Fitopatologia (din grec.

phyton – plantă; pathos – boală, logos – ştiinţă) sau patologia vegetală este
ştiinţa care studiază:
- entităţile vii şi factorii abiotici ambientali care cauzează boli la plante;
- mecanismele prin care aceşti factori produc boli la plante ;
- interacţiunile dintre agenţii fitopatogeni şi plantele bolnave ;
- metodele şi mijloacele de prevenire şi combatere ale bolilor plantelor.
Din definiţie se observă că fitopatologia este o ştiinţă complexă, având un caracter teoretic, dar mai
ales practic, având drept obiectiv final înlăturarea pagubelor provocate de diferiţi agenţi fitopatogeni şi
obţinerea de producţii mari şi de calitate în agroecosisteme.
Problematica fitopatologiei include numeroase aspecte:
- etiologia care cercetează şi stabileşte cauzele bolilor;
- patografia sau simptomatologia care se ocupă de studierea şi descrierea simptomelor prin care se
manifestă bolile;
- patogenia care studiază modul de acţiune al patogenilor şi evoluţia procesului patologic la
plante;
- epidemiologia care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre patogeni şi gazde pe fundalul condiţiilor
mediului înconjurător;
- profilaxia care elaborează şi aplică mijloace preventive în lupta contra agenţilor patogeni;
- terapeutica care elaborează, experimentează şi include mijloacele curative de luptă împotriva
patogenilor;
- protecţia integrată care îmbină armonios metodele şi mijloacele de prevenire şi combatere ale
patogenil
Ce este boala la plante?
Starea de boală este un fenomen specific tuturor formelor de viaţă. Ca şi în patologia umană sau cea
veterinară, şi în patologia vegetală, conceptul de boală are un înţeles foarte larg.
La o plantă prin funcţii fiziologice normale se înţeleg :
- diviziunea, diferenţierea şi dezvoltarea normale ale celulelor ;
- absorbţia apei şi a nutrienţilor şi transportul lor în plantă ;
- fotosinteza şi transportul produşilor elaboraţi în plantă ;
- metabolizarea substanţelor sintetizate şi transformarea lor în produşi proprii specifici ;
- reproducerea;
Definirea bolii ca “orice tulburare care se petrece în structura şi funcţiile normale ale unui organism”
are un caracter vag, deoarece la plante, ca şi la animale, este destul de greu de trasat o limită precisă între
starea normală şi cea patologică.
Factorii care conduc la declanşarea unei boli, numiţi şi agenţi etiologici, agenţi fitopatogeni
sau patogeni, pot fi de natură foarte diferită.
În cazul plantelor cultivate, prin boală se înţelege orice tulburare de ordin morfologic,
fiziologic sau biochimic care afectează creşterea şi dezvoltarea plantelor, acest lucru conducînd la
micşorarea sau deprecierea producţiei. Alterarea produsului economic al unei culturi sau al
potenţialului său de producţie poartă numele de pagubă, în timp ce deficitul economic sau social
care rezultă din pagube se numeşte pierdere.
O plantă bolnavă prezintă modificări morfologice, histologice, citologice, fiziologice etc. prin
care se recunoaşte starea de boală. Asemenea modificări determină anomalii ale fenotipului care
se numesc simptome. Totalitatea simptomelor care se succed în cursul unei boli constituie un sindrom.
 Starea de boală se instalează la interfaţa a trei componente, care alcătuiesc aşa numitul triunghi al
bolii : o gazdă sensibilă, un patogen virulent şi un mediu favorabil.
În prezent mai există şi o a patra componentă denumită timpul care poate influenţa boala în diferite
feluri (timpul favorabil răspândirii patogenilor, durata realizării unor condiţii speciale necesare procesului
de infecţie). Adăungând timpul la triunghiul bolii se obţine piramida bolii.
În definirea stării de boală la plante, se impun totuşi, câteva precizări privind terminologia:
- Boala nu este un simptom sau un sindrom, ci este o stare mai profundă ca rezultat al tuturor
interacţiunilor gazdă-patogen-mediu-timp ;
- Boala nu este un patogen. De ex. nu este corectă expresia : Venturia inaequalis este rapănul mărului,
pentru că un patogen nu poate fi o boală.
- Boala nu este infecţioasă. Urmărind logica din afirmaţia de mai sus, din moment ce boala este rezultatul
interacţiei dintre gazdă şi patogen, numai acesta din urmă este infecţios (cauzator de boală).
- Boala nu este contaginoasă, adică nu se poate transmite de la o plantă sănătoasă la una bolnavă. În sens
strict, numai inoculul patogenului (structurile de răspândire) poate fi diseminat, gazda poate fi deplasată,
însă este incorect să se pună semnul egalităţii între boală şi inocul.
Ce este un agent fitopatogen?
Partea patologiei vegetale care se ocupă cu studiul cauzelor care conduc la o boală se numeşte
etiologie.
Factorii care conduc la declanşarea unei boli, numiţi şi agenţi etiologici, agenţi fitopatologici sau
patogeni, pot fi de naturi diferite. Astfel, unele tulburări pot fi determinate de cauze interne legate de
constituţia plantei, dar cele mai multe sunt provocate de cauze externe care pot fi de natură abiotică sau
biotică.
Dintre factorii abiotici ai mediului capabili să provoace boli sunt : lumina, temperatura, apa şi factorii
antropici (rezultaţi din diferite activităţi umane) aşa cum sunt poluanţii atmosferici sau de sol (edafici).
Există, însă, şi o mare diversitate de boli la plante cauzate de acţiunea unor molecule (virusuri, viroizi)
sau a unor organisme unicelulare (bacterii, protozoare) sau pluricelulare (ciuperci, licheni, alge, plante
superioare). Aceşti agenţi fitopatogeni sunt, în general, infecţioşi (invadează gazda vie în care se
multiplică) şi contagioşi (se transmit de la o plantă infectată la una sănătoasă).
Există şi boli cu o etiologie complexă, atunci când în evoluţia lor intervin concomitent sau succesiv
mai mulţi agenţi abiotici şi/sau biotici (de ex. declinul piersicului, apoplexia caisului s.a.).
Cum se clasifică bolile ?
În perioada fitopatologiei empirice, bolile plantelor se clasificau după simptomele prin care se
manifestau : pătări, arsuri, mane, rugini, făinări, tăciuni, ofiliri, putreziri etc.
Odată cu descoperirea cauzelor care le produc, bolile plantelor au început să se clasifice ţinându-se
seama de factorul etiolgic.
Astfel, bolile cauzate de factorii externi, neinfecţioşi sau neparazitari se numesc boli fiziologice sau
fiziopatii. O categorie de boli fiziologice sunt provocate chiar de om, ca urmare a unor tehnologii de
cultură neadecvate. Asemenea boli se numesc tehnopatii.
În funcţie de natura agentului infecţios, bolile parazitare pot fi : viroze, fitoplasmoze, bacterioze,
micoze, lichenoze, ficoze, flageloze sau antofitoze. Bolile provocate de factorii interni, în special de
natură genetică, se numesc heredopatii.
După modul în care se desfăşoară procesul patologic şi după durata acestuia:
Se deosebesc două tipuri de boli : acute şi cronice..
 În cazul bolilor acute, evoluţia procesului infecţios este rapidă, ducând în scurt timp la
distrugerea organului sau la moartea plantei atacate. De ex. putrezirea plăntuţelor provocată de
ciupercile din genul Pythium şi de alte ciuperci din sol.
Bolile cronice evoluează lent şi sunt de lungă durată , determinând debilitatea treptată a
plantelor. Astfel, cancerul bacterian al pomilor produs de Agrobacterium tumefaciens, determină
moartea plantelor după mai mulţi ani de la infecţie.
După caracterul infecţiei:
Unele boli se pot manifesta numai pe anumite organe ale plantelor şi se numesc boli locale, în
timp ce altele afectează planta în întregime şi se numesc boli generale sau sistemice.
De pildă hernia rădăcinilor de varză produsă de Plasmodiophora brassicae afectează numai
rădăcinile; Polystigma rubrum afectează numai frunzele de prun producând pătarea roşie a
acestora. Unele virusuri, bacterii afectează întreaga plantă producând ofilirea acesteia.
În funcţie de mediul în care îşi desfăşoară activitatea patogenii, bolile pot fi : boli de sol, boli
foliare, boli de scoarţă şi de lemn, boli de depozit.
Această clasificare corespunde în mare măsură principalelor tipuri de aplicare a produselor
fitosanitare : tratamente de sol, foliare, de depozit, la sămânţă.
După aria de răspândire a patogenilor:
Bolile sunt : boli epidemice şi boli endemice. Bolile epidemice sunt provocate de patogeni cu
posibilităţi mari de înmulţire şi răspândire, care pot cauza adevărate invazii (epidemii sau epifitii)
pe suprafeţe mari, uneori în toate zonele de cultură de pe glob. Aşa sunt de ex. mana şi făinarea
viţei de vie, mana cartofului, rapănul şi făinarea mărului, ruginile cerealelor s.a. Bolile endemice,
dimpotrivă, sunt cantonate într-o arie restrânsă, aşa cum este de ex., în condiţiile din ţara noastră,
boala denumită râia neagră a cartofului cauzată de Synchytrium endobioticum întâlnită numai în
unele zone din nordul ţării.
În funcţie de importanţa bolilor pentru o anumită cultură:
Bolile în boli principale, boli secundare şi boli potenţial păgubitoare.
Bolile principale se numesc şi boli cheie sau boli de ordinul I şi sunt acelea care afectează an
de an o cultură agricolă dintr-o anumită zonă, depăşind PED – pragul economic de dăunare.
Împotriva acestor boli se impun lucrări de protecţie. PED reprezintă nivelul de atac la care trebuie
aplicat un tratament, astfel încât sporul de recoltă obţinut să acopere costul tratamentului, dar în
acelaşi timp să protejeze omul şi mediul înconjurător. Ex. de boli cheie : rapănul şi făinarea
mărului, mana şi făinarea viţei de vie, mana tomatelor etc.
Bolile secundare sau boli de ordinul II sunt provocate de patogeni care nu depăşesc PED-ul şi
produc pierderi numai în anii cu condiţii favorabile, atunci când se impun intervenţii de
combatere. De obicei, aceşti patogeni sunt menţinuţi sub PED prin măsurile care se iau pentru
combaterea bolilor cheie. De ex. monilioza mărului provocată de Monilinia fructigena este o
boală secundară, ea putând fi combătută prin tratamentele care se aplică la rapăn şi la făinare.
Bolile potenţial dăunătoare sunt cele mai numeroase, dar care, de regulă, nu produc pierderi.
Ce sunt daunele, pagubele şi pierderile cauzate de patogeni ?
Într-un agroecosistem, între agenţii fitopatogeni şi planta de cultură se stabilesc relaţii
complexe, în urma cărora apar daunele. Prin urmare, dauna se referă la distrugerea unui organ sau
a unei părţi din el, la dereglarea proceselor fiziologice şi biochimice, care determină scăderea
acumulării de biomasă.
Paguba se referă la un prejudiciu sau daună cauzate produsului economic al culturii.
 Deficitul economic sau social rezultând din pagubă, exprimat în cantitate de produs sau în valoare
financiară se numeşte pierdere. Într-o cultură agricolă se disting două categorii de pierderi : potenţiale şi
reale. Pierderile potenţiale sunt acelea care s-ar produce în lipsa intervenţiilor de protejare a culturii.
Pierderile reale sunt cele care sunt efectiv constatate în urma aplicării metodelor de protecţie.
Pierderea se raportează la cantitatea de produs util omului, numită recoltă.
Recolta cea mai mare şi de calitate superioară se poate obţine în momentul în care o cultură se
dezvoltă în condiţii optime şi sunt aplicate tehnologiile cele mai avansate de cultură şi protecţie, şi poartă
numele de recoltă potenţială.
Recolta reală este cea care se obţine în condiţii concrete, în diferite exploataţii agricole : societăţi
comerciale, ferme individualizate.
Pierderile de recoltă se pot exprima cantitativ în kg., g sau t raportate la unitatea de suprafaţă.
SIMPTOMATOLOGIE
Noţiuni generale despre simptome:
Orice proces patologic afectează echilibrul structural şi funcţional al unei plante.
Starea de boală este rezultatul a 3 componente de bază care reprezentate grafic alcătuiesc aşa-numitul
triunghi al bolii: un patogen virulent, o gazdă sensibilă şi condiţiile de mediu favorabile procesului
patologic.
Deci simptomele relevă o alterare a structurii şi funcţiilor plantei, în raport cu starea lor normală. Se
poate spune că, boala începe din momentul când prima celulă reacţionează, dar ea nu se manifestă decât
atunci când reacţiile devin perceptibile la exterior.
Există boli la plante care nu se manifestă prin simptome evidente. In acest caz putem distinge două
aspecte:
- cel al purtătorilor de germeni care nu se manifestă niciodată prin simptome aparente
- cel de mascare în care simptomele devin evidente numai în anumite condiţii (temperatură, stare de
nutriţie, stadiu de dezvoltare etc.)
Totalitatea simptomelor care caracterizează o boală constituie un sindrom.
Simptomele reclamă modificări de culoare, alterări ale organelor, modificări anatomice, producţii
anormale de substanţe şi alterări diverse ale metabolismului.
Totalitatea acestor procese care caracterizează un proces infecţios determinat alcătuiesc
simptomatologia sau patografia bolii respective.
Clasificarea simptomelor bolilor plantelor:
Simptomele unei boli pot fi localizate sau generalizate; atunci când patogenul se întinde pe calea
sistemului conducător cuprinzând întreaga plantă vorbim despre simptome sistemice.
Unele simptome apar cu regularitate caracterizând o anumită boală; ele se numesc simptome tipice.
Alte simptome apar neregulat, sunt mai puţin caracteristice şi se numesc atipice.
După importanţa lor din punct de vedere al diagnosticării simptomele pot fi principale şi secundare sau
specifice şi nespecifice. De ex. la tăciunele zburător al ovăzului produs de Ustilago avenae, simptomul
principal specific este distrugerea bobului, în timp ce îngălbenirea frunzei superioare este un simptom
secundar.
A. Modificări de culoare
1. Hipoclorofiloza sau cloroza este rezultatul unor schimbări produse în procesele de biosinteză a
clorofilei. Se pot datora atât unor cauze parazitare cât şi neparazitare.
 Atunci când clorofila lipseşte cu desăvârşire frunzele se îngălbenesc datorită culorii carotenilor şi
xantofilelor. Hipoclorofiloza prezintă intensităţi diferite în funcţie de agentul etiologic (carenţă în azot,
carenţă ferică, îngălbenire virală sau micoplasmatică, asfixie etc.). Uneori cloroza cuprinde întreg limbul,
alteori se limitează la nervuri sau la parenchimul internervurian.
2. Albinismul este un fenomen caracterizat prin absenţa oricărei pigmentaţii. Cel mai adesea albinismul
este de origine genetică. Uneori el poate fi cauzat şi de anumiţi factori externi, de ex. erbicidele care
acţionează la nivelul clorofilei.
3. Mozaicul reprezintă o alternanţă de zone de culoare verde deschis sau verde închis cu zone clorotice
sau gălbui.
4. Hiperclorofiloza se caracterizează printr-o intensificare a culorii normale a organelor verzi care capătă
un aspect albăstrui. Ea corespunde de obicei unor boli fiziologice (ex. carenţă de fosfor sau exces de
azot).
5. Antocianoza se datorează excesului de pigmenţi roşii (antociani).
Acest simptom poate rezulta fie din distrugerea clorofilei unor organe în care antocianii sunt prezenţi
în mod normal, fie din producerea excesivă de asemenea pigmenţi.
6, Pătările de culori diferite apar în special pe frunze şi fructe şi se datoresc miceliului, stromelor şi
structurilor reproductive ale ciupercilor fitopatogene.
Aceste pete pot fi:
- albe în cazul făinărilor produse de ciupercile erisifacee şi al albumelilor cauzate de ciupercile din genul
Albugo
- galbene-portocalii în cazul ruginilor – Puccinia graminis (rugina neagră a cerealelor)
- roşii la frunzele de prun atacate de Polystigma rubrum
- cafenii la frunzele şi fructele de măr şi păr infectate de ciuperci din genul Venturia
- negre la frunzele de arţar atacate de ciuperca Rhytisma acerinum.
7. Virescenţa este procesul de înverzire a florilor ca urmare a transformării cromoplastelor în cloroplaste
sub influenţa atacului unor paraziţi.
Acest fenomen este caracteristic unor viroze şi micoplasmoze.
B. Modificări morfo – anatomice
In marea majoritate a cazurilor aceste simptome sunt expresia unor modificări histologice,
citologice şi fiziologice acumulate. Fiind mai evidente şi mai uşor observabile, ele ocupă primul
loc în descrierea unei boli şi, de cele mai multe ori boala poartă denumirea simptomului respectiv.
Aceste modificări pot afecta plantele în întregime sau numai anumite organe ale acesteia.
1. In urma atacului unor patogeni plantele pot suferi modificări de habitus sau simetrie care le pot
schimba înfăţişarea. Astfel:
Tutunul bolnav de mozaic prezintă frunzele dispuse asimetric, iar florile îşi modifică simetria
din radiară în zigomorfă.
2, Nanismul (piticirea) este un simptom întâlnit frecvent la unele viroze şi micoze, şi se
caracterizează prin reducerea taliei plantelor.
De ex.:
- plantele de grâu atacate de Tilletia controversa care produce mălura pitică, au tulpinile cu 1/3 –1/2 mai
scurte decât cele normale.
- Plantele de floarea soarelui atacate de mană - Plasmopara heliathi , ating abia 30 – 40% din înălţimea
celor sănătoase.
3. Blastomaniile sunt anomalii de ramificare a tulpinilor, caracterizate printr-o proliferare abundentă a
unor ramificaţii, cu internodii scurte şi cu frunze mici, adesea deformate. Cunoscute sub numele de
„mături de vrăjitoare” ele apar ca urmare a unei dezvoltări anormale a mugurilor vegetativi.
De ex.:
- bradul atacat de Melampsorella caryophyllacearum
- merii atacaţi de micoplasme
4. Cloranţia reprezintă o transformare a unuia sau mai multor verticile florale în structuri foliacee.
Această anomalie, numită şi filodie, poate apărea în circumstanţe climatice excepţionale în momentul
înfloritului dar, cel mai adesea se datorează infecţiilor micoplasmatice
5. Distrugerea parţială sau totală a organelor atacate este un simptom comun în numeroase boli ale
plantelor.
De ex.
- bacteria Erwinia amylovora care produce focul bacterian al rozaceelor determină şi brunificarea
mugurilor.
- alteori fructele şi seminţele se transformă într-o masă de spori ai ciupercilor parazite – Tilletia caries
- alteori fructele şi seminţele se transformă într-o masă de spori ai ciupercilor parazite –Ustilago tritici
- Cornul secarei – Claviceps purpurea în locul ovarelor din spice se formează scleroţii ciupercii
6. Căderea frunzelor, mugurilor, florilor şi fructelor poate avea atât cauze neparazitare (îngheţ, secetă,
temperaturi ridicate), sau poate fi determinată de diferiţi agenţi infecţioşi.
Defolierea este un simptom frecvent la:
- piersicii atacaţi de Taphrina deformans
- merii şi perii atacaţi de ciuperci din genul Venturia
- viţa de vie atacată de mană
- în cazul pomilor bolnavi de monilioză un simptom caracteristic este şi căderea florilor şi fructelor
atacate.
C. Modificări histologice
1. Hiperplaziile se datoresc acţiunii enzimatice a patogenilor care, determinând sporirea sau distribuirea
neuniformă, anormală a hormonilor de creştere, stimulează creşterea dimensiunilor celulelor (hipertrofii),
înmulţirea exagerată a celulelor şi proliferarea haotică a ţesuturilor.
Pot fi cauzate de bacterii sau de ciuperci, însă şi de insecte sau acarieni.
Hiperplaziile se pot forma pe diferite organe:
- rădăcini – Plasmodiophora brassicae- hernia rădăcinilor de varză
- tulpini – Albugo candida - albumeala cruciferelor
- frunze – Taphrina deformans - băşicarea frunzelor de piersic
- organele florale – Ustilago violacea
- fructe – Taphrina pruni- hurlupii la prun
- pe mai multe organe : Ustilago maydis
Excrescenţele patologice globuloase cu dezvoltare nedefinită poartă numele de tumori iar bolile cărora
le sunt caracteristice sunt cunoscute sub denumirea de cancere.
Acestea pot fi de origine neparazitară (de ex. incompatibilitatea la altoire dintre altoi şi portaltoi), dar
cel mai adesea sunt de origine parazitară, fiind cauzate de diferiţi patogeni infecţioşi: ciuperci, bacterii,
virusuri.
In alte cazuri are loc şi o creştere a unor organe, sau chiar apariţia unor organe noi. Aşa sunt
blastomaniile sau „măturile de vrăjitoare”
2. Hipoplaziile sunt modificări contrare hiperplaziilor, care se manifestă printr-o atrofie sau chiar reducere
completă a unor ţesuturi şi organe ale plantelor atacate.
Ele pot apare de asemenea la nivelul tuturor organelor plantelor.
Uneori hipoplaziile sunt asociate cu hiperplaziile. De ex. la prunele infectate de Taphrina pruni
(hurlupi) hipertrofierea mezocarpului cărnos este însoţită de atrofierea endocarpului lemnos şi a seminţei.
3. Necrozele apar datorită alterării profunde a ţesuturilor atacate, mergând până la moartea acestora.
In infecţiile locale necrozele se manifestă sub formă de pete şi dungi necrotice, brune sau negricioase
care pot apare pe toate organele: rădăcini, tulpini, frunze, flori şi fructe. In cazul în care necrozele cuprind
organe întregi sau toată planta ele sunt cunoscute sub denumirea de arsuri.
4. Ciuruirea frunzelor reprezintă o formă evoluată a pătărilor şi necrozelor în care ţesutul atacat se
detaşează de cel sănătos, frunza rămânând perforată. Este un simptom caracteristic bolilor produse de
bacteriile Pseudomonas mors – prunorum şi Xanthomonas pruni la sâmburoase.
5. Putregaiurile sunt manifestări frecvente de îmbolnăvire la plante ca urmare a dislocării celulelor
datorată alterării enzimatice a pectinei lamelelor mijlocii dintre celule (macerare). Celulele invadate de
patogeni mor, iar ţesuturile îşi pierd consistenţa, rămânând expuse invadării de către microorganisme
secundare, de descompunere, în special de către bacterii şi ciuperci saprofite.
Unele ciuperci de sol din genurile: Pythium, Phytophtora, Fusarium infectează plantulele,
invadând ţesuturile şi provoacă în cele din urmă putrezirea rădăcinilor.
Alţi patogeni se manifestă de preferinţă spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, afectând în
special organele de acumulare a substanţelor de rezervă: fructe, tuberculi, bulbi, rizomi, rădăcini
tuberizate.
Astfel ciuperca Botrytis cinerea atacă în special fructele mature de căpşun, tomate, struguri
producând putregaiul cenuşiu al acestora.
Tuberculii de cartof sunt descompuşi de numeroase bacterii: Erwinia carotovora,
Pseudomonas solanacearum şi ciuperci: Phytophtora infestans s.a.
După caracterul procesului de putrezire se deosebesc două categorii de putregaiuri:
- putregaiuri umede: - Erwinia carotovora – putregaiul tuberculilor de cartof
- Sclerotinia sclerotiorum – putregaiul alb al rădăcinoaselor
- putregaiuri uscate: - putregaiul uscat al tuberculilor de cartof
- Nigrospora oryzae – putregaiul ştiuleţilor de porumb
6. Ofilirile plantelor pot fi datorate unor cauze neparazitare (ex. seceta) sau parazitare. Cele din urmă sunt,
de obicei, o consecinţă a alterării sistemului conducător de către unii patogeni vasculari sau radiculari.
Ofilirile pot fi reversibile sau ireversibile. Asemenea simptome sunt comune în infecţiile provocate de
bacteriile şi ciupercile traheifile (Erwinia, Pseudomonas, Fusarium, Verticillium), precum şi la bolile care
afectează sistemul radicular sau baza tulpinii: pieirea plăntuţelor din răsaduri produsă de ciuperci din
genul Pythium, cancerul pomilor fructiferi provocat de Agrobacterium tumefaciens sau hernia rădăcinilor
de varză provocată de Plasmodiophora brassicae.
D. Modificări citologice
La nivel celular, patogenii afectează direct sau indirect atât membrana cât şi conţinutul viu.
Sub acţiunea enzimelor hidrolitice secretate de microorganismele parazite sunt afectate
lamelele mijlocii dintre celule, determinând dezagregarea ţesuturilor. Alteori membranele
celulelor atacate se suberifică, se cutinizează sau se lignifică constituind bariere în calea
paraziţilor.
 Citoplasma celulelor invadate poate fi „consumată parţial sau total de către paraziţii intracelulari (de
ex. Plasmodiophora brassicae)
De regulă cloroplastele, vacuolele şi mitocondriile se fragmentează sau se reduc şi în cele din urmă
dispar.
In citoplasma celulelor infectate de virusuri au fost puse în evidenţă incluziuni amorfe şi cristaline care
lipsesc la plantele sănătoase.
In unele afecţiuni nucleul poate suferi modificări de formă şi dimensiuni. Astfel, în celulele plantelor
atacate de ciupercile din genul Synchytrium, nucleul apare hipertrofiat şi se deformează devenind lobat.
In celulele plantelor virozate, nucleul de regulă rămâne mic şi de formă neregulată.
Din cauza atacului ciupercii Taphrina deformans, în celulele frunzelor de piersic se formează
numeroşi nuclei pe cale amitotică.
E. Modificări biochimice
Prin enzimele şi toxinele pe care le secretă, patogenii influenţează funcţiile vitale ale plantelor,
determinând dezechilibrarea activităţii sistemului de fermenţi al gazdelor şi, ca urmare, a compoziţiei
normale a celulelor şi ţesuturilor acestora.
Conţinutul în apă în ţesuturile plantelor gazdă variază mult, de la un parazit la altul. In cazul celor mai
multe boli, în special în traheomicoze şi traheobacterioze, dar şi la rugini şi făinări, se observă un
dezechilibru hidric care se manifestă prin scăderea conţinutului de apă din celule şi ţesuturi, având drept
efect ofilirea plantei.
Alteori însă, efectul parazitismului este contrar, fenomen întâlnit la tulpinile de porumb atacate de
ciuperca Ustilago maydis sau în ţesuturile bolnave de putregai umed.
Cantitatea de clorofilă suferă modificări în sensul scăderii ei, datorită fie distrugerii cloroplastelor, fie
încetinirii proceselor de sinteză a clorofilei. Acest fenomen se întâlneşte frecvent la plantele virozate.
Cantitatea de hidraţi de carbon din ţesuturile atacate este, de regulă, mai scăzută, ca o consecinţă a
diminuării fotosintezei şi a intensificării proceselor de dezasimilaţie. Există însă şi patogeni care
determină o creştere a cantităţii de glucide din organele infectate: ciupercile Taphrina pruni care provoacă
hurlupii la prun şi Botrytis cinerea care produce putregaiul nobil al strugurilor în condiţii de secetă.
Conţinutul în substanţe proteice suferă de asemenea modificări, la plantele bolnave observându-se un
dezechilibru între azotul proteic şi cel neproteic, precum şi acumularea de aminoacizi, amoniac şi uree ca
urmare a activităţii proteolitice a patogenului.
Conţinutul în lipide în general, la plantele bolnave cunoaşte o scădere în organele de acumulare de
substanţe de rezervă, ca urmare a încetinirii proceselor metabolice.
Procesele enzimatice din celulele şi ţesuturi la plantele bolnave suferă schimbări, în general în sensul
modificării acţiunii fermenţilor hidrolitici (peroxidazele, catalaza, polifenoloxidaza).
Acumularea sau distribuirea anormală a auxinelor (substanţe stimulatoare de creştere) determină
modificări în procesele de creştere a ţesuturilor bolnave provocând apariţia unor hipo- sau hiperplazii.
Alte modificări de origine biochimică privesc aciditatea sucului celular care la majoritatea plantelor
bolnave creşte, şi o producţie mărită de răşini, gome, latex şi alte substanţe.
F. Modificări fiziologice
Efectul primar al unui patogen se manifestă la nivel celular, dar ulterior se poate extinde, observându-
se modificări ale metabolismului plantei întregi, care pot afecta desfăşurarea normală a proceselor
fiziologice, cu consecinţe directe sau indirecte asupra cantităţii şi calităţii producţiei.
Principalele procese fiziologice perturbate sunt:
1. Fotosinteza
 In general un proces infecţios este însoţit de o scădere progresivă a fotosintezei. Acest fapt se
datorează în unele cazuri distrugerii unor porţiuni din suprafaţa asimilatorie (arsuri, necroze, îngălbeniri,
pătări), iar în alte cazuri blocării mecanismelor fotosintetice de către fermenţii extracelulari ai paraziţilor
şi de procesele de hidroliză.
In cazul gramineelor atacate de rugini, iniţial are loc o stimulare a procesului de fotosinteză în zona
afectată, însoţită de o acumulare de amidon în jurul leziunilor produse de paraziţi. Ulterior, pe măsura
evoluţiei atacului, procesul de fotosinteză înregistrează un declin.
2. Respiraţia
In cele mai multe cazuri, respiraţia plantelor bolnave este mai intensă decât la cele sănătoase.
Creşterea intensităţii respiraţiei se explică fie pe seama respiraţiei microorganismului parazit, fie prin
intensificarea proceselor de oxidare din ţesuturi De ex. intensitatea respiraţiei la perele atacate de
Monilinia fructigena este de 8 ori mai mare în comparaţie cu fructele sănătoase.
La bolile virotice procesul de respiraţie are un mers mai neregulat decât în cazul micozelor şi
bacteriozelor. In primele faze ale unei infecţii, virusurile determină o creştere a intensităţii respiraţiei,
pentru ca aceasta să scadă ulterior, probabil datorită stagnării activităţii elementelor vii din celulele
plantelor.
3. Transpiraţia
Modificările schimbului hidric la plantele parazitate sunt foarte diferite, în raport cu natura
patogenului. Cel mai frecvent, intensitatea transpiraţiei plantelor bolnave creşte, datorită lezării ţesuturilor
protectoare (ruperea cuticulei, distrugerea epidermei), alterării permeabilităţii membranelor celulare sub
acţiunea toxinelor patogenului etc.
De ex. la floarea soarelui atacată de rugină - Puccinia helianthi transpiraţia creşte cu 163 %.
4. Temperatura
Procesele infecţioase la plante la fel ca şi la animale, sunt însoţite de o creştere a temperaturii
ţesuturilor atacate, datorită intensificării proceselor catabolice, acţiunii crescute a fermenţilor oxidanţi.
Spre deosebire de animale, la plante ridicarea temperaturii este locală.
PATOGENEZA BOLILOR INFECŢIOASE LA PLANTE
Orice boală provocată de agentul patogen parcurge în evoluţia sa următoarele faze:
- contaminarea - infecţia
- incubaţia - manifestarea bolii.
Este o etapă a patogenezei în timpul căreia se stabilesc relaţii durabile între planta gazdă şi patogen.
Condiţia esenţială şi suficientă pentru iniţierea unui proces infecţios este pătrunderea agentului patogen în
planta gazdă.
Infecţia propriu-zisă este precedată de contaminare, fază în care agentul patogen vine în contact cu
planta gazdă.
Contaminarea este un proces nespecific, deoarece germenii infecţioşi pot cădea şi pe un substrat
nereceptiv, pe o cale nepotrivită sau într-o cantitate insuficientă pentru a declanşa un proces infecţios.
Agenţii infecţioşi pot pătrunde în planta gazdă prin orificiile naturale, prin deschideri artificiale
(leziuni ale ţesuturilor protectoare determinate de cauze diferite, biotice sau abiotice) şi prin străpungerea
activă a membranelor celulare.
Modul de pătrundere diferă în raport cu natura paraziţilor.
Virusurile fitopatogene sunt în marea lor majoritate patogeni traumatici, pătrunzând în plante prin
leziunile provocate fie de unii agenţi fizici (grindină, vânt), fie prin înţepăturile insectelor, dat şi prin
altoire şi, mai rar prin sol.
 Bacteriile provoacă infecţii intrând în general prin deschiderile naturale: stomate, hidatode sau
lenticele. Sunt şi bacterii, paraziţi tipici de rană: Agrobacterium tumefaciens.
Ciupercile folosesc aceleaşi porţi de intrare ca şi bacteriile, însă mecanismele de pătrundere sunt mai
complicate şi mai variate.
Filamentele de germinaţie ale uredosporilor, ecidiosporilor uredinalelor şi ale conidiilor unor
peronosporacee (Plasmopara viticola) pătrund aproape întotdeauna în plantă prin stomate.
» Ciupercile din sol (de ex. Spongospora subteranea care provoacă râia făinoasă a cartofului), pot
pătrunde prin lenticele.
Există specii de ciuperci care sunt „paraziţi de rană”, pătrunzând prin leziunile provocate de alţi agenţi.
Astfel Coniothyrium diplodiella care produce putregaiul alb al strugurilor, pătrunde prin rănile provocate
de grindină, iar unele specii de Fusarium atacă tuberculii de cartof infectaţi în prealabil de Phytophtora
infestans.
Modalitatea de pătrundere directă a ciupercilor prin perforarea activă a structurilor externe protectoare
ale plantei (cuticula, epiderma, etc.) sunt foarte diverse. La unele ciuperci această pătrundere este posibilă
prin simpla acţiune mecanică a tubului germinativ, la altele membranele celulare ale plantei gazdă sunt
degradate prin acţiunea enzimelor secretate de filamentele germinative ale sporilor.
Sunt bine cunoscute aceste modalităţi la un umăr mare de specii: Venturia inaequalis, Botrytis cinerea,
la numeroase specii de uredinale, la unele ustilaginale (Tilletia caries, Ustilago tritici)
» Sunt şi paraziţi care pot pătrunde în planta gazdă pe două sau mai multe căi.
Aşa de ex., tuburile germinative ale zoosporilor de Phytophtora infestans pot pătrunde în frunze atât
prin stomate cât şi direct prin cuticulă, iar în tuberculi prin răni şi lenticele.
După trecerea barierelor de apărare naturală urmează o perioadă de adaptare a parazitului şi a gazdei la
noile condiţii create de convieţuirea lor, etapă care se consideră încheiată odată cu stabilirea raporturilor
parazitare durabile care-i conferă agentului patogen posibilitatea să se multiplice.
Durata acestei etape este în general redusă, depinzând de natura parazitului, de virulenţa sa, de
rezistenţa plantei gazdă şi de condiţiile externe de mediu.
INCUBAŢIA SAU PERIOADA ASIMPTOMATICĂ
Este perioada cuprinsă între infecţie şi manifestarea bolii prin apariţia primelor simptome evidente de
boală. In această perioadă agentul patogen se dezvoltă în ţesuturile plantei gazdă anihilând efectul
reacţiilor de apărare ale acesteia.
In cazul bolilor locale parazitul creşte şi se dezvoltă invadând numai anumite porţiuni ale organelor
atacate, limitate la o zonă în jurul punctului de infecţie; la bolile generalizate parazitul se răspândeşte la
distanţe mari de locul de intrare, uneori în toată planta gazdă.
Modalităţile de răspândire ale agentului patogen, precum şi viteza de expansiune a acestuia în ţesuturi
sunt foarte diferite, depinzând de natura parazitului, de aptitudinile sale parazitare, de rezistenţa gazdei şi
de o serie de factori externi.
După modul de invadare a ţesuturilor, agenţii patogeni s-ar putea grupa astfel:
a) agenţi care invadează celulele plantei gazdă trecând activ sau pasiv de la o celulă la alta. Din această
categorie fac parte virusurile fitopatogene, unele bacterii şi unele ciuperci inferioare (Plasmodiophora
brassicae).
b) agenţi care trăiesc în spaţiile dintre celule (intercelular), invadând ţesuturile sănătoase exclusiv pe
această cale. In acest fel se comportă unele bacterii (Agrobacterium tumefaciens) şi ciuperci din ordinele
Peronosporales, Uredinales şi Ustilaginales.
c) agenţi care se răspândesc în gazdă pe ambele căi. Astfel ciuperca Pythium debaryanum care se
răspândeşte în ţesuturi când intracelular, când intercelular, în funcţie de timp, de vârsta şi de
vitalitatea plantei gazdă.
d) agenţi care se propagă prin sistemul vascular al plantei, cea mai rapidă şi mai eficace cale de invazie.
Astfel prin xilem se răspândesc unele bacterii (Agrobacterium tumefaciens) şi unele ciuperci care produc
ofilirea plantei gazdă (Fusarium sp.)
Perioada de incubaţie este în general mai lungă decât perioada de infecţie. La virusuri perioada de
incubaţie variază de la câteva ore la 1 – 2 zile. La bacterii şi ciuperci ea poate dura de la câteva zile până
la câteva luni (la Tilletia sp. care atacă grâul de toamnă aproximativ 10 luni, şi chiar la peste 1 an la prunii
atacaţi de Stereum purpureum).
MANIFESTAREA BOLII
Este cea de a treia etapă a procesului patogen al cărei început este marcată de apariţia primelor
simptome.
De obicei această fază se termină cu scoaterea din funcţie sau cu distrugerea ţesutului ori a organului
atacat sau cu moartea întregii plante. Sunt însă şi cazuri în care, deşi a avut loc infecţia, datorită
mecanismelor de apărare ale plantelor, procesul patologic se întrerupe în faza de incubaţie sau de
îmbolnăvire asimptomatică.
Zade (1932) a demonstrat experimental că la unele soiuri de ovăz sau în anumite condiţii, miceliul
ciupercii Ustilago avenae care produce tăciunele zburător al ovăzului nu poate ajunge la panicul, organul
în care agentul patogen îşi desăvârşeşte ciclul biologic şi unde apar simptomele bolii.
INSUŞIRILE AGENŢILOR FITOPATOGENI
Noţiunea de parazitism este în general folosită pentru a desemna o relaţie sau o asociaţie dintre
organisme aparţinând unor specii diferite, în care un partener, parazitul beneficiază de pe urma celuilalt,
gazda. Se presupune, adesea, uneori incorect, că relaţia parazitară este neapărat dăunătoare gazdei.
Parazitismul şi boala sunt, totuşi, fenomene biologice distincte care nu ar trebui confundate.
Considerând parazitismul ca o relaţie în urma căreia parazitul îşi obţine hrana pe seama gazdei sale (E.
Odum, 1959) spectrul aspectelor unei asemenea coacţii de natură trofică este extrem de larg, implicând
grupe diverse de forme de viaţă: microorganisme, plante şi animale, în care patogenia este numai unul
dintre aspectele cu totul particulare.
După cum am arătat întru-un capitol anterior, starea de boală apare la interfaţa acţiunii unei multitudini
de factori, în care sunt implicaţi : patogenul, gazda, mediul şi timpul (piramida bolii). Prin urmare,
însuşirile unui patogen nu pot fi disociate de atributele celorlalte componente ale bolii: susceptibilitatea
sau rezistenţa gazdei, favorabilitatea factorilor fizici şi chimici etc.
Principalele însuşiri ale patogenilor cu o importanţă deosebită în procesele de patogeneză şi
epidemiologie sunt: patogenitatea, virulenţa, agresivitatea şi contagiozitatea.
1. Patogenitatea
Patogenitatea este capacitatea unui organism de a infecta o plantă şi de a provoca apariţia simptomelor
caracteristice stării de boală. Patogenitatea este, prin urmare, o însuşire particulară a relaţiilor
interspecifice de natură trofică, consolidate în procesul îndelungat al evoluţiei, în funcţie de care
organismele se împart în patogene şi nepatogene.
Pentru a fi un patogen, un organism trebuie să fie capabil să înfrângă barierele de apărare ale gazdei, să
o invadeze, să se multiplice în aceasta şi să-i cauzeze daune, adică să-i altereze structurile şi funcţiile
normale. Invingerea barierelor fizice şi fiziologice dintre gzdă şi parazit se realizează în diferite moduri,
în care intervin o multitudine de însuşiri ale ambilor parteneri în corelaţie cu factorii de mediu.
 Patogenitatea include două aspecte : unul calitativ – virulenţa şi altul cantitativ – agresivitatea.
2. Virulenţa
Virulenţa reprezintă totalitatea însuşirilor unui organism care-i conferă capacitatea de a infecta o plantă
sensibilă, de a se dezvolta în ţesuturile ei şi de a o îmbolnăvi. Această însuşire depinde de compatibilitatea
relaţiilor parazitare dintre patogen şi gazdă, care face ca un patogen să se manifeste ca virulent,
hipovirulent sau avirulent.
Virulenţa este determinată de specificitatea parazitului faţă de o anumită gazdă sau faţă de mai multe
gazde şi de toleranţa gazdei faţă de patogenul respectiv. Această proprietate constituie însăşi esenţa
parazitismului, în funcţie de care patogenii se împart în: monofagi, oligofagi şi polifagi.
Paraziţii monofagi sunt capabili să infecteze şi să paraziteze numai o singură specie de plantă gazdă.
Astfel Plasmopara viticola poate declanşa un proces patogen numai la viţa de vie, producând mană.
În schimb ciuperca Sclerotinia sclerotiorum este polifagă, atacând un număr considerabil de plante din
familii şi chiar ordine diferite : sfeclă, floarea soarelui, tomate, vinete, cartof, tutun, morcov, ţelină, fasole,
soia şi numeroase plante ornamentale.
3. Agresivitatea
Agresivitatea este expresia cantitativă a patogenităţii, adică uşurinţa pătrunderii şi răspândirii
patogenului în ţesuturile gazdei. Această însuşire nu are sens decât dacă patogenul este virulent, acest
lucru fiind ilustrat prin gradul de vătămare a organului atacat al plantei sau a plantei în întregime.
Agresivitatea depinde de particularităţile genetice, fiziologice şi biochimice ale patogenilor şi
gazdelor, influenţate de condiţiile mediului înconjurător.
Ea condiţionează cantitativ intensitatea atacului.
Virulenţa şi agresivitatea se manifestă în mod deosebit la diferitele categorii de paraziţi. Astfel, la
paraziţii obligaţi, aceste însuşiri sunt relativ constante, în timp ce la cei facultativi sunt mai labile, putând
varia mult în funcţie de condiţiile de mediu. Unele bacterii şi ciuperci, în mod obişnuit, sunt saprotrofe, în
anumite condiţii pot deveni virulente şi agresive, capabile să infecteze plantele vii.
4. Contagiozitatea
Contagiozitatea este capacitatea unui patogen de a se răspândi de la un individ de plantă la altul. Ea
depinde de numeroşi factori: număr de spori formaţi, capacitatea acestora de a rezista într-un mediu
nefavorabil, prezenţa sau absenţa unor vectori adecvaţi, accesibilitatea gazdelor, favorabilitatea condiţiilor
abiotice ale mediului etc.
De exemplu, ciupercile care produc rugini prezintă o contagiozitatea ridicată, datorită numărului mare
de uredospori formaţi în mai multe cicluri, în cursul perioadei de vegetaţie, spori care pot fi diseminaţi
prin vânt.
5 tipuri de spori
La hernia rădăcinilor de varză (Plasmodiophora brassicae), dimpotrivă, contagiozitatea este mai
scăzută, deoarece planta este infectată de către sporii de iarnă, fără alte cicluri de infecţie în timpul
perioadei de vegetaţie.
Rezistenţa plantelor la atacul patogenilor
Rezistenţa plantelor la boli este însuşirea pe care o au acestea de a împiedica pătrunderea şi
dezvoltarea patogenului în corpul plantelor.
Reversul rezistenţei se numeşte sensibilitate, susceptibilitate sau receptivitate.
Aceste caracteristici nu pot fi concepute ca atribute ale plantei gazdă fără patogen. Ele sunt rezultatul
relaţiei antagoniste dintre organismele influenţate de condiţiile abiotice ale mediului, apărute şi dezvoltate
în cursul procesului de selecţie naturală.
 La plante, ca şi la animale sunt două categorii de fenomene: rezistenţa naturală şi rezistenţa câştigată
(dobândită).
Rezistenţa naturală (înnăscută sau nativă) are la bază unele particularităţi morfo-anatomice şi chimico-
fiziologice preexistente infecţiei (planta este pregătită înainte de contactul cu patogenul) şi care constituie
o piedică pentru pătrunderea şi dezvoltarea patogenului în ţesuturile plantei.
După modul cum răspunde planta faţă de atacul patogenului, rezistenţa naturală este pasivă sau activă.
După factorii care determină rezistenţa plantelor faţă de patogen, sunt două feluri de rezistenţe
naturale: mecanică şi fiziologică.
Rezistenţa mecanică pasivă reprezintă primul obstacol important ce împiedică pătrunderea parazitului
în ţesuturile plantei gazdă.
Ea este dată de însuşirile anatomo-morfologice ale diferitelor specii.
Cei mai importanţi factori de care depinde rezistenţa mecanică pasivă sunt:
- integritatea tegumentului constituie o barieră împotriva patogenilor traumatici care pătrund prin
rănile provocate de unii agenţi fizici sau datorită înţepăturilor insectelor.
- grosimea cuticulei este un factor de rezistenţă important împotriva patogenilor care pătrund
direct prin străpungrerea acestei formaţiuni protectoare. O cuticulă mai groasă conferă o
rezistenţă mai mare fructelor mature la atacul lui Botrytis cinerea sau Monilinia fructigena
- grosimea stratului de suber are un rol important în asigurarea rezistenţei, deoarece el este un
strat de protecţie greu de străbătut de microorganisme care, în general nu au enzime care sa-l
descompună.
- prezenţa stratului de ceară de pe frunze şi fructe măreşte rezistenţa plantelor faţă de atacul unor
paraziţi.
- mărimea, numărul şi gradul de deschidere al stomatelor şi lenticelelor sunt factori importanţi de
rezistenţă.
- porozitatea influenţează pozitiv rezistenţa. De ex. la viţa de vie atacată de mană
- ritmul de dezvoltare al plantelor poate împiedica infecţia, prin lipsa de coincidenţă fenologică
dintre stadiul sensibil al plantei cu cel virulent al patogenului.
- forma de creştere a plantei reprezintă în anumite condiţii o însuşire ce influenţează gradul de
atac al unor patogeni. De obicei plantele cu portul înalt şi bine aerisite sunt mai puţin atacate.
- Rezistenţa chimică pasivă depinde de prezenţa unor substanţe care acţionează asupra microorganismelor
asociate cu patogenii sau a unor substanţe ce acţionează direct asupra patogenilor în afara sau în interiorul
plantelor.
- Rezistenţa activă (postinfecţională) este rezultatul reacţiilor de apărare a plantelor împotriva
patogenului.
Principalii factori care intervin în rezistenţa activă sunt:
- formarea de structuri noi este o formă de rezistenţă mecanică activă, datorită formării unor ţesuturi
cicatriciale care delimitează zonele afectate de cele sănătoase.
- activarea sistemului de enzime, în special a celor oxidante, e o formă de rezistenţă chimică prin care
plantele gazdă neutralizează influenţa dăunătoare a unor toxine ale patogenului.
- rezistenţa activă prin reacţia de hipersensibilitate se manifestă prin aceea că, la pătrunderea patogenului
în celula gazdă, au loc o serie de modificări degenerative care duc la moartea plantelor.
- rezistenţa bazată pe acţiunea pseudoanticorpilor (fitoalexinelor) se explică prin producerea de către
planta gazdă de substanţe toxice care prin acţiunea lor pot stăvili atacul patogenilor.
- Rezistenţa dobândită (câştigată) este o stare activă de autoapărare a organismelor, câştigată în urma unei
infecţii naturale sau experimentale pe care planta a învins-o.
Ea se datoreşte apariţiei în corpul plantei a unor substanţe denumite fitoalexine sau interferon.
CIUPERCILE FITOPATOGENE
Morfologia ciupercilor fitopatogene
Aparatul vegetativ al ciupercilor este foarte divers constituit, fiind reprezentat prin mai multe tipuri
morfologice.
La formele inferioare care aparţin încrengăturii Myxomycota, aparatul vegetativ este constituit dintr-o
masă citoplasmatică, fără perete celular, capabilă deci, să execute mişcări amoeboidale.
Acest corp vegetativ se numeşte mixamibă sau gimnoplast atunci când este uninucleat şi plasmodiu
când este plurinucleat.
În general la ciupercile din încrengătura Myxomycota, plasmodiul este saprofit, însă la ciuperca
Plasmodiophora brassicae care provoacă boala denumită hernia rădăcinilor de varză, plasmodiul este
parazit intracelular.
La majoritatea ciupercilor fitopatogene, aparatul vegetativ se numeşte miceliu. Acesta este alcătuit din
filamente care se numesc hife.
La ciupercile mai puţin evoluate din încrengătura Oomycota miceliul este alcătuit din hife neseptate,
continui, ramificate care conţin numeroşi nuclei.
Un asemenea tip de miceliu se numeşte cenocitic sau sifonoplast.
La ciupercile evoluate din subîncrengăturile Ascomycotina şi Basidiomycotina miceliul este alcătuit
din hife septate, fiecare celulă conţinând 1-2 nuclei, după cum se numesc monocariotice sau dicariotice.
Uneori filamentele miceliene se întreţes mai dens sau mai lax formând ţesuturi false care se numesc
plectenchime.
În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, plectenchimele pot fi: meristematice, de protecţie,
mecanice sau de susţinere, de conducere, de acumulare de substanţe de rezervă etc.
În condiţii nefavorabile de viaţă miceliul se poate transforma în miceliu de rezistenţă sau în diferite
structuri somatice cum sunt: rizomorfe, scleroţi, strome, geme, toate alcătuite din celule cu membrana
îngroşată şi cu conţinut celular deshidratat, bogat în substanţe de rezervă.
Sub această formă, ciupercile pot duce o viaţă latentă până când condiţiile de mediu devin prielnice
unei dezvoltări normale.
Tot din miceliu se pot forma şi structuri care să îndeplinescă funcţia de absorbţie a substanţelor
nutritive din substraturile vii sau moarte.
Astfel, la ciupercile parazite aceste structuri se numesc haustori care sunt prelungiri ale miceliului, de
diferite forme (sferici, piriformi, spiralaţi, tubuliformi, ramificaţi digitat) care pătrund în celulele gazdă,
de unde prin osmoză îşi extrag substanţe nutritive.
La ciupercile inferioare, absorbţia substanţelor nutritive din substrat se face pe toată suprafaţa
gimnoplastului sau plasmodiului.
Reproducerea ciupercilor
Ciupercile sunt organisme dotate cu o mare capacitate de reproducere. Aceasta poate avea loc pe două
căi:
- asexuat când nu este precedată de fuziunea nucleilor unor celule sau organe sexuale
- sexuat când are loc prin unirea a doi nuclei haploizi formaţi în structuri sexuale distincte sau chiar în
celule somatice ale aparatului vegetativ.
I. Reproducerea asexuată reprezintă modalitatea prin care formarea unui individ sau unei colonii nu e
precedată de procesul sexual.
Aceasta poate fi vegetativă sau prin organe diferenţiate cu funcţie de înmulţire.
Inmulţirea vegetativă, mai puţin frecventă la ciupercile fitopatogene, se realizează fie prin porţiuni de
miceliu capabile în condiţii favorabile să regenereze aparatul vegetativ sau prin spori de natură miceliană
denumiţi talospori care nu se formează special, ci se prezintă ca fragmente miceliene înconjurate de o
membrană îngroşată, şi de aceea ei pot funcţiona şi ca spori de rezistenţă.
Reproducerea asexuată prin organe special diferenţiate reprezintă un stadiu din ciclul de dezvoltare al
ciupercilor.
Celulele sau agregatele celulare diferenţiate asexuat cu rol de înmulţire şi răspândire a ciupercilor se
numesc spori. Uneori, sporii pot îndeplini şi funcţii nespecifice (de rezistenţă, de sexualitate).
După posibilităţile de mişcare sporii pot fi:
- imobili – aplanospori, întâlniţi la majoritatea ciupercilor adaptate la mediul uscat.
- mobili – zoospori prevăzuţi cu 1-2 flageli, care se întâlnesc la ciupercile inferioare adaptate la mediul
umed.
După locul de formare, sporii pot fi:
- exospori sunt sporii care se formează pe filamente sau organe specializate care apar libere la suprafaţa
miceliului. Ex. conidiile, bazidiosporii
- endospori care se formează în interiorul unor organe. Ex. ascosporii care se formează în asce
Sporii sunt unicelulari, dar există şi spori bicelulari sau multicelulari cu septe transversale sau cu septe
transversale şi longitudinale.
Sporii pot avea o membrană netedă sau cu diferite ornamentaţii, după care membrana poate fi
echinulată, verucoasă, reticulată, alveolată, punctată etc.
Se numesc conidii, sporii imobili formaţi direct pe miceliul primar haploid, fie la vârful unor hife
denumite conidiofori.
După aspectul morfologic, conidiile sunt de mai multe tipuri:
- conidii de tip hifal se formează pe conidiofori aerieni, simpli sau ramificaţi, izolaţi sau asociaţi. Ex.
conidiile la Monilinia se formează la suprafaţa unor perniţe denumite sporodochii care reprezintă o
împletire de hife miceliene;
- conidii de tip melanconial se formează pe conidiofori care se găsesc în acervuli. Aceştia reprezintă
pungi sau lagăre subcuticulare sau subepidermale şi sunt întâlniţi la antracnoze.
- conidiile de tip sferopsidal se numesc şi picnospori şi se formază în fructificaţii denumite picnidii.
Acestea au în general formă de butelie, se găsesc adâncite în substratul gazdei, sunt globuloase,
negricioase, prevăzute cu un orificiu denumit ostiol.
Alte tipuri de spori :
- ascosporii sunt spori endogeni, formaţi în asce în urma diviziunii reducţionale sau meiozei;
- bazidiosporii sunt spori exogeni formaţi pe bazidii tot în urma meiozei;
Ascele şi bazidiile se pot forma liber la suprafaţa substratului sau în fructificaţii speciale denumite
ascome, respectiv bazidiome.
Ascomele (ascocarpii) pot fi de mai multe feluri:
- complet închise şi se numesc cleistotecii (Ordinul Erysiphales)
- peritecii care se deschid la maturitate printr-un orificiu denumit ostiol
- apotecii care au formă de pâlnie, fiind larg deschise
 La ciupercile din ordinul Uredinales (rugini), în afară de bazidiospori şi picnospori, mai sunt întâlnite
şi alte tipuri de spori:
- ecidiosporii sunt spori formaţi în nişte cupe denumite ecidii
- uredosporii sunt spori de propagare formaţi în lagăre denumite uredosori
- teleutosporii sunt spori de rezistenţă formaţi în lagăre denumite teleutosori
La ciupercile din ordinul Ustilaginales (tăciuni şi măluri) sporii de propagare şi de rezistenţă se
numesc teliospori.
II. Reproducerea sexuată constă în esenţă în fuziunea a doi nuclei compatibili din punct de vedere
sexual.
În cadrul acestui tip de reproducere au loc două procese importante:
- Fecundaţia (F) care constă în două etape distincte:
- plasmogamia (P) care constă în fuzionarea citoplasmelor a două celule de sex diferit;
- cariogamia (C) care constă în fuzionarea nucleilor din celula formată în prima etapă.
Diviziunea reducţională sau meioza (R)
Datorită celor două procese: fecundaţia şi meioza, în ciclul de viaţă al ciupercilor se realizează
alternanţa a două faze:
- haplofaza (faza haploidă) cu celule cu n cromozomi şi
- diplofaza (faza diploidă) cu celule cu 2n cromozomi.
La ciupercile inferioare, plasmogamia şi cariogamia se succed repede, aşa încât rezultă diplofaza
reprezentată de zigot cu nucleu 2n. După un timp mai mult sau mai puţin îndelungat are loc meioza, şi
astfel se face revenirea la haplofază.
La ciupercile superioare, are loc mai întâi plasmogamia, iar după un anumit interval de timp şi
cariogamia. Astfel între cele două procese apare dicariofaza o a treia fază, în care celulele hifale au câte
doi nuclei.
Gametogamia presupune copularea directă a doi gameţi identici sau diferiţi din punct de vedere
morfologic.
Gametangiogamia presupune copularea unor gametangi identici sau diferiţi din punct de vedere
morfologic.
La Ascomycetes, gametangiogamia se numeşte ascogamie şi are loc între gametangiul femel denumit
ascogon cu gametangiul mascul denumit anteridie, rezultând asce ce conţin ascospori.
La Oomycetes, procesul sexual se numeşte oogamie (copularea gametangiului sexual femel numit
oogon cu cel mascul denumit anteridie) rezultând oosporul.
Somatogamia reprezintă un proces de fecundaţie simplificat, caracteristic ciupercilor evoluate (unele
ascomicete şi toate bazidiomicetele). Aici nu se mai formează gametangi, copularea având loc între
celulele somatice vegetative.
Ciclul de viaţă al ciupercilor fitopatogene
Ascomycotinele şi Mastigomycotinele sunt ciuperci haplobionte pentru că trăiesc în haplofază, pe când
Basidiomycotinele sunt dicariobionte, având corpul vegetativ reprezentat de un miceliu dicariotic (cu
celule cu doi nuclei).
Ciclul de viaţă al unei ciuperci cuprinde toate stadiile de la germinarea sporilor până la producerea de
noi spori, corespunzători celor iniţiali.
Ciupercile în general sunt pleomorfe, adică una şi aceeaşi specie poate exista sub mai multe forme
morfologice independente. La ciupercile Ascomycetes, stadiile asexuate se numesc anamorfe sau forme
imperfecte, iar stadiile sexuate se numesc teleomorfe sau forme perfecte.
 Nomenclatura ciupercilor
Numele de gen se scrie cu majusculă, iar numele speciei şi al unităţilor infraspecifice se scriu cu litere
mici.
Şi denumirile taxonilor de fungi sunt reglementate de cod. Ele sunt oarecum diferite de cele utilizate
în taxonomia plantelor superioare având sufixe specifice:
- încrengătura: - mycota pentru ciuperci; - phyta pentru cormofite
- subîncrengătura: - mycotina pentru ciuperci; - phytina pentru cormofite
- clasa: - mycetes pentru ciuperci; - opsida pentru cormofite
- subclasa: - mycetidae pentru ciuperci; - idae pentru cormofite
Clasificarea ciupercilor fitopatogene
Regnul Fungi
- increngătura Myxomycota - increngatura Oomycota - increngătura Zygomycota
- increngătura Ascomycota - increngătura Basidiomycota - increngătura Deuteromycota
I. Încrengătura Oomycota
Reprezintă o unitate taxonomică foarte eterogenă, în care sunt grupate mai mult sau mai puţin arbitrar,
toate formele de ciuperci care prezintă spori asexuaţi mobili – zoospori, prevăzuţi cu 1-2 flageli.
Aparatul vegetativ este un miceliu alcătuit din hife neseptate, ramificate, cu numeroşi nuclei
(sifonoplast).
Înmulţirea sexuată este o gametogamie la formele inferioare sau gametangiogamie (anteridie + oogon)
al cărei produs este oosporul care funcţionează ca spor de rezistenţă.
Clasa Oomycetes
Cuprinde ciuperci la care corpul vegetativ este un sifonoplast.
Înmulţirea asexuată se realizează prin zoospori biflagelaţi, iar înmulţirea sexuată se numeşte oogamie.
Ordinul Peronosporales , Familia Peronosporaceae
Cuprinde oomicete mai evoluate, parazite obligate, caracteristica lor fiind conidioforii bine delimitaţi
de hifele miceliene.
Pe aceştia se formează conidii, care prin germinaţie numai în prezenţa apei, produc zoospori biflagelaţi
sau uneori filamente de germinaţie.
Ciupercile din această familie produc plantelor de cultură boli denumite mane.
II. Încrengătura Ascomycota
Cuprinde ciuperci mai evoluate, al căror organ caracteristic este asca în care se formează ascosporii.
Aparatul lor vegetativ este reprezentat printr-un miceliu haploid alcătuit din hife ramificate şi septate,
uninucleate.
Excepţie fac ciupercile din Ordinul Taphrinales, la care miceliul este dicariotic, adică format din
celule cu câte doi nuclei.
Înmulţirea asexuată se face prin conidii propriu-zise formate pe structuri specializate denumite
conidiofori sau direct pe miceliul primar haploid.
Înmulţirea sexuată este o gametangiogamie care se numeşte ascogamie (ascogon + anteridie) rezultând
asce în interiorul cărora se formează ascospori.
La ascomicetele evoluate procesul sexuat se simplifică, realizându-se prin somatogamie.
La majoritatea ascomicetelor, ascele sunt protejate în ascome (cleistotecii, peritecii, apotecii), cu
excepţia tafrinalelor la care ascele se formează liber la suprafaţa substratului.
Ascele pot fi unitunicate la care peretele este simplu, format dintr-un singur strat sau bitunicate la care
peretele prezintă două straturi.
 Ascomicetele sunt în general organisme pleomorfe.
1. Clasa Hemiascomycetes cuprinde ciuperci la care ascele unitunicate se formează liber la suprafaţa
substratului, iar aparatul vegetativ este reprezentat de un miceliu dicariotic.
2. Clasa Pyrenomycetes
Cuprinde ciuperci la care ascele unitunicate se formează în ascome de tip cleistotecial sau peritecial.
Ordinul Erysiphales include specii care produc la plante boli denumite făinări. Anamorfa este
reprezentată de conidii de tip Oidium, în formă de butoiaş, formate în lanţuri pe conidiofori, iar
teleomorfa de cleistotecii cu asce şi ascospori.
Ordinul Sphaeriales include specii la care ascele se formează în ascome de tip peritecial. Printre asce
se găsesc filamente sterile denumite parafize.
Familia Nectriaceae include specii caraterizate prin strome viu colorate (galbene, portocalii, roşii) în
care se găsesc peritecii.
Familia Polystigmataceae – ciuperci cu stromele bine dezvoltate şi cu ascospori neseptaţi, hialini.
Familia Sclerotiniaceae – ascele se formează în apotecii în formă de pâlnie. Conidiile anamorfelor se
formează pe conidiofori liberi la suprafaţa substratului sau pe sporodochii.
Încrengătura Basidiomycotina
Această subîncrengătură cuprinde ciuperci mai evoluate, caracteristic fiind prezenţa unui organ
omolog ascei de la ascomicete, denumit bazidie pe care se formează exospori numiţi bazidiospori
diferenţiaţi din punct de vedere sexual.
Procesul sexual se numeşte somatogamie.
Bazidiomicetele prezintă trei tipuri de micelii: primar, secundar şi terţiar.
Miceliul primar (haploid) se formează din germinarea bazidiosporilor şi este de scurtă durată.
Miceiul secundar (dicariotic) reprezintă corpul vegetativ de lungă durată.
Miceliul terţiar este tot dicaritic şi intră în structura bazidiomelor la ciupercile din clasele
Hymenomycetes şi Gasteromycetes.
Bazidiile pot fi continui (holobazidii) sau septate (fragmobazidii). În cazul celor septate, porţiunea
bazală se numeşte hipobazidie, iar cea apicală epibazidie.
La unele specii, bazidiile se sclerifică şi joacă rol de organe de rezistenţă: teliospori la Ustilaginales şi
teleutospori la Uredinales.
Clasa Teliomycetes cuprinde specii lipsite de bazidiome, parazite obligatorii pe plantele vasculare.
Ordinul Uredinales
Din acest ordin fac parte ciupercile care provoacă plantelor de cultură boli denumite rugini.
În ciclul lor de viaţă pot prezenta 5 tipuri de spori:
- bazidiospori care se formează pe bazidii
- picnospori (spermatii) care se formează în picnidii (spermogonii)
- ecidiospori care se formază în ecidii
- uredospori care se formează în uredosori
- teleutospori care se formază în teleutosori
Uredinalele care prezintă în ciclul lor de viaţă toate cele 5 tipuri de spori se numesc macrociclice.
Speciile care prezintă în ciclul lor de viaţă numai bazidiospori, uredospori şi teleutospori se numesc
hemicliclice.
Eixstă şi specii microciclice la care în ciclul vital sunt prezenţi numai bazidiosporii şi teleutosporii.
Ordinul Ustilaginales
 Ciupercile din acest ordin produc boli păgubitoare la plantele de cultură, cunoscute sub numele de
măluri şi tăciuni.
Spre deosebire de uredinale care sunt parazite obligatorii, unele ustilaginale au un stadiu saprofit.
Fam. Ustilaginaceae cuprinde specii care produc boli denumite tăciuni. Epibazidia este septată
transversal, lateral sau terminal formându-se bazidiosporii.
Familia Tilletiaceae cuprinde specii care produc boli numite măluri şi la care epibazidia este continuă,
bazidiosporii având formă de seceră şi formându-se terminal.
PRINCIPALELE GRUPE DE PATOGENI
I. VIRUSURILE FITOPATOGENE
Sunt entităţi infecţioase ce produc la plante boli cu efect generalizat denumite viroze.
În afara interesului de ordin practic determinat de patogenitatea lor, virusurile prezintă şi un interes
teoretic deosebit, deoarece reprezintă un excelent model pentru studiul raportului dintre structură şi
funcţii, datorită alcătuirii lor simple şi lipsei de metabolism.
Deşi unele boli produse de virusuri de cunosc de mai multă vreme (pătarea lalelelor, mozaicul
tutunului 1859), natura lor virotică a fost stabilită mai târziu.
Numărul bolilor produse de virusuri e foarte ridicat, se apreciază că există aprox. 500 de virusuri
fitopatogene, numărul lor fiind în continuă creştere.
În România au fost descrise peste 200 de viroze la plante.
Metabolic inerte, incapabile de creştere şi multiplicare în afara gazdei, din punct de vedere
fitopatologic, virusurile se încadrează în grupa paraziţilor obligatorii intracelulari, deoarece nu se pot
înmulţi decât în celule folosind aparatul acestora de sinteză şi modifică metabolismul celular în sensul
sintezei de constituenţi virali.
Virusurile nu consumă conţinutul celulelor ca ceilalţi patogeni, nici nu acţionează prin toxine, ci prin
modificarea celulei, care începe să funcţioneze anormal.
Morfologia şi dimensiunile virusurilor fitopatogene
Particulele virale mature (virionii sau nucleocapsida) au forme foarte diferite care se pot încadra în
două grupe principale:
- grupa virusurilor anizometrice în care intră virusurile cu forme alungite, flexuoase sau rigide (VMT)
- grupa virusurilor izodiametrice care cuprinde virusuri sub formă de particule sferice, poliedrice sau
elipsoidale (virusul mozaicului galben al viţei de vie).
MORFOLOGIA VIRUSURILOR
Lungimea virusurilor anizometrice variază între limite foarte mari de la 55 mμ la 1250 de mμ.
Diametrul virusurilor izometrice este în medie de 30 mμ.
Forma şi dimensiunile particulelor virale sunt două caracteristici constante şi de bază în determinarea
lor.
Structura şi compoziţia chimică
Din punct de vedere chimic, virusurile plantelor sunt nucleoproteine.
Particulele virale (virionii) sunt entităţi complexe formate din doi componenţi esenţiali: genomul şi
capsida care alcătuiesc nucleocapsida.
La unele virusuri există şi un constituent accesoriu denumit învelişul extern sau peplosul.
Genomul este reprezentat printr-o moleculă de ARN monocatenară sau dublu catenară, aşezată helical,
înfăşurată pentru a forma o structură compactă.
 Genomul viral poartă informaţia genetică necesară propriei replicări şi pentru devierea metabolismului
celulei gazdă în sensul sintezei constituenţilor virali. În mod excepţional, genomul unor virusuri
fitopatogene poate fi reprezentat prin ADN monocatenar (virusul mozaicului conopidei).
Genomul viral poate fi complet sau incomplet, iar unele virusuri „goale” (fără genom) folosesc
informaţia genetică dată de alte virusuri denumite „helper”.
Capsida virală este de natură proteică având rolul de a proteja materialul genetic, mărind rezistenţa
virusurilor în mediul extern şi infecţiozitatea lui.
Capsida este alcătuită din unităţi structurale denumite capsomere vizibile la microscopul electronic.
Numărul capsomerelor din structura unui virion e constant şi este determinat genetic.
Un nivel de organizare mai complex îl au virionii cu nucleocapsida acoperită de o altă structură
denumită înveliş extern sau peplos (manta) ce favorizează fixarea virionilor pe celula gazdă şi prin
aceasta transmiterea lui mai eficientă.
Virusurile cu peplos se numesc acoperite, dar majoritatea virusurilor fitopatogene sunt lipsite de
învelişul extern şi se numesc virusuri nude.
Ca elemente chimice, virionii conţin carbon, hidrogen, azot, sulf, fosfor, hidraţi de carbon şi cenuşă.
Proprietăţile virusurilor fitopatogene
a) Cristalinitatea
Virusurile fitopatogene au proprietatea de a cristaliza în celule plantelor parazitate. Prin diferite
metode fizice şi chimice, o serie de virusuri au fost obţinute sub formă cristalizată (paracristale aciculare,
plăci hexagonale, bipiramide etc.)
b) Ultrafiltrabilitatea reprezintă proprietatea pe care o au virusurile de a trece prin porii celor mai fine
filtre care reţin bacteriile cu dimensiuni mai mici de 700 mμ.
c) Biotropismul pozitiv reprezintă proprietatea virusurilor de a se multiplica şi de a se menţine numai în
celulele vii.
Lipsa echipamentlui enzimatic, face ca virusurile fitopatogene să se comporte ca paraziţi obligatorii.
Datorită biotropismului pozitiv, virusurile nu pot fi cultivate pe medii artificiale de cultură.
d) Longevitatea in vitro (rezistenţa în suc celular, stabilitatea în sucul celular) reprezintă timpul scurs de
la extragerea sucului din planta infectată până la pierderea totală a capacităţii de infecţie a virusului. De
ex. VMT îşi păstrează stabilitatea în sucul celular timp de peste 3 luni, în timp ce virusul Y al cartofului
numai 1-2 zile.
e) Diluţia limită reprezintă diluţia până la care sucul brut e necesar să fie diluat pentru a-şi pierde total
capacitatea de infecţie. Ea variază în limite foarte largi, de la mai puţin de 1/100 la virusul Y al cartofului
până la 1/1000000 la VMT.
f) Temperatura de inactivare reprezintă temperatura minimă la care sucul infecţios păstrat timp de 10
minute îşi pierde total capacitatea de infecţie.
Majoritatea virusurilor îşi pierd capacitatea de infecţie la 55-70C. Acest lucru are o importanţă
deosebită în termoterapie unde se poate obţine material biologic neinfectat.
g) Rezistenţa la presiune este foarte mare. VMT îşi pierde capacitatea de infecţiozitate numai la 8000 de
atmosfere.
h) Rezistenţa la uscăciune şi îngheţare – majoritatea virusurilor fitopatogene sunt inactivate repede în
condiţii de uscăciune, în schimb rezistă foarte bine la temperaturi scăzute, suportând chiar temperatura de
– 180C
i) pH-ul – activitatea virusurilor se desfăşoară numai între anumite limite ale valorilor de pH, în general
între 4 şi 7.
 Modul de infecţie a plantelor cu virusuri. Multiplicarea virusurilor fitopatogene
Modul de infecţie are un caracter specific, deoarece celulele vegetale nu au receptori pentru virusuri,
deci sunt lipsite de specificitate de fixare.
Virusurile nu folosesc deschiderile naturale ale celulelor (stomate, lenticele, hidatode), nu pot străbate
nici peretele celulozic decât dacă integritatea lui a fost afectată sub acţiunea factorilor externi de natură
abiotică sau biotică. Deci virionii sunt „încorporaţi” pasiv în celula gazdă. Singura entitate capabilă să
producă infecţia este acidul nucleic.
Virusurile plantelor se multiplică în anumite regiuni sau situsuri ale plantei gazdă. În cazul în care
punctul lor de contact primar nu este identic cu situsul de replicare, virusul este transportat ca virion sau
acid nucleic la nivelul acestui situs. Ca rezultat al combinării dintre virus şi situsul infectabil, după două
sau mai multe zile de la contaminare, apar centrii de infecţie. E posibil ca o singură particulă virală să fie
suficientă pentru iniţierea unui centru de infecţie.
Multiplicarea are loc în celula gazdă vie care le furnizează nu numai materialul de construcţie
(aminoacizi, baze nucleotidice) ci şi alte „dispozitive” (ribozomi, enzime, sisteme generatoare de
energie). Acest comportament corespunde unei relaţii de parazitism absolut.
Virusul invadant introduce în celula gazdă propriul său genom şi deviază astfel complet metabolismul
acesteia aşa încât, în loc să-şi sintetizeze compuşi proprii, ea sintetizează structuri chimice caracteristice
virusului.
Multiplicarea unui virus ARN decurge în mai multe etape:
 decapsidarea  adsorbţia  replicarea genomului viral
 sinteza proteinelor virale  morfogeneza virionului  liza celulei gazdă
Răspândirea virusurilor fitopatogene în plante
Răspândirea prin parenchim se face lent, virusurile trecând din celulă în celulă prin plasmodesme.
Prin vasele conducătoare, virusurile se deplasează în regiunile îndepărtate ale plantei cu o viteză mare.
Cele mai multe virusuri au specificitate pentru un anumit tip de fascicul vascular: marea majoritate pentru
floem, unele pentru xilem, iar ocazional pentru ambele.
Viteza de răspândire a virusurilor depinde de specia de plantă gazdă, vârsta plantelor, condiţiile de
mediu etc.
Simptomatologia bolilor virale la plante
1. Modificări biochimice
- scăderea cantităţii de clorofilă are loc datorită distrugerii cloroplastelor sau opririi sintezei bazei proteice
a plastidelor şi creşterii celei de xantofilă şi caroten. La plantele de tutun infectate cu VMT, scăderea
cantităţii de clorofilă poate fi de 56,6 %.
- conţinutul de substanţe proteice suferă modificări, observându-se un dezechilibru între azotul proteic şi
cel neproteic, precum şi acumularea de amoniac şi uree. La majoritatea bolilor virotice, acumularea
proteinelor virale în plantă este corelată cu o diminuare a conţinutului de azot total şi azot proteic.
- acumularea de gome în ţesuturile conducătoare lemnoase;
- procesele enzimatice sunt influenţate în sensul că, la unele viroze, diminuarea cantităţii de fitohormon
provoacă nanismul sau piticismul.
2. Modificări fiziologice
- fotosinteza la plantele virozate este micşorată, în general proporţională cu suprafaţa ţesuturilor atacate.
- transpiraţia ca intensitate scade sau creşte, şi în acest caz, frunzele sau alte organe virozate, pot avea un
conţinut scăzut sau ridicat de apă.
- respiraţia are un mers mult mai neregulat decât în cazul celorlalte boli, adică în primele faze ale infecţiei
virale creşte ca intensitate, apoi scade probabil datorită stagnării activităţii elementelor vii din celula
gazdă.
3) Modificări citologice şi histologice
- alterarea membranelor celulare; - fragmentarea vacuomului;
- fragmentarea cloroplastelor; - micşorarea şi deformarea nucleului;
- apariţia de incluziuni cristaline cu valoare de diagnostic; - alterarea floemului;
4) Modificări morfologice şi anatomice
- mozaic - cloroze
- necroze - deformări ale diferitelor organe
- atrofii sau hipertrofii - nanism (piticire)
Transmiterea virusurilor fitopatogene
Transmiterea mecanică se face prin contactul dintre plantele sănătoase şi cele bolnave. Are loc destul
de rar, dar totuşi este consemnată în literatura de specialitate pentru VMT şi virusurile X, S şi M ale
cartofului.
Transmiterea prin material săditor este una dintre căile cele mai frecvente la plantele perene care se
înmulţesc prin butaşi, stoloni, tuberculi, bulbi etc.
Transmiterea prin altoire este frecventă la pomii fructiferi;
Transmiterea prin sămânţă deşi este mai rară, este cunoscută la VMT pe tomate. În sămânţă, virusul
poate fi localizat în embrion, endosperm sau tegumentul seminal.
Transmiterea prin vectori este caracteristică la majoritatea virusurilor fitopatogene.
Vectorii sunt organisme purtătoare de virusuri şi pot aparţine unor grupe sistematice foarte diferite:
artropode (insecte, acarieni), nematozi, ciuperci de sol.
Dintre insecte se cunosc cca. 400 de specii transmiţătoare de virusuri, din ordine foarte diferite. Unele
insecte pot transmite un singur virus. De ex. ploşniţa sfeclei este un vector specific care transmite numai
virusul încreţirii frunzelor de sfeclă. Alte insecte cum sunt afidele (păduchii de plante) pot transmite două
sau mai multe virusuri.
Relaţia dintre virusurile fitopatogene şi insectele vectoare, şi mecanismele de transmitere sunt foarte
variate. Uneori virusul preluat odată cu sucul celular şi localizat pe piesele aparatului bucal poate fi
transmis direct şi imediat după contaminare, fără o prealabilă perioadă de incubaţie.
Se deosebesc două tipuri de virusuri:
 virusuri nepersistente sunt virusuri transmise o scurtă perioadă de timp după extragerea din celulă,
vectorii pierzându-şi după câteva ore de la părăsirea plantei bolnave, capacitatea de infecţie.
 virusuri persistente sunt virusurile care-şi păstrează infecţiozitatea un timp îndelungat, uneori toată
viaţa.
Transmiterea prin nematozi este posibilă datorită modului de nutriţie al acestora, adică prin înţepat şi
supt.
Transmiterea prin ciuperci este mai rară.
De ex. ciuperca Synchitrium endobioticum (râia comună a cartofului) transmite virusul necrozei
tutunului
B. În condiţii experimentale, virusurile se pot transmite prin:
- răniri cu particule abrazive (nisip de cuarţ); - altoire
- vectori - cuscută
 Nomenclatura şi clasificarea virusurilor fitopatogene
În nomenclatura virusurilor fitopatogene au fost elaborate diferite sisteme, dintre care în continuare
vom exemplifica pe cele mai cunoscute.
Sistemul dat de Smith (1937) şi Holmes (1948) recomandă ca denumirea unui virus fitopatogen să
conţină: numele generic în limba latină al plantei gazdă, urmat de cuvântul virus şi de o cifră care indică
ordinea cronologică în care a fost descris virusul la specia respectivă.
Gibbs şi Wildy ţinând seama de recomandările secţiei de virusologie a Societăţii de Microbiologie
Generală de la Londra, propun un nou sistem nomenclatural bazat pe denumiri în limba engleză
completate cu criptograme.
Criptograma este formată din simboluri unanim recunoscute care sintetizează toate cunoştinţele despre
virusuri.
Explicaţia criptogramelor:
Prima fracţie: tipul de acid nucleic şi structura sa.
Simboluri: R= ARN; D = ADN;
1 = monocatenar; 2 = bicatenar.
Fracţia a doua: greutatea moleculară a acidului nucleic (milioane daltoni) / procentul acidului nucleic.
Fracţia a treia: conturul particulei / forma nucleocapsidei
Simboluri: S = esenţial sferic;
E = alungit cu marginile paralele, capetele drepte;
U = alungit cu marginile paralele, unul sau ambele capete rotunjite;
X = complex
Fracţia a patra: gazda virusului / vectorul virusului
Simboluri pentru gazdă: S = plante cu sămânţă; Fu = ciuperci; I = nevertebrate
Simboluri pentru vectori: O = se răspândeşte fără vectori; Ac = acarieni; Ap = afide; Au = cicade; Cc =
păduchi ţestoşi; Cl = coleoptere; Di = diptere; Th = tripşi; X = element încă necunoscut.
BACTERIILE FITOPATOGENE
Deşi unele aspecte ale bolilor bacteriene au fost cunoscute încă din antichitate, adevărata lor cauză a
fost determinată în urma cercetărilor ştiinţifice desfăşurate în secolul al XIX- lea. Mult timp s-a crezut că
bacteriile, în general alcalinofile, nu pot ataca plantele, al căror suc celular are de obicei o reacţie acidă.
Prima boală bacteriană studiată la plante a fost focul bacterian al rozaceelor produs de Erwinia
amylovora.
În prezent se cunosc peste 200 de boli bacteriene la plante, unele dintre ele cu o importanţă economică
deosebită. În ţara noastră numărul acestora depăşeşte 50.
Morfologia şi structura bacteriilor fitopatogene
Bacteriile fitopatogene sunt microorganisme unicelulare procariote, cu dimensiuni de ordinul
micronilor, în general cuprinse între 1-4 μm lungime şi 0,3 μm lăţime.
Aproape toate bacteriile fitopatogene sunt bacilare, cu celule de forma unor bastonaşe rotunjite la
capete, izolate sau înlănţuite. Nu se întâlnesc printre patogenii plantelor coci, vibrioni, spirili şi
spirochete.
Celula bacteriană are structura relativ simplă, principalele sale componente fiind: peretele celular,
structurile intraparietale (protoplastul) şi structurile extraparietale.
Peretele celular are o structură rigidă care imprimă o formă stabilă bacteriilor.
MORFOLOGIA CELULEI BACTERIENE
 Sub influenţa unor factori nefavorabili de mediu: radiaţii, bacteriofagi, anumite substanţe (antibiotice,
anticorpi specifici), la unele specii apar forme L (caracterizate prin absenţa peretelui celular, ceea ce
determină o mare variabilitate a formelor şi dimensiunilor acestora. În plus, formele L au capacitatea de a
nu fi reţinute de filtrele bacteriene, de unde şi numele de bacterii filtrabile.
Formele filtrabile au o importanţă deosebită în patogeneza bolilor ce le cauzează. Având capacitatea să
reziste timp îndelungat în plantă în stare mascată, aceşti patogeni cauzează infecţii latente, neînsoţite de
simptome.
Uneori la exteriorul membranei rigide se formează o capsulă de natură polizaharidică.
Frecvent, celulele bacteriilor fitopatogene sunt prevăzute cu flageli (cili), prelungiri citoplasmatice
care ies prin porii membranei şi care sunt implicaţi în asigurarea mobilităţii bacteriene.
După numărul şi localizarea flagelilor, bacteriile pot fi monotriche (cu un singur flagel polar), bitriche
sau amphitriche (cu câte un flagel la ambele capete), lophotriche (cu smocuri de flageli la ambele capete)
şi peritriche (cu flageli situaţi de jur împrejurul celulei).
Sub peretele celular se află membrana citoplasmatică, cu o structură trilamelară care asigură
schimburile necesare şi selective între mediul extern şi cel intracelular şi care sintetizează unele proteine
ce pot funcţiona ca enzime sau ca chemoreceptori.
Citoplasma este un sistem coloidal format din proteine, glucide, lipide, săruri minerale şi apă. Ea este
omogenă, transparentă şi vâscoasă.
Nucleoidul sau echivalentul nuclear reprezintă o formă de organizare, lipsită de membrană (de tip
procariot) inclavată direct în citoplasmă, în mod obişnuit în partea centrală a celulei. El este alcătuit dintr-
o singură moleculă de ADN de formă circulară, pliată, constituind aşa-numitul cromosom bacterian.
În afară de nucleoid citoplasma conţine şi alţi constituenţi: mezosomi, ribosomi, incluziuni, vacuole
etc.
Constituţia chimică a bacteriilor este bine studiată şi este în linii mari asemănătoare cu a celorlalte
organisme: apă, substanţe minerale, acizi nucleici (ADN în nucleoid şi ARN în citoplasmă), proteine,
glucide, lipide, pigmenţi, echipament enzimatic, antibiotice şi toxine.
Celulele bacteriene pot sintetiza pigmenţi care pot rămâne în interiorul celulelor, imprimând o culoare
specifică coloniilor bacteriene sau pot difuza în exterior şi colorează mediul de cultură constituind criterii
de determinare.
Nutriţia
Multiplicarea bacteriilor
În condiţii favorabile, bacteriile fitopatogene se multiplică foarte activ prin diviziune directă
(bipartiţie).
În condiţii nefavorabile unele bacterii fitopatogene pot produce spori de rezistenţă (endospori), însă
majoritatea acestora sunt asporogene.
Factorii fizici şi chimici influenţează creşterea şi multiplicarea bacteriilor fitopatogene prin intensitatea
şi durata acţiunii lor. Dintre factorii fizici amintim: umiditatea, temperatura (bacteriile fitopatogene sunt
în general termolabile), presiunea osmotică, radiaţiile, ultrasunetele etc.
Diferiţi agenţi chimici: excesul de dioxid de carbon, lipsa de oxigen, prezenţa unor anumiţi ioni în
mediu, unele toxine şi antibiotice etc. au efect bacteriostatic sau bactericid.
În biocenoză populaţiile de bacterii fitopatogene pot intra în relaţii de antagonism cu alte organisme,
iar cunoaşterea acestora reprezintă o sursă pentru elaborarea de metode şi mijloace biologice de prevenire
şi combatere a bacteriozelor.
 În cazul unor epidemii, populaţiile bacteriene pot fi reduse prin intervenţia bacteriofagilor (virusuri cu
acţiune litică asupra bacteriilor).
Simptomatologia bolilor bacteriene la plante
Cele mai frecvente şi mai tipice simptome sunt:
- decolorări ale frunzelor şi ale altor organe, ca urmare a reducerii numărului de cloroplaste;
- pigmentări ale ţesuturilor în roşu, ca urmare a excesului de antocian, sau în negru din cauza formării de
melanină în ţesuturile atacate;
- hidroze (îmbibare cu apă a ţesuturilor atacate);
- necroze sau arsuri;
- putregaiuri moi (umede) întâlnite pe organele de acumulare de substanţe de rezervă;
- tumori şi alte tipuri de proliferări cauzate de o multiplicare haotică a celulelor unor ţesuturi sau organe;
- ofiliri produse de bacterii traheifile sau de cele care distrug sistemul radicular
Patogeneza bolilor bacteriene la plante
După contaminare bacteriile fitopatogene pătrund în plantele gazdă, fie prin deschideri naturale
(stomate, hidatode, lenticele, nectarine), fie prin răni cauzate de agenţi abiotici (accidente climatice,
unelte etc.) sau biotici (insecte, acarieni etc.).
Faza latentă care urmează după pătrunderea bacteriilor în plantă corespunde timpului în care se
stabilesc raporturi parazitare între patogeni şi gazde şi se realizează procesul de infecţie. În această fază,
în general de scurtă durată, bacteriile se hrănesc şi se divid intens, extinzându-se în jurul punctului de
infecţie.
În faza de incubaţie (faza asimptomatică) cuprinsă între infecţie şi apariţia primelor simptome,
bacteriile se răspândesc în ţesuturi, fie activ, prin spaţiile intercelulare, fie pasiv, antrenate de curentul
sevei care circulă prin vasele conducătoare.
Bacteriile acţionează asupra ţesuturilor gazdei prin intermediul enzimelor, în special al hidrolazelor
care descompun substanţele organice. În urma activităţii lor metabolice pot rezulta toxine (endotoxine şi
exotoxine) care contribuie la procesul de patogeneză, determinând apariţia primelor simptome şi
manifestarea bolii (faza simptomatică).
Transmiterea bacteriilor fitopatogene la plante
De la un an la altul acestea se pot transmite prin seminţe, prin diferite organe sau părţi de plante care
asigură înmulţirea lor vegetativă sau prin resturile de plante bolnave din sol, prin plante gazdă sălbatice şi
buruieni etc.
Transmiterea secundară a bacteriilor se poate realiza, de asemenea, pe diferite căi: curenţi de aer
(vehiculare anemochoră), apa de ploaie, de irigaţie sau de suprafaţă şi din sol (vehiculare hidrochoră),
prin diferite animale: albine, viespi, muşte, acarieni, păsări s.a. (vehiculare zoochoră) etc.
Un rol epidemiologic important îl au şi uneltele şi maşinile agricole folosite de om.
PROFILAXIA ŞI TERAPIA INTEGRATĂ A BOLILOR LA PLANTE
I. Măsuri agrofitotehnice
1. Pregătirea terenului.
Într-un teren foarte bine pregătit, plantele cresc, se dezvoltă normal şi vor fi mai rezistente la atacul
bolilor. În terenul lucrat după regulile agrotehnice, patogenii nu găsesc condiţii prilnice.
2. Drenarea terenului.
O serie de boli ale plantelor sunt favorizate de excesul de umiditate a solului. De exemplu, ciuperca
Fusarium nivale atacă mai puternic cerealele păioase (mucegaiul de zăpadă) pe suprafeţele unde bălteşte
apa. În aceste cazuri, ca şi în altele, trebuie să se execute lucrări de drenare, pentru scurgerea apei.
3. Rotaţia culturilor (asolamentul).
Are o importanţă deosebită, sub aspect fitopatologic, deoarece este împiedicată permanentizarea
patogenilor, se întrerupe continuitatea ciclurilor de viaţă ale acestora şi se va menţine sănătatea culturilor.
4. Arăturile de vară şi de toamnă
Prin aceste lucrări se distrug buruienile care pot servi drept plante gazdă pentru numeroşi patogeni şi
se îngroapă resturile de plante, şi o dată cu acestea, formele de rezistenţă ale patogenilor care astfel sunt
puşi în condiţii improprii de declanşare a unui nou ciclu de viaţă.
5. Aplicarea amendamentelor
Este o măsură indispensabilă pe terenurile acide destinate unor culturi ce sunt gazde pentru patogenii
acidofili. Pe astfel de terenuri se aplică amendamente calcaroase care defavorizează o serie de patogeni
cum sunt: Plasmodiofora brassicae (hernia rădăcinilor de varză), ciupercile ce cauzează pătările şi
putregaiurile bazale ale poaceelor păioase.
6. Fertilizarea raţională.
Îngrăşămintele organice şi minerale, implicându-se în metabolismul plantelor, au indirect o acţiune
fitosanitară, determinînd fie o stare de rezistenţă, fie o stare de receptivitate a plantelor la atacul agenţilor
fitopatogeni. Plantele fertilizate raţional devin mai rezistente la boli.
7. Sămânţă sănătoasă şi material săditor sănătos.
Multe boli ale plantelor (viroze, bacterioze) se transmit prin sămânţă şi material săditor. Evitarea lor se
poate realiza folosind sămânţa şi materialul de plantat în perfectă stare de sănătate, generate de culturi şi
plantaţii libere de boli.
8. Data semănatului
Prin respectarea datei optime de semănat sau plantat, specifică pentru fiecare plantă de cultură şi
pentru fiecare zonă ecologică, se realizează fenomenul „fuga de boală”, deoarece se asigură un ritm
normal de creştere şi dezvoltare a plantelor.
9. Adâncimea de semănat sau de plantat
Trebuie să avem în vedere patogenii solului, de regulă ciupercile Fusarium, Pythium s.a. care pot
invada germenii plantelor în drumul lor spre suprafaţa solului dacă semănăm sau plantăm prea adânc.
10. Densitatea plantelor
Densitatea prea mare a plantelor la unitatea de suprafaţă creează un microclimat favorabil unor boli
deosebit de grave, cum ar fi manele, făinările, ruginile, fuzariozele ş.a.
11. Irigarea culturilor
Este o măsură agrofitotehnică ce creează un microclimat favorabil creşterii şi dezvoltării plantelor sau
unor boli – mane, făinări. În aceste cazuri, se recomandă să se stabilească regimul de udare în
concordanţă cu fenofaza plantelor şi sensibilitatea acestora la boli.
12. Lucrările de întreţinere a culturilor
Culturile îngrijite, adică prăşite, plivite, copilite, asigură o bună ventilaţie şi lumină deci condiţii mai
puţin favorabile pentru diferiţi agenţi fitopatogeni (de exemplu mana şi făinarea viţei de vie, mana
cartofului ş.a.).
13. Recoltarea, transportul şi depozitarea corespunzătoare a materialului semincer
Deşi au o aplicabilitate mai redusă, au avantajul simplităţii şi eficacităţii. Nu sunt poluante, păstrându-
şi valoarea în protecţia integrată.
Agenţii fizici folosiţi în combaterea patogenilor sunt:
- căldura, - lumina, - iradierea, - electricitatea.
B. Măsurile fizico-mecanice
 Termoterapia reprezintă o metodă de combatere folosită de multă vreme. Cu ajutorul focului se distrug
resturile de plante bolnave. Prin căldură se dezinfectează solul din sere şi răsadniţe. Prin tratamente
termice se pot combate unii patogeni existenţi în interiorul seminţelor. Se folosesc mai des aceste metode
în devirozarea materialului săditor pomicol şi viticol.
Helioterapia presupune folosirea luminii solare pentru combaterea unor patogeni, în special a celor
care se transmit prin sămânţă. De ex. prin expunerea la soare timp de 20-30 de ore a seminţelor infectate
de bacterioză sau antracnoză, se combat aceste boli.
Radioterapia reprezintă un domeniu mai nou şi de perspectivă în fitopatologie. S-a demonstrat
experimental că diferite radiaţii (beta, gamma, X, infraroşii, UV) sunt eficace în combaterea unor boli la
plante.
C. Măsuri chimice (chimioterapia)
Reprezintă un element de bază în combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor plantelor cultivate. Ca
şi celelalte metode, are un caracter preventiv. Majoritatea produselor fitosanitare sunt mai mult sau mai
puţin nocive, acţionând asupra florei şi faunei utile, ducând la apariţia de rase de patogeni rezistenţi şi
poluând solul şi apa.
Caracteristicile produselor de uz fitosanitar au fost prezentate la laborator.
D. Măsuri biologice (bioterapia)
Folosirea microorganismelor antagoniste
În natură, unele microorganisme favorizează dezvoltarea altora, formând asociaţii sinergice ce le
permite coevoluţia în sistem, în timp ce altele se exclud, fiind antagoniste.
Acţiunea antagonistă se realizează cu ajutorul unor metaboliţi (antibiotice şi fitoalexine) cu care aceste
microorganisme îşi asigură succesul în concurenţă.
Fenomenul de antagonism este mai frecvent în sol, unde influenţează dezvoltarea unor ciuperci
fitopatogene periculoase ca Fusarium sp., Pythium sp. Cu ajutorul metaboliţilor secretaţi de ciuperca
saprofită Trichoderma viride s-au obţinut rezultate bune în combaterea biologică a ciupercilor parazite din
rizosfera de seră a plantelor legumicole.
Folosirea hiperparaziţilor
În natură, multe ciuperci fitopatogene au fost găsite parazitate de alte ciuperci (micoparazitism), de
virusuri sau de către bacterii; fenomenul a fost observat la bacteriile fitopatogene parazitate de
bacteriofagi (bacteriofagia).
Hiperparaziţii, având o virulenţă puternică, inhibă dezvoltarea, înmulţirea şi răspândirea
fitopatogenilor pe seama cărora se dezvoltă.
Micoparazitismul natural sau artificial a fost constatat sau experimentat în culturile de plante atacate
de diferite ciuperci care provoacă făinări. Aceste ciuperci sunt parazitate de ciuperca Cicinnobolus cesatii.
Dintre metodele de aplicare a hiperparazitismului amintim: stropirea cu suspensii de spori sau micelii,
prăfuirea cu culturi miceliene uscate, prin inoculare etc.
Bacteriofagia – o serie de boli ale plantelor produse de bacterii sunt combătute cu ajutorul
bacteriofagilor sau fagilor care au proprietatea de a liza aceste bacterii.
Folosirea tulpinilor şi raselor avirulente şi hipovirulente
Există numeroase exemple, când, prin inocularea plantelor cu tulpini sau rase avirulente sau cu
virulenţă atenuată (hipovirulenţă), s-a indus rezistenţa la formele virulente ale aceluiaşi patogen faţă de
alţi fitopatogeni. De ex., bacteriile avirulente din rasa fiziologică 12 Arr de Agrobacterium tumefaciens
inhibă formarea tumorilor cancerose – forma virulentă, la viţa de vie.
Folosirea antibioticelor şi fitoncidelor
 Antibioticele, produse de metabolism ale unor bacterii şi ciuperci, au fost experimentate cu succes în
combaterea bolilor plantelor încă din anul 1948. Din cauza costului ridicat, utilizarea lor nu a depăşit faza
de experiment în laborator sau sere. Modul de aplicare a antibioticelor produse de bacterii şi ciuperci –
bacterine şi micoine, constă în tratarea seminţelor, stropirea plantelor, ungerea tulpinilor cu pastă sau
introducerea lor în sol.
Fitoncidele sunt substanţe volatile cu acţiune bacteriostatică, bactericidă, fungistatică sau fungicidă,
produse de unele plante superioare (ceapă, usturoi, hrean, nuc, hamei, pin s.a)
Măsuri de carantină şi legislaţie fitosanitară
Carantina fitosanitară are drept scop prevenirea răspândirii unor agenţi fitopatogeni, a unor dăunători
sau buruieni periculoase dintr-o zonă, ţară, continent în altele. În acest sens, ţările interesate, inclusiv
România, au instituit regimul de carantină fitosanitară.
Carantina fitosanitară reprezintă sistemul de măsuri care se iau fie pentru împiedicarea introducerii
„obiectelor de carantină” adică agenţilor fitopatogeni, a dăunătorilor şi seminţelor de buruieni în carantină
în ţară (carantina externă), fie pentru oprirea extinderii în interiorul ţării a acestora (carantina internă).
Carantina internă limitează şi lichidează patogenii de carantină, existenţi deja în anumite zone ale ţării,
cu scopul de a împiedica răspândirea acestora în zone încă necontaminate.
În acest sens, Inspectoratele teritoriale de carantină, pentru grupe de judeţe, sau alte forme de
organizare efectuează controlul fitosanitar al culturilor de câmp, livezi de pomi, plantaţii de viţă de vie, şi
în unităţi agricole implicate în producerea materialului semincer. Prin această acţiune se identifică agenţii
fitopatogeni, se stabilesc frecvenţa şi intensitatea atacului, cât şi arealul de răspândire. Pe baza datelor
înregistrate se reglementează combaterea acestor patogeni, de către Inspectoratul judeţean de protecţie a
plantelor, zonele de cultură a plantelor atacate şi transportul produselor vegetale dintr-o zonă în alta.
Carantina externă preîntâmpină pătrunderea în ţară a patogenilor periculoşi care nu există aici. Dacă la
controlul fitosanitar efectuat în punctele vamale terestre, aeriene, fluviale şi maritime sunt identificaţi
agenţi fitopatogeni de carantină, atunci materialul vegetal se returnează, gazează, refrigerează sau se
distruge prin ardere.
Atât la export, import, cât şi la tranzit, toate produsele vegetale trebuie să fie însoţite de certificate
fitosanitare, care să ateste originea produsului şi starea lui de sănătate, adică „liber de patogeni”.