumefaciens (Smith et Towns.) Conn., Eubacteriales/
Rhizobiaceae, bacterie în formă de bastonaş, de 1-3 x 0,4-0,8 µm, cu un singur cil polar,
Gram-negativă, neacidorezistentă, asporogenă şi aerobă. Se localizează în spaţiile
intercelulare ale tumorilor într-o masă gelatinoasă şi poate migra prin spaţiile intercelulare
formând cordoane bacteriene lungi (fig.3.)
Gazdă - Răspândire. Boala are o largă răspândire, parazitând peste 180 specii de
plante, la noi fiind foarte frecventă pe speciile din familia Rosaceae şi în special pe pomii
fructiferi, dar şi pe esenţele forestiere (nuc, salcie, castan, alun, tuia, plop - în special cei din
secţia Leuce).
Răspândirea agentului patogen se face prin butaşi recoltaţi de la plantele bolnave, apa
de irigaţie, nematode, insecte şi uneltele utilizate la operaţiunile culturale. Solurile compacte,
umede şi reci favorizează infecţia.
Simptome. Boala se manifestă prin formarea, pe toate organele plantei, dar în special
pe rădăcini şi colet, a unor excrescenţe numite cancere sau tumori. Tumorile pot fi de două
tipuri:
- tumori moi, mici, netede, de culoare verzuie, formate din ţesut parenchimatic şi care
la sfârşitul perioadei de vegetaţie se zbârcesc, se usucă şi se desprind de pe plantă infectând
solul.
-tumori tari, lemnoase, cu suprafaţa neregulată, persistente, atingând 15-20 cm în
diametru. Formarea tumorilor se datorează diviziunilor exagerate ale celulelor sub
acţiunea toxinelor bacteriene. Uneori se formează tumori metastazice, care apar la distanţă
faţă de tumora principală, datorate unei endotoxine care migrează în ţesuturile plantei
atacate.
Pe rădăcini se observă un tip de cancer manifestat prin ramificarea exagerată a
acestora rezultând aglomerări de „rădăcini firoase". Prezenţa cancerelor la nivelul
rădăcinilor şi coletului afectează creşterea şi dezvoltarea arborilor.
Pagube. Boala produce mari pagube în pepiniere, ducând la declinul fiziologic
al puieţilor, slăbirea vigorii de creştere şi a rezistenţei la factorii de stres, astfel încât
pierderile pot fi foarte mari.
Prevenire - Combatere. Se va evita amplasarea pepinierelor în terenuri
argiloase, umede şi reci care favorizează infecţia. Se va face control fitosanitar riguros în
pepiniere şi distrugerea materialului infectat, evitarea rănirii puieţilor în timpul repicajelor
sau întreţinerii culturilor. Solul din pepiniere va fi dezinfectat cu policlorură de benzol.
în solele afectate de boală este recomandat să se cultive graminee câţiva ani, care nu sunt
atacate de această bacterie, în arboretele în care se semnalează bacterioza, exemplarele
bolnave vor fi extrase şi îndepărtate şi se va recurge la plantaţii cu specii rezistente.
Materialul sănătos provenit din pepiniere infectate va fi tratat preventiv, înainte
de plantare prin introducerea sistemului radicular într-un amestec format din sulfat de
cupru 5%, argilă şi nisip, iar butaşii se pot trata cu Captan 0,2% sau Formalină 1%.
Fig. 3. Cancerul bacterian produs de Agrobacterium tumefaciens (Smith et
Towns.) Conn. (Marcu p. 46)

Cancerul bacterian al foioaselor (Pseudomonas syringae)

Agenţi patogeni - Gazde Cancerul este provocat de specii şi forme diferite ale
familiei Pseudomonadaceae (ordinul Pseudomonadales).
1. Pseudomonas syringae van Hall. forma populea - provoacă pătarea şi ulcerarea
scoarţei sau cancerul bacterian al plopului la plopii euramericani (Populus euramericana);
2. Pseudomonas syringae pv. savastanoi (Smith) Young - produce cancerul
frasinului (Fraxinus excelsior);
3. Pseudomonas syringae van Hali pv. syringae - provoacă cancerul la liliac, măr,
păr. Bacteriile sunt Gram-negative, neacidorezistente, asporogene, necapsulate,
aerobe în formă de bastonaş cu dimensiuni de 1,5-3,2 x (0,2) 0,6-1 µm, dispuse
izolat sau în lanţuri scurte, cu 1-4 cili polari (fig.4.)
Răspândire. Perioadele umede, ploioase, sunt favorabile răspândirii infecţiilor în
lungul ramurilor şi tulpinii, ceea ce explică apariţia cancerelor în şiruri longitudinale. La
răspândirea bacteriozelor participă şi insectele xilofage.
Simptome.
1. La plop boala se manifestă primăvara, pe scoarţa netedă, prin pete mici, brun-
roşcate,care se transformă în vezicule de dimensiuni variabile circulare sau eliptic
romboidale. Pe timp ploios, veziculele se sparg, eliminând o masă gelatinoasă brun-
negricioasă, bogată în bacterii, în locul veziculelor apare o rană ce poate evolua în cancer
închis, de forma unor nodozităţi mici, de 1-3 cm, sau cancer deschis sub forma unor răni
alungite, în mijloc cu lemnul descoperit şi pe margini cu valuri de acoperire
proeminente. Ţesuturile scoarţei infectate se brunifică şi se necrozează.
2. Pseudomonas syringae pv. savastanoi produce, în general, vătămări ale
arborilor maturi, exemplarele tinere atacate capătă un port arbustiv. în primele stadii ale
bolii se observă crăpături longitudinale fine în peridermul scoarţei verzi ale lujerilor
tineri, apoi subcortical apar zone pline cu o masă gelatinoasă de bacterii. Ca urmare a
activităţii corticale a bacteriilor, ţesuturile se usucă şi apar crăpături adânci, una
principală longitudinală de la care pornesc crăpături laterale mai scurte şi neregulate,
rezultând un cancer deschis dezvelind în final lemnul brun-negricios. Pe acelaşi ax, apar
mai multe cancere, dispuse în şiruri longitudinale în jurul cancerelor, se formează un
ritidom gros şi ca reacţie a gazdei, apare un val de acoperire. Excrescenţele
canceroase îşi reîncep activitatea în fiecare primăvară, timp de 10-30 ani,
constituind sursa principală de infecţie. Cancerele au forme diferite, adâncite sau
bombate, atingând 10-20 cm diametru, iar dezvoltarea lor depinde de capacitatea de
rezistenţă a gazdei şi factorii climatici, într-o secţiune în ax, în dreptul unui cancer ne
deschis încă, se pot observa zone gelatinoase pline cu bacterii, în lujerii anuali, bacteriile
ajung în lemn producând o alterare cromatică a albumului şi degradarea lemnului.
3. Pseudomonas syringae produce bacterioza liliacului, mărului, părului
ş.a., simptomatologia fiind asemănătoare cu cea de la cancerul plopului.
Pagube. Arborii atacaţi de bacteriile din genul Pseudomonas prezintă un fenomen
de declin fiziologic, manifestat la frasin prin uscări în coroană, la arborii maturi şi uscări
totale la puieţi. La plop, primăvara o parte din mugurii lujerilor sau lăstarilor nu pornesc în
vegetaţie. Cancerele de dimensiuni mari, deformează ramurile şi tulpina arborilor
atacaţi, diminuând calitatea şi valoarea lemnului.
Prevenire – Combatere. În cadrul operaţiunilor culturale un rol deosebit trebuie
acordat extragerii şi îndepărtării arborilor şi puieţilor atacaţi, înlăturarea
exemplarelor bolnave din apropierea pepinierelor şi a plantaţiilor tinere, recoltarea
butaşilor de la plante sănătoase, interzicerea transferului de material din zonele infectate,
evitarea rănirii arborilor.
Combaterea genetică. Utilizarea clonelor de plop rezistente la această
bacterioză, substituirea frasinului comun cu alte specii de frasin mai rezistente la boală.
Combaterea chimică. Tratamente efectuate în pepiniere asupra butaşilor cu Cobox
50 PU (0,15-0.2%), Chinosol WP (0,25-0,5%), Cuzin, Dithane, Onefug, Vandozeb, în
concentraţie de 0,15-0,25%.
Fig.4. Cancer deschis pe o tulpină de plop produs de Pseudomonas syringae
van Hall. f. populea (Marcu p 48.

Cancerul transversal sau inelar şi gâlmele stejarului (Pseudomonas sp.)

Agentul patogen este bacteria Psudomonas quercus, Eubacteriales/
Pseudomonadaceae.
Gazde - Răspândire. Boala se întâlneşte pe speciile de stejar, atât în arboretele
naturale cât şi în plantaţii, în staţiunile improprii acestor specii.
Simptome. Atacul se manifestă pe lujeri, ramuri şi tulpini, sub formă de cancere
închise şi deschise.
Cancerele închise cuprind ramura de jur împrejur, fiind acoperite de o coajă groasă
şi zbârcită, având aspect de butoiaş. Cancerele deschise prezintă o leziune transversală,
lemnul descoperit şi înnegrit, înconjurată de o val proeminent de ţesut cicatriceal cu
tendinţă de acoperire a rănii. Când ţesutul de cicatrizare reuşeşte să acopere leziunea, se
formează gâlme neregulate cu suprafaţa mamelonată. Concomitent cu dezvoltarea
cancerelor, lemnul capătă o culoare roşcată cu dungi cenuşii-verzui ce se extinde radiar şi
longitudinal. Pe tulpini, cancerele apar la 1-2,5 m de sol, zonă frecvent invadată de puricii
stejarului (fig.5.)
Combatere. Se recomandă: crearea de arborete amestecate pentru reducerea
atacurilor puricilor şi păduchilor ţestoşi ai stejarului; evitarea terenurilor expuse secetei, cu
soluri sărace ce sunt improprii dezvoltării stejarului şi a teraselor cu soluri compacte;
combaterea insectelor vectoare; extragerea şi arderea exemplarelor bolnave.
Fig.5. Tulpini de stejar cu diferite grade de evoluţie ale cancerului transversal
produs de Pseudomonas sp. (Marcu, p50)
 Uscarea stejarilor (Erwinia valachica ; Erwinia quercicola)
Agenţii patogeni. Erwinia valachica (Georgescu et Badea), Erwinia
quercicola (Georgescu et Badea), Eubacteriales/ Enterobacteriaceae, bacterii de
dimensiuni mici, forme sferice, ovoidale, eliptice, trăiesc inter- şi intracelular, pe
exemplare de 30-40 ani (fig.6).
Gazde - Răspândire. Boala este o traheobacterioză, se manifestă pe speciile de
stejar, participând alături de alţi factori biotici şi abiotici, la fenomenul de uscare a
stejarilor.
Simptome. La început, atacul se manifestă prin îngălbenirea şi ofilirea frunzelor ce
rămân aderente de ramuri, ofilire ce are loc dinspre părţile luminate ale coroanei spre
cele umbrite, urmată de uscarea ramurilor. Aceste simptome, asemănătoare cu cele
produse de secetă, nu sunt suficiente pentru identificarea bolii, de aceea, este necesară
urmărirea simptomelor interne, ce se manifestă prin apariţia unor dungi subţiri,
longitudinale, brun-roşcate, la suprafaţa lemnului, în secţiune transversală prin ax, se
observă pete brun-roşcate, care pot cuprinde toate inelele albumului de pe circumferinţa
axului atacat.
Bacteriile se localizează în vase, de unde se răspândesc longitudinal prin vase
şi transversal prin celulele razelor medulare. Arborii reacţionează la atacul bacteriilor prin
secreţia de gome şi formarea tilelor.
Prevenire - Combatere. Sunt recomandate aceleaşi măsuri ca şi în cazul
bacteriozei produsă de Pseudomonas quercus.

Fig. 6. Pătarea alburnului produsă de Erwinia valachica C.C.Georg. et M.Badea

şi Erwinia quercicola C.C.Georg. et M.Badea )marcu p.51.

Arsura bacteriană a nucului (Xanthomonas juglandis)

Agentul patogen. Xanthomonas juglandis (Pierce) Dows,
Eubacteriales/Pseudomonadaceae, bacterie sub formă de bastonaş, de 1,5-3 x 3-0,5
µm, gram-negativă, necapsulată, asporogenă, aerobă, sub formă de lanţuri, ce rezistă
iarna în ramuri, muguri şi fructele atacate (fig.7).
Gazdă - Răspândire. Bacteria atacă speciile Juglans regia, J. nigra şi J.
californica provocând o boală periculoasă supusă regimului de carantină fitosanitară,
frecventă în pepiniere şi în plantaţiile din regiunile umede, care se transmite prin
fructele provenite de la pomii infectaţi. In cursul perioadei de vegetaţie se răspândeşte
prin bacteriile antrenate de apa de ploaie, care spală leziunile, pătrunzând în frunze prin
stomate şi în ramuri prin răni. Infecţia poate fi produsă şi de vectori - insecte şi acarieni.
Simptome. Se manifestă pe frunze, ramuri tinere şi pe fructe. Pe frunze atacul
se manifestă la început prin înnegrirea nervurilor principale şi secundare ale foliolelor,
apoi apariţia unor pete mici, gălbui cu aspect umed, care după uscare devin brun-
negricioase. Foliolele atacate se deformează puternic, se usucă şi cad timpuriu.
Pe ramurile tinere, încă verzi, apar pete alungite, brune, din care se scurge un
exsudat apos conţinând bacterii. Ramurile bolnave se usucă treptat de la vârf spre bază,
infecţia trece din scoarţă în lemn, leziunile formate evoluând în cancere deschise.
Pe fructele tinere, pe exocarp apar pete circulare gălbui, care se măresc şi se
brunifică, iar la suprafaţa lor apar picături de exudat. în scurt timp fructele se înnegresc
şi cad. Când sunt atacate fructele ajunse la maturitate, pe suprafaţa lor apar pete
circulare cu aspect şi evoluţie asemănătoare cazului precedent; o parte din exocarp,
endocarp şi cotiledoane se înnegresc şi se înmoaie.
Combatere. Deoarece bacteria persistă în ramurile bolnave, se recomandă
tăierea şi arderea acestora; evitarea producerii rănilor pe ramuri; stropiri ce zeamă
bordeleză 0,75-1%, mai ales în pepiniere şi plantaţiile tinere.
Fig. 7. Bacterioza nucului produsă de Xanthomonas juglandis (Pierce) Dows.
Marcu,p47
 Capitolul V
CARACTERE GENERALE ALE CIUPERCILOR
Micologia (gr. mykes – ciupercă; logos – ştiinţă, vorbire) este ştiinţa care se ocupă cu
studiul ciupercilor. Ciupercile sunt organisme care prezintă un interes ştiinţific deosebit
concretizat prin particularităţilor morfologice, fiziologice, ecologice şi importanţa practică
deosebită.
Ciupercile prezintă o serie de asemănări şi deosebiri faţă de speciile din Regnul
Plantae. Asemănările constau în prezintă un perete celular, prezenţa vacuolelor
turgescente, imobilitatea în stadiul vegetativ. Speciile din încrengătura Myxomycota
prezintă aparatul vegetativ sub formă de plasmodiu, lipsit de perete celular şi de vacuole.
Deosebirile sunt reprezentate prin natura chimică a peretelui celular, reproducerea cu
ajutorul sporilor asexuaţi şi sexuaţi, prezenţa glicogenului în celulă ca substanţă de
rezervă, absenţa pigmenţilor asimilatori, ceea ce determină nutriţia heterotrofă a
ciupercilor. Caracteristica de bază a ciupercilor constă în producerea sporilor, care prin
germinare fără dezvoltare embrionară formează hife.
Ciupercile sunt incluse în Regnul Fungi fapt demonstrat prin studiul comparativ
al citocromului c, la diferite grupe de organisme. Cercetările efectuate de M. V.
Gorlenko, 1990, au demonstrat că ciupercile reprezintă un grup arhaic, existent înainte de
diferenţierea plantelor şi animalelor. Ciupercile sunt talofite eucariote unicelulare sau
pluricelulare şi includerea lor în supraregnul Eucariota se bazează pe prezenţa unui
nucleu adevărat delimitat de membrană nucleară, a cromosomilor şi a unei mitoze tipice.
Din acest grup sistematic de mare însemnătate fac parte un număr mare de ciuperci
microscopice (micromicete) şi specii cu dimensiuni de la câţiva mm până la zeci de cm
(macromicete), parazite şi saprofite care îşi desfăşoară ciclul biologic pe arbori, arbuşti şi
pe substraturi de origine vegetală. Aceste organisme, foarte diferite după formă, structură
şi particularităţi biologice, sunt reprezentate prin aproximativ 100.000 de specii.

5.1 Morfologia ciupercilor şi structura celulei micotice

Majoritatea ciupercilor au un aparat vegetativ numit miceliu, alcătuit din
filamente subţiri numite hife. Toate ciupercile sunt lipsite de pigmenţi asimilatori, nu pot
asimila carbonul din dioxidul de carbon, fiind nevoite să ducă o viaţă heterotrofă, fie ca
saprofite, fie ca parazite.
Aparatul vegetativ al ciupercilor (fig.8) este divers constituit fiind constituit din
mai multe tipuri morfologice:
- gimnoplast reprezentat printr-o celulă nudă, lipsită de perete solid,
constituită numai din citoplasmă şi un nucleu; este întâlnit la cele mai primitive ciuperci
parazite intracelular, luând forma celulei parazitate;
-plasmodiu alcătuit dintr-o singură celulă lipsită de perete celular, dar cu mai
mulţi nuclei în citoplasmă, fiind întâlnit la ciupercile inferioare parazite intracelular;
-dermatoplast constituit dintr-o singură celulă cu toate elementele definitorii:
perete celular ce-i conferă o formă fixă, membrană, citoplasmă şi nucleu;
-sifonopast format din filamente simple sau ramificate, neseptate, cu numeroşi
nuclei în citoplasmă;
-talul filamentos alcătuit din filamente simple sau ramificate, septate prin pereţi
transversali, fiecare compartiment reprezentând o celulă, fiind cel mai răspândit tip de
aparat vegetativ. Când în celulă se găseşte un singur nucleu haploid (n), miceliul este
primar, iar când sunt doi nuclei haploizi (n +n) miceliul este secundar (dicariotic).
-talul masiv este alcătuit din hife septate şi împletite strâns sau lax, alcătuind
false ţesuturi numite plectenchime; reprezintă o formă evoluată de aparat vegetativ (fig.9).
La ciupercile Basidiomicete miceliul care intră în structura corpurilor sporifere
este reprezentat dintr-un miceliu secundar (dicariotic) modificat, numit miceliu terţiar.

Fig.9. Tipuri de aparate vegetative la ciuperci (Marcu foi 1)

După stadiul de dezvoltare al ciupercii, la Basidiomicete, în celulele

miceliului se întâlnesc unul sau doi nuclei. De exemplu, la Phragmidium rubi-idaei
Karst., celulele miceliului ce se formează din basidiospori sunt uninucleate, pe când în
miceliul ce se dezvoltă din ecidiospori celulele conţin doi nuclei , acest tip de miceliu
numindu-se dicariotic.
La un număr mare de ciuperci hifele sunt incolore, formând şi un miceliu
incolor care se poate brunifica odată cu diferenţierea sporangioforilor. La alte ciuperci ,
hifele iniţiale sunt incolore , iar apoi se pigmentează în cenuşiu sau brun.
Celulele ciupercilor sunt lipsite de plastide deci nu pot sintetiza substanţele organice.
La numeroase ciuperci miceliul, în special cel care formează corpii sporiferi, se
colorează în roşu, albastru, galben sau alte nuanţe ca rezultat al sintezei pigmenţilor
specifici ce colorează peretele celular. La ciupercile care provoacă boli numite rugini,
pigmenţi! sunt reţinuţi de picăturile de grăsimi din celule. Coloraţia hifelor şi organelor
sporifere în diferite medii de cultură constituie un criteriu de determinare a speciilor, ca în
cazul ciupercilor din genul Fusarium.

5.1.1. Miceliul ciupercilor

Miceliul ciupercilor saprofite se dezvoltă în interiorul diferitelor substraturi
lipsite de viaţă, pe care le străbat în toate direcţiile, producând Ia suprafaţa acestor
substraturi corpuri sporifere, de forme şi mărimi diferite.
Ciupercile parazite se dezvoltă în interiorul ţesuturilor vii ale plantelor gazdă sau la
suprafaţa lor, miceliul lor putând fi: extern sau intern.
Miceliul extern, cunoscut şi sub numele de epifit, se dezvoltă la suprafaţa
organelor plantei formând, formând frecvent o pâslă deasă sau mai puţin deasă.
Ciupercile al căror miceliu se dezvoltă la suprafaţa substratului se numesc ectoparazite. In
această categorie încadrează reprezentanţi din familia Erysiphaceae, ce produc boli numite
făinări, ca de exemplu făinarea stejarului produsă de Microsphaera alphitoides
Miceliul intern, cunoscut şi sub numele de endofit se dezvoltă în
interiorul ţesuturilor plantelor gazdă. Ciupercile care prezintă acest tip de miceliu se
numesc endoparazite.
Acestea, pot fi la rândul lor de două tipuri: intracelulare şi intercelulare. Cele
intracelulare pătrund în interiorul celulelor gazdă şi se hrănesc cu conţinutul lor
protoplasmatic. Din această categorie fac parte reprezentanţii familiei Synchytriaceae, o
serie de ciuperci superioare, facultativ parazite, cum de exemplu: Armillaria mellea (Vahl.)
Fomes igniarius (L.) Kckx.,
Polyporus abietinus Fr., care descompun conţinutul protoplasmatic al celulelor parazitate
prin intermediul fermenţilor hidrolizanţi pe care îi secretă.
Ciupercile intercelulare sunt numeroase şi se dezvoltă în spaţiile dintre celule, în
cazuri rare pătrund şi în interiorul celulelor.
Intre aceste două tipuri principale de miceliu, există şi forme de tranziţie, cum sunt
speciile genului Phyllactinia, care pătrund în spaţiile intercelulare prin intermediul
stomatelor.
De pe miceliul ciupercilor ectoparazite şi a celor endoparazite intercelulare se
diferenţiază formaţiuni specializate în absorbţia substanţelor hrănitoare din celulele
plantelor gazdă numite haustori. Acestea prezintă o parte bazală foarte subţire ce
străbate peretele celular şi o parte terminală, lăţită în interiorul plantei gazdă. Haustorii
pot avea forme variate: sferice la Albogo, ramificaţi la Perenospora, Erysiphe şi
Puccinia.
La ciupercile din familia Erysiphaceae, haustorii se formează din apresori cu ajutorul
cărora aceste specii ectoparazite se fixează pe substrat.
La ciupercile saprofite, de pe hife se diferenţiază : rizoizii, anastomozele şi clamp
connections.
Rizoizii servesc la fixarea ciupercilor de substrat şi la absorbţia substanţelor
hrănitoare, putând avea forme diferite. Rizoizii se formează în urma contactului hifelor cu
substratul mai dur (fig. 10.)

Fig. 10. Formaţiuni de absorbţie la ciuperci (Marcu foip.3).

Anastomozele sau conectivii a două hife se formează prin contactul

ramificaţiilor laterale ale miceliului, nucleii dintr-o celulă având posibilitatea să treacă în
altă celulă, iar miceliul transformându-se din haploid în dicariotic. Anastomozele se
întâlnesc cel mai frecvent la ciupercile ce formează rizomorfe sau în cadrul culturilor pure
a diferitelor specii de ciuperci.
(Clamp connections) se întâlnesc cu preponderenţă la excrescenţele laterale
ale hifelor, predominând în dreptul septelor transversale unind două celule vecine ale
aceluiaşi miceliu. Prin intermediul acestor canale de conjugare conţinutul unei celule
poate trece în cealaltă, inclusiv nucleul rezultând un miceliu dicariotic, fenomen ce are
loc în timpul formării basidiilor la Basidiomicete. Aceste formaţiuni se întâlnesc şi la
miceliul vegetativ al Basidiomycetes, în special la Hymenomycetales.
Prezenţa acestor canale de conjugare, numărul şi forma lor au o mare importanţă
în determinarea speciilor.
La Phellinus igniarius într-o cultură pură pe miceliu nu se formează canale de
conjugare, la Fomes fomentarius (L.) Fr., acestea se formează în număr apreciabil, iar la
Trametes heteromorpha, numărul canalelor de conjugare este foarte mare fiind dispuse în
verticile.
La ciupercile endoparazite miceliul se ramifică în ţesuturile plantelor gazdă în
mod diferit. La ascomicete în stadiul conidian, cât şi la unele basidiomicete inferioare,
miceliul se dispune la câţiva centimetri sau milimetri de locul infecţiei, acest tip de
miceliu numindu-se local.
La un număr mai mic de ciuperci miceliul invadează toate organele plantei
gazdă, purtând numele de miceliu difuz. Acest tip de miceliu se întâlneşte la speciile de
ciuperci cu infecţie sistemică.
După durata de viaţă a miceliului ciupercile pot fi: anuale, bianuale şi perene.
Ciupercile anuale au miceliul persistent un sezon vegetativ, produce spori şi la
sfârşitul anului moare. Din această categorie fac parte ciupercile ce parazitează plantele
anuale şi ciupercile din genul Tilletia şi unele Discomycetales, Taphrinales, Tremelales.
Ciupercile bianuale sunt mai răspândite şi se dezvoltă cu preponderanţă pe
plantele gazdă multianuale. Din această categorie fac parte ciupercile Lophodermium
pinastri (Schard.) Chev. ,care atacă frunzele răşinoaselor, Rhytisma acerinum (P.) Fr., care
produce pătarea neagră a frunzelor de Acer, specii ale genului Valsa care produc
simptome ce duc la uscarea ramurilor arborilor, Venturia pirina Aderh., Venturia
inaequalis Wint, care atacă mărul şi părul şi la care o parte din ciclul biologic se
desfăşoară în stadiul conidian, vara, fiind parazit, formându-se un număr mare de spori ce
răspândesc agentul patogen, iar celălalt stadiu este saprofitic şi apare spre sfârşitul
perioadei vegetative pe acelaşi miceliu unde se formează peritecii cu asce şi ascospori.
Ascosporii ajung la maturitate în primăvara următoare producând noi infecţii. Ciclul de
dezvoltare al acestor ciuperci se desfăşoară pe parcursul a doi ani.
Ciupercile cu miceliu plurianual sunt foarte numeroase şi se dezvoltă parazit
sau saprofit pe un număr mare de plante perene, în special pe speciile lemnoase. În această
categorie se încadrează o serie de ciuperci din subîncrengătura Basidiomycotina al căror
miceliu persistă în tulpini şi ramuri, producând anual corpuri sporifere şi spori ce
răspândesc ciupercile.
La unele specii de ciuperci cum sunt Inonotus dryophilus Berk. şi Inonotus dryadeus
Rostk, corpii sporiferi sunt anuali, iar după producerea sporilor se usucă şi cad.
în alte situaţii pe miceliul plurianual se formează corpi sporiferi multianuali, de forme,
mărimi şi vârste diferite, Heterobasidion annosum (syn. Fomes annosus), Fomes
fomentarius, Fomes marginatus, Fomes igniarius.
Miceliul multianual se întâlneşte şi la Basidiomycetele cu pălărie şi la cele ce
produc rugini, care parazitează esenţele lemnoase, ex. specii ale genurilor Melampsora,
Gymnosporangium.

5.1.2. Formaţiuni de rezistenţă ale ciupercilor

În ciclul de dezvoltare al unor ciuperci sau sub influenţa condiţiilor de mediu

nefavorabile, miceliul evoluează spre forme de rezistenţă. Miceliile de rezistenţă
prezintă membrana îngroşată, conţinut de apă scăzut, iar celulele sunt bogate în
substanţe de rezervă. Aceste adaptări le permite să ducă o viaţă latentă până la revenirea
condiţiilor de mediu. Formele de rezistenţă ale ciupercilor sunt: miceliul de rezistenţă,
stromele, rizomorfele şi scleroţii.
Miceliul de rezistenţă, în acest caz, porţiuni de miceliu se înconjură cu o
membrană rezistentă, pierd apa şi acumulează substanţe de rezervă.
Stromele se prezintă sub forma unor cruste cu aspect cărbunos sau divers
colorate, ce se diferenţiază de obicei pe suprafaţa organelor parazitate. Stromele sunt
alcătuite dintr-o împletire densă a filamentelor miceliene, acestea pierzându-şi
individualitatea, în interiorul lor se formează peritecii sau loculi cu asce şi ascospori, sau
picnidii cu picnospori.
Rizomorfele au aspectul unor cordoane groase de diferite dimensiuni, formate
din împletirea filamentelor miceliene ale ciupercii. Aceste formaţiuni prezintă două părţi
distincte:
zonă externă alcătuită din hife dense ce prezintă o culoare brun închis şi una internă
formată din hife cu pereţi subţiri, incolore Prin intermediul lor ciupercile se pot răspândi
în natură şi dobândesc rezistenţă în sol sau pe organele vegetative ale plantelor parazitate.
Rizomorfele se întâlnesc la un număr mare de ciuperci: Agaricales, Aphilophorales,
Pezizales.
La ciuperca Armillaria mellea Vahl., se întâlnesc rizomorfele tipice, care servesc şi la
răspândirea ciupercii.
Scleroţii sunt organe tipice de rezistenţă ce prezintă o structură compactă,
rezultată din împletirea strânsă a filamentelor miceliene care îşi pierd individualitatea.
Aceste formaţiuni capătă culoarea neagră, conţin o cantitate scăzută de apă (5-10%) şi o
mare cantitate de substanţe de rezervă ( grăsimi -30%).Forma scleroţilor este diferită
(sferică, ovoidală, neregulată), iar dimensiunile variază de la câteva zecimi de milimetru
până la 30 cm în diametru. Greutatea lor poate ajunge până la 20 kg, ca de exemplu la
ciuperca tropicală Polyporus sapurema. La suprafaţă scleroţii prezintă un strat cortical
format din celule moarte cu membrana puternic îngroşată şi care poartă numele de
paraplectenchim, iar în interior filamentele sunt mai laxe, formate din celule vii ce
alcătuiesc partea centrală a sclerotului, denumită prosoplectenchim. După modul de
formare scleroţii se împart în două categorii: diferenţiaţi şi nediferenţiaţi.
Scleroţii diferenţiaţi se formează din hifele miceliului ciupercii şi se desprind
uşor de ţesuturile plantei gazdă. Acest tip de scleroţi îl întâlnim la Sclerotinia
libertiana Fuck., ce produce putregaiul ghindelor la speciile genului Quercus.
Scleroţii nediferenţiaţi au o structură modificată, la formarea lor participând
miceliul ciupercii şi ţesuturile plantei gazdă. Acest mod de formare poartă numele de
mumifiere a fructelor sau a unor organe vegetative. La ciuperca Stromatinia
pseudotuberosa, care produce mumifierea fructelor de castan, tot conţinutul fructului
este invadat de hifele ciupercii, iar sclerotul imită forma fructului La unele specii scleroţii
nu lipsesc din ciclul de dezvoltare, de exemplu la Stromatinia betulae, ce produce
mumifierea seminţelor de mesteacăn şi Stromatinia alnii, ce atacă seminţele de arin.

5.1.3. Structura celulei micotice

Majoritatea ciupercilor prezintă o celulă de tip eucariot caracterizată prin

prezenţa unui perete celular, membrana citoplasmatică (plasmalema), citoplasmă şi nucleu
individualizat.
-peretele celular este alcătuit din celuloză, la unele specii fiind prezentă şi
chitina, substanţă caracteristică animalelor nevertebrate, care conferă o rezistenţă mărită
peretelui celular, acizi graşi şi pigmenţi de diferite culori;
-citoplasma este constituită din două straturi: hialopasma situată în imediata
vecinătate a peretelui celular, hialină şi granulopasma situată spre interior cu aspect
granular. În citoplasmă sunt prezente numeroase incluziuni, ex. condriosomii, vacuomul,
acizi organici, ARN, pigmenţi, cel mai frecvent fiind pigmentul galben numit lipocrom la
sporii ciupercilor din ordinul Uredinales;
-nucleul are forma sferică sau ovoidă, cu dimensiuni cuprinse între 1-2µm,
până la 20 µm, cu 1-2 nucleoli şi ADN. Numărul nucleilor din celulă este diferit în funcţie
de tipul de aparat vegetativ: numeroşi nuclei haploizi în sifonoplast, un nucleu haploid în
miceliul primar şi doi nuclei haploizi în miceliul secundar;

5.2 Nutriţia ciupercilor

Ciupercile sunt plante inferioare, talofite, lipsite de pigmenţi asimilatori,

prezentând o nutriţie heterotrofă. Pentru dezvoltare au nevoie de un substrat organic,
viu dau lipsit de viaţă. După felul substratului folosit, ciupercile se împart în două mari
categorii: parazite ce se dezvoltă pe un substrat viu şi saprofite ce utilizează substanţele
organice provenite dintr-un substrat lipsit de viaţă.
Substratul viu pe care se dezvoltă ciupercile parazite, în majoritatea cazurilor,
este constituit din plante ierboase şi lemnoase, cunoscute sub numele de plante gazdă.
Substratul lipsit de viaţă pentru dezvoltarea ciupercilor saprofite este constituit din
plante moarte, resturi vegetale şi resturi animale.
Substratul pregătit în mod artificial pentru creşterea ciupercilor poartă numele de
mediu de cultură şi poate fi natural, constituit din tulpini, frunze, ramuri, fructe şi
artificial, în componenţa căruia intră diferite substanţe chimice.
Ciupercile parazite – se hrănesc din ţesuturile vii în unul sau toate stadiile
ontogenezei lor şi după gradul de parazitism se împart în:
 -parazite obligate, care duc o viaţă strict parazitară şi sunt strict specializate pe un
substrat datorită echipamentului enzimatic foarte redus şi nu pot fi cultivate pe medii
artificiale de cultură. În funcţie de acesta ele pot fi: monofage şi polifage.
Ciupercile monofage au un echipament enzimatic restrâns, puternic specializat şi
atacă o singură specia de plantă gazdă. Din această categorie fac parte ciupercile parazite
obligate, ex. speciile din ordinul Taphrinales, Erysiphales şi majoritatea speciilor din
Uredinales şi unele ciuperci saprofite cu funcţii biochimice limitate, cum sunt drojdiile.
-parazite facultative, care duc în mod obişnuit o viaţă saprofită dar pot ataca
organisme vii în anumite condiţii favorabile, devenind parazite, ex. specii din genul
Fusarium. Aceste ciuperci au un echipament enzimatic bogat şi labil, ce le permite să
trăiască pe mai multe specii de plante, fiind denumite polifage.
Ciupercile saprofite se clasifică în:
-saprofite facultative în mod obişnuit duc o viaţă parazitară şi în anumite condiţii
pot trăi pe substraturi organice aflate în descompunere.
În această categorie se încadrează un număr mare de ciuperci, ex. Pythium de
baryanum, Phytophthora sp, Ophiostoma sp. şi o serie de specii ce se dezvoltă pe esenţele
lemnoase producându-le boli grave, dar pot utiliza şi lemnul mort, ca de exemplu iasca
galben-cenuşie ( Laetiporus sulfureus (Bull) Fr.) care se dezvoltă pe stejar, salcie, precum
şi pe alte specii. În timpul vieţii parazitare se înmulţesc asexuat, iar în perioada saprofită
se diferenţiază formaţiuni de sexualitate. Cele mai multe dintre aceste specii după ce
distrug planta gazdă se hrănesc saprofit.
-saprofite obligate formează categoria ciupercilor care nu au nici un stadiu
parazitar, hrănindu-se numai cu materie moartă. Aceste ciuperci au rol în circuitul
materiei în natură, dar pot produce şi daune sectorului forestier prin putrezirea lemnului
arborilor doborâţi, ex. ciupercile din ordinul Aphyllophorales.
Modul iniţial de hrănire al ciupercilor a fost cel saprofit, însă în procesul de
adaptare ţi selecţie naturală, prin modificarea complexului enzimatic ca urmare a
modificării modului de nutriţie şi acţiune asupra substratului s-a realizat trecerea la
paraziţii obligaţi după următoarea schemă:

saprofit obligat → parazit facultativ → saprofit facultativ → parazit obligat

În afară de parazitism şi saprofitism, la ciuperci întâlnim şi fenomenul de

simbioză, care constă în convieţuirea acestora cu unele plante inferioare şi superioare, în
cadrul simbiozei, pentru speciile forestiere prezintă importanţă micorizele, ce reprezintă
convieţuirea dintre ciuperci şi rădăcinile plantelor superioare.

TEMĂ DE CONTROL
 5.3 Îmmulţirea ciupercilor
Ciupercile s-au adaptat în cursul evoluţiei lor la diferite medii de viaţă şi se
înmulţesc asexuat şi sexuat. În ciclul lor de viaţă se realizează succesiunea celor două
stadii: asexuat (imperfect sau anamorf) şi stadiul sexuat (perfect sau telomorf).
Ciupercile din subîncrengăturile Myxomycota, Mastigomycotina, Zigomycotina,
Ascomycotina, Basidiomycotina, prezintă în ciclul lor biologic cele două stadii
succesive şi se numesc fungi perfecţi, iar ciupercile din subîncrengătura
Deuteromycotina, prezintă doar stadiul asexuat şi se numesc fungi imperfecţi.
5.3.1. Înmulţirea asexuată
Acest tip de înmulţire se poate realiza prin porţiuni de miceliu – înmulţire
vegetativă sau prin formaţiuni specializate numite spori asexuaţi – imperfecţi.

5.3.2. Înmulţirea vegetativă

Se poate realiza prin fragmente de miceliu, care în condiţii favorabile poate

regenera ciuperca, ex. la speciile de ciuperci care produc mucegaiuri: Mucor, Rhizopus;
la ciupercile de cultură: Agaricus; la specii care trăiesc în sol: Rhizoctonia;
Înmulţirea vegetativă este întâlnită frecvent la celulele de drojdii care prezintă
fenomenul de înmugurire, care are loc doar în condiţii favorabile de temperatură,
concentraţie de glucide, factori de creştere şi ph. al mediului.

5.3.3. Înmulţirea prin spori asexuaţi (imperfecţi)

Înmulţirea prin spori imperfecţi corespunde fazei haploide din ciclul de

dezvoltare al ciupercilor. Ciupercile din subîncrengătura Deuteromycotina se reproduc
exclusiv asexuat prin spori imperfecţi sau fragmente de miceliu, la Basidiomycotina
înmulţirea asexuată este mai puţin întâlnită, în ciclul lor de viaţă predomină miceliul
secundar şi terţiar. Înmulţire prin spori asexuaţi se realizează prin sporangiospori şi
conidii (conidiospori).
Sporangiosporii sunt spori edogeni, haploizi, caracteristici speciilor din ordinul
Mucorales subîncrengătura Zygomycotina.
Conidiile (conidiosporii) sunt spori exogenicare se formează pe miceliul septat
la ciupercile din subîncrengătura Ascomycotina. Conidiile se diferenţiază pe filamente
cu sau fără septe transversale, numite conodiofori.
După modul de grupare al conidioforilor se disting următoarele tipuri de
formaţiuni sporifere: coremii, acervuli, sporodochii şi picnidii.
Coremiile (gr. coremium – mătură) se caracterizează prin conidiofori grupaţi în
fascicule compacte cu extremităţile libere, unde se formează conidiile, ex. ****
Acervulii (lat. acervulus – grămadă) sunt situaţi subepidermal sau subcuticular în
ţesuturile atacate şi prezintă hife miceliene lipite, cu conidiofori scurţi şi conidii, ex. ****
Sporodochiile (gr. sporodochium – recipient) au aspectul unor mici ridicături ce se
diferenţiază pe substratul parazitat rezultate din împletirea hifelor ciupercii pe care se
formează conidiofori cu conidii, ex. ****
Picnidiile (gr. pycnos – dens, compact) se prezintă sub forma unor cavităţi acătuite
din împletirea strânsă a hifelor ciupercii în substratul parazitat şi conţin conidii care poartă
denumirea de picnospori (celule sferice sau ovale) sau stilospori (celule filamentoase
unicelulare sau pluricelulare), ex. la speciile din genurile: Phylosticta, Phoma, Cytospora,
Ascochyta, Septoria.( fig)
Fig.
 5.3.4 Înmulţirea sexuată

Înmulţirea sexuată la ciuperci se realizează prin intermediul sporilor sexuaţi

(perfecţi) a căror formare este precedată de fecundaţie şi meioză.
Procesul de fecundaţie realizează trecerea de la haplofază la diplofază şi presupune
două etape: plasmogamia (contopirea citoplasmelor ) şi cariogamia (fuzionarea nucleilor)
ce au loc între celule cu polaritate sexuală diferită. Celulele în care are loc cariogamia se
numesc zeugite, iar cele în care are loc mezioza se numesc gonotoconte.
La ciupercile inferioare alternanţa fazelor nucleare se prezintă conform schemei:

――――――― P, K ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ R ―――――――

haplofază (n) diplofază (2n) haplofază (n)

P, K – pasmogamie, cariogamie;
R – meioza (reducere cromatică)

La ciupercile superioare (Ascomycotina şi Basidiomycotina) între haplofază şi

diplofază se interpune dicariofaza. Aceasta reprezintă o fază intermediară, în care nucleii
celulelor sexuale nu fuzionează ci doar citoplasmele lor, durata acestei variază în funcţie de
grupul de ciuperci considerat.

Schema alternanţei fazelor nucleare la ciupercile superioare se prezintă astfel:

――――――P=============K▬▬▬▬▬▬▬▬R―――――
haplofază (n) dicariofază (n+n) diplofază (2n) haplofază (n)

Tipurile de înmulţire sexuată la ciuperci sunt următoarele: gametogamia (gr.

gametos –celulă sexuală; gamos – căsătorie (unire) sau merogamia (gr. meros- parte;
gamos - căsătorie (unire), gametangiogamia şi somatogamia (gr. soma – corp; gamos –
căsătorie(unire).
Gametogamia sau merogamia se întâlneşte la ciupercile inferioare reprezentând
contopirea gameţilor din gametangi. Gametogamia este de două tipuri: izogamie reprezintă
unirea gameţilor identici din punct de vedere morfologic, dar diferiţi din punct de vedere
biochimic şi heterogamia, contopirea gameţilor diferiţi din punct de vedere morfologic şi
biochimic.
Gametangiogamia reprezintă contopirea unor structuri reproductive specializate şi
este întâlnită la ciuperci di subîncrengăturile Zygomycotina şi Ascomicotina.
Somatogamia se întâlneşte la ciupercile superioare – subîncrengătura
Basidiomycotina fiind reprezentată prin contopirea celulelor somatice ale miceliului
vegetativ. Uneori somatogamia se realizează prin intermediul anastomozelor (gr.
anastomosis – împreună) dintre hifele ciupercii.

Înmulţirea prin spori perfecţi

În urma înmulţirii sexuate rezultă sporii sexuaţi (perfecţi)cu caractere taxonomice
cu rol în determinarea speciilor de ciuperci. Sporii perfecţi
 CAPITOLUL VI
CIUPERCI FITOPATOGENE – MICOZE

6.1 Ciuperci care produc boli la plantule şi puieţi

6.1.1 Culcarea plantulelor (dumping – off)

Pythium de baryanum Hesse.

(Mastigomycotina / Oomycetes / Peronosporales / Pythiaceae).
Gazde – răspândire. Răşinoasele şi foioasele din pepiniere şi solarii sunt frecvent
atacate de Pythium de baryanum Hesse, P. hydnosporum (Mont) Schroet., P. intermedium
de Bary, P. torulosum Coker et Patt. Dintre acestea Pythium de baryanum este unul din cei
mai periculoşi şi mai frecvenţi agenţi patogeni, având o putere mare de răspândire şi un
polivorism accentuat (fig. )
Simptome. Infecţia are loc prin răni sau prin penetrarea activă a pereţilor
celulari. Simptomele se observă în primele zile după răsărirea plantulelor şi se
manifestă sub formă de pete brune la baza tulpinii şi pe rădăcini. Plantulele sunt foarte
vulnerabile la tacul acestei ciuperci în primele 40-60 zile de viaţă când tulpiniţa nu
este lignificată, ţesuturile atacate putrezesc, frunzele se ofilesc, iar plantulele cad la
pământ. După distrugerea ţesuturilor, ciuperca se hrăneşte saprofit, prin adaptarea
sistemului enzimatic la noile condiţii de viaţă. Agentul patogen. Aparatul vegetativ
al ciupercii este un sifonoplast alcătuit din hife subţiri hialine, neseptate, ramificate,
care se dezvoltă intracelular şi intercelular. Pe hife se diferenţiază terminal zoosporangi
sferici, microscopici de 22-25 µm, în care se formează zoospori biflagelaţi, unicelulari,
prin intermediul cărora ciuperca se răspândeşte în timpul perioadei de vegetaţie, producând
infecţii secundare. Formaţiunile de înmulţire sexuată sunt oogoanele şi anteridiile între care
are loc procesul de oogamie rezultând oosporul, prin care ciuperca rezistă în timpul iernii
în sol sau în resturile plantelor atacate. Primăvara, în urma germinării oosporului rezultă
filamente de infecţie, care pătrund în ţesuturile plantelor.
Profilaxie – terapie.
Dezinfectarea solului:
- dezinfectarea patului germinativ din solarii, sere, răsadniţe şi a solului din
pepiniere cu Formalină (1-2%, 5-15 l/m2);
-inocularea solului cu specii antagoniste folosind produse Trichodex sau Trichosemin
- substanţe biologice pe bază de Trichoderma sp.
-tratamente cu Previcur N şi Folpan, în concentraţii de 0,25% sau alte substanţe
din grupa carbamaţilor, cu o doză de 4-5 l/m2 folosite preventiv sau curativ;
Tratarea seminţelor:
- introducerea seminţelor în soluţie de Tiramet (0,5%) sau tratament uscat cu Tiramet
(4g/Kg sămânţă), Topsin (6g/Kg), Beret (1,5-2mg/Kg);
- folosirea substanţelor biologice Trichosemin 25 PTS (4g/Kg sămânţă);
 Tratamente în cursul sezonului de vegetaţie:
- după răsărire se recomandă tratarea cu o substanţă de contact: Dithane, Captan,
Vondozeb, Maneb, Zineb, Tiradin, Captadin, Tiuram, Rovral (0,2-0,5%),
Sumilex (0,1%), Chinosol (0,5%), Zeamă bordeleză (0,2%), în general se
recomandă (1-1,5 kg/ha) de substanţă activă, obicei preventiv pentru toate
speciile;
- utilizarea antibioticelor: Griseofulvina sau Streptomicina (100-400) ppm,
preventiv sau curativ;
- stropiri alternative, la 7-10 zile cu Previcur N, Ridomil, în concentraţii de
0,25%, folosite preventiv sau curativ;
- în cazul unor atacuri puternice se recomandă arderea plantelor atacate care pot
constitui focare de infecţie şi propagare a bolii.

Fig. Pythium de baryanum (tanase p 82)

Fusaruim oxysporum Scl.

(Deuteromycotina / Hyphomycetes / Hyphomycetales/ Tuberculariaceae).
Speciile genului Fusaruim produc infecţii la speciile de răşinoase (molid, pin,
brad, duglas, larice, ienupăr, tuia), dintre foioase cele mai sensibile fiind salcâmul şi
glădiţa.
Gazde – răspândire. Familia Tuberculariaceae cuprinde 600 specii de ciuperci
parazite pe diferite specii de plante şi saprofite cu conidiofori neregulat ramificaţi, slab
coloraţi, grupaţi în sporodochii exogene sau endogene. Speciile genului Fusaruim produc
infecţii la speciile de răşinoase (molid, pin, brad, duglas, larice, ienupăr, tuia), dintre
foioase cele mai sensibile fiind salcâmul şi glădiţa
Genul Fusarium cuprinde specii care trăiesc saprofite în sol, mai ales în pepiniere şi
în anumite condiţii putând deveni parazite pe plantule. Cele mai multe specii din acest gen
produc „fusarioza pantulelor” sau participă la producerea bolii numită şi „culcarea
plantulelor”, „topirea plantulelor” (dumping-off), alături de alţi patogeni: Pythium,
Botrytis, Corticium, Alternaria, Rhizoctonia:
Simptome. Pe plantule se observă pete brune la colet, urmate de strangularea
tulpiniţelor în zona atacată, frunzele îngălbenesc, plantulele se ofilesc, se usucă, se apleacă
şi de smulg cu uşurinţă din sol rămânând intact numai cilindrul central, care apare sub
forma unui fir albicios. Pe timp umed hifele ciupercii formează un manşon pâslos în jurul
tulpiniţelor. Pe axele atacate şi uscate uneori hifele ciupercii se localizează în vase. Boala
este frecventă atât la răşinoase cât şi la foioase şi foarte periculoasă din momentul răsăririi
până la 40-60 zile, cât tulpiniţele sunt suculente. După lignificarea tulpiniţelor pericolul
îmbolnăvirii este mai scăzut. Datorită condiţiilor favorabile din solarii – temperatură şi
umiditate – atacul acestei ciuperci este foarte frecvent în aceste spaţii.
Agentul patogen. Hifele miceliene sunt septate, hialine sau colorate în roz. Pe
hifele ramificate ale miceliului endoparazit intercelular apar microconidii, eliptice,
drepte sau uşor curbate, de 5-12 x 2,2-3,2 µ m. Macroconidiile sunt grupate, au 3-5
septe, fusiforme, cu un mic pedicel şi dimensiuni variate. Cele cu 3 septe au 27-46 x 3-5
um , iar cele cu 5 septe 33-60 x 3-5 µm. În condiţii nefavoranile, pe traiectul hifelor se
formează clamidospori, formaţiuni de rezistenţă ale ciupercii (fig. )
Profilaxie – terapie.
Dezinfectarea solului:
- schimbarea patului germinativ din solarii la 2-3 ani şi dezinfectarea solului cu
Formalină (1-2%, 5-15 l/m2);
- inocularea solului cu specii antagoniste folosind produse Trichodex sau Trichosemin
- substanţe biologice pe bază de Trichoderma sp.;
- se impune tratarea patului nutritiv înainte de semănat cu Previcur N 0,25% sau
Folpan 0,2% în doze de 4-5 l/m2.
Tratarea seminţelor
- introducerea seminţelor înainte de semănat în soluţie de : Tiramet (0,5% )sau
tratament uscat cu Tiramet (4g/kg), Topsin (6g/Kg), Beret(1,5-2mg/Kg);
- introducerea în substanţe biologice, Fusaliin (5%) sau Trichosemin 25 PTS
(4g/kg sămânţă);
- introducerea lor în soluţie de formalină 0,1% timp de 15 minute;
- introducerea în soluţie de streptomicină în amestec de Maneb 0,2%;
Tratamente în cursul sezonului de vegetaţie:
- tratarea plantulelor după răsărire cu o substanţă de contact de tipul:
Dithane, Captan, Vondozeb, Maneb, Zineb,Tiradin, Captadin, Tiuram,
Rovral (0,2-0,5%), Sumilex (0,1%), Chinosol (0,5%), Zeamă bordeleză
(0,2%), în general se recomandă (1-1,5 kg/ha) de substanţă activă, de
obicei preventiv pentru toate speciile;
- utilizarea antibioticelor: Griseofulvina sau Streptomicina (100-400) ppm,
preventiv sau curativ;
- stropiri alternative, cu o substanţă sistemică: Metonet, Topsin; Cercobin;
Benlate, Fundazol, Derosal, Bavistin, Rovral, în concentraţii de 0,05-0,1%;
Stropirile se repetă ori de câte ori survin ploi la mai puţin de 48 de ore de la
aplicarea tratamentelor.

Fig. Fusarium oxysporum

Fusarium oxysporum var. aurantiacum

Gazde - răspândire produce fusarioza puieţilor la răşinoase, în special brad, molid
frecventă în solarii şi pepiniere.
Simptome. Plantulele şi puieţii atacaţi prezintă înroşirea acelor, răsucirea acestora
sau căderea acestora. În secţiune prin tulpină se poate observa o pătare roşie – brună a
lemnului şi înfundarea vaselor cu gome. Sporodochiile ciupercii se găsesc pe scoarţa
tulpinii, sub formă de pustule roz.
Profilaxia şi terapia combaterea sunt similare cu cele ale speciei precedente.
 Phytophthora cactorum (Lebert et Cohn) Schroter. (syn. P. omnivorum de Bary, P.
fagi Hartig).
(Mastigomycotina / Oomycetes / Peronosporales / Pythiaceae).
Gazde – răspândire. Specie frecventă în seminţişurile naturale care produce mana
plantulelor de foioase şi răşinoase, în special fag brad, larice, fiind şi unul din patogenii
principali care produc boala “culcarea plantulelor”.
Simptome. Infecţia primară este dată de zigoţii care au iernat în sol, iar în timpul
perioadei de vegetaţie au loc infecţii repetate prin zoospori şi hifele ciupercii. Boala se
manifestă în primele 4-6 săptămâni de la încolţirea seminţelor , când tulpiniţele sunt moi,
nelignificate. În funcţie de fenofazele plantei gazdă simptomele se manifestă la nivelul
organelor subterane, când radicelele se înnegresc, iar embrionul şi sămânţa se transformă
într-o masă gelatinoasă, neagră sau la nivelul celor supraterane, respectiv, înnegrirea
tulpiniţei la locul de inserţie al cotiledoanelor, cotiledoanelor şi frunzuliţelor. Pe timp
umed axa hipocotilară se înnegreşte, îşi pierde turgescenţa şi plantulele cad la pământ. Pe
timp secetos plantulele se usucă şi capătă o culoare roşie-brună, fără răsucirea frunzuliţelor
(simptom caracteristic secetei) (fig.
Agentul patogen. Aparatul vegetativ este un sifonoplast, format din filamente
neseptate care se dezvoltă intercelular absorbind hrana prin intermediul haustorilor, ce
pătrund în celulele vii ale plantei gazdă. Hifele sunt ramificate, hialine sau uşor gălbui. Pe
acestea se diferenţiază formaţiunile de înmulţire asexuată, reprezentate prin conidiofori cu
conidii. Conidioforii sunt dispuţi în fascicule subţiri, prezentând terminal care o conidie
limoniformă, de 50-60 x 35 µm. Prin germinare, conidiile formează zoospori flagelaţi sau
filamente de infecţie. Formaţiunile de înmulţire sexuată sunt reprezentate prin oogoane şi
anteridii, din unirea cărora rezultă zoosporii, de 20-24 µm în diametru, de culoare galben-
brună, formele de rezistenţă ale ciupercii. În condiţii favorabile zigoţii germinează şi dau
naştere unui tub germinativ.
Profilaxie – terapie. Măsurile de profilaxie şi terapie a bolii constau în :
Dezinfectarea solului:
-dezinfectarea solului cu Formalină (1-2%, 5-15 l/m2);
- utilizarea antibioticelor: Griseofulvina sau Streptomicina (100-400) ppm,
preventiv sau curativ;
Tratarea seminţelor
- introducerea seminţelor în soluţie de Tiramet (0,5%) sau tratament uscat cu Tiramet
(4g/Kg sămânţă), Topsin (6g/Kg), Beret (1,5-2mg/Kg);
-folosirea substanţelor biologice Trichosemin 25 PTS (4g/Kg sămânţă);
Tratamente în cursul sezonului de vegetaţie:
- după răsărire utilizarea substanţelor de contact: Dithane, Captan, Vondozeb,
Maneb, Zineb,Tiradin, Captadin, Tiuram, Rovral (0,2-0,5%), Sumilex (0,1%),
Chinosol (0,5%), Zeamă bordeleză (0,2%), în general se recomandă (1-1,5
kg/ha) de substanţă activă, cu efect preventiv sau curativ;
- stropiri cu antibiotice: Griseofulvina sau Streptomicina (100-400) ppm,
 preventiv sau curativ;
-stropiri alternativ, la 7-10 zile, cu o substanţă din grupa celor sistemice:
Previcur N, Ridomil, în concentraţii de 0,25%, folosite preventiv sau curativ;
-îndepărtarea şi arderea plantulelor atacate puternic care pot constitui focare de
infecţie;

Fig. Phytophthora cactorum

Foto Căderea plantulelor în pepiniere (original)

Factorii care favorizează apariţia bolilor în solarii şi pepiniere

- excesul de umiditate din sol (produce asfixierea rădăcinilor);
- temperatura ridicată (arsuri la colet, tulburări fiziologice);
- grindina, apa rece (efect mecanic sau opărirea coletului şi cotiledoanelor);
- îngheţuri târzii (moartea plantulelor);
Perioada critică este cuprinsă în primele 40-60 zile după semănare.
Pagube. Bolile au o evoluţie galopantă şi dacă nu se iau măsuri rapide de combatere,
în câteva zile culturile din solarii şi pepiniere pot fi compromise.
Prevenire-combatere:
Ciupercile care provoacă căderea plantulelor fac parte din genuri diferite, având
preferinţe variate faţă de factorii de mediu şi sensibilitate diferită faţă de grupele de fungicide.
Ţinând cont de complexitatea bolii şi evoluţia ei rapidă, soluţiile cele mai eficiente în
prevenirea apariţiei bolii sunt crearea unui calendar de tratamente şi crearea condiţiilor optime
de dezvoltare a plantulelor. Pentru răşinoase calendarul de tratamente cuprinde: dezinfectarea
solului, tratarea seminţelor şi tratamentele în cursul sezonului de vegetaţie.
În cazul apariţiei infecţiilor, stropirile se pot efectua la intervale mai scurte.
Fungicidele pot fi administrate în timpul udării, concentraţia soluţiilor fiind minimă la
primul tratament crescând treptat în limitele intervalului prescris.
Acoperirea solului cu un strat de litieră proaspătă de răşinoase are un efect fungicid
foarte bun, asigurând şi o protecţie a plantulelor prevenind arsura, opărirea coletului,
îngheţul.
Tratamentele recomandate dau rezultate bune, cu condiţia respectării indicaţiilor
tehnice privind cultura în solarii: pH-ul patului germinativ sub 6, schimbarea patului
germinativ sau a solei după fiecare cultură, aerisirea solariilor, menţinerea temperaturii
sub 25°C, udarea cu apă la temperatura solului + 5°C, combaterea umidităţii excesive în
sol ş.a.

6.1.2 Putrezirea şi necrozarea rădăcinii puieţilor

Rosellinia quecina Hart. – putrezirea albă a rădăcinilor puieţilor

(Ascomycotina / Pyrenomycetes / Spaeriales / Xylariaceae).
Gazde – răspândire. Este unul din paraziţii cei mai dăunători ai puieţilor din genul
Quercus de pe solurile compacte şi umede, în vârstă de 1-3 ani,dar a fost identificată şi la
specii din genurile Acer, Fagus, Abies, Picea, ş.a. Ciuperca produce putrezirea albă a
lemnului, boala manifestându-se în pepiniere şi plantaţii tinere şi se intensifică în anii cu
precipitaţii abundente.
Simptome. Infecţia se produce prin hife care pătrund prin lenticele, răni, vârful
rădăcinilor. Ciuperca se localizează în prima fază pe rădăcinile laterale sub forma unor
hipertrofieri, de unde se propagă în pivot. Boala se manifestă prin decolorarea frunzelor de
la baza laminei începând cu lujerii de la vârful tulpinii, pătarea brună şi uscarea scoarţei
deasupra solului. Porţiunile de axe infectate se înnegresc fiind urmate de o putrezire albă a
lemnului care duce ruperea tulpinilor la colet. Pivotului se înnegreşte, se usucă şi puieţii
mor. Pe scoarţa porţiunilor bolnave se disting hifele ciupercii de culoare cenuşie-
negricioasă, ramificate şi ananstomozate. Pe rădăcinile secundare se diferenţiază scleroţii,
sferici negri. Pe scoarţa pivotului se formează periteciile. Răspândirea ciupercii de face
prin conidii, ascospori dar şi rizomorfe care pot genera un atac în vetre.
Agentul patogen. Pe miceliul care vegetează la suprafaţa solului se formează
conidiile pe conidiofori septaţi. Periteciile sunt negre cu asce cilindrice, cu parafize,
ascosporii au 17-32 x 7,5-10 µm, eliptici sau fusiformi, unicelulari, bruni-verzui.
Profilaxie –terapie.
- evitarea umidităţii sporite în aer şi sol prin utilizarea materialului de acoperire sau
de umbrire a puieţilor;
- efectuarea arăturilor adânci şi rotaţia culturilor;
- extragerea şi arderea puieţilor infectaţi;
- săparea unor şanţ de 1m lăţime şi 50 cm adâncime ţ jurul vetrelor de infecţie
pentru evitarea răspândirii infecţiei prin intermediul rizomorfelor;

Rosellinia byssiseda Tode (syn.R. aquila Fr.) – împânzirea puieţilor de molid.

Gazde – răspândire. Atacul se manifestă pe puieţii de molid şi brad din pepiniere.
Simptome. Ciuperca se dezvoltă în microclimatul format în golurile de sub crusta
de zăpadă. Ciuperca atacă acele de la baza coroanei şi se poate extinde pe toate organele
aeriene ale plantei, producând înăbuşirea şi uscarea acelor şi lujerilor. Miceliul de culoare
brun-negricios se dezvoltă epifit hrănindu-se din moarte din ace şi lujeri unde formează o
pânză compactă. Periteciile grupate, rar izolate formate pe miceliu se observă cu ochiul
liber.
Agentul patogen. Miceliul este brun-negricios cu hife septate. Periteciile de 0,8-
1mm în diametru sunt negre, cărbunoase, aproape sferice prezintă o deschidere papilară.
Ascele cilindrice de 150-170 x 10- 12 µm cu câte 8 ascospori elipsoidali-fusiformi, hialini
în stadiul tânăr, apoi bruni cu sau pete de ulei, de 17-25 x 5-8 µm, cu parafize filiforme.
Profilaxie – terapie.
- efectuarea semănăturilor de răşinoase după standardele impuse privind distanţa;
- curăţirea solului din jurul puieţilor de acele uscate şi resturile organice provenite
de la materialul folosit la acoperirea puieţilor;
- grăbirea topirii zăpezii din pepiniere prin presărarea unui pământ fin, mineral,
negru;
- dezinfectarea solului cu Formalină (1-2%, 5-15 l/m2);
- stropirea puieţilor cu zeamă bordeleză 1%, în perioada de vegetaţie;
Alte specii:
Rosellinia necatrix (Hart.) Verl.
Este o specie foarte răspândită la viţa de vie şi pomi fructiferi, dar poate
ataca şi specii forestiere din genurile Robinia, Acer, Quecus, Salix, Ulmus,
Castanea, Juglans ş.a.
Rosellinia inflatta (Schäff.) Sacc. (syn. R. undulata Fr.)
Se dezvoltă în special pe specii ale genurilor Pinus, Picea, Abies, ş.a.

6.1.3 Antracnoza puieţilor

Glomerella cingulata (Ston) Spauld. et. Sch.

F. c. Gloeosporium cingulatum Atk. – antracnoza puieţilor de lemn câinesc
Gazde –răspândire. Ciuperca atacă puieţii de 1-2 ani de Ligustrum vulgarae.
Boala este favorizată de clima caldă şi umedă fiind frecventă în anii cu precipitaţii
abundente în luna iunie, când puieţii se află în perioada activă de creştere şi poate căpăta
caracter epidemic.
Simptome. Atacul ciupercii se poate manifesta în sol pe seminţele în curs de
germinare. Când sunt infectate plantulele aflate în primele stadii de dezvoltare simptomele
se manifestă prin ofilirea frunzelor care rămân aderente de lujeri şi se colorează în roşu-
violet. Pe frunze apar pete circulare sau neregulate până la 1 cm în diametru bordate de o
dungă brun-roşcată.
Pe porţiunea tulpiniţele atacate apar pete necrozate late de câţiva cm în dreptul
cărora are loc strangularea tulpiniţelor. La tulpinile lignificate atacul se manifestă prin
zbârcirea scoarţei, iar la exemplarele ce au depăşit vârsta de 3 ani apar răni ce pot evolua în
cancare. Acervulii ciupercii apar în perioada de vară sau toamnă, fiind subepidermali sau
subperidermali, într-o stromă neagră. Periteciile se formează pe porţiunile de tulpină
uscate, mai ales la puieţii de 2 ani.
Agentul patogen. Acervulii sunt lenticulari cu conidiofori de culoare brună-
olivacee, conidiile elipsoidale sau cilindrice, drepte sau arcuite formează, pe timp uscat, o
masă albă-gălbuie. Periteciile sunt piriforme cu un gât conic, fără parafize; ascele grupate
au câte 8 ascospori, unicelulari şi hialini.
Profilaxie –terapie.
- evitarea cultivării în continuare a lemnului câinesc în pepinierele în care a fost semnalată
boala;
- dezinfectarea solului cu Formalină (1-2%, 5-15 l/m2) şi antibiotice: Griseofulvina sau
Streptomicina (100-400) ppm;
- dezinfectarea seminţelor cu Formalină 1% timp de 5 minute sau cu Germisan 0,5%
timp de 15 minute.
- cultivare în rânduri alterne cu specii rezistente la antracnoză;
- evitarea transferului de material săditor din pepinierele în care s-a semnalat boala;
- evitarea rănirii puieţilor în timpul lucrărilor de întreţinere;
- stropiri repetate cu zeamă bordeleză 0,75% -1%, în perioadele călduroase şi precipitaţii
abundente;
- extragerea şi arderea puieţilor uscaţi sau în curs de uscare;

6.1.4 Ciuperci care atacă tulpina puieţilor de răşinoase

Thelephora terestris Ehr. (syn. Phylacteria terrestris Ehrh. et. Fr. ) Pat.
Thelephora laciniata pers. (syn. Ph. laciniata (Pers. et Fr.) Pat. - bureţii puieţilor
de răşinoase

Gazde-răspândire. Speciile sunt saprofite frecvente pe puieţii de molid şi de brad

în rar specii de foioase în pepinierele situate în regiunile de munte şi în arborete. Ciuperca
se dezvotă în microclimatul situat în golurile dintre zăpadă şi sol, de unde urcă pe tulpina
puieţilor pe care îi asfixiază.
Simptome. Miceliul are aspectul unei pânze fine, negre ce acoperă solul situat în
spaţiile dintre puieţi ridicându-se pe tulpina acestora. La începutul lunii aprilie apar
corpurile sporifere, care se dezvoltă pe sol, înconjurând coletul ţi apoi se extind pe tulpină,
pe 10-20 cm de la bază, lăsând libere extremităţile coroanei, la puieţii mai dezvoltaţi sau
acoperind în totalitate pe cei de talie mică.
Agent patogen. Corpurile sporifere sunt cărnoase, brune, suprapuse, sesile, în
formă de evantai când se formează pe tulpina puieţilor şi sub formă de pâlnii când se
diferenţiază pe sol. Pe faţa superioară sunt fin păroase iar pe faţa inferioară prezintă
himeniul basidii pe care se formează basidiosporii.
Profilaxie-terapie. Măsurile profilactice se referă la:
- respectarea densităţii optime a semănăturilor, care să permită circulaţia aerului şi
creşterea viguroasă a puieţilor;
- reducerea excesului de umiditate din sol prin drenare şi evitarea creşterii
umidităţii etmosferice prin utilizarea excesivă a umbrarelor;
- prăşirea solului primăvara şi acoperirea spaţiului dintre rigole cu un strat de nisip
de 2-3 cm grosime pentru prevenirea stagnării puieţilor în umezeală după topirea zăpezii;
- adunarea şi arderea frunzelor şi a resturilor organice dintre straturile de puieţi;
Combaterea se realizează prin:
- adunarea şi arderea corpurilor sporifere prin extragerea exemplarelor atacate şi
arderea lor;
- aplicarea tratamentelor chimice în culturile de1-2 ani cu zeamă bordeleză 0,75-
2%, în funcţie de vârsta culturii şi perioada aplicării tratamentului;
- repicare puieţilor pentru a se permite uscarea miceliului şi a corpurilor sporifere
rămase pe tulpină.

Pestalozza hartigii Tub. –strangularea tulpiniţei puieţilor

 Deuteromycotina/ Coelomycetes/ Melanconiales / Melanconiaceae.

Gazde – răspândire. Ciuperca este un parazit periculos pentru puieţiide fag şi de

răşinoase.
Simptome. Boala se manifestă prin uscare scoarţei tulpiniţei în formă de inel,
imediat deasupra solului. La locul atacat tulpiniţa se îngroaşă în partea superioară şi
inferioară a porţiunii uscate, care rămâne subţire şi apare “strangulată”. Pe porţiunea
infectată scoarţa se zbârceşte şi cade descoperind lemnul. Concomitent frunzele se
îngălbenesc. Miceliul ciupercii se dezvoltă între scoarţă şi lemn iar acervulii ciupercii se
formează pe scoarţă sub forma unor puncte mici, negre, vizibile cu ochiul liber.
Agentul patogen. Acervulii sunt subcuticulari în ei diferenţiindu-se conidioforii de
30-50 µm pe care se formează conidiile de 18-20 µm lungime, cu două sau mai multe septe
şi unul sau mai mulţi cili hialini.
Profilaxie – terapie.
- se vor evita semănăturile prea dese, mai ales în pepinierele cu exces de umiditate
atmosferică şi în sol;
- se recomandă protejarea protejarea puieţilor de influenţa nefavorabilă a factorilor
fizici;
Tratamentele chimice sunt cele indicate în cazul combaterii fusariozei.

6.1.5 Ciuperci care atacă frunzele puieţilor

Phoma piceae (Fiedl). Sacc. - Punctarea acelor la molid

(Deuteromycotina / Coelomycetes / Sphaeropsidales / Sphaeropsidaceae.

Gazde –răspândire. Ciuperca este frecventă în solarii unde atacă plantulele de

răşinoase fiind unul din patogenii care contribuie la boala culcarea plantulelor şi uscarea
acestora.
Simptome. Boala se manifestă prin apariţia pe ace a unor pete mici, punctiforme,
negre, în dreptul cărora se diferenţiază picnidiile.
Agentul patogen. Picnidiile sunt parţial adâncite în substrat, negre, glabre, cu pereţi subţiri
iar picnosporii sunt ovali, unicelulari şi hialini.
Profilaxie –terapie. Profilaxia se realizează ca şi în cazul patogenilor care produc
culcare plantulelor iar terapia prin stropiri cu zeamă bordeleză 0,5-0,75%.

Cercospora acerina Hart. – pătarea cotiledoanelor la acerinee

Deuteromycotina / Hyphomycetes / Hyphomycetales / Dematiaceae.

Gazde – răspândire. Ciuperca atacă plantulele de foioase în special specii ale

genului Acer fiind frecventă în pepiniere.
Simptome. Boala se manifestă pe cotiledoanelor şi tulpiniţa plantulelor de acerinee.
 Pe cotiledoane se manifestă sub forma unor pete brune-negricioase, izolate sau
confluente. Tulpiniţele prezintă dungi negricioase la nivelul scoarţei în zona situată
deasupra coletului ducând la uscarea acestora.
Agentul patogen. Conidioforii sunt simpli uneori ramificaţi, fasciculaţi iar
conidiile sunt netede, lungi subţiri la unul din capete, de culoare brună.
Profilaxie-terapie. Boala se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză 0,75%,
imediat după răsărirea plantulelor.

6.2 Ciuperci care produc boli la frunze

6.2.1Ciuperci care produc pătări

Taphrina aurea (Pers.) – băşicarea frunzelor la plop

Nu se cunosc cauzele care influenţează mersul bolii; în unii ani se constată o

frecvenţă mare a bolii iar în alţii mai mică.
Simptome. Infecţia are loc primăvara prin ascospori. Pe partea superioară a
frunzelor, în iunie apar umflături proeminente ca nişte băşicuţe semisferice sau elipsoidale,
de 1 – 3 cm. La început ţesuturile băşicate îşi păstrează culoarea normală dar cu timpul,
datorită necrozei, se brunifică şi se usucă. Pe partea inferioară a umflăturilor, unde se
dezvoltă ascele, se observă o coloraţie galben – aurie care evoluează în portocaliu.
Frunzele atacate în cursul secetelor de vară pot cade prematur.
Ciuperca iernează în stadiul de ascospori care cad direct pe sol sau odată cu
frunzele.
Agentul patogen. Ascele sunt dispuse una lângă alta, lăţite, trunchiate la partea
superioară, lipsite de celulă bazală şi cu numeroşi ascospori verzui, unicelulari, mici, de 3 –
4 µ.
Combatere. Măsurile de combatere sunt numai preventive. În acest scop se
recomandă arderea frunzelor căzute în timpul perioadei de vegetaţie şi mai ales toamna,
ferirea culturilor de îngheţurile timpurii şi de cele târzii, stropiri cu zeamă sulfocalcică,
zeamă bordeleză sau pulverizări cu praf de sulf. Primul tratament se aplică imediat după
desfacerea mugurilor iar al doilea la o lună după acesta.

Taphrina polyspora (Sorok) Johans. – ciuruirea frunzelor de arţar

Acest parazit comun pe frunzele de arţar este frecvent în tot arealul speciei gazdă,
fără a produce pagube însemnate. De aceea practic nu se pune problema combaterii lui.
Simptome. Pe frunze apar pete de mărimi diferite, la început galben – roşiatice,
apoi brun – roşcate, mai mult sau mai puţin băşicate înspre partea superioară. În dreptul
petelor ţesuturile se brunifică, se usucă iar limbul se ciuruieşte sau se sfâşie. Ciuperca se
răspândeşte în iunie prin ascospori.
Agentul patogen. Ascele sesile, într-un strat himenial ce se dezvoltă pe
concavitatea băşicuţelor; ascosporii sunt mici.

Din acelaşi gen se mai întâlnesc speciile:

Taphrina coerulescens – pe frunze de stejar;
T. betulae – pe frunze de mesteacăn;
T. ulmi – pe frunze de ulm;
 T. sadebeckii şi T. tosqiunetti – pe frunze de anin;
T. crataegi – pe frunze de păducel.
Aceste specii se deosebesc între ele prin caractere microscopice.

Venturia tremulae Aderh. F.c. Pollacia radiosa (Lib.) Balb. et Gif.

Venturia populina (Vuill.) Fabr. F.c. Pollacia elegans Serv.
– defolierea de primăvară a plopului

Prima specie atacă plopii din specia Leuce iar cea de-a doua pe cei din secţia
Aigeiros; ca urmare, gazda poate da de cele mai multe ori indicaţii asupra agentului
patogen.
Simptome. Simptomele produse de aceşti doi agenţi patogeni sunt foarte
asemănătoare. Infecţiile primare au loc primăvara pe frunzele de la vârful ramurilor, după
desfacerea mugurilor şi sunt produse de conidii şi ascospori. Conidiile se dezvoltă pe
miceliul care a iernat în lujerii şi frunzele uscate. Pe frunzele tinere apar pete mici, brune,
rotunde sau colţuroase, de 2 – 5 mm care se extind, confluează şi pot cuprinde întreaga
suprafaţă a frunzei. Ţesutul în dreptul petelor se brunifică apoi devine gălbui – cenuşiu,
fiind mărginit de o zonă îngustă brun – întunecată. Frunzele atacate se deformează, se
usucă şi cad prematur. Miceliul trece şi în lujerii tineri, care se usucă brusc, vârful lor se
curbează în jos, luând aspectul caracteristic de cârjă. Frunzele de pe lujerii bolnavi se usucă
şi se înnegresc chiar dacă ele nu au fost atacate direct. Conidiile se formează într-o stromă
subţire, situată în epiderma ţesuturilor necrozate ale gazdei. V. tremulae se întâlneşte
frecvent în natură sub forma conidiană; periteciile acesteia care se dezvoltă de obicei pe
frunzele căzute lipsesc. La V. populina periteciile se formează atât pe lujerii uscaţi cât şi pe
frunze; în anumite condiţii de mediu, periteciile pot lipsi şi la această specie.
Agentul patogen. La V. tremulae conidiile se formează pe conidiofori scurţi, au
dimensiuni variabile în funcţie de gazda pe care o parazitează şi pot fi mono-, bi- sau
tricelulare; periteciile de 150 µ sunt sferice, cufundate în ţesut; ascele de 60 – 80 x 10 – 12
µ conţin câte 8 ascospori bicelulari, de 16 – 17 µ. La V. populina conidioforii lipsesc sau
sunt scurţi; conidiile la început unicelulare sunt prevăzute ulterior cu două septe (mai rar cu
3 – 4); periteciile sferice, cu diametrul de 0,2 mm sunt netede la exterior, brune până la
negre; ascele aproximativ 20 într-o peritecie sunt cilindrice, aproape sesile, de 96 – 124 x
21 – 24 µ. Ascosporii obişnuit în număr de 8 sunt bicelulari cu celule inegale, puternic
strangulaţi în dreptul septei, bruni – olivii, de 21 – 30 x 10,5 – 16 µ. Pseudoparafize subţiri,
incolore, dispar înainte de diseminarea ascosporilor.
Combatere. Se recomandă aplicarea riguroasă a măsurilor de carantină fitosanitară.
Toamna, înainte de căderea frunzelor, se vor tăia şi arde lujerii atacaţi, care adăpostind
miceliul şi uneori periteciile parazitului, constituie sursa de infecţie a frunzelor şi lujerilor
tineri din primăvara următoare. Metoda este aplicabilă numai în pepiniere, în parcuri şi
zone verzi. Strângerea şi arderea periodică a frunzelor căzute la sol contribuie de asemenea
la reducerea atacului. Stropirile repetate la 2 – 3 săptămâni, din primăvară până în iunie, cu
zeamă bordeleză 1 % sau sulfat de cupru 5 % dau rezultate bune.

Dothidella ulmi (Duv.) Wint. F. c. Piggotia asteroides Berk. et Br. – pecinginea

frunzelor de ulm

Deşi foarte comun, acest parazit nu produce mari pagube întrucât dezvoltarea lui
are loc către toamnă; ca urmare, nu se pune problema combaterii.
Simptome. Pe partea superioară a frunzelor se observă cruste negre, de 2 – 3 mm,
cu suprafaţa zbârcită, ca o pecingine. Acestea reprezintă stroma, dezvoltată între cuticulă şi
epidermă, formă sub care ciuperca iernează pe frunzele căzute. În stromă se formează mai
întâi picnidiile iar în primăvara următoare, în acelaşi loc apar periteciile parazitului.
Agentul patogen. Conidiile se formează în picnidii. Periteciile sunt asociate şi
asemănătoare picnidiilor; ascele sunt alungite, de 60 – 70 x 8 – 9 µ; ascosporii câte 8 într-o
ască sunt hialini, bicelulari, de 10 – 13 x 4 – 5 µ.

Capnodium quercinum (Pers.) Berk. et Desm. F. c. Coniothecium quercinum

Sacc. – fumaginea stejarului

Atacul se localizează pe câteva specii de stejari, de toate vârstele, de la seminţişuri

până la arborete bătrâne. Boala este mai păgubitoare în seminţişuri, plantaţii şi lăstărişuri
tinere.
Simptome. Ciuperca vegetează epifitic, acoperind suprafaţa frunzelor şi lujerilor
tineri cu o pojghiţă negricioasă. Se instalează în special pe partea superioară a frunzelor şi
pe lujerii acoperiţi cu secreţiile zaharoase ale purecilor şi păduchilor stejarului. Pojghiţa
negricioasă este formată din miceliu, fructificaţiile parazitului şi din mase aderente de
spori. Pe creme uscată această crustă se usucă, crapă şi se desprinde în plăci. Stratul de
fumagine ce se dezvoltă pe frunze împiedică funcţiile lor normale, de asimilaţie şi
respiraţie. În timpul verii se formează conidiile negricioase iar către toamnă periteciile.
Agentul patogen. Miceliul este negru. Conidiile sunt brun – negricioase şi de
formă poliedrică. Periteciile sunt sferice sau de forma unui burduf, susţinute de un mic
picioruş ori într-o masă de hife; ascosporii sunt pluricelulari, bruni.
Combatere. Se recomandă stropiri cu insecticide în vederea combaterii păduchilor
ţestoşi şi a puricilor de frunze. Introducerea speciilor de amestec constituie de asemenea un
preţios ajutor în combaterea acestui parazit.
Din acelaşi gen mai fac parte: C. salicinum, C. tiliae, C. ulmi.

Herpotrichia nigra Hart. – împăienjenirea acelor de molid

Specie foarte periculoasă în pepinierele de molid situate la peste 1200 m altitudine.

Este întotdeauna prezentă în tufărişurile subalpine de jneapăn, fără a produce pagube
importante. Ciuperca se dezvoltă în spaţiile goale de sub crusta zăpezii unde găseşte o
atmosferă caldă şi umedă.
Simptome. Miceliul ciupercii sub formă de hife negricioase îmbracă acele şi
ramurile într-un păienjeniş des, dezvoltând o stromă la suprafaţa acelor. Hifele pătrund şi
în ţesuturile acelor şi tulpinilor care până în primăvară sunt transformate într-o masă
umedă ce se depune pe sol. În timpul verii poate apărea forma conidiană. Periteciiile
vizibile cu ochiul liber se formează pe suprafaţa acelor, între hife.
Agentul patogen. Miceliul este alcătuit din hife negricioase. Periteciile păroase, de
300 µ sunt acoperite cu un înveliş de peri; ascele de 76 – 100 x 12 µ, cu numeroase
parafize printre ele; ascosporii sunt pluriseptaţi, hialini.
Combatere. Se recomandă ca semănăturile de răşinoase să fie mai rare iar
stropirile cu zeamă bordeleză 1% să se efectueze în tot timpul perioadei de vegetaţie.

Acanthostigma parasiticum (Hart.) Sacc. – împăienjenirea acelor de brad

Această specie parazitează acele mai multor specii de răşinoase, este însă un parazit
comun la brad, fiind dăunător în seminţişurile dese.
Simptome. Hifele parazitului se dezvoltă mai ales pe partea inferioară a acelor şi
pe suprafaţa lujerilor, formând un înveliş pâslos sau compact, albicios care cuprinde
întreaga ramură cu ace ca într-un cuib de omizi. Acela infectate se usucă, se desprind de ax
dar rămân totuşi prinse între hifele ciupercii. La suprafaţa acelor se dezvoltă o stromă. În
ţesătura de hife, la suprafaţa acelor, apar periteciile.
Agentul patogen. Miceliul este format din hife albicioase, iernează sub forma unui
miceliu de rezistenţă. Periteciile sunt negricioase, de 100 – 250 µ, acoperite cu peri lungi şi
rigizi. Ascele au 50 x 10 µ, ascosporii sunt tetracelulari, hialini, de 15 – 20 x 8 – 9 µ.
Combatere. Pentru combatere se recomandă tăierea şi arderea ramurilor.

Polystigma rubrum (Pers.) D.C. F.c. Poystigma rubra (Desm.) Sacc. – pătarea
roşie a frunzelor de prun

Simptome. Infecţiile primare au loc primăvara prin ascospori. Pe frunzele infectate

apar pete circulare, de 0,5 – 1 cm, la început galbene apoi portocalii şi, în cele din urmă,
roşii. Petele pot fi izolate sau confluente în cazul atacurilor puternice, când frunzele se
usucă şi cad de timpuriu. În dreptul petelor ţesuturile se îngroaşă, devin crustoase, cu
aspect ceros şi puţin bombate, de obicei spre faţa inferioară.
Agentul patogen. Miceliul se dezvoltă în spaţiile intercelulare, în dreptul petelor şi
este de culoare galben – roşcată. Stroma este rotundă, cărnoasă. Picnidiile apar în timpul
perioadei de vegetaţie, au porul de deschidere pe faţa inferioară a frunzelor, sunt ovoide şi
de cca. 110 – 240 µ diametru. Picnosporii sunt numeroşi, de cca. 30 µ lungime,
filamentoşi, mai subţiaţi spre vârf şi îndoiţi în formă de cârjă. Periteciile apar la sfârşitul
perioadei de vegetaţie, în locul picnidiilor şi se maturează până în primăvara următoare, în
frunzele căzute. Ascele au 78 – 87 x 10 – 12 µ. Ascosporii, câte 8 într-o ască. Sunt
elipsoidali, hialini, unicelulari, de 10 – 13 x 6 µ.
Combatere. Prin arăturile adânci de toamnă se îngroapă frunzele limitând astfel
sursa de infecţie prin ascospori. Se recomandă, de asemenea, stropiri de primăvară, la
câteva zile după scuturarea florilor, cu zeamă bordeleză 1%, Capta 0,3% sau Zineb 0,3%.

Gnomonia leptostyla (Fr.) Ces. Et Not. F.c. Marsosonina juglandis (Lib.) Magn
– antracnoza nucului

Simptome. Sunt atacate obişnuit frunzele şi fructele, mai rar ramurile tinere. Pe
foliole, începând din luna iunie, apar pete mici de 2 – 5 mm, brune, circulare, situate între
nervuri, izolate. Mai târziu, petele confluiază, atingând dimensiuni e până la 2 cm.
Frunzele atacate se brunifică, se usucă şi cad prematur. Pe suprafaţa fructelor tinere apar
pete mici, circulare, brune, care se întind până la miez, înnegrindu-l. Fructele atacate rămân
mici, se înnegresc şi cad. Fructificaţiile ciupercii apar în dreptul petelor, pe faţa inferioară a
foliolelor, sub forma unor punctişoare negricioase, dispuse aproape concentric. În cazul
atacurilor puternice, petele se extind şi pe peţioluri şi pe ramurile tinere. Periteciile se
formează în primăvara următoare, pe frunzele căzute. Uneori iernarea poate avea loc în
scoarţa ramurilor, sub formă de miceliu sau conidii.
Agentul patogen. Miceliul se dezvoltă în spaţiile intercelulareale organelor atacate,
este septat şi ramificat. Acervulele se află pe faţa inferioară a frunzelor, în dreptul petelor,
în mici strome, sub cuticulă care mai târziu se rupe sub presiunea conidiilor lăsând
fructificaţia descoperită. Conidiile sunt fusiforme, arcuite, hialine, bicelulare, de 20 – 25 x
5 µ. Periteciile sunt globuloase, cufundate în substrat, cu un perete gros şi cu un gât lung la
capătul căruia se găseşte osteolul. Ascele, numeroase, sunt alungit cilindrice. Ascosporii,
câte 8 într-o ască, sunt fusiformi, hialini, bicelulari, de 19 – 25 x 2,5 - 3 µ, cu 2 picături de
ulei.
Combatere. Pentru distrugerea sursei de infecţie se recomandă strângerea şi
arderea frunzelor căzute. Stropirea nucilor cu zeamă bordeleză 0,75 - 1% dă rezultate bune.

Gnomonia veneta (Sacc. et Speg.) Kleb. F.c. Gloesporium nervisequm (Fuck.)

Sacc. – pătarea frunzelor de platan
Boala este periculoasă pentru puieţi.

Simptome. Frunzele şi lujerii sunt atacaţi către sfârşitul primăverii. Pe frunze apar
pete brune care se întind în lungul nervurilor. Ţesutul în dreptul petelor se brunifică şi se
dezagregă iar când petele ajung la peţiol, frunzele se usucă şi cad. Pe lujerii tineri petele
apar spre vârf producând uscarea lor. Atacul se manifestă şi pe ramuri, pe care se formează
pete alungite, brune, având pe suprafaţa lor umflături ca nişte cancere. În dreptul petelor,
pe faţa inferioară a frunzelor şi pe ramurile atacate, se formează acervuli subepidermali. În
primăvara următoare, pe frunzele căzute, se formează periteciile.
Agentul patogen. Conidiile sunt ovoide, hialine, unicelulare, de 12 – 15 x 4 - 6µ,
se formează în acervuli. După unii autori, în afară de forma conidiană, această specie mai
are şi formă picnidiană reprezentată prin speciile Discula platani şi Sporonema platani ale
căror picnidii se formează iarna pe frunzele uscate, rămase aderente pe ramuri. Periteciile
prezintă un gât lung. Ascele de 45 – 55 x 9 – 13 µ, cu câte 8 ascospori hialini, bicelulari, de
12 – 15 x 4 - 6 µ.
Combatere. În pepiniere se recomandă stropiri cu zeamă bordeleză 0,5 – 1%, în
perioada de creştere a frunzelor, când are loc infecţia precum şi strângerea şi arderea
frunzelor.

Rhytisma acerinum (Pers.) Fr. F.c. Melasmia acerina Lév. – pecinginea

frunzelor de acerinee

Simptome. Infecţia se produce primăvara prin ascospori dar boala se manifestă

abia în lunile iunie – iulie, prin apariţia pe frunze a numeroase pete (până la 50) gălbui,
aproape circulare, cu diametrul de 1 – 2 cm sau chiar mai mult, neregulat distribuite. Pe
suprafaţa petelor apar numeroase puncte negre care se reunesc formând pete mari, de
culoare neagră, crustoase, mărginite de o zonă de decolorare galben – verzuie. Frunzele
atacate cad prematur, începând chiar din august. Stroma dezvoltată care este de fapt un
scleroţiu, înlocuieşte total ţesutul frunzei rămânând numai epiderma şi reprezintă organul
de iernare. În cursul verii, pe stromă se formează picnidii cu conidii iar începând din
toamnă, pe frunzele căzute se formează apoteciile care se maturizează în primăvara
următoare.
Agentul patogen. Miceliul se dezvoltă intercelular, formând o stromă evidentă pe
partea superioară a frunzelor. Picnidiile au formă lenticulară în secţiune transversală şi
conţin conidiofori scurţi, subţiri, neramificaţi, hialini. Conidiile sunt mici, ovoide, hialine,
unicelulare, de 5 – 6 x 1 µ. Apoteciile de 1 – 2 x 1 mm se formează în locul picnidiilor,
sunt asociate, acoperite tot timpul de stromă iar la maturitate se deschid printr-o crăpătură
longitudinală. Ascele sunt numeroase, de 120 – 130 x 9 – 10 µ, mai subţiate către bază
hialine, cu câte 8 ascospori hialini, unicelulari, filamentoşi, de 60 – 80 x 1,5 - 3 µ, dispuşi
paralel. Printre asce se află parafize filamentoase, puţin mai lungi decât ascele, uşor
umflate şi îndoite la capăt.
Combatere. În parcuri, pe alei se recomandă strângerea şi arderea frunzelor căzute
toamna.

Septoria dubia Sacc. et Syd.

 Simptome. Pe ambele feţe ale frunzelor de stejar apar pete mici, circulare sau
neregulate, brun – roşcate, spre centru brun – gălbui, izolate sau în grupe mici.
Agentul patogen. Picnidiile, frecvente pe faţa inferioară a frunzelor, sunt sferice,
brune, 100 – 130 µ. Picnosporii sunt filiformi, drepţi sau încovoiaţi, cu ambele capete
rotunjite, cu 3 septe transversale, de 40 – 50 x 3 – 4 µ.

Septoria populi Desm.

Simptome. Pe frunzele de plop negru apar pete numeroase brune.

Agentul patogen. Picnidiile se formează în centrul petelor şi au 200 – 230 µ
diametru. Picnosporii sunt filamentoşi, ascuţiţi la ambele capete şi au 28 – 39 x 2,5 – 3,5
µ.

Marssonina brunnea ( Ell. et Ev.) Magn. – defolierea timpurie a plopului

Atacă plopii din secţia Aigeiros, la noi fiind identificată pe sorturi de plopi
euramericani.
Simptome. Primele simptome se manifestă la începutul verii, pe frunzele de la baza
coroanei. Pe ambele feţe ale frunzelor dar mai pregnant pe cea inferioară, apar pete brun –
negricioase cu dimensiuni de până la 1 mm. Cu timpul, interiorul petelor devine cenuşiu.
În cazul atacurilor puternice, petele confluează şi au tendinţa de a se întinde pe întreaga
suprafaţă a frunzelor. Ţesuturile sănătoase se îngălbenesc şi se brunifică treptat, dând
frunzelor un aspect marmorat. Frunzele atacate cad în cele din urmă, lăsând ramurile
complet desfrunzite; uneori mai rămân nişte smocuri de frunze la extremitatea ramurilor
superioare.
Agentul patogen. Acervulii se dezvoltă sub epidermă, în dreptul petelor necrotice
de pe frunze. Conidiile servesc la răspândirea parazitului în acelaşi an, de la un an la altul
răspândirea parazitului fiind asigurată prin formaţiunile stromatice din frunze şi lujerii
bolnavi, pe care în primăvara următoare se dezvoltă conidii noi.
Combatere. Se recomandă 2 – 4 stropiri în perioada mai – iunie cu Dithan – M 45,
Maneb, Difolatan, Melprex, Ziram, în concentraţii de 0,2 – 0,3 %. La sfârşitul perioadei de
vegetaţie, în toate pepinierele în care s-a constatat atac se vor strânge şi arde frunzele
căzute.

Cercospora microsora Sacc. – cercosporioza sau pătarea frunzelor de tei

Boala este frecventă la tei atât în pepiniere cât şi în arborete de diferite vârste.
Produce o defoliere timpurie aducând prejudicii mai ales în cazul teiului din spaţiile verzi
ale oraşelor. La exemplarele tinere de până la 5 ani se manifestă şi pe ramuri şi tulpini.
Simptome. Atacul se manifestă pe frunze în timpul verii (iunie – iulie), prin
apariţia a numeroase pete dispersate, brun – întunecate, rotunde sau slab colţurate, de 3 – 5
mm. În dreptul lor, petele se îndesesc şi devin cenuşii, fiind mărginite de un brâu mai
întunecat. Frunzele atacate se ofilesc, se usucă parţial şi cad prematur. Atacul se manifestă
şi pe lujeri şi ramuri, localizat de obicei pe porţiunile cu scoarţă netedă, pe care apar pete
izolate. La început petele au 3 – 4 mm dar pot ajunge la câţiva cm şi sunt bine delimitate de
ţesuturile sănătoase printr-o dungă violacee, îngustă. Ca urmare a apariţiei conidioforilor
cu conidii, petele îşi schimbă culoarea din brun – roşcată în cenuşie, marginea lor
rămânând însă violacee. Atacul, care iniţial este limitat numai la suprafaţa scoarţei,
evoluează cu timpul în răni iar în cazul în care acestea se extind pe întreaga circumferinţă,
axele se usucă. Atacul se localizează cu precădere pe frunze şi mai puţin pe lujeri.
Agentul patogen. Unii autori consideră această specie ca formă conidiană a speciei
Mycosphaerella microsora nesemnalată la noi. Conidioforii sunt grupaţi, simpli, la început
hialini apoi oliv – bruni, la bază ceva mai îngroşaţi, de 10 – 32 µ lungime şi de 3 – 3,5 µ
grosime. Conidiile sunt cilindric – măciucate, drepte sau puţin încovoiate, la început
incolore şi neseptate, la maturitate brune şi cu 1 – 3, mai rar 5 septe transversale, câteodată
cu o slabă strangulare în dreptul septelor şi au 25 – 48 x 3 – 4 µ.
O altă specie dina cest gen este Cercospora pulvinulata care produce pe ambele
feţe ale frunzelor de dud pete de 2 – 5 mm. Conidioforii ies pe partea inferioară a frunzelor
în mănunchiuri şi sunt continui, neramificaţi. Conidiile sunt cilindrice, rotunjite la capete,
drepte sau slab încovoiate, uor colorate în verzui – deschis.
Combatere. Ambele specii se combat prin stropiri fine pe frunze şi tulpini, cu
preparate pe bază de cupru. Stropirile se execută preventiv după desfacerea mugurilor (în
concentraţii mai scăzute) şi sunt repetate de mai multe ori în decursul perioadei de
vegetaţie (în concentraţii mai ridicate). Se recomandă, de asemenea, toamna sau primăvara,
înainte de pornirea în vegetaţie, adunarea frunzelor căzute şi arderea lor. Exemplarele
puternic infectate se vor tăia şi arde. Pentru a evita răspândirea cercosporiozei este necesar
ca la transferul de puieţi să se execute un control fitosanitar riguros.

6.2.2 Ciuperci care produc boli numite rugini

ORDINUL UREDINALES

Cuprinde ciuperci microscopice, parazite obligate, care produc la plante boli numite
rugini. Se caracterizează prin basidie dimeră constituită dintr-o porţiune inferioară –
hipobasidie- şi o porţiune superioară – epibasidis. Hipobasidia sclerificată este reprezentată
este reprezentată prin teleutospor.
Miceliul este endoparazit, intercelular (rar intracelular), constituit din hife
ramificate şi septate prin pereţi transversali, în celule alungite. El este colorat în galben
datorită unui pigment lipocrom. Miceliul este haploid cât şi dicariotic, ambele faze fiind
dezvoltate, cu predominarea dicariofazei. Unele din filamentele miceliului haploid pot ieşi
la suprafaţă străpungând epiderma, acestea sunt hife emergente. Miceliul poate avea o
dezvoltare locală sau poate fi generalizat dezvoltându-se în toată planta parazitară în care
caz provoacă modificări importante organelor atacate. Înafară de miceliul activ,
Uredinalele prezintă şi un miceliu de rezistenţă care se găseşte în diferite organe ale
plantelor perene.
Ca organe de propagare, de înmulţire asexuată, există cinci forme de spori şi
anume:
- picospori care se formează în picnidii;
- ecidiospori în ecidii;
- uredospori în uredosori;
- teleutospori în teleutosori;
- basidiospori care se formează pe epibasidie.
Picnidiile şi ecidiile se formează pe miceliul primar, haploid, iar uredosorii şi
teleutosorii pe miceliul secundar, dicariotic.
 Picnidiile se formează pe miceliul primar, pot fi adâncite, cufundate în substrat
(Fam. Pucciniaceae) sau pot fi superficiale, acoperite de epidermă (Fam. Melampsoraceae).
În ele filamentele sporifere sunt dispuse palisadic. Picnosporii sunt mici, sferici, elipsoidali
sau ovali, unicelulari, uninucleaţi, hialini şi se acelaşi sex cu miceliul pe care s-au format.
Prin germinarea picnosporilor se formează tot micelii primare care la rândul lor pot să
formeze noi picnidii. Uneori din picnidii ies filamente mai lungi, denumite flexuase.
Ecidiile se formează aproape simultan cu picnidiile şi pot fi de asemenea
superficiale sau cufundate în substrat. La unele specii ecidiile sunt lipsite de un perete
propriu – tipul Caeoma – la altele există peridie constituită din celule cu membrana
îngroşată şi ornamentată cu striaţii şi verucozităţi. Ecidiile cu peridie pot fi cilindrice sau
cupuliforme (Puccinia), pot avea peridia mult alungită în afara ţesutului atacat care se
deschide prin despicături longitudinale, prin sfâşierea peretelui – tipul Roestelia – sau prin
pori – tipul Peridermium. Deşi ecidiile se formează pe miceliul primar, formarea
ecidiosporilor este precedată de un proces sexuat, obişnuit de somatogamie (anume de
plasmogamie), de aceea ecidiosporii sunt binucleaţi. Uneori procesul sexual poate avea loc
între picnospori şi hifele flexuase, între picnospori şi hifele emergente sau numai între
picnospori de sex diferit. Ecidiosporii au membrană dublă, adesea acoperită cu echinulaţii,
sunt coloraţi în galben datorită prezenţei lipocromului şi se prezintă în lanţ. Din germinarea
lor rezultă miceliul dicariotic. Ecidiosporii infectează aceeaşi plantă gazdă în cazul
speciilor autoice, sau o altă gazdă cu totul diferită, în cazul speciilor heteroice. Din
germinarea lor rezultă tot miceliul secundar.
Uredosorii se formează pe miceliul dicariotic, pot fi liberi, descoperiţi, sau acoperiţi
de epidermă. Uredosporii sunt întotdeauna binucleaţi, se formează în lanţuri sau izolaţi,
sunt sferici sau elipsoidali, au membrana dublă, adesea ornamentată cu echinulaţii sau
verucozităţi, au pori de germinaţie şi sunt pedunculaţi sau sesili. Ei sunt organe de
propagare în masă, nu au durată de viaţă lungă şi infectează întotdeauna aceeaşi specie de
plantă gazdă pătrunzând prin stomate.
Teleutosorii se formează pe miceliul dicariotic, pot fi izolaţi (Fam.
Melampsoraceae) sau pedunculaţi (Fam. Pucciniaceae), unicelulari, bicelulari, tri sau
multicelulari, fiecare celulă fiind binucleată cu membrana îngroşată, deoarece nu reprezintă
organe de propagare, ci de rezistenţă. În celulele teleutosporilor are loc cariogamia.
Diplofaza este de scurtă durată, nucleul diploid suferă o diviziune reductoare şi una tipică,
rezultând 4 nuclei haploizi. În momentul meiozei are loc şi segregarea caracterelor sexuale.
Teleutosporul funcţionează deci şi ca zeugit şi ca gonotocont şi de aceea teleutosporii
reprezintă forma fundamentală de spori ai Uredinalelor. Pentru germinare ei au nevoie de o
perioadă de repaus în timpul iernii. După germinare ia naştere o prelungire filamentoasă,
un promiceliu, septat, care reprezintă epibasidia fragmentată în care migrează cei patru
nuclei. Pe fiecare celulă a epibasidiei, lateral, se formează câte o sterigmă care poartă câte
un basidiospor. Basidiosporii se formează pe epibasidie sau promiceliu, sunt haploidali,
uninucleaţi şi au membrana subţire. Se propagă fie pe aceeaşi plantă gazdă, fie pe o altă
specie. Prin germinare produc un filament care pătrunde în celule prin străpungerea activă
a membranei, producând micelii haploide de sexe diferite.
Uredinalele care prezintă toate cele cinci forme de spori se numesc macrociclice
sau euforme, iar cele care nu prezintă toate aceste forme de spori se numesc microciclice.
Teleutosporii nu lipsesc aproape niciodată (excepţie un singur gen). De asemenea, după
cum se dezvoltă în întregime pe aceeaşi gazdă sau pe două gazde diferite, Uredinalele se
împart în: autoice, la care toate felurile de spori se formează pe aceeaşi plantă gazdă şi
heteroice, la care picnosporii şi ecidiosporii se formează pe o plantă gazdă, iar uredosporii
şi teleutosporii pe o altă plantă gazdă, cu totul diferită.
Uredinalele sunt reprezentate în flora ţării noastre prin două familii,
Melampsoraceae şi Pucciniaceae, care se deosebesc între ele după teleutospori, organele de
bază ale acestui ordin de ciuperci.

Fam. Melampsoraceae

Ecidiile cu sau fără peridie. Uredosorii adesea închişi într-o peridie, uneori conţin
parafize; uredosporii sunt izolaţi sau dispuşi în lanţuri scurte. Teleutosporii sunt
nepedunculaţi, dispuşi palidadic, formează cruste palne care concresc puternic în nişte
coloane cilindrice, sunt unicelulari sau împărţiţi prin pereţi longitudinali în mai multe
celule, se dezvoltă în celulele epidermice, mai rar în celulele mezofilului plantei gazdă.
Teleutosporii prin germinare dau promicelii libere sau interne.
Din această familie fac parte numeroase genuri în care sunt cuprinse specii parazite
pe plante lemnoase.

Gymnosporangium
- ruginile ienupărului -

Cuprinde numai specii heteroice la care picnidiile şi ecidiile se formează pe

frunze de Pinus, Cydonia, Sorbus, Crataegus, iar teleutosporii pe ramuri şi tulpini de
Juniperus (uredosporii lipsesc).
Simptome. Frunzele sunt infectate de basidiospori. Pe ele apar pete portocalii. Pe
aceste pete mai întâi se formează pe mici umflături picnidiile pe faţa superioară, iar mai
târziu pe faţa inferioară ecidiile pe un fel de cruste, ieşite mult în afara substratului. Ecidiile
se deschid prin fante longitudinale (tipul Roestelia) care rămân prinse la vârf, luând astfel
naştere la partea superioară a ecidiei o reţea în formă de grătar prin care ies ecidiosporii.
Frunzele atacate se usucă şi cad de timpuriu ceea ce are ca urmare o micşorare a producţiei
de fructe.
Pe ramurile şi tulpinile de Juniperus, pe porţiunile infectate, axul se îngroaşă în
formă de fus, producând nişte gale. Pe aceste porţiuni lemnul are inelele anuale late, raze
medulare mult lărgite şi traheele dispuse neregulat, spiralat. În aceste gale se formează
teleutosorii care ies la suprafaţă prin crăparea în fâşii a scoarţei. La început teleutosorii au
forma unei pernuţe alungite, înalte de 1-3 mm, de culoare ciocolatie, pe care se
formeazăteleutosporii. Pe timp umed pedicelele şi membrana externă a teleutosporilor se
gelifică şi se umflă puternic formând nişte gurguie de 1-2 cm lungime, galbene – portocalii
– viu, cărnos- gelatinoase, iar pe vreme uscată se contractă puternic. Cu timpul această
masă gelatinoasă se usucă, apar ca o pieliţă subţire, zbârcită care cade rămânând nişte
cicatrice alungite. După câţiva ani porţiunile de axe situate deasupragalelor se usucă, de
aceea tufele de ienupăr atacate îşi pierd periodic vârful tulpinii şi ramurilor, dobândind o
coroană neregulată, deasă.
Speciile din acest gen se deosebesc între două caractere microscopice ale
fructificaţiilor şi sporilor.

Gymnosporangium sabinae/ Dicks./Wint

F.e. Roestelia cancellata Rebent.

Formează teleutosporii pe Juniperus sdabina şi Juniperus virginiana, iar ecidiile pe

Pirus communis, Pe care produce rugina părului.
Simptome. Pe faţa superioară a frunzelor de păr apar pete roşii cu marginea
galbenă, iar pe cea inferioară pete galbene. Ele ating până la 1 cm diametru. Pe ienupăr
porţiunile hipertrofiate variază de la 2 până la 8-10 cm lungime.
Caracteristicile microscopice. Picnidiile epifite, de formă conică, cu partea bazală
semisferică, dispuse în grupuri mici de culoare portocalie şi apoi negricioasă, de 170-190µ
înălţime.
Ecidiile hipofile, opuse picnidiilor, umflate tuberculiform, cu peridia înaltă de 3 mm şi mai
mult. Celulele peridiei au pereţii externi şi laterali puternic îngroşaţi, iar pereţii interni
prevăzuţi cu verucozităţi dese; ecidiosporii sunt sferici, subsferici sau eliptici, de 24-34 x
19-27µ, cu membrana brună, acoperită cu verucoziotăţi fine, dese şi regulate şi cu 6-10
pori germinativi. Teleutosporii bicelulari, ovoizi sau elipsoidali, la ambele capete puţin
conic îngustaţi, la capătul superior în general puţin ascuţiţi , de 30-49 x 20-28 µ, cu
membrana de culoare brună întunecată. În fiecare celulă a teleutosporului se observă 2 pori
germinativi, pedicelul incolor şi foarte lung.

Gymnosporangium juniperinum/L./Mart.
F.e. Roestelia panicillata Fr.

Formează teleutosporii pe J. communis, J. sibirica şi J. intermedia, iar ecidiile pe

frunze, pe specii de Malus, pe care produce rugina mărului (uneori şi pe scoruş şi sorb).
Pe frunzele de măr atacate apar pete portocalii care ating 1 cm diametru. Pe ienupăr
porţiunile de ax hipertrofiate ating 10-15 cm lungime. Teleutosporii au 48-61 x 18-30 µ.

Gymnosporangium aurantiacum Chev (G. juniperi Lk)

F.e. Aecidium cornutum Pers.

Formează teleutosporii pe J. communis, J. sibirica şi J. intermedia, iar ecidiile pe

frunze, pe specii de Sorbus, pe care produce rugina scoruşului.
Pe frunzele de scoruş atacate apar pete roşii cu marginea galbenă. Pe aceste pete ecidiile au
forma unor mici corniţe care ies din ţesutul bombat al frunzei. Pe ienupăr atacul se prezintă
ca la rugina mărului. Teleutosporii au 30-52 x 28-30 µ.

Gymnosporangium clavariaeforme / Jacq. / D.C.

F.e. Roestelia lancerata Fr

Formează teleutosporii pe J. communis, J iar ecidiile pe frunze, pe specii de

Crataegus, pe care produce rugina păducelului.
Ecidiile apar în dreptul nervurilor şi pe peţiolul frunzei, pe lujerii în creştere şi pe
fructe. Ele se formează pe nişte umflături roşiatice, lunguieţe. Toate organele atacate se
deformează. Pe ienupăr atacul se prezintă ca la rugina mărului. Teleutosporii au 50-80 x
13-20 µ.

rugina plopilor

Melampsora populina Pers. Lev

Basidiomycotina / Teliomycetes/ Uredinales / Melampsoraceae.

Gazde-răspândire:
Este considerată o specie colectivă din care s-au diferenţiat mai mult e specii de
Melampsora dezvoltând stadiul de eredosori şi teleutosori pe frunzele şi lujerii diferitelor
specii ale genului Populus, iar forma ecidiană pe alte specii de plante gazdă.
Simptome. Infecţia plopilor are loc prin ecidiospori, pe frunzele tinere şi pe lujerii
în creştere. În luna iunie la cca. 10 zile de la infecţie apar uredosorii hipofili sub formă
sferică, portocalii, izolaşi sau grupaţi. În dreptul lor pe faţa superioară a frunzelor apar pete
de decolorare, apoi ţesuturile se brunfică şi se usucă. În cazul unui atac puternic acesta se
poate extinde şi pe lujeri. Frunzele atacate cad prematur şi lujerii nu se maturizează şi
degeră iarna.
La sfârşitul verii alături de uredosori apar teleutosorii, bruni, izolaţi sau uniţi în
grupe mici de 1mm în diametru. Teleutosorii iernează în frunzele căzute sub epidermă şi
erup primăvara. Basidiosporii infectează în luna mai gazdele intermediare.
Agentul patogen. Picnidiile subepidermale sau subcuticulare lipsite de parafize;
ecidiile sunt lipsite de peridie şi parafize (tip Caeoma); ecidiosporii catenulaţi, sferici sau
elipsoidali; uredosorii pulverulenţi cu peridia caducă (uneori lipsesc); uredosporii
pediculaţi, sferici sau elipsoidali, cu parafize mari, măciucate; teleutosorii subcuticulari sau
subepidermali, formează cruste unistratificate; teleutosporii unicelulari sunt dispişi
palidadic;
Tr. Săvulescu a identificat o serie de rugini ale plopului care se deosebesc prin
planta gazdă pe care se dezvoltă faza ecidiană şi după caracterele microscopice ale
sporilor:

-Melampsora larici – populina Kleb. - pe Populus balsamifera, P. italica, P. nigra,

P. pyramidalis şi Larix europea;
-Melampsora larici –tremulae Kleb. - pe Populus alba şi Larix sp.;
-Melampsora rostrupii Wagner. - pe Populus alba P. nigra, P: tremulla şi pe
Mercurialis perennis:
-Melampsora magnusiana Wagner. - pe Populus tremulla, Chelidonium majus şi
Corydalis sp.;
 Înroşirea şi căderea acelor la duglas

Rhabdocline psedotsugae Syd.

Gazde-răspândire: ciuperca atacă puieţii, exemplarele tinere şi arborii maturi de pin

duglas f; …
Simptome – în urma infecţiei care are loc primăvara sau începutul verii, pe faţa inferioară
a acelor apar pete mivi, isolate, galbene-verzui. Decolorarea ţesuturilor atacate are loc
progresiv de la vârf spre baza acelor, iar până în primăvara anului următor acele devin
brun-roşcate. Tracera de la culoarea galben-verzuie la brun-roşcată dă acelor un aspect
caracteristic, marmorat.
Agentul patogen
Stadiul conidial al ciupercii este foarte rar şi nu a fost găsit la noi în ţară. Apoteciile
se formează pe faţa inferioară a acelor, izolate sau în şiruri în ţesuturile rămase verzi. La
început se dezvoltă subepidermal , apoi erup la suprafaţă sub forma unor pustule portocalii
înconjurate de resturile epidermei fisurate. Dimensiunile variază de la 0,2-0,5 mm până la
6 mm, când confluează.
Ascele sunt cilindric – clavate, sesile de 127-132 x 15-28 µm şi sunt înconjurate de
parafize simple, măciucate la vârf şi septate. Fiecare ască are 6 ascospori aşezaţi pe unul
sau două rânduri, elipsoidali, hialini, cu una sau două picături de ulei, unicelulari în stadiul
tânăr şi strangulaţi median, de 15-18 x 8-9 µm, la maturitate bicelulari (o celulă rămâne
hialină, iar cealaltă prezintă pereţii îngroşaţi, devine brună şi în condiţii favorabile
germinează). După diseminarea ascosporilor acele cad în masă. Acele mai puţin atacate pot
rămâne pe lujeri încă 1-2 ani. (fig )
Fig. ………...

Rugina veziculoasă a acelor de molid şi rugina smirdarului

Chrysomyxa rhododendri D.C. de Bary

Fe. Aecidium abietinum alb. Et Schw.
Basidiomycotina / Teliomycetes/ Uredinales / Melampsoraceae.

Gazde – răspândire. Specie heteroică, macrociclică cu stadiul ecidian pe acele de

molid, iar cel de uredo şi teleutosori pe smirdar Rhododendron kotschyi Smik. Sunt atacate
exemplarele tinere (20-30 ani), dar şi arborii maturi, atacul puternic manifestându-se în
molidişurile luminate, la altitudini mari.
Simptome. Bazidiosporii infectează primăvara acele de molid, iar la 10-12 zile
apar picnidiile pe ambele feţe ale acelor sub forma unor puncte mici, galbene, apoi brun-
roşcate. Pe frunze apar pete galbene pe care se formează ecidiile, galbene, epifite, care se
deschid prin rupturi neregulate ale peridiei. Ecidiosporii infectează toamna frunzele şi
uneori lujerii de smirdar.
În septembrie, pe frunzele de smirdar se observă uredosorii, hipofili, izolaţi sau
asociaţi de culoare portocalie, pulverulenţi, diferenţiaţi în dreptul unor pete galben-roşcate
sau violacee. Pe aceleaşi frunze se diferenţiază şi teleutosorii, hipofili, de culoare brun-
roşcată, asociaţi pe pete brune. Prin crăparea epidermei frunzei aceştia se deschid înainte
de înflorirea smirdarului.
Agentul patogen. Picnidiile elipsoidale au dimensiuni de 110-115 x 100-125 µm,
se deschid printr-un orificiu; ecidiile sunt lungi de 3mm, prezintă peridia internă cu
verucozităţi; ecidiosporii elipsoidali sau sferici, portocalii de 17-45 x 12-26 µm au
membrana cu verucozităţi mici; uredosorii mici, de 0,1-0,25 mm în diametru sunt circulari
sau alungiţi; eredosporii catenulaţi au 17-28 x 15-22 µm, cu conţinut portocaliu şi
membrana verucoasă; teleutosorii au 0,2-0,5 mm în diametru; teleutosporii au membrana
incoloră subţire cu o îngroşare la partea superioară, au 20-30 x10-14 µm, asociaţi în lanţuri
ce pot ajunge până la 130 µm (fig)
Fig.

Rugina inelară a acelor de molid

Crysomyxa abietis Wallr. Unger.
Basidiomycotina / Teliomycetes/ Uredinales / Melampsoraceae.

Gazde – răspândire. Specie autoică, microciclică, deyvoltă teleutosorii pe acel de

molid. Atacă molizii de toate vârstele dar mai puternic la 20-30 ani.
Simptome. Infecţia are loc primăvara prin basidiospori simptomele fiind sub forma
unor pete inelare galben-verzui sau galben-roşcate, mate apoi lucioase. Pe aceste pete apar
toamna teleutosorii hioifili sub forma unor vezicule de culoare portocalie-ruginie. Se
deschid primăvara prin ruperea epidermei, în dreptul teleutosorului evidenţiindu-se o pată
neagră. Acele de 2 ani pe care s-au format teleutosorii în anul precedent se usucă şi cad.
Agent patogen. Teleutosorii au 0,5-10mm lungime, 0,3-0,5 mm lăţime, 0,5 mm
înălţime sunt alungiţi, cilindrici, cu membrana incoloră şi netedă formând lanţuri de până
la 100 µm. Primăvara, prin germinarea teleutosporilor se formează basidiospori care vor
infecta acele tinere (fig.)
Fig.

Rugina veziculoasă a acelor de pin

Coleosporium sp.
F.e. Peridermium pini f. acicola Rab.
Gazde-răspândire. Genul cuprinde specii heteroice, macrociclice, cu faza ecidiană
pa acele de pini şi faza de uredo şi teutosori pe diferite plante erboase. Sunt foarte sensibili
la atac puieţii de 3-10 ani dar şi exemplarele de 30-40 ani. Speciile sunt denumite după
planta gazdă intermediară.
Simptome. Pe acele de pin infectate de basidiospori apar pete izolate, circulare de
0,5 mm în diametru galben-verzui apoi roşcate cu marginea violacee. Pe aceste pete se
formează picnidiile concave, apoi ecidiile de tip peridermium, pe ambele feţe ale frunzei,
veziculoase, cu aspect de picături de miere, înalte de 1,5-2mm. Ecidiosporii infectează
frunzele unor plante erboase pe care se diferenţiază stadiile de uredo şi teleutosori.
Agent patogen. Miceliul se dezvoltă intercelular; picnidiile subepidermal; ecidiile
alungite, se deschid printr-o fantă neregulată; ecidiosporii catenulaţi au membrana
incoloră, verucoasă; uredosorii sunt galben – aurii, mici; uredosporii au membrana
echinulată şi sunt catenulaţi; teleutosorii de culoare roşie –portocalie formează aglomerări
plane ceroase; teleutosporii sunt unicelulari cilindrici au membrana netedă, subţire, se
divid în 4 celule suprapuse.
Tr. Săvulescu a identificat în ţara noastră după planta gazdă intermediară specii
deosebite prin caracterele micreoscopice.

Coleosporium senecionis Pers. fr.

 Gazde-răspândire. Este o specie comună la noi având gazde intermediare diferite
speciide Senecio.
Agent patogen: Picnidii epifite dispuse în şiruri au 0,5-1mm lungime şi 0,4-0,5
mm lăţime; ecidiile gălbui au până la 3 mm lungimeşi 0,25 mm lăţime; ecidiosporii 20-50
x 15-25 µm; uredosorii de regulă hipofili au până la 1 mm lungime, pulverulenţi;
eredosporii de 20-30 x 14-24 µm, dispuşi în lanţuri; teleutosorii hipofili, până la 1 mm
lungime, izolaţi sau asociaţi formând cruste roşcate; teleutosporii de 80-100 x 20-25 µm au
membrana îngroşată la vărf.
Alte specii:
Coleosporium tussilaginis Pers. Lev. – pe Tussilago farfara;
Coleosporium campanulae – pe specii de Campanula;
Coleosporium pulsatillae – pe Pulsatilla

6.2.3 Făinări
Făinarea frunzelor (Erysiphaceae)
Agenţi patogeni
Făinarea frunzelor de foioase este o boală produsă de ciupercile din familia
Erysiphaceae (Ascomycotina / Pyrenomycetes / Erysiphales), care cuprinde mai multe
genuri. Ciupercile incluse în această familie au următoarele caracteristici:
- sunt parazite obligate, producând boala numită popular "făinare";
- aparatul lor vegetativ este un miceliu filamentos, ramificat de culoare
albicioasă cu aspect pâslos;
- miceliul se dezvoltă de obicei ectoparazit excepţie fac genurile Phyllactinia cu
miceliul ectoendoparazit şi Leveillua cu miceliul endoparazit;
- hifele miceliene se fixează de substrat prin apresori disciformi;
- parazitarea se face prin intermediul haustorilor care penetrează membrana şi se
dezvoltă intracelular;
- înmulţirea asexută se face prin conidii, la majoritatea de tip Oidium, de tip
Ovulariopsis la Phyllactinia şi Oidiopsis la Leveillula;
- conidiile dau un aspect pulverulent miceliului, de unde a rezultat denumirea
populară a bolii, de "făinare";
- corpul sporifer al stadiului sexuat este o peritecie complet închisă, numită
cleistotecie, sferică, brună, cu apendici (fulcre), filiformi, simpli sau dichotomic ramificaţi;
- cleistoteciile pot fi mono- sau poliasce;
- ascele conţin 2-8 ascospori, elipsoidali, unicelulari, hialini;
- diseminarea se produce prin crăparea pereţilor cleistoteciei şi punerea în libertate
a ascosporilor;
- răspândirea ciupercii în timpul perioadei de vegetaţie se face prin conidii, iar de la
un an la altul prin cleistotecii şi miceliul de rezistenţă din muguri;
1. Microsphaera alphitoides Griffon et Maulb.- fâinarea
stejarilor F. c. Oidium alphitoides
 Miceliul ciupercii apare pe partea superioară a frunzelor sub formă de pete
pâsloase care se măresc progresiv, iar pe partea inferioară ca o împletitură fină. Conidiile
sunt înlănţuite, elipsoidale, de 23-48 x 10-23 m. Cleistoteciile sunt hipofile sau epifile,
izolate sau grupate, cu diametrul de 74-142 µ m, cu 2-30 apendici (fulcre) ecuatoriali
ramificaţi dichotomic. Cleistoteciile conţin 6-15 asce, de 40-73 x 25-56 µm. Ascosporii,
de obicei câte 8 într-o ască au 19-26 x 10-14 µm.
Gazde. Este o specie polifagă producând boala la un număr mare de specii ale
genului Quercus. Cele mai afectate sunt gârniţa (Q. frainetto), stejarul pedunculat (Q.
robur), stejarul brumăriu (Q. pedunculiflora). Mai puţin atacaţi sunt gorunul (Q.
petraea), stejarul roşu (Q. rubra), stejarul pufos (Q. pubescens şi Q. virgiliana), cerul (Q.
cerris) fiind cel mai puţin atacat. Rezistente la boală sunt speciile de stejar alohtone Q.
macranthera, Q. macrocarpa şi Q. palustris. Ciuperca atacă rar castanul (Castanea
sativă) şi fagul (Fagus sylvatica).
2. Phyllactinia guttata (Wallr. Schlecht) Lev. (syn. P. suffulta (Reb.) Sacc.) –
fâinarea frasinului şi alunului
Miceliul ciupercii apare pe partea inferioară a frunzelor şi pe extremitatea lujerilor
care se pot extinde pe toată suprafaţa acesteia. Conidiile sunt izolate clavate, sau
romboidale de 50-90 x 10-20 µm. Cleistoteciile sunt hipofile, de 0,16-0,23 mm, cu 6-15
apendici rigizi, cu baza umflată şi ascuţiţi la vârf, cu lungimea egală sau de 1,5 ori
mai mare decât diametrul cleistoteciei. Aceasta conţine 8-25 asce, cilindrice de 70-100
x 25-40 µm, fiecare cu câte 2 ascospori gălbui de 25-45 x 15-25 µm.
Gazde. Această specie de ciupercă este foarte răspândită pe foioase având mai
multe forme biologice: f. fraxini, f. coryli, f. alni, f. carpini, f. betulae, f. fagi. Cele mai
puternice infecţii au loc pe frasin şi alun.
3. Uncinula adunca (Wallr.) Lev. - făinarea plopului şi sălciei
Ciuperca dezvoltă un miceliu ectoparazit, dens de culoare albă pe ambele feţe ale
frunzelor şi uneori şi pe lujeri, înmulţirea asexuată a ciupercii, în timpul perioadei de
vegetaţie este asigurată de conidii de tip Oidium, ce au formă eliptică şi dimensiuni de 24-
36 x 12 µm. Cleistoteciile apar grupate şi au 95-165 (im în diametru, prezentând un număr
mare de apendici mai lungi decât cleistotecia. Ascele sunt sesile şi în număr de 4-15 într-
o peritecie, fiecare cu care 4-6 ascospori eliptici, de 18-30 x 10-18 µm.
Gazde. Ciuperca este frecventă în lăstărişuri şi plantaţii tinere pe diferite specii
ale genurilor Salix şi Populus.
4. Uncinula bicornis (Wallr.) Lev. (syn. Sawadea bicornis Săvulescu, Uncinula
aceris DC. Sacc) - făinarea acerineelor
Ciuperca formează un miceliu ectoparazit sub formă de pete pâsloase, albicioase cu
aspect pulverulent dat de conidii spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. Acest agent
patogen prezintă conidii de tip Oidium, fiind variate ca formă, catenulate, unele
mari numite macroconidii cu dimensiuni de 26-30 x 14-16 µm şi microconidii, de 12-
18 x 5-12 um. Cleistoteciile sunt globulare, de 120-210 um în diametru, cu numeroşi
apendici scurţi, ce ajung la o lungime echivalentă cu diametrul cleistoteciei. Ascele sunt
în număr de 6-18, pedunculate, de 50-95 x 30-60 µm, fiecare cu care 8 ascospori eliprici,
de 15-28 x 9-15 µm.
Gazde. Parazitează frunzele şi lăstarii diferitelor specii ale genului Acer.
Siraptome. Infecţia primară a frunzelor ale loc primăvara prin ascosporii care au
rezistat iarna în Cleistoteciile de pe frunzele căzute, sau prin miceliul de rezistenţă din
mugurii şi lujerii bolnavi. Evoluţia bolii este strâns legată de condiţii climatice şi starea în
care se găseşte planta - gazdă. Perioadele de secetă urmate de ploi şi lumina directă
favorizează dezvoltarea miceliului şi formarea abundentă a conidiilor, care vor asigura sursa
de infecţie pe toată perioada de vegetaţie.
Simptomele bolii se observă în lunile mai-iunie, sub formă de pete mici
izolate, albicioase, pâsloase formate din hifele ciupercii care aderă de suprafaţa frunzei
prin intermediul apresorilor din care se desprind haustorii ce penetrează cuticula
pătrunzând în epidermă.
Miceliul se dezvoltă progresiv, petele confluează acoperind frunza, în cazul unui
atac intens afectând şi lujerii anuali care nu se lignifică şi degeră în timpul iernii. Prezenţa
conidiilor dă frunzelor un aspect pulverulent, prăfos, asemănător cu făina, conidiile
asigurând infecţia secundară pe toată perioada de vegetaţie. Toamna, de obicei, pe faţa
inferioară a frunzelor apar puncte mici, globuloase, brun-negriciose, reprezentând
formaţiunile sporifere sexuate ale ciupercii (cleistoteciile cu asce şi ascospori). Ţesuturile
parazitate se îngălbenesc, se brunifică şi în final se usucă, rezultând uneori ciuruiri şi
sfâşieri ale frunzelor (fig. )

Fig. Făinarea …..

Factori favorizanţi.
- făinarea stejarilor este influenţată de temperatură, umiditate atmosferică şi lumină;
- infecţia primară se produce primăvara când temperatura medie zilnică este peste
15ºC, iar umiditatea atmosferică la nivelul frunzelor este de cea. 80%;
- în timpul sezonului cald, infecţiile secundare cu conidii se produc după
perioadele ploioase de scurtă durată;
- seceta prelungită din timpul verii încetineşte infecţiile, dar alternarea
perioadelor ploioase cu cele secetoase amplifică evoluţia bolii;
- lumina directă favorizează infecţiile, de aceea boala apare preponderent în
pepiniere, margini de masiv, arbori izolaţi, arborete degradate, staţiuni însorite;
- defolierele produse de atacul insectelor sau geruri târzii forţează stejarii să
producă lujeri de refacere în luna iunie, care sunt foarte sensibili la atacul ciupercii.
Pagube.
în pepiniere, efectele făinării depind de intensitatea infecţiei:
• atac slab: pete mici, izolate - nu au importanţă economică dar reprezintă
focare de infecţie;
• atac moderat: pete mari, izolate, ce acoperă până la un sfert din suprafaţa
laminei - diminuează proporţional cu suprafaţa afectată, procesele
fiziologice ale frunzei;
 • atac puternic: pete mari confluente ce acoperă 75% din suprafaţa laminei,
apar pete şi pe lujeri - produc dereglări mari ale funcţiilor frunzei;
• atac foarte puternic: infecţii generalizate pe frunze şi lujeri ce duc la deformarea şi la
organelor afectate;
Prevenire - combatere.
Prevenirea apariţiei bolii se face prin:
evitarea amplasării pepinierelor expuse la îngheţuri târzii;
combaterea insectelor care pot produce debilitarea fiziologică a puieţilor şi arborilor ceea
ce măreşte vulnerabilitatea la atacul ciupercii;
eliminarea surselor de infecţie din pepiniere (strângerea şi arderea frunzelor infectate);
îngrăşămintele administrate să conţină o cantitate mai mare de potasiu şi fosfor care
măresc rezistenţa frunzelor la infecţii;
în arborele se recomandă amestecul cvercineelor cu specii rezistente la făinare (tei, fag,
carpen);
Combatere:
efectuarea tratamentelor pe bază de sulf:
• sulf pulbere PP şi Fluidosoufre PP (20-25 kg / ha);
• sulf muiabil PU, Thiovit PU, Microthiol (0,3-0,4%), Tilt 250 EC 0,03%, Bumper
0,03%, Topas 0,035%, Kumulus 0,3%;
• doza de apă la hectar este de 500-700 litri; tratamentele se aplică la 2-3 săptămâni,
în funcţie de evoluţia bolii;

6.2.4 Înroşirea şi căderea acelor la răşinoase (Lophodermium sp.)

Ciupercile din genul Lophodermium produc pete colorate pe care apar apotecii
eliptice, bombate, alungite, închise la culoare, care la maturitate se deschid printr-o fantă
mediană longitudinală. Ascele clavate au 8 ascospori filamentoşi, hialini, dispuşi paralel
în asce. Parafizele sunt filamentoase, septate, răsucite la capăt.
Înroşirea şi căderea acelor de pin
Lophodermium pinastri (Schrad.) Chev.
F.c. Leptostromapinastri Desm
Ascomycotina / Dicomycetes / Phacidiales / Rhytismataceae/ Lophodermium
Gazde:
Atacul ciupercii se manifestă frecvent pe pinul comun (Pinus sylvestris} dar apare şi
pe pinul negru (Pinus nigra), jneapăn (Pinus mugo), zâmbru (Pinus cembra), fiind una din cele
mai periculoase boli în pepiniere şi plantaţiile de pin între 7 - 1 0 ani, care poate determina
uscarea lor totală în cazul infecţiilor repetate. Boala este destul de frecventă şi la arborii
maturi şi poate fi amplificată de apariţia unor factori de stres suplimentari (seceta, poluare).
Simptome:
La pini infecţiile se produc pe acele noi, începând din luna iulie până toamna târziu.
Pe ace apar în primul an de infecţie pete gălbui apoi brune, producând o pătare transversală
a acestora. Toamna acele se îngălbenesc, în timpul iernii se înroşesc treptat. Caracteristic, se
observă linii stromatice transversale, de culoare neagră, ce separă zonele afectate brune ale
acelor. Primăvara frunzele înroşite cad în masă, uneori împreună cu lujerii scurţi purtători,
înroşirea se deosebeşte de cea a acelor degerate sau uscate de secetă prin apariţia petelor
colorate şi forma răsucită a frunzelor infectate.
In dreptul petelor de pe acele atacate apar picnidiile (spermogonii), sub formă de
puncte negre, situate de o parte şi alta a nervurii principale.
Agentul patogen:
Miceliul ciupercii se dezvoltă în ţesuturile atacate. Picnidiile de 0,2 mm, conţin
picnosporii mici, hialini, cilindrici, neseptaţi. Apoteciile sunt izolate, negre, lucioase, ovale,
de 0,5 - 2,5 x 0,3 - l mm şi conţin numeroase asce cilindrice, hialine de 110-155 x 9,5-11,5
µm; printre asce se găsesc parafize filiforme septate, măciucate la capăt. Ascosporii sunt
drepţi sau uşor curbaţi, unicelulari, hialini, de 70-110 x 1,5-2 µm.
Lophodermium macrosporum (Hart.) Rehm (syn. Lirula macrosporum (Hartig.)
Darker)
F.c. Hypodermina hartigii Hilitz.
Ascomycotina / Discomycetes / Phacidiales / Rhytismataceae / Lophodermium
Gazde:
Ciuperca se dezvoltă pe molid (Picea abies), provocând înroşirea şi căderea prematură
a acelor, în special în pepiniere şi plantaţii tinere, rar în arborete mai în vârstă, în general în
zone montane, la altitudini de peste 1000 m.
Simptome:
Infecţia se produce pe acele de doi ani şi se manifestă prin pete violacee, ce înaintează
de la baza frunzei spre vârf. Primăvara acele se îngălbenesc sau devin brun-negricioase. Acele
cad sau rămân aderente mai mult timp, caz în care apare un inel de culoare neagră la
baza lor.
Uscarea acelor înaintează de la baza coroanei spre vârf şi de la tulpină spre
extremitatea ramurilor.
Agentul patogen:
Miceliul se dezvoltă în ţesuturile atacate, forma conidiană fiind reprezentată prin
picnidii mici subepidermice.
Apoteciile sunt negre, liniare, de 2-20 x 0,5-1 mm dispuse pe faţa inferioară a acelor de
obicei într-un singur rând. Ascele sunt cilindrice, clavate, iar ascosporii hialini, de 70-100 x 1,5-
4 µm.
Alte specii:
Lophodermium seditiosum - produce înroşirea şi căderea acelor la pinul comun
(Pinus sylvestris), pinul negru (Pinus nigra), jneapăn (Pinus mogo), zâmbru (Pinus
cembra);
Lophodermium juniperinum - frecventă pe ienupărul comun (Juniperus communis);
Lophodermium nervisequum - produce boala pe brad (Abies alba), de regulă în
locurile cu umiditate atmosferică ridicată;
Lophodermium piceae - se dezvoltă pe specii de brad (Abies sp.) şi molid (Picea sp.);
Prevenire - combatere
Preventiv se recomandă :
 - strângerea şi arderea acelor şi lujerilor atacaţi;
- executarea la timp a lucrărilor de întreţinere, pentru evitarea înăbuşirii puieţilor;
Pentru combatere sunt indicate stropirile cu substanţe de contact: Zeamă bordeleză
(1- 2%), Zineb, Maneb, Mancozeb (0,2-0,3%) efectuate primăvara şi vara, la intervale
de 2-4 săptămâni.

Înroşirea şi căderea acelor la pinul strob Hypoderma brachysporum (Rostr.) Tub. !!!!!!!

Rhabdocline psedotsugae Syd. - Înroşirea şi căderea acelor la duglas

Gazde-răspândire: ciuperca atacă puieţii, exemplarele tinere şi arborii maturi de pin

duglas f; …
Simptome – în urma infecţiei care are loc primăvara sau începutul verii, pe faţa inferioară
a acelor apar pete mivi, isolate, galbene-verzui. Decolorarea ţesuturilor atacate are loc
progresiv de la vârf spre baza acelor, iar până în primăvara anului următor acele devin
brun-roşcate. Tracera de la culoarea galben-verzuie la brun-roşcată dă acelor un aspect
caracteristic, marmorat.
Agentul patogen
Stadiul conidial al ciupercii este foarte rar şi nu a fost găsit la noi în ţară. Apoteciile
se formează pe faţa inferioară a acelor, izolate sau în şiruri în ţesuturile rămase verzi. La
început se dezvoltă subepidermal , apoi erup la suprafaţă sub forma unor pustule portocalii
înconjurate de resturile epidermei fisurate. Dimensiunile variază de la 0,2-0,5 mm până la
6 mm, când confluează.
Ascele sunt cilindric – clavate, sesile de 127-132 x 15-28 µm şi sunt înconjurate de
parafize simple, măciucate la vârf şi septate. Fiecare ască are 6 ascospori aşezaţi pe unul
sau două rânduri, elipsoidali, hialini, cu una sau două picături de ulei, unicelulari în stadiul
tânăr şi strangulaţi median, de 15-18 x 8-9 µm, la maturitate bicelulari (o celulă rămâne
hialină, iar cealaltă prezintă pereţii îngroşaţi, devine brună şi în condiţii favorabile
germinează). După diseminarea ascosporilor acele cad în masă. Acele mai puţin atacate pot
rămâne pe lujeri încă 1-2 ani. (fig )
6.3 Ciuperci care produc boli ale lujerilor, ramurilor şi tulpinii

6.3.1 Rugini
Fam. Melampsoraceae

Ecidiile cu sau fără peridie. Uredosorii adesea închişi într-o peridie, uneori conţin
parafize; uredosporii sunt izolaţi sau dispuşi în lanţuri scurte. Teleutosporii sunt
nepedunculaţi, dispuşi palidadic, formează cruste palne care concresc puternic în nişte
coloane cilindrice, sunt unicelulari sau împărţiţi prin pereţi longitudinali în mai multe
celule, se dezvoltă în celulele epidermice, mai rar în celulele mezofilului plantei gazdă.
Teleutosporii prin germinare dau promicelii libere sau interne.
Din această familie fac parte numeroase genuri în care sunt cuprinse specii parazite
pe plante lemnoase.

Racila bradului sau mături de vrăjitoare la brad

 (Melampsorella caryophyllacearum (Pers.) Wint.), (syn. M. cerastii (Pers.)
Wint.),
F.e Aecidium elatinum Alb. et Schw.
Basidiomycotina / Teliomycetes/ Uredinales / Melampsoraceae.
Gazde - răspândire. Ciuperca este macrociclică, heteroică, pentru dezvoltarea
completă având nevoie de două gazde, stadiul ecidian pe brad, iar uredo- şi teleutosporii
pe plante ierboase din familia Caryophyllaceae (Cerastium, Stellaria). Boala este
răspândită peste tot în arboretele pure de brad sau amestecate, în special în cele bătrâne.
Caracterele microscopice ale agentului fitopatogen. Picnidiile apar pe suprafaţa
superioară a acelor sunt conice, de 90 x 320 µm în diametru şi 25-60 µm lăţime.
Ecidiile sunt hipofile, cilindrice, de 0,2-0,8 mm în diametru şi 0,4-1 mm înălţime,
de culoare galben-portocalie. Ecidiosporii au pereţii de 1-2 µm, verucoşi, de culoare
portocalie.
Uredosporii hipofili, galbeni, de 16-30 x 12-21µm, au pereţii de 1-1,5 µm,
echinulaţi, de culoare galben-portocalii.
Teleutosorii sunt hipofili, albicioşi până la roşcat. Teleutosporii se dezvoltă
intraepidermal.
Simptome. Infecţia se realizează prin basidiosporii care infectează lujerii anuali,
iar pe ramuri se formează aglomerări de lujeri ce au aspect de tufă şi poartă denumirea
populară de „mături de vrăjitoare". Acele măturii sunt mai scurte, decolorate, dispuse de
jur-împrejurul lujerilor şi fără dungi albe pe faţa inferioară. Acele cad începând din luna
august, în timpul iernii măturile lipsite de ace sunt foarte evidente, contrastând cu fondul
verde al coroanei. Măturile cresc an de an putând ajunge la un metru înălţime,
menţinându-se 10-15 ani. La locul de inserţie al măturii are loc hipertrofierea ţesuturilor
rezultând umflături canceroase, numite popular racile, ce prezintă un ritidom gros care se
usucă şi crapă dezvelind lemnul. Racilele pot apare şi pe trunchi la înălţimi mici, în general
în primii 5 m de la bază, ceea ce sugerează dezvoltarea timpurie a infecţiilor.
Primăvara, pe faţa inferioară a acelor măturii se dezvoltă picnidii mici, conice, în
locul cărora, în iunie, apar ecidiile sub formă de vezicule albicioase, dispuse în două
rânduri de-o parte şi alta a nervurii principale. Peridia ecidiilor crapă la maturitate punând
în libertate ecidiosporii galben-portocalii care, diseminaţi prin intermediul vântului
infectează diferite specii din familia Caryophillaceae. Pe aceste gazde intermediare
ciuperca realizează stadiile de uredosori, teleutosori şi basidiospori. Uredosorii au formă
de pustule hipofile, mici, galbene ce conţin uredosporii galben-portocalii care reinfectează
frunzele plantelor ierboase, iar teleutosorii se prezintă sub forma unor peri albicioşi până
la roşcaţi. Teleutosporii se formează primăvara, apoi germinează şi dau naştere
basidiosporilor care, diseminaţi de vânt, infectează vara lujerii de brad, reluând ciclul
infecţios al ciupercii.
Caracterele microscopice ale agentului fitopatogen. Picnidiile apar pe suprafaţa
superioară a acelor sunt conice, de 90 x 320 µm în diametru şi 25-60 µm lăţime.
Ecidiile sunt hipofile, cilindrice, de 0,2-0,8 mm în diametru şi 0,4-1 mm înălţime,
de culoare galben-portocalie. Ecidiosporii au pereţii de 1-2 µm, verucoşi, de culoare
portocalie.
Uredosporii hipofili, galbeni, de 16-30 x 12-21µm, au pereţii de 1-1,5 µm,
echinulaţi, de culoare galben-portocalii.
Teleutosorii sunt hipofili, albicioşi până la roşcat. Teleutosporii se dezvoltă
intraepidermal.
Pagube. Racilele dezvoltate pe trunchi produc declasarea lemnului, porţiunile
afectate putând fi folosite doar pentru lemn de foc. Crăparea scoarţei racilei şi
descoperirea lemnului, permit colonizarea cu ciuperci xilofage, în special, Phellinus
hartigii. în cazul vânturilor sau căderilor abundente de zăpadă, trunchiul şi ramurile
cedează uşor în dreptul racilelor.
Profilaxie -terapie. Tăierea şi arderea măturilor se recomandă a fi executate în
timpul iernii când se observă uşor şi nu există pericolul diseminării sporilor, dar numai
în parcuri, arboretele tinere şi pe suprafeţe restrânse. Crearea arboretelor de amestec, brad
cu fag, duce la o reducere a frecvenţei bolii. Extragerea exemplarelor cu racile, în timpul
operaţiunilor culturale este singura măsură eficace cu caracter curativ.

Ruginile scoarţei de pin

Rugina veziculoasă a pinului strob

Cronartum ribicola J. C.
Fisch.
F.e. Peridermium strobi
Kleb.
Gazde-răspândire. Ciupercile genului Cronartuim sunt heteroice, macrociclice,
dezvoltând fazele P-picnidială, E-ecidială, pe pini şi U-uredială, T-telială, B-bazidială pe
alte gazde intermediare.
Cronartium ribicola dezvoltă primele stadii (P, E) pe pinii cu cinci ace (Pinus
strobus, Pinus cembra) iar stadiile secundare (U, T, B) pe specii de coacăz (Ribes nigrum,
R. rubrum, R. uva-crispa, R. aureum).
Simptome. Infecţia se realizează prin intermediul basidiosporilor purtaţi de vânt
care ajung pe lujerii tineri de pin. Hifele miceliene rezultate din germinarea sporilor
pătrund în ace prin stomate, iar miceliul avansează spre ramuri şi tulpină. După
aproximativ 2-3 ani, infecţiile se manifestă la nivelul scoarţei ramurilor de rangul I sau
la inserţia acestora direct pe fusul principal. Pe scoarţa lujerilor de 2 ani, la baza
ramurilor şi pe tulpină în dreptul verticilelor, pe porţiunile cu netede în mai - iunie
(la Cronartium ribicola până în septembrie), apar pete ovoide deschise la culoare şi o
hipertrofiere a ţesuturilor, de obicei după 2-3 ani de la primele infecţii ce evoluează în
cancere. In dreptul umflăturilor se formează picnidiile gălbui, mici, iar în începând din
martie până în iunie, în aceleaşi zone, se diferenţiază ecidiile veziculoase, alb-gălbui,
conice, lucioase. La maturitate acestea se fisurează şi pun în libertate ecidiosporii,
evacuaţi într-un lichid vâscos, pe scoarţă rămânând pereţii franjuraţi ai ecidiilor de culoare
albicioasă, constituind un simptom caracteristic al bolii. Atacul are un caracter cronic,
boala evoluând lent, în fiecare primăvară infecţiile reactivându-se pe baza miceliului din
ţesuturile atacate.
Ecidiosporii infectează plantele gazdă intermediare, hifele rezultate în urma
germinării ecidiosporilor intră în organele gazdei, în general prin stomate. Miceliul se
dezvoltă rapid, pe acesta formându-se uredosorii uşor de observat pe faţa inferioară a
frunzelor sub forma unor pustule mici galbene. Uredosporii răspândesc boala la gazdele
intermediare, în timpul varii în locul uredosorilor apar teleutosorii sub forma unor
perişori, brun-gălbui sau negru-ruginii. Teleutosporii germinează în propriul corp sporifer,
rezultând basidiosporii, care vor relua ciclul de dezvoltare al ciupercii infectând pinii, în
aceaşi toamnă la Cronartium ribicola sau în primăvara următoare la Cronartium
flaccidum.
Caracterele microscopice ale agentului patogen.
Picnidiile sunt galbene de 2-3 mm în diametru.
Ecidiile erumpente, sferice, dau alungite, galben-portocalii, de 2-8 x 1-3 mm, şi
până la 3 mm înălţime. Ecidiosporii de 22-29 x 18-20 µ m au pereţii verucoşi. Stadiile
secundare le dezvoltă pe frunze de Ribes sp.
Uredosorii hipofili apar pe petele gălbui de pe frunze, în grupuri mari, au formă
de pustule de coloare galbenă, cu un por prin care sunt eliminaţi sporii pediculaţi.
Uredosporii au 18-25 x 12-18 µm , cu pereţi incolori, echinulaţi, conţinutul lor fiind de
culoare portocalie.
Teleutosorii hipofili apar de-a lungul nervurilor frunzelor, au culoarea portocalie,
formă de coloană de 4-20 x 0,12-0,15 mm. Teleutosporii măsoară 30-70 x 10-21 µ m şi
au pereţi incolori, netezi.
Factori favorizanţi. Prezenţa celor două gazde este esenţială în declanşarea şi
evoluţia bolii, uneori infecţiile putându-se propaga şi prin intermediul miceliului care
rămâne în scoarţa pinilor, în muguri, sau frunze căzute (coacăz).
Cele mai sensibile specii la C. ribicola sunt pinul strob, zâmbrul, coacăzul
negru, coacăzul roşu. Temperaturile ridicate inhibă germinaţia sporilor, astfel,
ecidiosporii sunt inhibaşi la 30°C, iar basidiosporii de C. ribicola sunt inhibaţi, vara, la
temperaturi de peste 23°C.
Condiţiile de vegetaţie ale pinilor influenţează în mod indirect evoluţia bolii, în
condiţiile de bonitate superioară, pinii dezvoltă o coroană bogată, ceea ce le permite o
compensare mai rapidă a pierderilor de lujeri sau ramuri, rezistând la uscare.
Creşterea mai rapidă în diametru şi formarea ritidomului, reduc şansele apariţiei
bolii.
Elagajul natural sau artificial sporeşte rezistenţa pinilor la Cronartium sp.,
deoarece infecţiile au loc frecvent pe ramurile de la baza coroanei.
Pagube. Prezenţa cancerelor care cresc în fiecare an duce la uscarea ramurilor,
iar tulpinile afectate au o rezistenţă scăzută la vânt şi căderile abundente de zăpadă. Boala
evoluează lent şi creează pagube mari concretizate prin pierderi semnificative de masă
lemnoasă atât calitative cât şi cantitative.
 La coacăz, C. ribicola produce defolieri timpurii şi reduceri ale producţiei de
fructe. Boala se extinde foarte rapid în culturile silvice, producând pierderea recoltei sau
uscarea plantaţiilor.
Profilaxie-terapie.
Se recomandă amplasarea pepinierelor şi arboretelor de pin strob la cel puţin 1 km
de locurile cu specii spontane sau cultivate de Ribes. Efectuarea răriturilor şi a unui elagaj
timpuriu, la 3-6 ani de la plantare, sporesc vigoarea de creştere a arborilor diminuându-se
riscul infecţiilor. Utilizarea unor fungicide sistemice şi antibiotice pentru protejarea
culturilor tinere.

Rugina veziculoasă a scoarţei la pin

Cronartium flaccidum (Alb. et.
Schw.) Wint
F.e. Peridermium cornul Kleb.
Basidiomycotina / Teliomycetes/ Uredinales / Melampsoraceae.
Gazde – răspândire.
Cronartium flaccidum este o specie heteroică, macrociclică cu stadiul ecidian
pe pinii cu două ace (Pinus sylvestris, Pinus nigra, Pinus mugo) sau cu cinci ace (Pinus
strobus). Gazdele intermediare sunt plante din genurile Vincetoxicum, Gentiana, Paeonia.
Este o specie răspândită în culturile tinere de pin, care nu au depăşit 40 de ani. Boala se
manifestă cu intensitate mare în staţiunile necorespunzătoare pinului, cu exces sau deficit de
apă în sol şi pe soluri foarte sărace. Atacul acestei ciuperci duce la debilitarea arborilor şi
face posibilă instalarea ciupercilor xilofage.
Simptome. În general simptomele sunt asemănătoare cu cele produse de
Cronartium ribicola. La exemplarele bolnave coroana se deformează ca urmare a uscării
vârfului tulpinii, ramurilor şi lujerilor.
Caracterele microscopice ale agentului patogen
Picnidiile sunt plate, gălbui, de 3 mm în diametru. Ecidiile sunt erumpente,
galben-potocalii, de 2-8 mm lungime, 2-3 mm lăţime şi până la 3 mm înălţime.
Ecidiosporii au pereţi de 3-4 µm, incolori, verucoşi, de 22-32 x 16-24 µm. Stadiile
următoare se întâlnesc pe diferite specii ierboase.
Uredosorii se dezvoltă hipofil, în dreptul unor pete gălbuişi au forma unor
pustule cu pori. Uredosporii, de 18-30 x 14-20 µm , au pereţii incolori, echinulaţi.
Teleutosorii hipofili, izolaţi sau asociaţi, cilindrici, galben-bruni, de l -2 mm
lungime se ridică ca nişte coloane în mijlocul uredosorilor. Teleutosporii sunt elipsoidali,
de 25-60 x 9-16 µm, cu membrana netedă, galbenă sau brun- gălbuie.
Profilaxie – terapie.
Se recomandă extragerea arborilor puternic infectaţi la tulpină dau tăierea şi arderea
ramurilor, în cazul în care infecţia este localizată numai pe ramuri. În jurul pepinierelor de
pin, până la o distanţă de 1km se vor distruge plantele gazdă intermediare.
Factori favorizanţi.
 Boala se manifestă cu intensitate mare în staţiunile necorespunzătoare pinului, cu
exces sau deficit de apă în sol şi pe soluri foarte sărace. Atacul acestei ciuperci duce la
debilitarea arborilor şi face posibilă instalarea ciupercilor xilofage.

6.3.2 Putregaiul de trunchi

Putregaiul de tulpină
(Phellinus, Fomes, Piptoporus, Laetiporus, Inonotus, Polyporus,
Ganoderma, Pholiota, Flammula, Pleurotus, Coriolus)
Basidiomycotina / Hymenomycetes / Aphyllophorales / Polyporaceae.
Genul Phellinus este caracterizat prin corpuri sporifere multianuale (rar anuale), cu
formă de consolă, copită sau variabilă, de consistenţă lemnoasă, suberoasă sau pieloasă, cu
tuburi în general stratificate.
Phellinus pini (Brot. Fr.) Ames (syn. Trametes pini Th. et Fr.) – putrezirea
pestriţă a lemnului de răşinoase sau iasca de ciot a răşinoaselor –
Gazde – răspândire. Este un parazit periculos al arborilor vii atacând un număr
mare de specii de răşinoase. Produce pagube importante în arboretele de molid ce au
depăşit vârsta de 40-50 ani şi se intensifică cu vârsta. Este un parazit de rană şi de multe ori
dezvoltarea bolii depinde de mersul elagajului.
Simptome. Infecţia se face prin rănile care nu au fost acoperite de răşină, frecvent
în zona cioturilor de ramuri sau pe rănile de pe tulpină şi ramuri. La nivelul zonei atacate
se poate observa, printr-o secţiune, o porţiune de lemn moale de culoare galben-brună.
Miceliul ciupercii se propagă în duramen în sens ascendent şi descendent ajungând până la
baza tulpinii. În evoluţia bolii se disting mai multe etape de colorare a lemnului: în prim
etapă colorarea lemnului în galben-brun; în stadiul intermediar apare o zonă putrezită
inelar de culoare brun-roşcat, extinsă pe mai multe inele lemnoase, numită ”putrezire
inelară” (ciuperca atacă mai puternic lemnul timpuriu, decât pe cel târziu, iar lemnul
putrezit se desprinde în foiţe subţiri); în stadiul final în masa lemnului brun-roşcat apar
pete lenticulare albe ce dau lemnului un aspect pestriţ, de unde denumirea de “putrezire
pestriţă”. De obicei putrezirea se limitează la duramen, uneori înaintează şi în alburn. Între
zona cu lemn putrezit şi cea cu lemn sănătos se află o dungă negricioasă, lată până la câţiva
cm. În aceste stadiu de degradare lemnul îşi pierde proprietăţile şi nu mai pateu fi utilizat
în industrie.
Dacă putrezirea se limitează numai la duramen, arborii continuă să vegeteze.
Arborii atacaţi se recunosc, înainte de apariţia corpurilor sporifere, după umflătura în
formă de butelie de la baza trunchiului, pe o înălţime de 1-2 m de nivelul solului şi sunetul
gol la lovirea tulpinii cu toporul.
Agentul patogen. Corpurile sporifere apar târziu, după infecţie, iar sporii sunt
răspândiţi în tot cursul anului, vulnerabilitatea arborilor la infecţie fiind mare primăvara,
când secreţia de răşină este redusă.
Corpurile sporifere sunt sau anuale şi se formează pe tulpini şi ramuri la 5-10 ani
de la infecţie. Cele situate pe tulpini sunt multianuale sub formă de console, semicirculare,
de consistenţă suberoasă apoi lemnoasă, de 2-10 x 4-20 cm lăţime şi 2-9 cm grosime.
Suprafaţa superioară este aspru–păroasă, concentric zonată, brun – ruginie spre punctul de
prindere, la bătrâneţe brun–negricioasă sau neagră, brăzdată şi apoi crăpată semicircular.
Pe ramuri, corpul sporifer este anual şi are forme variabile, de la cruste subţiri lipite de
substrat cu margini răsfrânte, până la formă de scoică, mai rar de consolă. Trama este
brun–ruginie, iar tuburile sunt neclar stratificate, cu pori rotunzi sau oblongi până la
labirintiformi (pe ramuri), brun–gălbui sau brun–roşcaţi. Basidiosporii sunt elipsoidali, de
5-6 x 3,5-5,4 µm, cu membrană tare.
Pe brad apare varietatea Phellinus pini var. abietis (Karst.) Pil. care are corpurile
sporifere mai subţiri, întinse – răsfrânte, uneori resupinate de 1,5 – 5 x 2 – 10 cm lăţime şi
0,5 – 1,5 cm grosime.

Phellinus hartigii (All. et. Schn.) Pat. (syn. Phellinus robustus (Karst.) Bourd. et
Galz. f. hartigii (All. et Schn.) Bourd. et Galz.) – iasca bradului –
Gazde – răspândire. Este un parazit comun al bradului, rar întâlnit şi pe alte
răşinoase. Infecţia are loc prin răni, în special, prin cele de pe racile.
Simptome. Putrezirea are loc în duramen de unde se extinde în alburn. Lemnul
atacat prezintă următoarele faze de putrezire: în prim fază în lemn se disting dungi
longitudinale brun-gălbui, lemnul păstrându-şi duritatea; în stadiul intermediar lemnul
capătă o coloraţie cenuşie şi devine moale, printr-o secţiune transversală prin tulpina cu
putregai se distinge o zonă brun-roz, care separă lemnul sănătos de cel putrezit. Prin lovire
lemnul se rupe la limita inelelor de lemn, prezentând pe suprafaţa tangenţială de rupere
linii ondulate negre, fapt caracteristic pentru această putrezire.
Agentul patogen. Corpurile sporifere sunt perene, masive, groase de 5-20 cm în
diametru, în formă de iniţială de mamelon rotund apoi de copită. Partea superioară este
zonată, alb-cenuşie apoi brun-deschis până la neagră. În stadiul tânăr pe margine prezintă o
dungă galbenă. Faţa inferioară este brun-gălbuie şi prezintă pori. Trama fibroasă, lemnoasă
este zonată, de culoare brun gălbuie apoi brun tabacin.

Phellinus robustus (Karsten) Bourd. et Galz. – iasca foioaselor -

Are caracteristici apropiate de specia precedentă, elementul distinctiv fiind gazda,
vegetând pe trunchiuri de cvercinee şi alte foioase.
Phellinus igniarius (L.) Quél. (syn. Fomes igniarius (L.) Gill.– iasca de ciot a
foioaselor –
Gazde – răspândire. Este un parazit periculos al foioaselor producînd o putrezire
albă a lemnului la specii ale genurilor Quecus, Salix, Populus, Fagus, Alnus ş.a.
Simptome. Infecţia are loc prin răni. Miceliul se propagă prin alburn şi se
localizează în duramen. În dreptul porţiunii de alburn infectate scoarţa se usucă şi se
desprinde în plăci. Putrezirea prezintă următoarele faze: la început duramenul se colorează
în brun, iar în alburn apar dungi brun-roşcate; în faza medie lemnul capătă o culoare alb-
gălbuie, devine moale, separat de lemnul sănătos printr-o dungă neagră; în faza finală
putrezirea albă înaintează în duramen sub formă de evantai sau semilună ce cuprinde o
treime din circumferinţa tulpinii. Arborii la care putrezirea se localizează la duramen pot
vegeta în continuare. Când putrezirea se extinde la alburn are loc uscarea ramurilor şi a
vârfului coroanei.
Agentul patogen. Corpurile sporifere apar târziu si sunt multianuale (15-20…80
ani), de 10-40 x 2-8 cm lăţime şi 5-20 cm grosime, lemnos, glabru, de forma unei copite
sau de consolă semicirculară, cu faţa superioară brăzdată concentric, de culoare cenuşie,
albicioasă pe margine şi negricioasă, crăpată spre punctul de inserţie, în stadiul bătrân.
Sporii sunt albi, aproape globuloşi de 4,5-6,5 x 4-5 µm. Trama tare, tuburile şi porii sunt
bruni roşcaţi. Tuburile au 3-5 mm lungime, iar porii sunt mici (4-6/mm2).
Pe plop tremurător, asemănător la aspect cu Phellinus igniarius se întâlneşte şi P.
tremulae (Bond) Bond. et Boriss.
Alte specii:
 - Phellinus punctatus (Fr.) Pilat –corp sporifer întins ca o crustă pe lemnul de
foioase şi chiar la răşinoase.
- Phellinus ferruginosus (Schrader: Fr.) Pat. – corpul sporifer întins,
resupinat, brun ruginiu, frecvent pe lemn de foioase.
- Phellinus contiguus (Pers.) Bourd. et Galz. –corp sporifer lipit de substrat,
brun, pe lemn de foioase şi răşinoase.
- Phellinus tuberculosus (Pers.) Maire (syn. P. pomaceus (Baumg.) Niemelä
– în formă de copită, pe lemnul pomilor fructiferi.
- Phellinus conchatus (Pers.: Fr.) Quel. – corp fructifer mai mic, neregulat
dezvoltat (întins–răsfrânt, concoid sau cu console variabile ca formă), pe salcie, plop, liliac
ş.a.
- Phellinus ribis (Schum.: Fr.) Karsten –corp sporifer concoid, mare, brun
apoi negricios, catifelat, cu trama bistratificată şi pori galben – măslinii apoi bruni, pe
coacăz/agriş şi alte foioase. Pe salbă se întâlneşte Phellinus ribis f. Evonymi (Krbk.) Bourd.
et Galz.
- Phellinus hippophäecola H. Jahn. – pe tulpini de cătină albă.
- Phellinus isabellinus (Fr.) Bourd. et Galz. Şi Phellinus nigrolimitatus
(Rom.) Bourd. et Galz.- întinse pe lemnul de răşinoase.

Piptoporus betulinus (Bull.: Fr.) Karsten (syn.Polyporus betulinus (Bull.) Fr.) –

văcălia de mesteacăn –
are un bazidiofor anual în formă de consolă cu un picior mic lateral, moale – elastic, neted,
alb – cenuşiu sau cenuşiu brun, de 4-20 x 5-20 cm lăţime şi 2-6 cm grosime. Trama este
moale suberoasă, albă, iar tulpinile albe sunt lungi de 1,5 – 5(8) mm, având pori rotunzi,
albi mai târziu deschis cenuşiu – bruni. Ciuperca este forte răspândită pe ramuri, buşteni
sau trunchiuri de mesteacăn.

Laetiporus sulphureus (Bull.: Fr.) Bond. et Sing. (syn. Grifola sulphurea (Bull.) Pilat sau
Polyporus silphureus (Bull.) Fr.) – iasca moale a foioaselor – are un bazidiofor anual
moale cărnos, de formă variată, iniţial globulos vălurată. Apoi semicircular, supraetajat,
unit, ondulat, neregulat, de 5-30 cm lăţime şi 1-4 cm grosime, cu marginea lobată şi
suprafaţa ondulată, sulfuriu – viu, apoi galben roşcat, prin uscare alb – gălbuie. Carnea este
la început moale, suculentă, gălbuie, acrişoară, apoi prin uscare devine tare, sfărâmicioasă,
± alb – gălbuie, cu miros aromat. Colonizează rapid rănile de pe tulpină, dar infecţia se
stabilizează în duramen. Este una din speciile cu un număr mare de gazde: de obicei pe
foioase (cvercinee, salcâm, salcie, plop, nuc, fag, castan, cireş, alun ş.a.), mai rară pe
răşinoase (molid, larice, brad).

Genul Inonotus cuprinde specii parazite sau saprofite, cu bazidofor anual, la început
suculent, relativ moale apoi tare, cu trama ± fibroasă şi tuburi unistratificate.
Inonotus dryadeus (Pers.: Fr.) Murr. – are bazidiofori în formă de console semicirculare ±
etajate, de 10-65 x 5-25 cm lăţime şi 2-12 cm grosime. Partea superioară are o crustă
subţire, iniţial alb – gălbuie cu nuanţe ruginii apoi galben cenuşie/brunie/ruginie. În stadiu
timpuriu, corpul fructifer produce picături brune ± violacee. Trama şi tuburile (5-20 mm
lungime) sunt brun – ruginii, fragile, iar porii (3-4/mm2) sunt rotunzi, apoi colţuroşi, alb –
cenuşii apoi brun ruginii. Sporii sunt albi până la gălbui, relativ globuloşi de 7-9 x 6,5-7,5
µm. De obicei apare la baza trunchiurilor de cvercinee, mai rar pe castan sau fag.

Inonotus obliquus (Pers.) Pil. (= Xanthochrous obliquus (Pers.) B. et G., Poria obliqua
Quel.) – iasca cerului – prezintă un corp de fructificaţie complet întins/lipit de lemn, în
formă de placă. Colonizează cioturile rămase în urma elagajului defectuos al cerului. După
putrezire ciotul cade, lăsând o rană adâncă în tulpină, în care apar scleroţii globuloşi
galbeni (cu picături apoase) apoi bruni ± negricioşi, după care apar corpurile fructifere care
acoperă lemnul dezgolit.

Alte specii:
- Inonotus hispidus ( Bull.: Fr.) Karst. – pe pomi fructiferi.
- Inonotus curicularis ( Bull.: Fr.) Karst. – pe fag, stejar şi alte foioase.
- Inonotus radiatus (Sow.: Fr.) Karst. – pe anin, mai rar pe alun, plop,
mesteacăn.
- Inonotus nidus – pici Pil. – pe lemn de diferite foioase.
- Inonotus rheades (Pers.) Bond. et Sing. – pe plop tremurător şi alte
foioase.

Polyporus squamosus Mich.: Fr. (= Polyporellus squamosus (Huds.) Fr.) – păstrăv – are
bazidioforul anual, sub formă de pălărie cărnoasă, elastică, reniformă sau în formă de
evantai, uşor convexă, de 5-60 cm lăţime şi 0,5-5 cm grosime, de culoare galben – ocracee,
cu numeroase scvame mari, brune. Piciorul este situat lateral, rar, excentric, scurt şi gros
(3-10 x 2-6 cm), cu baza negricioasă. Carnea albă (de 1-3 cm grosime), cu miros plăcut (de
făină) are gust agreabil. Partea fertilă este poriformă, cu pori de 5-10 mm lungime,
albicioşi. Sporii sunt lung – eliptici de 10-15 x 4-5 µm. Ciuperca este întâlnită pe multe
specii de foioase, în special e fag, paltin, ulm, dar şi pe nuc, plop, salcie, stejar, platan,
frasin, tei, pomi fructiferi, dud, liliac, rar pe brad.

Genul Ganoderma dezvoltă bazidiofori în formă de consolă sau pălărie cu picior lateral,
caracteristic acoperite cu un strat lucios (denumirea populară fiind iasca lăcuită a
foioaselor).

Ganoderma applanatum (Pers.: Wallr.) Pat. – iasca aplatizată a foioaselor – are corpi
fructiferi multianuali, care cresc izolaţi sa imbricaţi, în formă de consolă. De cele mai
multe ori sunt semicirculari sau plaţi de 7-30 (75-1009 x 4-15 (30) cm lăţime, având adesea
doar câţiva centimetri grosime. Partea superioară (cu protuberanţe) vălurat – ridat
(zbârcită) este zonată concentric şi acoperită cu o crustă solidă, lucioasă, cenuşie până la
brună, care poate fi însă străpunsă cu unghia. Caracteristic pentru această specie este praful
sporifer, cu aspect de pudră de cacao, care fiind foarte uşor se depune şi pe suprafaţa
pălăriei. Sporii brun-ciocolatii au 7,5-9(12) x 5-5,6 (8) µm sunt ovoizi dar trunchiaţi la
bază, punctat – verucoşi. Trama este de culoare brună, sub crustă este mai deschisă, iar
deasupra tuburilor este mai închisă. Straturile de tuburi sunt delimitate clar prin straturi
subţiri de tramă. Porii sunt albi, mici (0,15-0,25 mm), la exemplarele în creştere, la cele
bătrâne culoarea devenind mai gălbuie sau brunie. Pe partea inferioară a pălăriei, se
întâlnesc gale produse de musca Agathomyia wancowiczi. Este larg răspândită, de obicei,
în arborete de foioase ( în special de fag, dar şi pe cvercinee, plop, salcâm, frasin, tei,
carpen, nuc, cireş, măr, păr) şi mai rar pe răşinoase (pin, molid, brad, larice). Bazidioforul
apare frecvent pe cioate sau, mai rar, la baza trunchiurilor.

Ganoderma lucidum (Curt: Fr.) Karst. (= (Leyss.: Fr.) Karst.) – linguriţa zânelor – se
deosebeşte de celelalte specii ale genului prin faptul că are de regulă un picior lateral bine
dezvoltat de 5-8- (25) cm lungime şi 1-3 cm grosime, de aceeaşi culoare şiaspect cu
pălăria. Aceasta este de 3-10 (25) cm lăţime şi 2-3 cm grosime, rotundă sau reniformă,
acoperită cu o crustă foarte lucioasă (cu aspect lăcuit), roşu-purpuriu până la brun castanie,
cu marginea albă, de culoarea lemnului apoi brun-scorţişoară. Tuburile sunt scurte (0,5-2
cm lungime), iar porii sunt mici (0,12-0,2 mm în diametru, 4.5/mm2), rotunzi, albi până la
alb crem, alb cenuşii apoi brun-scorţişoară, se brunifică la atingere. Este întâlnită pe cioate,
pe rădăcini, pe sol, sau chiar pe trunchi, fiind relativ comună în special în arborete de
cvercinee, întâlnită şi pe frasin, plop, platan, prun, măr, castan, nuc, rar pe pin sau molid.

Ganoderma resinaceum Bould.: Pat. (=Ganoderma lucidum (Leyss) Karst. Ssp.

Resinaceum B. et G.) are corpurile fructifere sesile, semicirculare, în formă de consolă (rar
au un picior gros, foarte scurt), de 10-45 cm lăţime şi până la 10 cm grosime, bombate,
acoperite cu o crustă lucioasă, concentric brăzdată, casantă, de culoare galbenă, ruginie sau
ruginiu-brună până la slab neagră, cu marginea deschisă (crem, galben-brunie). Trama
brună susţine tuburi scurte (5-20 mm lungime), brun-ruginii, cu pori rotunzi, mici (2-
3/mm2), alb-cenuşii, ce se brunifică la atingere. Praful sporifer este brun, cu spori eliptici,
la un capăt trunchiaţi, de 9-11 x 5-7 µm. Corpul fructifer apare pe trunchiuri vii sau pe
cioate de cvercinee, dar şi pe fag, salcie, platan sau alte foioase.

Ganoderma adspersum (Schulz.) Donk. (=Ganoderma europaeum Steyaert.) are corpuri

fructifere multianuale, cu pălării groase în formă de consolă, cu lăţimea de 7-60 x 5-25 cm
şi 3-20 cm grosime, la partea superioară ± brun roşcate la brun închise cu o crustă de lac de
0,5-1 mm grosime, adesea grosier cocoşată. Marginea de creştere exterioară este albă şi
doar local (uneori) gălbuie. Tuburile sunt brun roşcate, stratificate, fără strat de tramă
interpus între straturi. Pori rotunzi, foarte fini (3-4/mm2), albi sau gălbui, la apăsare se
brunifică. Carnea (trama) este brun roşcat închisă, suberos elastică şi fibroasă. Praful
sporifer este brun ruginiu închis, iar sporii sunt eliptici, rugoşi, de 8-13 x 5-9 µm. Se
dezvoltă pe trunchiuri slăbite sau cioate de foioase, mai ales de fag, stejar, tei, de preferinţă
la arborii de pe alei şi străzi. Bazidioforul apare în tot timpul anului.

Genurile Pholiota şi Flammula (Agricales/Strophariaceae) cuprind unele ciuperci xilofage

care infectează lemnul de trunchi, producând putrezirea duramenului. Bazidioforul lor este
format din pălării adesea scvamoase sau vâscoase şi picior cu inel persistent (Pholiota) sau
pălărie vâscoasă cu picior cu inel nepersistent (Flammula).

Pholiota destruens (Bond.) Quel. are pălării de 4-20 cm diametru, cărnoase, conice apoi
convexe, de culoare galben brunie, cu scvame mari, lânoase, albe apoi se brunifică.
Marginea pălăriei este puternic arcuită. Piciorul de 5-10 (12) x 2-4 cm, este albicios la
galben bruniu, acoperit de scvame. Lamelele sunt brun închise, iar inelul albicios. Carnea
are miros plăcut şi gust dulce ± amărui. Sporii brun tabacinii, obtuz eliptici au 7,5-9 x 5,2-
6,5 µm. Este un dăunător periculos al plopului, uneori apărând pe salcie şi mesteacăn.

Pholiota mutabilis (Schft.: Fr.) Kumm. – popinici – are pălăria de 3-8 cm, adesea uşor
mamelontă, puternic higrofită, de uloare galben roşcată, care apoi păleşte şi se brunifică.
Suprafaţa este netedă, nudă, doar la marginea pălăriei apărând peri palid brunii,
nepersistenţi. Piciorul de 4-10 x 0,5-0,8 cm este tare, aproape cilindric, de culoarea pălăriei
(doar baza fiind închisă, brun ruginie), cu suprafaţa fibriloasă şi inel membranos, brun,
relativ persistent. Carnea este subţire, cu miros puternic. Lamelele sunt moderat serate,
adnate sau decurente, palide apoi scorţişorii roşcate, la final brun scorţişorii. Sporii brun
feruginoşi au 6-7 x 3,5-4,5 µm. Este întâlnită pe cioate sau trunchiuri de diverse foioase şi
chiar răşinoase.

Alte specii de Pholiota şi Flammula:

 - Pholiota heteroclita (Fr.) Quel. pe tulpini şi cioate de foioase.
- Pholiota adiposa (Fr.) Kumm. pe lemn de foioase.
- Pholiota aurivella (Batsch: Fr.) Kumm. pe cioate şi trunchiuri de foioase
(fag, ulm).
- Pholiota tuberculosa (Schft.: Fr.) Kumm. pe trunchiuri şi resturi lemnoase
de cvercinee şi fag.
- Pholiota squarrosa (Pers.: Fr.) Kumm. parazită/saprofită pe lemn de
foioase şi răşinoase.
- Flammula alnicola (Fr.) Fumm. pe lemn de anin.
- Flammula gummosa (Lasch) Kumm. pe diverse foioase.
- Pholiota destruens este un parazit de rană al plopului, producând
putrezirea albă a duramenului. Putregaiul este foarte activ, uneori
contribuind la debilitarea arborilor, prin infectarea parţială a alburnului.
Plopii atacaţi sunt uşor rupţi de vânt. P. destruens vegetează şi pe cioate,
buşteni sau alte resturi lemnoase.

Pleurotus ostreatusI (Jacq. ex Fr.) Kumm. – păstrăvul de fag – are pălăria concoidă, de 5-
15 (25) cm diametru, cu picior lateral scurt (uneori lipseşte) şi gros de 1-4 x 1-3- cm.
Culoarea este variabilă, albă (varietate de cultură), brun deschisă, cenuşie, brun cenuşie sau
chiar negricioasă. Lamelele sunt lung decurente, dese, albicioase sau cenuşii. Carnea
moale, albă, are gust şi miros agreabil. Sporii sunt de 8-12 x 3-4 µm, în masă având nuanţe
roz liliachii. Este o specie comună în făgete, întâlnindu-se şi pe alte foioase (plop, salcie,
mesteacăn, anin ş.a.) vegetând pe trunchiuri, buşteni sau cioate. Pe cvercinee, fag, brad ş.a.
apar şi alte specii din acest gen: P. cornucopioidae Paul.: Fr., P. Pulmonarius Fr. ş.a.

Coriolus hirsutus (Wulf.: Fr.) Quel. este o specie foarte polifagă, fiind întâlnită pe toate
foioasele, rar pe răşinoase (pe brad în doborâturile de vânt).

Evoluţia infecţiilor – Pagube. Caracteristici generale

Ciupercile xilofage, în funcţie de gradul de specializare determinat de echipamentul
enzimatic propriu fiecărei specii, pot să deprecieze lemnul nu numai sub aspect cromatic,
producând fenomene de discolorare, ci pot să provoace o degradare în profunzime, care să
evolueze până la descompunerea peretelui secundar al celulei lemnoase, ducând la
pierderea rezistenţei mecanice şi la pierderi de masă lemnoasă până la 60-65%. Această
degradare a lemnului se datorează capacităţii ciupercilor xilofage de a descompune pe cale
enzimatică elementele constituente ale lemnului, respectiv celuloza şi uneori lignina în
compuşi uşor asimilabili ciupercilor. Gama ciupercilor care atacă lemnul cuprinde foarte
multe specii, biologia lor, modul de infectare şi gradul de vătămare fiind mai mult sau mai
puţin cunoscute de la caz la caz.
Infecţiile se produc prin răni (ciuperci xilofage de rană – Fomes fomentarius Ganoderma
sp., Pleurotus sp., Pholiota sp., parţial Phellinus sp.), prin ramuri (ciuperci de ciot –
Phellinus pini, phellinus igniarius) sau de la cioate (în cazul arborilor proveniţi din lăstari
– Daedalea quercina, Phellinus tremulae). Miceliul se stabilizează de regulă în duramen,
producând o putrezire relativ lentă, ce se dezvoltă descendent, spre baza tulpinii, dar
uneori, poate avansa ascendent, până la mari înălţimi (Laetiporus sulphureus). În stadii
avansate, după ce a cuprins întregul duramen, miceliul de la baza trunchiului poate afecta
şi ţesuturile alăturate din alburn (L. sulphureus la plop şi salcie, Piptoporus betulinus la
mesteacăn etc.) inducând o stare de debilitare cronică, urmată de uscarea timpurie a
arborilor afectaţi. Lemnul sănătos este separat de cel infectat printr-o dungă subţire neagră.
Putrezirea trunchiului atrage după sine o sensibilitate sporită la rupturi de vânt şi zăpadă a
exemplarelor infectate.
Caracteristici speciale
Phellinus pini infectează molizii de peste 40-60 ani, fiind un parazit de ciot sau de rană.
Miceliul degradează ramura, putrezeşte nodul de inserţie (putrezire moale, galben – brună)
şi intră în duramenul trunchiului. Arborii reacţionează producând bariere de răşină („inimă
roşie tare”). Degradarea avansează în special în lemnul de primăvară al inelelor, rezultând
o „putrezire inelară”. Putregaiul brun are pete de coroziune albe, lenticulare („putrezire
pestriţă”), unde celuloza este consumată mai rapid, lemnul având aspect de fagure de
albine („putrezire alveolată”). În final rezultă o masă friabilă, pulverulentă care este
consumată/măcinată de insecte, formându-se scorburi. Putregaiul înaintează uneori pe mari
porţiuni de trunchi, din coroană până la baza tulpinii.

Phellinus hartigii este o ciupercă de rană, de racilă (Melampsorella caryophyllacearum)

sau de ciot a bradului, care se fixează în duramen, provocând iniţial o ptare în dungi
longitudinale brun gălbui, apoi un putregai moale, galben murdar (cenuşiu). Putregaiul se
întinde pe o lungime (descendentă) de câţiva metri, în funcţie de vârsta infecţiei, uneori
înaintând până la baza trunchiului.

Phellinus igniarius este o ciupercă de ciot (sau rană) polifagă, afectând multe specii de
foioase, putregaiul fiind mai activ la foioasele moi, transformând lemnul într-o masă moale
alb gălbuie (plop, salcie, stejar ş.a.). La stejar, duramenul iniţial se brunifică, iar în alburn
se observă dungi brun roşiatice, după care degradarea lemnului continuă spre un putregai
alb gălbui. În duramen, ciuperca trăieşte multe decenii, cuprinzând mari porţiuni de
tulpină, uneori putând înainta în alburn, caz în care contribuie la uscarea ramurilor din
sectorul longitudinal pe care este poziţionat atacul.

Phellinus igniarius f. Nigricans provoacă un putregai activ, alb cu o uşoară tentă de roz.

Phellinus pomaceus infectează cioturile (rănile de la tăierile de formare a coroanei)

arborilor fructiferi, producând un putregai alb gălbui.

Piptoporus betulinus infectează rănile sau cioturile de mesteacăn, la peste 50-60 ani,
frecvenţa infecţiilor fiind foarte ridicată. Produce un putregai al duramenului galben
albicios sau galben rozaliu. La exemplarele puternic atacate, este afectat chiar alburnul,
ceea ce duce la deperisarea şi uscarea acestora.

Laetiporus sulphureus produce la plop şi salcie un putregai brun roşcat foarte activ,
crescând pericolul rupturilor de vânt. În cazul în care şi alburnul este afectat, arborii încep
să lîncezească. La stejar, ciuperca produce la început o colorare brun roşcată deschisă
(ulterior închisă), apoi degradarea continuă într-un putregai uscat, prismatic (crăpături
inelare şi transversale, despărţite de xilostrome albe), friabil până la pulverulent. În stadii
foarte avansate, lemnul se transformă într-o pulbere fină, tabacin roşcată, care se
descompune, tulpinile având în final scorburi mari. Uneori ciuperca intră în alburn,
omorând ţesuturile exterioare. Putregaiul poate afecta porţiuni mari de trunchi, ajungând în
unele cazuri până la 10-20 m înălţime. Alburnul şi scoarţa rămân în continuare viabile,
astfel încât, la exterior, arborii atacaţi pot păstra mult timp un aspect sănătos, până la un
moment dat când se rup. Sunt foarte puternic atacaţi arborii de pe alei şi parcuri, caz în care
aceştia devin susceptibili la doborâturi şi rupturi de vânt.
Inonotus dryadeus infectează rănile tulpinii, producând la început o colorare brună, apoi un
putregai incipient ce afectează lemnul în benzi (gălbui roşcate, care devin ulterior albe) din
ce în ce mai late, până când toată masa afectată este moale, spongioasă. În stadiul final,
putregaiul este umed, galben roşcat.

La Inonotus obliquus miceliul înaintează în duramen, pe care îl transformă într-un putregai

alb cu incluziuni (crăpături sau alveole) umplute cu lame sau lentile de miceliu galben. În
ultimul stadiu, putregaiul este uscat, sfărâmicios. Cerul este sensibil la infecţii începând de
la 20-40 ani.

Polyporus squamosus îşi etalează bazidioforii începând din luna mai, pe trunchiuri şi
ramuri, în dreptul unor răni, sau pe cioate şi buşteni căzuţi. Vegetează şi pe cioate sau
buşteni căzuţi. Este un parazit polifag, care infectează rănile de pe tulpină, sau de pe
ramurile groase (inclusiv cioturi). Miceliul atacă duramenul, producând un putregai activ,
alb, prismatic, rareori infectând alburnul, caz în care generează uscări ale scoarţei şi
ramurilor de pe sectorul longitudinal pe care este poziţionat atacul.

Ganoderma applanatum infectează rănile, de obicei pe cele pe care de la baza

trunchiurilor, de unde infecţia înaintează şi se focalizează în duramen. În faza iniţială,
lemnul are dungi deschise (albe), în final rezultând un putregai alb, spongios. De la
înălţimea rănii, putregaiul înaintează până la baza trunchiului, producând astfel pierderi de
material lemnos. Infectând şi rădăcinile groase, ciuperca afectează uneori grav stabilitatea
arboretelor puternic infectate.

Ganoderma lucidum infectează rădăcinile rănite de la suprafaţa solului, producând o

putrezire albă, care înaintează pe tulpini până la înălţimi de 0,5-1 m. Putrezirea este mai
puţin activă ca la celelalte specii de Ganoderma.

Putregaiul de Ganoderma resinaceum se extinde la baza tulpinii, de regulă 0,5-2 m

înălţime, izolat mai mult.

Pholiota (Dryophila) mutabilis este o ciupercă întâlnită frecvent pe buşteni şi trunchiuri de

diverse foioase, vegetând în general saprofit. Ciuperca produce mai întâi o decolorare a
lemnului de fag în galben urmată de un putregai alb cu dungi brun închise şi aspect umed,
Este unul din agenţii putrezirii inimii roşii a fagului.

Flammula (Pholiota) alnicola este un component specific al aninişurilor de luncă, dar

apare şi pe fag şi alte specii de foioase. Vegetează saprofit pe cioate, dar şi pe arbori
proveniţi din lăstari.

Pleurotus ostreatus este un parazit de rană, larg răspândit, producând putrezirea albă cu
dungi roşii a duramenului. Saprofit se dezvoltă pe cioate şi buşteni.

Coriolus hirsutus urmează infecţiilor cu Schizophyllum commune producând spre

deosebire de aceasta, un putregai activ al alburnului şi apoi (în special pe piese căzute –
ramuri, tulpini sau cioate) afectând tot lemnul.

Semnalizare – Simptome
Aspectul exterior al arborelui (răni, defecte de formă, anomalii morfologice etc.)poate da
informaţii privitoare la eventuala prezentă a defectelor interne. Există corlaţii pozitive între
prezenţa defectelor interne ale lemnului şi clasa de producţie, vârsta şi diametrul arborelui.
Pe lângă determinarea calităţii lemnului cu metoda carotelor de sondaj, s-au încercat şi
tehnici electrice pentru diagnoza bolilor. Astfel, s-au construit osciloscoape şi alte aparate
electronice cum ar fi condiţiometrul AS 1 şi aparatul de diagnoză a arborilor Mervit, care
se bazează pe condutibilitatea electrică, respectiv rezistenţa electrică a lemnului. În acest
mod se poate cunoaşte în detaliu calitatea lemnului, pentru estimarea valorii lui, ca şi
pentru fundamentarea selecţiei arborilor (pe baza calităţii lemnului) în timpul operaţiunilor
culturale. Astfel, măsurarea rezistenţei electrice în alburn poate da „imaginea de moment”
a aprovizionării cu apă şi substanţe nutritive, adică a activităţii fiziologice existente la data
măsurătorii. Depistarea timpurie a lemnului degradat de către ciuperci, înainte de apariţia
semnelor vizibile cu ochiul liber se mai poate baza pe proprietatea ciupercilor de a
modifica, prin metabolismul propriu, aciditatea substratului lemnos pe care s-au localizat.
În limite specifice speciei. Cu ajutorul indicatorilor color, folosiţi pentru determinarea
schimbării pH-ului lemnului, se poate dovedi prezenţa în lemn a ciupercilor în lemn a
ciupercilor de putregai brun şi a majorităţii ciupercilor de putregai alb.

Prevenire – Combatere
Combaterea ciupercilor xilofage de tulpină este foarte dificilă şi se bazează pe metode
preventive sau de limitare a pagubelor. Din prima categorie, evitarea rănirii arborilor în
timpul operaţiunilor culturale sau a exploatării este cea mai importantă măsură de
prevenire a infecţiilor. Practica modernă pune accentul pe deplasarea ponderii intervenţiilor
în primele stadii de dezvoltare ale arboretelor, atunci când speciile forestiere au o
capacitate mai mare de a rezista la infecţii şi de a reacţiona pozitiv la spaţierea creată.
Protejarea rănilor cu substanţe chimice sau biologice este o practică aplicabilă în culturi
speciale. În arborete, ea poate fi folosită la arborii de viitor.

6.3.3 Ciuperci de rană (Stereum, Auricularia)

Agenţi patogeni – Gazde

Genul Stereum (inclusiv noile genuri create Chondrostereum, Xylobolus, Amylostereum)
cuprinde specii lignicole, cu bazidioforul parţial întins pe substrat, parţial răsfrânt sub
formă de scoică, spată sau evantai, de obicei în grupuri, imbricate, foarte subţiri, de
consistenţă coriacee sau suberoasă, cu suprafaţa fertilă netedă.

Stereum sanguinolentum (A. et S.) Fr. – ciuperca de rană a răşinoaselor – are pălăriile
întinse pe substrat, albicioase apo cenuşii, doar cu marginea răsfrântă, albă, de consistenţă
la început fraged membranoasă apoi coriacee. Suprafaţa fertilă alb cenuşie (până la brunie)
cu marginea albă, la atingere (în stare proaspătă) sau prin umezire se colorează în roşu
purpuriu. Sporii sunt incolori, eliptici de 6-11 x 2,3-3,3 µm. Este cea mai răspândită
ciupercă de rană a răşinoaselor (în special pe pin şi molid). Apare în grupuri, de obicei
imbricat, pe rupturi de zăpadă şi vânt, buşteni, cioate ş.a., în general pe secţiunile
transversale sau pe părţile laterale, umbrite, de deasupra solului.

Stereum hirsutum (Wild.: Fr.) S.F. Gray – ciuperca de rană a foioaselor sau brâncă –
prezintă un bazidiofor iniţial etalat sub formă de crustă galbenă pe lemn, apoi răsfrânt la
partea superioară (consolă) sub formă de pălărie. Aceasta este concoidă, ondulată, lobată,
imbricată sau unită lateral cu alte pălării, puternic aspru – păroasă. La baza pălăriei se
dezvoltă o zonă crustoasă. Pălăria este zonată, albicioasă, gălbuie sau cenuşie. Distinctiv în
cadrul genului, marginea aflată în creştere şi himeniul proaspăt are culoare galbenă. La
bătrâneţe pălăriile se închid la culoare, devenind roşiatice, apoi cenuşii. Sporii albicioşi, cu
o tentă galben – cenuşie sau fumurie, amiloizi oblongi, au 4-8 x 2,5-3,5 µm. Este una din
cele mai răspândite ciuperci lignicole, apărând în tot timpul anului pe cioate sau trunchi de
foioase (foarte multe specii – adeseori pe fag, mesteacăn, gorun ş.a.) şi larice.

Stereum rugosum (Pers.: Fr.) Fr. are bazidiofori etalaţi, cu marginea răsfrântă, evident
multistratificaţi (putând ajunge la 10-15 ani), astfel încât prin secţionare se pot observa cu
lupa straturile anuale. Marginea de creştere este albicioasă, zonele mai bătrâne fiind de
culoare brună sau brun închisă. Consistenţa este pieloasă, în stare uscată chiar lemnoasă.
Suprafaţa himenială este albicioasă, ocru – palidă sau galben roşcată, prin uscare fiind alb-
gălbuie. Prin frecarea sau umezirea zonelor proaspete, apar pete sau dungi roşu închise.
Creşte saprofit sau parazit pe arbori de foioase , de preferinţă pe fag, alun sau anin ş.a.
(îndeosebi pe ramuri subţiri).

Stereum purpureum (Fr.) Fr. (= Condrostereum purpureum (Pers.: Fr.) Ponzar) are un
bazidiofor iniţial etalat apoi răsfrânt concoid, ondulat, etajat, confluent, moale – coriaceu,
tomentos, cenuşiu, albicios, gălbui sau roşcat, cu suprafaţa himenială caracteristic liliachie
sau purpurie, netedă. Carnea este coriacee apoi lemnoasă. Sporii albi, neamiloizi, oblongi
sau aproape cilindrici, au 4,5 – 10 x 2,7 – 3,5 µm. Vegetează pe buşteni, trunchiuri, cioate
şi ramuri de foioase, în special de fag, rareori de răşinoase.

Stereum frustulosum Fr. (= Xylobolus frustulatus (Pers.: Fr.) Boidin) dezvoltă bazidiofori
pereni, etalaţi întinşi) pe substrat, doar cu margini răsfrânte, foarte mici, brun închise, cu
suprafaţa himenială crăpată, brun – gălbuie sau brun – roşiatică.

Auricularia auricula-judae L.: Fr. – buretele de soc – este o ascomicetă

(Auriculariales/Cystobasidiaceae) care are corpuri fructifere în formă de ureche, de 2-8 cm
lăţime, foarte subţiri, de consistenţă moale cartilaginoasă, catifelate de culoare brun
cenuşie sau brun măslinie. Suprafaţa fertilă este netedă, plisat zbârcită, de culoare cenuşie,
brun purpurie, apoi negricioasă. Este polifagă, fiind întâlnită pe diferite specii de foioase:
ulm, salcâm, soc, paltin etc.
Pe mesteacăn şi alte foioase este întâlnită specia Auricularia mesenterica (Dicks.: S.F.
Gray) Pers.
Alte multe specii xilofage infectează rănile de tulpină sau ramură, provocând alterarea
alburnului sau duramenului.

Biologie – Pagube
Infectarea arborilor se produce prin spori transportaţi de vânt, care germinează pe suprafaţa
rănilor de tulpină sau ramură. Sporii sunt asiguraţi de multitudinea de bazidiofori care se
formează rapid, pe cioate, buşteni, tulpini sau ramuri. Infecţiile evoluează în alburn sau
duramen producând alterări cromatice sau putregai:
- Stereum sanguinoletum produce putrezirea lemnului de răşinoase şi uscarea
scoarţei în zona de acţiune. Rănile produse de vânat (cerb, urs ş.a.) sau exploatare sunt
rapid colonizate de acest patogen, rupturile de vânt la nivelul zonei de putregai fiind de
asemenea foarte frecvente. Provoacă putreziri importante, infecţiile înaintând până la 5 m
înălţime, viteza de propagare fiind de circa 20 cm/an.
- Stereum hirsutum infectează cu uşurinţă ramurile sau tulpinile rănite ale foioaselor.
La cvercinee, produce o colorare iniţială albă cu dungi galbene (putrezire marmorată a
alburnului de stejar), zona afectată fiind clar delimitată prin linii brune, iar în final
putregaiul devenind alb (galben). Pe arbori în picioare ciuperca degradează rapid ramurile,
pe trunchi putregaiul fiind cantonat în alburn, de unde, pe buşteni înaintează în duramen.
Infecţiile duc la uscarea rapidă a ramurilor, iar boala progresează pe axele mei groase. La
stejari infecţiile ci S. hirsutum survin uneori ca urmare a debilităţii arborilor datorită
putregaiului avansat de rădăcină (Armilaria mellea), de cioată (la arbori proveniţi din
lăstari) sau a rănilor de exploatare/operaţiuni culturale.
- Stereu rugosum parazitează ramurile subţiri sau tulpinile foioaselor, degradând
lemnul într-un putregai alb cu dungi (putregaiul vărgat sau putregaiul alb al stejarului). La
stejarul roşu, stejarul pedunculat sau fag infecţiile generează o îmbolnăvire a scoarţei,
caracterizată prin umflături de genul celor canceroase.
- Stereum purpureum produce boala plumbului la măr şi putrezirea albă a lemnului
de foioase. La fag ciuperca este unul din principalii agenţi ai încingerii lemnului şi mai ales
ai inimii roşii, generând o colorare roşu – purpurie în ambele cazuri.
- Tereum frustulosum colonizează lemnul de la baza tulpinii stejarilor, provocând
întâi colorarea brună a alburnului, apariţia de şiruri de pete albe, lenticulare, în care lemnul
se degradează mai activ, rezultând în final putrezirea alveolară sau putrezirea pestriţă a
lemnului de stejar (sau a altor foiase).
- Auricularia auricula-judae infectează rănile arborilor producând uscarea şi
putrezirea ramurilor, precum şi alterarea ţesuturilor tulpinii.

Revenire – Combatere
Miceliul ciupercilor xoilofage intrat în lemn, mai ales în duramen, este imposibil de
combătut. Injectările cu substanţe fungicide (biologice, pe bază de Trichoderma sp.) nu au
putut decât limita extinderea putregaiului, iar aplicarea unor astfel de tratamente nu este
rentabilă sau realistă în arborete. Ele pot fi aplicate în cazul arborilor plus al altor
exemplare valoroase, eventual la arborii de viitor. De aceea, se recomandă în special
măsuri de prevenire a infecţiilor prin reducerea maximă a frecvenţei rănilor, controlul
populaţiilor de cervide şi urşi, stimularea calităţii activităţilor de exploatare şi a
operaţiunilor culturale etc. O altă cale pentru limitarea infecţiilor este protejarea rănilor şi
grăbirea vindecării lor. Toaletarea marginilor franjurate ale scoarţei din jurul rănilor
slăbeşte semnificativ viteza de acoperire a zonei afectate cu straturi noi de scoarţă.
În arboretele tinere de răşinoase, vătămate în masă de vânat, se recomandă tratarea
biologică a arborilor, pe timp călduros (peste 10-15°C), prin pulverizare sau pensulare a
rănilor cu Trchosemin, Trichodex (1%) etc. Utilizarea de fungicide chimice (Adirol biocid
1%, Bumper 0,2% etc.) este eficientă împotriva ciupercilor de rană, dar reacţia gazdei, de
acoperire a rănii, este puţin întârziată.

6.3.4 Ciuperci care produc putregaiul lemnului

Phellinus sp.
Agenţi patogeni - Gazde
Genul Phellinus este caracterizat prin corpuri sporifere multianuale (rar anuali), sub
formă de consolă, copită sau variabilă, de consistenţă lemnoasă, suberoasă sau pieloasă, cu
tuburi în general stratificate.
1. Phellinus pini (Brot.:Fr.) A. Ames (syn.Trametes pini Th. Et Fr.) - iasca de
cioată a răşinoaselor - are corpuri sporifere multianuale pe tulpini, cu formă de
console, semicirculare, de consistenţă suberoasă apoi lemnoasă, de 2-10 x 4-20 cm
lăţime şi 2-9 cm grosime. Suprafaţa superioară este aspru - păroasă, concentric zonată,
brun - ruginie spre punctul de prindere, la bătrâneţe brun - negricioasă sau neagră,
brăzdată şi apoi crăpată semicircular. Pe ramuri, corpul fructifer este anual şi are forme
variabile, de la cruste subţiri lipite de substrat cu margini răsfrânte, până la formă
concoidă (scoică), mai rar de consolă. Trama este brun - ruginie, iar tuburile sunt
neclar stratificate, cu pori rotunzi sau oblongi până la labirintiformi (pe ramuri), brun -
gălbui sau brun - roşcaţi. Ciuperca vegetează parazit pe ramuri şi trunchiuri de molid. Pe
brad apare varietatea Phellinus pini var. abietis (Karst.) Pil. care are corpuri sporifere
mai subţiri, întines - răsfrânte, uneori resupinate de l,5-5x2-10 cm lăţime şi 0,5 - 1,5
cm grosime.
2. Phellinus hartigii (AII. Et Schn.) Pat. (syn.Phellinus robmtus (Karst.) B. Et G. f.
Hartigii (AII. et Schn.) B. et G.) - iasca bradului - are corpuri spoifere multianuale,
masive, groase de 5-20 cm în diametru, în formă de iniţială de mamelon rotund apoi de
copită de cal. Pe partea superioară este concentric slab zonat, apoi crăpat de culoare brun
ruginie la neagră (spre punctul de fixare la bătrâneţe), marginea aflată în creştere având
culoare gălbuie, care se închide apoi treptat. Trama fibroasă, lemnoasă este zonată, de
culoare brun gălbuie apoi brun tabacin. Specia creşte în special pe brad, mai rar pe alte
răşinoase.
3. Phellinus robustus (Karsten) B. et G. are caracteristici apropiate de specia
precedentă, elementul distinctiv fiind gazda, vegetând pe trunchiuri de cvercinee şi alte
foioase.
4. Phellinus igniarius (L.:Fr.) Quel. -- iasca de ciot a foioaselor - are
corpuri sporifere asemănătoare cu cele de Fomes fomentarius, multianuale (l5-20 până
la 80 ani), de 10-40 x 2-8 cm lăţime şi 5-20 cm grosime, lemnos, glabru, de forma unei
copite sau de console semicirculare, cu faţa superioară brăzdată concentric, de culoare
cenuşie, albicioasă pe margine şi negricioasă (şi crăpată) spre punctul de inserţie (la
bătrâneţe). Spori albi, aproape globuloşi de 4,5-6,5 x 4-5 µm. Trama tare, tuburile şi porii
sunt bruni roşcaţi. Tuburile au 3-5 mm lungime, iar porii sunt mici (4-6/mm2). Este foarte
răspândită la foioase, mai ales la salcie, stejar, dar şi la plop, fag, frasin, carpen, anin,
păr etc. Pe plop tremurător, asemănător la aspect cu Phellinus igniarius se
întâlneşte şi P. tremulae (Bond) Bond. et Boriss.

Alte specii:
Phellinus punctatus (Fr.) Pilat - bazidiofor întins ca o crustă pe lemnul de
foioase şi chiar la răşinoase;
Phellinus ferruginosus (Schrader: Fr.) Pat. – corpul sporifer întins, resupinat,
brun ruginiu, frecvent pe lemn de foioase;
Phellinus contiguus (Pers.) Bourd. et Galz. - corpul sporifer lipit de
substrat, brun, pe lemn de foioase;

5. Heterobasidion annosum (Fr.) Bref (syn. Fomes annosus (Fr.) Cooke)

Ciuperca produce putregaiul de rădăcină sau putregaiul roşu la răşinoase. Atacă

peste 200 de specii de plante, ateul manifestându-se în special pe răşinoase, dintre care
pinul, molidul şi bradul sunt cele mai sensibile. Dintre foioase fagul este sensibil.

Morfologie şi compoziţie chimică

Miceliul ciupercii Heterobasidion annosum (Fr.) Bref. este endofit, dezvoltându-
se în lemnul arborilor atacaţi, are culoarea albă alcătuit din hife cu aspect mătăsos, pe
mediu de cultură fiind de culoare alb-crem în stadiul tânăr şi brun la maturitate . Rata
creşterii, pe mediul de cultură este de 6,5-9 mm pe zi, la 20-22°C, iar în arbori poate fi în
medie de 25-30 cm pe an (Sinclair, 1964; Courtois, 1973;Huse şi Venn, 1994).
Hifele ciupercii au aproximativ 300-750 µm lungime şi 2,2-4,5 µm lăţime (Boiko şi
colab.,1978; Salo şi colab., 1989) sunt multinucleate, numărul nucleilor, într-o celulă,
putând ajunge până la 80 (Wilson şi Aist,1967; Stenlid şi Rayner, 1991).
Celulele vegetative dicariotice sunt rare, iar formarea pereţilor despărţitori şi formaţiunilor
de tip clamp-connection sunt independente de diviziunile nucleare (Salo et. al., 1989).
Sporii asexuaţi sunt prezenţi la această ciupercă, contrar altor basidiomicete
care în cursul filogeniei şi-au pierdut capacitatea de înmulţire asexuată, stadiul conidian,
fiind recent trecut, în genul Spiniger. Atât miceliul homocariotic cât şi cel
heterocariotic formează conidiospori ce se dezvoltă la vârful unui conidiofor clavat cu
dimensiuni de (3,8) 4,8-6,6 x (2,8) 3,6-5,0 µm şi conţin de obicei 1-4 nuclei. Pe măsură ce
miceliul îmbătrâneşte numărul nucleilor scade având tendinţa de autoliză (Stenlid şi
Rayner, 1991).
După Negrutskii et, al., (1989b), în funcţie de grupul genetic, dimensiunile
conidiosporilor pot fi: lăţimea 5,04 ± 0,06 µm - grupul S, 4,06 ± 0,04 µm -grupul P;
lungimea 6,55 ± 0,09 µm -grupul S şi 5,89 ± 0,07 µm - grupul P.
Rolul conidiosporilor în ciclul de viaţă al ciupercii nu este pe deplin lămurit, se pare că
acest tip de spori este adaptat pentru răspândirea anemochoră pe distanţe mici (Bakshi,
1952; Hunt şi Cobb, 1970).
Corpurile sporifere sunt perene, lemnoase, sesile, sub formă de crustă întinsă
sau console şi se diferenţiază frecvent pe rădăcinile arborilor doborâţi de vânt, pe cioatele
acoperite de muşchi şi mai rar la coletul arborilor cu putregai, având dimensiuni
variabile, putând ajunge până la între 40 cm lungime şi 5 cm grosime (Delatour, 1972a).
Faţa superioară este pieloasă, sterilă, zonată prezentând central o culoare brun negricioasă
şi gri periferică. Creşterea corpului sporifer este favorizată de vremea caldă şi umedă şi
poate avea loc până la sosirea îngheţurilor puternice, viteza de creştere în lungime fiind de
3-4 mm în 24 ore. Himenoforul, de culoare crem, se formează anual fiind alcătuit
din formaţiuni tubulare concrescute, tapetate de stratul himenial, fertil, pe care se
formează basidiile cu patru sterigme de 8-10 x 30-40 µ m şi basidiosporii. Tuburile
comunică cu exteriorul prin pori de culoare crem, semicirculari, sinuoşi, de 0,3-0,6
mm în diametru, în număr de 2-3,5/mm 2. (Mugnai şi Capretti,1989, Margareta
Grudnicki,2002), (fig. ,,,,,,,,,
Fig. Diferite tipuri de corpuri sporifere ale ciupercii Heterobasidion annosum
(Fr.) Bref. (original).

Sporii sexuaţi sunt elipsoidali, hialini, frecvent binucleaţi. Numărul basidiosporilor

este corelat cu mărimea corpului sporifer şi factorii de mediu care pot stimula sau inhiba
formarea acestora.
Basidiosporii îşi pot menţine puterea de germinaţie între 7-8 săptămâni (Rishbeth 1951
b) şi 9 luni, (Negrutskii, 1973 citat de Ichim 1993).
După Negrutskii (1973 citat de Ichim 1993), numărul basidiosporilor este foarte
mare, de exemplu un corp sporifer de dimensiunii medii (cca. 100 cm2) poate produce pe
parcursul unei perioade de sporulaţie peste două miliarde de spori.
Basidiosporii joacă un rol principal în ciclul de viaţă al ciupercii, producând
infecţia primară, în urma germinării lor, rezultă miceliul care poate trăi o perioadă lungă
de timp, în cioate sau arborii infectaţi, reprezentând o sursă de infecţie secundară, pentru
arborii sănătoşi (Korhonen şi Piri, 1994).
Numărul sporilor şi culoarea himenoforului pot constitui criterii de diferenţiere
între formele genetice intersterile. Astfel, la grupul S, patogen întâlnit în general pe
genul Picea, foarte frecvent în arealele naturale ale molidului, numărul sporilor este de 8,4
± 0,62 pe cm2 şi culoarea himenoforului este alb-crem, iar la grupul P, patogen întâlnit în
general pe genul Pinus, numărul sporilor este de 13,4 ± 1,02 şi himenoforul de culoare
albă. În funcţie de grupul genetic, dimensiunile basidiosporilor sunt: lăţimea 3,7±0,03
µm, pentru grupul P (germinează în special pe specii ale genului Pinus); 3,8±0,03 µm,
pentru grupul S (germinează în special pe specii ale genului Picea); lungimea 4,4+0,04
µm, pentru grupul P şi 4,7±0,04 µm, grupul S ( Negrutskii et. al, 1989b).
Morfologia corpurilor sporifere indică puţine diferenţieri între grupurile
intersterile, elemente de diferenţiere fiind dimensiunile sporilor şi aspectul suprafeţei
superioare a corpurilor sporifere care, în apropierea marginilor este catifelată la grupul S
(datorită perişorilor lungi de 51-272 µ m, cu media de 119,5 µm) şi aspră la grupul P
(datorită perişorilor scurţi: 2-59 fim, media 20,9 µm). Grupul F are perişori de lungimi
intermediare celor din grupurile S şi P (10-202 µm, media 54,8 µm).
Compoziţia chimică a ciupercii este tipică basidiomicetelor, fiind reprezentată prin
carbohidraţi (trehaloza), 15 acizi graşi, 17 aminoacizi, proteine, acizi nucleici,
vitamine, enzime, micoceluluză, caloză şi chitină.
Pe mediul de cultură bogat în glucoza, ciuperca produce acizi acetic, oxalic şi
succinic, important fiind acidul oxalic care este utilizat în degradarea ligninei având un rol
important în patogenitate. (Huttermann şi Cwielong, 1982; Miiller et al, 1995).
Nutriţia
Studiile efectuate privind nutriţia ciupercilor xilofage în mod special al speciei
Heterobasidion annosum (Fr.) Bref, au demonstrat că elementele indispensabile nutriţiei
lor sunt: carbonul, azotul, hidrogenul, oxigenul, fosforul, siliciul, potasiul, sulful,
calciul, magneziul, fierul, cobaltul, manganul, fluorul.
Negrutskii (1974) investigând rolul unor elemente în creşterea ciupercii pe mediu
nutritiv cu agar a constatat că deficitul de magneziu şi fosfor au avut un efect negativ
asupra creşterii şi dezvoltării ciupercii, datorită importanţei magneziului în desfăşurarea
proceselor enzimatice, iar a fosforului în formarea nucleoproteinelor şi ca sursă
energetică în metabolism. Vasiliauskas (1964) a demonstrat, prin testele efectuate, că
unele elemente minerale: cobalt, zinc, cupru, bor, mangan, molibden, iod, reduc creşterea
miceliului la concentraţii de 0,01-0,8 % şi opresc procesul la o concentraţie de 0,1 %.
Dimitri şi Schumann (1989), arată că fertilizarea solului cu azot şi fosfor are ca
efect intensificarea creşterii miceliului în rădăcinile plantelor atacate, iar prezenţa
calciului în exces intensifică rata infecţiei.
Apariţia fazelor de putrezire concretizate prin colorarea şi alterarea structurii lemnului
reprezintă rezultatul proceselor biochimice complexe ce se desfăşoară sub acţiunea
echipamentului enzimatic al ciupercii.
Relaţii plantă gazdă - ciupercă
Cercetările asupra rezistenţei plantelor la atacul agenţilor fitopatogeni au
început cu studiul elementelor morfologice existente în plante înainte de a fi infectate, iar
pe măsură ce posibilităţile tehnice de investigare s-au perfecţionat au fost cercetate în
profunzime mecanismele chimice implicate în declanşarea şi consolidarea acestui fenomen.
Trebuie remarcat faptul că, rezistenţa plantelor este corelată cu apariţia şi evoluţia
parazitismului agenţilor fitopatogeni, procese care s-au desfăşurat paralel şi sub
permanenta influenţă a factorilor de mediu.
în interacţiunea plantă gazdă-ciupercă se disting două aspecte importante: adaptările
specifice ale ciupercii în relaţie cu gazda, respectiv reacţiile plantei-gazdă la acţiunea ciupercii.
Referitor la adaptările ciupercii Heterobasidion annosum în relaţie cu planta
gazdă, pot fi menţionate:
• Secreţia de enzime: penetrarea ţesuturilor plantei gazdă şi descompunerea
lemnului sunt procese biochimice complexe ce se desfăşoară sub acţiunea
echipamentului enzimatic alcătuit din exoenzime şi endoenzime. După Hutermann
et.al.,(198l) exoenzimele sunt reprezentate de carbohidraze: (amilaza, maltaza,
pectinaza, celulaza, hemicelulaza, ligninaza, chitinaza) şi de esteraze şi
proteinaze. Endoenzimele intervin în metabolismul ciupercii, determinând
potenţialul ei oxido-reducător, în această categorie fiind incluse: oxidazele,
reductazele şi catalazele.
• Secreţia de toxine: în urma cercetărilor efectuate privind secreţia de toxine
au fost identificaţi, în special, derivaţi benzofuranici, cu rol în inhibarea dezvoltării
bacteriilor şi ciupercilor în rădăcinile de molid. Bassett et.al., (1967) au izolat din
miceliul ciupercii un metabolitul terpenic, fomannosina, care a fost inactivat
de Trichoderma viride şi Phlebiopsis gigantea, antagonişti ai ciupercii
Heterobasidion annosum, iar Hirotani et. al., (1977) a determinat existenţa
fomannoxinei. În culturile mature de Heterobasidion annosum s-a constatat
 prezenţa unei cantităţi crescute de fomannoxină, în timp ce hifele tinere aflate în
creştere au produs fomannoxină ( Popovic, 1982 ; Heslin et. al.,1983).
• Formarea oxalaţilor: o caracteristică importantă a creşterii ciupercii
Heterobasidion annosum în lemnul atacat este acumularea concomitentă a unei
cantităţi mari de oxalaţi, fapt demonstrat de Aufsess (1974). Hiittermann
(1980) a demonstrat că rolul oxalaţilor în patogenitatea ciupercii constă în
precipitarea calciului din matricea cu pectină a pereţilor celulelor parenchimatice,
îndepărtarea acestor punţi de calciu cu rol în rezistenţa mecanică a matricei, permite
dezvoltarea ciupercii în ţesuturile rădăcinilor atacate.
• Variabilitatea genetică: prezenţa grupurilor intersterile în cadrul speciei
demonstrează specificitatea acestei ciuperci faţă de planta gazdă şi unele
trăsături patologice specifice (Swedjemark şi Stenlid, 1995). La Porta et. al.,
(1998) au găsit o relaţie strânsă între grupurile intersterile şi specificitatea gazdei,
studiind acest aspect în pădurile din Bulgaria unde grupul P atacă Pinus
sylvestris L., grupul S, Picea abies L. Karst şi grupul F, Abies alba Mill.
Cercetările genetice efectuate cu markeri ADN şi enzime au evidenţiat că
asemănarea genetică între grupul P, pe de o parte şi grupurile S şi F pe de altă
parte este 20%, comparativ cu 57% cât există între ultimele două grupuri
(Fabritius şi Karjalainen, 1993; Otrosina, 1992).
Reacţiile plantei gazdă la atacul ciupercii Heterobasidion annosum pot fi sintetizate
în următoarele aspecte:
• Rezistenţa la nivel tisular şi celular: Hodges (1969a), Johansson şi Unestam
(1982) Stenlid (1986), în observaţiile microscopice efectuate pe rădăcini de molid
(Picea abies L. Karst) au demonstrat că pătrunderea hifelor miceliene în
ţesuturile plantei gazdă declanşează reacţii specifice de apărare ale acesteia,
concretizate prin: îngroşarea secundară a pereţilor celulari cu lignină şi
suberină, formarea inelelor de necroză, apariţia formaţiunilor papilare şi
biosinteza substanţelor chimice inhibitoare - fenoli, peroxidaze, p l,3 glucanaza,
monoterpene. Heneen şi colab. (1994) au demonstrat, pe rădăcini de molid aflate
în diferite stadii de dezvoltare, infectate cu o suspensie de spori de
Heterobasidion annosum, că în cele nesuberificate, în prima fază, hifele
ciupercii rămân în cortex, endodermul funcţionând ca o barieră naturală
împotriva invaziei ciupercii, ulterior hifele străbat endodermul ajungând pană la stei
pe care îl pot infecta în totalitate. După Asiegbu et.al., (1993), trecerea barierei
endodermice se face prin plasmodesme, iar distrugerea steiului rădăcinii
nesuberificate, demonstrează gradul mare de susceptibilitate a rădăcinilor la atacul
acestei ciuperci. După Hodges (1969b), Kolattukudy (1985), Heneen et. al.,
(1994) şi rădăcinile lemnoase sunt vulnerabile la atacul ciupercii, chiar dacă în
primele zile după infecţie hifele rămân stopate în cortex şi respectiv ritidom, în
perioada următoare se observă că acestea pătrund în rapid felogen.
• îngroşările secundare ale pereţilor celulari: După Johansson et al.,
(1994), îngroşarea secundară a pereţilor celulari ai scoarţei reprezintă o barieră
 mecanică împotriva infecţiei produsă de ciupercă, lignină şi suberină
reprezentând o protecţie temporară ce funcţionează până la activarea enzimelor
hidrolitice şi oxidante produse de ciupercă. Pereţii celulari lignificaţi sunt mai
rezistenţi la acţiunea ciupercii şi pot opri difuzia enzimelor şi toxinelor acesteia în
gazdă.
• Formarea inelelor de necroză: Experienţele efectuate de Heneen et. al.,
(1994a) au evidenţiat reacţia rapidă a rădăcinilor nesuberificate împotriva
agentului patogen concretizată prin formarea unui inel de necroză alcătuit din 2-3
celule în partea externă a scoarţei, care funcţionează ca o barieră împotriva
hifelor ciupercii ce rămân izolate, în anumite condiţii hifele ciupercii reuşesc să
invadeze scoarţa, ceea ce duce la creşterea acumulărilor fenolice în zona infectată.
• Formarea papilelor: Vance et.al., (1980) au evaluat importanţa papilelor
ca răspunsuri morfologice majore ale plantei gazdă faţă de ciuperca
Heterobasidion annosum, fapt demonstrat de prezenţa formaţiunilor papilare în
regiunile endodermice şi corticale la locurile de penetrare ale hifelor. Acţiunea
restrictivă a papilelor asupra ciupercii poate fi determinată de şi de starea
fiziologică a puieţilor supuşi experimentului, astfel, în anumite momente, ciuperca
are capacitatea de a invada celulele corticale fără restricţie din partea papilelor.
Experimente lui Asiegbu et.al., (1994) au relevat variaţii semnificative de rezistenţă
faţă de Heterobasidion annosum de către diferite regiunii ale rădăcinii, fapt
demonstrat de progresia lentă a infecţiei din scoarţă în stei ce poate fi atribuită
suberificării endodermice, formării papilelor şi lignificării. Cu toate barierele
anatomo-morfologice, hifele ciupercii pătrund în stei unde patogenul se poate
răspândi atât vertical cât şi orizontal, iar colonizarea regiunilor corticale şi stelare cu
Heterobasidion annosum este urmată de dereglări celulare severe. Se consideră că
pătrunderea ciupercii în stei se poate realiza prin intermediul apoplastului şi
plasmodesmelor, prin regiunea corticală de pasaj, în acest caz, trecerea făcându-se
peste barierele chimice şi prin meristem, regiune foarte susceptibilă în ceea ce
priveşte pătrunderea ciupercii. Răspândirea transversală a hifelor în plantă se face
prin intermediul razelor medulare, mecanismele de apărare în această zonă fiind
reprezentate doar prin îngroşări secundare cu suberină la nivelul celulelor
parenchimatice.
Activitatea monoterpenelor: Schuck (1982) a demonstrat prezenţa unei cantităţi
crescute de monoterpene în răşina primară în cazul atacului ciupercii Heterobasidion
annosum. Oleorăşinile coniferelor fiind complexe de terpene volatile şi nevolatile au fost
asociate cu rezistenţa arborilor la diferite boli, rolul cel mai important revenind fracţiunii
volatile constituită din a-pinen, (3-pinen, limonen, camfen, p-mircen şi cineol. După
Hanover (1992) monoterpenele sunt influenţate în mică măsură de factorii de mediu,
sinteza lor fiind controlată genetic, putând fi considerate potenţiali markeri biochimici ai
rezistenţei. S-a arătat că unele componente volatile emanate de răşina unor specii de pin au
rol inhibitor nu numai asupra creşterii miceliului ciupercii Heterobasidion annosum, ci şi
asupra germinaţiei sporilor.
 Activitatea enzimei β1,3 glucanaza: Biologia moleculară modernă oferă noi
perspective pentru înţelegerea rezistenţa gazdei la atacul produs de ciupercile xilofage.
Metodele moleculare de investigare pot elucida o serie de procese ce au loc în timpul
infecţiei cu Heterobasidion annosum, în special componenţii enzimatici defensivi ai
rădăcinii care prin acţiunea lor pot preveni îmbolnăvirea. M. Denekamp, F. Asiegbu,
M. Johansson (1994), în studiile efectuate, au arătat că nivelul activităţii specifice a (β 1,3
glucanazei, determinată spectrofotometric, a fost mai mare în rădăcinile infectate decât
în cele neinfectate. Clarke şi Stone (1962), au arătat că (β1,3 glucanaza este abundentă în
plantele rănite fiind localizată la nivelul pereţilor celulari şi al papilelor. Mauch (1984) a
demonstrat că sinteza de (β1,3 glucanaza este indusă frecvent după infecţia cu
Heterobasidion annosum, iar localizarea acestei enzime, sintetizată de plantă, pe celulele
hifei ciupercii, arată că enzima este implicată în procesul iniţial de interacţiune dintre
gazdă-ciupercă (Asiegbu et. al.,1995a.).
• Activitatea peroxidazei: Van Loon (1985), arată că una din proteinele
sintetizată în plantă după infecţia cu Heterobasidion annosum este peroxidaza. Ca
enzimă polimerizatoare, peroxidaza joacă un rol important în sinteza ligninei şi
suberinei (Mâder şi Fuss, 1982), care pot bloca penetrarea agentului patogen la locul
infecţiei. De asemeni, peroxidaza poate fi implicată în procesul de apărare prin legarea
componenţilor fenolici în formaţiunile papilare ce conţin caloză (Cadena-Gomez şi
Nicholson, 1987) şi în biosintezele fenil-propanoice, cum ar fi: fenil-alanina amoniac-
liaza (Jones, 1994). Studiile electroforetice şi imunologice efectuate de Asiegbu et. al.,
(1994) pe rădăcinile puieţilor de molid infectate cu Heterobasidion annosum au
confirmat activitatea crescută a peroxidazei în special la nivelul papilelor şi al pereţilor
celulari din jurul zonelor colonizate de ciupercă.
• Acţiunea fenolilor: Studiile efectuate de Cwielong şi Hiittermann (1988)
au demonstrat că adăugarea fenolilor în mediul de cultură inhibă dezvoltarea
miceliului, iar prin combinarea în diferite proporţii a unor fenoli efectul inhibator
este foarte rapid.
Catecolaminele, în combinaţie cu 4-metilcatecolaminele, inhibă dezvoltarea miceliului de
Heterobasidion annosum "in vitro", după 3 zile, iar concentraţia crescută a 4-
metilcatecolaminelor duce la oprirea rapidă a metabolismului ciupercii, în numeroase cazuri
s-a dovedit existenţa unei corelaţii privind prezenţa compuşilor fenolici (polifenoli) şi
rezistenţa plantelor la atacul ciupercilor. Principalii fenoli cu acţiune inhibatoare asupra
dezvoltării miceliului de Heterobasidion annosum sunt: acidul cafeinic, acidul salicilic,
timola, catecolaminele, 4- metilcatecolaminele.

Influenţa factorilor abiotici asupra dezvoltării ciupercii

Temperatura
Miceliul ciupercii se poate dezvolta la o temperatură minimă cuprinsă între 0-2°C,
un optim de 22-28°C şi un maxim de 32-37°C. La 38-45°C ciuperca moare în câteva ore.
(Courtois, 1973a).
Declanşarea creşterii miceliului în condiţii de laborator se face la 0°C, optimul termic fiind
situat între 24-28°C şi maximul între 32-36°C, temperaturile scăzute fiind mai bine suportate
decât cele ridicate (Courtois , 1973).
După Negrutskii (1962b), miceliul tolerează pe mediu de agar, temperaturi foarte
scăzute rezistând 3 zile la -40°C şi o zi la -43°C.
în ceea ce priveşte influenţa temperaturii asupra producţiei de spori, Rishbeth (1959b),
arată că perioadele de secetă determină formarea unui număr scăzut de spori, temperatura
minimă la care este afectat acest fenomen fiind de 15-16 °C.
Producerea sporilor prezintă oscilaţii sezoniere, fiind afectată de temperaturile
scăzute sau foarte ridicate, în astfel de condiţii, rata depunerilor de spori germinabili este
foarte scăzută. în ţările temperate, diseminarea sporilor poate avea loc pe parcursul
întregului an, singura întrerupere având loc în timpul iernii, în perioadele de
îngheţare a corpilor sporiferi sau în perioadele lungi de secetă (Sinclair, 1963).
După Rishbeth (l 951 a), valorile cele mai scăzute ale producţiei de spori se
înregistrează iarna, fiind corelate cu temperaturile scăzute înregistrate în această perioadă a
anului. Fedorov et Staichenko (1970), consideră că temperatura favorabilă sporulaţiei ar fi
cuprinsă între 14-20°C, iar producţia maximă de spori are loc la temperaturi mai mari de
10°C.
După Negrutskii (1962) conidiosporii pot fi congelaţi în azot lichid la -
270oC, fără pierderea vitalităţii, iar Courtois (1972b) consideră că temperatura
optimă pentru formarea conidiosporilor este de 23-27°C, proces ce scade odată cu
temperatura şi se opreşte la 40°C. în ceea ce priveşte germinarea basidiosporilor, acest
fenomen poate avea loc la o temperatură cuprinsă între 12-38°C, inhibarea germinării
având loc între 0-2°C şi 40-42°C (Negrutskii, 1962).
Basidiosporii şi conidiosporii mor la temperatura de 45°C în aproximativ o oră
(Ross, 1969).
Frecvenţa infecţiilor este strâns corelată cu valorile termice. Astfel, în perioada
aprilie-septembrie, rata infecţiilor a fost mult mai ridicată decât în perioada octombrie -
martie, temperatura fiind factorul cel mai important în producerea sporilor şi infectare.
(Johansson et. al., 1994).
Umiditatea
Miceliul ciupercii Heterobasidion annosum se poate dezvolta optim la umidităţi
ale lemnului cuprinse între 14-60 % (Negrutskii, 1973, citat de Ichim, 1993).
Studiul emisiilor de basidiospori a demonstrat că ploaia întrerupe acest fenomen, dar
umiditatea atmosferică ridicată stimulează activitatea corpilor sporiferi.
Ciuperca Heterobasidion annosum este mai frecventă pe arborii care vegetează pe
soluri cu umiditate ridicată în orizonturile superioare, ce prezintă un strat gros de litieră,
decât în locurile unde molidul suferă din cauza secetei edafice (Werner, 1967).
Lumina
Courtois (1972b), a observat că formarea conidiosporilor pe culturile aflate la
întuneric şi în condiţii optime de temperatură are loc după 3-4 zile, iar pe culturile
dezvoltate la lumină, la 24 de ore.
In condiţii aerobe s-a observat că lumina nu are influenţe semnificative asupra
creşterii miceliului, în schimb lumina asociată cu condiţii slab aerobe are influenţe
stimulative.
La culturile aerobe în condiţii de întuneric, creşterea zilnică în lungime a miceliului
a fost de 6,4-9,3 mm, iar în condiţii slab aerobe de 1,0 - 3,3 mm, greutatea medie a acestuia
a crescut zilnic între 3 şi 11 g.
Radiaţiile solare inhibă creşterea miceliului, testele demonstrând că expunerea
prelungită la lumina solară distruge ciuperca.
Radiaţiile UV au o acţiune distructivă rapidă asupra basidiosporilor şi mai lentă
asupra conidiosporilor (Kallio, 1973).
Influenţa pH-ului
pH-ul are o influenţă deosebită nu numai asupra creşterii miceliului, diseminării
şi germinării sporilor ci şi asupra activităţii enzimelor implicate în procesul de
descompunere a lemnului.
Creşterea miceliului de Heterobasidion annosum pe mediu de cultură este stimulată
de valori ale pH-ului cuprinse între 5,3 - 5,7, optimul fiind 5,5 (Ahrberg, 1975), pH-ul
optim pentru formarea conidiosporilor este 3,5 - 4 iar pentru germinare este 4-6,5
(Flemming şi Huttermann, 1981).
în ceea ce priveşte pH-ul solului, cercetările efectuate au demonstrat că ciuperca
se dezvoltă bine în rădăcinile arborilor ce vegetează pe soluri cu reacţie slab acidă 4,8-
5,5 spre neutră 5,5-6,5 şi pe cele slab bazice (Werner, 1973).
Modalităţi de răspândire a ciupercii
Răspândirea ciupercii se poate realiza prin intermediul basidiosporilor şi pe
cale vegetativă prin intermediul miceliului ce dezvoltă în cioate sau sistemul radicular al
arborilor atacaţi de unde se poate extinde foarte uşor la rădăcinile arborilor sănătoşi vecini.
Dispersia anemochoră a basidiosporilor se calculează după modelul de distribuţie
dat de Kallio, 1970, conform relaţiei:
X=NxD-oc
în care X- numărul de spori captaţi la distanţa D (de corpul
sporifer); N - număr mediu de spori emişi de un corp
sporifer; D - distanţa faţă de corp sporifer; x - gradientul;
Gradul de dispersie este dependent de direcţia şi viteza vântului dominant. După Kallio (1970),
sporii pot ajunge la distanţe foarte mari, de exemplu, la o viteză de 6 m/s, în 24 ore, sporii
ciupercii pot ajunge la 500 km distanţă faţă de corpul sporifer. După Edmonds şi Driver,
(1974) posibilitatea ca sporii să cadă la o anumită distanţă faţă de corpul sporifer este
100% la Im, 3% la 10 m şi 0,1% la 100 m (figura 3).
Numărul de spori pe m2 este corelat cu mărimea corpului sporifer. Un corp sporifer de
dimensiuni medii (cea. 100 cm2) poate produce aproximativ 2 miliarde de spori pe parcursul unei
perioade de sporulaţie iar pe o suprafaţă de l m2 se pot depune 340-2800 spori germinabili pe
oră, dintre aceştia doar 2/3 căzuţi pe răni şi suprafaţa cioatelor proaspăt tăiate au şansa să
germineze devenind surse de infecţie (Kallio, 1975; Dimitri, 1980).
 Fig. — Distribuţia sporilor funcţie de distanţa de răspândire (după Edmonds şi
Driver, 1974)
Răspândirea hidrochoră: Rishbeth (1951), arată că sporii de Fomes annosus pot fi
antrenaţi în sol, prin intermediul apelor meteorice, până la 20-25 cm adâncime, în condiţii
favorabile, sporii îşi păstrează puterea germinativă mai multe luni (Schonhar, 1980b),
şansele supravieţuirii sporilor în sol depind însă de adâncimea la care ajung şi de
condiţiile fizice, chimice, biologice existente.
Răspândire zoochoră: în urma studiilor efectuate privind răspândirea
zoochoră, Negrutski (1974) şi Hodges (1969a) au ajuns la concluzia că unele insecte şi
animale din sol pot fi vectori în transmiterea bolii de la arborii infectaţi la cei sănătoşi.
Concluziile unor cercetări privind implicarea insectelor în transmiterea bolii sunt
contradictorii, în sensul că unii susţin că sporii de Heterobasidion annosum rezistă în corpul
unor gândaci de scoarţă fără să le dăuneze acestora, (Himes şi Skelly, 1972), iar alţii
arată că în prezenţa sporilor de Heterobasidion annosum, gândacii nu supravieţuiesc
(Cobb, 1982).
Studiile efectuate de Zycha şi Kato (1976) au demonstrat că insecta Hylobius
abietis poate răspândi sporii acestei ciuperci prin intermediul excrementelor.
în unele cazuri infecţia se poate face şi prin rănile cauzate arborilor de vânatul
mare (mistreţi, cerbi, urşi) sau cele rezultate în urma intervenţiilor antropice (răni
cauzate de exploatarea arborilor).

6.4 Ciuperci care atacă florile, conurile, fructele şi seminţele

forestiere

Thaprina alni – incanae (Kühn.) Magn. (syn. Thaprina alni (Berk. et Br.) –
deformarea conurilor de anin
(Ascomycotina / Hemiascomycetes / Taphrinales / Taphrinaceae).
Gazde – răspândire. Boala este răspândită în ţara noastră şi atacă în specia
conurile de Alnus incana.
 Simptome. Parazitul pătrunde în solzii inflorescenţelor femele ale aninului, care se
hipertrofiază, ca răspuns la atacul parazitului, ies în afara conurilor mature, se deformează
şi capătă o culoare roşie.
Agentul patogen. La suprafaţa formaţiunilor hipertrofiate se diferenţiază asce de
26-53 x 10-23 µm cu ascospori de 4,5- x 4-5 µm sub forma unui praf cenuşiu.
Profilaxie –terapie. Tăierea şi arderea ramurilor cu conuri atacate.

Taphrina pruni (Fuck.) Tul. - hurlupi

(Ascomycotina / Hemiascomycetes / Taphrinales / Taphrinaceae).
Gazde - răspândire. Ciuperca atacă diferite specii ale genului Prunus producând
boal numită hurlupi.
Simptome. Hurlupii sunt fructe atacate şi modificate sub acţiunea acestui parazit.
Fructele afectate sunt mai lungi decât cele sănătoase uneori răsucite în spirală cu
mezocarpul este hipertrofiat, endocarpul lemnos nedezvoltat şi sămânţa atrofiată. Suprafaţa
acestor fructe este zbârcită, galben-cenuşie, acoperită cu un strat fin albicios cu asce şi
ascospori. Ajung la maturitate mai repede decât fructele sănătoase şi cad de pe ramuri.
Profilaxie –terapie. Se recomandă tăierea ramurilor purtătoare de hurlupi,
străngerea şi arderea acestora.

Diaporthe insularis Ntke.

F. c. Phomopsis quercella Died. – mucegaiul alb al ghindei
(Ascomycotina / Pyrenomycetes / Sphaeriales / Diaporthaceae).
Gazde- răspândire. Ciuperca este un parazit facultativ dezvoltându-se de obicei ca
saprofit pe ramurile de stejar. Forma perfectă a ciupercii se dezvoltă pe ramuri de stejar, iar
forma imperfectă pe ramuri şi ghindă.
Simptome. Boala poate fi pusă în evidenţă în primele stadii prin îndepărtarea
pericarpului, unde se observă, pe cotiledoane, pete mici, bombate, de culoare castanie ce
confluează şi se acoperă cu o stromă cenuşie în care se diferenţiază picnidiile.
Agentul patogen. Picnidiile sunt vizibile sub pericarp prin transparenţă, sub forma
unor pete negre şi prezintă două tipuri de picnospori: eliptici, unicelulari şi filiformi,
hialini, curbaţi la unul din capete.
Profilaxie-terapie. Înainte de semănare sau depozitarea seminţelor se recomandă
tratarea cu insecto-fungicide: Supercarb 3 g/kg. Gammavit 4 g/kg, Procarb 3 g/kg sau cu
fungicide: Tiramet 4 g/kg, Topsin M 6 g/kg, Beret 1,5-2 ml/kg. Tratamentele se pot efectua
în stare uscată sau umedă.
În cazul apariţiei bolii se recomandă tăierea ramurilor infectate şi arderea lor.

Aspergillus niger Tiegl. – mucegaiul negru al ghindei

(Ascomycotina / Plectomycetes / Eurotiales / Eurotiaceae).
Gazde – răspândire. Ciuperca se întâlneşte frecvent pe ghindă, jir şi seminţele de
răşinoase, producând mucegăirea lor. Atacul se manifestă în special în camerele de păstrare
ale seminţelor dar apare şi pe seminţele în curs de germinare, în cazul umidităţii excesive
din sol.
Simptome. Pe seminţe apare un mucegai negru alcătuit din miceliul ciupercii şi
formaţiunile sporifere ale acesteia. În cazul atacurilor puternice seminţele putrezesc sau îşi
pierd facultatea germinativă.
Agentul patogen. Miceliul este filementos, ramificat, septat. Prezintă formaţiuni de
înmulţire asexuată sub formă de conidii exogene formate pe conidiofori măciucaţi,
neramuficaţi terminaţi printr-o veziculă sferică, de 200-400 x 7-10 µm. Pe suprafaţa
acesteia se diferenţiază 1-2 rânduri de fialide, dispuse radial, cilindrice, pe care se
diferenţiază conidiile sub formă de lanţuri. Conidiile sunt unicelulare, globuloase, negre,
de 2,5-5 µm în diametru.
Profilaxie – terapie. Înainte de semănare sau depozitarea seminţelor se recomandă
tratarea cu insecto-fungicide: Supercarb 3g/kg. Gammavit 4g/kg, Procarb 3g/kg sau cu
fungicide: Tiramet 4g/kg, Topsin M 6g/kg, beret 1,5-2mi/kg. Tratamentele se pot efectua
în stare uscată sau umedă.

Sclerotinia pseudotuberosa Rehm. – mumifierea ghindei

F.c. Botrytis sp.
Ascomycotina / Discomycetes / Helotiales / Sclerotiniaceae.
Gazde – răspândire. Ciuperca este parazită şi produce mumifierea ghindelor la
specii ale genului Quercus.
Simptome. Boala se instalează pe suprafaţa cotiledoanelor pe tegumentul cărora
apar pete sferice sau ovale, de 0,5-2 mm în diametru, bordate de o dungă cafenie. Petele se
măresc şi confluează, iar ţesuturile atacate se colorează în prima fază în galben, în roşcat-
măsliniu cu aspect mozaicat. În ultimul stadiu, ghinda se înnegreşte şi capătă o consistenţă
spongioasă fiind transformată într-un sclerot care păstrează forma ghindei. Apoteciile
ciupercii se formează primăvara.
Agentul patogen. Miceliul prezintă hife cenuşii şi distruge în întregime
cotiledoanele ghindei, formând scleroţi care iernează, primăvara, diferenţiindu-se
apoteciile cu pedicel de 0,3-5 cm lungime şi 1-1,5 mm grosime. Apotecia are culoarea
brun-ruginie la exterior şi prezintă asce cilindrice, măciucate, cu câte 8 ascospori,
unicelulari, eliptici.
Profilaxie-terapie. Înainte de semănare sau depozitarea seminţelor se recomandă
tratarea cu insecto-fungicide: Supercarb 3 g/kg. Gammavit 4 g/kg, Procarb 3 g/kg sau cu
fungicide: Tiramet 4 g/kg, Topsin M 6 g/kg, Beret 1,5-2 ml/kg, foarte eficace fiind în cazul
acestei ciuperci şi Derosal 0,2 g/kg, Rovral 2 g/kg, Bivastin 2 ml/kg.

Scerotinia betulae Woron. – produce mumifierea fructelor la mesteacăn

Infecţia are loc primăvara prin ascospori în momentul înfloririi.
Ciuperca distruge ţesuturile fructelor pe care le înlocuieşte în mare parte cu stroma
sa. Apoteciile cu asce şi ascospori apar primăvara din scleroţi.
Monilinia fructigena (Pers.) Honey (syn. Sclerotinia fructigena) – monilioza sau
putregaiul brun şi mumifierea fructelor de măr şi păr
 F.c. Monilia fructigena pers.
(Ascomycotina / Discomycetes / Helotiales / Sclerotiniaceae).
Gazde – răspândire. Este o specie parazită care produce boala numită monilioza
sau putregaiul brun şi mumifierea fructelor de măr (Malus domestica) şi păr (Pyrus
communis), fiind atacate diferite soiuri în livezi şi depozite.
Simptome. Boala se manifestă pe ramuri, frunze, flori, fructe, în diferite faze de
dezvoltare. Primăvara în timpul înfloririi, unele ramuri se vestejesc, frunzele şi florile se
brunifică şi se usucă. Pe organele atacate apare un mucegai cenuşiu-gălbui.
Atacul pe fructe variază în funcţie de condiţiile de mediu. Pe vreme caldă şi umedă
apare putregaiul brun. Pe fructe apar pete galbene-cafenii, care se extind pe epicarp şi în
mezocarp ducând la putrezirea fructului. Pe suprafaţa petelor apar sporodochiile ciupercii
sub forma unor proeminenţe gălbui, dispuse concentric. Putregaiul negru apare pe vreme
rece şi umedă, fructele atacate prezintă epicarpul negru, lucios, ducând la putrezirea
fructelor. Pe vreme caldă şi secetoasă apare mumifierea fructelor, manifestată prin întărirea
fructelor, atrofiere şi uscarea lor pe ramuri.
Agentul patogen. Miceliul ciupercii este septat şi ramificat, la început hialin, apoi
brun ca urmare a impregnării cu melanină, care măreşte rezistenţa ciupercii la uscăciune.
Miceliul formează două tipuri de strome: scleroţiale şi substratale. Stromele substratale rup
epicarpul şi formează sporodochiile alcătuite din hife septate, împletite cu conidiofori şi
conidii elipsoidale, hialine, de 18-23 x 9-13 µm.
Scleroţii formaţi în fructele mumifiate sunt negri, tari, cu forme neregulate.
Scleroţii germinează după doi ani formând apotecii în formă de pâlnie, lung-pedunculate,
de 3-5 mm în diametru. Ascele au 9-12,5 x 5-7 µm, iar ascospori mici dispuşi oblic în ască.
Profilaxie-terapie. Se recomandă, în timpul repaosului vegetativ, stropiri cu
zeamă sulfo-calcică 20% sau sulfat de cupru 2-3%, iar în perioada de vegetaţie tratamente
cu zeamă bordeleză 0,75%, Captan 0,3%, Zineb 0,3%, Maneb 0,2%.
Fructele se vor depozita în spaţii uscate, aerisite, dezinfectate, la o temperatură de
2-3ºC.

Thekopsora
Thekopsora areolata (Fr.) Magn. (syn. T. Strobilina (Alb. et. Schw.) Săvulescu,
Pucciniastrum areolatum (Fr.) Otth.) – rugina conurilor de mălin şi rugina
mălinului

Gazde - răspândire. Este o specie heteroică, macrociclică, cu stadiul ecidian pe

conurile de molid, iar stadiile de uredo- şi teleutospori pe frunzele de mălin.
Simptome. Boala se manifestă prin apariţia unor pustule mici, brune pe faţa
superioară a solzilor conurilor, ce reprezintă ecidiile ciupercii şi răsucirea solzilor. Conurile
atacate rămân sterile. Pe frunzele de mălin, în luna iulie, apar pete galbene sau roşcate
neregulate, de 5 mm în diametru, în dreptul acestora se formează uredosorii. Teleutosorii
se diferenţiază toamna, iar petele capătă o culoare brun-negricioasă.
Agentul patogen. Picnidiile se formează pe faţa externă a solzilor conurilor,
subcuticulare, mici albicioase de până la 4 mm în diametru. Ecidiile apar pe faţa superioară
a solzilor, semisferice sau colţuroase, roşcate sau brun-închise, de 1,25 mm lăţime şi 0,75-1
mm înălţime, cu peridia groasă, brună ce se deschide printr-o fantă transversală.
Ecidiosporii au peretele gros, sunt verucoşi, de 20-30 x 16-22 µm.
Uredosorii sunt hipofili, brun-roşcaţi acoperiţi de epidermă. Uredosporii sunt sferici
sau ovali, verucoşi, de 15-21 x 10-14 µm. Teleutosorii epifili sub formă de cruste de
diferite dimensiuni de culoare brun-roşcată, apoi negricioasă. Teleutosporii sunt
intraepidermali, de 22-3o x 8-14 µm, numeroşi, sferici sau ovali, cu 2-4 celule.

Rhynchophoma retroflexa C.C Georg. Et. Badea – răsfrângerea solzilor la conurile

de molid
(Deuteromycotina / Coelomycetes / Sphaeropsidales Spaeropsidaceae.)*
Gazde- răspândire. Ciuperca atacă conurile de molid oprindu-le creşterea.
Seminţele sunt deformate, sterile şi în cantitate redusă.
Simptome. Pe solzii conurilor atacate apar pete negre, bombate, sferice sau liniare,
de 0,3-1,5 cm lungime, izolate, distribuite pe amnele feţe ale solzilor predominînd pe cea
externă. Pe aceste pete se diferenţiază picnidiile cu picnospori bicelulari, fusiformi, hialini.
Pe solzii conurilor de molid căzute se pot identifica şi Phoma conigena şi Phoma
strobiligena care produce punctarea solzilor, care produc punctarea solzilor, fiind saprofite.
În anumite condiţii Phoma strobiligena se poate instala şi pe conurile sănătoase producând
sterilitatea şi căderea prematură a acestora.

Cytospora glandicola C.C. Georg. et. Badea - pureyirea brună a ghindei

(Deuteromycotina / Coelomycetes / Sphaeropsidales Spaeropsidaceae.)* vezi dacă
este

Gloeosporium ulmicola Miles. – pătarea frunzelor şi fructelor de ulm

(Deuteromycotina / Coelomycetes / Melanconiales / Melanconiaceae.)
Gazde – răspândire. Ciuperca se manifestă pe frunzele şi fructele de ulm în
arboretele tinere.
Simptome. Boala se manifestă prin apariţia pe frunze a unor pete vizibile fructe a
unor pete izolate, circulare sau neregulate, de 0,2-1 cm. Petele confluează şi se extind pe
pericarpul seminţei. *vezi mititiuc cartea mică-

6.5 Boli produse de plante superioare parazite (Antofitoze)

Viscum album L.
Santales / Loranthaceae.
Gazde – răspândire. Este o plantă hemiparazită răpândită în regiunile deluroasă şi
montană, foarte frecventă în brădetele bătrâne.În funcţie de gazde s-au diferenţiat trei
varietăţi:
- Viscum album L. var. pini – pe pinii cu două ace;
- Viscum album L. var. abietis – pe brad şi molid;
- Viscum album L. var. mali – pe mai multe specii de foioase, dar frecventă pe
măr;
Simptome. Seminţele de vâsc ajung prin intermediul păsărilor, în special Turdus
viscivorus, ajung pe axele speciilor gazdă unde germinează. Hipocotilul atinge
scoarţa se dilată la vârf ca un disc şi secretă o substanţă lipicioasă prin intermediul
căreia se fixează pe substrat. În anul următor plantula trimite haustori care
penetrează cortexul şi ajung până la lemn de unde extrage apa şi sărurile minerale,
sintetizând substanţele organice prin fotosinteză. Porţiunea de ramură situată mai
sus de locul de prindere al tufei de vâsc se usucă.
Agentul patogen. Vâscul este un arbust de 30-60 cm, înălţime erect sau pendent,
cu tulpina scurtă dichotomic ramificată, galben-verzuie. Frunzele sale sunt verzui-gălbui,
glabre, pieloase, ovat-alungite, cu margini întregi, dispuse opus.
Florile sunt mici, unisexuat dioice: cele mascule mai mari decăt cele femele, fructul
este o bacă falsă, alb –gălbui şi conţine viscină, o substanţă cleioasă; în fiecare fruct se află
o sămânţă cu 1-3 embrioni, cu cotiledoane reduse. Fructele se maturează în luna
decembrie.
Pagube. Porţiunea de ramură situată mai sus de locul de prindere al tufei de vâsc se
usucă, datorită perturbării circulaţiei sevei brute. Pătrunderea haustorilor în tulpină
are efect mecanic negativ asupra gazdei, iar la arborii bătrâni după uscarea
haustorilor, în locurile respective se produce inundarea duramenului cu sevă brută
şi aparişia fenomenului numit “inima udă”.
Profilaxie – terapie. În arboretele slab afectate se poate practica tăierea ramurilor
purtătoare de vâsc, iar pentru prevenirea extinderii atacului se face extragerea
arborilor cu vâsc, în special a celor cu infecţii pe tulpină.
Se recomandă promovarea amestecurilor cu specii forestiere ce nu sunt gazde ale
vâscului.

Loranthus europaeus Jacq. – Vâscul de stejar

Gazde –răspândire. Parazitează toate speciile genului Quercus spontane şi

cultivate, fiind frecvent în gorunetele bătrâne şi rărite.
Simptome. Văscul de stejar formează la locul de prindere pe ramura plantei gazdă
o hipertrofiere care poate atinge 3-10 cm, care se păstrează şi după moartea tufei de vâsc.
Vâscul extrage seva brută cu ajutorul haustorilor.
Agentul patogen. Este un hemiparazit cu ramuri cafenii, bogat ramificate
dichotomic. Frunzele sunt verzi doar în timpul verii şi cad toamna odată cu cel ale plantei
gazdă. Frunzele sunt opuse, întregi, oval-lanceolate. Florile unisexuat dioice, rar
hermafrodite. Inflorescenţele sunt în formă de spic terminal, cu flori galben-verzui,.
Fructul galben este o pseudobacă, cu o sămânţă şi un strat cleios. Seminţele sunt răspândite
iarna de sturz.
Profilaxie – terapie. Se aplică aceleaşi măsuri ca în cazul speciei precedente.
 Cuscuta sp. (C. campestris Junc. – cuscuta mare; C. lupuliformis Krock - torţel
Tubiflorales / Cuscutaceae )Convolvulaceae)*
Gazde-răspândire. Genul Cuscuta cuprinde specii parazite pe plante ierboase,
arbuşti, arbori. Produce pagube mari în pepiniere de foioase din zonele de şes şi dealuri,
fiind introdusă prin culturile de lucernă, de unde trece pe specii ale genurilor Salix,
Corylus, Robinia. Se răspândeşte foarte uşor prin seminşele purtate de oameni, animale,
apă sau curenţi atmosferici.
Simptome. În jurul organelor aeriene ale plantei gazdă se observă firişoare fine ce
reprezintă tulpina torţelului de culoare galnen-portocalie, cu ventuze care pătrund în
tulpina gazdei şi absorb apă, săruri minerale, substanţe organice.
Agentul patogen. Sunt pante anuale, volubile, lipsite de clorofilă sau cu o cantitate
insuficientă pentru fotosinteză. Tulpina este filiformă cu mici umflături, florile alb-gălbui,
dispuse în glomerule, seminţele foarte mici, 1mm lungime, de culoare ruginie.
Profilaxie–terapie. Prevenirea extinderii infecţiei se face prin extragerea şi arderea
puieţilor atacaţi şi săparea terenului contaminat. Combaterea se poate realiza erbicidarea
culturilor primăvara cu substanţe neselective sau în timpul sezonului de vegetaţie cu
substanţe selective: stropiri cu Roundup, Goal ş.a. şi cu sulfat de cupru sau sulfat de fier
1,5-2%.