LICEUL TEHNOLOGIC „IOAN BOJOR”

POSTLICEALĂ PROTECȚIA PLANTELOR

ANUL I

FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ

ACȚIUNEA PARAZITARĂ
= REFERAT =

Disciplina: Elemente de fitopatologie generală

Profesor: Dan Daniela
Elev: Man Marius-Ioan
CUPRINS

1. INTRODUCERE............................................................................................................................................2
2. FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ ACȚIUNEA PARAZITARĂ............................................................................3
2.1 Transmiterea virusurilor fitopatogene de la o perioadă de vegetație la alta..................................3
2.2 Transmiterea virusurilor de la o plantă la alta................................................................................3
2.3 Răspândirea virusurilor în plantele infectate..................................................................................4
2.3.1 Răspândirea directă...........................................................................................................................4
2.3.2 Răspândirea indirectă (pasivă)...........................................................................................................5
3. SIMPTOMOLOGIA BOLII VIROTICE..............................................................................................................7
4. BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................................9

1
 1. INTRODUCERE

Cunoașterea modului de diseminare (ră spâ ndire) a patogenilor atâ t în cursul perioadei
de vegetație câ t și de la un an la altul prezintă o importanță deosebită pentru elaborarea celor
mai adecvate mă suri de prevenire și combatere a lor.
În natură diseminarea (ră spâ ndirea) agenților fitopatogeni se poate realiza pe mai multe
că i, care pot fi directe sau indirecte.

2
 2. FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ ACȚIUNEA PARAZITARĂ

2.1 Transmiterea virusurilor fitopatogene de la o perioadă de vegetație la alta

este posibilă prin intermediul unor “rezervoare” în care virusurile rezistă și care servesc apoi
ca sursă de infecție primară . Principalele surse de infecție sunt urmă toarele:

 Organe vegetative de înmulțire care provin de la plante virozate (bulbi, tuberobulbi,

stoloni, butași, drajoni, altoi ş.a.) de regulă sunt infectate de virus, din această cauză au o
mare importanță în transmitere.
 Sămânța. Unele virusuri rezistă peste iarnă la exteriorul sau interiorul seminței. În
cazul în care virusul aderă la suprafața seminței, pă trunderea în plantă are loc în timpul
germină rii, prin leziunile care se formează cu această ocazie. Unele virusuri se
localizează în interiorul seminței, în endosperm sau în embrion. În endosperm
virusurile ajung prin hilul semințelor, iar embrionul este infectat în timpul fecundației.
Semințele virozate vor da naștere la plante infectate sistemic cu virusuri.
 Plantele perene cultivate (pomii, arbuștii fructiferi, arbuștii ornamentali) sau plantele
spontane infectate de virusuri sunt surse importante ale infecțiilor primare.
 Artropode și nematozi. Unele virusuri își pă strează infecțiozitatea timp îndelungat în
corpul antropodelor sau al nematozilor, astfel încâ t aceste animale pot servi ca sursă de
infecție primară .
 Zoosporii unor ciuperci (ex. Synchytrium endobioticum la cartof).
 Solul. Virusurile nu rezistă în sol, totuși solul poate constitui sursă de infecție primară
dacă conține resturi de plante infectate sau nematozi, artropode infectate.

2.2 Transmiterea virusurilor de la o plantă la alta are loc numai dacă planta gazdă
nouă prezintă leziuni. In țesuturile infectate ale plantelor virusurile nu pot pă trunde.
Transmiterea se realizează prin mai multe că i: pe cale mecanică , prin altoire, prin vectori
animali, prin polen, ciuperci, bacterii, cuscută ş.a. Există virusuri pentru care este
caracteristic un anumit mod de transmitere, altele se transmit pe mai multe că i:

 Transmiterea pe cale mecanică. Prin transmiterea mecanică înțelegem transmiterea

virusului aflat în sucul plantelor infectate, care ajunge în planta să nă toasă prin leziuni
mici. Dacă leziunea este prea mare, astfel încâ t în jurul ei se produce necrozarea
țesutului, nu va avea loc infecția. Leziuni mici se produc adesea în urma atingerii sau
lovirii unor organe ale plantelor de altele, fiind mișcate de vâ nt sau de om, cu ocazia
lucră rilor de îngrijire. In tehnica de diagnosticare sau de cercetare a virusurilor acest
mod de transmitere se folosește foarte frecvent.
 Transmiterea prin altoire. In principiu, oricare virus poate fi transmis prin altoire, cu
condiția ca altoiul și portaltoiul să fie compatibili.

3
  Transmiterea prin vectori. Organismele vii, care pot prelua și apoi pot transmite
virusuri, se numesc vectori. Aceștia pot fi animale, plante superioare, ciuperci. Cei mai
importanți vectori animali ai virusurilor sunt insectele cu aparatul bucal pentru înțepat
și supt. Dintre acestea, rolul cel mai important îl au afidele. De o importantă mai mică
este transmiterea prin cicade, aleuroide, coccide, diptere, coleoptere, lepidoptere, tripşi
etc. Nematozii, melcii, acarienii, de asemenea pot transmite virusurile de la o plantă la
alta. Afidele pot transmite circa 60% din totalul virusurilor fitopatogene cunoscute.
Virusurile pot fi transmise de o singură sau de câ teva specii de vectori, sau unele de un
numă r mare de specii. Astfel, virusul mozaicului castraveților poate fi transmis de circa 60 de
specii de afide.
Contaminarea vectorilor cu virusuri se realizează pe mai multe că i, iar transmiterea
virusurilor la alte plante, de că tre vector, este de asemenea de mai multe feluri. Unele virusuri
aderă la suprafața aparatului bucal al vectorului, câ nd acesta se hră nește pe o plantă bolnavă și
este imediat transmis altei plante cu care ajunge în contact aparatul bucal al vectorului. Aceste
virusuri se numesc nepersistente. In cazul altor virusuri, particulele virale ajung în corpul
vectorului, fiind transmise mult timp altor plante; aceste virusuri se numesc virusuri
persistente.
Virusurile își pot pă stra infecțiozitatea în corpul vectorului un timp mai redus (de la
câ teva minute pâ nă la câ teva ore) fiind v. necirculante care se localizează la nivelul aparatului
bucla sau un timp mai îndelungat (pâ nă câ nd ră mâ ne în viață vectorul) fiind v. circulante, care
intră în aparatul digestiv și circulator .

2.3 Răspândirea virusurilor în plantele infectate. După ce ajunge în celula gazdă ,

virusul stabilește un contact intim cu elementele celulei, inițiind anumite procese biochimice,
care diferă în mod esențial de procesele biochimice ale celulei neinfectate. Acidul nucleic se
separă de fracția proteică și obligă celula gazdă să -și modifice metabolismul propriu și să
sintetizeze proteine necesare capsomerelor virusului. Astfel, virusul se multiplică în interiorul
celulei gazdă , formâ ndu-se în scurt timp un numă r mare duplicate. Virusurile multiplicate se
ră spâ ndesc apoi în plantă .
În parenchim, dintr-o celulă în alta, virusul trece prin plasmodesme. Viteza de
translocare a virusurilor în acest țesut este mică , de maximum 2 mm la 24 ore. In numeroase
cazuri, în urma necroză rii celulelor infectate, virusurile se localizează în parenchim și, ca
urmare, infecția se manifestă prin simptome locale. Alte specii, din parenchim ajung în
nervurile frunzelor și, printr-o translocare rapidă în floem, în decurs de câ teva zile, produc
infectarea sistemică a întregii plante. Viteza de translocare a virusurilor în floem este rapidă ,
de exemplu, VMC în planta de tomate se ră spâ ndește prin floem cu o viteză de 8 cm/oră . Unele
virusuri se ră spâ ndesc și prin xilem.

2.3.1 Răspândirea directă (nemijlocită ) de la o generație la alta a plantei gazdă sau în

cadrul aceleiași generații de la un individ la altul se poate realiza prin organele de înmulțire
generativă (semințe) sau de înmulțire vegetativă (bulbi, tuberculi, rizomi, butași, altoi,
portaltoi, ră dă cini, marcote) ale acesteia.
În organele menționate agentul fitopatogen se poate gă si sub formă de aparat
vegetativ, miceliu de rezistență sau sub formă sporiferă .

4
 Răspândirea directă germinativă (prin să mâ nță ) numită și ră spâ ndire spermochoră la
râ ndul ei este de două feluri: exogenă și endogenă.

Răspândirea germinativă exogenă se referă la acei agenți fitopatogeni care aderă la

exteriorul semințelor, puieților sau a altor organe ale plantelor care servesc pentru înmulțirea
germinativă a acestora, infectâ nd noua plantă în cursul germină rii seminței sau în primele faze
de dezvoltare a tinerei plante. Pe această cale se înmulțesc numeroase specii de ciuperci, unele
bacterii și foarte puține virusuri. Dintre speciile de ciuperci care se transmit în acest mod
menționă m: Synchitrium endobioticum (ai că rui akinetosporangi aderă la suprafața tuberculilor
de cartof); Ustilago nuda, Ustilago hordei, Ustilago tritici ai că ror clamidospori aderă la
suprafața boabelor de cereale să nă toase, ajung odată cu ele în sol în timpul semă natului și
produc infecția germinativă .

Răspândirea germinativă endogenă este proprie acelor agenți fitopatogeni care atacă
planta gazdă , pă trund și infectează semințele acestora din embrionul că rora se vor dezvolta
plante bolnave.
În acest mod se transmit îndeosebi virusurile dar și numeroase specii de bacterii și
ciuperci fitopatogene.
Dintre virusurile care se transmit astfel amintim: virusul mozaicului comun al fasolei,
virusul mozaicului comun al mază rii, virusul mozaicului nervurilor la mază re, virusul
mozaicului castraveților, al mozaicului pepenelui galben, virusul mozaicului salatei, al pă tă rii
inelare a cireșului, al îngă lbenirii virotice a prunului. În semințele infectate ale plantelor gazdă
amintite virusul se gă sește în embrionul sau tegumentul acestora.
Dintre bacteriile care se transmit în acest mod amintim pe cele care produc: arsura
bacteriană a fasolei, ofilirea bacteriană a tomatelor, nervațiunea neagră a frunzelor de
crucifere, pă tarea unghiulară a frunzelor de castraveți, etc.
Dintre ciuperci amintim pe Ustilago tritici și Ustilago nuda ai că ror clamidospori pot
ajunge în spice în perioada înfloritului, unde germinează , iar hifele ciupercilor ajung apoi în
ovar. Pe mă sură ce embrionul se dezvoltă el este invadat de miceliul care la maturitatea
bobului intră în repaus vegetativ. În anul urmă tor din boabele infectate vor ieși plante bolnave
a că ror spice vor fi tă ciunate.
Tot ră spâ ndire directă a unor virusuri, bacterii și ciuperci fitopatogene se realizează cu
ocazia înmulțirii plantelor pe cale vegetativă prin tuberculi, bulbi, butași, altoi, portaltoi. Astfel,
pe această cale se ră spâ ndesc o serie de virusuri (cum ar fi cele care produc mozaicul și
ră sucirea frunzelor de cartof, boala dungilor galbene la ceapă , plum-pox-ul la prun, scurt-
nodarea viței de vie, etc.) de bacterii (cum ar fi cele care produc cancerul ră dă cinilor și
coletului pomilor fructiferi, arsura merilor și perilor, putrezirea morcovilor, râ ia cartofilor), de
ciuperci (cancerul cartofilor, mana cartofilor, mana cepei, etc.).

2.3.2 Răspândirea indirectă (pasivă) se realizează prin intermediul unor factori

mijlocitori dintre care menționă m : solul, apa, vâ ntul, animalele, omul, uneltele și mașinile
agricole, gunoiul de grajd.

Prin sol (ră spâ ndire pedochoră ) se ră spâ ndesc în general acei agenți fitopatogeni care
atacă organele subterane ale plantelor. Dintre acestea amintim virusurile : Vitis virus 1, Lactuca
virus 1, Solanum virus 1; bacteriile: Agrobacterium thumefaciens, Streptomyces scabies, Erwinia
carotovora, precum și ciupercile: Rosellinia necatrix, Plasmodiophora brasicae, Synchitrium
endobioticum.

Prin apă (ră spâ ndire hidrochoră ) se ră spâ ndesc pe distanțe mici (apa din pică turile de
ploaie și condens) sau pe distanțe mari (apa din torenți, canale de irigații, pâ râ uri, etc.)
5
numeroase specii de bacterii (Xanthomonas phaseoli, Erwinia amylovora) și ciuperci
(Phythophtora infestans, Claviceps purpurea, Sclerotinia sclerotinorum).

Prin vânt (ră spâ ndire anemochoră ) se ră spâ ndesc majoritatea agenților fitopatogeni (la
distanțe considerabile de sute de kilometri) cum ar fi ciupercile : Puccinia graminis,
Plasmopara viticola, Tilletia sp., Phythophtora infestans.
O serie de agenți patogeni se ră spâ ndesc atâ t prin apă câ t și prin vâ nt (ră spâ ndire
anemohidrochoră ). Acest mod de ră spâ ndire este propriu îndeosebi ciupercilor din familia
Peronosporaceae.

Prin animale (ră spâ ndire zoochoră ). Un rol important în ră spâ ndirea agenților patogeni
ai plantelor îl au și animalele cum ar fi : mamiferele, pă să rile, insectele, moluștele, acarieni,
nematozii, etc. Răspândirea zoochoră se poate realiza atâ t epizoochor câ t și endozoochor
respectiv atâ t prin intermediul suprafeței exterioare a animalelor câ t și prin intermediul
suprafeței interioare a acestora. Dintre patogenii care se ră spâ ndesc epizoochor menționă m
ciuperca Nygrospora oryzae care este transportată de molia cerealelor Sitotroga cerealella;
ciuperca Monilinia laxa care este transportată de la o plantă la alta de albine și viespi.

Endozoochor se ră spâ ndesc (prin afide, cicade, acarieni) virusurile, mycoplasmele

precum și unele bacterii și ciuperci fitopatogene.

Prin om (ră spâ ndire antropochoră ) ră spâ ndirea agenților patogeni se poate realiza în
mod direct și indirect.
Direct, omul ră spâ ndește agenții patogeni în timpul lucră rilor pe care le execută în
culturi, gră dini și livezi. În acest mod sunt ră spâ ndite îndeosebi virusurile cu ocazia execută rii
diferitelor lucră ri culturale cum sunt repicarea ră sadului, ciupitul și copilitul la tomate, tutun.
Astfel, oamenii atingâ nd plantele bolnave de mozaic, iau pe mâ inile, pe hainele și pe uneltele cu
care lucrează sucul infecțios al plantelor, care conține virusul mozaicului tutunului și-l transmit
plantelor să nă toase în momentul câ nd vin în contact cu acestea.
În numeroase cazuri însă , omul intervine indirect în diseminarea agenților fitopatogeni,
fie prin transportul de produse vegetale în cadrul comerțului dintre ță rile aceluiași continent
sau din continente diferite, fie prin introducerea de noi plante dintr-o regiune în alta . În acest
mod au fost ră spâ ndite din America în Europa ciupercile Plasmopara viticola, Uncinula necator,
Phythophtora infectans, Sphaerotheca mors-uvae, etc.
De o mai mică importanță , deoarece se întâ lnește mai rar este și ră spâ ndirea agenților
patogeni prin anthofitele parazite cunoscută sub numele de ră spâ ndire phitochoră. Astfel
Cuscuta dezvoltâ ndu-se pe plante virozate poate transmite infecția virală unor plante
să nă toase pe care le atacă ulterior.

Prin gunoiul de grajd. În ră spâ ndirea unor agenți patogeni, un rol important îl joacă
gunoiul de grajd, care provine de la animale hră nite cu plante bolnave. Astfel prin gunoiul de
grajd este infectat solul cu akinetosporangii de Synchitrium endobioticum sau cu clamidospori
de Ustilago maydis.
Viteza de ră spâ ndire a agenților patogeni diferă de la un grup la altul sau chiar de la o
specie la alta. Cea mai mare viteză de ră spâ ndire o au agenții patogeni diseminați prin vâ nt.
Din cele menționate reiese că , în general agenților fitopatogeni le sunt caracteristice mai
multe moduri de diseminare și transmitere.

6
 3. SIMPTOMOLOGIA BOLII VIROTICE

In urma pă trunderii în plante, virusurile produc modificarea metabolismului normal al

gazdei și se înregistrează transformă ri radicale în morfologia, anatomia și fiziologia plantei
infectate. Simptomele dezvoltate de virusuri sunt:
Simptome foliare. Sunt foarte diverse și se manifestă prin decolorarea, necrozarea,
deformarea sau reducerea limbului foliar.
 Cloroza. Se manifestă prin îngă lbenirea mai mult sau mai puțin pronunțată și uniformă
a suprafeței limbului și este caracteristică virozelor ce afectează sistemul vascular.
 Mozaic. Este un simptom ce se caracterizează prin apariția pe suprafața limbului a unor
pete de decolorare de formă și mă rime variabilă .
 Pătări inelare. Sunt caracteristice unui grup destul de numeros de virusuri ce atacă
plante lemnoase și ierboase și se manifestă sub formă de pete clorotice sau necrotice de
formă circulară .
 Deviația de la morfologia normală a frunzelor. Se manifestă foarte diferit, în funcție
de tulpina de virus, planta-gazdă , condițiile climatice și alți factori. Frunzele prezintă
uneori reducerea și îngă lbenirea limbului (frunzele de ferigă la tomate cauzate de
virusul mozaicului castraveților), încrețire, încovoiere, ră sucire sau apariția de forme “în
evantai”. Pe frunze apar, în unele cazuri, enaţiuni sub formă de excrescențe pe nervuri
sau între nervuri sau epinastii (încovoierea limbului că tre baza peţiolului).
Simptome tulpinale – cele mai frecvente sunt nanismul sau piticirea. Este forma cea mai
frecventă apă rută la numeroase plante atacate de virusuri și constă în reducerea ritmului de
creștere și scurtarea internodurilor. Plantele apar mai scurte, cu ramuri cu nodurile apropiate
sau cu frunze grupate “în rozetă ”.
Simptome florale - apar sub formă de pete pe petale sau pe perigon, la lalelele virozate.
Simptome pe fructe - se manifestă sub formă de pete inelare (”plum-pox”-ul la cais şi prun)
sau sub formă de pete rugoase (mozaicul la castraveți) sau de pietrificare a fructelor la pă r, în
urma atacului de stony - pitt. La fructele de piersic bolnave de negeire (“peach wart”) apar
excrescențe ce duc la alterarea aspectului normal al piersicilor şi, deci, la scă derea valorii
estetice şi comerciale a acestora.
Simptome la sistemul radicular - sunt mai puțin cunoscute şi se manifestă prin “necrozarea”
şi distrugerea ră dă cinilor, care au ca efect veștejirea plantelor. alteori, ră dă cinile au dimensiuni
reduse sau pot fi stimulate în creștere şi devin mult mai dese decâ t la plantele normale.
Lipsa simptomelor - există unele virusuri “latente” care nu produc simptome aparente.
Plantele care nu manifestă simptome vizibile se numesc “purtă toare fă ră simptome” şi au fată
de virusurile respective o mare toleranță .

7
Mascarea simptomelor - este un fenomen deseori întâ lnit la unele plante atacate de virusuri
şi constă în dispariția temporară a simptomelor sub influenta condițiilor climatice şi în special
a temperaturii mai ridicate în timpul verii, ca în cazul “plum-pox”-ului.
Transformări citologice şi anatomice. Virusurile produc la plante anomalii de natură
anatomică şi citologică , cloroplastele sunt mai mici, mai puțin intens colorate şi pe frunze apare
aspectul de mozaic. Unele virusuri produc necroze la nivelul epidermei frunzei sau necroze şi
degenerarea floemului, scurgeri de gome, lignificarea defectuoasă a lemnului sau acumularea
hidraților de carbon în frunze.
Incluziuni celulare - sunt caracteristice unor virusuri şi apar în celulele plantelor infectate.
Incluziunile pot fi de 5-30 μ, deci se pot observa la microscopul optic după colorare, sunt
amorfe sau cristaline şi se pot forma în citoplasmă sau în interiorul nucleului.

8
4. BIBLIOGRAFIE

1. https://www.scribd.com/document/443413060/fitopatologie-generala
2. https://www.academia.edu/7875779/Fitipatologie_generala
3. Fitopatologie. Generala si speciala - Eugen Velichi – Editura universitară
4. https://www.scribd.com/document/384371752/Fitopatologie-generala