Fitopatologia (din grec.

phyton – plantă; pathos – boală, logos – ştiinţă) sau patologia vegetală este
ştiinţa care studiază:
- entităţile vii şi factorii abiotici ambientali care cauzează boli la plante;
- mecanismele prin care aceşti factori produc boli la plante ;
- interacţiunile dintre agenţii fitopatogeni şi plantele bolnave ;
- metodele şi mijloacele de prevenire şi combatere ale bolilor plantelor.
Din definiţie se observă că fitopatologia este o ştiinţă complexă, având un caracter teoretic, dar mai
ales practic, având drept obiectiv final înlăturarea pagubelor provocate de diferiţi agenţi fitopatogeni şi
obţinerea de producţii mari şi de calitate în agroecosisteme.
Problematica fitopatologiei include numeroase aspecte:
- etiologia care cercetează şi stabileşte cauzele bolilor;
- patografia sau simptomatologia care se ocupă de studierea şi descrierea simptomelor prin care se
manifestă bolile;
- patogenia care studiază modul de acţiune al patogenilor şi evoluţia procesului patologic la
plante;
- epidemiologia care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre patogeni şi gazde pe fundalul condiţiilor
mediului înconjurător;
- profilaxia care elaborează şi aplică mijloace preventive în lupta contra agenţilor patogeni;
- terapeutica care elaborează, experimentează şi include mijloacele curative de luptă împotriva
patogenilor;
- protecţia integrată care îmbină armonios metodele şi mijloacele de prevenire şi combatere ale
patogenil
Ce este boala la plante?
Starea de boală este un fenomen specific tuturor formelor de viaţă. Ca şi în patologia umană sau cea
veterinară, şi în patologia vegetală, conceptul de boală are un înţeles foarte larg.
La o plantă prin funcţii fiziologice normale se înţeleg :
- diviziunea, diferenţierea şi dezvoltarea normale ale celulelor ;
- absorbţia apei şi a nutrienţilor şi transportul lor în plantă ;
- fotosinteza şi transportul produşilor elaboraţi în plantă ;
- metabolizarea substanţelor sintetizate şi transformarea lor în produşi proprii specifici ;
- reproducerea;
Definirea bolii ca “orice tulburare care se petrece în structura şi funcţiile normale ale unui organism”
are un caracter vag, deoarece la plante, ca şi la animale, este destul de greu de trasat o limită precisă între
starea normală şi cea patologică.
Factorii care conduc la declanşarea unei boli, numiţi şi agenţi etiologici, agenţi fitopatogeni
sau patogeni, pot fi de natură foarte diferită.
În cazul plantelor cultivate, prin boală se înţelege orice tulburare de ordin morfologic,
fiziologic sau biochimic care afectează creşterea şi dezvoltarea plantelor, acest lucru conducînd la
micşorarea sau deprecierea producţiei. Alterarea produsului economic al unei culturi sau al
potenţialului său de producţie poartă numele de pagubă, în timp ce deficitul economic sau social
care rezultă din pagube se numeşte pierdere.
O plantă bolnavă prezintă modificări morfologice, histologice, citologice, fiziologice etc. prin
care se recunoaşte starea de boală. Asemenea modificări determină anomalii ale fenotipului care
se numesc simptome. Totalitatea simptomelor care se succed în cursul unei boli constituie un sindrom.
 Starea de boală se instalează la interfaţa a trei componente, care alcătuiesc aşa numitul triunghi al
bolii : o gazdă sensibilă, un patogen virulent şi un mediu favorabil.
În prezent mai există şi o a patra componentă denumită timpul care poate influenţa boala în diferite
feluri (timpul favorabil răspândirii patogenilor, durata realizării unor condiţii speciale necesare procesului
de infecţie). Adăungând timpul la triunghiul bolii se obţine piramida bolii.
În definirea stării de boală la plante, se impun totuşi, câteva precizări privind terminologia:
- Boala nu este un simptom sau un sindrom, ci este o stare mai profundă ca rezultat al tuturor
interacţiunilor gazdă-patogen-mediu-timp ;
- Boala nu este un patogen. De ex. nu este corectă expresia : Venturia inaequalis este rapănul mărului,
pentru că un patogen nu poate fi o boală.
- Boala nu este infecţioasă. Urmărind logica din afirmaţia de mai sus, din moment ce boala este rezultatul
interacţiei dintre gazdă şi patogen, numai acesta din urmă este infecţios (cauzator de boală).
- Boala nu este contaginoasă, adică nu se poate transmite de la o plantă sănătoasă la una bolnavă. În sens
strict, numai inoculul patogenului (structurile de răspândire) poate fi diseminat, gazda poate fi deplasată,
însă este incorect să se pună semnul egalităţii între boală şi inocul.
Ce este un agent fitopatogen?
Partea patologiei vegetale care se ocupă cu studiul cauzelor care conduc la o boală se numeşte
etiologie.
Factorii care conduc la declanşarea unei boli, numiţi şi agenţi etiologici, agenţi fitopatologici sau
patogeni, pot fi de naturi diferite. Astfel, unele tulburări pot fi determinate de cauze interne legate de
constituţia plantei, dar cele mai multe sunt provocate de cauze externe care pot fi de natură abiotică sau
biotică.
Dintre factorii abiotici ai mediului capabili să provoace boli sunt : lumina, temperatura, apa şi factorii
antropici (rezultaţi din diferite activităţi umane) aşa cum sunt poluanţii atmosferici sau de sol (edafici).
Există, însă, şi o mare diversitate de boli la plante cauzate de acţiunea unor molecule (virusuri, viroizi)
sau a unor organisme unicelulare (bacterii, protozoare) sau pluricelulare (ciuperci, licheni, alge, plante
superioare). Aceşti agenţi fitopatogeni sunt, în general, infecţioşi (invadează gazda vie în care se
multiplică) şi contagioşi (se transmit de la o plantă infectată la una sănătoasă).
Există şi boli cu o etiologie complexă, atunci când în evoluţia lor intervin concomitent sau succesiv
mai mulţi agenţi abiotici şi/sau biotici (de ex. declinul piersicului, apoplexia caisului s.a.).
Cum se clasifică bolile ?
În perioada fitopatologiei empirice, bolile plantelor se clasificau după simptomele prin care se
manifestau : pătări, arsuri, mane, rugini, făinări, tăciuni, ofiliri, putreziri etc.
Odată cu descoperirea cauzelor care le produc, bolile plantelor au început să se clasifice ţinându-se
seama de factorul etiolgic.
Astfel, bolile cauzate de factorii externi, neinfecţioşi sau neparazitari se numesc boli fiziologice sau
fiziopatii. O categorie de boli fiziologice sunt provocate chiar de om, ca urmare a unor tehnologii de
cultură neadecvate. Asemenea boli se numesc tehnopatii.
În funcţie de natura agentului infecţios, bolile parazitare pot fi : viroze, fitoplasmoze, bacterioze,
micoze, lichenoze, ficoze, flageloze sau antofitoze. Bolile provocate de factorii interni, în special de
natură genetică, se numesc heredopatii.
După modul în care se desfăşoară procesul patologic şi după durata acestuia:
Se deosebesc două tipuri de boli : acute şi cronice..
 În cazul bolilor acute, evoluţia procesului infecţios este rapidă, ducând în scurt timp la
distrugerea organului sau la moartea plantei atacate. De ex. putrezirea plăntuţelor provocată de
ciupercile din genul Pythium şi de alte ciuperci din sol.
Bolile cronice evoluează lent şi sunt de lungă durată , determinând debilitatea treptată a
plantelor. Astfel, cancerul bacterian al pomilor produs de Agrobacterium tumefaciens, determină
moartea plantelor după mai mulţi ani de la infecţie.
După caracterul infecţiei:
Unele boli se pot manifesta numai pe anumite organe ale plantelor şi se numesc boli locale, în
timp ce altele afectează planta în întregime şi se numesc boli generale sau sistemice.
De pildă hernia rădăcinilor de varză produsă de Plasmodiophora brassicae afectează numai
rădăcinile; Polystigma rubrum afectează numai frunzele de prun producând pătarea roşie a
acestora. Unele virusuri, bacterii afectează întreaga plantă producând ofilirea acesteia.
În funcţie de mediul în care îşi desfăşoară activitatea patogenii, bolile pot fi : boli de sol, boli
foliare, boli de scoarţă şi de lemn, boli de depozit.
Această clasificare corespunde în mare măsură principalelor tipuri de aplicare a produselor
fitosanitare : tratamente de sol, foliare, de depozit, la sămânţă.
După aria de răspândire a patogenilor:
Bolile sunt : boli epidemice şi boli endemice. Bolile epidemice sunt provocate de patogeni cu
posibilităţi mari de înmulţire şi răspândire, care pot cauza adevărate invazii (epidemii sau epifitii)
pe suprafeţe mari, uneori în toate zonele de cultură de pe glob. Aşa sunt de ex. mana şi făinarea
viţei de vie, mana cartofului, rapănul şi făinarea mărului, ruginile cerealelor s.a. Bolile endemice,
dimpotrivă, sunt cantonate într-o arie restrânsă, aşa cum este de ex., în condiţiile din ţara noastră,
boala denumită râia neagră a cartofului cauzată de Synchytrium endobioticum întâlnită numai în
unele zone din nordul ţării.
În funcţie de importanţa bolilor pentru o anumită cultură:
Bolile în boli principale, boli secundare şi boli potenţial păgubitoare.
Bolile principale se numesc şi boli cheie sau boli de ordinul I şi sunt acelea care afectează an
de an o cultură agricolă dintr-o anumită zonă, depăşind PED – pragul economic de dăunare.
Împotriva acestor boli se impun lucrări de protecţie. PED reprezintă nivelul de atac la care trebuie
aplicat un tratament, astfel încât sporul de recoltă obţinut să acopere costul tratamentului, dar în
acelaşi timp să protejeze omul şi mediul înconjurător. Ex. de boli cheie : rapănul şi făinarea
mărului, mana şi făinarea viţei de vie, mana tomatelor etc.
Bolile secundare sau boli de ordinul II sunt provocate de patogeni care nu depăşesc PED-ul şi
produc pierderi numai în anii cu condiţii favorabile, atunci când se impun intervenţii de
combatere. De obicei, aceşti patogeni sunt menţinuţi sub PED prin măsurile care se iau pentru
combaterea bolilor cheie. De ex. monilioza mărului provocată de Monilinia fructigena este o
boală secundară, ea putând fi combătută prin tratamentele care se aplică la rapăn şi la făinare.
Bolile potenţial dăunătoare sunt cele mai numeroase, dar care, de regulă, nu produc pierderi.
Ce sunt daunele, pagubele şi pierderile cauzate de patogeni ?
Într-un agroecosistem, între agenţii fitopatogeni şi planta de cultură se stabilesc relaţii
complexe, în urma cărora apar daunele. Prin urmare, dauna se referă la distrugerea unui organ sau
a unei părţi din el, la dereglarea proceselor fiziologice şi biochimice, care determină scăderea
acumulării de biomasă.
Paguba se referă la un prejudiciu sau daună cauzate produsului economic al culturii.
 Deficitul economic sau social rezultând din pagubă, exprimat în cantitate de produs sau în valoare
financiară se numeşte pierdere. Într-o cultură agricolă se disting două categorii de pierderi : potenţiale şi
reale. Pierderile potenţiale sunt acelea care s-ar produce în lipsa intervenţiilor de protejare a culturii.
Pierderile reale sunt cele care sunt efectiv constatate în urma aplicării metodelor de protecţie.
Pierderea se raportează la cantitatea de produs util omului, numită recoltă.
Recolta cea mai mare şi de calitate superioară se poate obţine în momentul în care o cultură se
dezvoltă în condiţii optime şi sunt aplicate tehnologiile cele mai avansate de cultură şi protecţie, şi poartă
numele de recoltă potenţială.
Recolta reală este cea care se obţine în condiţii concrete, în diferite exploataţii agricole : societăţi
comerciale, ferme individualizate.
Pierderile de recoltă se pot exprima cantitativ în kg., g sau t raportate la unitatea de suprafaţă.
SIMPTOMATOLOGIE
Noţiuni generale despre simptome:
Orice proces patologic afectează echilibrul structural şi funcţional al unei plante.
Starea de boală este rezultatul a 3 componente de bază care reprezentate grafic alcătuiesc aşa-numitul
triunghi al bolii: un patogen virulent, o gazdă sensibilă şi condiţiile de mediu favorabile procesului
patologic.
Deci simptomele relevă o alterare a structurii şi funcţiilor plantei, în raport cu starea lor normală. Se
poate spune că, boala începe din momentul când prima celulă reacţionează, dar ea nu se manifestă decât
atunci când reacţiile devin perceptibile la exterior.
Există boli la plante care nu se manifestă prin simptome evidente. In acest caz putem distinge două
aspecte:
- cel al purtătorilor de germeni care nu se manifestă niciodată prin simptome aparente
- cel de mascare în care simptomele devin evidente numai în anumite condiţii (temperatură, stare de
nutriţie, stadiu de dezvoltare etc.)
Totalitatea simptomelor care caracterizează o boală constituie un sindrom.
Simptomele reclamă modificări de culoare, alterări ale organelor, modificări anatomice, producţii
anormale de substanţe şi alterări diverse ale metabolismului.
Totalitatea acestor procese care caracterizează un proces infecţios determinat alcătuiesc
simptomatologia sau patografia bolii respective.
Clasificarea simptomelor bolilor plantelor:
Simptomele unei boli pot fi localizate sau generalizate; atunci când patogenul se întinde pe calea
sistemului conducător cuprinzând întreaga plantă vorbim despre simptome sistemice.
Unele simptome apar cu regularitate caracterizând o anumită boală; ele se numesc simptome tipice.
Alte simptome apar neregulat, sunt mai puţin caracteristice şi se numesc atipice.
După importanţa lor din punct de vedere al diagnosticării simptomele pot fi principale şi secundare sau
specifice şi nespecifice. De ex. la tăciunele zburător al ovăzului produs de Ustilago avenae, simptomul
principal specific este distrugerea bobului, în timp ce îngălbenirea frunzei superioare este un simptom
secundar.
A. Modificări de culoare
1. Hipoclorofiloza sau cloroza este rezultatul unor schimbări produse în procesele de biosinteză a
clorofilei. Se pot datora atât unor cauze parazitare cât şi neparazitare.
 Atunci când clorofila lipseşte cu desăvârşire frunzele se îngălbenesc datorită culorii carotenilor şi
xantofilelor. Hipoclorofiloza prezintă intensităţi diferite în funcţie de agentul etiologic (carenţă în azot,
carenţă ferică, îngălbenire virală sau micoplasmatică, asfixie etc.). Uneori cloroza cuprinde întreg limbul,
alteori se limitează la nervuri sau la parenchimul internervurian.
2. Albinismul este un fenomen caracterizat prin absenţa oricărei pigmentaţii. Cel mai adesea albinismul
este de origine genetică. Uneori el poate fi cauzat şi de anumiţi factori externi, de ex. erbicidele care
acţionează la nivelul clorofilei.
3. Mozaicul reprezintă o alternanţă de zone de culoare verde deschis sau verde închis cu zone clorotice
sau gălbui.
4. Hiperclorofiloza se caracterizează printr-o intensificare a culorii normale a organelor verzi care capătă
un aspect albăstrui. Ea corespunde de obicei unor boli fiziologice (ex. carenţă de fosfor sau exces de
azot).
5. Antocianoza se datorează excesului de pigmenţi roşii (antociani).
Acest simptom poate rezulta fie din distrugerea clorofilei unor organe în care antocianii sunt prezenţi
în mod normal, fie din producerea excesivă de asemenea pigmenţi.
6, Pătările de culori diferite apar în special pe frunze şi fructe şi se datoresc miceliului, stromelor şi
structurilor reproductive ale ciupercilor fitopatogene.
Aceste pete pot fi:
- albe în cazul făinărilor produse de ciupercile erisifacee şi al albumelilor cauzate de ciupercile din genul
Albugo
- galbene-portocalii în cazul ruginilor – Puccinia graminis (rugina neagră a cerealelor)
- roşii la frunzele de prun atacate de Polystigma rubrum
- cafenii la frunzele şi fructele de măr şi păr infectate de ciuperci din genul Venturia
- negre la frunzele de arţar atacate de ciuperca Rhytisma acerinum.
7. Virescenţa este procesul de înverzire a florilor ca urmare a transformării cromoplastelor în cloroplaste
sub influenţa atacului unor paraziţi.
Acest fenomen este caracteristic unor viroze şi micoplasmoze.
B. Modificări morfo – anatomice
In marea majoritate a cazurilor aceste simptome sunt expresia unor modificări histologice,
citologice şi fiziologice acumulate. Fiind mai evidente şi mai uşor observabile, ele ocupă primul
loc în descrierea unei boli şi, de cele mai multe ori boala poartă denumirea simptomului respectiv.
Aceste modificări pot afecta plantele în întregime sau numai anumite organe ale acesteia.
1. In urma atacului unor patogeni plantele pot suferi modificări de habitus sau simetrie care le pot
schimba înfăţişarea. Astfel:
Tutunul bolnav de mozaic prezintă frunzele dispuse asimetric, iar florile îşi modifică simetria
din radiară în zigomorfă.
2, Nanismul (piticirea) este un simptom întâlnit frecvent la unele viroze şi micoze, şi se
caracterizează prin reducerea taliei plantelor.
De ex.:
- plantele de grâu atacate de Tilletia controversa care produce mălura pitică, au tulpinile cu 1/3 –1/2 mai
scurte decât cele normale.
- Plantele de floarea soarelui atacate de mană - Plasmopara heliathi , ating abia 30 – 40% din înălţimea
celor sănătoase.
3. Blastomaniile sunt anomalii de ramificare a tulpinilor, caracterizate printr-o proliferare abundentă a
unor ramificaţii, cu internodii scurte şi cu frunze mici, adesea deformate. Cunoscute sub numele de
„mături de vrăjitoare” ele apar ca urmare a unei dezvoltări anormale a mugurilor vegetativi.
De ex.:
- bradul atacat de Melampsorella caryophyllacearum
- merii atacaţi de micoplasme
4. Cloranţia reprezintă o transformare a unuia sau mai multor verticile florale în structuri foliacee.
Această anomalie, numită şi filodie, poate apărea în circumstanţe climatice excepţionale în momentul
înfloritului dar, cel mai adesea se datorează infecţiilor micoplasmatice
5. Distrugerea parţială sau totală a organelor atacate este un simptom comun în numeroase boli ale
plantelor.
De ex.
- bacteria Erwinia amylovora care produce focul bacterian al rozaceelor determină şi brunificarea
mugurilor.
- alteori fructele şi seminţele se transformă într-o masă de spori ai ciupercilor parazite – Tilletia caries
- alteori fructele şi seminţele se transformă într-o masă de spori ai ciupercilor parazite –Ustilago tritici
- Cornul secarei – Claviceps purpurea în locul ovarelor din spice se formează scleroţii ciupercii
6. Căderea frunzelor, mugurilor, florilor şi fructelor poate avea atât cauze neparazitare (îngheţ, secetă,
temperaturi ridicate), sau poate fi determinată de diferiţi agenţi infecţioşi.
Defolierea este un simptom frecvent la:
- piersicii atacaţi de Taphrina deformans
- merii şi perii atacaţi de ciuperci din genul Venturia
- viţa de vie atacată de mană
- în cazul pomilor bolnavi de monilioză un simptom caracteristic este şi căderea florilor şi fructelor
atacate.
C. Modificări histologice
1. Hiperplaziile se datoresc acţiunii enzimatice a patogenilor care, determinând sporirea sau distribuirea
neuniformă, anormală a hormonilor de creştere, stimulează creşterea dimensiunilor celulelor (hipertrofii),
înmulţirea exagerată a celulelor şi proliferarea haotică a ţesuturilor.
Pot fi cauzate de bacterii sau de ciuperci, însă şi de insecte sau acarieni.
Hiperplaziile se pot forma pe diferite organe:
- rădăcini – Plasmodiophora brassicae- hernia rădăcinilor de varză
- tulpini – Albugo candida - albumeala cruciferelor
- frunze – Taphrina deformans - băşicarea frunzelor de piersic
- organele florale – Ustilago violacea
- fructe – Taphrina pruni- hurlupii la prun
- pe mai multe organe : Ustilago maydis
Excrescenţele patologice globuloase cu dezvoltare nedefinită poartă numele de tumori iar bolile cărora
le sunt caracteristice sunt cunoscute sub denumirea de cancere.
Acestea pot fi de origine neparazitară (de ex. incompatibilitatea la altoire dintre altoi şi portaltoi), dar
cel mai adesea sunt de origine parazitară, fiind cauzate de diferiţi patogeni infecţioşi: ciuperci, bacterii,
virusuri.
In alte cazuri are loc şi o creştere a unor organe, sau chiar apariţia unor organe noi. Aşa sunt
blastomaniile sau „măturile de vrăjitoare”
2. Hipoplaziile sunt modificări contrare hiperplaziilor, care se manifestă printr-o atrofie sau chiar reducere
completă a unor ţesuturi şi organe ale plantelor atacate.
Ele pot apare de asemenea la nivelul tuturor organelor plantelor.
Uneori hipoplaziile sunt asociate cu hiperplaziile. De ex. la prunele infectate de Taphrina pruni
(hurlupi) hipertrofierea mezocarpului cărnos este însoţită de atrofierea endocarpului lemnos şi a seminţei.
3. Necrozele apar datorită alterării profunde a ţesuturilor atacate, mergând până la moartea acestora.
In infecţiile locale necrozele se manifestă sub formă de pete şi dungi necrotice, brune sau negricioase
care pot apare pe toate organele: rădăcini, tulpini, frunze, flori şi fructe. In cazul în care necrozele cuprind
organe întregi sau toată planta ele sunt cunoscute sub denumirea de arsuri.
4. Ciuruirea frunzelor reprezintă o formă evoluată a pătărilor şi necrozelor în care ţesutul atacat se
detaşează de cel sănătos, frunza rămânând perforată. Este un simptom caracteristic bolilor produse de
bacteriile Pseudomonas mors – prunorum şi Xanthomonas pruni la sâmburoase.
5. Putregaiurile sunt manifestări frecvente de îmbolnăvire la plante ca urmare a dislocării celulelor
datorată alterării enzimatice a pectinei lamelelor mijlocii dintre celule (macerare). Celulele invadate de
patogeni mor, iar ţesuturile îşi pierd consistenţa, rămânând expuse invadării de către microorganisme
secundare, de descompunere, în special de către bacterii şi ciuperci saprofite.
Unele ciuperci de sol din genurile: Pythium, Phytophtora, Fusarium infectează plantulele,
invadând ţesuturile şi provoacă în cele din urmă putrezirea rădăcinilor.
Alţi patogeni se manifestă de preferinţă spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, afectând în
special organele de acumulare a substanţelor de rezervă: fructe, tuberculi, bulbi, rizomi, rădăcini
tuberizate.
Astfel ciuperca Botrytis cinerea atacă în special fructele mature de căpşun, tomate, struguri
producând putregaiul cenuşiu al acestora.
Tuberculii de cartof sunt descompuşi de numeroase bacterii: Erwinia carotovora,
Pseudomonas solanacearum şi ciuperci: Phytophtora infestans s.a.
După caracterul procesului de putrezire se deosebesc două categorii de putregaiuri:
- putregaiuri umede: - Erwinia carotovora – putregaiul tuberculilor de cartof
- Sclerotinia sclerotiorum – putregaiul alb al rădăcinoaselor
- putregaiuri uscate: - putregaiul uscat al tuberculilor de cartof
- Nigrospora oryzae – putregaiul ştiuleţilor de porumb
6. Ofilirile plantelor pot fi datorate unor cauze neparazitare (ex. seceta) sau parazitare. Cele din urmă
sunt, de obicei, o consecinţă a alterării sistemului conducător de către unii patogeni vasculari sau
radiculari.
Ofilirile pot fi reversibile sau ireversibile. Asemenea simptome sunt comune în infecţiile provocate de
bacteriile şi ciupercile traheifile (Erwinia, Pseudomonas, Fusarium, Verticillium), precum şi la bolile care
afectează sistemul radicular sau baza tulpinii: pieirea plăntuţelor din răsaduri produsă de ciuperci din
genul Pythium, cancerul pomilor fructiferi provocat de Agrobacterium tumefaciens sau hernia rădăcinilor
de varză provocată de Plasmodiophora brassicae.
D. Modificări citologice
La nivel celular, patogenii afectează direct sau indirect atât membrana cât şi conţinutul viu.
Sub acţiunea enzimelor hidrolitice secretate de microorganismele parazite sunt afectate
lamelele mijlocii dintre celule, determinând dezagregarea ţesuturilor. Alteori membranele
celulelor atacate se suberifică, se cutinizează sau se lignifică constituind bariere în calea
paraziţilor.
 Citoplasma celulelor invadate poate fi „consumată parţial sau total de către paraziţii intracelulari (de
ex. Plasmodiophora brassicae)
De regulă cloroplastele, vacuolele şi mitocondriile se fragmentează sau se reduc şi în cele din urmă
dispar.
In citoplasma celulelor infectate de virusuri au fost puse în evidenţă incluziuni amorfe şi cristaline care
lipsesc la plantele sănătoase.
In unele afecţiuni nucleul poate suferi modificări de formă şi dimensiuni. Astfel, în celulele plantelor
atacate de ciupercile din genul Synchytrium, nucleul apare hipertrofiat şi se deformează devenind lobat.
In celulele plantelor virozate, nucleul de regulă rămâne mic şi de formă neregulată.
Din cauza atacului ciupercii Taphrina deformans, în celulele frunzelor de piersic se formează
numeroşi nuclei pe cale amitotică.
E. Modificări biochimice
Prin enzimele şi toxinele pe care le secretă, patogenii influenţează funcţiile vitale ale plantelor,
determinând dezechilibrarea activităţii sistemului de fermenţi al gazdelor şi, ca urmare, a compoziţiei
normale a celulelor şi ţesuturilor acestora.
Conţinutul în apă în ţesuturile plantelor gazdă variază mult, de la un parazit la altul. In cazul celor mai
multe boli, în special în traheomicoze şi traheobacterioze, dar şi la rugini şi făinări, se observă un
dezechilibru hidric care se manifestă prin scăderea conţinutului de apă din celule şi ţesuturi, având drept
efect ofilirea plantei.
Alteori însă, efectul parazitismului este contrar, fenomen întâlnit la tulpinile de porumb atacate de
ciuperca Ustilago maydis sau în ţesuturile bolnave de putregai umed.
Cantitatea de clorofilă suferă modificări în sensul scăderii ei, datorită fie distrugerii cloroplastelor, fie
încetinirii proceselor de sinteză a clorofilei. Acest fenomen se întâlneşte frecvent la plantele virozate.
Cantitatea de hidraţi de carbon din ţesuturile atacate este, de regulă, mai scăzută, ca o consecinţă a
diminuării fotosintezei şi a intensificării proceselor de dezasimilaţie. Există însă şi patogeni care
determină o creştere a cantităţii de glucide din organele infectate: ciupercile Taphrina pruni care
provoacă hurlupii la prun şi Botrytis cinerea care produce putregaiul nobil al strugurilor în condiţii de
secetă.
Conţinutul în substanţe proteice suferă de asemenea modificări, la plantele bolnave observându-se un
dezechilibru între azotul proteic şi cel neproteic, precum şi acumularea de aminoacizi, amoniac şi uree ca
urmare a activităţii proteolitice a patogenului.
Conţinutul în lipide în general, la plantele bolnave cunoaşte o scădere în organele de acumulare de
substanţe de rezervă, ca urmare a încetinirii proceselor metabolice.
Procesele enzimatice din celulele şi ţesuturi la plantele bolnave suferă schimbări, în general în sensul
modificării acţiunii fermenţilor hidrolitici (peroxidazele, catalaza, polifenoloxidaza).
Acumularea sau distribuirea anormală a auxinelor (substanţe stimulatoare de creştere) determină
modificări în procesele de creştere a ţesuturilor bolnave provocând apariţia unor hipo- sau hiperplazii.
Alte modificări de origine biochimică privesc aciditatea sucului celular care la majoritatea plantelor
bolnave creşte, şi o producţie mărită de răşini, gome, latex şi alte substanţe.
F. Modificări fiziologice
Efectul primar al unui patogen se manifestă la nivel celular, dar ulterior se poate extinde, observându-
se modificări ale metabolismului plantei întregi, care pot afecta desfăşurarea normală a proceselor
fiziologice, cu consecinţe directe sau indirecte asupra cantităţii şi calităţii producţiei.
Principalele procese fiziologice perturbate sunt:
1. Fotosinteza
In general un proces infecţios este însoţit de o scădere progresivă a fotosintezei. Acest fapt se
datorează în unele cazuri distrugerii unor porţiuni din suprafaţa asimilatorie (arsuri, necroze, îngălbeniri,
pătări), iar în alte cazuri blocării mecanismelor fotosintetice de către fermenţii extracelulari ai paraziţilor
şi de procesele de hidroliză.
In cazul gramineelor atacate de rugini, iniţial are loc o stimulare a procesului de fotosinteză în zona
afectată, însoţită de o acumulare de amidon în jurul leziunilor produse de paraziţi. Ulterior, pe măsura
evoluţiei atacului, procesul de fotosinteză înregistrează un declin.
2. Respiraţia
In cele mai multe cazuri, respiraţia plantelor bolnave este mai intensă decât la cele sănătoase.
Creşterea intensităţii respiraţiei se explică fie pe seama respiraţiei microorganismului parazit, fie prin
intensificarea proceselor de oxidare din ţesuturi De ex. intensitatea respiraţiei la perele atacate de
Monilinia fructigena este de 8 ori mai mare în comparaţie cu fructele sănătoase.
La bolile virotice procesul de respiraţie are un mers mai neregulat decât în cazul micozelor şi
bacteriozelor. In primele faze ale unei infecţii, virusurile determină o creştere a intensităţii respiraţiei,
pentru ca aceasta să scadă ulterior, probabil datorită stagnării activităţii elementelor vii din celulele
plantelor.
3. Transpiraţia
Modificările schimbului hidric la plantele parazitate sunt foarte diferite, în raport cu natura
patogenului. Cel mai frecvent, intensitatea transpiraţiei plantelor bolnave creşte, datorită lezării ţesuturilor
protectoare (ruperea cuticulei, distrugerea epidermei), alterării permeabilităţii membranelor celulare sub
acţiunea toxinelor patogenului etc.
De ex. la floarea soarelui atacată de rugină - Puccinia helianthi transpiraţia creşte cu 163 %.
4. Temperatura
Procesele infecţioase la plante la fel ca şi la animale, sunt însoţite de o creştere a temperaturii
ţesuturilor atacate, datorită intensificării proceselor catabolice, acţiunii crescute a fermenţilor oxidanţi.
Spre deosebire de animale, la plante ridicarea temperaturii este locală.
PATOGENEZA BOLILOR INFECŢIOASE LA PLANTE
Orice boală provocată de agentul patogen parcurge în evoluţia sa următoarele faze:
- contaminarea - infecţia
- incubaţia - manifestarea bolii.
Este o etapă a patogenezei în timpul căreia se stabilesc relaţii durabile între planta gazdă şi patogen.
Condiţia esenţială şi suficientă pentru iniţierea unui proces infecţios este pătrunderea agentului patogen în
planta gazdă.
Infecţia propriu-zisă este precedată de contaminare, fază în care agentul patogen vine în contact cu
planta gazdă.
Contaminarea este un proces nespecific, deoarece germenii infecţioşi pot cădea şi pe un substrat
nereceptiv, pe o cale nepotrivită sau într-o cantitate insuficientă pentru a declanşa un proces infecţios.
Agenţii infecţioşi pot pătrunde în planta gazdă prin orificiile naturale, prin deschideri artificiale
(leziuni ale ţesuturilor protectoare determinate de cauze diferite, biotice sau abiotice) şi prin străpungerea
activă a membranelor celulare.
Modul de pătrundere diferă în raport cu natura paraziţilor.
 Virusurile fitopatogene sunt în marea lor majoritate patogeni traumatici, pătrunzând în plante prin
leziunile provocate fie de unii agenţi fizici (grindină, vânt), fie prin înţepăturile insectelor, dat şi prin
altoire şi, mai rar prin sol.
Bacteriile provoacă infecţii intrând în general prin deschiderile naturale: stomate, hidatode sau
lenticele. Sunt şi bacterii, paraziţi tipici de rană: Agrobacterium tumefaciens.
Ciupercile folosesc aceleaşi porţi de intrare ca şi bacteriile, însă mecanismele de pătrundere sunt mai
complicate şi mai variate.
Filamentele de germinaţie ale uredosporilor, ecidiosporilor uredinalelor şi ale conidiilor unor
peronosporacee (Plasmopara viticola) pătrund aproape întotdeauna în plantă prin stomate.
» Ciupercile din sol (de ex. Spongospora subteranea care provoacă râia făinoasă a cartofului), pot
pătrunde prin lenticele.
Există specii de ciuperci care sunt „paraziţi de rană”, pătrunzând prin leziunile provocate de alţi agenţi.
Astfel Coniothyrium diplodiella care produce putregaiul alb al strugurilor, pătrunde prin rănile provocate
de grindină, iar unele specii de Fusarium atacă tuberculii de cartof infectaţi în prealabil de Phytophtora
infestans.
Modalitatea de pătrundere directă a ciupercilor prin perforarea activă a structurilor externe protectoare
ale plantei (cuticula, epiderma, etc.) sunt foarte diverse. La unele ciuperci această pătrundere este posibilă
prin simpla acţiune mecanică a tubului germinativ, la altele membranele celulare ale plantei gazdă sunt
degradate prin acţiunea enzimelor secretate de filamentele germinative ale sporilor.
Sunt bine cunoscute aceste modalităţi la un umăr mare de specii: Venturia inaequalis, Botrytis cinerea,
la numeroase specii de uredinale, la unele ustilaginale (Tilletia caries, Ustilago tritici)
» Sunt şi paraziţi care pot pătrunde în planta gazdă pe două sau mai multe căi.
Aşa de ex., tuburile germinative ale zoosporilor de Phytophtora infestans pot pătrunde în frunze atât
prin stomate cât şi direct prin cuticulă, iar în tuberculi prin răni şi lenticele.
După trecerea barierelor de apărare naturală urmează o perioadă de adaptare a parazitului şi a gazdei la
noile condiţii create de convieţuirea lor, etapă care se consideră încheiată odată cu stabilirea raporturilor
parazitare durabile care-i conferă agentului patogen posibilitatea să se multiplice.
Durata acestei etape este în general redusă, depinzând de natura parazitului, de virulenţa sa, de
rezistenţa plantei gazdă şi de condiţiile externe de mediu.
INCUBAŢIA SAU PERIOADA ASIMPTOMATICĂ
Este perioada cuprinsă între infecţie şi manifestarea bolii prin apariţia primelor simptome evidente de
boală. In această perioadă agentul patogen se dezvoltă în ţesuturile plantei gazdă anihilând efectul
reacţiilor de apărare ale acesteia.
In cazul bolilor locale parazitul creşte şi se dezvoltă invadând numai anumite porţiuni ale organelor
atacate, limitate la o zonă în jurul punctului de infecţie; la bolile generalizate parazitul se răspândeşte la
distanţe mari de locul de intrare, uneori în toată planta gazdă.
Modalităţile de răspândire ale agentului patogen, precum şi viteza de expansiune a acestuia în ţesuturi
sunt foarte diferite, depinzând de natura parazitului, de aptitudinile sale parazitare, de rezistenţa gazdei şi
de o serie de factori externi.
După modul de invadare a ţesuturilor, agenţii patogeni s-ar putea grupa astfel:
a) agenţi care invadează celulele plantei gazdă trecând activ sau pasiv de la o celulă la alta. Din această
categorie fac parte virusurile fitopatogene, unele bacterii şi unele ciuperci inferioare (Plasmodiophora
brassicae).
b) agenţi care trăiesc în spaţiile dintre celule (intercelular), invadând ţesuturile sănătoase exclusiv pe
această cale. In acest fel se comportă unele bacterii (Agrobacterium tumefaciens) şi ciuperci din ordinele
Peronosporales, Uredinales şi Ustilaginales.
c) agenţi care se răspândesc în gazdă pe ambele căi. Astfel ciuperca Pythium debaryanum care se
răspândeşte în ţesuturi când intracelular, când intercelular, în funcţie de timp, de vârsta şi de
vitalitatea plantei gazdă.
d) agenţi care se propagă prin sistemul vascular al plantei, cea mai rapidă şi mai eficace cale de invazie.
Astfel prin xilem se răspândesc unele bacterii (Agrobacterium tumefaciens) şi unele ciuperci care produc
ofilirea plantei gazdă (Fusarium sp.)
Perioada de incubaţie este în general mai lungă decât perioada de infecţie. La virusuri perioada de
incubaţie variază de la câteva ore la 1 – 2 zile. La bacterii şi ciuperci ea poate dura de la câteva zile până
la câteva luni (la Tilletia sp. care atacă grâul de toamnă aproximativ 10 luni, şi chiar la peste 1 an la prunii
atacaţi de Stereum purpureum).
MANIFESTAREA BOLII
Este cea de a treia etapă a procesului patogen al cărei început este marcată de apariţia primelor
simptome.
De obicei această fază se termină cu scoaterea din funcţie sau cu distrugerea ţesutului ori a organului
atacat sau cu moartea întregii plante. Sunt însă şi cazuri în care, deşi a avut loc infecţia, datorită
mecanismelor de apărare ale plantelor, procesul patologic se întrerupe în faza de incubaţie sau de
îmbolnăvire asimptomatică.
Zade (1932) a demonstrat experimental că la unele soiuri de ovăz sau în anumite condiţii, miceliul
ciupercii Ustilago avenae care produce tăciunele zburător al ovăzului nu poate ajunge la panicul, organul
în care agentul patogen îşi desăvârşeşte ciclul biologic şi unde apar simptomele bolii.
INSUŞIRILE AGENŢILOR FITOPATOGENI
Noţiunea de parazitism este în general folosită pentru a desemna o relaţie sau o asociaţie dintre
organisme aparţinând unor specii diferite, în care un partener, parazitul beneficiază de pe urma celuilalt,
gazda. Se presupune, adesea, uneori incorect, că relaţia parazitară este neapărat dăunătoare gazdei.
Parazitismul şi boala sunt, totuşi, fenomene biologice distincte care nu ar trebui confundate.
Considerând parazitismul ca o relaţie în urma căreia parazitul îşi obţine hrana pe seama gazdei sale (E.
Odum, 1959) spectrul aspectelor unei asemenea coacţii de natură trofică este extrem de larg, implicând
grupe diverse de forme de viaţă: microorganisme, plante şi animale, în care patogenia este numai unul
dintre aspectele cu totul particulare.
După cum am arătat întru-un capitol anterior, starea de boală apare la interfaţa acţiunii unei multitudini
de factori, în care sunt implicaţi : patogenul, gazda, mediul şi timpul (piramida bolii). Prin urmare,
însuşirile unui patogen nu pot fi disociate de atributele celorlalte componente ale bolii: susceptibilitatea
sau rezistenţa gazdei, favorabilitatea factorilor fizici şi chimici etc.
Principalele însuşiri ale patogenilor cu o importanţă deosebită în procesele de patogeneză şi
epidemiologie sunt: patogenitatea, virulenţa, agresivitatea şi contagiozitatea.
1. Patogenitatea
Patogenitatea este capacitatea unui organism de a infecta o plantă şi de a provoca apariţia simptomelor
caracteristice stării de boală. Patogenitatea este, prin urmare, o însuşire particulară a relaţiilor
interspecifice de natură trofică, consolidate în procesul îndelungat al evoluţiei, în funcţie de care
organismele se împart în patogene şi nepatogene.
 Pentru a fi un patogen, un organism trebuie să fie capabil să înfrângă barierele de apărare ale gazdei, să
o invadeze, să se multiplice în aceasta şi să-i cauzeze daune, adică să-i altereze structurile şi funcţiile
normale. Invingerea barierelor fizice şi fiziologice dintre gzdă şi parazit se realizează în diferite moduri,
în care intervin o multitudine de însuşiri ale ambilor parteneri în corelaţie cu factorii de mediu.
Patogenitatea include două aspecte : unul calitativ – virulenţa şi altul cantitativ – agresivitatea.
2. Virulenţa
Virulenţa reprezintă totalitatea însuşirilor unui organism care-i conferă capacitatea de a infecta o
plantă sensibilă, de a se dezvolta în ţesuturile ei şi de a o îmbolnăvi. Această însuşire depinde de
compatibilitatea relaţiilor parazitare dintre patogen şi gazdă, care face ca un patogen să se manifeste ca
virulent, hipovirulent sau avirulent.
Virulenţa este determinată de specificitatea parazitului faţă de o anumită gazdă sau faţă de mai multe
gazde şi de toleranţa gazdei faţă de patogenul respectiv. Această proprietate constituie însăşi esenţa
parazitismului, în funcţie de care patogenii se împart în: monofagi, oligofagi şi polifagi.
Paraziţii monofagi sunt capabili să infecteze şi să paraziteze numai o singură specie de plantă gazdă.
Astfel Plasmopara viticola poate declanşa un proces patogen numai la viţa de vie, producând mană.
În schimb ciuperca Sclerotinia sclerotiorum este polifagă, atacând un număr considerabil de plante din
familii şi chiar ordine diferite : sfeclă, floarea soarelui, tomate, vinete, cartof, tutun, morcov, ţelină,
fasole, soia şi numeroase plante ornamentale.
3. Agresivitatea
Agresivitatea este expresia cantitativă a patogenităţii, adică uşurinţa pătrunderii şi răspândirii
patogenului în ţesuturile gazdei. Această însuşire nu are sens decât dacă patogenul este virulent, acest
lucru fiind ilustrat prin gradul de vătămare a organului atacat al plantei sau a plantei în întregime.
Agresivitatea depinde de particularităţile genetice, fiziologice şi biochimice ale patogenilor şi
gazdelor, influenţate de condiţiile mediului înconjurător.
Ea condiţionează cantitativ intensitatea atacului.
Virulenţa şi agresivitatea se manifestă în mod deosebit la diferitele categorii de paraziţi. Astfel, la
paraziţii obligaţi, aceste însuşiri sunt relativ constante, în timp ce la cei facultativi sunt mai labile, putând
varia mult în funcţie de condiţiile de mediu. Unele bacterii şi ciuperci, în mod obişnuit, sunt saprotrofe, în
anumite condiţii pot deveni virulente şi agresive, capabile să infecteze plantele vii.
4. Contagiozitatea
Contagiozitatea este capacitatea unui patogen de a se răspândi de la un individ de plantă la altul. Ea
depinde de numeroşi factori: număr de spori formaţi, capacitatea acestora de a rezista într-un mediu
nefavorabil, prezenţa sau absenţa unor vectori adecvaţi, accesibilitatea gazdelor, favorabilitatea condiţiilor
abiotice ale mediului etc.
De exemplu, ciupercile care produc rugini prezintă o contagiozitatea ridicată, datorită numărului mare
de uredospori formaţi în mai multe cicluri, în cursul perioadei de vegetaţie, spori care pot fi diseminaţi
prin vânt.
5 tipuri de spori
La hernia rădăcinilor de varză (Plasmodiophora brassicae), dimpotrivă, contagiozitatea este mai
scăzută, deoarece planta este infectată de către sporii de iarnă, fără alte cicluri de infecţie în timpul
perioadei de vegetaţie.
Rezistenţa plantelor la atacul patogenilor
Rezistenţa plantelor la boli este însuşirea pe care o au acestea de a împiedica pătrunderea şi
dezvoltarea patogenului în corpul plantelor.
 Reversul rezistenţei se numeşte sensibilitate, susceptibilitate sau receptivitate.
Aceste caracteristici nu pot fi concepute ca atribute ale plantei gazdă fără patogen. Ele sunt rezultatul
relaţiei antagoniste dintre organismele influenţate de condiţiile abiotice ale mediului, apărute şi dezvoltate
în cursul procesului de selecţie naturală.
La plante, ca şi la animale sunt două categorii de fenomene: rezistenţa naturală şi rezistenţa câştigată
(dobândită).
Rezistenţa naturală (înnăscută sau nativă) are la bază unele particularităţi morfo-anatomice şi chimico-
fiziologice preexistente infecţiei (planta este pregătită înainte de contactul cu patogenul) şi care constituie
o piedică pentru pătrunderea şi dezvoltarea patogenului în ţesuturile plantei.
După modul cum răspunde planta faţă de atacul patogenului, rezistenţa naturală este pasivă sau activă.
După factorii care determină rezistenţa plantelor faţă de patogen, sunt două feluri de rezistenţe
naturale: mecanică şi fiziologică.
Rezistenţa mecanică pasivă reprezintă primul obstacol important ce împiedică pătrunderea parazitului
în ţesuturile plantei gazdă.
Ea este dată de însuşirile anatomo-morfologice ale diferitelor specii.
Cei mai importanţi factori de care depinde rezistenţa mecanică pasivă sunt:
- integritatea tegumentului constituie o barieră împotriva patogenilor traumatici care pătrund prin
rănile provocate de unii agenţi fizici sau datorită înţepăturilor insectelor.
- grosimea cuticulei este un factor de rezistenţă important împotriva patogenilor care pătrund
direct prin străpungrerea acestei formaţiuni protectoare. O cuticulă mai groasă conferă o
rezistenţă mai mare fructelor mature la atacul lui Botrytis cinerea sau Monilinia fructigena
- grosimea stratului de suber are un rol important în asigurarea rezistenţei, deoarece el este un
strat de protecţie greu de străbătut de microorganisme care, în general nu au enzime care sa-l
descompună.
- prezenţa stratului de ceară de pe frunze şi fructe măreşte rezistenţa plantelor faţă de atacul unor
paraziţi.
- mărimea, numărul şi gradul de deschidere al stomatelor şi lenticelelor sunt factori importanţi de
rezistenţă.
- porozitatea influenţează pozitiv rezistenţa. De ex. la viţa de vie atacată de mană
- ritmul de dezvoltare al plantelor poate împiedica infecţia, prin lipsa de coincidenţă fenologică
dintre stadiul sensibil al plantei cu cel virulent al patogenului.
- forma de creştere a plantei reprezintă în anumite condiţii o însuşire ce influenţează gradul de
atac al unor patogeni. De obicei plantele cu portul înalt şi bine aerisite sunt mai puţin atacate.
- Rezistenţa chimică pasivă depinde de prezenţa unor substanţe care acţionează asupra microorganismelor
asociate cu patogenii sau a unor substanţe ce acţionează direct asupra patogenilor în afara sau în interiorul
plantelor.
- Rezistenţa activă (postinfecţională) este rezultatul reacţiilor de apărare a plantelor împotriva
patogenului.
Principalii factori care intervin în rezistenţa activă sunt:
- formarea de structuri noi este o formă de rezistenţă mecanică activă, datorită formării unor ţesuturi
cicatriciale care delimitează zonele afectate de cele sănătoase.
- activarea sistemului de enzime, în special a celor oxidante, e o formă de rezistenţă chimică prin care
plantele gazdă neutralizează influenţa dăunătoare a unor toxine ale patogenului.
- rezistenţa activă prin reacţia de hipersensibilitate se manifestă prin aceea că, la pătrunderea patogenului
în celula gazdă, au loc o serie de modificări degenerative care duc la moartea plantelor.
- rezistenţa bazată pe acţiunea pseudoanticorpilor (fitoalexinelor) se explică prin producerea de către
planta gazdă de substanţe toxice care prin acţiunea lor pot stăvili atacul patogenilor.
- Rezistenţa dobândită (câştigată) este o stare activă de autoapărare a organismelor, câştigată în urma unei
infecţii naturale sau experimentale pe care planta a învins-o.
Ea se datoreşte apariţiei în corpul plantei a unor substanţe denumite fitoalexine sau interferon.