LICEUL TEHNOLOGIC „IOAN BOJOR”

POSTLICEALĂ PROTECȚIA PLANTELOR

ANUL I

RESURSELE NATURALE
= REFERAT =

Disciplina: Gestionarea și Protecția Mediului

Profesor: Țigu Cireșica
Elev: Man Marius-Ioan
CUPRINS

1. INTRODUCERE ........................................................................................................................................ 2
2. RESURSELE NATURALE ........................................................................................................................... 3
2.1 Caracteristici............................................................................................................................... 3
3. CLASIFICAREA RESURSELOR.................................................................................................................... 4
3.1 Resursele extraatmosferice......................................................................................................... 4
3.2 Resursele atmosferice ................................................................................................................ 4
3.3 Resursele litosferei ..................................................................................................................... 5
A. Resurse energetice: ........................................................................................................................ 5
B. Resurse metalurgice sau resursele de substanțe minerale utile ...................................................... 6
C. Resurse chimice sau resurse minerale nemetalifere........................................................................ 7
D. Rocile de construcție ...................................................................................................................... 7
3.4 Resursele hidrosferei .................................................................................................................. 7
A. Oceanul Planetar ............................................................................................................................... 7
B. Apele continentale: ............................................................................................................................ 8
3.5 Resursele biosferei ..................................................................................................................... 8
A. Resursele forestiere: .......................................................................................................................... 8
B. Fondul funciar și culturile agricole ...................................................................................................... 9
C. Resursele biotice marine: ................................................................................................................... 9
4. BIODIVERSITATEA..................................................................................................................................10
5. TIPURI DE BIODIVERSITATE ...................................................................................................................11
5.1 Conservarea "in situ" .................................................................................................................12
5.2 Conservarea "ex situ" ................................................................................................................14
6. BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................16

1
 1. INTRODUCERE

Economia lumii depinde de un flux neîntrerupt de resurse și materiale naturale, și anume

apă, culturi, lemn, metale, minereuri și vectori energetici, iar importurile furnizează o proporție
substanțială din aceste materiale. Aflată în creștere, această dependență ar putea reprezenta o
sursă de vulnerabilitate, având în vedere intensificarea concurenței mondiale pentru resurse
naturale.

În ultimii ani, conceptul de economie circulară și politicile conexe au abordat la scară

largă utilizarea resurselor, producția, consumul și deșeurile. Acest concept vizează închiderea
circuitului materialelor prin menținerea cât mai mult timp în economie a valorii produselor,
materialelor și resurselor. Astfel se reduc efectiv generarea de deșeuri și utilizarea de materii
prime, obținându-se în același timp o reducere a presiunilor asociate.

Utilizarea resurselor, precum și generarea și tratarea deșeurilor duc la presiuni

semnificative asupra mediului în etapele de extracție, producție, utilizare și la sfârșitul ciclului
de viață. Ca atare, printre obiectivele politicii de mediu se numără reducerea cantității de
materiale utilizate în economie, utilizarea mai eficientă a resurselor, reducerea generării de
deșeuri și transformarea deșeurilor în resurse.

În ultimul deceniu, utilizarea resurselor în Europa a scăzut. Acest lucru este legat în mare
măsură de tendințele de creștere economică și de schimbările structurale din economie, apărute
în urma crizei financiare. În prezent, utilizarea resurselor și utilizarea eficientă a resurselor
variază foarte mult de la o țară la alta și unele din presiunile aferente au loc în afara granițelor
Europei, din cauza comerțului mondial.

În ultimii ani, accentul s-a pus pe securitatea aprovizionării cu materii prime critice. Acum
însă, un aspect esențial al economiei circulare este evitarea generării de deșeuri și gestionarea
deșeurilor.

Europa continuă să genereze o cantitate mare de deșeuri, deși tendințele privind

generarea de deșeuri sunt destul de stabile, iar tendința este ca generarea de deșeuri să se
disocieze de dezvoltarea economică. În același timp, deșeurile sunt percepute din ce în ce mai
mult ca o resursă valoroasă pentru economia europeană. Ponderea deșeurilor reciclate crește
încet, iar cantitatea de deșeuri care ajung în depozitele de deșeuri este în scădere. Cu toate
acestea, diferențele de performanță între țări sunt încă mari.

2
 2. RESURSELE NATURALE

Resursele naturale sunt mijloacele, puse la dispoziția oamenilor de mediul natural, pe

care aceștia le pot utiliza în realizarea unor activități economice. Acestea includ toate produsele
de animale, plante, minerale, aer, temperaturi, vânturi etc. Resursele naturale sunt generate de
natura însăși și apar liber, fără intervenția umană. Cu toate acestea, fără o planificare și o utilizare
adecvată, unele dintre aceste bogății pot tinde să dispară.
Geografia resurselor naturale se ocupă cu repartiția spațială a principalelor categorii de
resurse. O oarecare atenție este dată raportului dintre resurse și tipul de substrat geologic pe
care sau în care se află situate.
Termenul ”resursă” este un element material sau abstract care este utilizat pentru
îndeplinirea unei nevoi umane sau pentru dezvoltarea unor procese economice. Resursele pot fi
naturale, umane și derivate.
În interiorul litosferei se găsește o mare varietate de resurse naturale cu o valoare
economică importantă. Acestea sunt oferite omului de către mediul natural în formă simplă sau
combinații ale materiei existentă în natură și care pot fi utile societății omenești.
Resursele naturale ale Pământului înfățișează un ansamblu de posibilități pe care planeta
și mediul înconjurător le pun dispoziția oamenilor.
În vechile perioade istorice, aceste resurse au fost utilizate la o scară mult mai redusă, dar
odată cu revoluția industrială a început exploatarea unei cantități tot mai mari de resurse în
circuitele economice, proces care continuă și în zilele noastre.
Unele dintre aceste resurse sunt epuizabile, iar de aceea se adaugă termenul de ”rezerve”,
care se utilizează acelor substanțe utile omului, pentru care s-a făcut o măsurare sau estimare,
și care pot fi extrase în condiții de rentabilitate economică. O parte din totalul resurselor de
materii prime ale planetei sunt identificate, iar celelalte au un caracter ipotetic, iar gradul lor de
exploatare depinde de nivelul eficienței economice.
2.1 Caracteristici

Resursele naturale prezintă câteva caracteristici:

• regenerabile (care se refac prin anumite circuite naturale în perioade scurte de timp)
sau neregenerabile (care nu se refac, sau se refac în perioade foarte lungi de timp, la
scară geologică);
• după poziționarea lor în geosfere există resurse extraatmosferice, atmosferice,
litosferice și biosferice;
• după modul de folosire pot fi: energetice, materii prime sau resurse agroalimentare;
• transportabile (substanțele minerale, lemnul, materiile prime) sau netransportabile
(energia valurilor sau a mareelor);
• inepuizabile (energia solară, vântul) sau epuizabile (petrolul, gazele);
• după poziționarea în mediul geografic pot fi: resurse ale subsolului sau resurse ale
solului.

3
 3. CLASIFICAREA RESURSELOR

3.1 Resursele extraatmosferice

Pământul primește doar o parte infimă din energia emisă de Soare, care, dacă ar putea fi
captată în mod eficient ar fi mai mult decât suficientă raportată la consumul energetic al
societății.

Cantitatea energiei solare este repartizată în mod inegal pe suprafața Terrei datorită
formei Pământului, care face ca unghiul de incidență al razelor provenite de la Soare să se reducă
continuu de la Ecuator către poli, și datorită repartiției inegale a nebulozității. Regiunile cu cele
mai favorabile condiții pentru captarea energiei solare sunt cele de la latitudini mici și cu
nebulozitate redusă (Africa de Nord, Asia de Sud – Vest, Asia Centrală, Europa Sudică, Australia
Centrală și de Sud – Vest).

Energia solară are avantajul de a fi inepuizabilă, abundentă în toate variantele de

utilizare, având un cost neglijabil în forma brută și cel mai important, este nepoluantă. În viitor,
aceste aspecte fiind importante pentru valorificarea ei.

Energia solară, prin conversia ei într-o altă formă de energie prin diferite metode, poate
fi utilizată de om, astfel:

• bioconversia: transformarea naturală a energiei solare în biomasă (are la bază procesul

de fotosinteză a substanțelor organice în plantele verzi);
• conversia energiei solare în energie termină: se execută cu ajutorul panourilor solare;
• conversia energiei solare în energie electrică (fotovoltaică): se realizează prin
intermediul instalațiilor cu baterii fotoelectrice pe bază de siliciu.

Numărul redus de instalații de captare și conversie a energiei solare se datorează

densității slabe a fluxului energetic, intermitenței datorate de alternanța dintre zi și noapte,
nebulozității, prețului ridicat al instalațiilor. Energia electrică produsă de captarea și conversia
energiei solare nu acoperă mai mult de 2% din consumul energiei statelor dezvoltate industrial.

Celelalte resurse extraatmosferice sunt: vântul solar, anumite minerale situate pe

asteroizi sau pe alte planete care pe viitor vor putea fi exploatate și utilizate

3.2 Resursele atmosferice

Atmosfera reprezintă un domeniu inepuizabil al resurselor necesare existenței omului.

Începe să se vorbească din ce în ce mai mult despre resursele climatice ca și cum ar fi

resurse secundare, iar potențialul climatic este favorabil pentru anumite teritorii.

Resursele și condițiile climatice sunt favorabile pentru anumite plante, ceea ce a dus la
formarea termenului de resurse agroclimatice (radiația solară, lumina, umezeala), resurse
bioclimatice (pentru scopuri terapeutice). În vederea găsirii optimului climatic s-a introdus
noțiunea de climatizare, pentru găsirea unui mediu favorabil în ceea ce privește căldura, lumina,
aerisirea și protecția împotriva condițiilor meteorologice nefavorabile.

4
După modul de folosință, resursele climatice se pot clasifica astfel:

• resurse energetice: curenții de aer (energia eoliană);

• resurse de materii prime: diverse elemente componente ale naturii.

Energia eoliană este rezultatul încălzirii neuniforme a atmosferei (diferența de potențial

termic și de presiune din troposferă). Cantitatea de energie electrică este direct proporțională
cu cât curentul de aer (vântul) are o viteză mai mare. Centralele electrice eoliene pot funcționa
în zonele în care viteza medie anuală a vântului depășește 5 m/s.

Oxigenul este un element indispensabil vieții. El asigură procesele de respirație și de

sinteză organică, facilitează procesele de arderi, putrezire și descompunere. În combinația sa cu
alte elemente se obțin oxizi, care devin surse materiale și energetice pentru om și nu numai. De
exemplu, în decursul unei zile (24 de ore) un om adult consumă 600 litri de oxigen.

Deși se află în cantități mici în atmosferă, dioxidul de carbon are o mare importanță
pentru viața plantelor, fiind materia primă minerală de bază fotosinteză și chimiosinteză.

Resursele extraatmosferice și atmosferice se împart în:

• resurse permanente:
o energia solară;
o vânt;
o maree;
o hidro.
• resurse nepermanente:
o energia fosilă;
o minereuri;
o roci și minerale (argilă, nisip, fosfați).
• resurse potențial reciclabile (regenerabile):
o aer;
o apă;
o sol;
o bios.

3.3 Resursele litosferei

În această geosferă se găsesc cele mai importante resurse de substanțe minerale care stau
la baza evoluției și dezvoltării industriei. Litosfera reprezintă suportul învelișului de sol al
Pământului, asigurând în mod direct principalele surse de existență ale omului.

După importanța și particularitățile lor economice, aceste resurse se grupează astfel:

A. Resurse energetice:

• Combustibili fosili:

o cărbunele: Cărbunii sunt o resursă neregenerabilă, ce asigură rezerve pe timp de 200-

300 de ani. Repartiția lor geografică este foarte bogată în emisfera nordică, unde
condițiile climatice, tectonice și vegetația specifică (ferigi arborescente) au favorizat
5
 acumularea unor mari cantități de cărbune. Cărbunii se diferențiază după compoziție și
puterea calorică (este dată de procentul de carbon din compoziția acestuia). Valoarea
unui zăcământ depinde de: tipul de cărbune, adâncimea la care se află, grosimea
straturilor, tectonica bazinului, accesibilitatea în teritoriu, posibilitatea asigurării forței
de muncă. După epuizarea petrolului și a gazelor naturale rămâne resursa energetică de
bază.
o petrolul: Este o resursă neregenerabilă, utilizată în termoenergie, petrochimie și în
obținerea combustibililor. Cea mai mare parte din rezervele de petrol sunt cantonate în
zona platformelor continentale (rezerve off-shore) și se găsesc în apele continentale ale
acestor platforme.
o gazele naturale: Este o resursă neregenerabilă, utilizată în termoenergie, petrochimie și
în obținerea combustibililor. După compoziția chimică pot fi clasificate în gaz metan și
gaz de sondă, care pot fi cantonate în scoarța terestră în zăcăminte singulare sau asociate
cu rezervele de petrol.
o șisturile bituminoase.
o substanțele radioactive:

• uraniu: este folosit în atomo-centrale, care produc 18% din totalul

mondial de energie electrică;
• toriu;
• plutoniu.

o energia geotermală: se manifestă prin căldura din interiorul Pământului, care urcă la
suprafața scoarței terestre în zonele de rift (Islanda) sau în zonele de ciocnire a plăcilor
tectonice.

Principala problemă a resurselor energetice este că, în timp, se va ajunge la epuizarea

acestora. Aceste resurse nu se pot regenera și sunt rezultatul unor lungi procese geologice. Cea
mai importantă problemă a acestor resurse o reprezintă utilizarea lor rațională și înlocuirea în
timp a acestora cu alt tip de resurse, deoarece în deceniul 8 al secolului XX, în timpul crizei
petrolului s-a spus că petrolul și gazele naturale vor fi epuizate în câteva decenii, iar cărbunii în
cel mult 200-300 de ani.

B. Resurse metalurgice sau resursele de substanțe minerale utile:

• minereurile feroase:
o fierul: reprezintă cea mai importantă resursă pentru siderurgie. Rezervele de
minereuri de fier sunt cantonate în vechile scuturi continentale, iar mai mult de
jumătate dintre ele sunt amplasate în spațiul continentului european.
o mangan;
o crom și nichel.

• minereurile neferoase: sunt o resursă neregenerabilă, cu o foarte mare utilizare în

industria electronică și cea a comunicațiilor.
o bauxită (din acest minereu se face aluminiu): aluminul și aliajele sale au o foarte
mare răspândire în economie, datorită proprietăților sale (conductibilitate,
densitate mică, maleabilitate, rezistență și netoxicitate);
o plumb și zinc;
o cupru: poate fi găsit în stare pură sau în combinație cu alte metale sau nemetale;
o mercur;
o zinc;
o cositor.
6
 • metale prețioase:
o aur: în natură, poate fi găsit atât în stare pură, cât și în compoziția altor minereuri
complexe. Din cauză că unele state nu comunică volumul total de rezerve, este
greu de precizat câte rezerve și care e producția mondială de aur. Aurul este folosit
în industria electronică, în tehnica medicală și aerospațială, în confecționarea
bijuteriilor și este foarte des folosit ca etalon monetar;
o argint: se găsește în compoziția zăcămintelor complexe și foarte rar în stare pură.
Are o foarte mare utilizare în instrumentele medicale, în tehnica fotografică, în
confecționarea bijuteriilor, la fabricarea oglinzilor;
o platina: se găsește în compoziția zăcămintelor de aur și are aceeași repartiție
teritorială.

C. Resurse chimice sau resurse minerale nemetalifere: datorită dezvoltării

economice, aceste resurse au început să fie exploatate, fiind folosite ca materii
prime în variate tipuri ale industriei.

• sărurile de magneziu și potasiu: reprezintă cele mai importante zăcăminte pentru

industria îngrășămintelor chimice;
• sărurile de sodiu (sarea gemă / NaCl): principalele rezerve mondiale sunt cantonate în
scoarța terestră, cât și în apele Oceanului Planetar;
• sulf: este folosit pentru obținerea acidului sulfuric și se găsește în depozitele de natură
sedimentară;
• piritele;
• fosforitele și apatitele.

D. Rocile de construcție

• granit;
• marmură;
• calcare;
• argile (ceramică).

3.4 Resursele hidrosferei

Hidrosfera reprezintă unul dintre cele mai importante domenii ale resurselor naturale.
Dintre acestea, resursa naturala fundamentală este considerată apa. 96,5% din rezervele de apă
ale Terrei sunt cantonate în Oceanul Planetar, și doar restul de 3,5% în ape curgătoare, care dețin
un procent foarte mic din masa totală de apă dulce de pe Terra, fiind cele mai căutate resurse de
apa potabilă, fiind folosită în agricultură și industrie.

A. Oceanul Planetar este domeniul maritim al Pământului având anumite

caracteristici ca mediu de viață. Dintre resursele ce ni le oferă Oceanul Planetar,
amintim:

• energia mareelor: această resursă este inepuizabilă, dar principalul dezavantaj îl

reprezintă caracterul discontinuu, putând fii utilizată doar acolo unde diferența de nivel
dintre flux și reflux depășește 8 m (cel mai adesea fiind întâlnită în strâmtori și în golfuri).
• energia valurilor: această energie este condiționată de frecvența și intensitatea
valurilor, care pun în mișcare stratul de apă de la suprafața Oceanului Planetar.
• energia curenților marini: în prezent încă nu este exploatată.

7
 • energia termică a Oceanului Planetar: diferența de temperatură dintre straturile de
apă ale mărilor este convertită în energie mecanică, care mai apoi este transformată în
energie electrică.
• hidrogenul ca sursă de energie: datorită compoziției apei din Oceanul Planetar, acesta
este principala sursă de hidrogen pentru energia mondială, dar din cauze economice nu
este exploatat, chiar dacă din punct de vedere tehnologic este posibil.
• valorificarea substanțelor minerale, cantonate în Oceanul Plantar: aici se pot găsi
importante și variate surse de materii prime minerale, metalifere și nemetalifere.

B. Apele continentale:

• hidroenergia: potențialul hidroenergetic are o repartiție teritorială foarte inegală, ceea

ce face ca amenajările pentru un astfel de valorificare a apei să fie destul de costisitoare.
Deși potențialul hidroenergetic al multor fluvii de pe Pământ ar asigura o parte foarte
mare din necesarul energie electrice a omenirii, acesta are unele limite: este dificil de
amenajat, implică schimbări ale mediului (dispariția unor localități) și are costuri prea
mari;
• utilizarea apei în agricultură: în agricultură, apa îndeplinește multe funcții: intră în
elementele solului, plantelor, vehiculează materia și energia în sol. Pe terenurile agricole,
apa ajunge prin intermediul irigațiile, care, astăzi, sunt de mărimi foarte mari și moderne.;
• utilizarea apei în industrie: industria este cel de-al doilea cel mai mare consumator de
apă, după agricultură. În industrie, apa are rol în procesele tehnologice;
• alimentarea cu apă potabilă a centrelor populate: în acest caz de folosesc următoarele
surse de apă:
o ape subterane: freatice și de adâncime.
o lacuri naturale;
o lacurile de acumulare.

3.5 Resursele biosferei

Acestea se pot împărți în două categorii: domeniul continental și domeniul oceanic

Terenurile cu o productivitate biologică scăzută sunt reprezentate de pajiști, podișuri

înalte, suprafețe înghețate permanent sau temporar.

Resursele principale ale biosferei sunt: resursele forestiere, resursele fondului funciar,
culturile agricole și resursele biotice marine.

A. Resursele forestiere: astăzi, pădurile mai acoperă în jur de 30 – 34% din suprafața
uscatului, echivalentul a 44 mil. km 2 (aproximativ suprafața continentului asiatic). În vederea
obținerii unor terenuri destinate industriei, agriculturii și extinderii zonelor de locuit, omenirea
a distrus aproape jumătate din suprafața pădurilor.

În urma procesului de defrișări, nu la mult timp după, au apărut unele fenomene

nefavorabile vieții, precum: poluarea aerului, eroziunea solului, intensificarea inundațiilor,
aridizarea climei.

Cele două mari și importante funcții ale pădurii sunt: funcția economică și funcția geo
ecologică.

8
 În prezent, se impun o serie de măsuri precum: plantarea rațională, reîmpădurirea,
reconstrucția ecologică a zonelor defrișate, stoparea defrișărilor abuzive ș.a. Aceste măsuri se
iau deoarece actuala suprafață de pădure nu este capabilă să satisfacă cerințele omenirii.

B. Fondul funciar și culturile agricole

Noțiunii de fond funciar, îi mai este atribuit și termenul de pământ/teren, reprezentând

o categorie economică care cuprinde: terenurile cultivate, pădurile, pajiștile și fânețele. Într-un
sens mult mai lard, fondul funciar cuprinde și râurile, lacurile, bălțile și toate amenajările
construite de om în scopul utilizării terenului. Din totalul uscatului, în prezent, 4,9 miliarde de
hectare sunt terenuri agricole (terenuri arabile, pășuni și fânețe, fond forestier, și terenuri cu
altă destinație).

Culturile agricole dețin o suprafață de 11%, relativ destul de mică, din totalul uscatului,
acestea constituie principalele surse biotice de agroalimentație.

C. Resursele biotice marine: acestea cuprind fitoplanctonul și zooplanctonul.

Într-o valorificare mai mică decât cea a spațiilor continentale, printr-o varietate de plante
și animale, se află domeniul oceanic. Din domeniul vegetal al masei oceanice, în prezent se
exploatează algele.

9
 4. BIODIVERSITATEA

Biodiversitatea cuprinde varietatea genelor, a speciilor și a ecosistemelor care

constituie viața pe pământ. În prezent, suntem martorii unei pierderi constante a biodiversității
cu consecințe profunde pentru lumea naturală și pentru bunăstarea oamenilor. Cauzele
principale sunt schimbările care se produc în habitatul natural. Acestea au loc datorită
sistemelor de producție agricolă intensivă, construcțiilor, exploatării carierelor, exploatării
excesive a pădurilor, oceanelor, râurilor, lacurilor și solurilor, invaziilor de specii străine,
poluării și - tot mai mult - datorită schimbărilor climatice la nivel global.

Comunitățile biologice, dezvoltate in milioane de ani, au început sa fie distruse de

activitățile oamenilor. Un număr mare de specii suferă un declin rapid, unele fiind aproape de
punctul de unde începe extincția lor, ca rezultat al vânării excesive, distrugerii habitatelor,
atacului sălbatic al prădătorilor sau competitorilor introduși de către om. Principalul inamic al
biodiversității este sărăcia iar protecția acesteia trece, in mod obligatoriu,
prin ameliorarea bunăstării umanității și lupta împotriva subdezvoltării .

Diversitatea biologica este definita ca fiind abundenta de entități vii pe Pământ,

reprezentata de milioane de plante, animale și microorganisme, genele pe care acestea le conțin,
complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic.

Conservarea diversității biologice nu studiază doar specii și habitate, ci și eficacitatea

unor masuri active de protecție. Conservatoriștii includ în studiile lor și aspecte sociale,
economice, politice și etice. Conservatoriștii nu lucrează numai în plan științific, ci și în plan
politic și educațional, implicând oficialitățile locale, guvernamentale și comunitățile locale în
planurile de protecție.

Începând cu Conferința Națiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător de la

Stockholm din iunie 1972 se recunoaște, oficial și la nivel internațional, interdependența
dintre problemele sociale, tehnologice, economice și cele ecologice. Pornind de la acest
adevăr, s-a dezvoltat conceptul, apoi strategia, dezvoltării durabile, în cadrul căreia ecologia
joaca rolul unei adevărate plăci turnante. Recunoașterea importanței acestei discipline,
pătrunderea ideilor și principiilor ecologice în conștiința unei mari parți a populației, inserarea
problemelor de mediu în programele partidelor și guvernelor etc. sunt realizări incontestabile.
Lor li se datorează dezvoltarea de programe internaționale, elaborarea unor acte normative
coerente și constituirea unor organisme naționale și internaționale specializate pe problemele
mediului înconjurător.

Convenția de la Berna (1979) a jucat un rol major în domeniul conservării florei și

faunei sălbatice, a habitatelor naturale. Se referă, în special, la conservarea pasărilor migratoare.

Conferințele la nivel înalt de la Rio de Janeiro (1992), de la Johannesburg (2002)

nu au făcut decât sa întărească voința de acțiune a majorității tarilor în domeniul mediului
înconjurător și a dezvoltării durabile. Declarația de la Rio afirma principiul "poluatorul
plătește, prin care companiile și guvernele trebuie sa își asume responsabilitatea financiară
pentru daunele cauzate mediului.

Termenul de globalitate a fost folosit pentru prima data în SUA, la primul forum
american National Forum on BioDiversity (1986). Termenul este atribuit lui E.O. Wilson,
cunoscut entomolog și socio-biolog. Transpunerea în tiparele politice și de drept internațional

10
s-a realizat în 1992, la Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare (CNUE) care
va adopta Convenția asupra Diversității Biologice (CBO), semnată de 168 de state.

Diversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la apariția vieții. Această creștere

nu a fost constantă, existând perioade cu o rată mare a speciației urmate de altele cu schimbări
minime. În timp, geologic s-au produs cinci extincții în masă. Este foarte probabil ca extincțiile
sa fie cauzate de perturbații majore (erupții vulcanice pe mari suprafețe sau coliziunea cu un
asteroid), care au determinat apariția unor schimbări ale mediului cărora multe specii nu le-au
făcut față. Au trebuit să treacă milioane de ani pentru ca numărul mare de familii pierdute în
Permian să se refacă. Extincțiile ca și speciația fac parte mai mult ca sigur din ciclul natural.

Chiar dacă extincțiile sunt un proces natural pierderea speciilor este periculoasă atunci
când rata de extincție este mai mare decât rata speciației.

Rata actuala de extincție este de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată decât ratele din
trecutul geologic. Acest episod nou al extincțiilor este numit a șasea extincție și este datorat
exclusiv activității umane. Pierderea de specii este fără precedent și ireversibilă.

Multe resurse naturale precum aerul, apele, solul, speciile rare, peisajele deosebite sunt
considerate a fi resurse comune care sunt bunul întregii societăți. Aceste resurse nu sunt
întotdeauna asociate cu o valoare monetară. Oamenii, industriile, utilizează și degradează
aceste resurse fără a plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic, situație
descrisă ca tragedia bunului comun. În sistemele ecologiste de evaluare (economie
ecologică) utilizarea acestor resurse comune este inclusă ca parte internă a afacerii și intra în
costul de producție al produsului.

Atunci când oamenii și organizațiile vor plăti pentru acțiunile lor se va diminua și
degradarea mediului. Astfel că industriile vor avea politici de supraveghere mai severe și vor
fi mai precaute cu mediul.

Demonstrarea valorii diversității biologice și a resurselor naturale este o problemă

foarte complexă, ea fiind determinată de o varietate de factori economici și etici. Un obiectiv
major al economiei ecologice este dezvoltarea metodelor de evaluare a componentelor
diversității biologice. Au fost elaborate metode pentru atribuirea de valoare economică
variabilității genetice, speciilor, comunităților biologice și ecosistemelor.

5. TIPURI DE BIODIVERSITATE

Nivelurile la care este și trebuie abordata diversitatea sunt următoarele:

Biodiversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor și

genofondului din interiorul populațiilor unei specii, pe întregul său areal de răspândire. Omul
este și un creator de biodiverstiate, nu numai un factor de erodare a acesteia. De-a lungul
timpului, cel mai adesea prin metode empirice, comunitățile umane au obținut un număr
impresionant de soiuri tradiționale sau locale, precum și de rase;

Biodiversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-un

anumit biotop, o anumita regiune, țară ș.a.m.d, privite și prin prisma importanței biogeografice,
a efectivelor populațiilor și a suprafețelor ocupate de acestea. Mulți autori apreciază că noi
cunoaștem aproximativ 13% din biodiversitatea Terrei. Numărul probabil de specii pe Glob este
de circa 13.600.000 iar numărul de specii descrise de circa 1.800.000. Dispariția sau extincția

11
speciilor și grupelor de organisme este un proces mult discutat în ultima jumătate de
secol. Caracterul acestui proces este alarmant întrucât, de la o rată naturală a extincțiilor de o
specie la 4 ani s-a ajuns una-două specii pe zi. Cauzele principale constau, în esența, în
supraexploatarea speciilor, supraexploatarea și deteriorarea habitatelor și în explozia
procesului de poluare artificială, cu toate efectele sale asupra organismelor și asupra climatului
general.

Biodiversitatea ecologică (a ecosistemelor) privește mozaicul realizat de diversele

comunități de organisme, integrate într-un anumit biotop, dar și complexul de relații
funcționale care guvernează ecosistemele prezente. Acest tip de biodiversitate este, în mod cert,
cel mai putin studiat, întrucât el nu privește numai tipul de ecosistem și structura sa specifica, ci mai
ales bogăția și lungimea lanțurilor și rețelelor trofice, modul în care se realizează circulația materiei și
energiei, precum și evaluarea capacității de producție și de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte.
Cauza acestei situații este reprezentată de complexitatea unor astfel de cercetări.

Biodiversitatea culturală se consideră ca fiind toate practicile, tradițiile și creațiile

umane, care au ca obiect ori ca bază de inspirație componente ale viului, în toată
complexitatea sa. Prin aceste practici și tradiții, omul a reușit să creeze biodiversitate (specii
hibride, varietăți, soiuri și rase) ori să conserve anumite fragmente din ecosistemele apropiate
sufletului unei anumite comunități umane și într-o anumită perioadă a dezvoltării societății. În
toate regiunile Globului, de-a lungul secolelor, populația umană și-a construit așezări și și-a
dezvoltat un anumit sistem agro-silvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianța
ecologică în care se practică. În același timp, s-au consolidat o serie de tradiții populare, de
ritualuri păgâne sau creștine, multe având ca "actori" elemente din mediul înconjurător. De
la aceste practici s-au dezvoltat și atitudini (protective ori distructive) față de ambianța
ecologică. Eliminarea acestor practici și tradiții a dus și duce, implicit, la dispariția
factorilor care au menținut o anumită specie, un anumit tip de habitat în spațiul comunității
respective.

Pentru conservarea primelor trei categorii de biodiversitate, asocierea și utilizarea unora

dintre aceste tradiții culturale reprezintă una dintre modalitățile cele mai sigure și mai economicoase.
Urbanizarea a reunit deja 50% din populația Terrei, iar 5-14% dintre speciile diverselor grupe de
organisme sunt puternic amenințate. Problema apei devine una globală. Unii specialiști sunt de
părere că "Omenirea va muri de sete înainte să moară de foame". Afirmația se bazează pe
faptul că, în deceniul trecut, peste 1 miliard de oameni nu aveau acces la apă potabilă, iar circa
10 milioane mureau anual din cauza bolilor generate de lipsa acesteia.

În aceste condiții este necesară folosirea oricăror modalități care ar fi în măsură să

asigure conservarea biodiversității în ansamblul ei ori a unor specii puternic amenințate cu
dispariția, pentru că noi nu putem prevedea care specie este cheie într-un ecosistem.

5.1 Conservarea "in situ"

Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariția rămâne

încercarea de a conserva comunitățile biologice și ecosistemele din care fac
parte. Conservarea "in situ" rămâne, așadar, soluția optimă, ideală pentru strategia
conservativă.

12
 A. Categorii sozologice de specii

Multă vreme, naturaliștii au luat în considerare acele specii care erau rare, ori prezentau
o valoare biogeografică deosebită, chiar și una sentimentală. Așa s-au declarat "monumente ale
naturii", așa s-au constituit rezervațiile științifice și naturale și, tot așa, s-au elaborat primele
"liste roșii" sau "cărți roșii" și s-a născut sozologia - știința conservării biodiversității.

Pe plan mondial, la ora actuală sunt stabilite următoarele categorii sozologice de

specii, alături de liste ale speciilor vegetale și animale care necesită o protecție strictă:

- specii dispărute;
- specii în mare pericol;
- specii amenințate;
- specii vulnerabile;
- specii rare;
- specii potențial amenințate;
- specii ale căror statut nu este încă elucidat;
- specii fără interes pentru lista roșie;
- specii sau taxoni neevaluați.

B. Categorii de arii protejate

1. Rezervațiile științifice sau rezervațiile naturale integrate în care nu se intervine în

nici un fel în desfășurarea proceselor naturale, scopul urmărit fiind de conservare și studiere a
speciilor. Ele aparțin statului și sunt supuse controlului și protecției acestuia. Sunt arii "total
închise". La noi în țară, ariile protejate din această categorie sunt reprezentate de Parcul National
Retezat, Delta Dunarii și Parcul Rodna.
2. Parcurile naționale includ suprafețe mari de uscat sau/și ape, în cadrul cărora
ecosistemele se află într-un stadiu natural și cvasinatural și care cuprind una sau mai multe arii
cu statut rezervație integrală. În aceste arii sunt excluse exploatările economice, iar vizitarea lor
este autorizată în scopuri educative, de recreere sau culturale. Uneori, pe aceste suprafețe sunt
admise mici așezări. În România exista 11 parcuri naționale (Delta Dunării care îndeplinește
condițiile unui parc național, Domogled-Valea Cernei, Retezat, Munții Rodnei, Ceahlău, Călimani,
Piatra Craiului etc.
3. Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice (peșteri, situri arheologice,
suprafețe cu o anumită floră și faună), de o valoare excepțională, care sunt protejate. Acestea
sunt reprezentate de peșteri, vulcani, dune, zone sălbatice împădurite etc. Ele sunt accesibile
publicului dar trebuie atent gestionate.
4. Rezervații de conservare a naturii (rezervații naturale dirijate) sunt anumite
suprafețe de teren, care permit menținerea în stare buna a faunei sedentare sau migratorii și a
florei. În aceste areale se poate interveni pentru asigurarea condițiilor de trai pentru speciile
protejate. Exemple: Poiana Narciselor de la Făgărăș, rezervația Scărița-Belioara etc.
5. Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim: Porțile de Fier, Apuseni,
Bucegi.
6. Rezervații ale biosferei constituie areale protejate pe plan internațional, prin
intermediul lor fiind demonstrată valoarea principiilor de conservare a umanității. Aici se
realizează cercetări fundamentale și are loc monitorizarea întregii activități din biosferă. În
13
rezervațiile biosferei, pe lângă cercetare și supraveghere, se desfășoară acțiuni complexe de
educație, formare și demonstrație. Rezervațiile biosferei au luat naștere prin programul UNESCO
încă din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii). Statutul acesta a fost acordat și Deltei Dunării,
din anul 1992.
7. Bunuri de patrimoniu internațional au fost desemnate o serie de obiective naturale,
istorice, culturale etc. din toată lumea. La noi în țară amintim: mănăstirile din Bucovina,
Mănăstirea Hurezi, Delta Dunării etc.

5.2 Conservarea "ex situ"

Procesul de conservare ex situ poate fi considerat ca un complex de variate măsuri

complementare, dezvoltarea într-o altfel de ambianță ecologică decât cea caracteristică unității
țintă, în scopul refacerii perpetuării populațiilor unor specii amenințate sau ale unor soiuri și
rase. În cadrul acestui sistem de conservare, distingem:

a. colecții tematice, care pot fi:

- colecții de lucru (constituite pe durata experimentelor)

- colecții baza (pentru conservarea pe termen lung).

Constituirea acestor colecții și păstrarea lor, necesită un volum mare de muncă și

consumuri energetice sporite.

b. băncile de gene (sau conservatoarele de germoplasmă) reunesc semințe de fructe,

culturi in vitro și embrioni care, după o corectă identificare și codificare sunt păstrate în condiții
de temperaturi scăzute (criostocare), fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un
anumit timp. În cadrul acestor bănci de gene, se disting colecții cu materiale ortodoxe (care se
pot deshidrata ușor și rezista la temperaturi între 0-20˚C), colecții de
materiale recalcitrante (care nu rezistă la temperaturi scăzute) și colecții cu materiale
liofilizate (care pot fi păstrate numai după o prealabila deshidratare în vid).

Embrionii și unele plantule obținute prin culturi in vitro se pot conserva prin criostocare
fie pe termen lung (la -196˚C), fie pe termen scurt (la -70...-100˚C), fie temporar (la 1-9˚C).

c. conservare in situ, în ciuda denumirii, aparțin tot conservării "ex situ" și se referă la
soiuri de plante și rase de animale, mai ales din categoria celor tradiționale, care nu mai sunt
utilizate pe scară largă. Astfel există conservatoare de tip livezi, conservatoare de cereale,
conservatoare de legume, conservatoare de rase etc. Aceste conservatoare sunt concepute pe
regiuni biogeografice, aspect care face să se reducă costurile implicate. Un astfel de conservator
poate fi considerat și cel de la Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Cluj, unde colecția
cuprinde 963 soiuri, din care 378 soiuri de păr, 84 soiuri de măr, 160 căpșuni și 53 de cireș.

Uniformizarea agriculturii și zootehniei înseamnă pierderea unei mari părți a

biodiversității și un pericol, pentru supraviețuirea umanității. Reamintim că în Irlanda, foametea
din 1846-1847 a fost cauzată în primul rând de existența în culturi a unui singur soi de cartof
(autohton) și numai apoi datorită manei, favorizată de condițiile climatice.

14
 d. grădinile botanice și grădinile zoologice sunt și vor rămâne importante instituții de
conservare ex situ a biodiversitătii, rol care va deveni, în viitor unul la fel de important ca și cel
educațional.

Naturaliștilor, agronomilor și zootehniștilor le revine o importantă acțiune de conservare

"ex-situ", pe lângă rolul primordial al conservării in situ.

Directii și stategii de conservare care se impun în tara noastră:

- identificarea localităților în care supraviețuiesc specii, soiuri cu un grad ridicat de

vulnerabilitate;

- descifrarea structurii genetice a acestor populații, prin tehnici moleculare;

- studierea biologiei și ecologiei acestor taxoni (specii, biospecii, soiuri, rase) cu sublinierea
rolului pe care-l joacă în funcționarea ecosistemelor ori a valorii economice în perspectivă;

- constituirea formelor și modalităților de conservare "ex-situ" cu respectarea metodologiei

internaționale;

- declanșarea experimentelor de refacere a populațiilor naturale;

- implicarea, pe cât posibil și a populației umane în acțiunea de conservare, mai cu seama

pentru acei taxoni care au valențe decorative, sentimentale ori reprezintă urme ale culturii
tradiționale

- dezvoltarea unor programe naționale și internaționale cu participarea universităților,

grădinilor botanice și zoologice, stațiunilor de cercetări agricole ori horticole a celor silvice și
chiar a muzeelor etnografice.

Activitatea de conservare "ex situ" reprezintă o alternativă a lumii contemporane. Este

tot mai evident că problemele sociale, ecologice și economice sunt interdependente și că,
angajându-se în această muncă, ne îndeplinim o datorie față de generațiile care vor urma.

15
6. BIBLIOGRAFIE

1. https://www.eea.europa.eu/ro/themes/waste/intro
2. https://www.twinkl.ro/teaching-wiki/resursele-naturale
3. https://liceunet.ro/resursele-naturale/clasificare-si-caracteristici

16